Istoria Serviciilor de Urgenta In Romania Interbelica
Cuprins
Introducere
Pornind de la necesitatea protejării populației, a bunurilor materiale și de patrimoniu, a mediului împotriva efectelor negative ale diferitelor tipuri de calamități -incendii, inundații, accidente etc. – pe timpul producerii unor situații de urgență, precum și pentru realizarea unui răspuns coordonat și adecvat în scopul limitării și înlăturării urmărilor produse de acestea pentru restabilirea stării de normalitate, începând cu 1 ianuarie 2005, în România a fost organizat și funcționează, în conformitate cu standardele impuse de integrarea în structurile Uniunii Europene și NATO, un nou Sistem Național de Management al Situațiilor de Urgență. Pentru constituirea și fiabilitatea structurii s-a ținut cont de multiplicarea și diversificarea tipurilor de risc înregistrate pe teritoriul României și de creșterea riscurilor nonmilitare la adresa securității naționale. Toate acestea se înregistrează pe fondul accelerării tendințelor de globalizare, a schimbărilor climatice radicale produse în ultimii ani, a diversificării activităților economice – legale și nu numai – care utilizează, produc și comercializează substanțe periculoase ce pot pune în pericol viața și sănătatea unui număr tot mai mare de persoane, și nu în ultimul rând de proliferarea atentatelor teroriste pe plan internațional, îndeosebi a celor îndreptate împotriva intereselor statelor membre NATO.
Astfel, în conformitate cu prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului României nr.21/2004, Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență este organizat și funcționează pentru prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență, asigurarea și coordonarea resurselor umane, materiale, financiare și de altă natură necesare restabilirii stării de normalitate. Acesta se situează la nivelul administrației publice și este alcătuit dintr-o rețea de organisme, organe și structuri abilitate în managementul situațiilor de urgență, constituite pe niveluri sau domenii de competență, care dispune de infrastructura și resursele necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor prevăzute.
Pe durata situațiilor de urgență sau a stărilor potențial generatoare de situații de urgență, acest sistem trebuie să asigure coordonarea și aplicarea, în condițiile legii, a măsurilor și acțiunilor specifice. Astfel, a rezultat organismul denumit Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență care are în compunere:
comitete pentru situații de urgență – Comitetul Național pentru Situații de Urgență, comitete ministeriale și ale altor instituții publice centrale, comitetul municipiului București, comitete județene și comitete locale;
Inspectoratul General pentru Situații de Urgență;
servicii publice comunitare profesioniste pentru situații de urgență;
centre operative pentru situații de urgență.
Tot aici sunt prevăzute, de asemenea, printr-o bună organizare a managementului situațiilor de urgență pe tipurile de risc din zonele de competență, existența unor structuri specializate de intervenție, definite conform articolului 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr.25/2004:
Se înființează serviciile publice comunitare pentru situațiile de urgență, denumite în continuare servicii de urgență, ca structuri specializate în domeniul apărării împotriva incendiilor și al protecției civile, subordonate autorităților administrației publice centrale și locale.
Problematica protecției populației civile cuprinde o diversitate de aspecte care au tangență atât cu domeniul militar, dar, mai cu seamă, cu cel civil.
Pentru lămurirea semnificației noțiunii de protecție (apărare) civilă trebuie să precizăm că, de-a lungul timpului, au fost enunțate mai multe definiții, conținutul acestora fiind influențat de către doctrina politicii de apărare a țării, existentă la un moment dat. Astfel, printre primele apărute, de-a lungul timpului, putem exemplifica – “Apărarea civilă este o componentă a sistemului apărării naționale care împreună cu celelalte elemente ale sistemului, materializează participarea întregului popor la apărarea patriei, însumând măsurile pentru apărarea populației împotriva atacurilor din aer ale inamicului” – din care se poate observa limitarea doar pentru situațiile de conflict. Ulterior, datorită evoluției economice, politice, sociale și militare a societății, reprezentată prin includerea sub această cupolă și a problematicii dezastrelor, implicit prin modificarea și completarea atribuțiilor specifice, s-a ajuns la activitatea complexă de astăzi, definită ca:
„o componentă a sistemului securității naționale și reprezintă un ansamblu integrat de activități specifice, măsuri și sarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracter umanitar și de informare publică, planificate, organizate și realizate potrivit legii, în scopul prevenirii și reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării populației, bunurilor și mediului împotriva efectelor negative ale situațiilor de urgență, conflictelor armate și înlăturării operative a urmărilor acestora și asigurării condițiilor necesare supraviețuirii persoanelor afectate. Activitatea de protecție civilă este de interes național, are caracter permanent și se bazează pe îndeplinirea obligațiilor ce revin autorităților administrației publice centrale și locale, celorlalte persoane juridice de drept public și privat române, precum și persoanelor fizice.”
Semnul distinctiv național al protecției civile este identic cu cel prevăzut de Protocolul adițional nr. I din 10 iunie 1977, la convențiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale și constă într-un triunghi echilateral albastru pe fond portocaliu. Este destinat identificării organismelor de protecție civilă, a personalului, clădirilor și materialelor aparținând acestora, atunci când, pe timp de război, sunt consacrate în exclusivitate îndeplinirii sarcinilor de protecție civilă.
Situațiile în care serviciile de urgență au acționat astfel pentru limitarea și înlăturarea efectelor unor dezastre au fost din păcate foarte numeroase, iar datorită pierderilor de vieți omenești și producerii de semnificative pagube materiale se poate reliefa necesitatea apariției, dezvoltării și pregătirii unor astfel de structuri specializate de intervenție. Datorită dublei subordonări – pe de o parte față de ministerul din care face parte pe linie de personal și pregătire, iar pe de altă parte față de autoritățile locale pe linie administrativă – nu trebuie neglijat aspectul susținerii logistice pe care autoritățile de pe toate treptele ierarhice ale administrației publice ale statului ar trebui să o acorde acestora. Spun acest lucru pentru că, în realitate, în spatele acestor servicii se află oameni cu deosebite calități civice și morale care, deși în condiții improprii, prost plătiți și de multe ori cu materiale și tehnică uzată moral, răspund prezent în fiecare zi și sunt capabili să-și riște viața pentru salvarea semenilor lor, realizând în situații grave adevărate fapte eroice.
Poate cel mai reprezentativ exemplu îl constituie atentatele de la 11 septembrie 2001, considerate cele mai sângeroase din istorie. Au fost comise de 19 teroriști din rețeaua al-Qaida, care au deturnat patru avioane, lovind turnurile World Trade Center din New York și clădirea Pentagonului, situată în apropiere de Washington. Bilanțul victimelor atentatelor s-a ridicat la 2 978 de morți, dintre care 2 749 la New York, iar din rândul serviciilor de urgență participanți la acțiunile de salvare în primele ore ale evenimentelor, s-au înregistrat 343 de pompieri uciși, 60 dintre ei nefiind de serviciu, dar venind in ajutorul colegilor.
Fără a anticipa, câteva din situațiile deosebite în care s-au remarcat formațiunile de protecție civilă și pompieri, ca primele forțe ce au acționat la locul producerii unui dezastru, chiar dacă amploarea evenimentelor a necesitat mobilizarea tuturor celorlalte structuri ale societății, se pot enumera: accidentul nuclear de la Cernobîl (1986), cutremurele din China (1920, 1927, 1976), Pakistan (1935, 2005), Iran (1930, 7990, 1997, 2003), Asia de sud-est (2004) cu peste 200 000 de victime, accidentele grave de circulație din Tunelul Mont-Blanc (1999), Kaprun (2000) sau mai recent incendiile din Grecia (2008, 2009). În România, în afara acțiunilor desfășurate ca urmare a bombardamentelor aeriene din timpul celui de-al doilea război mondial, mai menționăm inundațiile catastrofale (1970, 1975, 2005, 2006), cutremurele de pământ (1940, 1977), accidente rutiere pe timpul transportului materialelor periculoase (Mihăilești, 2004).
Subiectul tezei prezintă o importanță care, dacă actualmente poate fi cu greu subestimată, el nu a fost niciodată mai mic, chiar dacă aria preocupărilor nu a fost la fel de cuprinzătoare în viața societății în general și a celei românești în speță.
Este important să observăm că, pentru perioada anterioară anilor 1918-1940, în peisajul literaturii militare contemporane problematica apariției și a etapizării evoluției conceptului de protecție a populației civile, implicit a evoluției serviciilor de urgență, nu era încă clar formulată. Necesitatea, contextul și greutățile pe care orice instituție le întâmpină la începuturile sale, în special măsurile, dispozițiile și soluțiile adoptate în vederea adaptării, optimizării și dezvoltării pașilor parcurși astfel încât, deciziile luate să fie aplicabile și transformate în acțiuni reale și fiabile, reprezintă un domeniu interesant de studiat. A fost, de fapt, o luptă a unor oameni animați de patriotism, care au ales o meserie din vocație și au fost animați constant de ideea de a dezvolta un concept spre binele comunității de care aparțin. Bazele teoretice, a acestei noi direcții apărute în viața unei societăți, s-au concretizat având ca punct de plecare concluziile desprinse din primul război mondial încheiat în 1918, iar în decada următoare sub iminenta amenințare a unui nou conflict ce aducea cu sine amenințarea a două noi arme puternice: aviația și substanțele toxice de luptă. Din acest motiv, această temă de cercetare, se adresează istoricilor dar și personalului încadrat în structurile subordonate Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, care poate, dacă ar fi avut aceste noțiuni elementare despre originile și începuturile propriilor lor activități, nu ar fi ales modalitatea „elegantă” de cooperare interumană, de pe poziții de forță și nu raționale, în momentul constituirii Inspectoratului General pentru Situații de Urgență și a unităților subordonate.
Am făcut aici aceste scurte precizări numai pentru a sublinia punctul de plecare urmărit în realizarea lucrării de doctorat, pornind și de la faptul că, deși au avut scopuri diferite la înființare – serviciul de pompieri pentru stingerea incendiilor iar protecția civilă pentru apărarea împotriva gazelor de luptă și a efectelor atacurilor din aer – atribuțiile celor două structuri s-au dezvoltat și completat având un numitor comun: grija față de viața, bunurile și valorile de patrimoniu ale cetățenilor și ale societății în lumea modernă.
Având în vedere că nu toți pasionații de istorie sau chiar simplii cititori sunt familiarizați cu aspectele acestui subiect, aflat într-o zonă oarecum restrânsă de interes public, la începutul lucrării am realizat un scurt istoric al serviciilor de urgență în societatea românească, înainte de primul război mondial, pentru a sugera semnificația socială mereu importantă a subiectului tratat. Aici am ținut cont de faptul că formele de organizare ale acestora au fost în general preinstituționale – excepție făcând după 1835 serviciul de stingere a incendiilor – am prezentat factorii determinanți și cauzele ce au condus la necesitatea existenței unor astfel de elemente, încercările de organizare într-o structură funcțională precum și măsurile întreprinse de autoritățile locale, chiar dacă nu au avut un caracter unitar la nivelul țării, fiecare dintre acestea fiind dictată doar de caracteristicile ii de forță și nu raționale, în momentul constituirii Inspectoratului General pentru Situații de Urgență și a unităților subordonate.
Am făcut aici aceste scurte precizări numai pentru a sublinia punctul de plecare urmărit în realizarea lucrării de doctorat, pornind și de la faptul că, deși au avut scopuri diferite la înființare – serviciul de pompieri pentru stingerea incendiilor iar protecția civilă pentru apărarea împotriva gazelor de luptă și a efectelor atacurilor din aer – atribuțiile celor două structuri s-au dezvoltat și completat având un numitor comun: grija față de viața, bunurile și valorile de patrimoniu ale cetățenilor și ale societății în lumea modernă.
Având în vedere că nu toți pasionații de istorie sau chiar simplii cititori sunt familiarizați cu aspectele acestui subiect, aflat într-o zonă oarecum restrânsă de interes public, la începutul lucrării am realizat un scurt istoric al serviciilor de urgență în societatea românească, înainte de primul război mondial, pentru a sugera semnificația socială mereu importantă a subiectului tratat. Aici am ținut cont de faptul că formele de organizare ale acestora au fost în general preinstituționale – excepție făcând după 1835 serviciul de stingere a incendiilor – am prezentat factorii determinanți și cauzele ce au condus la necesitatea existenței unor astfel de elemente, încercările de organizare într-o structură funcțională precum și măsurile întreprinse de autoritățile locale, chiar dacă nu au avut un caracter unitar la nivelul țării, fiecare dintre acestea fiind dictată doar de caracteristicile și particularitățile comunități. Toate aspectele prezentate contribuie dintr-o perspectivă, oricare ar fi ea de restrânsă, la completarea unui tablou al evoluției istorice a societății românești, a modului în care ea s-a dotat cu instituțiile specifice ale lumii moderne, dovedind încă o dată că România este parte integrată din aceasta.
În partea principală a lucrării, perioada 1918-1940 aleasă pentru a urmări traseul parcurs de structurile protecției civile și cele ale pompierilor nu este întâmplătoare. În această etapă de dezvoltare a societății românești, sub presiunea contextului geopolitic internațional, din ce în ce mai accentuată înainte de izbucnirea celui de al doilea război mondial, s-au cristalizat și dezvoltat primele forme instituționale destinate elaborării și aplicării unor măsuri practice în sprijinul cetățenilor, atât pe timpul unui conflict armat dar și în cazul producerii unor dezastre.
Din cauza aspectului militar prezent atât la formațiunile de pompieri cât și la cele ale apărării pasive – prin cooptarea specialiștilor din armată, dar și a subordonării directe față de Ministerul de Interne, Ministerul de Război sau Ministerul Aerului și Marinei – caracterizat de rigoarea respectării legilor țării, a normelor și metodologiilor specifice de aplicare a acestora în domeniu, dar și a regulamentelor proprii, în toate aspectele prezentate am urmărit cronologic pentru ambele structuri, cadrul legislativ, normele de aplicare și instrucțiunile elaborate (multe cu caracter „secret”), pe baza cărora se emit ordine și dispoziții de acțiune, prezentând pe lângă denumirea corectă, principalele prevederi cu sublinierea pașilor importanți în evoluția și dezvoltarea problematicii urmărite precum și măsurile sau modalitățile de realizare și aplicare a acestora. Mai mult, cu dorința de a întregi imaginea de ansamblu a activității complexe pe care o reprezintă protecția populației civile și ținând cont de faptul că responsabilitatea pentru realizarea acesteia revine și autorităților publice, centrale și locale, am considerat necesar completarea în încheierea lucrării a principalelor coordonate legale ce au jalonat dezvoltarea conceptului, mai ales că, majoritatea actelor normative și normelor apărute au ca punct de pornire „Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene”(1933) putând fi astfel observate foarte bine evoluția și specificul fiecăruia.
Dar studierea și prezentarea etapelor prin care au trecut structurile de apărare pasivă și cele de pompieri în perioada interbelică nu ar fi completă, dacă nu s-ar urmări firul legislativ pe treptele inferioare de subordonare administrativă, respectiv prin prefecturile județene până la nivelul municipiilor, orașelor și comunelor, pentru observarea finalității adoptării măsurilor specifice: întocmirea documentelor de planificare necesare instruirii din timp de pace a personalului, asigurarea materialelor de intervenție, pregătirea cetățenilor din punct de vedere teoretic (cursuri, expuneri, filme tematice, activități demonstrative etc.) și practic (prin participarea directă la aplicațiile organizate de autoritățile publice locale). În acest sens, după fiecare perioadă de timp abordată există un studiu de caz realizat la nivelul județului Dâmbovița, cu exemple și explicații suplimentare, materializând astfel drumul dintre teorie și practică. Tot aici sunt enumerate pe scurt și cele mai importante incendii și principalele situații de protecție civilă cu care s-au confruntat autoritățile locale și locuitorii dâmbovițeni.
Protecția populației civile, în caz de război sau la producerea unor dezastre, prevenirea și stingerea incendiilor, coroborată cu specificul fiecărei instituții cu care se cooperează pentru realizarea, aplicarea practică a măsurilor specifice și asigurarea fondurilor și a elementelor logistice corespunzătoare, reprezintă o problematică complexă, cu foarte multe aspecte interesante de studiat, dar imposibil de cuprins și de prezentat într-o singură lucrare. Astfel, am încercat să direcționez firul cercetării către zonele esențiale neexploatate sau mai puțin prezente în lucrările deja existente, iar despre acele aspecte cunoscute menționând elementele necesare realizări unei continuități firești, cu trimiterile aferente la studiile și volumele respective. De asemenea, existând acel specific militar menționat anterior, care sub amenințarea izbucnirii unui conflict mondial a determinat ca o mare parte a activităților legate de protecția populației civile să fie derulate prin birourile M.O.N.T. (organizare și mobilizare națională a teritoriului), fiind considerate secrete sau strategice, am eliminat multe din aspectele tehnice, cu referiri la tabele și date ce erau actualizate și modificate la intervale scurte de timp, prezentând doar o sinteză a caracteristicilor, condițiilor și modalităților principiale de aplicare.
Despre activitatea și oamenii dedicați protecției populației civile sau a pompierilor, din perioada premergătoare izbucnirii celui de al doilea război mondial, există puțină bibliografie. Excepțiile se regăsesc, așa cum este firesc, printre cei care au făcut parte din această familie și care din convingere și pasiune si-au dedicat întreaga energie profesiei alese și au scris despre ea. Astfel, cele mai reprezentative exemple, fără de care abordarea istoriei celor două structuri nu se poate face, sunt următoarele: colonel Ghe. Pohrib, locotent-colonel N. Lupașcu, și căpitan P.V. Petoleanu au publicat în anul 1935 cu ocazia centenarului pompierilor lucrarea „Istoricul Pompierilor Militari, 1835-1935”, în care sunt incluse, în totalitate sau parțial, foarte multe documente din care o parte nu au mai putut fi recuperate în zilele noastre; profesorul Ion Panțuru din cadrul Muzeului Național al Pompierilor ale cărui lucrări și comunicări științifice prezentate sub titulatura „File din istoria pompierilor români” au ca sursă de documentare fonduri din Arhivele Naționale Istorice Centrale sau județene; colonelul (r) Gheorghe Florea Creangă-Stoilești care a făcut o muncă de pionierat publicând în anul 1993 singura monografie a protecției civile sub titlul „Istoria apărării civile”.
O sursă absolut necesară de informații pe care am utilizat-o a fost reprezentată de bibliografia generală existentă, din care pot menționa volumele de documente – Comisia română de istorie militară, Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară, România în primul război mondial, România în anii celui de-al II-lea război mondial sau Istoria militară a poporului român; Documente privind istoria militară a poporului român, vol. 1878-1885, 1882-1885, 1888-1891; Convenția de la Geneva privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război 1949 -, lucrările referitoare la organizarea, efectivele, înzestrarea și acțiunile armatei române – general-coonel.(r) V. CUTOIU Istoria apărării antiaeriene a teritoriului României, 1984; general. I. POPESCU (coordonator general) Istoria Artileriei Române, 1972.-, sau alte lucrări în care se regăsesc și aspecte corelate temei cercetate, majoritatea publicate în perioada interbelică – maior M. Șiraevo, căpitan. Ghe. Cristescu Apărarea orașelor și a populației civile contra atacurilor aero-chimice, 1929 ; E. Păruțiu Armata și populația civilă în fața războiului chimic (Tactica gazelor de luptă), 1929; colonel Ghe. Popescu; colonel N. Bădescu Ce trebuie să știe orice român despre Apărarea Țării și in deosebi despre Apărarea contra atacurilor Aeriene,1933.
O importanță deosebită s-a dovedit a prezenta periodicele de specialitate „Revista Antigaz” (anul apariției 1927) și „Buletinul Pompierilor Militari” (anul apariției 1928) în care au fost publicate articole originale, studii, recenzii, dări de seamă, cugetări și traduceri din revistele similare ale țărilor europene, noile apariții de tehnică de intervenție cu principalele caracteristici tehnico-tactice. De asemenea s-a ținut la curent opinia publică cu toate aparițiile editoriale și calendarul cu manifestări specifice profilului său, fără a prezenta însă, decât sumar sau parțial, aspectele legislative sau de modificare și transformare a structurilor proprii. În compensare am consultat „Monitorul Oficial” și „Monitorul Oastei” unde au apărut legile și Dezbaterile Adunării Deputaților, precum și regulamente, instrucțiuni, ordine și decizii, aspecte legate de personal și învățământul propriu: cifre de școlarizare, promovări în diferite funcții, avansări în grad, acordarea de medalii și decorații etc.
Rolul determinant în realizarea acestei lucrări, din punct de vedere al surselor de documentare, este atribuit dosarelor cercetate din cadrul arhivelor statului, care mi-au furnizat materialul inedit pe care a trebuit să mă bazez, – Arhivele Naționale ale României, Direcția Arhivelor de Istorie Centrale, Direcția Județeană a Arhivelor Statului Dâmbovița și Sibiu. Deși am obținut informații importante și necunoscute, fără a putea spune că am epuizat întreaga colecție, la anumite capitole, caracteristica principală a documentelor studiate pentru structurile centrale din cadrul fondului Ministerul de Interne este discontinuitatea cronologică, lipsa acestora pentru perioade însemnate de timp, iar acolo unde există, sunt simple și puține. Un caz deosebit este fondul Inspectoratul Pompierilor București, 1928 – 1945 unde majoritatea dosarelor conțin, nu așa cum menționează numele, documente emise de această instituție, ci rapoarte, dări de seamă, răspunsuri la diferite petiții și adrese a unor unități subordonate din întreaga țară. Rezultatul a fost obținerea unor informații trunchiate sau incomplete, fără baza legală – norme, ordine și dispoziții interne ce reglementează activitatea în domeniu – și fără posibilitatea unor înlănțuiri logice a evenimentelor. Întregirea și punerea cap la cap a acestora am încercat să o obțin prin accesarea altor fonduri conexe a unor instituții cu care se cooperează în situații de urgență, sau cu care desfășoară acțiuni comune – Direcția generală a Poliției, Inspectoratul Regional al Jandarmeriei, Serviciul Special de Informații – și cercetarea unui număr foarte mare de dosare pentru a găsi și extrage acele referiri necesare completării spațiilor lipsă. Surprinzător, cele mai multe documente – ordine, dispoziții, planuri, schițe, tabele de înzestrare și alte genuri de acte – le-am regăsit la Direcția Județeană a Arhivelor Statului Dâmbovița, în corespondența dintre Primăria Târgoviște – Prefectură – Ministerul de Interne sau Ministerul de Război, deoarece toate instrucțiunile și normele de aplicare ale legilor emise în domeniu sau primite pe linie militară de la eșaloanele superioare au fost păstrate și arhivate, împreună cu răspunsurile sau dările de seamă privind stadiul de îndeplinire a celor ordonate.
De asemenea, am căutat informații și la Centrul de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice „General Radu Rosetti”– Pitești (Arhivele Ministerului Apărării Naționale). Documentele existente referitoare la perioada 1933-1940 pentru protecția civilă și 1918-1940 pentru pompieri, sunt dispersate, cu ani întregi nereprezentați, iar cele existente sunt legate de aspectele strict tehnice ale mobilizării personalului, tehnicii și a altor materiale pentru război – planuri de evacuare, rute de deplasare principale și de rezervă, activitățile de constituire a unităților militare din rezerviștii reactivați – și care nu se încadrează în problematica studiată. O situație mai gravă există la „Arhivele Comandamentului Pompierilor Militari” (actualul Inspectorat General pentru Situații de Urgență) unde nu se știe ce s-a întâmplat cu documentele acestei instituții înregistrate până la anul 1938, aspect neplăcut cu care s-au confruntat și alți colegi în încercarea lor de a prezenta diferite episoade din istoria interbelică a trupelor de pompieri.
Documente numeroase și inedite despre istoria pompierilor se regăsesc la Direcția Municipiului București, dar preponderent pentru perioada de până la izbucnirea primului război mondial și au fost exploatate foarte bine de profesorul Panțuru Ion, în lucrările menționate anterior.
În încheiere îmi fac datoria de a mulțumi domnului profesor universitar dr. Stanciu Ion, coordonatorul lucrării de doctorat, pentru atenția, răbdarea și sfaturile cu care mi-a orientat pașii în acești ani, pentru amabilitatea cu care întotdeauna a abordat discuțiile despre subiectul în cauză, lăsând o amprentă distinctă în acest sens asupra materialelor întocmite, prin claritatea explicațiilor și observațiilor făcute.
Un gând bun adresez personalului de la Arhivele Naționale ale României, Direcția Arhivelor de Istorie Centrale, Direcția Județeană a Arhivelor Statului Dâmbovița și Bibliotecii Academiei Române pentru disponibilitatea și sprijinul acordat în mod repetat, în timpul petrecut la aceste instituții, în sălile de studiu și lectură, cu o mențiune în dreptul domnului Dobrin Pârvan – directorul Direcției Județene a Arhivelor Statului Dâmbovița – pentru materialele proprii pe care mi le-a pus la dispoziție.
Din cadrul Școlii de Agenți de Poliție „Vasile Lascăr” Câmpina aș dori în mod deosebit să mulțumesc directorului instituției, chestor de poliție Tomescu Ion și șefului catedrei Științe Socio-umane și informatică, comisar șef Enescu George, dar și colegelor mele comisar șef Ponici Daniela și inspector principal Botea Manuela, pentru sprijinul și înțelegerea de care au dat dovadă, permițându-mi adoptarea unui program flexibil de lucru, fără de care plecarea în stagiile de documentare nu mi-ar fi permis realizarea acestei lucrări.
Înainte de a face o invitație la lectură, mai vreau să precizez că structura tematică este abordată în ordine cronologică, separat pentru cele două instituții deoarece așa au evoluat ele în anii respectivi, dar mai ales pentru a se putea observa pașii distincți parcurși prin modificarea și adăugarea de noi domenii de acțiune cu atribuții specifice, caracteristic pentru perioada analizată. Aspectele abordate și detaliate în lucrare sunt cele esențiale, în corelare cu ceea ce se regăsește și astăzi la structurile serviciilor de urgență, și ilustrate într-o anexă, la sfârșitul lucrării. Imaginile sau documentele culese din arhive sau periodicele vremii, despre unele activități importante desfășurate, sunt marcate din păcate de patina timpului, determinată de caracteristicile tehnicii de imortalizare a momentului existente la acea dată.
În final, socotesc util să-mi exprim speranța că teza de față va contribui la completarea informațiilor necesare cunoașterii evoluției instituțiilor publice în România, de-a lungul timpului, ca parte a istoriei noastre instituționale.
***
1. Istoria formelor serviciilor de urgență, în societatea românească înainte de primul război mondial
1.1 Apariția primelor structuri specializate în lupta contra incendiilor
Trecerea de la agricultură și creșterea animalelor la minerit și metalurgia fierului, la dezvoltarea meșteșugurilor și la înflorirea schimburilor comerciale, de la începutul secolului al II-lea î.H., au condus la o dezvoltare fără precedent a așezărilor geto-dacice. Astfel, s-au descoperit primele indicii ale unor preocupări ale acestora pentru urbanistică și igienă publică materializate prin conducte de apă din tuburi de lut ars și cisterne de apă, care, pe lângă rolul propriu, au folosit și ca surse de apă, în cazul producerii unui incendiu.
După ocuparea Daciei de către romani, activitatea economică s-a dezvoltat într-un ritm alert, în special cea meșteșugărească cunoscând o dezvoltare dar și o concentrare deosebită. Datorită apariției specializării pe domenii, preluând organizarea romană, meșteșugarii erau grupați în asociații profesionale numite colegii și care, pentru dreptul lor de funcționare, prestau diferite servicii către stat, printre care și cel de stingere al incendiilor. Acest sistem era răspândit în toate provinciile romane, iar în Roma funcționa primul serviciu organizat de stingere a incendiilor – alcătuit din 7000 de liberți, împărțiți în șapte „cohortes vigiles”, fiecare deservind câte două sectoare ale orașului. Datorită importanței ce se acorda muncii lor, atribuțiunile acestora s-au mărit, ei mai având sarcina de a păzi depozitele de cereale ale statului din portul Osia, de a executa diferite porunci împărătești, iar după organizarea lor pe baze militare (anul 7 de către Octavian Augustus) au obținut printr-o lege specială, în anul 24 d.H., ca după un serviciu de 6 ani să primească cetățenia romană și astfel să beneficieze de toate drepturile civice. Serviciul era condus de către un „praefectus vigilum”, care, pe lângă faptul că răspundea de stingerea incendiilor, mai coordona și asigurarea apei necesare intervențiilor, paza orașului pe timp de noapte și judeca răufăcătorii.
Inscripțiile prezente la Sarmizegetuza, Tibuscum, Drobeta și Apulum ne atestă prezența pe teritoriul Daciei a Colegiului fabrilor (meseriași prelucrători de metale dure), organizați asemănător vigiliilor, împărțiți în mai multe decurii (15 la Sarmizegetuza) conduse de un decurion – un membru de vază, cu o bună stare materială. Membrii acestui colegiu aveau însărcinări temporare sau permanente, puteau fi purtători de însemne – vexilari, iar cei cu însărcinări speciale, un fel de subofițeri, se numeau principales. Pentru îndeplinirea sarcinilor obștești, colegiul era condus de un „praefectus colegii”, ales din rândul cetățenilor influenți, sprijinit de un consiliu de administrație format din decurioni și casieri. Datorită specificului acestor meserii aceștia puteau să intervină la incendii, demolări sau la salvarea oamenilor, cu mijloacele pe care le aveau la îndemână. Alte două colegii mai importante, atestate documentar doar la colonia Aurelia Apulensis, cu o organizare asemănătoare, erau Colegiul centonarilor ( meseriașii ce confecționau pături, haine de lână, croitori) și Colegiul dendroforilor ( lemnari, se pare desprinși din colegiul fabrilor). Deși nu sunt date certe despre implicarea acestora în activitatea de stingere a incendiilor, în Roma antică, centonarii erau încadrați în categoria principales, cu răspunderi importante – foloseau pături îmbibate cu apă sau oțet pentru stingerea incendiilor, alături de siphonari (cei ce manevrau pompele și burdufurile), aquarii ( cei ce întrețineau apeductele și asigurau aprovizionarea cu apă), emitularii ( cei ce întindeau pe pământ pernele și saltelele pentru salvarea celor ce săreau din casele incendiate), sebacilarii (cei ce asigurau iluminatul pe timp de noapte la incendiu).
Un alt colegiu, din subordinea administrației locale, cu atribuții legate în principal de paza de noapte, dar care cu siguranță îndeplinea și funcția de alarmare la producerea unui incendiu, era Colegiul nocturnilor, atestat pe o inscripție datată din anul 216, descoperită la Gherla și aflată astăzi în patrimoniul Muzeului Pompierilor.
Din secolul al III-lea până către sfârșitul secolului al XVIII-lea nu sunt descoperite documente care să ateste o organizare propriu-zisă a serviciului de stingere a incendiilor, pe de o parte din cauza scăderii ritmului de dezvoltare și a importanței centrelor urbane și implicit prin creșterea rolului obștilor sătești în asigurarea traiului comunității, atât din punct de vedere al activităților economice cât și pentru apărarea acesteia împotriva dușmanilor sau a dezastrelor naturale de orice fel. Presupun deci, că sarcina privind stingerea incendiilor sau a luptei împotriva efectelor „sinistrelor” de orice fel este preluată de întreaga populație a comunității respective, având la bază acel sentiment de care românii au dat dovadă de foarte multe ori – solidaritatea umană.
Odată cu sfârșitul feudalismului și începutul capitalismului datorită dezvoltării manufacturilor și comerțului, a diversificării și măririi numărului și tipurilor de mărfuri produse asistăm la o dezvoltare fără precedent a orașelor. Astfel, odată cu creșterea numărul populației cresc și pericolele izbucnirii incendiilor, cauzele cele mai importante fiind utilizarea masivă a lemnului pentru construcția locuințelor, lipsa unui plan de urbanism ce a condus la înghesuirea caselor una lângă cealaltă, situate pe străzi înguste și nepavate, folosirea sobelor fără coș pentru încălzirea acestora și necurățarea lor, lipsa unui sistem de alimentare cu apă etc. Toate acestea, coroborate cu lipsa unor măsuri elementare de prevenire și totodată a unui sistem organizat de intervenție, au determinat producerea de incendii pustiitoare de-a lungul secolului al XVIII-lea, în aproape toate orașele din Țara Românească și Moldova, ce s-au soldat cu importante pierderi materiale și chiar a multor vieți.
Astfel, Iașiul a fost aproape distrus de foc o dată în timpul domniei lui Mihai Racoviță (1715-1726) și a doua oară pe vremea lui Constantin Mavrocordat (1733-1735) culminând cu incendiile succesive la casele în care se muta Alexandru Mavrocordat (1785-1786), motiv pentru care a fost poreclit de popor „Pârlea Vodă”.
Pentru București, din multitudinea de incendii pe care le-a trecut de-a lungul vremii, ar fi de menționat cel din 27 februarie 1738, pe timpul domniei lui Constantin Mavrocordat (1735-1741) care, pornind de la arderea nesupravegheată a gunoiului de grajd de la mânăstirea Sf. Sava și ațâțat de un vânt puternic, focul a aprins acareturile și casele mânăstirii, s-a extins cuprinzând mahalalele Colții și Scaunele Vechi, distrugând 16 case mari, 49 mijlocii, 77 mici, 5 chilii de biserici, 40 scaune de măcelari și 9 prăvălii. Cu toate eforturile depuse de garda palatului în prezența domnitorului și a multor boieri mari incendiul nu a putut fi controlat și stins el ajungând la marginea Bucureștiului la Moși. De la D. Papazoglu, în cartea „Istoria fondării orașului București”, aflăm că cel mai mare incendiu izbucnit în capitală a avut loc la 23 martie 1847, în ziua de Paști, pornit dintr-o joacă, de la fiul cluceresei Drăgănescu ce a descărcat un pistol în șopronul cu fân, în curtea casei din strada Franceză, în spatele bisericii Sfântului Dumitru. Focul va cuprinde Ulița Germană, Lipscani și Curtea Veche, Biserica Sfântu Gheorghe, Mahalaua Sfânta Vineri, până la Bariera Vergului și a Iancului, cuprinzând astfel toată partea de est a Bucureștiului. Din raportul șefului Poliției Capitalei, I. Manu, incendiul a cuprins următoarele mahalale din Vopseaua de Roșu – Sf. Dimitrie, Șerban Vodă, Sf. Nicolae, Colțea, Curtea Veche, Sf. Ioan Nou, Răzvan, Sf. Gheorghe Nou, Stelea, Sf. Gheorghe Vechi – iar din mahalalele din Vopseaua de Negru – Hagiului, Sf. Ștefan, Sf. Vineri, Vergului, Lucaci, Ceauș Radu, Olteni, Delea Nouă – au fost distruse peste 2000 de clădiri – 150 de case, 385 prăvălii cu etaj, 1112 prăvălii fără etaj, 85 de hanuri, 12 biserici – au murit 15 persoane dintre care un pompier. Pagubele înregistrate au fost estimate la 5 000 000 de galbeni sau 100 000 000 de franci francezi. Domnitorul Gheorghe Bibescu, prezent zi și noapte printre cei ce s-au luptat cu flăcările, îi mărturisea consulului francez că „dacă s-ar fi început noaptea, orașul întreg ar fi pierit.”
Prima formă de organizare a serviciului de pompieri din Țara Românească are la bază modelul tulumbagiilor din Turcia și este atestată de Ionescu Gion în cartea sa „Istoria Bucureștilor”, astfel :” În timpul lui Mavrogheni, se organizează mai bine corpul tulumbagiilor, adică al pompierilor.” – Nicolae Mavrogheni (1786-1790). Preocupările pentru organizarea și funcționarea unei instituții specializate în stingerea incendiilor au fost preluate și de domnitorul Alexandru Moruzii (1793-1796) pe vremea căruia, dintr-o plângere a epistatului Agiei Bucureștilor, aflăm că, la acea vreme (1 octombrie 1794) erau organizate două „steaguri de foc” cu câte 50 de oameni fiecare, deși în realitate efectivele erau subțiate. De asemenea mai funcționau în subordinea spătăriei 2 căpitănii de foc, ce aveau fiecare câte un steag de 25 și 24 de oameni, ce slujeau alternativ cu săptămâna.
La Iași existența serviciului de pompieri se baza pe acțiunea breslelor și pe aportul populației, sarcina stingerii incendiilor fiind încredințată din anul 1777 de Divanul Domnesc „Casei podurilor”, casă ce avea în subordine teslari, toporași, pietrari și salahori având obligația „cînd să va întîmpla primejdia de foc, ori ziua ori noaptea dator să fie căpitanul de podari cu toți podarii mai întîi să alerge spre stingerea focului”. Acest model de organizare era una inferioară celei de tip fanariot, deoarece singura activitate a tulumbagiilor era stingerea incendiilor, pe când a meseriașilor era „podirea” străzilor. Prezența tulumbagiilor, a unei organizări de tipul „steagurilor de foc” din București, este notificată abia în anul 1820, când existau la Agie 3 tulumbagii iar la Hătmănie 12, conduși de un tulumbagiu bașa.
Concomitent cu dezvoltarea incipientă a acestor servicii o mai mare importanță s-a acordat măsurilor de prevenire, la început mai sporadic și apoi, pe măsura dezvoltării orașelor și creșterii alarmante a numărului incendiilor cu producerea de pagube însemnate, măsurile ajungând foarte drastice, astfel:
în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea s-au interzis menținerea focurilor aprinse pe timp de noapte, s-au mutat fabricile de spirt, fierăriile, depozitele de materiale combustibile la periferia orașelor;
tot mai multe orașe au început angajarea coșarilor, odată cu dezvoltarea încălzirii cu sobe cu coșuri, pentru curățarea sistematică a acestora;
datorită faptului că orice incendiu se putea extinde rapid din cauza lemnului și a acoperișurilor din paie a locuințelor, un mare accent se punea pe observarea și alarmarea rapidă a populației pentru luarea la timp a primelor măsuri de stingere și izolare a focului. Astfel, a început supravegherea așezărilor, la început din clădiri mai înalte, turnuri de biserică, pentru ca odată cu începutul secolului al XVII-lea să apară primele foișoare de foc;
mai întâi Alexandru Moruzi în 1793, urmat de Constantin Vodă Ipsilanti, după incendiul din 1804, apoi Ioan Vodă Caragea au luat o seria de măsuri pentru prevenirea incendiilor ce prevedeau obligativitatea existenței în fiecare prăvălie a unei putini sau vas plin permanent cu apă și a unui topor, cange sau scară, după posibilități. De asemenea, s-au mai interzis construirea de locuințe fără a se prevedea spații de siguranță între ele, introducerea de mari cantități de fân în oraș, deținerea în prăvălii a unor cantități însemnate de praf de pușcă (mai mult de 1-2 ocale);
în București, pe timpul domniei lui Alexandru Șuțu (1818-1821) tulumbagii au fost plătiți din bugetul oastei și s-a înființat o eforie specială de priveghere a orașului, aceasta urmând a fi întreținută din adaosul de două parale pentru fiecare oca de carne vândută;
la Iași, Scarlat Vodă Calimachi speriat de numeroasele incendii ce s-au abătut asupra caselor interzice construcția prăvăliilor din lemn, ci numai a celor din piatră sau cărămidă, iar la 20 august 1815 extinde și asupra mânăstirilor grecești din oraș obligativitatea asigurării cu mijloace de foc. Fiecare așezământ trebuia să aibe pregătite în orice moment 6 căzi mari cu apă, 6 căngi și 6 topoare, urmând ca „deapururea să fie căzile pline și toate celelalte gata spre întrebuințare la caz de foc”.
În Transilvania, deși dezvoltarea economică a fost mai accentuată decât în Țara Românească și Moldova, activitatea de prevenire și stingere a incendiilor s-a bazat pe apariția unor regulamente locale sau elaborate de curtea de la Viena și pe activitatea breslelor. Totuși, trebuie menționată apariția mai timpurie a formațiunilor voluntare de pompieri cu o dotare mai substanțială, inclusiv pompe manuale, datorată în primul rând dezvoltării meșteșugurilor.
Primele măsuri și regulamente au apărut în principalele orașe și prevedeau în general obligativitatea participării tuturor locuitorilor la stingerea incendiilor, cu ce instrumente aveau la îndemână, iar membrii breslelor – meșterii, calfele și ucenicii – aveau atribuții specifice, conform profesiilor și uneltelor folosite în munca de zi cu zi, astfel: lăcătușii și fierarii mânuiau sacalele; curelarii, șelarii, tăbăcarii, pantofarii asigurau gălețile din piele; căruțașii și vizitii transportau apa; dogarii și olarii asigurau căzi și putini; dulgherii și tâmplarii efectuau demolările necesare; hornarii și învelitorii de case asigurau cu scările din dotare salvarea oamenilor și bunurilor din casele incendiate precum și accesul la etaj. Tot la fața locului se prezentau și medicii, farmaciștii, preoții și judecătorii. În unele localități exista și un sistem de premiere și de sancționare (la Oradea primul sosit la locul incendiului primea 10 florini, al doilea 6, al treilea patru, iar amenzile erau cuprinse între 10-50 de florini). Tot în această perioadă meșterii din fiecare breaslă făceau prin rotație de serviciu, având sarcina de a anunța membrii breslei în cazul producerii unui incendiu, precum și de a raporta edililor orașului despre prezența și modul de acțiune al participanților la stingere.
Principalele măsuri și regulamente au apărut, astfel:
la Oradea, în anul 1758, primarul Gheorghe Constantin, a hotărât printr-o dispoziție locală obligativitatea stabilirii de către fiecare stradă a 2 bărbați pentru alarmarea în caz de incendiu și alegerea a altor 20 care să se deplaseze imediat la locul incendiului cu găleți și securi pentru stingerea acestuia. De asemenea, din 1775, s-a constituit în fiecare sector al orașului un corp de intervenție alcătuit din membrii breslelor existente însoțiți de către un inspector în incendiu. În 1774 s-a înființat „Casa incendiaria” cu scopul de a administra fondurile strânse printr-o taxă anuală de la toți locuitorii orașului pentru prevenirea și stingerea incendiilor. Mai apar în 1801 și 1817 noi regulamente ce stabilesc în principal măsuri organizatorice, administrative dar și propagandistice (afișarea la locuri vizibile a statutului cu obligațiile ce revin fiecărui locuitor pentru prevenirea și stingerea incendiilor). Tot aici, în 1834, a apărut o broșură tipărită la Buda, în limba română, maghiară și germană intitulată „De comun folositoare și ușor deprindere învățături despre scutitoarele mijlociri în contra parei de foc”, scrisă de cavalerul Ioan Aldini din Milano, care pe copertă mai menționează că aici găsim „unele luări de seamă, pentru cei mai mari, spre stingerea focului, rînduieli și pentru căpitanii pompierilor”, unde pentru prima oară apare noțiunea de echipament de protecție pentru pompieri. Acesta este recomandat pentru folosirea în medii cu temperaturi ridicate – topitorii, manufacturi de sticlă – și nu trebuie să cântărească mai mult de 7 Kg pentru a asigura o ușoară manevrabilitate pe timpul stingerii incendiului. Se compunea din îmbrăcăminte, încălțăminte, o mască pentru protejarea capului, toate confecționate din fir de amiantă rezistent la căldură. Peste mască, pe cap, se pune un coif până la umăr iar pentru a intra în zone cu flăcări se recomanda utilizarea unui scut din același material rezistent termic.(un exemplar din această broșură se găsește în Arhivele Statului Oradea);
la Brașov, breslele meșteșugărești nu au fost eficace în lupta cu focul, dovadă pagubele importante produse de incendiul din 21 aprilie 1689, ce a izbucnit la capătul străzii Negre, de unde s-a extins asupra Pieții Sfatului, străzii Republicii, în jurul spitalului și a celorlalte străzi, ocazie cu care a ars șarpanta Bisericii Negre, turnul orașului și cele două turnuri ale întăriturilor de pe dealul Omizilor. Inexistența unor forțe și mijloace suficiente pentru combaterea incendiilor au determinat apariția în 1744 a unei Societăți de asigurare contra focului, prin regulamentul căreia membrii cotizanți (localnicii din Târgul Vacilor și strada Neagră) primeau despăgubiri corespunzătoare în cazul producerii unui incendiu. Primul regulament pompieristic apare la 1800 și reglementa modul de depozitare a furajelor, a materialelor combustibile, a păstrării rezervelor de apă, precum și forțele formațiunilor de pompieri – un pluton cu un comandant la fiecare vecinătate – aceștia fiind recrutați din rândul pielarilor care aduceau apa, dulgherilor care izolau incendiu prin dărâmarea clădirilor incendiate și urloierilor care stingeau focul;
la Sibiu, cel mai mare incendiu este datat în anul 1556, provocat intenționat în care și-au pierdut viața 81 de persoane și au ars peste 500 de clădiri. Pornind de la Ordinul circular din 1788 dat de împăratul Iosif al II-lea, pentru orașele și târgurile din Transilvania au existat mai multe regulamente pentru apărarea contra focului ce stabileau obligații pentru toți cetățenii: nimeni să nu iasă din casă cu lumină neferită; fiecare gospodărie să aibă câte un felinar de vânt; coșurile să fie temeinic construite și întreținute periodic; măsuri privind respectarea normelor privind dotarea cu mijloace de foc în vecinătăți.
Pentru satele din Transilvania, Ordinul circular din 1788 menționat mai sus, specifica, în capitolul al III-lea, constituirea unor echipe de intervenție sub directa conducere a primarului, uneltele necesare trebuind să fie asigurate de domeniile nobiliare și mânăstirești, iar în cazul izbucnirii unui incendiu foarte mare se prevedea ajutorarea reciprocă a localităților alăturate.
O etapă importantă în organizarea și desfășurarea activității de stingere a incendiilor a fost înființarea unităților de pompieri militari, respectiv trecerea de la „steagul de foc” la roata de pompieri. Această activitate a avut la bază aplicarea Regulamentelor organice (1831 în Țara Românească și 1832 în Moldova) care la articolul 42 prevedeau:
„Agia prin comisari și epistați va îngriji asemenea cu deosebire pentru câte privesc măsurile și întâmpinarea focului; de aceea să se puie în lucrare:
Să fie la rezidența Agiei, precum și în fiecare plasă la casa hotărâtă pentru comisii, câte 2 pompe cu câte 6 pompieri și 10 purtători de căngi, topoare, doniți și câte 2 sacale;
Să se facă în fiecare plasă la locul, cât se va putea mai central și cel mai înalt, câte un foișor de foc, unde să fie apururea 2 paznici din jandarmi, însă unul din pedestrime care să păzească sus și altul călare jos și cum va vedea cel de sus foc undeva să spuie călărețului la ce parte de loc este arderea, ca să meargă numaidecât a da de știre atât comisarului plășii, cât și la Agie, spre a alerga întru întâmpinarea focului. La acest fel de întâmplări comisarii celorlalte plăși să nu se mute din locurile lor, ci să stea pe loc aflându-se cu toată privegherea în cuprinsul plășii sale fiecare.”
În urma acestor legiferări și a creșterii numărului incendiilor, concomitent cu o slabă desfășurare de forțe și mijloace participante la stingerea lor, se impune luarea de măsuri ferme pentru remedierea acestei situații. Apariția primelor formațiuni de pompieri militari, la Iași și București, au fost precedate de apariția a trei regulamente pentru reorganizarea activității acestor formațiuni, regulamente ce s-au aplicat parțial sau deloc, dar care au condus la organizarea pe baze militare a pompierilor, la introducerea uniformei și a repartiției și organizării forțelor de intervenție pe zone de responsabilitate (sectoare ale orașelor). Aceste prevederi se vor regăsi sub diferite forme în toate proiectele și regulamentele ce vor reglementa această activitate de-a lungul timpului.
Astfel, prima tentativă de reorganizare a serviciului de pompieri se desfășoară în perioada mai – iunie 1832, prin inițierea unui proiect de reformă de către generalul Kisseleff, discutat împreună cu Sfatul Administrativ și cu Aga, prin care se stabileau „asupra tuturor măsurilor pentru întreaga organizație a acestei slujbe”, astfel:
după regulament „trebuia a avea poliția 12 tulumbe, adică câte două la fiecare vopsea și două la poliție și pentru că acum se aflau numai șapte din care numai două erau bune, iar celelalte cinci erau de neîntrebuințat, se impunea să mai cumpere încă cinci tulumbe noi, pentru a se da la fiecare vopsea câte una din cele noi și câte una din cele vechi”; totodată se indica și să se cumpere și completele de accesorii necesare tulumbelor, dar și cai cu furajele aferente;
„la stabilirea oamenilor trebuincioși să dea fiecare mahala a fi cu rândul un rând de oameni.” Se stabilea ca obligat fiecare proprietar să-și asigure primele mijloace individuale de stins incendii necesare, „cu care îndată ce va simți focul în mahalaua sa să sară în întâmpinare, iar cei ce nu vor urma aceasta să se ridice de poliție și să se supuie la staf de orice treaptă ori protecție ar fi”;
instrumentele de foc trebuincioase la cazarmă (Agie) pentru 150 de oameni se vor cumpăra de la Casa Sfatului;
pentru puțurile de apă urma să se identifice mai întâi locurile cele mai avantajoase pentru amplasare, iar apoi să se facă cât mai multe, după posibilități;
pentru foișoarele de foc, trebuiau să existe la fiecare vopsea câte unul, în prima urgență să se înceapă construcția celui din vopseaua Roșie, fiind situat în centrul orașului.
Totodată s-a stabilit ca, pentru buna învățare a orânduielilor unei comenzi de foc precum și pentru întreținerea corespunzătoare a mijloacelor de foc existente și achiziționate recent, să se aducă un comandant de la comanda de foc a orașului Petersburg, ce va sosi în luna decembrie a aceluiași an, împreună cu instrumentele de foc comandate pentru Agie.
Al doilea proiect a fost elaborat de Vel Aga Iancu Filipescu, la începutul anului 1833, și înaintat spre aprobare Marii Dvornicii a Treburilor din Lăuntru, având următoarea motivație:
”este neapărată trebuință ca oamenii ce ar împlini această slujbă să fie pentru totdeauna oameni cunoscuți și statornici, ca nu numai meșteșugul întrebuințării lor (pompelor) să-l învețe precum se cade…. dar totodată să fie și răspunzători pentru uneltele ce se vor întrebuința pentru a lor păstrare”.
După ce a fost modificat de către generalul Kisseleff, forma finală propusă de Iancu Filipescu cuprindea:
„Art. 1 – Pentru 7 tulumbe, din care 2 la statul agiei și 5 în 5 plăși ale orașului, se va întocmi o ceată de pompieri în număr de 297.
Art. 2 – Acest număr va fi întreit, schimbându-se cu rândul la tot sorocul dă 10 zile cu scutire de orice dare către o asemănare întocmai cu rânduielile așezate pentru breasla dorobanților.
Art. 3 – Toți pompierii dă slujbe, întocmindu-să în 6 cete, adică una a agiei și 5 ale comisiilor, vor avea orânduiți asuprăle și 6 braimaisteri, dându-să pă lângă fiecare și câte un ajutor. Braimaisterul agiei va fi poruncitor tuturor .”
Proiectul mai stabilea termenul de angajare al instructorilor și ajutoarelor să fie de cel puțin 3 ani, dreptul de a purta uniformă sau însemne prin care să fie recunoscuți în toată comunitatea ca urmare a demonstrării priceperii și destoiniciei în îndeplinirea slujbei, repartiția pe specialități, conform priceperii fiecăruia, dar și obligativitatea învățării atribuțiilor tuturor pentru ca în caz de necesitate să se poată înlocui unul pe celălalt etc.
Tot în anul 1833 inspectorul miliției, generalul – maior Starov propune regulamentul „Formiruirea comenzii de foc supt numire de roată de pompieri pentru orașul Bucuresci”, regulament ce este cel mai aproape de o organizare militară (roată era terminologia pentru companie în acele timpuri). Aici se propunea organizarea acesteia din 6 formațiuni de nivelul unui pluton, una la sediul Agiei și celelalte pe cele cinci sectoare ale orașului, având în compunere un efectiv de 6 ofițeri, 20 de subofițeri și 200 de soldați toți proveniți din rândurile unităților armatei. De asemenea mai prevedea: portul uniformei după modelul milițiilor, dar cu însemnele de culoarea sectorului de care aparțineau și ca element specific era portul „chivărelor” de alamă; construirea de cazărmi pentru fiecare formațiune în parte; desfășurarea de instrucție atât de infanterie cât și de specialitate. De remarcat este modul de plată al acestor militari – jumătate de la visterie și jumătate de la magistratul orașului.
Din diferite motive presupus financiare, proiectul, deși bine întocmit, nu se va aplica la nivelul orașului București, dar va fi preluat de autoritățile de la Iași, adaptat cerințelor capitalei Moldovei și la începutul anului 1835 îl regăsim sub numele „Proiect pentru formarisirea comandei de foc supt numire de Roată de pojarnici pentru orașul Eșii” – actul de naștere a primei companii de pompieri militari din țara noastră. A fost aprobat la 3 ianuarie 1835 de către domnitorul Mihail Grigore Sturza, ce a poruncit „să se pună fără întârziere în lucrare”, desemnând pentru aceasta o comisie formată din vel agă Ștefan Catargiu, șeful miliției colonelul Lățescu și pe spătarul Vasile Beldiman (reprezentând instituțiile de care vor depinde pompierii militari: Ministerul de interne, de război și primăria orașului).
Organizat pe trei capitole prevedea la art. 1 efectivele de 3 ofițeri, 9 subofițeri, 2 toboșari, 90 de soldați pompieri și un fierar – ofițerii și subofițerii proveneau din cadrele armatei, iar soldații – o parte din militarii ce nu își îndepliniseră stagiul și o parte încadrați din vechii pompieri civili (foști tulumbagii) cei mai vrednici și mai destoinici. Aceștia erau plătiți la fel ca cei din alte arme, corespunzător gradului, doar soldații fiind renumerați cu 4 lei mai mult ca cei de la infanterie și 2 lei ca cei de la cavalerie, datorită grijii în plus pe care o aveau față de instrumentele de foc și pentru ai stimula să rămână și după expirarea celor 6 ani de contract în serviciu de pompier. De asemenea familiile lor erau scutite de plata impozitelor pe perioada angajării, urmând ca la trei contracte succesive să fie scutiți pe viață. În cazul în care, pe timpul intervențiilor la stingerea incendiilor, vre-un militar rămânea cu probleme medicale, astfel încât nu mai putea lucra, primea o pensie pe viață echivalentă cu jumătate din solda sa. Tot prin regulament se stabilea modul de purtare al uniformelor militare, precizându-se clar cum trebuie să arate acestea, atât la paradă cât și la incendiu. Din punct de vedere al subordonării, efectivele roții de pojarnici se supunea față de Agie, iar pentru eficientizarea acțiunilor pentru limitarea și stingerea incendiilor s-a împărțit orașul în 4 zone de responsabilitate (cvartale). La comanda companiei a fost numit, la 13 februarie 1835, prin „Înaltă poruncă de zi prin toată a Noastră Domnească Miliție a Prințipatului Moldovei” căpitanul Bacinski, având doi ofițeri comandanți – locotenentul de cavalerie Racliș și locotenentul de infanterie Măcărescul (fiecare cu responsabilitatea a câte 2 cvartale). În luna mai a aceluiaș an existau în dotarea pompierilor ca instrumente de foc – 4 tulumbe, 5 căruțe pentru oameni și materiale, 24 de sacale și 76 de cai.
Preluând modelul de organizare al companiei de la Iași, coroborat cu necesitățile vremii de a face față incendiilor tot mai numeroase, precum și cu răspândirea unor „Reguli pentru înființarea și ținerea comenzilor pojărnicești din târgurile de pe afară” s-au organizat în marile orașe ale Moldovei formații asemănătoare de pompieri, conduse de către un ofițer sau subofițer, astfel: Botoșani (1840), Bîrlad (1841), Tecuci (1843), Fălticeni (1845), Tg. Frumos (1847), Focșani (1849), Roman și Tg. Ocna (1850) etc.
Pentru București înființarea unei companii de pompieri militari a durat ceva mai mult, principala cauză fiind finanțarea proiectului. Primul pas a fost făcut în 1835 de către doctorul Zuker – proprietarul unei manufacturi de reparat mobilă, unelte agricole, pompe de stins incendii – ce a solicitat domnitorului Alexandru Ghica repartizarea unui număr de 16 soldați, ulterior mărirea la 40, pentru a fi instruiți în construirea, mânuirea și îngrijirea pompelor de stins incendii, dar și pentru instruirea în cadrul unui formații de stins incendii. În urma aprobării acestui proiect a început să funcționeze un serviciu organizat de stingere a incendiilor, despre care colonelul Gheorghe Pohrib spunea la centenarul pompierilor:
„….detașamentul acesta, sîmburele pompierilor militari din Muntenia, ia ființă în 1835 și-l vedem intervenind la toate focurile din București și nu rareori soldații pompieri sunt citați pentru bravura lor prin ordine de zi pe oaste”.
Totuși, organizarea unei companii de pompieri militari la nivelul orașului București se va definitiva sub domnia lui Gheorghe Bibescu (1842-1848), care în toamna anului 1844, după discutarea în cadrul Obișnuitei Obșteștii Adunări și după ce Barbu Bibescu împreună cu Mihail Kogălniceanu au fost la Iași pentru a studia modul de organizare a pompierilor militari, a aprobat proiectul „Pentru întocmirea unei roate de pompieri pentru capitala orașului București”, proiect ce conține 20 de articole și 5 tabele. Această formațiune avea în compunere 7 ofițeri (un căpitan, 3 locotenenți și 3 sublocotenenți), 23 de subofițeri și 256 de soldați (202 pompieri, câte 4 observatori la foișoarele de foc de la Comisia de roșu și de la Agie, 9 vizitii, 7 masalagii și 30 de sacagii) împărțiți în 6 subunități – una la Agie sub comanda „Căpitanului comandir al Roatei” și 5 la cinci vopsele ale orașului, comandate de câte un ofițer. Sediul acestora era la cazarma centrală a Agiei și urmau să deservească 7 tulumbe mari de cai, 6 tulumbe mici de mâini, urmând a se cumpăra 48 de cai, 8 hamuri(pe lângă cele 40 existente), chingi, lopeți, topoare, masale. În privința subordonării, erau supuși agiei, care „ face toate punerile la cale prin comandirul roții”, dar spre deosebire de pompierii militari de la Iași „când această comandă se va afla în lucrare la vreo aprindere, nimenea altul afară de comandirul roții să nu aibă drept a porunci asupra mișcărilor ce vor socoti de trebuință pentru stingerea focului”. De asemenea, în proiect se mai prevedeau modul de recrutare și condițiile ce trebuiau îndeplinite pentru a fi încadrat – vechime, surse de recrutare etc. – durata stagiului minim de 6 ani, ținuta militară a ofițerilor, subofițerilor, soldaților atât pentru „front” cât și pentru intervenție, precizări privind pregătirea prin aducerea din altă țară, pentru 3 ani, a unui învățător și subînvățător etc.
Pentru o destoinică coordonare și conducere a activităților, la comanda companiei a fost numit, prin „porunca Către Oștire nr. 62” la 13 mai 1845, căpitanul Emanoil Boteanu, iar ca ofițeri pe locotenentul Munteanu și sublocotenenții Dănescu, Dragomirescu și Zăgănescu și la cerere au fost încadrați în aceeași zi locotenentul Grigore Drăgulinescu și sublocotenentul Ioan Deivos.
Bine organizată, dar încă insuficient dotată pentru intervențiile la stingerea incendiilor, compania de pompieri militari își arată curajul și devotamentul odată cu primirea botezului focului, la 4 august 1845, fiind evidențiată printr-un ordin de mulțumire din partea domnitorului – nr. 285 din 15 august 1845.
Susținute de prevederile Regulamentului Organic administrațiile locale încep organizarea serviciilor profesioniste pentru combaterea incendiilor, în special capitalele de județ, sub titulatura de „comenzi de foc”. Acestea, pe măsura dezvoltării și dotării cu personal și mijloace necesare, vor constitui nucleele viitoarelor unități de pompieri militari ce se vor înființa odată cu legea din 1874 – fiind atestate documentar în Craiova, Brăila (1831), Pitești (1832), Ploiești (1833), Târgoviște (1834), Alexandria (1838). În sprijinul dezvoltării acestora „Sfatul Administrativ Extraordinar” aprobă la 15 iunie 1851 un regulament elaborat de „Departamentul Treburilor Dinlăuntru” privind organizarea generală a „comenzilor de foc”, care trebuie menționat că a fost întocmit pe baza experienței acumulate specificând posibilitatea constituirii unor comenzi după posibilitățile locale, conduse de un „îngrijitor”, subordonate polițaiului orașului și cu obligativitatea participării la stingerea incendiilor a sacagiilor.
Un episod plin de semnificație în istoria pompierilor militari este implicarea roatei de pompieri din București în desfășurarea revoluției de la 1848 din Țara Romanescă. Acest eveniment, prin curajul, eroismul și jertfa ostașilor români reprezintă un exemplu de conștiință civică și patriotism, care cu greu se mai regăsește în zilele noastre.
Atașamentul personalului față de idealurile revoluției pașoptiste a fost asigurat încă de la declanșarea acesteia de către comanda companiei, astfel: locotenentul Ioan Deivos, comandantul „comisiei de negru”, era membru al societății secrete „Frăția”; locotenentul Pavel Zăgănescu, comandantul „comisiei de galben” era un mare admirator a lui Nicolae Bălcescu; sublocotenenții Nicolae Dănescu, Vasile Fochianu și subofițerii Pandele Stărostescu și Dincă Bălșanu erau apropiații unor cadre din armată animate de aceleași convingeri. Această stare de lucruri a fost consemnată intr-un articol din „Gazeta de Transilvania” care spunea că sub conducerea unor astfel de ofițeri compania de pompieri „s-a disciplinat și îndoctrinat pentru revoluție”.
După izbucnirea revoluției, la 9 iunie 1848 prin proclamația de la Islaz, sub presiunea populației Bucureștiului, domnitorul Gheorghe Bibescu a fost nevoit să „subscrie constituției” și să părăsească țara, în ziua de 13 iunie 1848. Forțele reacționare, sub conducerea șefului armatei, colonelul Ion Odobescu și a colonelului Ion Solomon, comandantul Regimentului III infanterie, sprijiniți de un grup de ofițeri, reușesc la 19 iunie 1848 să aresteze o parte din membrii guvernului provizoriu. La aflarea veștii întreaga populație a Bucureștiului înarmată cu pietre, topoare, scânduri rupte din garduri, dar și arme distribuite de la „comisia de galben”, subunitatea comandată de locotenentul Pavel Zăgănescu, au asediat palatul. Odată cu intrarea maselor în palat au pătruns și trupele de pompieri conduse chiar de locotenentul Zăgănescu, ce au sprijinit eliberarea guvernului, l-au arestat pe colonelul Odobescu și au obligat retragerea complotiștilor la cazarma din Dealul Spirii. Aici au fost încolțiți de o mulțime de oameni, armată, dar și de compania de pompieri condusă de căpitanul Emanoil Boteanu determinând predarea acestora și arestarea colonelului Ion Solomon. Recunoașterea meritelor efectivelor de pompieri este de asemenea consemnată în „Gazeta de Transilvania” – „Guvernul era acum reîntrunit, pompierii se adunaseră în apărarea lui și poporul făcu împrejur patru baricade spre a înfrâna vre-o nouă năvală”. Tot forțele pompierilor vor sta la baza dejucării și celui de-al doilea complot pus la cale de aceleași forțe reacționiste care, la 28 iunie au lansat zvonul că puternice trupe țariste și otomane se îndreptă către capitală pentru a restabili ordinea. Guvernul părăsea orașul cu destinația Câmpulung, de unde plănuia o rezistență armată sprijinită de românii transilvăneni, în timp ce a doua zi mitropolitul Neofit anunța instalarea vechiului regim în București. Bucuria complotiștilor a fost de scurtă durată deoarece la 1 iulie bucureștenii au realizat înșelăciunea și s-au ridicat imediat la luptă, dovedind încă o dată hotărâre și determinare pentru cauza revoluției. Semnalul a fost dat, așa cum relatează maiorul Lăcusteanu, de către locotenentul Ioan Divos, comandantul subunității de la „comisia de negru”, care „…a ridicat steagul revoluției în târg, pe piața pușcăriei”. Gratitudinea guvernului s-a manifestat prin proclamația nr. 230 din 12 iulie 1848 prin care se mulțumea „Companiei de pompieri ce de la început și până în cele din urmă fură apărătorii libertății”, motiv pentru care efectivele participante au fost recompensate cu sume de bani, iar pentru „conduita și știința lor militară” au fost avansați la modul excepțional la gradul de sublocotenent, subofițerii Pandele Stărostescu și Constantin Bărcășanul, iar în luna august de la gradul de locotenent la căpitan, Ioan Deivos și Pavel Zăgănescu.
Cu siguranță momentul cel mai important pentru implicarea în desfășurarea revoluției a fost Bătălia din Dealul Spirii, din 13 septembrie 1848, zi în care pompierii conduși de căpitanul Pavel Zăgănescu au arătat cetățenilor din București, dar și tuturor românilor că libertatea, democrația, afirmarea identității naționale trebuiesc apărate chiar cu prețul vieții.
Trupele otomane, aflate sub comanda lui Faud pașa, chemate pentru „restabilirea ordinii” și întâmpinând rezistență la intrarea în București și-au stabilit tabăra pe Câmpul Cotrocenilor, de unde în dimineața zilei de 13 septembrie aveau să aresteze o parte din fruntașii revoluției și să numească drept caimacan pe Constantin Cantacuzino. La ora prânzului, armata otomană împărțită în trei, intra în capitală, pe următoarele trasee:
prima coloană, comandată de Mehmed pașa, a intrat pe Podul Belicului (strada Șerban – Vodă), ocolind mulțimea strânsă la Bariera Cotrocenilor cu misiunea de a-l conduce și instala pe noul caimacan;
a doua coloană și cea mai numeroasă, sub comanda lui Faud pașa, și-a croit drum prin mulțimea de orășeni și săteni, care zadarnic au încercat cu mâinile goale să oprească înaintarea acestora, dar cavaleria otomană și-a croit drum prin forța armelor către centrul orașului, prin Podul de Pământ (Calea Plevnei), cu misiunea de a ocupa capitala;
cea de a treia coloană, sub comanda lui Kerim pașa, estimată de consulul Franței la „un escadron de cavalerie, două companii de infanterie, șase piese de artileria”, în total 5000 de soldați, se îndrepta către cazarma din Dealul Spirii, pentru primirea onorului armatei suzerane și ocuparea spațiilor pentru încartiruirea armatei otomane – la 11 septembrie generalul Tell dăduse ordin să se pregătească cazarma cavaleriei pentru primirea oastei turcești, iar începând cu data de 12 septembrie toate unitățile militare să fie gata ca sub comanda comandantului garnizoanei, colonelul Radu Golescu, să prezinte onorul.
Forțele române aflate în cazarmă erau singurele trupe existente din capitală și erau alcătuite din Batalionul 1 al Regimentului 2 infanterie – 600 de oameni, Compania a VII-a din regimentul 1 infanterie – 150 de oameni, la care se adaugă cei 166 de pompieri sub conducerea lui Pavel Zăgănescu, ce urmau să sosească de la sediul lor din curtea Agiei. Aceștia au ajuns pe strada Spirii, împărțiți în două plutoane, cu drapelul în mijloc, dar după desfășurarea ceremonialului și în momentul refuzării de către colonelul Golescu de a preda cazarma pe motiv că nu are ordin în acest sens. Trupele otomane s-au desfăcut în două lăsând cale liberă trupelor de pompieri în marșul lor către cazarmă, dar tensiunea acumulată avea să izbucnească aproape instantaneu, undeva în flancul stâng când un otoman a încercat să lovească cu sabia un pompier, iar glonțul din pușca sublocotenentului Bălșanu porni, parcă singur, lăsând gestul neterminat. Imediat trupele otomane au răspuns cu prima salvă a tunurilor artileriei provocând mari pierderi ostașilor români, atunci căzând la datorie ofițerii Dănescu și Stărostescu. De la primele focuri trupele aflate în cazarmă, la ordinul colonelului Radu Golescu, au deschis foc sprijinind astfel pe cei de pe stradă. La strigătul căpitanului Zăgănescu „Pe tunuri copii, că ne prăpădesc” pompierii au capturat un tun și prin salva executată au răzbunat pierderile suferite câteva clipe mai înainte producând mare panică în rândul otomanilor. Ducând lupte îndârjite și cu susținerea focului din partea celor din interior au reușit să se retragă în interiorul cazărmii de unde au opus o aprigă rezistență, determinând-ul pe Kerim pașa să oprească focul și să garanteze „libera ieșire din cazarmă” concomitent cu predarea armelor. Astfel, o parte din soldați, circa 200-300 de oameni, împreună cu căpitanul Deivos au ieșit pe poartă încrezători dar au fost atacați mișelește de trupele otomane, fiind întâmpinați cu un potop de gloanțe ucigătoare. Tot din răzbunare victimele rămase pe caldarâm nu au putut fi ridicate timp de trei zile din ordinul lui Faud pașa, înmormântarea acestora în curtea Bisericii fraților Vasile și Chiriac Farmazon transformându-se într-o adevărată manifestare. În total pierderile companiei de pompieri s-au ridicat la 2 ofițeri și aproximativ 60-70 de soldați.
Deși înăbușită în sânge eroica rezistență a ostașilor pompieri a constituit pentru contemporani și pentru generațiile următoare un exemplu de mândrie patriotică, de încurajare și speranță în ființa națională. Recunoașterea meritelor acestor eroi s-a înfăptuit la 24 mai 1860, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat „Legea pentru recompensarea pompierilor răniți în acțiunea de la 13 septembrie 1848”, prin care se acorda supraviețuitorilor o pensie pentru toată viața și o medalie de bronz cu panglică tricoloră, ce avea pe o parte scrise în relief cuvintele „13 septembrie 1848 Dealul Spirei”, iar pe verso, tot în relief, Vulturul și Capul de Zimbru cu un scut și inscripția „Pro virtute militari”. La 16 septembrie 1901 pe locul bătăliei s-a dezvelit un monument al pompierilor, printr-o grandioasă manifestație de recunoștință a populației capitalei, prezentă în număr foarte mare, la care au participat și 17 veterani ai bătăliei, cel mai tânăr având 73 de ani și cel mai vârstnic 90.
Datorită pierderilor suferite, compania de pompieri a orașului București se va reface abia către sfârșitul anului, când a fost capabilă să-și reia activitatea în condiții normale.
Deceniile următoare consemnează pentru activitatea serviciului de combatere a incendiilor o dezvoltare firească, în corelare cu importanța activității acestuia și evoluția societății, realizând progrese importante pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).
Din punct de vedere organizatoric, compania de pompieri din București se va transforma în anul 1861 în Batalion, organizat pe 4 subunități, sub conducerea colonelului Pavel Zăgănescu, iar în anul 1865 se va reorganiza pe 6 companii cu un efectiv de aproape 500 de oameni. O grijă deosebită s-a manifestat în creșterea nivelului de pregătire, atât a cadrelor prin trimiterea la cursuri de specializare în străinătate – în 1860 medicul veterinar Popescu Constantin a urmat cursurile Școlii Veterinare din Defort, căpitanul N. Dumitrescu a urmat în anul 1863 un curs de 6 luni la Paris, unde a fost evidențiat de Comandantul Corpului Pompierilor din Paris, astfel încât la întoarcerea în țară a fost avansat la gradul de maior și numit comandant al Batalionului de pompieri București – dar și a soldaților, prin înființarea școlilor de gradul I, în cadrul comenzilor de pompieri, având drept scop „să-i învețe pe soldați scrisul și cititul, pentru a le da posibilitatea a-și dezvolta inteligența, a le înălța inima, a-i face să-și închine voios viața pentru țară”. De asemenea au fost preocupări pentru reînnoirea utilajelor din dotarea comenzii de foc, concretizate în 1865 prin achiziționarea din Franța a unui număr de 44 de pompe.
În celelalte orașe din Muntenia și Oltenia existau și își desfășurau activitatea, în subordinea autorităților locale, comenzi urbane de foc, în componența cărora se regăseau și foști militari ai companiei de la București. Pentru buna funcționare a acestor structuri un pas important a fost apariția în anul 1871 a „Regulamentului asupra comenzilor de pompieri urbani” ce stabilea compunerea, misiunile, drepturile și îndatoririle, ținuta și modul de întreținere a instrumentelor de foc și a cazărmilor, reducându-se considerabil deosebirile existente între aceștia și pompierii militari.
După modelul roatei de pompieri de la Iași, transformată în anul 1860 în divizion cu un efectiv de 231 de militari, în orașele Moldovei au apărut comenzi de pompieri, dar spre deosebire de cele existente în Țara Românească, acestea aveau grade militare, uniforme și cazărmi constituite. La 24 septembrie 1860 se aprobă Legea privind organizarea pompierilor de dincolo de Milcov, prin care sunt numiți la comanda formațiunilor existente ofițeri și subofițeri de la Divizionul din Iași, apropiindu-se astfel și mai mult de modelul de organizarea militară.
Actul de naștere al instituției pompierilor militari îl constituie Legea privind reorganizarea armatei din 12 martie 1874, prin care se transformau „comenzile urbane” din reședințele de județ în structuri militare – art. 37 „Pompierii orașelor București și Iași, precum și ai reședințelor de județ, sunt organizați și formați ca trupe de artilerie, constituind artileria armatei teritoriale. Ei depind direct de Ministerul de Război.” Asigurarea financiară a acestor structuri era asigurată de către Consiliile locale – 2/3 din suma necesară (prin art. 38 din lege se stabilea suma ce trebuia plătită pentru fiecare oraș, ea fiind proporțională cu mărimea acestuia: București 40000lei; Iași 70000lei; Galați 50000lei; Craiova, Ploiești, Focșani,Brăila, Botoșani 40 000 lei; Bacău, Roman, Bârlad, Pitești, Severin, Buzău, Giurgiu 30 000 lei) – și Ministerul de Război diferența. Structura era definitivată prin Decretul 702 din 28 martie 1874, prin care se stabileau și bateriile de artilerie, astfel:
Divizionul de pompieri București, cu trei baterii și un pluton „afară din rânduri” (constituit din 75 de oameni – armurieri, croitori, fierari, șelari, potcovari, croitori, lemnari). Din 1876 din această structură va face parte și secția de pompieri de la Giurgiu;
Bateria teritorială de pompieri Iași, cu o secție la Botoșani;
Bateria teritorială de pompieri Roman, cu o secție la Bacău. Din 1876 împreună cu bateria de la Iași vor forma al doilea Divizion de Pompieri;
Bateria teritorială de pompieri Ploiești, cu o secție la Buzău. Din 1876 vor aparține de Divizionul București;
Bateria teritorială de pompieri Galați, cu o secție la Brăila;
Bateria teritorială de pompieri Focșani, cu o secție la Bîrlad;
Bateria teritorială de pompieri Craiova, cu secții la Pitești și Severin;
Comanda acestor unități era asigurată prin „comandanți ai pompierilor”, aceștia fiind ofițeri de artilerie. Un alt element important de menționat este apariția, prin Decretul 1588/1744, a funcției de inspector al Corpului Pompierilor Militari, funcție îndeplinită de locotenent – colonelul Badea Dan, comandantul Divizionului de pompieri București, care totuși va dispărea în 1883 prin integrarea structurilor de pompieri în regimentele de artilerie și va fi reînființată abia în 1912.
Organizate în acest fel, bateriile de pompieri militari vor participa la Războiul pentru Independență 1877-1878, fie ca trupe de artilerie prin cele trei baterii active constituite din divizionul de la București și deplasate pe linia frontului, fie prin organizarea transporturilor de muniții de la bazele de aprovizionare către front. Astfel, urmașii eroilor pompieri de la Dealul Spirii, au dat dovadă de curaj și spirit de sacrificiu, fiind elogiați în dese rânduri, atât de partea română cât și de cea rusă pentru acțiunile desfășurate, iar la 8 octombrie 1878 la intrarea armatei române în București tunurile capturate de la dușman erau conduse de pompieri.
Problemele ridicate pe timp de pace de dubla activitate, aceea de pompier și aceea de artilerist, manifestate prin nemulțumirile administrațiilor locale privind faptul că „organizațiunea actuală nu corespunde pe deplin scopului existenței sale. Îndoitele atribuțiuni, de artilerie teritorială și de instituțiune urbană, pun în pozițiune pe aceste corpuri ca să neglijeze amândouă serviciurile”, se vor rezolva prin Ordinul General nr. 3149 din 9 iulie 1891, prin care se desființează bateriile de pompieri artileriști și se înființează în orașele respective, secții de pompieri – la București 5 secții, la Iași 3 secții și în celelalte orașe câte o secție. Acestea rămân subordonate administrativ regimentelor de artilerie din garnizoane, fiind comandate de către ofițeri – cu grad de căpitan la Iași și București, locotenenți în celelalte subunități.
Odată cu stabilitatea structurală, perioada următoare este caracterizată, așa cum este și firesc, de preocupările de achiziționare a tehnicii de stins incendii (firme importante anunțându-și serviciile – Arthur Koppel, Otto Harnisch din Berlin, Merxwather din Anglia etc.) concomitent cu o uriașă muncă de solicitare din partea Ministerul de Război către primăriilor locale, de alocare a sumelor necesare construirii de cazărmi pentru pompieri, deși administrațiile locale plăteau sume importante în bugetul ministerului de Război pentru întreținerea acestor trupe. Până la începutul primului război mondial, prin procesul de modernizare a orașelor, prin necesitatea existenței pompierilor în cadrul acestora din rațiuni de intervenție rapidă, s-a determinat schimbarea opticii edililor locali și s-a început alocarea de fonduri corespunzătoare, atât pentru construirea de noi locații cât și pentru dotarea acestora cu cele necesare, asigurând astfel, o funcționare normală a formațiunilor de pompieri, pentru siguranța cetățenilor și a bunurilor materiale din comunității.
1.2 Foișorul de foc
Una din activitățile cele mai importante pe linia prevenirii incendiilor este observarea teritoriului comunității și alarmarea rapidă a pompierilor, problemă ce și-a găsit rezolvarea prin construirea foișoarelor de foc. Până în secolul al XV-lea singura atestare documentară despre existența acestora se află la Apullum, unde Colegiul centonarilor a construit prin forțe proprii, deasupra unui club o arcadă, folosită ca post de observație.
Până la construirea acestor obiective aceste sarcini au fost îndeplinite în general de către serviciul de pază de noapte, iar pe timp de zi utilizându-se turnurile primăriilor sau cele mai înalte clădiri din urbe, întrebuințându-se clopotele bisericilor ca mijloacele acustice de alarmare, pentru a anunța izbucnirea incendiilor.
După 1400 apar în Transilvania primele foișoare de foc la Brașov (1420 – Palatul comunal), Mediaș ( 1490 – Turnul Trompeților), iar la Cluj, din 1405 de la construirea cetății, Bastionul Porții Mici care era mai înalt decât zidurile de apărare, a folosit acestui scop o perioadă de peste 200 de ani. Pe timpul lui Ștefan Bathory, deasupra acestui bastion a fost construit un turn, terminat în 1574, de unde începând din anul următor, ca urmare a hotărârii adunării generale a sfatului, se află câte doi observatori permanenți pentru semnalizarea incendiilor. Aceștia au avertizat, la 3 aprilie 1655, primul incendiu catastrofal, pornit de la doi ucenici ai Școlii iezuite din Cluj, care a distrus aproape trei sferturi din cetate, deoarece flăcările au cuprins în calea lor celelalte turnuri și bastioane ale zidului de apărare în care se găseau depozitate cantități însemnate de praf de pușcă. Realizând importanța existenței turnului cu o înălțime de 28,5m, autoritățile orașului hotărăsc în 1873 (anul înființării primei Asociații de Pompieri Voluntari din Cluj) întrebuințarea acestuia numai pentru alarmarea și observarea incendiilor, dându-i denumirea de Turnul Pompierilor. Surprinzător, din cauza unui croitor ce a aruncat cu jar la baza lui, acesta a ars în 1876, pompierul de serviciu salvându-se cu ajutorul cordiței de salvare. După renovare își reia vechea atribuțiune, în prezent fiind declarat monument istoric, iar din 1998 aici este amenajat Muzeul Pompierilor Voluntari din România.
Mai sunt prezente asemenea construcții la Sibiu – Turnul Sfatului, care în 1596 se prăbușește și îngroapă sub dărâmături pe pictorul Johan David, ce decora tavanul unei încăperi, este refăcut și va avea multiple întrebuințări -; la Dej – unde era folosit ca loc de observare turnul bisericii, datat 1643, dar folosit efectiv din 1757, fiind dotat de magistratul orașului cu tobe mari pentru alarmarea în cazul incendiilor -; la Giurgiu – unde din timpul stăpânirii turcești biserica a fost utilizată ca turn de observație si foișor de foc, fiind ridicată după anul 1700, modificată în anul 1839 când s-a montat ceasornicul și s-au făcut mici reparații în partea superioară, iar in anul 1883 se construiește și vârful care se păstrează și în prezent. Nicolae Iorga descria această construcție cu înălțimea de 22 m astfel: "În mijloc , un turn de observație , ca un minaret uitat, răsare dintr-o grădină pe care o înconjoară zidurile pieții centrale."
La Timișoara observarea se făcea din turnul fostei moschei, transformată în biserică greco-catolică, unde din anul 1716 anunțarea se făcea ziua cu ajutorul steagurilor colorate, pentru a semnaliza cartierul în care se producea incendiul, iar noaptea cu ajutorul felinarului. Tot aici, după mutarea observatorilor în turnul bisericii franciscanilor, în 1731, s-a introdus darea alarmei prin procedeul "tragerilor focurilor de armă".
Unul din cele mai frumoase foișoare de foc a fost construit la Satu Mare, inaugurat la 25 septembrie 1904 printr-o mare manifestare publică și un concert public oferit de orchestra armatei, urmat de un banchet în cinstea pompierilor, este opera arhitectului Francisc Ditter. Acesta este situat în centrul orașului, în curtea fostei clădiri a poliției și este înconjurat de un mic parc de odihnă ce găzduiește o expoziție despre istoricul și activitatea pompierilor din localitate. Are o înălțime de 45m, la baza are un soclu cu secțiunea pătrată (cu latura de 4,30 m, înalt de 8 m, la interior octogonal, iar la exterior cu o cornișă), se continuă cu un tambur în formă cilindrică ce se îngustează spre partea superioară, prevăzut cu 13 ferestre cu tâmplărie metalică dispusă în spirală. În interior are a scară cu 174 de trepte, la înălțimea de 33,75m s-a prevăzut o platformă circulară cu balustradă, pentru supraveghere, realizată în console metalice. Turnul se termină printr-un coif executat din șarpantă din lemn și învelit cu plăci de alamă, imitând forma unui clopot. Imediat a început construcția și a unei noi cazărmi, ceea ce le-a permis organizarea în anul 1908 a Congresului pompierilor din toată țara.
În București primul foișor de foc este consemnat la începutul sec. al XVII – lea, sub denumirea Turnu – Roșu, nume datorat culorii acoperișului anume vopsit în scopul avertizării asupra faptului că adăpostea în incinta sa o cantitate mare de butoaie cu pulbere. Acest turn va arde într-un incendiu în anul 1861. Din 10 august 1888 până în 1912, pentru diferite perioade de timp, a fost utilizat ca post de observație Turnu Colței, ridicat lângă biserica cu același nume în centrul Bucureștiului. Era construit în întregime din piatră (cărămidă) cu o bază în formă de pătrat cu laturile de 38 m, cu 4 etaje, având o înălțime de 50m, fiind la acea vreme cea mai înaltă construcție a capitalei. Peste el au trecut numeroase cutremure de pământ, cum ar fi cele din 1737 și 1764, culminând cu catastrofalul seism din 1802 când a fost dărâmat parțial. Totuși, ce n-a reușit natura vor realiza edilii capitalei în anul 1888, când s-a decis demolarea acestei clădiri pentru lărgirea bulevardului, prin aplicarea unui plan de sistematizare al orașului.
Tot în această perioadă au mai fost folosite pentru semnalarea producerii de incendii "Foișorul tulumbagiilor" – construit pe Podul Târgului de Afară vizavi de Biserica Sfântul Gheorghe, construit din lemn – foișorul de la sediul Comisie de Roșu (din 1939) și Foișorul Agiei situat în mahalaua Bisericii Sfântului Ilie Gorgani – un turn de lemn căptușit cu fier alb la interior și care deasupra avea un pavilion cu balcon unde permanent patrulau câte doi soldați de strajă. În conformitate cu prevederile "Regulamentului pentru starea sănătății și pazei bunei rânduieli în Poliția Bucureștilor" elaborat de "Comisia pentru înfrumusețarea și îndreptarea poliției" din 1916, fiecare foișor construit trebuia dotat cu steaguri și clopote pentru alarmarea pe timp de zi și felinare pe timp de noapte, iar acoperișurile să fie vopsite în culorile comisiei.
Cea mai cunoscută și mai reprezentativă construcție legată de activitatea pompierilor, destinată observării și alarmării în cazul izbucnirii incendiilor în capitală, este fără îndoială Foișorul de Foc.
Construit în perioada 1890-1892, de către antrepriza THENEN după planurile arhitectului șef al primăriei Goerge Mandrea, a încercat îmbinarea a două mari necesități cu care se confrunta Bucureștiul la aceea dată: crearea unui rezervor pentru aprovizionarea cu apă potabilă a capitalei (orașul era întins pe o suprafață de 30km2 și o populație de peste 200 000de locuitori) și sediu al companiei de pompieri cu foișor de foc pentru observare (incendiile fiind foarte numeroase din păcate în acea perioadă). Inițial clădirea avea forma unui trunchi de con, cu doar două brâie ornamentale cu motive folclorice din cărămidă smălțuită, ce nu-i putea ascunde aspectul masiv și mohorât. Pentru ai da o notă de suplețe, arhitectul George Mandrea a proiectat 16 coloane, realizate prin subțierea pereților groși de 3 m, coloane care urmau să preia sarcina celor 730 m³ de apă ai rezervorului. Pentru reducerea efortului suportat de baza turnului au fost prevăzute nișe în dreptul ferestrelor de la parter și de la cele trei etaje existente, iar la partea superioară s-au desenat 16 ferestre cu o înălțime de 8 m, într-un perete format dintr-un singur rând de cărămizi. Postul de veghe era situat la o înălțime de 42 m, cea mai ridicată cotă din capitală la acea vreme. Formațiunea de pompieri a funcționat aici până în anul 1936, astăzi această clădire găzduind Muzeul Pompierilor.
Aceste construcții și-au pierdut importanța încetul cu încetul, de la începutul secolului al XIX-lea, prin introducerea în majoritatea orașelor a sistemului de anunțare telefonic: Brașov – 1895, București – 1902, Târgoviște – 1902, Satu Mare – 1914 etc.
1.3 Elemente preinstituționale și măsuri specifice protecției civile
În conformitate cu prevederile legislației României și a celei internaționale o activitate importantă pe linia protecție civilă este evacuarea. Acțiunile de evacuare se organizează și planifică în funcție de iminența producerii unui conflict armat sau de posibilitatea declanșării vreunui tip de risc și au ca scop protecției populației, a bunurilor materiale și a valorilor culturale pe timp de război sau în cazul producerii unor calamități naturale sau catastrofe pentru asigurarea funcționării instituțiilor statului și desfășurarea activităților social – economice, în situații speciale.
Evacuarea se poate executa ținând cont de:
măsurile stabilite referitoare la pregătirea populației, a economiei și a teritoriului pentru apărare;
particularitățile de relief, dispunerea geografică, importanța economico – socială și militară a regiunilor, localităților, instituțiilor publice și agenților economici;
asigurarea funcționării instituțiilor publice și necesitatea continuării producției de apărare și a unor activități sociale pe timp de război sau în caz de dezastre;
posibilitățile de care dispun localitățile pentru protecția populației și a bunurilor materiale în caz de conflict armat sau de dezastru;
amploarea distrugerilor provocate de acțiunile inamicului sau de dezastre;
evoluția acțiunilor militare.
Astfel, putem spune că evacuarea este o soluție extremă și reprezintă „una din modalitățile strategice prin care, în situația în care apar pericole majore, în situații de urgență civilă populația lipsită de mijloace de apărare, bunurile indispensabile supraviețuirii, valorile de patrimoniu și instituțiile fundamentale ale statului sunt deplasate din zonele supuse amenințării în zone mai sigure”.
Încă din cele mai vechi timpuri conducătorii poporului român au fost obligați ca pentru câștigarea unor bătălii în fața unui inamic mai numeros, mai bine instruit din punct de vedere militar și mai bine dotat ca mijloace de luptă, să adopte tactica de luptă numită hărțuirea care, aplicată și dezvoltată de-a lungul istoriei, devine o formă de bază a luptei de rezistență pentru menținerea suveranității și integrității statului român. Astfel, s-au folosit din plin avantajele cunoașterii reliefului – zonele muntoase, depresiunile intramontane și intracolinare, codrii și zonele mlăștinoase, apele – pentru a declanșa scurte atacuri prin surprindere și din locuri neașteptate asupra inamicului, direcționându-l către locuri greu accesibile și necunoscute, tăindu-i sursele de aprovizionare și de comunicații, în scopul epuizării fizice și morale care să conducă în final la înfrângerea acestuia. Concomitent cu ducerea unor acțiuni militare se luau întotdeauna măsuri pentru protecția populației, a valorilor materiale și culturale prin evacuarea din calea dușmanului a bătrânilor, femeilor, copiilor, tinerilor ce urmau să sigure viitoarea forță de luptă a armatei, în munții, codrii sau alte locuri dinainte stabilite. La plecare se îngropau bunurile ce nu puteau fi evacuate iar pentru slăbirea și demoralizarea trupelor inamicului se realiza „pustiirea terenului” prin incendierea culturilor, otrăvirea surselor de alimentare cu apă, distrugerea hambarelor cu provizii și furaje pentru animale.
Asemenea exemple le găsim în toată istoria poporului român, inclusiv în cea mai încercată perioadă pentru populația română, reprezentată de migrația popoarelor, când, pe durata celor zece secole cât a durat aceasta, s-au evacuat și chiar s-au strămutat localități întregi în fața cruzimii și violenței atacurilor valurilor de migratori ce s-au abătut peste meleagurile noastre.
Exemplele pot continua cu Mircea cel Bătrân în acțiunile sale premergătoare bătăliei de la Rovine (10 octombrie 1394), iar o atestare documentară deosebită o avem despre Vlad Țepeș realizată de cronicarul italian Michael Bociognoli Roguzanul, care în cartea sa „Descrierea Țării Românești” spunea că:
„Acesta nu numai că-și apără deosebit de bine țara sa când /…/ Mahomed al II-lea trecând Dunărea a găsit teren gol, căci el (Vlad Țepeș) își dusese de pe ogoare și din sate, nu numai oamenii și vitele, dar toate cele trebuitoare traiului în adâncurile pădurilor înconjurate de mlaștini, astfel că armata turcilor, trebuia să-și aducă din altă parte cele de nevoie pentru hrană, iar Dracul, pregătindu-și călăreții, noaptea, foarte adesea, sau ziua de cele mai multe ori, ieșea din păduri, pe drumuri și poteci ocolite, și nimicea pe mulți turci care se aflau fie în căutarea hranei, fie departe de trupă. Uneori ataca grosul pe când nu se aștepta, și după ce răpunea pe mulți dintre ei, până să se adune pentru luptă, fugea iarăși în păduri și nu-l lăsa pe dușman să dea lupta în condiții egale”.
În evul mediu protecția populației centrelor urbane a început să se realizeze prin îmbinarea metodei de evacuare a unei părți a acesteia cu apărarea celeilalte părți în zone special amenajate și dotate pentru apărare, prin construirea de fortificații și lucrări de întărire, ce vor lua denumirea cetăților și forturilor din apropiere. Așa întâlnim cetățile de la Giurgiu, Poenari, Târgușor, Târgoviște, Turnu, București, Comana în Țara Românească, iar în Moldova la Tețina Hotin, Soroca, Cetatea Albă, Crăciuna, Chilia, Suceava, Roman și Cetatea Neamțului, cu notificarea importanței lui Ștefan cel Mare în realizarea acestor lucrări. De asemenea, lucrările de amenajare pentru apărare și fortificațiile au fost extinse și la nivelul unor comunități mai mici, atât pentru protecția populației cât și pentru a constitui posturi de observare și anunțare prin mijloacele stabilite (focuri, bucium, torțe, bătăi de clopot, agenți călare) despre primejdiile ce se pot ivi.
Primul document scris în care se regăsesc indicații privind protecția și evacuarea populației din calea dușmanilor, în caz de război, este scrisoarea lui Neagoe Basarab, domn al Țării Românești (1512-1521), către fiul său Theudosie și în care spune:
„Iar feciorii boiarilor tăi și ai slugilor să fie mai înapoi de unde se va da războiul. Iar să nu cumva să lași feciorii boiarilor și ai slugilor tale înainte și tu să te dai să faci războiul înapoi și aceea să cază în mîinile vrășmașilor tăi în robie /…/. Pentru aceea te învăț fătul meu; feciorii și fetele și femeile boiarilor și slugilor tale să fie mai îndărăt de oști iar războiul să-l faci să fie de față./…/ iar pe copii dregătorilor și ai țăranilor, pe toți să-i duci departe înapoi, nu cumva să lași pe acei copii ai dregătorilor și țăranilor tăi înaintea dușmanilor, când vrășmași tăi vor porni la luptă împotriva ta, iar tu cu oștile să fii dincoace de ei, și astfel să lovească dușmanii tăi și să prindă și să robească pe copii dregătorilor și țăranilor tăi. Pentru ca atunci cînd vor vedea dregătorii și țăranii că au fost robiți copii lor, te vor părăsi și vor merge pe urma copiilor lor. De aceea, astfel te învăț fiul meu, ca pe fiii și fiicele dregătorilor tăi și pe ai țăranilor să-i dai în spatele oștilor. Iar tu cu oștile tale să le ieși în față, împotriva dușmanilor tăi fără nici o frică. Acestea vi le-am spus copiii și frații mei, ca să știți și să vă înțelegeți vremea întristării și nevoii voastre”.
Acest document putem spune că stă la baza a ceea ce noi numim astăzi „Protecția populației civile și valorilor material-spirituale de valoare prin dispersare și evacuare”, măsură gândită și organizată din timp de pace și pusă în aplicare în situații speciale. Adevărata importanță a acestei activități se va vedea în 1916 când Marele Cartier General propune, prin referatul nr. 0410 din 2 septembrie, transpus în Decretul Regal nr.3120 din 17 noiembrie 1916 publicat în M.O. nr. 189 din 20 noiembrie 1916, în urma planurilor deja întocmite, evacuarea Casei Regale, a Parlamentului, a populației civile, a bunurilor materiale și spirituale din Oltenia, Muntenia și Dobrogea (peste un milion de oameni, inclusiv următoarele trei contingente pentru armată), precum și retragerea armatei în Moldova, acțiune ce a făcut posibilă, chiar dacă în hotare restrânse, supraviețuirea statului român.
Un aspect inedit privind evacuarea îl constituie, fără îndoială, sistemul de catacombe al Brăilei. Atestată documentar din anul 1368, așezarea a avut o istorie zbuciumată dezvoltându-se din punct de vedere al fortificațiilor pe timpul ocupației otomane 1540-1828. Aceștia, datorită poziției strategice a localității, conform planurilor ridicate de un ofițer austriac participant la războiul ruso-austro-turc din 1879, au construit o cetate cu cinci inele concentrice fortificate și alte lucrări de apărare, astfel: prima fortificație adăpostea cazarma ienicerilor și depozitele de alimente și muniție, fiind realizată dintr-un zid de formă pătrată cu bastioane circulare la colțuri, fiecare cu câte trei turnuri; a doua fortificație era tot un zid, dar de cărămidă prevăzut cu un șanț și o punte mobilă ce apăra locuințele ofițerilor și comandantului garnizoanei; a treia fortificație era alcătuită dintr-un parapet și un șanț de apărare, prevăzute cu două ieșiri cu punți mobile, la colțuri avea câte cinci bastioane, fiecare cu câte zece turnuri, două redute cu șapte, respectiv două tunuri; a patra fortificație era formată dintr-un șanț dublat de un parapet întărit cu lemn, cu trei căi de acces; a cincia fortificație era formată dintr-un val de pământ dublat de un șanț de apărare cu amenajări genistice pentru piesele de artilerie și apăra cele 2600 de locuințe ale brăilenilor. Directorul Muzeului Brăilei, prof. univ. dr. Ionel Cândea spunea că galeriile au fost construite ”odată cu ridicarea cetății, după octombrie 1540, după ce orașul fusese cucerit de turci în timpul expediției lui Soliman Magnificul contra lui Petru Rareș. Ele aveau rol de acces secret din citadelă către oraș și invers, traseul lor fiind cunoscut doar de pașă și câțiva responsabili militari”. Acestea erau construite din cărămidă arsă, prevăzute cu scări și guri de acces principale și de serviciu, din loc în loc aveau orificii pentru aerisire și dispozitive pentru fixarea torțelor, dispunând de puncte de control/interdicție ce permiteau apărarea în fața unui dușman mai numeros și puncte de siguranță ce erau de fapt niște treceri îngustate ce puteau fi blocate cu ușurință. Situate la peste 3 metri adâncime galeriile au o lățime de 7 metri, o înălțime de 4,75 metri și o întindere de câteva sute de metri către Dunăre și 12 Km către Siliștea, cu posibile alte ramificații. Utilizarea acestora pentru evacuarea cu succes a garnizoanei Brăila este consemnată în 1770 (pe timpul războiului ruso-turc 1768-1774) când trupele otomane s-au salvat într-o singură noapte din fața asediului forțelor rusești. Astăzi situația lor este ingrată, ele fiind cauza ultimelor prăbușiri de teren din centrul istoric al orașului, locația lor exactă nefiind cunoscută în totalitate.
1.4 Scurt istoric al serviciilor de urgență în județul Dâmbovița
La fel ca în celelalte orașe din Țara Românească, și în Târgoviște utilizarea lemnului ca materie primă în construcții, lipsa unui plan de urbanizare și ineficiența unui sistem firav de stingere a incendiilor, concomitent cu absența unui sistem de alimentare cu apă a condus la producerea de incendii cu pagube semnificative pentru locuitorii urbei. În urma incendiului ce a mistuit prăvăliile din „târgul de afară”, din anul 1829, a început în cele din urmă corespondența între Ocârmuirea județului Dâmbovița și Dvornicia din Lăuntru pentru înființarea unui serviciu public de pază contra incendiilor. Aceste discuții se vor concretiza în anul 1832, când aflăm despre existența a 2 sacagii, având în dotare 2 sacale pe roți cu câte un cal și deci, despre funcționarea efectivă a unei formațiuni de pompieri, cu denumirea de „comandă de foc”. Sub incidența prevederilor Regulamentului Organic, sosit la Prefectura județului Dâmbovița în iulie 1833, referitoare la modernizarea serviciilor publice din capitalele de județ se consemnează alocarea acestui serviciu la bugetul Maghistratului orașului, în subordinea poliției orașului, din anul 1834 cu suma de 209 lei. Acest lucru va avea ca efect mărirea personalului cu 5 oameni – un tulumbagiu și 4 pompieri – precum și achiziționarea unei tulumbe (cu suma de 50 de galbeni de la Departamentul din Lăuntru și este recepționată la 24 martie 1837), confecționarea de noi căngi și topoare.
Dacă formarea unui serviciu profesionist de stingere a incendiilor și dotarea acestuia cu mijloace de intervenție corespunzătoare se afla în faza incipientă, o atenție sporită a fost acordată măsurilor „feritoare de foc” adoptate la nivelul orașului Târgoviște și al întregului județ, astfel:
primăria orașului a angajat coșari, încă din anul 1834, plătiți din bugetul Magistratului cu 12 lei pe lună, dar și separat de la fiecare proprietar cu 4 parale pentru coșul de la casele cu etaj și 2 parale de la casele normale, curățarea coșurilor fiind obligatorie pentru proprietarii de prăvălii începând cu anul 1836. Numărul coșarilor va crește treptat, odată cu cel al locuințelor, ajungând în 1858 la zece, aceștia desfășurând periodic această activitate. Din anul 1847, odată cu mutarea târgului înăuntru, se stabilește măturarea coșurilor prăvăliilor și a caselor odată pe săptămână concomitent cu introducerea obligativității ca fiecare prăvălie să aibă permanent o putină cu apă, o cange și un topor, iar unde este cazul câte o scară sau o frânghie legată de acoperiș;
se încearcă introducerea și aplicarea unui plan urbanistic în oraș care, printre alte avantaje, să asigure și măsuri minime de prevenire a izbucnirii și răspândirii incendiilor. La început acestea se refereau la interzicerea construirii acoperișurilor la case din trestie sau coceni, înlocuirea „ursoaielor” cu coșuri, continuând cu scoaterea către marginea târgului a atelierelor considerate potențiale surse de incendiu. În anul 1843, din ordinul Maghistratului nu se mai eliberează autorizații pentru construcții decât dacă acestea respectă alinierea față de clădirile învecinate, dar și amplasarea gardurilor la patru palme de aliniamentul străzii pentru menținerea lărgimii acesteia, ordonând ca supravegherea respectării dispoziției să se facă de către deputații de mahala și poliția orașului. În 1847, ca urmare a unui raport făcut de edilii orașului către Ocârmuirea județului Dâmbovița, s-a hotărât mutarea căldăriei, ce se afla peste drum de Biserica Lemnului, având ca motivație prevenirea izbucnirii incendiilor, acțiune urmată de mutarea, doi ani mai târziu la presiunea negustorilor, a simigeriilor din piața orașului, iar în 1859 le-a urmat fierăriile din scânduri de pe Ulița Mare din centrul orașului (acestea și pe motiv estetic), toate la periferia târgului. Ca urmare a aplicării, mai mult parțial a măsurilor de urbanizare, aflăm că orașul Târgoviște este împărțit, la începutul anului 1858 în trei ocoale: primul ce cuprindea centrul orașului, mărginit „de Sf. Mitropolie, ulița ce trecea pe la d-l Chirculescu, casele lui Polizache, ulița Sf. Nicolae, Ulița Mare” și care avea casele făcute din zid de cărămidă, acoperite cu tablă; ocoalele II și III aveau casele construite din zid sau paiantă, învelite cu olane sau șindrile. Tot în acest an se alocă de la Departamentul din Lăuntru suma de 2000 lei pentru ridicarea în perioada următoare a planului orașului Târgoviște;
tot la capitolul urbanism, dar necesar accesului rapid către locul producerii unui incendiu a sacalelor „comenzii de foc”, este planul primăriei de refacere a străzilor. Acest program începe în anul 1834, dar se desfășoară greoi, în funcție de bugetul anual și constă în pavarea cu pietre de râu și apoi cu pavaj a străzilor astfel încât, până în anul 1878 se reușește terminarea centrului și a principalelor artere ce asigurau intrarea și ieșirea din oraș. Pentru a menține libere căile de acces astfel amenajate și a nu micșora lățimea străzilor, în 1861, se interzice scoaterea mărfurilor, în afara prăvăliilor, pe trotuare de către comercianți;
din 1837 se organizează la nivelul orașului Târgoviște paza de noapte, care pe lângă atribuțiile specifice mai trebuia să alarmeze locuitorii, implicit serviciul de pompieri, despre producerea incendiilor. Ei vor juca un rol important în anul 1854, când se vor lua măsuri speciale în centrul orașului pentru prinderea a doi incendiatori, ce începuseră să terorizeze cetățenii;
o problemă deloc de neglijat pentru activitatea de stingere a incendiilor o reprezintă aprovizionarea cu apă. În orașul Târgoviște prima formă a sistemului de alimentare propriu cu apă îl constituie existența cișmelelor, prezente din anul 1833, reparate și anual, cu bani din bugetul primăriei, adăugate constant altele noi (peste 12 până în anul 1846). Primul canal, construit din olane, prin care se aducea apă la toate prăvăliile din piața cea nouă de lângă Mitropolie, a fost construit în 1847 prin grija postelnicului Gheorghe Sturza, urmat de apariția primelor fântâni în mahalaua Oborul Vechi(1855) și Grădina Publică (1860), toate acestea constituind sursă de aprovizionare cu apă în cazul producerii unui incendiu. Construcția sistemului de alimentare cu apă potabilă a orașului Târgoviște va începe în 1875 prin amenajarea de rezervoare și instalarea de cișmele pe traseul unei conducte de olane ce transporta apa de la Teiș la Arsenal. Acesta va fi dezvoltat în anul 1877 prin adăugarea de două rezervoare de capacitate mare de apă și montarea a două pompe, toate racordate la conductele ce alimentează orașul, asigurând o cantitate și un debit sensibil îmbunătățit. Rețeaua de conducte se va extinde cu timpul în toată urbea permițând în perioada 1912-1913 realizarea de branșamente individuale, foarte importante pentru faptul că dădeau posibilitatea cetățenilor să acționeze în primă urgență la incendiile produse. Din anul 1912 cu sprijinul Ministerului Industriei și Comerțului încep lucrările pentru alimentarea cu apă a stațiunii balneare Pucioasa;
o sursă de risc în producerea incendiilor, dar care din fericire nu a produs niciunul, a fost iluminatul public pe timp de noapte al orașului Târgoviște. Acesta a fost prezent la început în centrul orașului extinzându-se apoi către periferie. Permanent primăria a avut angajați îngrijitori pentru supravegherea și întreținerea felinarelor, ce funcționau mai întâi cu lumânări de seu, apoi cu gaz, pentru ca din 1893 să funcționeze în paralel și un sistem de iluminat electric dotat cu 100 de lămpi. S-a pornit cu 50 de felinare în 1850, numărul lor crescând constant, ajungând în 1886 la 310, aprovizionarea cu lumânări și gaz făcându-se anual. Surprinzător, se pare că lipa unor incidente de orice fel se datorează responsabilității administrației locale, care pe toată perioada s-a preocupat de întreținerea sistemului, prin înlocuirea felinarelor ce și-au îndeplinit durata legală de funcționare, ele fiind scoase la licitație pentru a fi vândute;
mai putem menționa la această categorie, deschiderea în orașul Târgoviște a unei reprezentanțe a societății de asigurare „Dacia”, în anul 1871, care asigura imobilele împotriva incendiilor (Primăria – 1874, liceul de fete – 1875) dar și a gospodăriilor împotriva grindinii, cutremurelor.
Aceste măsuri, nu tocmai puține și care s-au realizat cu eforturi deosebite, cât și aplicarea lor trebuiesc analizate în contextul perioadei prezentate, pentru o localitate ce număra 6513 locuitori la recensământul desfășurat în anul 1874, și care cu siguranță au redus considerabil riscurile izbucnirii incendiilor, subliniind încă o dată importanța activității de prevenire în viața de toate zilele. Există dovezi că edilii urbei nu numai au încercat aplicarea reală a acestor măsuri, dar au și urmărit respectarea lor, păstrându-se printre documentele primăriei decizii referitoare la: interzicerea în 1853 a construirii unei tăbăcării în centrul orașului pentru că nu respecta regulile de prevenire la incendii; amendarea de către poliție a celor ce produc ilegal rachiu și interzicerea depozitării acestuia în interiorul orașului în condiții improprii, în 1854; eliminarea din oraș a depozitelor de petrol lampant pentru a evita producerea de incendii similare cu cele din Craiova sau Panciu, din 1875 și lista ar putea continua.
Perioada 1834 – 1872 este caracterizată printr-o mare fluctuație de personal din „Comanda de foc”, motivată pe de o parte de bugetul mic alocat de la Maghistrat și pe de altă parte de lipsa de implicare a autorităților locale în această activitate. După controalele reprezentanților ministerului, executate între 1850-1852 și în urma insistențelor Departamentului din Lăuntru, s-a desfășurat în anul 1852 o revizie a acestui serviciu ce a scos în evidență lipsurile mari existente. Astfel, au fost luate unele măsuri pentru repararea tulumbei, pentru achiziționarea de noi sacale, sau de reparare și recondiționare a mijloacelor de foc existente, iar pentru prima oară s-a lansat propunerea pentru construirea unui foișor de foc. Deși s-a întocmit și un deviz, din lipsa fondurilor proiectul nu s-a materializat, observarea incendiilor făcându-se în continuare din Turnul Chindiei cu doi „foișoreni” ce supravegheau permanent orașul (1853). Datorită faptului că în acea perioadă serviciul era în subordinea poliției, pompierii au fost angrenați și în alte activități nespecifice muncii lor – patrulare, colectare de taxe, arestarea de persoane certate cu legea – ceea ce a generat o nemulțumire și s-a reflectat negativ prin scăderea nivelului lor de pregătire. Această stare de fapt va înceta în anul 1866 prin intervenția Ocârmuiri județului, care va da un ordin șefului poliției pentru încetarea acestor activități și întoarcerea pompierilor la meseria lor.
În urma numeroaselor nemulțumiri exprimate față de situația de relativă abandonare și marginalizare a formațiunilor de pompieri din toată țara, domnitorul Al. I. Cuza a hotărât și dispus ca municipalitățile să fie obligate să verifice și să întrețină serviciul de combatere a incendiilor. La nivelul orașului Târgoviște acest demers are ca efect înlocuirea instrumentelor pentru stingerea focului vechi cu altele noi (în 1863 s-a achiziționat din străinătate o pompă deservită de patru oameni), adoptarea modelului de uniformă ca cea a pompierilor din capitală, iar angajările vor trebui să se facă pe „bună tocmeală”. De asemenea, în urma reclamațiilor primite de la deputații de mahala, a rapoartelor făcute de Poliție către Prefectura județului – prin care se arăta insuficiența efectivelor pentru a face față nevoilor de stins incendii, raportat la cele 1200 de familii din Târgoviște – și sub presiunea ordinelor sosite de la guvern, consiliu municipal a hotărât înființarea unui corp de 30-40 de oameni, care să îndeplinească și paza de noapte. Din păcate acest ultim aspect nu s-a aplicat și în realitate astfel încât, la începutul anului 1868 găsim „comanda de foc” alcătuită dintr-un căpitan, un caporal și 8 pompieri.
Un pas important în organizarea serviciului de stingere a incendiilor a fost apariția în 1871 a „Regulamentului asupra comenzilor de pompieri urbani”, care stabilea modul de organizare al formațiunilor de pompieri. Principalele noutățile aduse prin prevederile acestei instrucțiuni erau:
în toate comunele urbane ale țării sunt obligate, conform art. 15 din legea comunală, a avea câte o comandă de pompieri;
pompierii din comunele urbane ale țării, cu excepția celor din București și Iași sunt angajați din rândul personalului militar cu grade inferioare cu care au servit în armată și care au avut o bună conduită, sau din voluntari cu garanții și acte care să ateste că în viața particulară au dovedit o bună conduită. Se vor alege oameni robuști și care vor avea cunoștințe despre zidărie și dulgherie;
importanța și mărimea acestor comenzi va fi proporțională cu numărul de locuitori ai comunei și mijloacele sale financiare;
însărcinarea specială a acestor comenzi este apărarea clădirilor de incendii;
angajările în serviciul pompierilor vor fi pe termen de cel puțin 3 ani;
orice pompier poate servi reangajându-se, dacă va îndeplini condițiile cerute, pe cel puțin 3 ani;
comanda serviciului pompierilor fiecărui oraș este încredințată unui ofițer sau sergent major, luați din Corpul Pompierilor orașului București sau Iași, care vor fi numiți de Ministerul de Război, iar în ceea ce privește întreținerea localurilor și instrumentelor lor depind de autoritatea civilă și anume de Ministerul de Interne;
șeful comenzii pompierilor este dator să cunoască toate clădirile orașului, iar după fiecare incendiu se va încheia câte un proces verbal, împreună cu un delegat al comunei, pe care îl va prezenta la inspecție;
când un pompier se distinge printr-un act de curaj și devotament, sau a făcut un serviciu peste acela care era obligat, ori a fost expus la pericole serioase poate fi recomandat pentru o gratificație care va fi fixată după însemnătatea serviciului comunei urbane.
Prin aplicarea prevederilor Legii privind reorganizarea puterii armate din 21 martie 1872, care prevedea la articolul 38 „Pompierii orașelor București și Iași, precum și ai reședințelor de județ, sînt organizați și formați ca trupe de artilerie, constituind artileria armatei teritoriale. Ei depind direct de Ministerul de Război. Organizarea pompierilor tuturor orașelor este pe divizioane, baterii, semibaterii și secțiuni, conform cu importanța orașului”, comanda de pompieri a orașului Târgoviște trece în subordinea Diviziei a II-a Militară Teritorială în ceea ce privește instrucția și dotarea cu armament, autoritățile locale fiind responsabile în continuare cu plata salariilor și asigurarea mijloacelor pentru stingerea incendiilor.
Dar, cum de la teorie la practică este un drum foarte lung, o inspecție a Ministrului de Interne desfășurată în același an a găsit comanda de foc a orașului Târgoviște într-o stare deplorabilă, atât datorită lipsei de personal, fluctuația acestuia fiind determinată în mod direct de proasta salarizare, cât și a stării avansate de degradare a mijloacelor de stins incendii. În încercarea de a remedia câte ceva din problemele grave constatate a ordonat o serie de măsuri care să sprijine achiziționarea de noi materiale, completarea cu efective, refacerea procesului de instrucție sub comanda unui sergent de la Compania de pompieri București și a propus o nouă schemă de organizare – 1 șef, 1 sergent major, 3 sergenți, 3 caporali, 2 toboșari și gorniști, 16 soldați și 9 cai. Deși Comandantul Diviziei a II-a Teritorială a propus o alternativă cu 1 șef, 2 sergenți, 4 caporali, 1 gornist, 14 soldați și 2 cai, nu s-a înregistrat nici un salt calitativ și cantitativ în structura serviciului. Mai mult prin adoptarea Legii din 12 martie 1874, lege ce a reorganizat pe baze militare unitățile de pompieri din țara noastră, s-a marcat trecerea totală în subordinea Ministerului de Război, dar finanțarea acestora era suportată în continuare și de autoritățile locale cu 1/3 din cheltuieli.
În anul 1875 observarea incendiilor se făcea din Turnul Chindiei, primăria mai angajând încă doi observatori pentru acoperirea întregii zile cu acest serviciu. Turnul Chindiei este construit în cadrul Curții Domnești de la Târgoviște, are o înălțime de 27 metri, este alcătuit dintr-o bază, având forma unui trunchi de piramidă placată cu piatră, din care se dezvoltă un corp cilindric, lucrat din cărămidă, având diametrul exterior de 9 metri. Construcția este alcătuită din 3 etaje, iar la interior prezintă o scară în formă de spirală.
Tot în ajutorul formațiunii de pompieri pentru sprijinirea acțiunilor de intervenție, Primăria orașului Târgoviște împreună cu Poliția numesc un staroste al birjarilor și încep din vara anului 1877 angajarea de sacagii pentru a participa la stingerea incendiilor în schimbul plății de către primărie a contribuției anuale pe care aceștia o datorau pentru utilizarea căilor de comunicație din oraș. Tot acum s-au achiziționat 2 sacale cu 2 cai, o pompă de la firma „A. Thirlon” din Paris, s-au reparat vechile pompe și celelalte instrumente necesare pentru stingerea focului, s-a cumpărat un car pentru transportul trupei către locul incendiului și s-a aprobat înființarea unui atelier propriu de reparații. De asemenea pentru adăpostirea noilor echipamente intrate în dotarea serviciului de pompieri s-a întocmit devizul și s-a început construcția unei remize.
Anul 1891 consemnează revenirea la organizarea firească a pompierilor din toată țara prin desființarea unităților de pompieri artileriști și înființarea în orașele respective a secțiilor de pompieri, aceștia urmând să îndeplinească numai misiunea lor fundamentală – stingerea incendiilor. Autoritățile locale erau și ele mulțumite deoarece vărsau în bugetul Ministerului de Război sume considerabile iar starea cazărmilor și a personalului rămâneau jalnice în mai toate orașele țării.
În aceste condiții, următoarea perioadă este caracterizată printr-o evoluție liniară, normală a serviciului de pompieri. Se accentuează instruirea temeinică a personalului pentru intervenție, conform programului zilnic de instrucție de specialitate, se constată preocupări pentru întreținerea și achiziționarea de noi echipamente performante, dar poate cea mai importantă realizare a fost mutarea acestui serviciu într-o cazarmă nouă, ce oferă condiții normale de activitate pentru pompieri, animale și depozitarea tehnicii și echipamentului.
Din punct de vedere al desfășurării instrucției specifice nu se poate trece cu vederea apariția, în anul 1892, a „Regulamentului asupra instrucției pompierilor”. Cuprinde ceea ce astăzi poartă denumirea de „proceduri de intervenție” devenind cea mai importantă instrucțiune de tactică de stins incendii. Este structurat pe patru capitole:
primul capitol cuprinde reguli generale pentru desfășurarea activității pompierilor și unde se prezintă modul de acțiune pe timpul intervenției la stingerea unui incendiu. Ziua sau noaptea caii „echipei de intervenție” erau ținuți cu hamurile pe ei pentru urgența ieșirii la incendiu. După anunțarea focului, care de regulă se făcea cu clopotul, primul pleca „gonaciul” – un pompier cu experiență ce se deplasa călare la locul incendiului – urmat de „echipa de intervenție” transportată cu carul sau în pas alergător, secondată de pompe, sacale și carul cu unelte. Pe timpul nopții se foloseau și semnale luminoase și acustice, deplasarea executându-se cu felinare aprinse și cu trompetul anunțând prin semnale scurte și repezi la intersecția străzilor înaintarea coloanei. Ajuns la locul intervenției comandantul primea raportul gonaciului, făcea propriile observații și împărțea responsabilități oamenilor, luând măsuri pentru evitarea accidentelor și a risipei de apă. La sfârșitul intervenției se încheia un proces verbal în care se notau: data și ora anunțării și sosirii pompierilor; adresa și proprietarul; stadiul incendiului și dezvoltarea sa; măsurile luate; ora stingerii; forțe participante; stricăciuni produse instrumentelor cu care s-a intervenit;
al doilea capitol prezintă componența, accesoriile și caracteristicile pompei manuale „KNAUST”;
al treilea capitol cuprinde în prima parte instrucția de infanterie, iar în a doua parte instrucția de specialitate atât la instrumentele de foc cât și la pregătire fizică;
al patrulea capitol este destinat procedeelor de stingere și de lucru cu țeava.
Dezvoltarea serviciului de stins incendii și alinierea formațiunilor de pompieri, ca structură și pregătire, la nivelul celor din statele mai dezvoltate ale Europei, se poate observa din punct de vedere al achiziționării de echipamente prin contactarea sau primirea de oferte din partea unor firme din străinătate, recunoscute pe plan internațional pentru producerea de tehnică și materiale specifice funcționării unei unități de pompieri. Astfel, amintim de societatea Raymond Gunther asociată cu Societatea Metalurgică Română, Otto Hossch, Paul Goldstein, Appel & Co. Deși discuții, din care se observau intențiile și preocupările administrației locale pentru buna funcționare a instituției, au fost destul de numeroase referitoare la achiziționarea unor astfel de echipamente, cu caracteristici tehnico-tactice și calitativ net superioare celor existente, din păcate foarte puține asemenea contracte au fost finalizate, motivele fiind evident financiare.
Pentru construcția unei noi cazărmi de pompieri negocierile au început din 1882, dar lucrurile au început să se pună în mișcare abia către sfârșitul secolului. „Serviciul Comandei de Pompieri a Urbei Târgoviște” ce funcționa în condiții improprii la Mânăstirea Stelea, insistă prin adresa nr.111 din 16 octombrie 1896, ca Primăria comunei Târgoviște să intervină pe lângă Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice pentru a aproba construirea unui foișor observator deasupra clopotniței bisericii, care făcea corp separat de restul clădirilor și se afla în imediata apropiere a cazărmii. Acest demers va fi respins de două ori de minister, odată pe 25 septembrie 1987 și a doua oară la 13 februarie 1899, pe motiv că nu se poate modifica un monument „clopotnița făcând parte din însăși clădirea declarată ca monument public, Ministerul nu poate permite a fi transformată în observator de foc”, deși în continuare solicită „vă rugăm să bine-voiți a lua măsuri ca să se desființeze și grajdurile ce sunt făcute în curtea bisericii Stelea”.
Deși ridicarea observatorului a eșuat, construcția unei noi cazărmi de pompieri va începe în urma presiunii exercitate de către Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice asupra Primăriei Târgoviște, prin adresele din 22 noiembrie 1906 și 25 aprilie 1907, în care se solicită „mutarea în altă parte, atât a corpului pompierilor, cât și a vitelor serviciului municipal din clădirile bisericii parohiale Stelea, în vederea că, locuințele ce-i aparțin vor fi sau reparate spre a servi slujitorilor bisericii, sau dărâmate, spre a se curăți locul bisericii de ruine și a i se da înfățișarea potrivită sfințeniei de locaș dumnezeiesc și însemnătății istorice ce are”. Astfel, în urma ședinței din 11 iulie 1907, se va semna contractul de antepriză între primăria Târgoviște și constructorul Ghiță Steriu pentru construirea cazărmii de pompieri, ce va costa 35 000 de lei, după planurile arhitectului Eracli Lăzărescu. Construcția situată pe str. G. Gr. Cantacuzino, având toate spațiile și dotările necesare, va fi recepționată definitiv de către Consiliu Comunal, reprezentat de Șeful Serviciului Tehnic al Urbei Târgoviște, la 6 noiembrie 1909. Ulterior se va construi și un turn de observație, contra sumei de 7000 de lei, a cărei inaugurare a fost făcută la data de 20 iunie 1910.
Deși condițiile materiale au fost îndeplinite, renumerația insuficientă pentru această activitate importantă într-o comunitate, a determinat ca nivelul serviciului de stins incendii să ajungă în anul 1913 la un sergent, un ajutor, un brigadier și 12 pompieri.
O nouă schimbare importantă în viața pompierilor târgovișteni se întâmplă în anul 1914, când Primăria comunei Târgoviște aduce la cunoștință cetățenilor, prin „Publicațiunea” nr. 4798 din 11 noiembrie, că Serviciul pompierilor a trecut în subordinea Ministerului de Război, mutându-și sediul la Arsenal, „unde se poate adresa oricine în caz de incendiu, prin telefon sau prin orice alt mijloc, întrucât nu mai există turn de observațiuni la acest serviciu”, începând cu data de 1 octombrie a anului curent. Dotarea acestui serviciu o aflăm din procesul verbal de predare-primire dintre Primăria Târgoviște și administratorul Depozitului de Armătură Târgoviște – 1 pompă Knaust, 1 pompă franceză, 1 car cu unelte, 3 sacale de lemn, 8 cai și hamuri – restul de echipament și animale fiind scoase la licitație pentru a fi vândute. Primăria mai acorda totuși o subvenție anuală de 10 000lei, încadrarea serviciul de pompieri urmând a se face cu militari.
Această situație se va menține până la izbucnirea primului război mondial, activitatea serviciului propriu de stingere a incendiilor fiind reluată după 2 ani, în 1918 la terminarea conflictului.
Principalele incendii ce au fost consemnate pe teritoriul județului Dâmbovița sunt:
1829 – au ars prăvăliile din „târgul de afară”;
1844, 3 iunie – incendiu în mahalaua Stelea, la stingerea căruia a participat numai comanda de foc, ocazie cu care s-a constatat nepregătirea negustorilor pentru a face față unei asemenea situații;
1850 – un incendiu a distrus hanul Simulesii, urmat câteva luni mai târziu de un puternic incendiu în mahalaua sârbilor, pornit de la „aprinderea grajdurilor ostășești”;
1863 – a ars spitalul orașului Târgoviște;
1878 – un incendiu distruge școala primară nr. 1 de băieți din Târgoviște, ce se va muta provizoriu, până la refacerea claselor, în clădirea Arsenalului;
1879 – incendiul de la mânăstirea Stelea;
1879 – incendiul izbucnit în pădurea Colanu;
1880 – incendiul în pădurea orașului Târgoviște;
1883 – incendiul de la fabrica de gaz a lui Mihalache Predoiu.
1.5 Principalele situații de protecție civilă cu care s-a confruntat județul Dâmbovița, în perioada 1830-1918
Despre structuri de orice fel referitoare la protecția (apărarea civilă) nu se poate pune problema în această perioadă, dar situații care, prin nivelul de gravitate, pun în pericol sau amenință viața sau mediul, bunurile și valorile culturale ale unei comunități au existat. Măsurile adoptate de autoritățile locale pentru limitarea și înlăturarea efectelor acestora, chiar dacă au fost luate separat și nu la nivelul administrației în cadrul unei structuri de cooperare definite cu atribuții specifice, vor constitui mai târziu exemple pentru elaborarea unor norme și proceduri de acțiune în situații similare.
Pentru prevenirea apariției îmbolnăvirilor în masă factorii responsabili au avut o permanentă preocupare în găsirea și adoptarea măsurilor profilactice, pe de o parte pentru împiedicarea apariției unor boli contagioase periculoase și pe de altă parte pentru limitarea și eradicarea focarelor de la epidemiile deja apărute, astfel:
în anul 1848 pentru combaterea holerei, în vederea localizării și împiedicării răspândirii bolii s-au luat măsuri stricte de curățirea a străzilor, iar pentru suflet, în toate locașurile de cult au fost organizate de slujbe religioase cu aducerea de înalte fețe bisericești, invocându-se sprijinul divinității pentru încetarea situației; au apărut și primele instrucțiuni în domeniu astfel că, în vara anului 1866 la reapariția cazurilor de îmbolnăviri, primăria orașului Târgoviște l-a angajat pe doctorul militar Ioniță T, pentru a supraveghea corectitudinea aplicării măsurilor de combatere a epidemiei prevăzute de acele norme.; în anul 1870 s-a desfășurat o amplă corespondență cu medicul poliției pentru a stabili modalitățile de acțiune corespunzătoare pentru împiedicarea transmiterii și răspândirii anghinei difterice semnalate în Pitești, Ploiești și București, iar un an mai târziu Ministerul de Interne și Consiliul Medical Superior vor emite un ordin comun prin care principalele măsuri de combatere a variolei să fie transmise cetățenilor prin afișarea în locurile aglomerate din oraș. Alte campanii menționate în documente au fost mai intense în perioada 1872-1873, datorită epidemiilor înregistrate atât în țară cât și în Austro-Ungaria (variolă și holeră în 1873), dar din fericire au fost necesare doar măsuri de profilaxie, evitându-se apariția bolilor. În anul 1881 a izbucnit la Târgoviște o epidemie de anghină difterică, ceea ce a determinat Serviciu Sanitar al județului Dâmbovița să înceapă de urgență o campanie de vaccinare și de dezinfectare a principalelor locuri publice din oraș. Atribuții pe linia întreținerii și curățirii străzilor și a aplicării substanțelor necesare sanitarizării locațiilor aglomerate, în cazul apariției de focare ale unor boli contagioase, au fost repartizate serviciul de salubritate al orașului Târgoviște, înființat din anul 1893. Un semn de apreciere și mulțumire față de activitatea desfășurată de reprezentanții sistemului medical local a fost acordarea posibilității de organizare la Târgoviște, în anul 1901, a celui de-al V-lea Congres Național al Corpului medical privind combaterea epidemiilor, ocazie cu care s-au adoptat regulamente importante privind profilaxia bolilor transmisibile;
s-au desfășurat campanii de vaccinare a copiilor, cele mai importante fiind împotriva vărsatului în 1833, 1870 și 1873, iar împotriva variolei în anul 1875;
în 1849, pe timpul staționării trupelor rusești o măsură profilactică interesantă și eficientă a constituit-o înființarea temporară a unui spital pentru tratarea bolilor venerice, iar din anul 1874 se rezervă fonduri din veniturile comunale, pentru ca în cazul izbucnirii unei epidemii de holeră, să se înființeze un spital temporar pentru tratarea acesteia;
periodic, prefectura județului Dâmbovița împreună cu Direcția Generală a Serviciului Sanitar, distribuie gratuit medicamente populației sărace, totuși fondurile insuficiente și cantitatea mică de medicamente împiedicând desfășurarea acestei activități anual și implicit realizarea unei eficiențe și continuități a tratamentelor. Situația fondurilor cheltuite și necesare în sistemul medical local este consemnată în rapoartele anuale pe care le întocmește și le înaintează primăriei Comisia Spitalului județului Dâmbovița;
un element foarte important și totodată o măsură profilactică este adoptarea și aplicarea pentru toate localitățile județului, din anul 1873, a Regulamentului Consiliului comunal București, pentru punerea în practică a măsurilor de înhumare igienică a morților.
toate aceste activități au fost mai bine conduse și coordonate de la apariția în 1852 a Comisiei Spitalului județean Dâmbovița.
Pentru prevenirea apariției epizootiilor și a transmiterii bolilor către populație, autoritățile locale au adoptat în general măsuri pentru aplicarea normelor de profilaxie generală în colectivele de animale, dar și în gospodăriile oamenilor, informarea de către veterinari a populației ce se ocupa cu creșterea și comercializarea animalelor privind riscurile de îmbolnăvire și posibilitatea transmiterii acestora către oameni, achiziționarea din timp a unui stoc minim de medicamente și vaccinuri. În cazul depistării apariției vreunei boli în târgurile de animale s-a stabilite să se izoleze imediat nucleul apariției acesteia, să se restricționeze sau să interzică funcționarea temporară a oborului și să se înceapă primele acțiuni privind acordarea asistenței medicale și administrarea tratamentelor oamenilor ce au intrat în contact cu animalele contaminate. Urmând această linie s-au luat o serie de măsuri la nivelul județului Dâmbovița, cum ar fi:
urmărirea respectării și aplicării prevederilor legislației și instrucțiunilor specifice, cum ar fi: Ordinul ministrului de interne și al prefectului Județului Dâmbovița referitoare la combaterea epizootiilor din iunie 1867; măsurile stabilite de veterinarul județului din anul 1869; Instrucțiuni ale Administrației generale a Serviciului Sanitar pentru respectarea măsurilor igienice privind creșterea viermilor de mătase, publicate în 1862; instituirea obligativității, sub supravegherea poliției, pentru curățenia de către cetățeni a pomilor de omizi, la invazia din anul 1866;
în urma nerespectării de către comercianți a regulilor de igienă publică și salubritate, a pericolului apariției riscului unei îmbolnăviri în masă, s-a hotărât, prin Ordin al Prefectului, crearea temporară a unui obor pentru vitele bolnave aflat în vecinătatea orașului și sacrificarea acestora sub supravegherea de către poliție și verificarea acestora de către veterinar (1854), efectuarea de controale periodice la scaunele din tăiat din orașul Târgoviște. Cu ocazia desfășurării repetate a acestor acțiuni, în perioada 1872-1877, s-au constatat dese încălcări ale normelor de igienă și s-au depistat numeroase cazuri de animale bolnave, acestea fiind sacrificate în condiții legale și de igienă corespunzătoare, proprietarii având posibilitatea de a fi despăgubiți din fondul special creat de Primăria orașului Târgoviște, începând cu anul 1874. Eficiența acestor hotărâri a fost demonstrată în anul 1877, prin rapiditatea cu care, la semnalarea apariției unor cazuri de pestă bovină, a fost declarată carantina, luându-se totodată măsuri pentru izolarea și sacrificarea vitele infestate, dar și pentru controlul celor neafectate în vederea trecerii la vaccinarea lor.
tot în eforturile Primăriei s-a încadrat și finanțarea serviciul de ecarisaj, încă din 1847 când erau angajați temporar 4 hingheri și care periodic, în baza Ordinului Prefectului, ridicau și eutanasiau câinii vagabonzi.
Primul caz de poluare din județul Dâmbovița este semnalat în anul 1856, când la primăria orașului a fost depusă o jalbă prin care se solicita mutarea unei tăbăcării din interiorul târgului la periferie, pe motiv de poluare a aerului. Din păcate starea documentului nu a putut evidenția și alte detalii.
Un alt aspect demn de menționat este acordarea ajutoarelor persoanelor afectate de efectele producerii unor incendii, inundații, secetă, ajutoare materiale și bănești pe care autoritățile locale le-au distribuit pe teritoriul județului, fie din bugetul propriu sau din donații. Exemple în acest sens sunt: la 7-9 iunie 1864 la producerea de mari inundații în orașul Târgoviște, un sprijin important fiind acordat și de Ministerul de Interne; în anul 1872, în mahalaua Tăbaci au fost despăgubite 16 gospodării afectate tot de către inundații, dar s-au construit și unele ziduri de protecție în scopul evitării repetării fenomenului; un an mai târziu, s-au despăgubit gospodăriile ce au suferit de pe urma secetei. Deși fiecare comunitate are greutățile și problemele specifice cu care se confruntă, situațiile grave în care s-au aflat și alți locuitori din țară năpăstuiți de vitregiile naturii, nu au putut lăsa indiferenți pe edilii locali care, cu sprijinul cetățenilor determinați de acel sentiment catalizator numit solidaritate umană, au sprijinit financiar și material sinistrații afectați de incendiu din mahalaua Vergului din București (1850), a celor din Chilia în urma marilor inundații de pe Dunăre (1871) sau ajutorarea celor afectați de marele incendiu din câmpurile petroliere de la Moinești, județul Bacău (1873), iar periodic, începând din anul 1867, pentru zonele foarte sărace dar numeroase din Moldova, cu sprijinul „Comitetului pentru ajutorare de hrană celor în lipsă”.
De asemenea asistența religioasă în situații vitrege a fost asigurată permanent, existând o corespondență bogată între primarul orașului Târgoviște și Protopop, având ca finalitate organizarea de slujbe și servicii religioase, pentru invocarea divinității și revenirea la starea firească de normalitate. Astfel, pe timpul secetei din 1871-1873, s-au consemnat desfășurat mai multor asemenea ritualuri, în prezența unor înalte fețe bisericești și cu aducerea moaștelor Sf. Nifon și Sf. Filoftea, de la Curtea de Argeș.
2. Înființarea, în perioada interbelică, a structurilor de protecție civilă
2.1 Războiul aero-chimic. Apariția și dezvoltarea conceptului. Primele măsuri.
Necesitatea apărării obiectivelor industriale strategice și implicit a populației civile din spatele frontului a apărut ca o măsură firească a schimbării gândirii militare referitoare la desfășurarea unui conflict armat. Utilizarea armei chimice pe fronturile primului război mondial, dar și împotriva unor localități, concomitent cu dezvoltarea fără precedent a aviației de bombardament – ca mijloc de transport de mare capacitate – au determinat apariția concepției strategice a „războiului aero-chimic”. Această nouă doctrină militară muta centrul de greutate al acțiunilor de pe frontul de luptă al armatelor, situat pe linia de contact, pe întreg cuprinsul țărilor beligerante, punând în pericol nu numai forțele militare ci și populația civilă a orașelor, centrelor vitale și zonelor industriale. De fapt, întreaga țară devenea în acest fel un teatru de operațiuni, motiv pentru care toate statele se confruntau în perioada interbelică cu o mare problemă și totodată o nouă provocare: protecția zonelor din spatele frontului, în principal a oamenilor și a diferitelor obiective economice expuși acum efectelor bombardamentelor aeriene și atacurilor cu gaze toxice de luptă.
Dezvoltarea spectaculoasă a industriei chimice în toate țările puternice ale lumii, în primii ani de după 1920, pentru studierea și crearea de noi tipuri de substanțe otrăvitoare ce puteau fi utilizate în luptă sub diferite forme, a alimentat ideea, care avea să se transforme în fobia perioadei interbelice, că următorul război ce va avea loc va fi unul chimic. Efectele utilizării gazelor toxice de luptă se vor înregistra în interiorul teritoriului și au ca principal scop demoralizarea și chiar inducerea panicii în rândul populației și a conducătorilor civili și militari, punând totodată o presiune fantastică pe trupele armatei aflate pe front. În acest fel diferența dintre combatanți și necombatanți scade considerabil. Pentru a putea face față acestei situații vor trebui elaborate norme și instrucțiuni pentru ca fiecare cetățean, apt sau inapt militar, să se pregătească din timp de pace, pentru limitarea și înlăturarea efectelor noului tip de conflict și implicit să se protejeze pe sine. Dacă până acum, când se înregistra câte un eșec într-o campanie pe front se căutau vinovații printre conducătorii militari responsabili de pregătirea ei, în noul tip de conflict răspunderea se va extinde, în conformitate cu noile prevederi legale, către toți factorii ce vor avea tangență cu instruirea și aplicarea măsurilor specifice apărării civilă.
Pentru a înțelege, în contextul primilor ani după încheierea războiului, necesitatea adoptării unor măsuri efective de protecție a orașelor și populației civile, unul din strategii armatei franceze, generalul Weigand spunea despre „războiul viitorului”:
„chestiunea este puțin cunoscută atât în lumea civilă, cât și în cea militară. Acest lucru este grav, căci războiul chimic ne expune la un pericol capital: surprinderea tehnică, sau altfel zis la descoperirea unui gaz nou apt de a străbate prin toate măștile cunoscute. Surprinderea tehnică prin gaze poate face ca armata și populația civilă să ajungă iarăși în situația dramatică în care s-au găsit, în aprilie 1915, trupele franceze, care neprevăzute cu aparate de protecție avură pierderi foarte mari. Singurul mijloc de a para surprize de acest gen și de a riposta adversarului este de a lucra mai dinainte la toate chestiunile relative la războiul chimic”.
Arma chimică a fost folosită în timpul conflictelor din cele mai vechi timpuri, corespunzător gradului de dezvoltare a științei și tacticii militare a vremurilor respective, utilizarea ei fiind determinată în principal ca element surpriză, dar mai ales pentru că producea victime și momente de panică acolo unde armele timpului nu ajungeau, fără a periclita trupele proprii.
În antichitate, prima menționare despre utilizarea unor substanțe chimice este „focul grecesc”, un amestec de petrol, smoală, sulf și rășină folosit pentru incendierea vaselor inamice. Cartaginezii aruncau frecvent asupra trupelor inamice vase pline cu albine sau șerpi otrăvitori, în timp ce romanii utilizau în anul 49 î.Hr., la asediul Marsilliei, perdele de fum realizate prin aprinderea de vreascuri ude în fața cetății, pentru a ascunde direcția de atac. De asemenea, în luptele contra barbarilor, Sertorius răspândea în fața pozițiilor proprii un pământ fin amestecat cu cenușă, care prin trecerea cailor ridica un nor de praf ce provoca accese de tuse și orbirea inamicului.
În evul mediu există numeroase exemple de utilizare a apei clocotite, uleiului și pucioasei aprinse la asediile cetăților, iar în momentul cuceririi acestora în interior alimentele și apa din fântâni erau găsite otrăvite. Chimistul Leonardo Fiorovanti de Bononia a creat o substanță din untdelemn cu terpentină în care punea cenușă și sânge de om, o depozita în gropi deschise în jurul cetăților, mirosul degajat fiind insuportabil pentru atacatori. Un episod interesant relatează cronicarul Ioan Neculce, din lupta lui Petru cel mare de la Pultava, pentru a cuceri cetățile suedeze de pe malul Mării Baltice –
„Într,alt chip, cu răsboiul nu o putea lua, fără decât au făcut meșteșug cu niște cumbarale cu otravă, care ținea o cumbara cinăzeci de pungi de bani de cheltuială. Și aruncând din acel fel de cumbarale în cetate i-a lovit pe Svezi o moarte, cât au căutat a se închinare, că se speriaseră că n,a mai rămânea nimeni dintr,înșii. Cu acel meșteșug au luat Muscalii Riga dela Svezi.”
În anul 1830, farmacistul francez Lefortier din Sèvres a inventat un obuz axfisiant și incendiar, încărcat cu arsenic, dar al cărui efect a fost destul de slab. În anul 1854 ministerul de Război englez a anunțat producerea unei bombe asfixiante, umplută cu oxid de Kakodyl (numele inventatorului) și cu arsenic, care pe lângă faptul că aprindea și producea distrugeri importante, emana și gaze otrăvitoare. Până la izbucnirea primului război mondial s-au desfășurat numeroase experimente cu substanțe toxice utilizate pentru a încărca diferite tipuri de armament și s-au creat mai multe tipuri de gaze de luptă – veratrin în 1870, gazele lacrimogene întrebuințate în războiul ruso – japonez în 1877. Reacția comunității internaționale a venit imediat și s-a materializat prin semnarea la 18 octombrie 1907 a convenției de la Haga, prin care se interzicea întrebuințarea în luptă a otrăvurilor și armelor chimice, majoritatea țărilor civilizate oprind utilizarea gazelor de luptă în căror componență se regăseau oxidul de carbon, acid nitric etc. Erau denumite „gaze de luptă” orice substanță chimică solidă, lichidă sau gazoasă utilizată pe câmpul de luptă în stare de praf, vapori sau gaz, și care produce tulburări asupra organismului omenesc și animal.
Natura umană își spune cuvântul, experimentele nu se întrerup, poate doar se reorientează astfel încât, în perioada premergătoare războiului, armata franceză a propus utilizarea în cazul izbucnirii unui conflict armat a unui gaz vomitiv, dar s-a lovit de refuzul categoric al autorităților, ca fiind în neconcordanță cu prevederile tratatelor internaționale semnate. Acest lucru nu i-a împiedicat pe germani să continue cercetările și testele, chiar în cadru legal, deoarece în noiembrie 1914 se înființează pe lângă Marele Reich german un serviciu chimic, condus de generalul von Trappen, al cărui frate, un chimist renumit a creat xililul și clorura de benzil – substanțe iritante cu efecte lacrimogene cu care s-a experimentat tragerea cu obuze de artilerie, dar cu efecte descurajatoare. Cele mai bune rezultate le-a avut însă profesorul Haaber care a realizat cu succes în poligon numeroase experimente cu clor. În aceste condiții, la 22 aprilie 1915, germanii lansează primul atac cu gaze în primul război mondial contra armatei coloniale franceze, pe frontul dintre Bixchoote și Langemark în Belgia, prin eliberarea clorului din recipiente. Norul format pe o lungime de 6 km a fost purtat de vânt peste liniile inamicului și a luat total pe nepregătite trupele franceze, producând 15 000 de victime gazate, din care o pătrime au murit și astfel a creat o breșă de 8 km pe linia frontului. Din fericire, armata germană nu a fost antrenată să acționeze, probabil surprinsă de puterea de distrugere a noului mijloc de atac, iar dacă ar fi avut răbdarea să pregătească astfel de mijloace pe tot frontul cine știe ce turnură ar fi luat cursul războiului. Atacurile chimice au continuat și s-au diversificat prin bombardamente cu obuze cu fosgen (la Argonne germanii au luat mii de prizonieri) sau prin utilizarea sulfurii de etil clorat – Yperita (după localitatea unde a fost utilizată), un gaz vezicant producător de răni. O altă tactică descoperită era reprezentată de folosirea corpurilor organice denumite ”Arsine” care, fin pulverizate treceau de filtrul măștii de gaze, produceau efecte iritante mucoaselor nazale (strănut și tuse) și îi obligau pe militari să-și scoată masca. Atunci urma adevăratul atac cu fosgen găsind trupele fără nicio protecție, eliminând din luptă efectivele adversarului în proporție de 100%.
La 24 septembrie 1916 germanii au atacat pe frontul de Est, lângă Boranovici, trupele rusești cu gaze toxice de luptă, în valuri, probabil clor cu adaos de fosgen, neutralizând aproape 15 000 de oameni, din care 6000 au murit. Zona de eficacitate a avut 2,5 km lungime și 3 km adâncime, norul purtat de vânt infestând oameni și la 12 km distanță. Pentru a contracara efectele dezastroase ale acestor atacuri francezii construiesc primele mijloace rudimentare de protecție individuale, respectiv masca contra gazelor de luptă, dar și-au creat și propriile stocuri de obuze cu acid cianhidric și fosgen, pe care nu au ezitat să le utilizeze pe toată durata conflictului, provocând pierderi importante germanilor. Un martor ocular descrie un atac cu gaze astfel:
„la început mirarea, apoi sfiala și în urmă debandada complectă a cuprins armata când primii nori de fum toxic au acoperit localitatea și au făcut ca oamenii să se sbată în agonie, sufocându-se. Acei care puteau să se deplaseze, fugeau căutând, în majoritatea cazurilor, să treacă de norul de clor, care îi urmărea fără nici o milă”.
Pentru protecția trupelor proprii armata română a avut elaborate de către Marele Cartier General, în anul 1917, „Instrucțiuni privitoare la atacul cu gaze și apărarea contra gazelor asfixiante” în care se preciza: „Pe măsură ce mijloacele de protecțiune s-au perfecționat efectul gazelor a fost redus din ce în ce și astăzi, orice om care are mască și este obișnuit a o pune repede, corect și este deprins a o purta, este cu totul la adăpost de orice vătămare prin gaze”. Aceste norme stabileau pentru efectivele militare: mijloace de protecție individuale și colective; modalități, semne și semnale de vestire a trupelor despre atacul cu gaze; metode pentru îndepărtarea gazelor din adăposturi, tranșee, șanțuri de comunicație; procedee pentru stabilirea gradului de puritate al aerului după atac; instalarea posturilor de prim ajutor și evacuarea suferinzilor de gaze asfixiante.
Din punct de vedere al utilizării gazelor de luptă, dezvoltarea armei chimice în primul război mondial a cunoscut următoarele etape:
perioada substanțelor iritante – de la începutul războiului până în aprilie 1915, caracterizată prin utilizarea substanțelor prin aruncarea de grenade;
perioada clorului și fosgenului – din aprilie 1915 până în iulie 1917, caracterizată prin atacurile în valuri și bombardamente cu obuze toxice;
perioada iperitei – până la sfârșitul conflictului, caracterizată prin utilizarea acestei substanțe cu mai multe scopuri: contaminarea unor terenuri pentru a interzice înaintarea inamicului pe anumite direcții; crearea unor zone de protecție pe flancuri pentru a face economie de trupe, în cazul concentrării forțelor în favoarea efortului principal pe o singură zonă de atac; blocarea accesului trupelor adverse prin puncte obligatorii de trecere – trecători, defilee.
Totuși, acțiuni directe asupra populației civile nu au fost semnalate decât în două cazuri: primul pe frontul de Est, în toamna anului 1916 când a atacat aviația rusă și al doilea pe frontul de Vest, când aviația franceză a bombardat populația orașului Metz, utilizând acidul cianhidric. Acest număr redus de atacuri s-a datorat cu siguranță temerilor ca adversarul să nu răspundă în același fel, știindu-se faptul că suportul tehnic aerian și chimic sunt sensibil egale în ambele tabere.
O altă componentă utilizabilă în următorul conflict, din aceeași familie ca și arma chimică, este arma biologică. Respectând principiul anulării avantajelor unor noi opțiuni ale adversarului prin imitarea acțiunilor, în anul 1918 englezii anunțau posibila folosire, în caz de conflict, a unor obuze încărcate cu bacili de antrax, ca răspuns dat germanilor care la Institutul Bacteriologic de la Nurenberg, pregăteau recipiente cu microorganisme capabile de declanșarea unor epidemii – informație obținută de Serviciul de Informații Britanic.
O dezvoltare rapidă a cunoscut și industria aeronautică. La începutul războiului în dotarea aviației se aflau baloanele cu aer, utilizate pentru culegerea datelor meteo și efectuarea recunoașterilor, zepelinuri utilizate pentru bombardament și câteva avioane, cu caracteristici de zbor foarte reduse, utilizate numai în misiuni de recunoaștere pe timp de zi. Începând cu sfârșitul anului 1914, din necesitatea atacării și distrugerii centrelor de comunicații, a resurselor ce alimentau fronturile cu echipament, combustibil și alimente, dar și intuind panica ce s-ar instala în marile orașe populate și presiunea la care ar fi supuse autoritățile și conducerea armatei în cazul unor atacuri din aer – toate acestea conducând la scurtarea războiului – toate statele implicate în conflict au început modificarea și îmbunătățirea aparatelor de zbor pentru a putea executa bombardamente. La început, avioanele puteau zbura la un plafon de 3500 m, cu o viteză de 100-115 km/oră și puteau transporta 2 bombe de maximum 100 kg, la o autonomie de 2-3 ore. Atacurile se executau doar pe timp de zi și cu un singur avion, efectul obținut fiind mai mult moral decât distructiv. Odată cu organizarea raidurilor cu mai multe escadrile și implicit cu produceri de pierderi importante (francezii au lovit uzinele Ludwigshaffen cu 28 de avioane în mai 1915), s-a trecut și la organizarea apărării antiaeriene, concomitent cu executarea unor atacuri reciproce. Apariția, în iulie 1916, a avionului de vânătoare german și obținerea supremației aeriene pe timp de zi, a provocat ca reacție dezvoltarea aparatelor de bombardament Voisin-Peugeot, cu parametrii net superiori celor existente și care puteau executa misiuni de luptă pe timp de noapte, pagubele produse în perioada imediat următoare centrelor industriale și orașelor fiind considerabile. Răspunsul germanilor s-a lăsat așteptat până în anul 1917, când a fost lansat un aparat bimotor de tipul Fridrichshaffen-Gotha cu o capacitate de transport de 500 kg bombe, urmând la câteva luni tipul Riessenflugzeuge cu 4 motoare, o autonomie de zbor de 7 ore și putând arunca 1000 de kg bombe, înclinând în felul acesta balanța în favoarea Germaniei până la sfârșitul războiului. Nici modalitățile de recunoaștere și atac pe timp de noapte nu au stat pe loc, cel mai clar exemplu fiind planul pregătit pentru campania din 1919, pentru atacarea Parisului, și care din fericire nu a mai avut loc. Germania pregătea să trimită în deschidere o flotă aeriană cu misiunea de a arunca bombe cu fosfor, acestea ar fi produs multe incendii pe care pompierii nu le-ar fi putut stinge, marcând în acest fel ținta pentru următoarele trei flote aeriene ce ar fi atacat în valuri.
Pentru a sublinia încă o dată evoluția aviației și obuzelor utilizate voi prezenta o statistică, relativ simplă, a efectelor bombardamentelor aeriene efectuate în spatele frontului, în diferite zone:
aliații au executat asupra regiunii industriale Renania-Westfalia și Sarre, în perioada 1914-1918, 229 atacuri pe timp de zi și 446 pe timp de noapte, cu 4394 avioane care au aruncat 15 108kg bombe, provocând rănirea a 1843 de persoane și moartea a 746, pagubele materiale fiind estimate la peste 25 milioane mărci;
doar în perioada 1916-1918 Anglia a fost atacată în 100 de raiduri, cu peste 9000 de bombe, cauzând 1413 morți și 3408 răniți, din care jumătate s-au înregistrat la Londra;
în perioada 1914-1917 Parisul a fost atacat de 2 Zeppeline și 37 de avioane, iar în cursul anului 1918 de 483 de aparate, provocând moartea a 300 de persoane. La rândul său garnizoana militară Dunquerque a suferit 175 de raiduri, dar din cauza construcțiilor mici și a adăposturilor amenajate, dar mai ales din faptul că trei sferturi din populație fusese deja evacuată, au pierdut numai 196 de oameni și 269 au fost răniți;
muniția utilizată la începutul anului 1915, care putea fi încărcată în avioane cu mâna fiind de maxim 50kg, a ajuns în 1918 la o greutate de 1000kg și specializată pentru diferite tipuri de acțiuni (brizante, incendiare etc.). La 30 septembrie 1921 a fost testată la Aberdin o bombă destinată distrugerii centrelor industriale, vaselor de luptă sau orașelor mari, care cântărea 1950 kg, avea 1800 de kg explozibil (putea fi utilizată și cu gaze toxice), o lungime de 4,10 m și un diametru de 0,60 m. A fost lansată dint-un aeroplan de la altitudinea de 1500 m, iar la impactul cu solul a produs o groapă cu diametrul de 30 m și adâncimea de 7,5 m. Generalul Fries a calculat că dacă această bombă ar fi umplută cu iperită ea ar contamina o suprafață de 140 000 mp, de unde ar dispare orice urmă de viață datorită concentrației mari a substanței.
Scopul principal al războiului este acela de a impune voința uneia dintre părți celeilalte, iar unul dintre mijloacele cele mai eficiente alese este demoralizarea adversarului. Mareșalul von Hindenbourg și generalul Ludendorff au afirmat că, prin bombardarea Parisului în 1918, au căutat în primul rând un efect psihologic, în timp ce francezii la rândul lor aveau prevăzute în instrucțiunile specifice „în ceea ce privește bombardamentul, pe timp de zi sau de noapte, efectul moral produs și rezultatele tactice obținute au aproape întotdeauna mai multă importanță decât pagubele efective.”
Primul atac aerian asupra Bucureștiului s-a produs la 28 august 1918, de către Zepelinul L.Z. 101, comandat de căpitanul Gaisert din Compania a 3-a a batalionului II Nave aeriene, cu reședința la Dresda. Din jurnalul de luptă aflăm că, odată ajuns în apropierea capitalei nu a putut recunoaște locația exactă, datorită măsurilor de camuflare a luminilor adoptate pe timp de noapte. Zgomotul motoarelor a fost însă depistat de formațiunile de proiectoare amplasate pe liniile de fortificații ale orașului și care, în încercarea lor de a-l localiza, au demascat prin jocul de lumini amplasarea obiectivelor din nord-vestul capitalei, respectiv depozitele militare și nodul de cale ferată. Lipsa aviației de vânătoare și plafonul de zbor de 3000 m altitudine, la care proiectilele artileriei antiaeriene nu puteau ajunge, au făcut ca zeppelinul să arunce nestingherit cele 1800 kg bombe asupra zonei Gării de Nord și să se îndepărteze ușor. Pagubele materiale nu au fost importante, dar efectul moral asupra populației a fost devastator. În zilele următoare s-au mai înregistrat alte două atacuri ale aceluiași zeppelin.
Studiind evoluția exponențială pe care a înregistrat-o aviația de luptă dar și cercetările avansate în domeniul substanțelor toxice și elaborând o prognoză despre posibilele distrugeri pe care combinarea celor două arme le-ar putea provoca, atât pe fronturile militare dar mai ales asupra resurselor și populației civile, nu este surprinzător de ce perioada interbelică este caracterizată de analizarea și adoptarea măsurilor de protejare și contracarare a efectelor„războiului viitorului – aero chimic”. Această nouă doctrină este susținută și argumentată de toți liderii militari ai țărilor dezvoltate, fiind prezentă la toate întrunirile și convențiile oficiale, dar mai ales bucurându-se de o atenție deosebită în presă.
Generalul german Von Seeck era convins de apariția unei arme căreia să nu i se poată riposta. „Care poate fi aceea armă? O putem întrezării și trebuie să cădem de acord că avionul și gazul sunt arma tip a noii teorii.” Șeful serviciului chimic militar al S.U.A., generalul Fries spunea că: „În viitor războiul chimic, nu numai că va fi recunoscut de toate țările civilizate, dar va deveni unicul mijloc de luptă întrebuințat de popoare.” Mareșalul Foch, la rândul său, susținea „Războiul viitor se va face în aer și aviația cea mai puternică va asigura pacea”, concepție care se menține până aproape de zilele noastre și a fost aplicată cu succes în războiul din Golf – cine va obține supremația aeriană în primele zile ale conflictului, acela va controla desfășurarea lui. Ministrul francez Briand a surprins ca o concluzie aceste aspecte, afirmând la Geneva în 1927: „astăzi armamentul nu-i constituit din puști și tunuri, ci din Potențialul de război al unei țări, sau altfel zis din: aviație, uzine, fabricile de gaz, liniile comerciale și aeriene și școlile de piloți. Și acest potențial de război nu lipsește țărilor învinse/…/ și nici Rusiei Sovietice”.
Impactul foarte mare pe care aceste teorii le au asupra populației din țările care au fost implicate în primul război mondial, și nu numai, susținut de activitatea Comitetului Internațional al Crucii Roșii, ca motor al elaborării normelor de drept internațional referitoare la problemele aero-chimice, vor determina apariția cadrului legislativ și a organizațiilor specializate în protecția populației civile contra atacurilor aeriene și chimice, în contextul în care trupele militare aveau deja regulamente și instrucțiuni proprii.
La sfârșitul secolului al XIX-lea s-au făcut auzite tot mai multe opinii negative la adresa utilizării substanțelor toxice în luptă și în special al bombardamentelor de orice fel asupra locuitorilor și a localităților neprotejate (inclusiv a atacului aerian care, la vremea respectivă se poate spune că era rudimentar). Din necesitatea protejării acelei părți a populației neimplicate într-un conflict militar, dar mai ales datorită aspectului moral și legitim al războiului, aceste probleme au început să se afle pe masa convențiilor internaționale, prefigurându-se astfel, primele reguli generale ale dreptului internațional pentru protecția populației civile în afara zonelor de luptă. Principalele reuniuni la care s-au făcut referiri la subiectul discutat sunt următoarele:
a) Conferința de la Bruxelles din 1874 stipula că orașele deschise și fără apărare nu trebuie să fie nici atacate, nici bombardate;
b) Prima Conferință de la Haga din 1899 a prezentat o declarație prin care, timp de 5 ani, se interzicea lansarea proiectilelor și explozivilor din baloane sau prin alte modalități noi. Tot aici se recomanda comandantului trupelor asediatoare ca, înainte de a începe bombardamentul, să facă tot ceea ce depinde de el pentru a anunța autoritățile, iar acestea la rândul lor să adopte rapid măsurile necesare pentru protejarea pe cât posibil a edificiilor consacrate culturii, artelor, științelor și a spitalelor și clădirilor unde se adunau răniții și bolnavii, cu condiția ca aceștia să nu participe la nicio acțiune militară.
c) A doua Conferință de la Haga din 1907 a dezbătut și aprobat mai multe regulamente și convenții, toate cu referiri la situația civililor în cazul diferitelor faze ale unui conflict armat.
Regulamentul privind legile și tradițiile războiului terestru interzice atacarea sau bombardarea, prin orice fel de mijloace a orașelor, satelor, locuințelor sau clădirilor care nu sunt apărate, iar pentru conducătorii acțiunilor militare se reamintesc problemele abordate în 1899, cu adăugarea că, cei asediați au datoria să marcheze edificiile și locurile de protejat prin semne speciale vizibile, ce trebuiesc comunicate din timp atacatorilor;
Convenția, ce se referă la bombardamentul cu ajutorul forțelor navale în timp de război, stabilește de asemenea restricții, dar lasă o portiță prin care comandanții navelor sunt absolviți de responsabilitatea unui atac – dacă autoritățile locale, după o somație rezonabilă, refuză să distrugă lucrările militare, depozitele de arme sau materiale de război, atelierele și instalațiile proprii care sunt folosite pentru nevoile flotei sau manevrele militare și care se găsesc în porturile respective. De asemenea pentru refuzul asigurării cererilor de alimente sau provizii, dar nu a contribuțiilor în bani, necesare nevoilor forțelor navale care se află în fața localității. Criteriul ce a stat la baza diferențelor dintre regulile celor două categorii este că, forțele terestre pot ocupa un oraș un oraș fără apărare și distruge obiectivele militare fără a recurge la bombardament, pe când forțele navale nu se pot desfășura în același mod. Această departajare nu se va respecta în timpul războiului mondial, iar în anii 1922-1923 Comisia juriștilor cu sediul la Haga va stabili un nou criteriu bazat pe natura obiectivelor vizate;
Declarația referitoare la interzicerea lansării proiectilelor și explozivilor din baloane sau prin alte mijloace noi, până la sfârșitul celei de a III-a Conferință de pace dintre marile puteri. Aceasta nu a fost ratificată decât de Statele Unite și Marea Britanie și nu a fost valabilă în timpul primului război mondial.
d) În cadrul Sesiunii de la Madrid din 1911, Institutul de drept internațional a adoptat o rezoluție care prevedea că războiul aerian este legal, cu condiția ca populația civilă necombatantă să nu fie expusă la pericole mai mari decât în cazul atacului terestru sau maritim.
e) Conferința Aviației de la Paris din 1912 a prezentat o rezoluție despre bombardamentul aerian, asemănătoare cu cea de la Haga din 1907, dar care a fost respinsă în unanimitate. Motivul acestei schimbări de poziție a fost utilizarea pentru prima dată a forțelor aeriene în războiul italo-turc cu scopul precis de a bombarda instituțiile inamice, iar strategii marilor puteri au început să întrevadă potențialul unei astfel de acțiuni.
f) La Conferința de la Washington din 1922 s-a hotărât interzicerea folosirii pe timp de război a gazelor asfixiante, toxice sau de aceeași natură, precum și a tuturor lichidelor, materiilor sau procedeelor analoage. Tot aici s-a discutat problema folosirii forțelor aeriene în timpul unui conflict militar, dar după dezbateri aprinse nu s-a ajuns la nici un rezultat – Japonia și Statele Unite, țări care datorită poziționării geografice sunt oarecum în afara razei de acțiune a atacurilor aeriene și-au arătat disponibilitatea pentru o lege favorabilă utilizării aviației, pe când Franța, Marea Britanie, și Italia, cu centre economice și industriale expuse pericolului bombardamentelor, au refuzat. Totuși, la această întrunire a fost adoptată o rezoluție, prin care o Comisie de jurați formată din reprezentanții celor 5 puteri împreună cu delegați ai Țărilor de Jos, s-a reunit la Haga, în perioada 1 decembrie 1922 – 19 februarie 1923, pentru a elabora o serie de reguli ale războiului. Cele care se referă la atacurile aeriene sunt prevăzute la articolul 22 – bombardamentul aerian care are drept scop terorizarea populației civile, distrugerea sau deteriorarea proprietăților private fără caracter militar este interzis – iar la articolele 23 și 24 se fac precizări despre natura obiectivelor și criterii de clasificare ale acestora. Deși recomandările au avut ca punct de plecare respectarea scopurilor unui bombardament aerian, prezente în definirea acestuia – terorizarea populației inamice, distrugerea obiectivelor militare și oprirea înaintării inamicului către anumite teritorii și regiuni – în realitate nu au fost niciodată adoptate sau respectate.
g) Protocolul referitor la Prohibiția întrebuințării în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare și a mijloacelor bacteriologice de la Geneva, din 17 iunie 1925, s-a bucurat de cea mai mare atenție în plan internațional. Până la începutul anului 1930 au ratificat și aderat definitiv la acest document 23 de state și alte 22 îl semnaseră și se pregăteau pentru acest lucru. România a ratificat acest protocol la 23 august 1929 (ÎDR nr. 3050 din 6 septembrie 1929 publicat în Monitorul Oficial nr. 128 din 1 octombrie 1929), formulând următoarele rezerve:
„Protocolul nu obligă Guvernul român decât față de Statele care l-au semnat și ratificat sau care vor adera la el definitiv;
Protocolul va înceta să fie obligatoriu pentru Guvernul român față de oricare stat inamic ale cărui forțe armate sau ai cărui aliați de drept sau de fapt nu vor respecta interdicțiile ca fac obiectul acestui act.”
Din punct de vedere al dreptului internațional eficacitatea regulilor nu s-ar putea realiza decât dacă, se va găsi o modalitate la nivelul tuturor statelor, de a asigura universalitatea acestora, de a se îndepărta folosirea principiului care autorizează represaliile și de a prevedea o formă de control însoțită de sancțiuni.
Din experiențele acumulate până în acel moment, din faptul că aproape majoritatea statelor care semnaseră documentele prezentate își dezvoltau industria aeronautică și chimică sau încurajau experimentele cu gaze toxice de luptă (Statele Unite chiar le-au folosit pentru înăbușirea frământărilor din interiorul țării), era puțin probabil ca toate rezoluțiile și recomandările formulate să fie respectate. La început, războiul era considerat mijlocul natural și legal de a rezolva conflictele dintre țări, dar odată cu Înțelegerea Societății Națiunilor, întărită de Tratatul împotriva războiului, s-a instituit o procedură pașnică de rezolvare a neînțelegerilor internaționale, lăsând conflictul militar să supraviețuiască ca și arbitru suprem și legitim, atunci când orice altă încercare ar eșua.
Crucea Roșie Internațională, ca organism ce intervenea în cadrul oricărui război pentru acordarea asistenței medicale și materiale populației afectate, a urmărit cu interes activitatea diplomatică și mai ales desfășurarea tratativelor legate de conflictele militare, sprijinind de fiecare dată deciziile pozitive. Aici se încadrează și rezoluțiile adoptate la propriile Conferințele internaționale organizate, și la care au participat, ca invitați de onoare, un număr mare de reprezentanți ai guvernelor țărilor dezvoltate:
„Luarea la cunoștință, cu o deosebită satisfacție, a faptului că protocolul de la Geneva din 17 iunie 1925, care confirmă și completează tratatul de la Washington din 6 februarie 1922 și tratatul de la Versailles din 28 iunie 1919, a condamnat în mod solemn războiul chimic și bacteriologic. /…/ În plan general, lupta morală și propaganda împotriva folosirii substanțelor otrăvitoare în luptă și împotriva războiului bacteriologic, precum și pregătirea științifică și tehnică a celor mai bune mijloace preventive și terapeutice împotriva unor astfel de metode de război, trebuie să treacă pe primul plan în ceea ce privește preocupările Crucii Roșii internaționale și naționale.”
„A se avea în vedere că drepturile omului condamnă în mod expres atacul populațiilor civile de către forțele beligerante”.
La cea de a XII-a Conferință internațională a Crucii Roșii, desfășurată în octombrie 1925, Comitetul internațional a trecut pe ordinea de zi „Studiul mijloacelor de protecție a populației civile contra gazelor de luptă”. Gravitatea situației a necesitat căutarea cu seriozitate și responsabilitate a unor soluții astfel încât s-a propus convocarea unei Comisii Tehnice de experți pentru rezolvarea acestei probleme, pe baza unui program complex și bine stabilit, al cărui cadru general prevedea:
Măsuri tehnice
Organizarea protecției colective
amenajarea clădirilor publice și particulare ca adăposturi contra gazelor;
amenajarea construcțiilor sub pământ ca adăposturi contra gazelor;
formarea de echipe de dezinfectare (personal și material);
protecția stocurilor de alimente și de apă de băut.
Organizarea protecției individuale
aparate filtrante;
aparate izolante;
haine protectoare;
fabricarea, depozitarea și întreținerea aparatelor și hainelor.
Dispozițiuni tactice:
Împărțirea țării în zone primejdioase;
Organizarea unui sistem de alarmare și de semnalizare;
Organizarea transporturilor (material și personal) în vederea evacuării unei părți de populație în momentul alarmei;
Formarea echipelor de ajutorare a victimelor;
Organizarea posturilor de ajutor;
Stabilirea unui plan local de măsuri de luat în momentul alarmei sau atunci când se prevede un atac iminent;
Educarea populației în vederea unei „discipline a gazelor”
formarea unui cadru de instructori;
învățăminte populare;
exerciții practice.
Plan de organizare generală a protecției populației civile contra gazelor de luptă, profitând de organele naționale și internaționale ale Crucii Roșii.
Comisia tehnică de experți, alcătuită din 47 de personalități științifice din mai multe state, și-a prezentat rezultatul cercetărilor în cadrul sesiunilor de la Bruxelles (ianuarie 1928), și Roma (aprilie 1929), afirmând necesitatea organizării unui comitet pentru protecția populației civile în toate statele membre, precizând în detaliu reguli, principii și orientări privind activitatea acestuia.
Recomandările făcute de Comisie, la solicitarea Comitetului Internațional al Crucii Roșii, reprezintă un pas uriaș în crearea cadrului legislativ specific și marchează debutul organizării la nivelul statelor al structurilor de coordonare și conducere a apărării pasive a populației, iar programul prezentat se va regăsi, adaptat sau nu, în toate regulamentele, instrucțiunile și planurile întocmite pentru protecția cetățenilor.
Țările ce au avut de suferit în timpul primului război mondial din cauza urmările atacurilor cu gaze toxice de luptă, datorită în primul rând experienței nefaste ca punct de plecare, au fost primele state care au adoptat măsuri pentru pregătirea și protecția populației civile și au început organizarea unor structuri în cadrul administrațiilor locale, cu atribuții în acest domeniu. Pe lângă asigurarea unor cunoștințe minime despre caracteristicile atacurilor aeriene sau cu gaze de luptă, utilizarea mijloacelor colective și individuale de protecție, statul mai are obligația și de a-și proteja bunurile culturale și de patrimoniu în timpul unui conflict, activitate realizată în principal prin măsura de evacuare, ca parte componentă a pregătirii teritoriului și cetățenilor pentru război.
Toate aceste acțiuni incipiente se realizează la început cu largul sprijin al Societăților de Cruce Roșie naționale, apoi prin organizațiile și ligile de specialitate create cu acest scop, astfel încât cea de a doua conflagrație mondială va găsi în structura fiecărui stat, după apariția unei legislații consistente, structuri de coordonare a aplicării măsurilor de apărare pasivă, formațiuni specializate de intervenție și o populație civilă cu un minim de instruire pentru propria protecție.
Exemplele privind măsurile adoptate de către guvernelor țărilor europene și al Statelor Unite sunt numeroase și variate, dar ele trebuie privite ca o necesitate obiectivă a contextului politico-militar interbelic și sub influența doctrinelor, teoriilor și posibilităților tehnice ale anilor respectivi. La început ele sunt simple, generale preluate din zona militară, apoi odată cu apariția cadrului legal și implicit a unei organizări la nivel de țară, acestea se dezvoltă și diversifică ajungând până la abilitatea practică de a organiza și desfășura exerciții și demonstrații de simulare a unor condiții de război, cu participarea numeroasă din partea populației, inclusiv în orașele foarte mari (Berlin, Londra, Kiev).
Prima țară în care s-au luat măsuri de instruire a populației prin conferințe, cursuri, afișe, campanii de presă, publicarea și distribuirea de broșuri a fost Polonia unde, în anul 1922 cu sprijinul Crucii Roșii, s-a înființat Liga apărării aeriene și contra gazelor, organizație cu peste 500 000 de membrii. Pentru propagandă a achiziționat și amenajat vagoane chimice, cu care se desfășurau turnee prin orașele țării și se prezentau demonstrativ mijloace de protecție individuale contra gazelor, iar numai pe durata a două luni la cursurile organizate despre noțiunile generale ale războiului aero-chimic s-au pregătit 800 de funcționari publici și 1000 de polițiști și pompieri. De asemenea liga a organizat, în perioada 24-30 septembrie 1930 Săptămâna protecției Antigaz, iar fondurile obținute au fost destinate construirii la Varșovia, a unui centru de apărare compus din: un spital cu ambulanțe pentru gazați, o școală publică pentru instructori, un atelier pentru construirea de mijloace individuale de protecție, magazine cu medicamente și tratamente contra substanțelor toxice.
În Statele Unite s-a organizat Serviciul războiului chimic, cu sediul la Edgewood, unde funcționa o școală de gaze, un depozit cu materiale specifice și o fabrică de măști contra gazelor, cu o producție de început estimată la 250 de bucăți pe zi, pentru ca în anul 1936 să crească la 2000 de unități.
Uniunea Republicilor Sovietice a acordat o atenție deosebită acestor chestiuni, aici societatea Aviakim desfășurând o activitate susținută de propagandă a cunoștințelor despre „disciplina gazelor”, dar mai mult, pune la dispoziția populației, contra modestei sume de 5 ruble, o mască de gaze formată din „masca propriu zisă de cauciuc masiv, care are lateral o supapă de expirație și dintr-un filtru, ce se unește direct cu masca propriu zisă, fără tubul de legătură care există la masca militară, iar la extremitatea inferioară a filtrului se găsește o supapă de inspirație”. Cercetătorul Pawlof a propus o lege, prin care fiecare casă ce se construiește de către stat, pentru a rezista bombelor brizante să aibă atâtea etaje subterane câte are deasupra, cu acoperișul de beton foarte ascuțit și un coș de 60 m pentru ventilație, iar pentru aerisire au inventat un filtru aspirator, F.P.M. 60 pentru adăposturi și F.P.M. 30 pentru locuințe.
Elveția se remarcă prin planul elaborat de profesorul Messereli, șeful Serviciului de igienă din Lousanne, ce cuprinde totalitatea normelor și măsurilor de respectat contra gazelor de luptă în cazul producerii unui atac, precum și organizarea și dotarea posturilor de alarmă cu materiale de determinare a direcției vântului, materiale sanitare etc.
Germania a brevetat un aparat de produs fum, necesar camuflării obiectivelor, ușor de transportat și manevrat de către un singur servant, capabil să producă o perdea de fum de 50-100 m lungime, 1000-2000 m lățime și pe o adâncime de 50-200 m. La 29 aprilie 1933 se înființează Reichslufschutschutzbund (Liga germană de protecție aeriană), condusă de generalul Grimme, și care în numai doi ani de funcționare obține rezultate impresionante – 6 000 000 de membrii cotizanți (1 marcă pe lună la care se adaugă și fonduri alocate în secret de guvern), a organizat peste 15 000 de conferințe, a construit mai mult de 8 000 de adăposturi, a creat 2 200 de centre de pregătire, iar în orașele importante a nominalizat 1 100 000 de Hauswarte (responsabili pe imobil cu apărarea pasivă), a evacuat materiale inflamabile din peste 60% din podurile caselor existente în centrele urbane industrializate, iar ceea ce este cel mai important au implementat concepția pregătirii populației pentru apărarea pasivă.
În Franța s-a organizat Liga contra războiului chimic și pentru protecția populației civile, s-au stabilit măsurile de prim ajutor ce trebuiesc date în caz de intoxicare, iar Ministerul de Interne a creat Comisiunea superioară de protecție contra războiului aero-chimic și a efectelor sale eventuale, pentru a elabora un plan la nivel național. În acest document se identificau și stabileau zone pentru evacuarea populației care, din timp de pace cu sprijinul Ligii Națiunilor, să fie declarate zone neutre, deci inatacabile. Administrațiile locale au constituit la nivelul municipiilor și comunelor depozite cu mijloace de protecție individuală, iar statul francez a susținut această activitate prin achiziționarea în anul 1929 a 15 milioane de măști contra gazelor, pentru a fi distribuite populației. Pentru Paris și celelalte orașe mari se studiază și se iau în calcul posibilități de camuflare, prin crearea pe cale chimică a unor perdele de ceață, cu o persistență de minim 2-3 ore.
Verificarea modului prin care structurile administrației publice locale responsabile cu organizarea și coordonarea activității de apărare pasivă, precum și a modului în care serviciile și formațiunile de intervenție își cunosc atribuțiile, iar populația civilă demonstrează că are minime cunoștințe în domeniu, pe care le și aplică, sunt exercițiile și demonstrațiile. Acestea sunt numeroase și se organizează pe toată perioada interbelică, dar cele de mare anvergură și consistență, atât ca pregătire cât și ca dotare tehnică, se desfășoară între anii 1928-1939.
În vara anului 1927, orașul Stockholm a organizat un exercițiu de desfășurare a unui atac aerian, cu scopul de a verifica gradul de pregătire al formațiunilor apărării pasive și de a sensibiliza locuitorii urbei. Avioanele ce au survolat capitala Suediei pentru a marca bombardamentul au aruncat baloane cu foi volante pe care era scris următorul mesaj: „Cetățeni ai orașului Stockholm, dacă această foaie ar fi o schijă de bombă ai fi fost omorât. Spre a fi ferit de aceasta, sprijină societatea pentru apărarea antiaeriană a orașului.”
Săptămâna Antigaz de la Varșovia s-a încheiat cu organizarea, la 28 septembrie 1928, a unei demonstrații de atac chimic pe pista aeroportul din localitate, în prezența a 30 000 de oameni, cu participat unui escadron de cavalerie, a trupelor de infanterie și a unei baterii antiaeriene instalată pe camioane. În cadrul scenariului au fost prezentate trei situații tactice: atacul cu bombe chimice asupra asistenței, unde a intervenit subunitatea de mitraliere, avioane de vânătoare, coloane sanitare în costume speciale, formațiuni ale Crucii Roșii; un atac al infanteriei asupra unei poziții de câmp apărate; ultimul moment și cel mai interesant a adus asistența într-o situație reală, prin împrăștierea unor gaze lacrimogene, cu asigurarea măsurilor medicale necesare.
Aceste acțiuni sunt frecvente în toate statele mari europene, fie generale și de mare amploare, organizate în cooperare cu aviația militară și alte structuri adiacente, fie tematice, când se verifică doar anumite aspecte sau unele formațiuni de intervenție, aria de desfășurare fiind mai redusă (orașe mici, comune, cartiere sau agenți economici importanți). Concluziile și învățămintele fiecărui exercițiu sunt publicate în revistele de specialitate, traduse în publicațiile țărilor interesate și folosite ca model de pregătire, pentru ca aspectele noi și interesante să fie preluate și adaptate, în scopul îmbunătățirea activității apărării pasive a teritoriului.
Câteva exerciții mai semnificative s-au desfășurat la:
Kiev, 15 septembrie 1928, atac aerian cu substanțe toxice unde remarcăm organizarea serviciilor de apărare pasivă ale orașului (chimic, medical, veterinar, meteorologic, al pompierilor, al menținerii ordinei și al siguranței generale), care deși pregătit timp de 20 de zile a obținut doar calificativul „mulțumitor” pentru acțiunile apărării pasive. Într-un ziar local se scria: „Un oraș, ce nu este în stare, să se organizeze la timp, spre a procura populației sale liniște și încredere, va deveni în timp de război, o pradă sigură a Aviației inamice”.
Berlin, 19-21 martie 1935, în prima seară s-a desfășurat un exercițiu de stingere a luminilor unde, la darea alarmei din 120 000 de lămpi au rămas aprinse 4500 plus alte 1500 camuflate cu albastru, ca puncte de reper. Pentru verificare s-au utilizat observatori situați în punctele cele mai înalte ale orașului, dar și un avion ce zbura la un plafon 2500 m. În urma rapoartelor sosite, echipa de evaluatori specialiști în probleme de apărare, au concluzionat că un atac aerian pe timp de noapte nu este chiar atât de periculos, dacă toate prescripțiile stabilite de autorități se aplică;
Viena, 22 martie 1935, sub conducerea autorităților militare s-a desfășurat o mare aplicație tactică, în cadrul căreia un punct distinct a fost limitarea și înlăturarea efectelor unui bombardament asupra uzinei Berndorf. Locuitorii satului din apropiere împreună cu salariații „se pretară cu o disciplină absolută la manevra întreprinsă”, ceea ce a determinat arbitrii observatori să declare că, în realitate distrugerile ar fi fost mai mari, dar pierderile în vieți omenești ar fi fost reduse datorită corectitudinii măsurilor aplicate;
Neapole, exercițiu de stingere a luminilor organizat în cooperare cu Crucea Roșie, având în vedere și activitățile de pe navele din port.
Treptat, către anii premergători celui de al doilea război mondial, „manevrele aerochimice” devin un lucru obișnuit și necesar, participarea populației devenind tot mai numeroasă și mai determinată.
2.2 Apărarea pasivă – tendințe și evoluție. Structuri organizatorice.
În România, deși trupele române au fost atacate cu substanțe toxice de luptă, orașul București, regiunile petrolifere, precum și alte localități au fost supuse tirului de artilerie sau atacurilor aeriene, iar noile teorii și tendințe ale ducerii unui conflict militar erau destul de bine reflectate în presa vremii, lucrurile nu au evoluat așa rapid ca în celelalte state ale Europei. Primele preocupări privind adaptare și menținerea direcției către care se îndreptau strategii militari ai celorlalte țări și anume abordarea problematicii războiului aero-chimic, au avut-o reprezentanții armatei.
Un rol deosebit în dezvoltarea armei chimice, dar și autorul concepției și inițiatorul organizării protecției populației civile pe timp de război, îl are colonelul Popescu Eugen Gheorghe, ofițer de stat major din 1914, cu o prodigioasă activitate de specialitate și o strălucită carieră militară (din anul 1940 este general). În perioada 1923-1924 este trimis în misiune de stat în Polonia și Franța pentru a se informa despre organizarea trupelor chimice, a măsurilor de protecție a militarilor și implicit a populației civile, ca parte implicată într-un conflict armat.
Armata română, confruntată deja cu efectele armei chimice, deținea norme și proceduri elaborate de .Marele Cartier General, în 1917 – „Instrucțiuni privitoare la atacul cu gaze și apărarea contra gazelor asfixiante”, dar nu avea în compunerea sa nici un organ specializat pentru pregătirea cadrelor și trupelor sale. Ofițeri din cadrul Direcției a XI-a Tehnică încearcă, încă din 1922, organizarea și desprinderea unei structuri de instruire a personalului și de organizare a unor unități chimice în compunerea armatei. Acest lucru se va realiza către sfârșitul anului 1924, sub îndrumarea lt. col Popescu Gheorghe care, utilizând experiența și cunoștințele obținute la specializare, a organizat Școala Apărării Contra Gazelor Aeriene, inaugurată la 20 octombrie 1924, unde primii cursanți au fost ofițeri activi și de rezervă, asistenți de facultate și medici. Această instituție „era menită să răspândească în armată, în primul rând și apoi la populația civilă toate cunoștințele în legătură cu domeniul gazelor de luptă”. La cursurile ce se vor ține aici vor fi prezentate pentru prima dată aspecte reale ale protecției populației civile – alarmarea în caz de atac, organizarea formațiunilor de intervenție, limitarea efectelor, necesitatea întocmirii unor documente specifice etc.
La 1 ianuarie 1925 se înființează în cadrul Direcției a XI-a Tehnică, Serviciul Apărării Contra Gazelor (S.A.C.G.) ca „o grupare de specialiști civili și militari care, cu sprijinul puternic al Ministerului de Interne și sub impulsul șefilor militari și al profesorilor universitari ce au ținut a răspunde la apelul armatei, s-au pus pe lucru, s-au dezvoltat și dedicat chestiunii gazelor de luptă, căutând a realiza fapte1”. Acest serviciu a elaborat un program ambițios, care cuprinde:
instruirea armatei în vederea desfășurării unui război chimic;
colaborarea cu toate structurile competente pentru ca domeniul gazelor de luptă să capete aplicațiuni practice din timp de pace;
crearea și dezvoltarea laboratoarelor de chimie;
formarea și perfecționarea personalului în problemele gazelor de luptă – chimiști, ofițeri, subofițeri, specialiști;
elaborarea unor norme și dispoziții destinate protecției populației civile;
stimularea și dezvoltarea industriei chimice a țării, cu utilizarea la maxim a resurselor.
Din punct de vedere al protecției populației rezultatul activității sistemului nou creat se va observa un an mai târziu, când au fost elaborate „Instrucțiuni provizorii asupra protecției, contra gazelor de luptă” destinate armatei române și în care, un capitol se referă la aspecte organizatorice, de dotare și măsuri clare de protecție individuale și colective ale cetățenilor, în cazul unui atac chimic, aceasta fiind prima legiferare în domeniu. Aici, sunt stabilite răspunderile autorităților civile pentru această activitate, dar se acordă și un ajutor important pregătirii populației prin punerea la dispoziție a cadrelor instructori specializați (chimiști, medici). Se vor organiza cursuri periodic pentru inițierea atât a reprezentanților municipalităților, dar conferințe, demonstrații, expoziții tematice adresate direct populației. De asemenea, în zona de operații a armatei, mai erau stabilite ca măsuri specifice:
pe o adâncime de 5 km, se distribuie din stocul armatei măști contra gazelor în proporție de 10% din efectiv, iar pentru restul se recomanda utilizarea mijloacelor improvizate (o fâșie de pânză udă cu care se acoperă ochii și căile respiratorii), în timp ce femeile și copii sunt evacuați;
pe o adâncime de 30 km, sunt prevăzute modalități de alarmare (telefoane, clopote, agenți), norme de conduită a militarilor și civililor, măsuri de împrăștiere sau adăpostire în cazul unui atac chimic.
În toate aceste tentative de a conceptualiza și a încerca punerea în practică a măsurilor de protejare a populației, reprezentanții administrațiilor au întâmpinat unele dificultăți, în comparație cu structurile armate, de care a trebuit să se țină cont în găsirea unor soluții fiabile. Prima problemă constă din lipsa experienței și noutatea situației abordate, în timpul primului război mondial nu a existat protecția populației deoarece aviația a înregistrat primele atacuri importante către sfârșitul conflictului, iar impresionanta ei dezvoltarea are loc în prima decadă a perioadei interbelice, în timp ce atacurile chimice au fost executate doar pe linia frontului și împotriva efectivelor armatei. Potențialul distructiv al combinării celor două arme a început să fie prezentat în lucrări publicate în a doua jumătate a deceniului, cu unele rezerve și cu foarte multe ipoteze, așa că această activitate poate fi considerată din multe puncte de vedere un pionierat. Al doilea aspect îl constituie dificultatea aplicării unor regulii și norme de către un număr mare de oameni neorganizați și fără o mentalitate a educației civice, chiar dacă interesul propriu, respectiv supraviețuirea, determină modul de acțiune în situațiile date. În armată problema disciplinei este mai rigidă, cu o conducere unică și o structură ierarhică bine definită, în care dispozițiile pentru protecția trupelor sunt de fapt ordine, care se execută întocmai, la timp și fără discuții sau argumentări. În apropierea celui de al doilea război mondial cetățenii vor reacționa totuși foarte bine la toate consemnele stabilite de autorități, dar numai din necesitate, spectrul amenințărilor fiind foarte mare. A treia dificultate întâmpinată se referă la dotarea cu mijloace de protecție individuale și materiale specifice. Dacă armata are un efectiv redus și fonduri alocate pentru echipament și tehnică, deși uneori din rațiuni economice nu sunt asigurate în totalitate cele necesare, pentru populația de 17 000 000 de cetățeni ai României problema devine una serioasă. Cu toată bunăvoința, acolo unde a existat, autoritățile locale și directorii marilor obiective industriale au alocat importante sume de bani, dar tot nu se poate vorbi despre un minim de realizare a tuturor măsurilor. O rezolvare de compromis se va găsi către perioada 1936-1939, prin adoptarea unor soluții compensatorii, ca de exemplu: direcționarea efortului către centrele importante ca număr al populației sau obiective strategice (orașe dezvoltate economic, platforme industriale, porturi, noduri de comunicații); evacuarea, la declanșarea mobilizării, a unei părți a populației necombatante în zone stabilite din timp de pace; construirea și amenajarea de adăposturi colective; procurarea individuală a mijloacelor de protecție.
Necesitatea obiectivă a apariției și dezvoltării unui cadru legal prin care protecția populației în spatele liniei de front să devină o realitate este determinată și de mijloacele existente de contracarare a atacurilor aeriene, clasice sau chimice. Acestea pot fi împărțite în mijloace de apărare activă și mijloace de apărare pasivă.
a) Mijloacele de apărare activă:
aviația de vânătoare – dotată cu avioane mici, de o mare manevrabilitate, cu caracteristici superioare în ceea ce privește viteza și plafonul de zbor, înarmate cu mitraliere sau cu un tun de calibru mic, cel mai probabil 37 mm, are misiunea să intercepteze și să atace orice escadrilă de bombardament ce survolează țara noastră, cu scopul de a o împiedica să-și ducă la bun sfârșit misiunea, fie distrugând avioanele inamice fie determinându-le să arunce bombele la întâmplare și să nu ajungă la țintele vizate. Principalele inconveniente sunt că, acțiunile aviației de vânătoare nu pot fi continue, serviciul de interceptare fiind organizat pe ture (repaus, așteptare și alarmă), iar atacurile de bombardament se fac prin surprindere și întotdeauna însoțite de propriile escadrile de vânătoare destinate să angajeze lupta cu aviația noastră. Totuși această măsură este cea mai eficientă, dar și cea mai costisitoare, necesitând fonduri mari și o puternică industrie pentru susținere. În țările mici, cum este și România, la dotarea minimă existentă în perioada interbelică, aviația de vânătoare nu este considerată mijloc principal de apărare;
artileria antiaeriană – tunurile existente au o manevrabilitate greoaie, cu sisteme de ochire rudimentare bazate pe ochire directă (nu calculează automat poziția viitoare a țintei), au o bătaie verticală mică și o probabilitate de doborâre a unui avion, cu o singură piesă, în medie de 7000 de lovituri. Cu toate acestea, dacă tragerile se execută cu toată subunitatea, la comanda unică a comandantului de baterie se realizează concentrarea focului, probabilitatea ajungând la 1700 lovituri și rezultatele sunt foarte bune, lovirea avionului sau forțarea acestuia să se ridice la plafoane de zbor foarte înalte de unde bombardamentul nu are nicio precizie. Pentru apărarea nemijlocită a obiectivelor mici, pe direcția probabilă de atac, se folosesc mitralierele. Acestea au avantajul tactic de a putea fi amplasate chiar pe acoperișul obiectivelor de apărat, au cadență de tragere mult mai mare (8 lovituri pe secundă) și pot străpunge blindajul avionului până la 1500 m. Eficacitatea mare a acestui tip de tehnică de apărare antiaeriană este determinată și de faptul că, un avion ce atacă un obiectiv, pentru a-și asigura precizia de lovire este obligat să evolueze la înălțimi și cu viteze mici;
proiectoarele – sunt amplasate pe automobile și organizate pe subunități, au diametrul oglinzii de 120 sau 150 mm, dotate cu sisteme foarte fine de mișcare și alimentate cu un grup electrogen. Ele pot îndeplini mai multe scopuri: orbirea piloților, cooperarea cu aviația de vânătoare sau artileria antiaeriană pe timp de noapte, pentru iluminarea țintelor;
baloanele de protecție – se utilizează în rețele, la o altitudine între 3500-5000 m, pentru împiedicarea accesului avioanelor printr-un punct obligat de trecere. Au fost utilizate prima oară de italieni, la apărarea Veneției în 1917, apoi de francezi la apărarea Parisului.
b) Mijloace de apărare pasivă:
camuflarea prin ceață și fum – cu scopul de a împiedica vizibilitatea din aer a obiectivelor strategice, ea trebuie executată inteligent pentru a deruta pilotul și nu pentru a-i da un indiciu, dar este determinată de condițiile atmosferice (viteza vântului);
pregătirea mijloacelor individuale de protecție – sarcină a autorităților locale sprijinite de stat.
Pentru România perioadei 1920-1930 aceste măsuri sunt departe de a fi realizate, iar ținând cont de importanța strategică ce o reprezintă zonele de extracție și rafinăriile de prelucrare a petrolului cu depozitele aferente, precum și centrele industriale populate din apropiere, putem aprecia ca ridicat pericolul în care se află populația civilă în cazul unui atac aerian.
Începând cu anul 1925 tot mai multe voci se fac auzite, în special ofițeri ai armatei române din toată țara, care urmăresc cu interes publicațiile ce apar în străinătate, aplicațiile desfășurate și care atenționează prin articole publicate în presă și prin cărțile scrise, despre pericolele războiului aero-chimic. Așa este cazul colonel Popescu Dumitru Comandantul Brigăzii 19 Infanterie, maior Poruțiu Emil inspector de gaze la Corpul I Armată, maior Mihail Șaraevo, căpitan Cristescu Gheorghe, ultimii doi afirmând în prefața cărții lor intitulată „Apărarea orașelor și a populației civile contra atacurilor aero-chimice” –
„Când astăzi războiul chimic este o problemă discutată de personalități militare și civile cu aprindere, când se fac presupuneri asupra viitorului răsboiu cu gaze complectat cu războiul microbian, credem că orice semnal de alarmă dat în vederea protecțiunei populației civile contra atacurilor cu gaze/…/nu poate fi decât bine venit.”
Propunerile făcute de acești ofițeri sunt diverse și variate, desigur interesante și la obiect, ele regăsindu-se în marea majoritate, într-o formă și o structură mai bine aranjată, în viitorul cadru legislativ, fiind de multe ori inspirate și uneori adaptate din legislația celorlalte state. Pentru prima dată apare avansată ideea ca, toate măsurile organizatorice și practice necesare protecției populației civile să fie cuprinse într-un plan al apărării aero-chimice al țării, conceput de organele militare în colaborare cu organele civile. De asemenea, ei propun ca apărarea activă să fie desfășurată de un model de structură militară, prin înființarea unui Comandament al Apărării Aeriene a Teritoriului (se va realiza în 1931) având în subordine unități de artilerie antiaeriană, companii de mitraliere, de proiectoare, de aerostații de protecție, de pândă și alarmare, în timp ce apărarea pasivă a orașelor și centrelor industriale să fie coordonată tot de o comisie militară. alcătuită. din: șeful apărării prin foc, comandantul apărării prin aviație, al apărării prin mijloace pasive, șeful serviciului de observație aeriană, anunțare și legătură, constituind astfel statul major al Comandantului aero-chimic regional. Referitor la instruirea populației civile se prezintă un program bazat pe acțiuni de propagandă obligatorii și voluntare, prin cursuri, conferințe dar și introducerea unei tematici obligatorii la toate nivelele de învățământ – școli secundare, școli superioare cursului primar, pentru ca din învățământul superior viitorii specialiști vor fi recrutați din rândul studenților de la facultatea de științe, medicină și farmacie. Constituirea detașamentelor de intervenție și a echipelor specializate se va face din populație nemobilizabilă și pe următoarele specializări – observație aeriană, anunțare și legătură, pompieri, chimice, sanitare, poliție sau de reparațiuni – cărora le sunt specificate și unele atribuțiuni.
Inspirându-se din modelul american sunt trasate primele coordonate ale evacuării. În funcție de importanța obiectivului, dar în special din orașele mari și aglomerările industriale, să se evacueze la declanșarea mobilizării bătrânii, copiii, femeile și invalizii, iar la mai târziu celelalte categorii ale populației astfel încât, să rămână pe loc doar o parte a autorităților, funcționarii necesari, poliția, pompierii și acei lucrători necesari menținerii activităților de producție strategice și a resurselor necesare traiului (apă, curent, o parte din transporturi). Aceasta este prima măsură de protecție din caz de pace, care trebuie desfășurată după un plan bine pregătit, elaborat de autoritățile civile în strânsă colaborare cu cele militare și care conține date secrete, cum ar fi zonele destinate primirii refugiaților, asigurarea minimului necesar traiului dar și a mijloacelor de transport necesare. Ca rezultat imediat se estimează că măsura de evacuare înlătură producerea panicii în cazul unui atac.
În concluzie, aceste propuneri și recomandări nu fac decât să reprezinte îngrijorarea unor oameni legați puternic afectiv de țara lor, bine pregătiți, specialiști în meseria aleasă și preocupați de problemele militare și ale populației civile în timp de război. Ele se constituie în primele încercări de a aduce într-un cadru organizat unele măsuri și acțiuni firești, dar trebuie să mai subliniez faptul că, aceste păreri au fost formulate înainte de apariția primelor instrucțiuni specifice protecției civile, unde așa cum am mai spus, se vor regăsi o mare parte din ideile enunțate. Totuși nu pot să nu remarc tratarea generală și globală a unor aspecte, fără a indica măcar generic soluțiile concrete pentru aplicarea lor, lipsa responsabilităților pentru elaborarea și aplicarea măsurilor la nivelul localităților și mai ales structura de coordonare în totalitate militară, când de fapt majoritatea problemelor sunt de competența autorităților publice locale, care dețin și pârghiile materiale și financiare necesare realizării acestora. Deși sunt prezentate noțiuni teoretice, ar trebui mai mult insistat pe rezultatul practic și anume ajutarea populației civile, prin limitarea efectelor unui atac aero-chimic de către formațiuni specializate, măcar pentru prima urgență a intervenției și coordonarea activităților ulterioare.
În toate țările europene, activitatea de protecție a populației civile în anii 1920-1930 a fost promovată de societățile aero-chimice constituite și mai târziu, în urma recomandărilor Comitetului Internațional de Cruce Roșie, comitetele și comisiile guvernamentale care au elaborat legislația corespunzătoare.
În România, aceeași ofițeri au prezentat necesitatea înființării unei societăți aero-chimice, prin efortul căreia să se organizeze activitatea de propagandă, dar și să se asigure mijloacele tehnice, materiale și financiare susținerii activității de protecție a populației. Astfel, se lansează propunerea înființării unei organizații denumită „Societatea de apărare aero-chimică a României” și care va colabora cu armata, ministerul de instrucție, ministerul sănătății publice, ministerul de interne, ministerul de comunicații, societatea de Cruce Roșie, presa, reprezentanții intelectualității pentru dezvoltarea măsurilor specifice. Va fi condusă de către un comitet, ce va alege un Director al apărării aero-chimice, cu următoarele structuri în subordine:
secțiunea de apărare aeriană – destinată achiziționării de tehnică specifică apărării active și pasive, de la avioane la generatoare de fum;
secțiunea de apărare chimică – destinată achiziționării mijloacelor de protecție individuală și să construiască adăposturi de protecție colectivă;
secțiunea de studii – va analiza noutățile apărute în domeniu și va propune o lege prin care la construcțiile noi să se prevadă adăposturi antichimice;
secțiunea de instrucție chimică – este organul conducător al școlilor de apărare contra gazelor ce se vor înființa pe regiuni;
secțiunea de organizare – va fi responsabilă de constituirea din populația instruită a detașamentele pentru apărarea orașelor;
secțiunea de propagandă – prin presă, cinematografe, conferințe, expoziții și cu ajutorul unor buni ziariști și conferențiari, încearcă să creeze în rândul populației o adevărată tendință de a lucra pentru apărarea aero-chimică.
Acest model de organizare acoperă o gamă largă de aspecte, cu scopuri prea multe și care o parte sunt deja în atribuțiile altor instituții, iar dacă ar fi să analizăm un necesar de buget corelat cu minimul de achiziții de realizat, probabil va depăși cu mult pe cele ale unor ministere. Principala direcție a unei organizații de acest tip ar trebui să fie transmiterea, prin orice mijloace către populație, a cunoștințelor despre războiul aero-chimic, cu toată complexitatea acestuia.
Prima asociație cu statut de persoană juridică se constituia în România abia în decembrie 1927, „Liga Apărării naționale” cu scopul general declarat „apărarea populației civile contra agresiunilor aerochimice”, condusă de senatorul Ștefan Tătărescu. Are o activitate de propagandă deosebită: editează broșuri, realizează în 1929 calendarul aerochimic în tiraj de masă, reușește în 1931 cu eforturi deosebite achiziționarea și amenajarea unui vagon antichimic după modelul polonez, organizează numeroase acțiuni în toată țara. Din 1929 această asociație își schimbă denumirea în „Liga Aero-chimică”.
La 7 august 1930, se înființează de către un grup de ofițeri din conducerea Ministerului de Interne și ai Ministerului Apărării Naționale, împreună cu reprezentanți ai intelectualității, personalități ale vieții sociale și politice, „Liga Antigaz” cu sediul central în București, pe str. Gutemberg, nr. 2, în localul Postului Central de Pompieri, având ca obiectiv: „de a familiariza populația civilă cu nevoia și cu mijloacele de protecție contra efectelor armei chimice și de a stimula dezvoltarea laboratoarelor și industriilor care au legătură cu aceasta ”. Organizația își va dezvolta structura prin înființarea de „cercuri” în capitalele de județ și filiale în celelalte localități. Din documentele studiate din fondurile arhivistice am constat prezența covârșitoare prin numărul de activități organizate a „Ligii Antigaz” în detrimentul celorlalte asociații.
Având scopuri identice, activitatea de propagandă va fi preluată după luna iulie a anului 1933 de către „Liga apărării contra atacurilor aeriene”, organizație apărută prin fuzionarea dintre „Liga Antigaz” și „Liga Aero-chimică”.
Prima încercare de realizare a unei concepții unitare privind organizarea protecției populației civile în România, în cazul unui atac cu substanțe toxice de luptă, cu măsuri clare, aplicabile, structurate pe tot spectrul activităților și cu responsabilități privind realizarea și coordonarea acestora, este prezentată de colonel Popescu Eugen Gheorghe, pentru a convinge structurile de conducere ale Armatei de necesitatea stringentă a problemelor.
De la început se alocă responsabilitatea și autorităților civile, în special a Ministerului de Interne (administrație) și a Ministerului Industriei, privind protecția populației civile contra gazelor, iar Ministerului Apărării fiind instituția care patronează arma chimică, va pune la dispoziție prin intermediul S.A.C.G. toată experiența, documentația tehnică, cercetările, instructorii necesari, subliniind cooperarea permanentă ce trebuie să se desfășoare între cele două tipuri de autorități. De asemenea, stabilește ca Pompierii militari pentru orașe și Jandarmii pentru comune, iar Spitalele civile și militare (inclusiv Crucea Roșie) vor fi organele abilitate pentru întocmirea planurilor de mobilizare și aplicarea măsurilor stabilite – primele două pentru că în timpul unui conflict militar nu părăsesc locurile de dispunere, având o dublă subordonare atât Ministerului de Interne cât și celui de Război, iar ultimul pentru că trebuie să asigure asistența medicală pentru gazați.
Protecția populației civile se va realiza prin două tipuri de măsuri:
a) pentru timp de pace necesare pregătirii protejării populației;
organizarea de activități de propagandă, de introducere la nivelul învățământului de toate tipurile a unor ore de cunoaștere a proprietăților gazelor, toate pentru a convinge populația de pericolul la care este expusă și de importanța protecției proprii;
concentrarea rezerviștilor ofițeri și subofițeri la Școala de Apărare Contra Gazelor pentru a deveni instructori;
crearea de societăți după modelul rusesc, adică din militari și civili, pentru a sprijini activitatea de propagandă;
organizarea unui serviciu meteorologic unic de care să se întrebuințeze artileria, aviația și arma chimică;
organizarea de pe timp de pace de către pompieri a unor adăposturi model, pentru desfășurarea exercițiilor și demonstrațiilor practice;
întocmirea planului de mobilizare care cuprinde:
Planul de evacuare a marilor orașe – cu avizul Marelui Stat Major pentru a nu încurca manevrele militare și acțiunea de mobilizare, alcătuit din:
împărțirea fiecărui oraș în mai multe sectoare și se va stabili ce categorii de populație și în ce dată față de ziua mobilizării va fi evacuată;
mijloacele de transport necesare, detaliate pe categorii;
localitățile destinate primirii refugiaților;
Planul măsurilor de protecție propriu-zise – este întocmit pe orașe și centre și cuprinde:
locul depozitele de măști și materiale specifice, cu modalități de distribuire a materialelor;
studiul zonelor expuse acțiunii gazelor;
amenajarea adăposturilor;
colaborarea cu spitalele civile, militare, de Cruce Roșie pentru acordarea asistenței militare gazaților;
modalitatea de protejare a rezervoarelor de apă și a depozitelor de alimente;
organizarea alarmării – semnale, mijloace, responsabilități;
organizarea protecției salariaților la marile stabilimente industriale din zona de responsabilitate;
b) pentru timp de război:
așa cum era stabilit prin Instrucțiunile specifice pentru populația aflată în Z.P-1 și Z.P.-2 măsurile sunt luate de către efectivele armatei;
aviația și apărarea antiaeriană vor contribui la protecția populației în zonele de dislocare;
pentru interiorul țării se vor aplica prevederile Planului de mobilizare.
În fața atâtor încercări și propuneri sosite din toate eșaloanele armatei, din care unele foarte bine organizate și argumentate, la începutul anului 1928 Direcția a XI-a Tehnică înaintează un memoriu Marelui Stat Major, prin care se prezintă în sinteză direcția pe care o are noua doctrină a războiului și urmările probabile ale acestuia, considerând că problemele protecție populației sunt destul de grave astfel încât, soluționarea lor trebuie să se facă într-un cadru legislativ. Pe baza acestui raport și în concordanță cu contextul internațional (sesiunea Comitetului Internațional al Crucii Roșii pe probleme de protecție civilă – ianuarie 1928, ce recomanda statelor crearea unor organisme cu atribuții în domeniu) Ministerul de Război emite Decizia Ministerială nr. 513 din iunie 1928, publicată în Monitorul Oficial nr. 141/20.06.1928, prin care se înființează în subordinea Marelui Stat Major o Comisie Mixtă alcătuită din:
Președinte
– subșeful Marelui Stat Major;
Membrii civili:
Delegatul Ministerului de Interne – Zguriadescu C.
Delegatul Ministerului Sănătății – dr. Ionescu T, Caragea S.
Delegatul Ministerului Industriei și Comerțului – ing. Vasiliu Mihai;
Delegatul Ministerului Instrucțiunii – Purcaru Ilie;
Delegatul Ministerului Lucrărilor Publice – prof. Severin E.
Delegatul Societății de Cruce Roșie – Gl. Rosetti Radu;
Delegatul Institutului Meteorologic – Oteteleșeanu Enric;
Membrii militari:
Șeful Secției Operații din M.St.M – col. Dumitrescu P.
Șeful Secției Servicii din M.St.M. – col. Solomonescu M.
Șeful S.A.C.G. din Ministerul de Război – col. Popescu Eugen George;
Delegatul Corpului de Jandarmi – col. Grossu Grigore;
Delegatul Inspectoratului de Pompieri – col. Pohrib Gheorghe;
Delegatul Direcției Sanitare Militare – col. dr. Bălănescu S.
Delegatul Inspectoratului Aeronauticii – mr. Enescu Romică;
Secretar – mr. Teodorescu Gh. din M.St.M.
Atribuțiile acestei structuri sunt stabilite de prevederile art. 2 – „A studia și propune măsuri pentru soluționarea problemei protecției populației civile; a urmări de aproape executarea măsurilor propuse de comisie și aprobate de miniștrii respectivi; a ține contact cu toate autoritățile civile și militare care urmează a colabora la soluționarea acestei probleme.”
Rezultatul muncii Comisiei Mixte apar un an mai târziu când, în urma studierii concepțiilor publicate de unii autori români dar și din străinătate, pe structura propusă în anul 1927 de șeful S.A.C.G. col Popescu Eugen, sunt elaborate „Instrucțiunile provizorii pentru organizarea protecției populației civile (P.P.C.) contra gazelor de luptă”, aprobate în ședința Consiliului de Miniștri din 25 octombrie 1929 și publicate în Monitorul Oficial nr. 261/22.11.1929, cu valoare de normativ de stat. Astfel, România se aliniază țărilor Europei, care datorită contextului internațional din perioada interbelică își organizează la nivelul țării structuri de pregătire și apărare a populației civile, în cazul atacurilor cu substanțe toxice de luptă.
În continuare voi prezenta pe scurt principalele prevederi ale acestui act normativ, fără să le comentez ci doar să prezint la sfârșit unele concluzii pentru că, este prima legiferare în acest domeniu și chiar dacă are multe lacune și este conceput doar pentru protejarea contra atacurilor chimice, a creat structuri de apărare civilă la toate nivelurile administrației, reprezentând baza de plecare în dezvoltarea și aplicarea viitoarelor proiecte legislative.
Instrucțiunile stabilesc următoarele organe însărcinate cu pregătirea și executarea măsurilor de protecție:
a) Comisia Mixtă P.P.C. – alcătuită așa cum am prezentat mai sus, are aceleași atribuții, dar în plus are obligația să întocmească și să aprobe norme și instrucțiuni pentru organele din subordine;
b) Comandamentele Teritoriale de Corp de Armată – la fiecare unitate se va numi un consilier al comandantului, ofițer inspector de gaze, care va răspunde de toate problemele relative privind populația civilă și de executare întocmai a măsurilor ordonate de Comisiunea Mixtă. De asemenea, pentru buna desfășurare și organizare a activităților cooperează permanent cu toate structurile nou înființate din zona sa de competență;
c) Organele județene – prin structura și eșaloanele până la care se înființează structuri de protecție a populației civile, reprezintă cea mai importantă realizare a instrucțiunilor, măsurile specifice necesare protejării cetățenilor ajungând în toate localitățile și agenții economici, sensibilizând astfel și conducerea acestora prin transmiterea răspunderii organizării acestor activități. În fiecare capitală de județ se înființează „Comitetul de Protecție a Populației Civile ……..”, care va funcționa la sediul comandamentului garnizoanei, în compunerea:
Președinte – Comandantul Garnizoanei;
Membru onorific – Prefectul județului;
Membrii activi: – Președintele filialei Crucii Roșii;
– Delegatul prefecturii;
– Delegatul Poliției;
– Inspectorul sanitar sau medicul primar al județului;
– Medicul șef de oraș;
– Dirigintele oficiului P.T.T.;
– Delegatul clerului (după caz al minorităților religioase);
– Comandantul companiei de Jandarmi;
– Comandantul Pompierilor militari;
– Delegatul învățământului;
Secretar – un inspector de gaze, desemnat de Comandamentul Teritorial al Corpului de Armată.
Acest comitet este ajutat de celelalte structuri locale care se vor înființa în tot județul, la fiecare comună urbană, plasă, comună rurală, în fiecare port și la marile stabilimente industriale ce necesită lucrări speciale de protecție (acestea sunt stabilite în funcție de importanța strategică pe care o reprezintă pentru industria de război, de către Comandamentele teritoriale). Instrucțiunile stabilesc pentru fiecare tip de comitet structura de organizare și eșalonarea ierarhică a acestora, astfel încât să se poată realiza o coordonare a activităților și totodată o uniformitate a acestora. Atribuțiile și activitățile detaliate pe care acestea vor trebui să le execute vor face obiectul unor instrucțiuni viitoare, elaborate de primele două eșaloane în colaborare cu reprezentanții S.A.C.G..
d) Organe de protecție pentru rețeaua de căi ferate – fiind repartizate la mobilizare Marelui Cartier General toate instrucțiunile și măsurile pentru protecția populației civile din gări, trenuri, ateliere, vor fi centralizate la Secția Transporturi a M.St.M.
La capitolul referitor la lucrările pregătitoare ce se vor executa de către toate organele constituite pentru P.P.C. sunt specificate două categorii, care vor fi cuprinse în „Planul de protecție P.P.C. al ……(orașului, comunei, stabilimentului industrial)”, întocmit din timp de pace, actualizat și completat anual, verificat și inspectat de reprezentanții Comandamentului Corpului Teritorial de Armată. Acestea se referă la:
a) Măsuri de protecție propriu zise:
constituirea unor depozite cu materiale specifice necesare protecției populației și acordării asistenței medicale în caz de contaminare, cu stabilirea dispozițiilor relative privind distribuirea acestora;
pentru a cunoaște situația adăposturilor, atât din localități cât și din stabilimentele industriale, se va face un recensământ al pivnițelor, subsolurilor, tuneluri sau al fortificațiilor ce pot fi amenajare ca adăposturi colective, cu notificarea celor rezistente la atacurile cu bombe brizante;
stabilirea acelor obiective și instalații industriale ce necesită măsuri speciale de protecție, în scopul menținerii activității în cazul unui bombardament, fie pentru a asigura cele necesare traiului populației (spitale, uzine de apă, electrice) fie pentru că au o importanță strategică pentru susținerea efortului armatei;
studiul zonelor din orașe care sunt cel mai puțin expuse atacului cu gaze;
studiul situației existente privind protecția depozitelor de alimente, furaje, rezervoare de apă, adăposturi;
studiul mijloacelor de alarmare, anunțare, condiții meteo și a măsurilor pentru prevenirea și localizarea incendiilor;
întocmirea de instrucțiuni detaliate pentru utilizarea mijloacelor individuale și colective de protecție contra gazelor de luptă;
întocmirea afișelor și consemnelor cu instrucțiunile relative privind protecția populației.
b) Măsuri de evacuare a plusului de populație – se realizează „întrucât protecția populației civile nu se va putea face pentru toți locuitorii țării, pe de o parte cheltuielile prea mari care ar trebui făcute în acest scop, iar pe de altă parte dificultățile de execuție a unor asemenea măsuri.” Populația evacuată va fi transportată în zone mai puțin expuse și care nu necesită măsuri speciale de protecție. În acest scop se va întocmi un Plan de evacuare ce va cuprinde:
categoriile de populație ce urmează a fi evacuată – copiii până la vârsta de 16 ani cu mamele lor, bărbații și femeile de peste 60 ani, invalizii, bolnavii, infirmii;
mijloacele de transport necesare evacuării;
zonele stabilite pentru refugierea populației;
modul de cartiruire și hrănire a populației evacuate.
Planul de protecție P.P.C. astfel întocmit se va pune în aplicare la decretarea mobilizării, sub directa coordonare a Comitetelor respective, sprijinite de alte forțele de execuție – pompieri, jandarmi, agenți sanitari, poliție, reprezentanți ai Crucii Roșii, de a căror pregătire din timp de pace răspunde S.A.C.G. prin organele din subordine.
Termenul de începere al lucrărilor este stabilit la cel târziu luna februarie 1930.
Deși reprezintă un moment important în dezvoltarea protecției civile, apariția primei legiferări în domeniu, nu pot să nu remarc absența unor aspecte sau simplitatea tratării unor probleme, în contextul existenței în perioada dinaintea elaborării normativului, a mai multor materiale și cărți publicate cu analize, studii și propuneri complete, scrise de oameni de specialitate. Principalele puncte slabe ale acestor instrucțiuni, care se vor remedia odată cu apariția „Regulamentului apărării pasive contra atacurilor aeriene” în anul 1933, sunt următoarele:
caracterul teoretic al întregului act normativ – pornind de la atribuțiile limitate ale Comisiei Mixte, organul de conducere al activităților, până la măsurile de protecție propriu-zise care, sunt de fapt mai mult studii și situații lipsite de suport practic, în condițiile în care nu au fost luate niciodată măsuri concrete pentru protejarea cetățenilor, neexistând un precedent;
aspecte incomplete – pentru stabilirea clară a atribuțiilor structurilor nou create și a precizărilor privind aplicarea unor măsuri trebuie așteptate alte norme și reglementări;
repartiția necorespunzătoare a responsabilităților – deși problemele protecției populației civile sunt derivate din contextul militar și necesită permanent un suport tehnic de specialitate din partea structurilor armatei, dar și o corelare cu organele abilitate în realizarea lucrărilor de mobilizare în caz de război, este o activitate cu precădere a autorităților publice centrale și locale civile, ele cunoscând cel mai bine problemele și condițiile comunităților, având totodată și pârghiile necesare punerii în practică a oricăror măsuri prevăzute de lege. În organigrama prezentată, conducerea comitetelor este atribuită unor cadre militare, obișnuite cu alt tip de structură și pregătiți profesional pentru rezolvarea unor probleme strict militare, iar verificarea aplicării măsurilor este încredințată Corpului de Armată Teritorial, care în realitate este reprezentat de un singur ofițer;
lipsa unui sistem de alarmare și înștiințare a atacurilor – dispozițiile planului se pun în aplicare la declanșarea mobilizării, dar pe timpul unui conflict militar nu sunt prevăzute semnale de alarmare și activitățile specifice ce la desfășoară populația;
nu este prevăzută înființarea de formațiuni de intervenție specializate pentru limitarea și înlăturarea efectelor unui atac cu gaze. Deși sunt asigurate unele forțe de execuție (pompieri, poliție, reprezentanții Crucii Roșii, jandarmi) ei nu au efectivele, pregătirea adecvată și competența legală pentru a acoperi toate problemele – alarmare, stingere a luminilor, îndrumare, deblocare-salvare, acordarea primului ajutor sanitar gazaților, trierea și transportul acestora către spitale;
nu este prevăzut un program de „propagandă” și pregătire a populației, măcar pentru a cunoaște un minim necesar despre pericolul gazelor de luptă și măsurile specifice de protecție.
Concluzia finală, cu toate minusurile prezentate, este pozitivă prin faptul că, „Instrucțiunile provizorii pentru organizarea protecției populației civile (P.P.C.) contra gazelor de luptă” au creat Comitete de protecția a populației civile la județe, comune urbane și rurale, marile obiective economice care, prin întocmirea primelor planuri proprii, evaluează de fapt posibilitățile de protecție a populației civile contra gazelor de luptă, în toate localitățile României, luând în calcul chiar și acțiuni de evacuare.
Din punct de vedere teoretic, perioada 1930-1933 este caracterizată prin apariția în presă, în revistele de specialitate sau enunțate de la tribuna unor conferințe, a mai multor studii referitoare la unele aspecte ale protecției populației, ipoteze privind modul de desfășurare al unui viitor război, opinii referitoare la modul de restructurare al instrucțiunilor existente, cu diferite soluții și propuneri, toate venite din partea specialiștilor militari. Luările de poziție devin din ce în ce mai puternice, pe măsură ce se insuccesele diplomațiilor europene de a reglementa interzicerea utilizării aviației și a bombardamentelor aeriene asupra centrelor populate se succed cu repeziciune, sau se observă ritmul alert de dezvoltare a cursei înarmărilor la toate statele, dar mai ales pe fondul evoluției situației politice interne din Germania, caracterizată de ascensiunea mișcării fasciste culminând cu ajungerea la putere a lui Adolf Hitler, în 1933.
Cele mai multe și mai competente opinii și propuneri și-au găsit locul în paginile revistei „Antigaz” – buletinul oficial al S.A.C.G.-ului – care, de la prima sa apariție la 1 aprilie 1927, a fost în atenția publicului din țară și străinătate. Aici au fost publicate articole ale ofițerilor armei chimice, au fost făcute traduceri din publicațiile de specialitate ale țărilor europene, s-a ținut la curent opinia publică cu toate aparițiile editoriale și calendarul cu manifestări specifice profilului său, dar a găzduit și pozițiile, studiile sau soluțiile referitoare la problemele aero-chimice. În toată perioada interbelică pot afirma că a fost cel mai prezent și activ mijloc de propagandă pentru cetățenii României. Direcția principală abordată în majoritatea materialelor apărute în anii de după 1929, se referă la dezvoltarea cadrului legal privind protecția populației civile, pentru a acoperi și alte cauze potențiale ce ar afecta locuitorii țării, atât pentru timp de pace cât și la război, prin crearea unui regulament general al apărării pasive, cu măsuri mult mai complexe și modalități de aplicare a acestora, acoperind în acest fel lacunele instrucțiunilor în vigoare.
Din punct de vedere practic, în perioada menționată, structurile de apărare a populației civile constituite la nivelul administrațiilor au demarat organizarea și aplicarea măsurilor prevăzute de instrucțiuni: s-au stabilit atribuțiile membrilor componenți ai Comitetelor P.P.C., respectiv ale instituțiilor nominalizate din cadrul comunităților locale cu responsabilități privind protejarea cetățenilor; s-au identificat de către reprezentanții armatei obiectivele economice și instalațiile ce necesită adoptarea unor măsuri speciale, iar serviciile tehnice, ale primăriilor de care aparțin, au realizat prescripții specifice pentru acestea; s-a organizat pentru fiecare județ un serviciu de pândă, iar la nivelul localităților s-au stabilit modalități și semnale pentru alarmarea populației; au început achizițiile, reduse totuși ca volum, de materiale specifice pentru constituirea unor rezerve în caz de război; se încearcă constituirea unui sistem sanitar pentru acordarea asistenței gazaților, prin amenajarea și chiar construirea unor secții noi în cadrul spitalelor etc. Aspectul negativ îl constituie lipsa de implicare a autorităților locale de la majoritatea comunelor rurale care, deși au primit din partea prefecturilor toate reglementările, normele și modele tipizate, au tratat cu lejeritate situația și nu au realizat nimic din cele prevăzute de lege.
Din punct de vedere legislativ, anii 1930-1933, se manifestă printr-o discontinuitate în conducerea structurilor militare de protecție civilă, datorită reorganizărilor și restructurărilor din compunerea armatei. Prin înființarea Comandamentului Artileriei Antiaeriene a Teritoriului din anul 1931, se preiau îndatoririle Comisiei Mixte a Statului Major General, conform referatului aprobat de ministrul Apărării Naționale nr. 5952/1931, ce stabilește atribuțiile noii structuri, astfel: „Misiunea de a aduce la îndeplinire Instrucțiunea tehnică pentru protecția populației civile, aprobată prin D.C.M. nr. 2317/1929, misiune în care va avea sprijinul tuturor organelor militare și ale celorlalte departamente interesate. Comandamentul Artileriei Antiaeriene a Teritoriului de acord cu Comandamentele Teritoriale de Corp de Armată va supraveghea și controla întocmirea Planului de protecție a populației civile;/…/va conlucra cu toate direcțiile din Ministerul Armatei și cu Serviciul de Apărare Contra Gazelor, pentru dotarea populației civile cu materiale de protecție, instrucțiuni de specialitate, etc.” În anul 1932, prin Legea nr.175 – pentru modificarea organizării și funcționării Ministerului Apărării Naționale”, se înființează Inspectoratul General al Comandamentelor Teritoriale cu următoarele atribuții: „Supravegherea și controlul tehnic al lucrărilor întocmite de către Comandamentele Teritoriale și Cercurile de Recrutare relative la /…/ lucrările și măsurile pentru apărarea aeriană a teritoriului și protecția populației civile contra gazelor de luptă, după directivele Marelui Stat Major și în legătură cu Subsecretariatul de Stat al Aerului.” Legea nr. 105 – asupra organizării națiunii și teritoriului pentru timp de război, include în planul general de pregătire a problemelor legate de planificarea și evacuarea persoanelor și bunurilor materiale din zonele amenințate, precum și asigurarea protecției populației civile contra atacurilor aeriene. Răspunderea realizării acestor măsuri este acordată Ministerului de Interne, reprezentat de prefect și primar, cu concursul tehnic al Ministerului Apărării Naționale.
În perioada rămasă până la izbucnirea celui de al doilea război mondial, pe durata desfășurării acestuia și chiar până în 1950 toate disputele, problemele organizatorice și neclaritățile vor fi estompate de „Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene” aprobat prin Înalt Decret Regal, nr. 468 din 28 februarie 1933, care intră în vigoare odată cu publicarea în Monitorul Oficial nr. 69/23.03.1933. Datorită complexității lui, a abordării protecției populației din multe puncte de vedere, prin stabilirea unor măsuri reale pentru protejarea vieții cetățenilor și limitarea efectelor bombardamentelor asupra centrelor populate, precum și a modalităților de aplicare și a responsabilități ce revin fiecărei instituții în organizarea și pregătirea acestora, este considerat actul de naștere al protecției populației civile, sub denumirea de Apărare Pasivă, 28 februarie sărbătorindu-se și astăzi ca „Ziua Protecției Civile din România”.
Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene anulează și înlocuiește „Instrucțiunea tehnică pentru protecția populației civile” cu scopul declarat de a organiza apărarea pasivă, precizând că „datorită ei, o populație anunțată la timp, instruită și echipată cu cele necesare, dornică a se proteja, ajutând autoritățile prin toate mijloacele de care dispune, va fi capabilă, în majoritatea cazurilor, de a se apăra și de a-și salva existența.” Măsurile necesare realizării acesteia comportă o infinitate de soluții particulare, motiv pentru care se lasă la latitudinea factorilor locali stabilirea importanței relative a fiecărei măsuri, demonstrând o flexibilitate mai puțin întâlnită în domeniul militar.
Făcând o scurtă analiză pericolului aerian și subliniind caracterul de surprindere a unui atac al aviației în primele ore ale declanșării mobilizării, stabilește pentru organizarea apărării teritoriului măsuri de apărare active (apărarea antiaeriană), care sunt în sarcina Ministerului Apărării Naționale și nu fac obiectul regulamentului, și măsuri de apărare pasivă ce se realizează în conformitate cu instrucțiunile Ministerului de Interne, în cooperare cu celelalte ministere implicate, servicii publice, organizații etc.
Conducerea și coordonarea activității de protecție a populației civile la nivel național se realizează de către Ministerul de Interne prin Comisia Superioară de Apărare Pasivă, cu rolul de a studia toate chestiunile relative la pregătirea și punerea în aplicare a apărării pasive, în următoarea componență:
Președinte – Ministrul de Interne sau un subsecretar de stat;
Membrii – unul sau mai mulți reprezentanți ai ministerelor interesate;
– Inspectorul general al comandamentelor teritoriale;
– Comandantul Apărării aeriene a teritoriului;
– Președintele Comitetului Central al Crucii Roșii;
– Președintele Ligii apărării contra atacurilor aeriene;
– un reprezentant al Marii Legiuni a Cercetașilor.
Secretariat general permanent
– secretarul general și personalul ajutător va fi numit de ministrul de interne, iar ca atașat va fi un consilier tehnic, locotenent colonel sau colonel de Stat Major, cu personalul auxiliar necesar.
Comisia are obligația de a dezbate propunerile și lucrările întocmite de Secretariatul general, referitoare la: organizarea de ansamblu a apărării pasive, programe de exerciții de ansamblu și încercări tehnice, ca formă de pregătire a comisiilor, formațiunilor de intervenție și a populației; studiile întocmite pentru chestiuni generale, propunând soluțiile cele mai indicate; sumele alocate pentru apărarea pasivă și care trebuiesc prevăzute în bugetele anuale ale ministerelor etc. La nivelul județului și al comunelor rurale și urbane, se constituie o comisie de apărare pasivă alcătuită din reprezentanții serviciilor publice și factorii de conducere ai sectoarelor de activitate locale, a căror structură de principiu este reglementată legal (art. 15 și art. 19), cu principala misiune de a sprijini prefectul ca președinte al acesteia, respectiv primarul, în elaborarea Planului de Protecție Civilă al județului (comunei), document ce cuprinde totalitatea măsurilor și modul acestora de aplicare la nivelul comunității. În cazuri deosebite, atunci când serviciile unui oraș și al comunelor limitrofe se asigură în comun sau când pe o platformă industrială există mai multe întreprinderi și necesită măsuri comune de protecție, se pot constitui Comisii de coordonare, cu reprezentanți de la fiecare structură și care au rolul de găsi soluții practice și de a stabili cele mai bune condiții de utilizare a mijloacelor de apărare sau prim ajutor. Stabilimentele industriale de categoria I-a, aceste fiind marile platforme industriale, comerciale, militare sau clasificate strategice sunt asimilate din punct de vedere al apărării pasive cu comunele, astfel încât organizează o comisie separată și aplică măsurile proprii de protecție a personalului și a instalațiilor speciale din dotare, inclusiv achiziționarea de materiale specifice și asigurarea instrucției formațiunilor proprii (art. 21). Pentru cele de categoria a II-a, apărarea este asigurată prin sistemul prevăzut pentru întreaga populație din zonă, întocmesc documentele de apărare după prescripțiile și indicațiile primăriei, ca parte componentă a planului localității de dispunere (art. 22).
Prin rolul și atribuțiile acestei Comisii Superioare de Apărare Pasivă am constatat că întreaga responsabilitate a problematicii protecției populației civile a fost trecută de la Ministerul Apărării Naționale la Ministerul de Interne, transpusă în teritoriu către prefecți, primari și directori ai agenților economici locali.
Pe linia pregătirii apărării pasive Regulamentul precizează în detaliu modalitățile de întocmire a documentelor și de aplicare a acestora în teren, pe categorii – județ, comună, servicii comunale (poliție, pompieri, de apă, gaz și electricitate), stabilimente de categoria a I-a, specificând atribuții fiecărui serviciu constituit în caz de război. Toate aceste elemente se regăsesc consemnate în Planul unic de apărare pasivă, documentul de conducere și coordonare a activităților la fiecare structură, împreună cu tabelele cu personalul ce încadrează formațiunile de intervenție corespunzătoare fiecărei misiuni și care sunt constituie în caz de război.
Astfel, pregătirea apărării pasive cuprinde în timp de pace studiul și realizarea:
a) Măsurilor generale de siguranță – au un caracter mixt, autoritățile militare hotărăsc și controlează pregătirea și executarea lor, în timp ce autoritățile civile au sarcina de a le pregăti și executa, după indicațiile primite de la reprezentanții armatei, și cuprind:
serviciul de pândă – are misiunea de a supraveghea spațiul aerian;
alarma – la fiecare județ șeful serviciului este denumit „ofițer cu alarmarea”;
stingerea luminilor;
camuflajul;
b) Măsuri preventive – cu scopul de a pune la adăpost populația și resursele teritoriului, cuprind:
măsuri locale – adăpostirea, redactare și distribuirea instrucțiunilor și prescripțiilor, măsuri destinate pentru protecția obiectivelor strategice;
măsuri de împrăștiere a populației și resurselor de efectele atacurilor aeriene;
măsuri de protecție a populației și resurselor prin evacuare – vor face obiectul unei instrucțiuni separate, cu caracter secret.
c) Măsuri de salvare – destinate intervenției după producerea atacului, cuprind:
descoperirea prezenței și identificarea gazelor toxice;
strângerea victimelor, acordarea primului ajutor și transportul către unitățile spitalicești;
stingerea incendiilor,
dezinfectarea și îndepărtarea dărâmăturilor din locuințe și de pe străzi;
ridicarea muniției neexplodate.
Pregătirea personalului ce încadrează formațiunile de apărare pasivă este responsabilitatea președintelui comisiei care le constituie și se face cu sprijinul autorităților militare, la solicitarea primarilor sau a directorilor stabilimentelor industriale. Programa analitică, întocmită în acest scop, asigură transmiterea, către participanții la acest curs, a unui volum minim de cunoștințe în domeniu respectând principiul didactic al corelării teoriei cu practica, fiind structurată, astfel:
cunoștințe generale – teoretice, care sunt în directă corelare cu cele de propagandă pentru populație, și practice, constând în antrenamente în portul măștii de protecție individuale sau treceri prin atmosfera contaminată dintr-o cameră de gaze;
cunoștințele speciale – se predau pe categorii de personal, în funcție de particularitățile echipelor la care este încadrat, și combină prelegerile, expunerile sau demonstrațiile cu aspectele aplicative, prin repetarea unor scurte secvențe de antrenament;
în încheiere se va planifica și desfășura o „aplicațiune de ansamblu”, la care vor lua parte toți participanții, încadrând echipele și posturile formațiunilor de apărare pasivă ale județului și comunei urbane de reședință.
Instruirea populației se face printr-un program stabilit de către primar și cuprinde un învățământ teoretic (prezentarea pericolelor unui război aerian și principalele măsuri în cazul unui atac aerian cu bombe sau gaze) și unul practic (direcționat către exersarea portului măștii de gaze și utilizarea mijloacelor de salvare). Pentru a realiza îmbinarea celor două forme de pregătire, sunt prezentate periodic exerciții demonstrative complexe prin care sunt exemplificate cunoștințele teoretice transmise, intervențiile simulate fiind executate de cei care sunt încadrați în formațiunile apărării pasive, sub conducerea și coordonarea autoritățile locale. Deși, sunt acreditate cu cel mai mare impact asupra cetățenilor aflați în asistență, premergător la aceste acțiuni se mai pot adăuga: organizarea de conferințe publice și comunicări științifice, amenajarea de standuri de prezentare a unor materiale de protecție, expoziții fotografice sau proiecții de filme tematice, publicări de articole în presă, redactări de broșuri sau pliante.
Ca anexe finale sunt prezentate măsuri generale și modele orientative, destul de bine întocmite, prin care, factorii de răspundere să se orienteze și să se inspire pentru întocmirea documentelor specifice – măsurile de protecție individuală contra efectelor atacurilor aeriene, reguli privind portul măștii de gaze, măsuri de luat în caz de pătrundere a gazelor în adăposturi, model de plan comunal și pentru stabilimentele industriale etc.
Acest regulament, cu toate că este o traducere a omologului său francez, dar desigur adaptată, va sta la baza protecției populației civile în timpul celui de-al doilea război mondial. Până la izbucnirea conflictului, prevederile sale vor fi actualizate și dezvoltate, iar planificarea, pregătirea, aplicarea și exersarea acestora vor ca efect recunoscut salvarea unui număr foarte mare de vieți omenești.
Observându-se din anii anteriori, diversitatea de soluții adoptate de către administrația locală ca rezolvare a elementelor de noutate ridicate de particularitățile conceptului protecției populației, pentru a aplica o concepție unică la înființarea și încadrarea cu personal a serviciilor de apărare pasivă, dar și cu respectarea criteriilor Marelui Stat Major, necesare actualizării unei evidențe clare a celor care sunt considerați apți a fi chemați în caz de război, Comisia Superioară de Apărare Pasivă, prin Secretariatul General, elaborează „Instrucțiuni cu privire la rolul și atribuțiile Ministerului de Interne, Ministerelor interesate și organelor în subordine”. Aceste normative conțin, printre altele, prescripții pentru mobilizarea diferitelor tipuri de servicii, stabilind precis categoriile de personal ce se vor întrebuința la fiecare formațiune, compunerea acestora și normele de calcul utilizate pentru întocmirea Planurilor de Apărare Pasivă județene și comunale. În principiu, se vor admite numai acei oameni ce nu face parte din fondul de mobilizare al armatei, cu excepția pompierilor și a celor dispensați de mobilizare pentru nevoile autorităților civile, stabilimentelor industriale și exploatărilor agricole, iar în mod excepțional, și numai la neajungere, se vor utiliza din categoria mobilizabili, doar pentru funcțiile speciale (medici, chimiști, ingineri etc.) și care, vor fi numiți în caz de pericol aerian, alarmă sau atac cu gaze, în acele structuri corespunzătoare pregătirii profesionale. Mai târziu, pentru a preîntâmpina o criză a efectivelor, Ministerul de Interne, prin Oficiul Național pentru apărarea populației contra atacurilor din aer, va aproba încadrarea în structurile de apărare pasivă și a tinerilor premilitari, cu vârsta de 18-19 ani.
Serviciile și formațiunile considerate necesare, pentru a putea asigura realizarea măsurilor de protecție a populației civile, se constituie la nivelul fiecărei localități și obiectiv industrial de categoria a I-a, respectând următoarele cerințe:
Serviciul de pândă locală:
– se compune din posturi de veghe (1 șef și 3 oameni);
– numărul de posturi necesare pentru o comună este în funcție de întinderea și perimetrul acesteia, respectându-se distanța de 4-6 km între ele.
Serviciul de alarmă:
– se compune din posturi de alarmă (1 ofițer cu alarma, 1 echipă telefoniști, 1 șef specialist și 3 telefoniști);
– în principiu fiecare loc cu aglomerări de persoane, comună, stabiliment industrial de categoria a I-a înființează câte un post de alarmă, situat la oficiul poștal, iar în lipsă, la centrala telefonică a primăriei. Orașele mari, pentru o transmitere cât mai rapidă a alarmei, pot avea posturi intermediare, cu aceeași componență, însă fără ofițerul cu alarma.
Serviciul de stingere a luminilor:
se compune din secții sau echipe de aprinzători (1 șef și lampiștii necesari, în funcție de distanța de parcurs și numărul de lumini de stins, în așa fel, încât traseul să fie parcurs în 3 minute de la darea alarmei).
Serviciul de adăposturi și tranșee:
se compune din echipe de adăposturi (1 șef, 1 sanitar și 1 om responsabil cu materialele);
pentru siguranța, menținerea ordinii și darea îngrijirilor medicale celor refugiați se va organiza câte o echipă, în fiecare adăpost colectiv.
Serviciul sanitar:
se compune din:
– posturi fixe de ajutor și triaj (1 medic șef, 2 infirmieri, 1 echipă de 4 brancardieri), cu un detașament de salvare compus din 2-4 secții, fiecare secție fiind la rândul ei alcătuită din 2 echipe de salvare (6 brancardieri) și o echipă de cercetare gaze și dezinfectare (1 șef cu aparat detector și 2 sanitari cu aparate Vormorel);
numărul posturilor fixe se calculează după proporția 1: 2000-4000 de locuitori, iar secțiile de salvare 1: 1000 de locuitori;
– posturi mobile de ajutor și triaj (1 medic șef, 1 sanitar, 4 infirmieri, 3 trăsuri auto – fiecare cu 1 sanitar brevetat șef, 2 infirmieri-brancardieri și 1 șofer);
posturile mobile de ajutor și triaj se înființează în capitalele de județ și comunele mai importante, după posibilități, ele reprezentând o rezervă mobilă a prefectului sau primarului, pentru a interveni în zonele unde numărul victimelor este mai ridicat.
– posturi speciale de dezinfectare (1 medic sau farmacist șef, 1 echipă dezinfectare și 1-3 echipe salvare);
– numărul posturilor de dezinfectare se calculează după proporția 1: 5000 de locuitori.
Serviciul de stins incendii:
se compune din posturi de pompieri (1 grupă de comandă, 1 echipă de incendiu, 1 echipă cercetare gaze, 1 echipă de dezinfectare, 1 echipă scări, 1 echipă salvare, 1 echipă curățare dărâmături, 1 echipă ridicare proiectile neexplodate);
– numărul de posturi se calculează respectând proporția:
– la comune cu populația între 5 000-20 000 de locuitori = 1 post;
– la comune cu populația între 20 000-50 000 de locuitori = 2 posturi;
– la comune cu populația între 50 000-70 000 de locuitori = 3 posturi;
– la comune cu populația între 70 000-100 000 de locuitori = 4 posturi.
Aceste formațiuni și servicii de apărare pasivă nu numai că trebuiesc foarte bine organizate și asigurate logistic, printr-o dotare materială corespunzătoare, dar mai ales trebuie să beneficieze de o pregătire teoretică și practică bine structurată. „Instrucțiunea tehnică a personalului ” se pregătește din timp de pace, pentru a putea îndeplini corespunzător misiunile în timp de război, și se desfășoară sub directa responsabilitate și coordonare, iar conform ierarhiei administrative și control, a șefilor apărării pasive a structurilor nominalizate prin lege – prefecți, primari, șefi serviciilor, directori de stabilimentelor industriale – dar cu sprijinul personalului specializat din unitățile militare.
În acest scop, Ministerul de Interne, respectând prevederile „Regulamentului apărării pasive contra atacurilor aeriene”, elaborează și transmite în teritoriu prin Ordinul nr. 3853/1934, „Instrucțiunile necesare organizării și funcționării centrelor județene pentru instrucția persoanelor ce încadrează formațiunile de apărare pasivă”, prin care, „instruirea personalului pentru încadrarea formațiunilor de apărare pasivă ale Județelor și comunelor, se va face la Prefectura Județului, sub denumirea – Centrul de Instrucție al formațiunilor de apărare pasivă din județul ………..”, cu termen de demarare a activităților, 15 septembrie 1934.
Această formă de „instrucțiune” este destinată în special persoanelor cu funcții și atribuții pe linia protecției populației, dar la care puteau să participe și cetățeni voluntari, cu achitarea contravalorii cheltuielilor de masă și cazare. Programul analitic de pregătire este modular și se desfășoară prin expuneri teoretice, dublate de ședințe practice, la următoarele teme principale:
Modulul nr. 1:
Cunoștințe generale teoretice:
pericolul aerian, modul de atac aerian asupra populației, utilizarea gazelor toxice, a bombelor brizante și incendiare în atacurile aeriene;
modalități de apărare contra atacurilor aero-chimice:
materiale de protecție individuale – măști, costume speciale, aparat izolant;
noțiuni generale de apărare pasivă:
organizarea generală a apărării pasive, serviciul de pândă și alarmare, serviciul de stingere a incendiilor, serviciul de camuflaj;
măsuri preventive – adăposturi și tranșee individuale sau colective, publicațiuni, consemne și afișaj, împrăștierea și evacuarea;
măsuri de salvare – descoperirea și identificarea gazelor toxice utilizate, măsuri sanitare, stingerea incendiilor, dezinfectări, curățirea dărâmăturilor, ridicarea proiectilelor neexplodate;
noțiuni de cooperare, legătura dintre diferite organe de conducere și de execuție.
modul de acțiune a gazelor asupra animalelor – măsuri ce se pot executa;
modul de acțiune a gazelor asupra alimentelor și apei – măsuri ce se pot executa;
Cunoștințe generale practice:
instrucția cu masca;
utilizarea și portul costumelor speciale;
trecere prin atmosfera contaminată dintr-o cameră de gaze.
Modulul nr. 2:
Tratamentul gazaților:
noțiuni generale despre gaze sufocante, vezicante, iritante, acidul cianhidric, oxidul de carbon;
simptome, prim ajutor, tratament.
Cunoștințe speciale pe echipe:
echipa de cercetare gaze – organizare și dotare, noțiuni de meteorologie, exerciții de alarmare, echipare și dezechipare, antrenament în portul mijloacelor individuale de protecție, detectarea gazelor, recunoașterea și marcarea zonelor infestate, dezinfectarea materialelor, colaborarea cu cercetașii și pompierii pentru stingerea unui incendiu la o clădire, cercetarea dărâmăturilor infestate;
echipa de dezinfectare – organizare și dotare, noțiuni de meteorologie, exerciții de alarmare, echipare și dezechipare, detectarea gazelor, utilizarea sălilor, etuvei, ridicarea, transportul și dezechiparea yperitaților, dezinfectarea străzilor, podurilor, locuințelor, adăposturilor, fabricilor, depozitelor, alimentelor.
Modulul nr. 3:
Serviciul de alarmare
postul de alarmă, de alarmă intermediar, de pândă local, biroul de informații, centrul de misiuni semnale;
compunere, organizare, dotare, atribuții, exemple.
Serviciul stingerii luminilor
necesitate, importanță, regiuni de întunecat;
echipa de stingere a luminilor – organizare, dotare, personal, atribuții.
Serviciul de camuflaj
necesitate, importanță;
personal specializat, dotare, aparate și materiale.
Modulul nr. 4:
Adăpostirea
materiale utilizate la adăposturi;
caracteristicile tehnice ale adăposturilor – grosimea straturilor protectoare;
clasificarea adăposturilor după construcție:
caracteristicile tehnice ale clădirilor amenajate
adăposturile în galeriile de mină;
adăposturi betonate special construite;
adăposturi cu tavan special;
ventilația în adăposturi – în circuit închis, prin circulație naturală, prin suprapresiune;
regenerarea aerului în adăposturi;
calculul timpului cât se poate ocupa un adăpost;
tranșee și parapete – condiții, timp și echipe de lucru, materiale necesare etc.
protejarea lucrărilor de interes general – vulnerabilitate și mijloace de protejare;
lucrări ce se execută la fiecare comună:
recensământul clădirilor și a adăposturilor tip;
construirea de adăposturi prin amenajarea clădirilor existente și separat la clădirile noi;
depozite de materiale.
Evaluarea finală a celor învățate se face printr-o probă practică, în cadrul unui exercițiu general, organizat și coordonat de către primar, ca șef al structurii de apărare pasivă. Consistența și coerența etapelor acestuia sunt asigurate prin simularea, cât mai aproape de realitate, a unei situații de conflict, respectiv a unui atac aerian cu bombe clasice sau cu substanțe toxice de luptă, în ipoteza unor acțiuni standardizate ale inamicului. Exercițiul debutează cu chemarea de la domiciliu a personalului ce încadrează formațiunile de apărare pasivă ale localității și ridicarea materialelor din dotare, alarmarea, stingerea luminilor, rezolvarea mai multor momente tactice prin intervenția diferitelor grupe specializate, iar la sfârșit, retragerea din dispozitivele de acțiune la locul de refacere. Așa cum este normal, pentru monitorizarea și verificarea corectitudinii desfășurării etapelor din scenariu, sunt numiți observatori, care, la bilanțul din finalul activității, prezintă aspectele pozitive și negative constatate, acordând calificative.
Deși România a înregistrat o întârziere, față de țările Europei, în abordarea problematicii protecției civile în această perioadă – înființarea în 1927 a primei societăți „Liga Apărării naționale” (4-5 ani), elaborarea cadrului legislativ din 1929, modificat esențial în 1933 (2-3 ani), organizarea și desfășurarea de exerciții demonstrative cu participarea diferitelor categorii de forțe, în cooperare, și cel puțin la nivelul unui oraș, au avut loc din anul 1936 (7-9 ani) – decalajul până la urmă va fi redus, dar nu anulat. Acest aspect a fost foarte bine surprins în presa vremii:
„Cu cât apărarea activă este mai slabă, cu atât apărarea pasivă trebuie să fie mai completă și mai bine organizată. Apărarea pasivă nu poate fi făcută numai de Ministerul de interne, ea trebuie să aibă sprijinul întregii populații, fiecare cetățean trebuind să contribuie pentru realizarea ei. În această direcțiune trebuie să lucrăm intens și cu multă inimă deoarece din nenorocire suntem cu totul înapoiați față de celelalte popoare.”
Astfel, perioada 1933-1940, este caracterizată de o efervescență legislativă, în principal de apariția unor instrucțiuni conexe și specifice pe diferite domenii de aplicare, toate având ca punct de plecare Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene. Primele norme emise se referă la adaptarea cadrului general cu particularitățile fiecărui minister implicat, în funcție de atribuțiile primite, pentru realizarea măsurilor de protecție a populației (Instrucțiuni cu rolul și atribuțiile Ministerului de Interne, Ministerelor interesate și organelor în subordine, Instrucțiuni asupra rolului și atribuțiilor Ministerului Apărării Naționale și al organelor sale în subordine în aplicarea Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene etc.), iar următoarele au fost îndreptate către asigurarea unei direcții unitare privind modul de încadrare cu personal a structurilor de apărare pasivă, precum și pregătirea acestora (Instrucțiuni pentru instruirea personalului ce încadrează, formațiunile de apărare pasivă ale județelor, comunelor și stabilimentelor industriale de categoria a I-a, a autorităților civile și a populație”. Instrucțiuni pentru pregătirea lucrărilor de apărare a populației contra atacurilor aeriene „Instrucțiuni pentru întocmirea lucrărilor pregătitoare privind apărarea antiaeriană pasivă a teritoriului pe anul 1938/1939 etc.). Au mai fost adoptate unele legii care, completează diferite atribuții ale unor instituții sau oferă o bază juridică realizării de noi măsuri, considerate necesare în sprijinul asigurării protecției individuale a cetățenilor (Legea pentru organizarea pompierilor nr. 815/1936, Legea nr. 100 pentru procurarea măștii contra gazelor de către toate autoritățile, instituțiile și întreprinderile de stat și particulare etc.), au fost aduse amendamente pentru modificarea legilor administrative, în special la capitolele referitoare la asigurarea financiară a activităților de către administrațiile locale, pentru ca, înainte de izbucnirea războiului să fie emisă Legea nr. 321 din 3 martie 1939 pentru apărarea activă și pasivă a teritoriului.
În acest fel, autorităților administrațiilor publice centrale și locale, în colaborare cu structurile militare, nu le mai rămâne decât să se implice, mai mult sau mai puțin, pentru întocmirea documentelor necesare, constituirea formațiunilor de intervenție, achiziționarea de materiale necesare acestora pentru limitarea efectelor bombardamentelor aeriene și pentru constituirea rezervelor, organizarea sistemului sanitar, organizarea camuflajului principalelor centre populate și a zonelor industriale, în special a celor petroliere, asigurarea evacuării sau împrăștierii. Toate aceste acte juridice vor fi prezentate mai detaliat în ultimul capitol al lucrării.
2.3 Exercițiile demonstrative – forma complexă de pregătire a populației civile.
Forma cea mai complexă de pregătire, atât pentru serviciile de apărare pasivă, dar mai ales pentru populație, o reprezintă exercițiile demonstrative. Acestea sunt organizate cu scopul de a urmări, în detaliu, viabilitatea planurilor întocmite, modalitatea de intervenție a formațiunilor specializate și nivelul de cunoaștere și pregătire al cetățenilor, pentru respectarea și aplicarea măsurilor ce trebuiesc urmate în diferitele situații, stabilite prin scenariu, și care, simulează principalele momente ce se derulează în timpul și după un atac aerian. Pentru a atinge aceste obiective, exercițiile de ansamblu nu se pot desfășura decât, după o foarte bună instruire în prealabil a personalului care încadrează echipele participante, dar și a populației aflate în zonă (comună, cartier, oraș, stabiliment industrial etc.) – teoretic, prin cunoașterea pericolului războiului aerian și a măsurilor de apărare în cazul bombardamentelor aeriene cu muniție clasică sau cu gaze de luptă, dar și practic, prin antrenarea periodică în portul măștilor de gaze și modalitățile de întrebuințare a altor mijloace de salvare. Durata unui astfel de eveniment, organizat pe momente distincte, nu trebuie să depășească 24 de ore, iar pentru fiecare etapă trebuie să respecte unele prescripțiuni, cum ar fi: alarmările nu vor depăși 1-2 ore pentru a nu afecta foarte tare activitatea economică a zonei; se va executa o alarmare obligatoriu și pe timp de noapte, cu scopul observării modalităților de stingere a luminilor și de camuflare a obiectivelor; obligativitatea tuturor cetățenilor de a respecta și aplica măsurile de protecție, mai puțin pentru conducătorii exercițiului care, se vor poziționa într-un loc propice observării; cu aprobările necesare obținute de la autoritățile militare se poate solicita utilizarea sistemului general de pândă și alarmă al armatei, precum și utilizarea aviației de război și a mijloacelor pirotehnice pentru simularea bombardării localității.
Responsabilitățile privind pregătirea corespunzătoare a unui exercițiu și coordonarea acțiunilor, erau stabilite ierarhic, astfel:
la județ, prefectul ajutat de Comisia de Apărare Pasivă și șefii serviciilor nominalizați în planul județului;
la comunele urbane, primarii ajutați de Comisia Locală de Apărare Pasivă;
la stabilimentele industriale, directorii ajutați de șefii structurilor și formațiunilor constituite la nivelul obiectivului.
Cadrul legislativ propunea și un model, cu rol de normă, pentru programul unui exercițiu, dar cu posibilități de modificare și adaptare în raport cu situația locală. Principalele recomandări, majoritatea regăsindu-se și astăzi în planurile de desfășurare ale unor simulări pentru obiectivele mai mici, bineînțeles adaptate tehnic prezentului, sunt următoarele:
Ora 10.00-10.20 Momentul I (alarma), în care vor avea loc etapele:
Postul de alarmă transmite alarma:
punctelor unde sunt instalate semnalele de alarmă;
autorităților însărcinate să răspândească alarma;
diferiților destinatari ce pot fi anunțați telefonic.
Serviciile și formațiunile apărării pasive, se echipează și trec în amplasamentul lor.
Personalul posturilor de veghe își ocupă locul în dispozitivul stabilit.
Personalul de poliție și control își pune masca și își îndeplinesc atribuțiile de serviciu:
urmăresc executarea alarmei;
opresc circulația vehiculelor și a pietonilor;
dirijează cetățenii ce se deplasează izolat, în adăposturi;
supraveghează disciplina în adăposturile colective;
supraveghează locuințele părăsite.
Populația intră în pivnițe sau în adăposturile amenajate.
Magazinele se închid și își trag obloanele.
Serviciul de camuflaj intră în funcțiune, conform prevederilor planului.
În tot acest timp se pot transmite prin microfoane, acolo unde există, din trei în trei minute, știri despre aviația inamică ce vine să bombardeze orașul.
Ora 10.20-10.30 Momentul II (bombardarea orașului), în care se vor desfășura:
Postul de veghe anunță apariția aviației inamice.
se vor aprinde petarde în diferite locații din oraș, pentru a marca explozia bombelor clasice, incendiare, toxice.
locurile stabilite, casele dărâmate, zonele contaminate cu gaze se vor marca cu pancarte, delimita prin panglici și se vor anunța formațiunilor de intervenție.
Posturile de veghe anunță dispariția aviației inamice.
Ora 11.00 Momentul III (încetarea alarmei).
Posturile de alarmă dau semnalul de încetare:
populația iese din adăposturi;
magazinele se deschid.
Intrarea în acțiune a serviciilor de salvare și anume:
echipele de cercetare gaze;
laboratoarele de direcție;
detașamentele de salvare;
posturile mobile de ajutor și triaj;
posturile fixe de ajutor și triaj;
spitalele de gazați, răniți de bombe și arși de incendii.
Pentru ca toate aceste formațiuni să poată fi verificate, iar populația din asistență să poată observa procedeele de intervenție în diferite situații, se va pregăti din timp un număr de victime ale bombardamentului, răniți ce pot fi tratați pe loc, sau ale căror răni nencesită evacuarea la posturile sanitare și spitale, infectați cu substanțe toxice etc.
intrarea în acțiune a posturilor de pompieri pentru stingerea incendiilor – se va da foc unei barăci improvizate, dar se va lua în calcul ce se poate face în cazul în care bombardamentul ar fi fost real și un sfert din clădirile orașului sunt cuprinse de flăcări.
Intrarea în acțiune a echipelor de dezinfectare și ridicare a dărâmăturilor de pe străzi, în scopul deblocării accesului către zonele cele mai afectate a tehnicii de intervenție.
Intrarea în acțiune a echipei de ridicare a proiectilelor neexplodate – simularea se va organiza într-un loc special amenajat, unde asistența din cadrul populației este cea mai numeroasă, pentru a putea fi observată această operațiune delicată.
Ora 20.00 Momentul IV (alarmarea pe timp de noapte), unde pe lângă cele desfășurate la momentul I, se urmărește și stingerea luminilor.
Ora 20.45 Momentul V (încetarea alarmei), unde se vor executa cele de la momentul III, iar în plus, aprinderea luminilor și reluarea activităților.
Așa cum se întâmplă în multe domenii, de la teorie la practică este un pas uriaș, conștiința civică fiind în general sensibilizată doar de apropierea unui pericol real. Exercițiile desfășurate între anii 1934-1937 au fost formale, doar în centrele de pregătire sau în anumite stabilimente industriale mari – în special cele petroliere, considerate ținte sigure încă din primul război mondial – cauzele fiind diverse: diferențele privind modalitățile de aplicare a unor concepții unitare la nivelul administrațiilor locale, privind organizarea acestora, dar în special din punct de vedere al dificultății realizării cooperării interinstituționale, și care trebuiau să asigure forțele participante (autorități și servicii civile, diferite eșaloane militare, angajații întreprinderilor, populație); slaba preocupare la nivelul unor localități, pentru întocmirea planurilor necesare și implicit a rezolvării problematicii apărării pasive, pe plan local; asigurarea financiară a desfășurării unor exerciții complexe nu se putea realiza pentru că, întotdeauna apăreau alte priorități, accentuate în special și de dirijarea fondurilor existente către apărarea activă; neasigurarea unei dotări minime cu tehnică și materiale a formațiunilor de intervenție etc. Totuși, în această perioadă, acolo unde interesul era crescut în primul rând datorită formei private a proprietății, s-au organizat, cu bani foarte puțini, unele exerciții parțiale de antrenament și verificare a anumitor componente, în special din marile platforme industriale – de alarmare și de adăpostire a angajaților în zonele special amenajate, de verificare a modului de stingere a luminilor și de realizare a camuflajului pe timp de noapte, de verificare a formațiunilor sanitare constituite în cadrul unităților medicale.
Situația internațională, coroborată cu un puternic curent mediatic, a reușit către sfârșitul anului 1937, să sensibilizeze atât opinia publică, dar mai ales forurile conducătoare ale țării, să acorde o mai mare atenție apărării pasive, prin emiterea către toate administrațiile locale, a unor ordine, dispozițiuni și norme unitare de realizare, aplicare, dar și de control a acestei activități. Rezultatul palpabil pentru toți cetățenii români a fost organizarea în anul 1938, la nivel de țară, a mai multor exerciții complexe de apărare pasivă.
Ministerul Aerului și Marinei, în conformitate cu prevederile Legii de înființare, organizare și funcționare a acestuia, este însărcinat să conducă și să coordoneze mijloacele de apărare antiaeriene – active sau pasive – înțelegând necesitatea pregătirii din timp de pace, atât a autorităților cât și a fiecărui locuitor în parte pentru a se proteja contra atacurilor aero-chimice, a organizat exerciții demonstrative de apărare pasivă în zilele de 9 ianuarie, 14 aprilie, 29 septembrie și 24 noiembrie 1938, cu scopul de a verifica dacă planurile întocmite la ministere, județe, orașe, comune, întreprinderi industriale și comerciale, localuri publice se pot pune în aplicare corect și în timp util. Cu alte cuvinte, se urmărește dacă echipele de alarmă, stingerea luminilor, adăpostire, salvare, stingerea incendiilor etc., sunt anunțate, intră la posturi în baremele de timp stabilite și execută consemnele prevăzute în carnetele de mobilizare, sub directa coordonare, pe scara ierarhică, a factorilor responsabili de la toate structurile administrației publice. Tot acum se verifică și la populația civilă, dacă s-a deprins cu respectarea ordonanțelor, publicațiunilor și consemnelor date de autorități, cu privire la cunoașterea semnalelor de alarmă, disciplina stingerii iluminatului interior și exterior, dirijarea în liniște spre locurile fixate pentru adăpostire, circulația pe străzi și ordinea în zonele contaminate toxic, localizarea începuturilor de incendii până la sosirea echipelor de pompieri, acordarea primului ajutor răniților și gazaților, transportul acestora la spital. Pentru eliminarea interpretărilor și a eficientizării acțiunilor, îndreptate către îndeplinirea obiectivelor propuse de aceste activități eminamente practice, au fost trimise tuturor eșaloanelor participante instrucțiuni clare privind momentele ce se vor simula, atribuțiile șefilor de localuri (fiecare autoritate publică sau particulară are numit un șef al apărării pasive, responsabil cu respectarea și aplicarea măsurilor specifice în zona de competență), componența și dotarea formațiunilor de intervenție ce vor acționa, dar ceea ce este cel mai important – proceduri de acțiune în diferite situații.
Participarea populației la aceste exerciții a fost foarte mare și rezultatele pozitive au fost vizibile și în creștere, de la o demonstrație la alta, rapoartele și dările de seamă sosite de la nivelul prefecturilor, prin intermediul Birourilor mobilizare și organizare națională a teritoriului (M.O.N.T.) precizând toate aspectele pozitive sau negative. Astfel, în urma centralizării acestora la nivel central, s-au putut constata atât părțile bune dar mai ales cele necorespunzătoare, și care, în urma materialelor de analiză transmise prefecturilor după fiecare demonstrație, au putut fi monitorizate, corectate și îmbunătățite permanent. Exemplele de disfuncționalitate a sistemului semnalate, din păcate nu foarte numeroase, dar cu un grad de repetabilitate ridicat la nivelul comunelor urbane, se referă la: cazuri în care planurile nu au fost realiste, sau mai grav, obiective unde acestea nu au fost întocmite deloc; comportamentul necorespunzător al unor părți a populației, în special a comercianților și proprietarilor de hoteluri, restaurante sau săli care organizau diferite activități, și care, de teama pierderii clientelei din acea seară, nu au luat nicio măsură privind implicarea în exercițiu; s-a constatat lipsa oricăror prevederi de apărare pasivă la nivelul blocurilor de locuit, din orașele mari; au existat zone unde semnalele de alarmare nu au putut fi auzite, chiar cartiere întregi, iar în unele zone aglomerate, datorită nepregătirii corespunzătoare a cetățenilor, s-a creat panică și aceștia nu au știut unde să se deplaseze.
Importanța pe care autoritățile centrale o acordă acestor aplicații, în special în ultimii ani ce au prefigurat izbucnirea celui de al doilea război mondial, este subliniată și de permanenta monitorizare a acestor activități de către diferite structuri, care transmit rapoarte și note informative, către conducerea Ministerului de Interne de către reprezentanții poliției sau direct Consiliului de Miniștrii de către lucrătorii Serviciului Special de Informații, despre diverse aspecte observate pe timpul desfășurării acestor exerciții, în special privind numărul de participanți și gradul de implicare al cetățenilor, cu scopul de a cunoaște starea de spirit a populației civile și nivelul acesteia de pregătire în domeniul propriei protecții.
Din cauza corelării unor date din planurile de mobilizare ale armatei cu cele de apărare pasivă, în special cele referitoare la evacuarea unor instituții, a anumitor categorii de populație sau obiective din industria de război – raioane de dislocare, itinerarii de deplasare, locația rezervelor stocurilor strategice –, la începutul anului 1939 a fost interzisă desfășurarea de exerciții demonstrative, dar mai ales comunicarea către presă a acestor date prin informări ale autorităților locale, referitoare la acțiunile desfășurate pe plan local, pentru pregătirea măsurilor de apărare pasivă. Către sfârșitul anului, sesizând greșeala făcută, Ministerul Aerului și Marinei va emite Ordinul circular nr. 1266 din 1 septembrie 1939, cu caracter strict secret „privitor la măsurile de apărare pasivă ce trebuiesc luate imediat sub formă de exercițiu pe tot cuprinsul Țării, pentru desăvârșirea practică a educației populației și instruirea serviciilor de apărare pasivă”, unde erau precizate cele șapte tipuri de demonstrații ce se puteau organiza, punctual cu obiectivele de verificat, dar mai ales se atrăgea atenția asupra faptului că, începând cu data de 25 septembrie 1939, se vor alarma anunțat și neanunțat toate forțele participante la apărarea antiaeriană, activă sau pasivă.
Toate aceste exerciții practice nu-și găseau un asemenea ecou în rândul populației, dacă „propaganda” făcută pentru cunoașterea riscurilor și urmărilor unui război aero-chimic nu ar fi fost bine susținută. Pornind de la vocile militarilor de carieră, exprimate mai întâi în revistele de specialitate, pentru ca începând cu anii 1930-1933 să apară articole din ce în ce mai dese și mai virulente privind noua concepție a războiului, atât în presa centrală dar și în cea locală, problematica apărării teritoriului și a protejării populației devine, pe măsura tensionării situației din Europa, o problemă națională. Treptat, în perioada 1933-1940, au fost organizate, din ce în ce mai frecvent, numeroase conferințe, reuniuni, întâlniri la nivel academic, cu scopul de a face cunoscută opiniei publice toată această delicată problematică. Exemplul cel mai bun poate fi considerat apariția, sub egida Comisiei Superioare de Apărare Pasivă, la 8 mai 1934, a primelor lecții, elaborate de o comisie formată din generali și ofițeri superiori de armată, coordonați de generalul Negrescu Ion, constituite în primul manual de apărare pasivă, care va sta la baza pregătirii personalului de specialitate și nu numai. De asemenea, în anul 1936, în data de 2 februarie, sub coordonarea Ligii Apărării Contra Atacurilor Aeriene a avut loc o Conferință demonstrativă, în amfiteatrul Academiei de Înalte Studii Economice din piața Romană, în prezența unui auditoriu alcătuit din peste 1400 de persoane, profesori și elevi de la toate liceele din capitală. Au susținut expuneri generalul I.Popovici (despre pericolul războiului aero-chimic), Ștefan Tătărescu (vice președintele Ligii, despre eforturile acestei asociații în realizarea unei corecte informări a tinerilor), ing. G. Vasiliu-Belmont (despre bombele clasice, brizante și incendiare) și ing. A.C. Vissarion (despre gazele toxice de luptă). Succesul acestei acțiuni a determinat continuarea ei, pe tot parcursul anului, la mai multe licee din București și din principalele orașe ale țării.
În anul 1937, apare broșura „Ce trebuie să știe orice român despre apărarea țării și în deosebi despre apărarea contra atacurilor aeriene”, adresată în primul rând oamenilor simpli, în special a populației rurale, și pentru a surprinde un strop din acele vremuri, valabil poate și astăzi, citez următorul îndemn:
„Nici-o Primărie din lume nu poate face adăposturi bune pentru toți locuitorii din comună. Prin urmare, tot noi trebuie să ne ajutăm: leagă-te cu vecinii d-tale și strângeți bani să cumpărați fier și ciment. Dacă și-ar pune în gând fiecare fumător să duhănească numai 9 țigări în loc de 10, sau să bea numai 3 litre (sferturi) de rachiu în loc de un chil și, tot așa …./ – repede s-ar strânge bani pentru un adăpost.”
În apropierea izbucnirii războiului, materialele de propagandă sunt tot mai numeroase și mai des afișate, ele fiind elaborate de către Ministerul Aerului și Marinei, prin Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului. În anul 1939, acesta tipărește și distribuie gratuit, în toate orașele mari din țară, „Instrucțiuni pentru Protecția contra atacurilor Aeriene”, care conțin pe scurt, principalele reguli de respectat în cazul unui bombardament, în diferite situații.
Aceste câteva materiale prezentate, la care se adaugă multe alte publicații, dar și norme, instrucțiuni și dispoziții legale, vor fi aduse la cunoștința cetățenilor și în cadrul “orei de apărare pasivă”, care se va desfășura săptămânal, fiind obligatorie pentru toate categoriile de populație, conform prevederilor art. 7 din „Legea nr. 321 din 3 martie 1939 pentru apărarea activă și pasivă a teritoriului”. Aceasta va fi repede adoptată, atât în învățământul de toate gradele, dar și la activitățile organizate de primării – expuneri, conferințe, ședințe practice de utilizare a echipamentelor de protecție, treceri prin atmosferă contaminată în camerele de gaze special amenajate etc.
Toate aceste eforturi conceptuale, de elaborare a legislației de protecție a populației civile, dar mai ales materiale, pentru realizarea practică a măsurilor în teren și pentru procurarea materialelor de protecție individuală și colective, susținute de statul român, având ca rezultat constituirea și funcționarea unui sistem național de protecție a populației, se vor reflecta în timpul războiului prin micșorarea efectelor negative ale atacurilor aeriene sau prin salvarea multor vieți.
Totuși, experiența războiului ne va demonstra și niște aspecte conceptuale greșite, care, din păcate, nu vor apuca să fie remediate nici până la finalul conflictului. Pe lângă multe rezultate pozitive și cu o recunoaștere a eforturilor depuse, în analizarea unor aspecte cu efect negativ asupra acțiunilor, trebuie să ținem cont și de faptul că protecția populației civile într-un conflict armat poate fi considerată un pionierat, în perioada interbelică, pentru România.
Astfel, în concluzie, se pot evidenția și unele aspecte de disfuncționalitate în sistemul creat, generate de mai mulți factori:
prea multă inspirație în preluarea unor regulamente, norme și instrucțiuni de la statele europene mai avansate în acest domeniu și neadaptarea în totalitate a acestora la specificul nostru;
discontinuitatea în actul conducerii activității de protecție a populației prin desele transferuri de responsabilități de la un minister la altul (Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Ministerul Aerului și Marinei) și schimbări ale sau în structura organului specializat de coordonare (Comisia Superioară de Apărare Pasivă, Oficiul Național pentru Apărarea Populației, Comitetul de coordonare al apărării pasive), toate în decurs de câțiva ani, în condițiile în care motorul acestei activități a fost pornit de cadrele Direcției Chimice Militare, din Ministerul Apărării Naționale;
decalajul existent în elaborarea și aplicarea legilor și normelor referitoare la instruire, propagandă și dotare, dintre România și celelalte state, decalaj care ne-a privat de o perioadă importantă de 3-5 ani de pregătire, exersare a intervenției practice și mai ales dezvoltarea bazei materiale;
orientarea greșită, deși opinia internațională mergea în aceeași direcție, către un conflict aerian chimic, când în realitate, probabil din motive de evitare a unor asemenea atacuri devastatoare reciproce, acesta a fost clasic, deturnând pe o linie laterală, importante resurse umane și materiale;
considerarea apărării pasive ca o „cenușăreasă” a armatei și tratarea acesteia, nu cu toată atenția necesară, greșeală ce va fi corectată abia la începutul anului 1943, sub presiunea realității războiului, prin înființarea Comandamentului Apărării Pasive;
lipsa fondurilor, marcată prin nereușirea colectării taxelor legale destinate pentru apărarea pasivă, în ciuda deselor modificări ale legilor administrative, iar atunci, când totuși acele sume au fost într-un final adunate, au fost direcționate către alte priorități, respectiv apărarea activă;
poate cel mai mare neajuns al sistemului protecției populației a fost lipsa unei coloane structurale militare, atașate eventual administrației locale. În timpul bombardamentului zonei petroliere de la Ploiești și Câmpina, din data de 1 august 1943, urmările au fost dezastroase, singurele formațiuni care acționau fiind pompierii militari. Unele din structurile apărării pasive, având o încadrare de 50% și existând schimbări dese de personal în formațiunile de intervenție, dar mai ales la conducerea acestora, au acționat greșit sau nu au intervenit, fiind lipsite de coordonare și consistență.
2.4 Aspecte ale protecției populației civile în județul Dâmbovița, în perioada interbelică.
În județul Dâmbovița autoritățile publice locale au început activitatea de constituire a structurilor de protecție a populației civile contra atacurilor aerochimice, având ca bază legislativă „ Instrucțiunile provizorii pentru organizarea protecției civile (P.P.C.) contra gazelor de luptă”, care devin normativ de stat în domeniu după aprobarea lor de către Consiliul de Miniștri – Decizia nr. 2317 / 25 octombrie 1929, publicată în Monitorul Oficial nr. 261 / 22.XI.1929. Aceste instrucțiuni au fost rodul muncii de peste un an a Comisiei mixte înființate prin Decizia Ministerială nr. 513 / 21 iunie 1928, publicată în Monitorul Oficial nr. 141 / 20.VI.1928, ce funcționa pe lângă marele Stat Major, și care a avut principala atribuțiune „a studia și propune măsuri pentru soluționarea problemei protecției populației civile”(art. II). Astfel, s-au elaborat normele care au pus bazele organizării protecției populației civile, prin crearea unor comitete, la toate structurile administrative și la principalele stabilimente industriale (nominalizarea acestora realizându-se de către structurile militare în funcție de importanța strategică a fiecăreia, în raport de gradul de încadrare în angrenajul susținerii efortului armatei), precum și prin reglementarea protecției efective a populației civile, prin adoptarea unor măsuri speciale, individuale și colective, în funcție de particularitățile localității, sau prin „evacuarea acesteia din localitățile dens populate în care interesele militare ale țării, pot fi lovite din aer în caz de război”.
Comandamentul Teritorial al Corpului V Armată a emis, către Prefectul județului Dâmbovița Ordinul nr. 3333 din 21 decembrie 1929, prin care se trimiteau în teritoriu Instrucțiunile menționate mai sus și se precizau primele măsuri organizatorice, cu termen de realizare în scurt timp, pentru înființarea structurilor abilitate în coordonarea și desfășurarea activității de protecție a populației civile, la nivelul județului. În ultima parte a documentelor erau prezentate componența de principiu a unui comitet și punctele din ordinea de zi, ce trebuiau urmate pe timpul desfășurării ședinței de constituire.
Înființarea primei structuri de protecție civilă și anume Comitetul de Protecție a Populației Civile(P.P.C) județean Dâmbovița, are loc în localul prefecturii, la 15 ianuarie 1930, orele 1700, în următoarea componență:
președinte onorific – C. Săndulescu – prefectul județului.
președinte activ – col V. Bianu – delegat al Comandamentului Garnizoanei.
membrii – H. Nicolaescu – delegat al Societății de Cruce Roșie;
– P. Bucurescu – subprefect;
– Gh. Bunescu – șeful Poliției;
– Dr. I. Apostolescu – medicul primar al orașului Târgoviște;
– G. Ionescu – dirigintele oficiului P.T.T.;
– Protoiereul Al. Popescu Habeni.
Au lipsit de la această ședință fiind plecați din localitate, în interes de serviciu, delegatul învățământului și Comandantul Secției Pompierilor Militari.
Respectând algoritmul desfășurării ședinței, membrii comitetului sunt „puși la curent” de către Ofițerul cu Gazele, nominalizat din cadrul Regimentului Carelor de Luptă, cu principalele noțiuni asupra războiului chimic, iar prefectul județului prezintă pe scurt, conținutul „ Instrucțiunilor provizorii pentru organizarea protecției civile (P.P.C.) contra gazelor de luptă” și stabilește atribuțiile, atât ale Comitetului de Protecție a Populației Civile(P.P.C) județean Dâmbovița, cât și ale fiecărui membru în parte, urmând ca pentru alte precizări să se aștepte noi instrucțiuni.
Atribuțiile comitetului P.P.C., care se referă în special la protecția propriu zisă a populației civile și la evacuarea plusului de populație din localitățile afectate de gazele toxice utilizate pe fronturile de luptă, sunt următoarele:
pentru protecția propriu-zisă a populației:
formarea depozitelor de materiale de protecție și a rezervelor de mijloace de prim ajutor, precum și stabilirea dispozițiilor provizorii pentru distribuirea acestora în cazul producerii unei situații deosebite;
executare recensământului, tunelurilor, fortificațiilor etc. care urmează să fie amenajate pentru a servi ca adăposturi colective de protecție contra atacurilor aeriene, chiar și la bombardament brizant;
executarea recensământul stabilimentelor industriale și al instalațiilor ce au nevoie de protecție specială, pentru a nu întrerupe activitatea pe timpul atacurilor – spitale, uzine electrice, de apă, etc.
stabilirea zonelor din fiecare oraș cu aglomerări de persoane, expuse la atacul cu gaze toxice de luptă;
stabilirea modalităților de apărare ale rezervoarelor de apă, adăposturilor colective, depozitelor de alimente și furaje importante, de pe teritoriul județului;
menținerea în stare permanentă de funcționare a mijloacelor de alarmare, a legăturilor telefonice și a legăturii cu punctul meteo, pentru a se putea lua măsuri rapide și eficiente în cazul producerii unor incendii;
stabilirea responsabilităților și a ordinii de reamenajare a adăposturilor colective de protecție a populației;
stabilirea modului de instruire a populației și consemnarea acestei activități în fișe de instruire.
pentru evacuarea surplusului de populație – întrucât protecția populației civile nu se va putea face pentru toți locuitorii țării, pe de o parte datorită cheltuielilor prea mari care ar trebui făcute în acest scop, iar pe de altă parte din cauza dificultăților de execuție a unei asemenea activități, este necesar să se studieze și să se stabilească din timp de pace evacuarea unei anumite părți a populației, care ar fi mai greu de protejat (copii, bătrâni, invalizi, etc.), într-o regiune mai puțin expusă și care nu necesită amenajări speciale. În acest scop se va întocmi un „Plan de evacuare a populației”, în care se vor specifica foarte clar:
populația care urmează a fi evacuată – copii până la vârsta de 16 ani împreună cu mamele lor, bărbații și femeile care au împlinit 60 de ani, invalizii, infirmii etc.;
mijloacele necesare pentru realizarea evacuării;
zonele în care se vor evacua categoriile de populație, care trebuie să fie puțin expuse atacurilor chimice;
modul de cartiruire și hrănire a populației evacuate.
Atribuțiile membrilor comitetului de P.P.C. stabilesc de fapt responsabilitățile, obligațiile și îndatoririle pentru fiecare instituție implicată, astfel încât, prin cooperarea acestora sub coordonarea șefului administrației publice, se vor putea materializa activitățile de protecție a populației civile și sunt următoarele:
președintele comitetului:
răspunde de întreaga activitate a comitetului P.P.C.;
verifică modul de „constituire a apărării prin foc” a județului – apărarea antiaeriană, mitralierele antiaeriene, subunitățile de proiectoare;
asigură și verifică mijloacele de apărare și camuflare prin fum a obiectivelor industriale și a depozitelor cu materiale strategice necesare susținerii războiului, de pe teritoriul județului;
verificarea realizării măsurilor adoptate de comitet,se încredințează secretarului acestuia, care va ține evidența documentelor acestuia și va fi consultant pentru probleme specifice (este ofițer inspector de gaze din garnizoană).
delegatul Societății de Cruce Roșie:
instalarea spitalelor de campanie în sectoarele mai puțin expuse efectelor gazelor de luptă;
pentru a putea asigura îngrijirea persoanelor contaminate cu gaze toxice de luptă, tot personalul „trebuie să cunoască efectele fiziologice ale gazelor cu toate leziunile și complicațiile lor /…/ efectele lor speciale cu toate simptomele, complicațiile și deosebirile lor”;
asigură primul ajutor în caz de atac chimic prin trierea răniților, evacuarea lor cu mijloace de transport la spital, asigurarea îngrijirii acestora cu personal și medicamentație de specialitate;
asigurarea acțiunilor de dezinfectare la locul producerii bombardamentelor cu substanțe toxice.
delegatul Prefecturii:
asigurarea realizării legăturilor cu toate localitățile județului, prin telefon sau telegraf;
cu ajutorul pretorilor, primarilor, poliției și jandarmilor din comunelor rurale verifică transmiterea, cunoașterea și aplicarea măsurilor și instrucțiunilor stabilite de comitet către populația civilă;
stabilește împreună cu președintele comitetului și ofițerul cu gazele zonele de evacuare a populației nevoiașe, lipsite de adăposturi;
organizează și asigură prin mijloace specifice alarmarea localităților și în special a obiectivele industriale strategice, de apariția avioanelor de bombardament inamice;
desfășoară activități publice (serbări) pentru strângerea de fonduri necesare procurării materialelor de protecție civilă și răspunde de asigurarea logistică a acesteia;
asigură cunoașterea caracteristicilor războiului chimic de către populație, prin procurarea de filme specifice ce vor rula la cinematografe.
delegatul Poliției:
răspunde de menținerea ordinii în orașe și respectarea „disciplinei gazelor” pe timpul bombardamentelor”;
întocmește planul mijloacelor de alarmare din fiecare oraș;
execută recensământul pivnițelor și subsolurilor ce pot fi utilizate ca adăposturi pentru populația civilă, pe timpul desfășurării bombardamentelor și împreună cu ofițerul cu gazele stabilește măsuri pentru îmbunătățirea și amenajarea lor;
întocmește statistica populației ce trebuie evacuată (copii, bătrâni, invalizi, etc.), determină zonele pentru cartiruirea acesteia, iar împreună cu Cercul de Recrutare stabilește mijloacele de transport necesare realizării activității;
asigură paza uzinei electrice, a rezervoarelor de apă și a altor obiective stabilite;
asigură paza zonelor contaminate de bombardamentele cu substanțe chimice, până la dezinfectarea lor.
medicul Primar al județului Dâmbovița:
verifică asigurarea asistenței medicale pentru populația județului în caz de atac chimic și existența materialului sanitar necesar;
ia măsuri pentru achiziționarea de materiale sanitare pentru completarea stocurilor;
informează permanent comitetul în ceea ce-l privește, despre greutățile și lipsurile populației;
elaborează instrucțiuni și le difuzează în teritoriu pentru dezinfectarea alimentelor, furajelor precum și modalități de distrugere a produselor ce nu pot fi dezinfectate;
suplinește activitatea medicului veterinar al județului, în lipsa acestuia;
să asigure capacitatea necesară de spitalizare, în special în orașe și „neapărat la centrele industriale, pentru că acestea constituie un obiectiv important atacului chimic”;
asigură realizarea măsurilor de profilaxie a bolilor epidemice ce se manifestă pe suprafața județului.
medicul Șef al Orașului:
răspunde de executarea măsurilor de profilaxie în oraș în cazul căderii de bombe toxice;
constituie din personal specializat echipe de decontaminare, dotate cu mijloace și soluții necesare, pentru principalele tipuri de substanțe toxice;
constituie cu sprijinul Poliției echipe de brancardieri pentru transportul persoanelor infestate cu substanțe chimice la punctele de primire/triere răniți;
stabilește locul spitalului de campanie într-o zonă ferită atacului cu gaze;
verifică existența în farmacii a materialelor necesare gazaților și ia măsuri de procurare a acestora din diferite surse, acolo unde nu sunt suficiente.
dirigintele Oficiului P.T.T.:
întocmește situația legăturilor telefonice și telegraf din interiorul județului și a celor cu eșaloanele superioare;
asigură anunțarea prin mijloacele de transmisiuni din dotare a anunțării sosirii aviației de bombardament, prin acordarea priorității acestor mesaje;
asigură mijloacele individuale de protecție contra gazelor a personalului ce deservește centrele tehnice, pentru a nu întrerupe fluxul comunicațiilor;
asigură centrele tehnice cu instalații speciale de aerisire, pentru menținerea în interiorul acesteia a unei atmosfere neviciate.
delegatul clerului;
înființează un post de observație în turnul Bisericii, pentru a transmite semnalele de alarmare către primul post de observație al orașului Târgoviște, situat la sediul Secției de Pompieri;
transmite tuturor preoților din județ obligativitatea alarmării, prin bătăi de clopot, pentru sosirea avioanelor de bombardament, plecarea acestora, ridicarea norului de gaz atunci când atacul chimic s-a produs. Totodată să ia măsuri pentru suspendarea slujbei și adăpostirea enoriașilor în cazul producerii unui atac.
Comandantul Companiei de Jandarmi:
asigură prin organele din subordine respectarea „disciplinei gazelor” și aplicarea măsurilor disciplinare a celor ce le încalcă;
asigură legătura prin rețeaua telefonică proprie cu toate localitățile din județ și informează operativ comitetul de orice neregulă constatată.
Comandantul Pompierilor:
execută studiul mijloacelor de alarmare din oraș și verifică practic urgența comunicațiilor;
instalează la sediul secției o stațiune meteorologică, cu toate aparatele necesare;
instalează în Turnul Pompierilor, din cazarma Arsenalului, principalul post de observație al orașului Târgoviște;
ia toate măsurile necesare pentru localizarea, limitarea și stingerea incendiilor produse de bombardamente.
delegatul învățământului:
ajută prin reprezentanții săi organele sătești pentru lămurirea și înțelegerea instrucțiunilor necesare protecției populației civile;
asigură cunoașterea de către elevi a noțiunilor generale asupra proprietăților gazelor și protecția împotriva acțiunii acestora asupra oamenilor;
face studii asupra chimiei gazelor de luptă, prin profesioniștii săi, pentru a veni în sprijinul populației prin îmbunătățirea materialelor de protecție individuală.
Comitetul de Protecție a Populației Civile (P.P.C) județean Dâmbovița a hotărât trimiterea unor ordine emise de prefectură, către primarii orașelor și pretorii pleșilor din subordine, pentru constituirea comitetelor specifice structurilor administrative, cu scopul de a pregăti și executa, la nivelul fiecărei localități, lucrările de protecție a populației civile, prevăzute de legislația în vigoare și de instrucțiunile sosite de la eșaloanele superioare. Aceste comitete vor fi provizorii până în luna martie a anului 1930, când va intra în vigoare noua Lege a Reformei Administrative, prin care, în județul Dâmbovița numărul pleșilor se reduce de la 9 la 5, iar al Comunelor rurale de la 175 la 30.
Ierarhia și modul de raportare a acestor comitete locale, era stabilită astfel:
Comandamentul Teritorial al Corpului V Armată trimite ordinele și instrucțiunile Comitetului P.P.C. județean, care la rândul lui le trimite comitetelor P.P.C. de la orașe, acestea distribuindu-le mai departe comunelor rurale și obiectivelor industriale arondate administrativ;
raportările și situațiile privind activitatea de protecție a populație civile ale comunelor rurale se înaintează comunelor urbane de care aparțin, care le centralizează și, împreună cu cele ale obiectivelor industriale arondate, sunt trimise Comitetului județean. Acesta elaborează lucrările sinteză și le prezintă Comandamentului Corpului V Armată Teritorial.
Toate aceste activități de pregătire, instruire, planuri, situații, exerciții, tabele de încadrare și înzestrare vor purta numele de „Planul de protecție P.P.C. al județului(comunei, obiectivului)” care se va întocmi la primirea instrucțiunilor din partea organelor militare și se va păstra, de către unul din reprezentanții armatei, ca membru al comitetului (secretarul), la sediul structurii de P.P.C.
Conștienți de necesitatea organizării activității de protecție civilă a populației, de importanța strategică pe care o reprezintă exploatările petroliere situate în județul Dâmbovița, reprezentanții Comandamentului Corpului V Armată Teritorial stabilesc, în scurt timp, lista stabilimentelor industriale, ce trebuiesc protejate prin măsuri speciale, contra atacurilor cu gaze toxice de luptă. Aceasta cuprinde un număr de 33 de obiective, în principal unități, puncte de lucru de exploatare și prelucrare a petrolului, a materialelor lemnoase, dar și principalele fabrici cu un număr mai mare de angajați. Aici se vor constitui comitete de P.P.C. (cap II, pct. 3, lit. e), compuse din:
delegatul stabilimentului industrial;
delegatul militar desemnat de Comandamentul Teritorial al Corpului V Armată;
un ofițer sau reangajat, specialist cu gazele, ca secretar.
Președintele în exercițiu al Comitetului P.P.C. județean, va interveni în mai multe rânduri, pe lângă Comandantul Garnizoanei Târgoviște, pentru numirea secretarilor specialiști cu gazele, la stabilimentele de pe raza Comunelor urbane din rândul ofițerilor membrii ai Comitetului de P.P.C. al județului, iar din cadrul Regimentului 22 Infanterie și a Regimentului Carelor de Luptă la celelalte obiective și în compunerea Comitetelor Târgoviște, Găești și Pucioasa. Această solicitare își va găsi cu greu soluționarea, deoarece în cadrul unităților militare se găseau doar trei ofițeri specializați în gazele de luptă, dar structurile se vor constitui și vor aplica eficient măsurile prevăzute de instrucțiunile în vigoare, sub atenta coordonare și supraveghere a acestora.
Planul de protecție propriu, al instalațiilor și personalului angajat, întocmit la nivelul obiectivului, cuprinde totalitatea măsurilor adoptate, în funcție de profilul producției, dispunerea în teren și efectivele existente, referitoare la organizarea și compunerea formațiunile de intervenție organizate, locul de constituire a punctelor sanitare, măsuri de camuflaj, legături și alte structuri de cooperare. Ca anexă, dar un important document de lucru, se realizează și o hartă a unității, pe care se regăsesc materializate grafic elementele esențiale stabilite: becurile de la iluminatul interior sau exterior care rămân aprinse permanent, traseele parcurse de responsabilul stabilit pentru stingerea și camuflarea celorlalte surse de lumină; locația adăposturile existente și capacitatea acestora, poziția materialelor de intervenție și a celor de stins incendii, diferite locuri de adunare a echipelor specializate; alte date considerate necesare.
În sprijinul aplicării unitare a acestor acțiuni de apărare contra atacurile aero-chimice, Comitetul P.P.C. județean Dâmbovița emite o Ordonanță tip, prin care se ordonă următoarele:
atacul aerian va fi semnalat prin sirenele fabricilor care vor suna fără întrerupere, iar încetarea acestuia prin semnale intermitente;
iluminatul exterior va fi camuflat prin capișoane de hârtie albastră, iar ferestrele de la birouri, ateliere și magazii vor fi vopsite cu albastru și reduse la minimul necesar. Coșurile fabricilor vor fi prevăzute cu capișoane de tablă pentru a masca locul lor;
în cazul semnalării atacului adăpostirea personalului și populației (aflate în zonă la momentul respectiv) se va face chiar în pivnițele și subsolurile amenajate ca adăposturi colective din incinta obiectivelor, iar acestea vor avea afișat, atât la intrare cât și la ieșire, efectivele ce se pot adăposti precum și semnale luminoase camuflate, care să indice pe timpul nopții, personalului, ușa de acces;
la anunțarea atacului, șefii echipelor „volante”, constituite conform organizării serviciilor de protecție a populației civile de la fiecare obiectiv industrial, vor aduna personalul și-l vor echipa cu materiale specifice, necesare intrării imediate în acțiune. Aceste grupe vor transporta răniții la posturile sanitare și vor dezinfecta locurile contaminate cu substanțe toxice;
pompierii stabilimentelor, acolo unde există, vor fi pregătiți și dotați cu mijloace individuale de stins focul, astfel încât, de la primul semnal să intervină în cazul izbucnirii unui incendiu, pentru localizarea și lichidarea acestuia.
De supravegherea și aducere la îndeplinire a prescripțiior acestei ordonanțe sunt răspunzători directorii sau locțiitorii obiectivelor industriale.
Pentru asigurarea unei viziuni de ansamblu, încadrarea agentului economic în sistemul local al apărării pasive și realizarea unei cooperări eficiente în aplicarea diferitelor măsuri pe întreaga suprafață a comunității, se întocmește și se trimite autorității publice de care aparține, o fișă a obiectivului, cu toate datele necesare protecției instalațiilor și populației angajate: stabilirea, încadrarea și semnalele postului de alarmare, postul telefonic de legătură, harta cu luminile interioare și exterioare (modalitate de stingere și camuflare), situația adăposturilor (tip cameră, grosimea pereților, suprafață, capacitate, dotări), modul de camuflare a instalațiilor, constituirea echipelor volante și sanitare, tabele cu materialele din dotare.
La începutul lunii iunie 1930 se organizează și „sistemul de pândă apropiată” al județului, adică sistemul de observare, anunțare și alarmare a sosirii aviației de bombardament. După identificarea „punctelor sensibile” (orașul Târgoviște, reședința de județ, orașele Găești și Pucioasa, centrele industriale) s-a hotărât înființarea posturilor permanente, la Plasa Târgoviște (în comunele Ocnița, Bucșani, Gura Ocniței și Adânca), la Plasa Finta (în comunele Finta, Cornești, Bilciurești, Ghergani), la Plasa Titu (în comunele Principele Mihai și Tomșani) iar la Plasa Voinești (în comunele Mănești, Tătărani, Pietrari, Voinești și Râul Alb), alcătuite din câte 3 oameni fiecare, organizați pe schimburi. Dispunerea acestora se va realiza conform instrucțiunilor tehnice, „astfel ca să fie asigurată o bună vedere și o bună transmisiune a semnalelor de alarmă ”, iar transmiterea mesajelor către centrala punctului sensibil deservit se va face prin intermediul telefonului, iar acolo unde acesta nu există, se va asigura printr-un un biciclist ce va alerga la cel mai apropiat post telefonic. De respectarea acestor reglementări și de încadrarea cu oameni răspund Comitetele de P.P.C. al comunelor care le organizează, întocmind în acest sens „Tabele nominale cu personalul posturilor de pândari” și graficele de funcționare, pe ore și schimburi.
Așa cum am menționat, Prefectura, prin intermediul Comitetul de Protecție a Populației Civile(P.P.C) județean Dâmbovița, a transmis în teritoriu, către unitățile administrative și principalele stabilimente industriale, extrase din legislația și Instrucțiunile specifice primite, precum și ordinele de constituire a structurilor de conducere și coordonare a activităților de protecție a populației civile. Astfel, întocmirea planurilor și realizarea măsurilor prezentate până acum, le vom regăsi, mai mult sau mai puțin în funcție de atenția acordată acestor probleme de autoritățile publice locale, la toate orașele, comunele și a obiectivele economice cu importanță strategică din județul Dâmbovița.
În continuare, voi face mai multe referiri la activitățile orașului Târgoviște, ca reședință de județ și cu populația cea mai numeroasă, dar și cu o zestre arhivistică mai bogată, punctând aspecte specifice și diferite de la celelalte orașe, comune și stabilimente industriale, marea majoritate a problemelor de protecție civilă fiind comune și aplicându-se în același mod, după norme și instrucțiuni comune.
În orașul Târgoviște, constituirea Comitetului P.P.C., are loc în date de 17 ianuarie 1930, la sediul Primăriei, în următoarea componență:
președinte – G. Ionescu – președintele comisiunii interimare a orașului;
membrii – G. Antonescu – delegat al Poliției;
– lt. Cristu Stelian – Comandantul secției de Pompieri Militari;
– pr. C. Nițescu de la Biserica Sfântul Dumitru – delegatul clerului;
– prof. Haralambie Mihăilescu – delegatul învățământului.
* ofițer cu gazele va fi numit, în urma intervenției prefecturii către Comandantul Garnizoanei, lt. C. Negulescu din cadrul Regimentului 22 Infanterie.
Perioada imediat următoare a fost consacrată realizării studiilor, stabilirii existentului și necesarului de mijloace și materiale specifice protecției populației orașului, pentru întocmirea unor situații și planuri viabile, atât la nivelul localității cât și pentru stabilimentele industriale nominalizate de Marele Stat Major – rafinăriile „Carmen Petrol”, „Româno – Africană”, „I. Grigorescu”, „Helios” si „ Victoria” – la care se adaugă și Uzina Electrică, ca importanță specifică, toate fiind obiective economice arondate reședinței județului.
Primul proiect al Planul de protecție P.P.C. al orașului Târgoviște, reprezentând un element de noutate și totodată prima variantă de realizarea a instrumentului principal de lucru al Comitetului, ne prezintă o situație interesantă asupra modului de abordare a problematicii protecției populației civile, pentru o localitate de mărime medie din țară, reflectând în același timp și percepția autorităților publice locale, a instituțiilor reprezentative ale statului în teritoriu și a conducătorilor marilor operatori economici, față de problemele ce apar în cazul unui conflict armat. Dintr-o „Dare de seamă” a președintelui Comitetului P.P.C. al orașului, aflăm despre stadiul întocmirii Planului, următoarele aspecte:
posturile de pândă – au fost stabilite de Comitetul județean în localitățile Ocnița, Bucșani, Gura Ocniței și Adânca, dar nu s-au putut întocmi tabelele cu încadrarea acestora deoarece comunele respective nu au trimis încă datele solicitate;
posturile de alarmare – orașul este împărțit în două părți bine delimitate, centrul sau orașul vechi cu multe biserici și extremitățile nou dezvoltate de est, vest și sud, la care s-a luat în calcul și utilizarea mijloacelor de alarmare a fabricilor din zonă. În general, s-a căutat amplasarea lor la fiecare 300 m și în apropierea unui telefon, la aproximativ 100-150 m, stabilindu-se, după aceste criterii, 25 de posturi de alarmare prin sunete de clopote de biserici și 3 care utilizează sirene electrice, deservite de 19 telefoane. Încadrarea acestora este dificil de realizat deoarece, la un necesar de 141 de oameni, Centrul de recrutare asigură doar 94, diferența urmând să fie asigurată de către poliția orașului, prin repartizarea celor scutiți, reformați sau inapți medical, aflați în evidența lor;
adăpostirea – o comisie, formată din reprezentanți ai serviciului tehnic din primărie și ai poliției, a efectuat un recensământ al pivnițelor și subsolurilor, stabilind existența unui număr de 142 unități ce puteau fi utilizate, suficiente doar pentru 4 089 de locuitori. Pentru stabilirea necesarului de adăposturi, s-a luat în calcul cifra de 15 000 de persoane, înregistrată la ultimul recensământ, din care se scad cei 1 800 de mobilizați, rezultând astfel, un număr 9 060 de oameni rămași fără adăpostire. În scopul remedierii acestei situații, comisia recomandă construirea de către primărie a încă 155 de asemenea adăposturi, dar trebuie să se țină cont de faptul că, Biroul de Evidență a populației avertizează despre existența, în orașul Târgoviște, a unei populații reale de aproximativ 25 000 de locuitori;
reducerea luminilor și camuflarea lor – pentru fiecare adăpost, acolo unde nu există, să se monteze în cursul anului 1930, pe circuite separate, câte o lumină albastră afară și una sau două normale în interior, în funcție de capacitate;
sistemul sanitar – este necesar să fie reorganizat, deoarece toate calculele au fost făcute pornind de la o populație de 13 000 de locuitori. Secțiile de gazați nu sunt funcționale, una este existentă la spitalul județean, dar fără a se cunoaște modul de organizare a acesteia, iar la spitalul comunal aceasta trebuie prinsă în proiect de înființare. Au fost stabilite 12 posturi fixe de prim ajutor (necesarul real ar fi de 24) și s-au constituit 21 de echipe „volante”, fiecare având repartizat câte un sector de acțiune, mai mare sau mai mic în funcție de densitatea populației, dar pentru care nu sunt înscrise decât 87 de persoane, din necesarul de 210, iar numărul voluntarilor sosiți în sprijin, din partea „Societății de Cruce Roșie”, nu este stabilit. Toate aceste probleme sunt materializate pe „Harta sistemului sanitar”, aflată ca anexă la plan;
uzina electrică și serviciul de pompieri – sunt analizate împreună. Pentru prima, fiind considerată centrul vital al orașului, se alocă fonduri suplimentare și serviciul tehnic va întocmi un plan propriu cu măsuri specifice, în timp ce pentru secția de pompieri, se încearcă încadrarea în totalitate cu personal, iar completarea necesarul logistic va face obiectul unui plan de achiziții consistent, în tehnică și materiale;
evacuare – recensământul populației ce trebuie evacuată nu se execută, ea fiind sub 60 000 de locuitori;
camuflajul – se va realiza un studiu aparte pentru această problemă;
forțele poliției – sunt considerate suficiente pentru a-și îndeplini atribuțiile prevăzute de lege;
stabilimentele industriale – dintre toate cele nominalizate în ordinul Marelui Stat Major, doar reprezentanții rafinăriei „Carmen Petrol” au răspuns solicitărilor primăriei, pentru celelalte obiective urmând a se lua măsuri coercitive corespunzătoare, „acest fapt, dă notă puținului interes pe care-l pune a se executa ordinelor și Deciziilor Ministeriale pentru P.P.”.
În încheiere, se recomandă efectuarea unei estimări cât mai corecte a populației de către biroul de evidență, a unui recensământ cât mai exact al pivnițelor și subsolurilor din oraș, dar și elaborarea măsurilor specifice capitolelor restante, precum și aplicarea lor. Acest plan va fi terminat în termen de trei luni și va fi permanent actualizat.
Funcționarii primăriei, din cadrul serviciului tehnic, cu atribuții în domeniul protecției populației civile, cu largul sprijin al ofițerului cu gazele, ca secretar al comitetului, și-au luat în serios rolul, cel mai probabil datorită valului propagandistic prezent în toată presa românească și au demarat elaborarea unor norme și dispoziții, o parte rămase restante, din cadrul planului orașului, în timp ce altele sunt în completarea celor existente, pentru o detaliere mai amănunțită a măsurilor ce trebuiesc aplicate.
Ca exemplificare, Comitetul P.P.C. al orașului Târgoviște emite o Ordonanță prin care anunță că localitatea „este organizată avioanelor și gazelor de luptă, conform planului stabilit anterior”, precizează faptul că, clopotele bisericilor și sirenele de fabrică nu vor mai suna decât în caz de alarmare, iar pivnițele și subsolurile stabilite ca adăposturi se declară de interes public, se deblochează și eliberează imediat de orice materiale, fără a mai avea nicio altă întrebuințare. Pentru a întări seriozitate celor afirmate, sunt afișate și măsurile pecuniare aferente – „contravenienții prezentei ordonanțe vor fi judecați și condamnați, conform legii stării de asediu și amendați cu 10 000-20 000 lei.”
Pentru protecția populației în cazul unor atacuri aeriene și totodată pentru reducerea deficitului de adăposturi existent, primăria stabilește ca, pentru eliberarea unei autorizații de construcție a caselor, planurile de proiectare trebuie să cuprindă o pivniță cu înălțimea de 2-2,50 m, suprafața de minim 30-35 mp și maxim 50 mp, cu pereții din beton de 0,30 m și plafonul de 0,20 m, dotată cu instalații electrice și de alimentare cu apă, o fereastră sau maxim două, cu dimensiunile de 40-20 cm și cu o a doua ieșire în afara casei, cât mai aproape de poartă. Realizarea practică a acestor construcții, va fi urmărită de un reprezentant al serviciului tehnic. iar pe măsura terminării acestora, vor fi trecute în evidența orașului, ca locație și capacitate exprimată în numărului de persoane ce îl pot ocupa.
Camuflajul localităților, ca metodă de îngreunare a descoperirii și identificării din aer de către avioanele inamice, era o problemă delicată, datorită pe de o parte ineditului situației și pe de altă parte a costurilor ridicate necesare, exprimate prin numărul mare de instalații și personal necesar realizării acesteia. Instrucțiunile sosite, stabileau ca parametrii tactici minimi „acoperirea cu fum a instalațiilor de stat și stabilimentelor industriale precum și a suprafeței înconjurătoare, pe o întindere de 6-10 ori mai mare decât a instalației propriu-zise, în scopul de pune în nesiguranță pe observatorii aerieni asupra locului adevărat al instalațiunii.” La nivelul orașului Târgoviște, toate instituțiile publice și de interes privat sunt situate în centrul localității, în jurul poștei, pe o rază de aproximativ 200-300 m, iar camuflarea lor cu fum este mai mult decât necesară, deoarece pe principalele direcții de atac ale aviației, se află marile stabilimente economice, care deja adoptaseră această măsură (la est – fabricile „Carmen” și „Ciufu”; la sud – rafinăriile „I. Grigorescu”, „Helios” si „ Victoria”; la nord – se află transformatoarele uzinelor electrice Târgoviște și Dobrești). Un studiu efectuat în anii următori a demonstrat că, pentru realizarea unei perdele de fum în orașul Târgoviște, era necesară amplasarea a 244 de aparate în linie, dar conform normelor tehnice mai erau cerute alte 244 pentru dublare și alte 244 pentru a fi reîncărcate, acest lucru fiind evident prea costisitor și solicitând un număr foarte mare de oameni pentru manipularea tehnicii.
Din aceste cauze, măsura camuflării prin fum va fi totuși respinsă, în anul 1933, de către Comandamentul Teritorial al Corpului 5 Armată (cu ocazia aprobării „Planul de Apărare Pasivă a orașului Târgoviște”), motivația fiind clar determinată de aspectul economic, dar s-a ținut cont și de poziția geografică a localității prin situarea în afara axei probabile de bombardament, reprezentată de exploatările și depozitele de petrol de pe Valea Prahovei, concomitent cu lipsa din zonă a obiectivelor strategice de gradul I – depozite de muniție, noduri de cale ferată, centre de comunicații.
De o atenție specială a beneficiat uzina electrică, pentru care au fost întocmite norme speciale, determinate de importanța strategică pe care o reprezintă pe timp de război în desfășurarea unei activități normale a orașului Târgoviște și comunelor limitrofe. Planul de siguranță elaborat cuprinde măsuri deosebite de protecție, atât din punct de vedere organizatoric dar mai ales constructiv și anume:
s-a hotărât zidirea ferestrelor existente și s-a proiectat acoperirea secției principale cu un planșeu de beton, rezistent bombardamentelor aeriene clasice;
rezervorul de motorină principal a fost îngropat în pământ și protejat suplimentar printr-un zid dublu de beton armat;
în cazul distrugerii uzinei, s-au realizat conexiunile și circuitele necesare, racordării orașului Târgoviște la Uzinele electrice Dobrești, Schitu Golești și Câmpina, ale căror rețele trec prin apropierea urbei;
în subsolul uzinei s-a construit un adăpost rezistent la bombardamente, dotat cu toate cele necesare supraviețuirii unui număr de 20 de oameni;
s-a achiziționat pentru tot personalul măști de protecție individuale contra gazelor toxice;
s-a constituit o grupă de pompieri cu personal propriu, care desfășoară antrenamente intense pentru stingerea unui eventual incendiu, având la dispoziție: trei guri de apă cu racord normal, stingătoare, o rezervă de 2 mc de nisip cu uneltele aferente;
camuflajul instalațiilor se va realiza prin plantarea de pomi, aceștia încadrându-se foarte bine în grădinile deja existente;
anunțarea, alarmarea și legătura cu autoritățile locale se realizează prin sistemul orașului și prin circuite speciale, destinate acestui scop.
În orașul Pucioasa constituirea Comitetului P.P.C. are loc în luna ianuarie 1930, la sediul Primăriei, în următoarea componență:
președinte – col Ioan Costăchescu– președintele comisiunii interimare a orașului;
membrii – comisar ajutor Dumitru Petrovici – delegat al Poliției;
– Traian Nica – delegatul pompierilor;
– pr. Serghe C. Constantinescu – delegatul clerului;
– prof. Traian Ionescu – delegatul învățământului.
* ofițer cu gazele va fi numit ulterior, în urma intervenției prefecturii către Comandantul Garnizoanei.
La nivelul localității se întocmesc „Instrucțiuni pentru măsurile de luat în prevenirea protecției populației civile contra gazelor asfixiante”, cu caracter secret (acesta fiind Planul de protecție P.P.C.), și care cuprind toate punctele prevăzute de lege. La declararea mobilizării aceste „lucrări pregătitoare” se vor pune în aplicare de către Comitetul P.P.C., ele fiind structurate pe capitole specifice, cu responsabilități de execuție stabilite din timp. Având în vedere faptul că, măsurile de protecție a populației civile sunt asemănătoare cu cele prezentate mai sus, voi detalia pentru orașul Pucioasa doar serviciul de prevenire, pândă și alarmare a populației, în cazul apariției aviației de bombardament inamice, cu unele măsuri inedite adaptate locației comunității. Acesta are următoarele particularități de structură:
un post din trei oameni la oficiul P.T.T. care vor menține legătura între primărie și structurile din oraș, dar și cu Comitetul județean din Târgoviște;
un post de trei oameni în turnul Primăriei care vor supraveghea permanent spațiul aerian;
un post de trei oameni la biserică care, imediat ce sunt anunțați de postul de la primărie, vor alarma prin clopot sosirea dar și plecarea avioanelor;
în fiecare sat arondat administrativ orașului se va institui un post permanent de pândă, dar în componența căruia este și guardul satului, situat într-o poziție cu vizibilitate foarte bună și în directă legătură cu clopotul bisericii, pentru alarmarea și îndrumarea populației în cazul unui atac aerian;
sunt stabilite semnalele de recunoaștere a avioanelor proprii și sunt afișate la locul posturilor.
La sfârșitul acestor instrucțiuni se găsesc tabele cu personalul cu atribuții pe linia protecției populației, tabele cu norme de dotare a formațiunilor, schițe și hărți cu amplasarea posturilor, precum și modele de ordonanțe ce trebuiesc afișate, prin grija poliției, în cazul izbucnirii unui conflict militar.
Anii 1930 – 1932 sunt consacrați, cu precădere, definitivării constituirii acestor structuri de protecție civilă, la nivelul localităților și a stabilimentelor industriale clasificate de reprezentanții armatei, întocmirii planurilor de protecție a populației civile și a instalațiilor speciale, achiziționării de materiale sanitare și mijloace de protecție individuale, precum și de analiză, verificare practică și chiar experimentare a viabilității planurilor și măsurilor adoptate. Totuși, această activitate a întâmpinat o oarecare dificultate în mediul rural, probabil din cauza slabei propagande și lipsei de informații, sau pur și simplu din ignoranța autorităților publice locale, lucru dovedit de numărul mic de „lucrări” întocmite și aflate în evidența județului, la secretarul Comitetului P.P.C.
Din păcate, o mare parte din documente acestei perioade nu se mai regăsesc în arhivele județului Dâmbovița, în special cele ale comunelor și stabilimentelor industriale, iar corespondența între eșaloanele stabilite este foarte redusă.
Odată cu intrarea în vigoare a „Regulamentului apărării pasive contra atacurilor aeriene”, elaborat de Ministerul de Interne, aprobat prin Înalt Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933 și publicat în Monitorul Oficial nr. 69 din 23 martie 1933, protecția populației civile își găsește locul firesc în viața românilor, iar din punct de vedere legislativ țara noastră se armonizează, cu o întârziere totuși semnificativă, cu țările Europei. Până la începerea celui de-al doilea război mondial, în ciuda eforturilor depuse, România nu va putea recupera tot decalajul existent, dar măsurile luate pentru protecția populației civile își vor demonstra eficiența. Totodată, prin adoptarea acestui nou regulament, cu anexele sale tehnice, anulează și înlocuiește prevederile „ Instrucțiunii provizorii pentru organizarea protecției civile (P.P.C.) contra gazelor de luptă” cu scopul foarte bine definit de a organiza apărarea activă și pasivă.
Apărarea pasivă contra atacurilor aeriene are ca principală misiune limitarea efectelor bombardamentelor aeriene asupra populației și resurselor teritoriului, fie prin asigurarea unei protecții directe, fie micșorând eficacitatea acestor atacuri. Regulamentul stabilește mult mai clar și detaliază destul de precis modul de organizare, planificare, desfășurare și punere în practică a măsurilor de apărare activă și pasivă, prin întocmirea unui plan de apărare, ce se va întocmi la toate nivelurile la care sunt organizate structuri specifice, adaptat condițiilor locale și prin care se fixează, pe de o parte rolul și atribuțiile ce revin atât diferitelor instituții implicate, cât și populației.
La 14 august 1933, Comitetul de Protecție a Populației Civile(P.P.C) județean se autodesființează și în conformitate cu prevederile art. 14 și 15, din regulamentul Apărării Pasive, se constituie Comisiunea județeană de Apărare Pasivă, a județului Dâmbovița, în următoarea componență:
președinte: Prefectul județului;
membrii; Comandantul Cercului de Recrutare, Primarul orașului Târgoviște, Primarul orașului Găești, Primarul orașului Pucioasa, Prim Pretor al pleșei Târgoviște, Prim Pretor al pleșei Găești, Prim Pretor al plășii Pucioasa, Prim Pretor al pleșei Voinești, Prim Pretor al pleșei Bilciurești, Prim Pretor al plășii Ghergani, Prim Pretor al pleșei Titu, Șeful Serviciului Tehnic al județului, Comandantul Legiunii de Jandarmi, Medicul Primar al județului, Șeful Serviciului Sanitar Militar local, Șeful Serviciului Veterinar al județului, Șeful Poliției Târgoviște, directorii Stabilimentelor Industriale, Comandantul Pompierilor, Dirigintele Oficiului P.T.T., Revizorul școlar al județului, Șeful Regiunii Miniere, Cucernicul Protoereu al județului, Președintele Societății de Cruce Roșie, Președintele Uniunii Ofițerilor de rezervă, Consilierul tehnic – ofițer de la Cercul de Recrutare, secretarul comisiei.
Această comisie se întrunește, pe baza convocării președintelui, și are principala sarcină de a asigura Prefectului suportul tehnic de specialitate, cu rol consultativ, pe timp de pace și de război, pentru pregătirea și punerea în aplicare a măsurilor de apărare pasivă la nivelul județului. Gradul de pregătire al ansamblului acestor activități se concretizează într-un document unic, strict secret, denumit „Planul apărării pasive al județului Dâmbovița”, document cu rată de actualizare permanentă, și care, se constituie ca parte componentă a planului național al mobilizării teritoriului. Structura de principiu și compunerea acestuia este prezentată ca model, într-o anexă a Regulamentului Apărării Pasive, este o dezvoltare firească a planurilor și măsurilor luate anterior, dar prezentate într-o concepție mai unitară și mai sistematizată, ceea ce are ca rezultat o creștere a viabilității acestuia.
Între Comisia județeană și autoritățile militare locale, respectiv unitatea de garnizoană și Cercul de Recrutare Dâmbovița, a existat o colaborare deosebită datorită activităților comune – lucrările de mobilizare în caz de război, evidența personalului nemobilizabil pentru încadrarea formațiunilor de apărare pasivă etc. În plus, noul cadru legislativ stabilea ca atribuție a structurilor militare organizarea serviciului de pândă, transmiterea semnalelor de alarmare, organizarea camuflajului și a modalității de stingere a luminilor în zonele amenințate. Din acest motiv, la data de 28 noiembrie 1933, a fost numit în funcția de „ofițer cu alarma”, cu postul în capitala județului, în conformitate cu prevederile art. 30 și la propunerea președintelui Organizației ofițerilor în rezervă, lt.colonel Marinescu Stelian, a cărui semnătură o vom regăsi pe planurile județene și ale orașului Târgoviște, în dreptul certificării anumitor măsuri, în conformitate cu atribuțiile specifice. Acesta va fi susținut de activitatea serviciului P.T.T., prin verificarea, repararea și întreținerea legăturilor și aparatelor telefonice existente, dar și prin instalarea de noi circuite, pentru transmiterea și recepționarea mesajelor de la posturile de pândă, a semnalelor de alarmare sau a comunicatelor de la eșaloanele superioare.
În ședințele Comisiei de Apărare Pasivă, desfășurate periodic, s-a analizat stadiul îndeplinirii măsurilor la nivelul județului, s-au completat și actualizat datele din anexele documentelor, s-au discutat și s-au căutat soluții de remediere a dificultăților apărute, dar în special s-a monitorizat și coordonat activitatea subunităților administrative și a marilor stabilimente industriale, pentru a se putea realiza, cu sprijinul tuturor instituțiilor statului reprezentate în teritoriu, o concepție comună și unitară în realizarea măsurilor de apărare pasivă.
Un punct distinct din ordinea de zi a fiecărei ședințe îl constituia problema stabilimentelor industriale. Acestea au fost clasificate pe categorii, (art. 5 din „Regulamentului apărării pasive contra atacurilor aeriene”), iar pentru cele care se încadrează la categoria a I-a, și necesită luarea unor măsuri speciale, a fost prezentat un plan model de apărare pasivă, cu sarcini și termene de executat. Principala dificultate întâmpinată aici, în prima perioadă, a fost greutatea obținerii aprobărilor și a fondurilor necesare construirii adăposturilor și a achiziționării de noi materiale pentru apărarea pasivă, datorită faptului că, majoritatea întreprinderilor mari aveau sediile centrale la București, iar birocrația exista și atunci. De asemenea, membrii comisiei, după efectuarea unor analize pe teren, au stabilit ca pentru unitățile economice grupate în aceeași localitate, unele măsuri generale de siguranță (serviciul de pândă, alarmarea) să fie comune, iar, acolo unde locația permite, să se organizeze un singur serviciu de stingere a luminilor, de camuflare și de stingere a incendiilor, reducând astfel, atât cantitatea de materiale, dar mai ales numărul personalului necesar încadrării acestor formațiuni.
Pentru a se aplica în mod unitar prevederile „Regulamentului apărării pasive contra atacurilor aeriene” la nivelul orașelor și comunelor, Ministerul de Interne emite Ordinul nr. 658 din 9 august 1933, prin care sunt transmise în teritoriu instrucțiuni de aplicare a legislației specifice structurilor administrative, precum și stabilirea de termene clare de finalizare a documentelor cuprinse în planurile de apărare pasivă urbane și comunale. Un răspuns imediat îl întâlnim la orașul Târgoviște, urmat de Pucioasa și Găești, care își constituie Comisia de Apărare Civilă în vara anului 1933, în componența:
președinte: Primarul orașului;
membrii; medicul orașului, medicul veterinar al orașului, delegatul Comandamentului Corpului de Armată Teritorial, Comandantul Companiei de Jandarmi, Șeful Serviciului Tehnic al Primăriei, Șeful Poliției, delegatul Stabilimentelor Industriale de categoria I (de la uzina electrică), Comandantul Pompierilor, Dirigintele Oficiului P.T.T., Șeful stației C.F.R., delegatul învățământului secundar, delegatul învățământului primar, delegatul învățământului profesional, reprezentantul cultului ortodox, reprezentantul cultului romano-catolic, reprezentantul cultului mozaic, reprezentantul Societății de Cruce Roșie, secretarul comisiei.
Existând o relație de colaborare foarte bună cu Cercul de Recrutare Dâmbovița, comisia va întocmi, relativ în timp scurt, „Planul de Apărare Pasivă al orașului Târgoviște”, având ca punct de pornire studiile și anexele întocmite în anul 1930, compus din următoarele piese, text și hartă:
planul legăturilor telefonice cu centrala de alarmă a județului;
planul orașului împărțit pe sectoare, cu toate stabilimentele de categoria a I-a, fixate pentru a-și organiza apărarea pasivă;
planul orașului cu indicarea primirii și difuzării alarmei de la centrala județeană, la instituțiile publice și stabilimentele industriale arondate acesteia;
planul stingerii luminilor și consemnele stabilite;
pentru adăpostire, camuflaj, poliție și control;
planul de camuflaj;
planul de adăpostire;
planul de pază(poliție), cu stabilirea sectoarelor de pază din cadrul orașului;
planul de control și reglementare a circulației.
planul orașului cu indicarea adăposturilor existente și a celor aflate în construcție;
planul împrăștierii populației;
planul stingerii incendiilor și ridicare a dărâmăturilor;
planul Serviciului Sanitar cu punctele de intervenție urgențe, poziționarea spitalelor, a zonelor unde se poate institui carantina, etc.
La toate documentele realizate se anexează tabelele din carnetul de mobilizare, întocmit pe baza situației de efective existentă în acel moment.
O atenție deosebită din partea Serviciului Tehnic al Primăriei va fi acordată uzinei electrice (prin aplicarea și actualizarea planului deja întocmit din 1930) și sistemului de alimentare cu apă a orașului Târgoviște. În caz de război, pentru alimentarea cu apă a instituțiilor statului și a populației civile, se vor întocmi documentațiile tehnice necesare forării și amenajării speciale a unor puțuri, concomitent cu consolidarea și camuflarea celor industriale, deja existente.
Celelalte localități ale județului, în special comunele rurale, au manifestat aceeași inerție ca la aplicarea „ Instrucțiunilor provizorii pentru organizarea protecției civile (P.P.C.) contra gazelor de luptă” din 1929, situație reflectată de secretariatul Comisiei județene de Apărare Pasivă care, la începutul anului 1934, semnala faptul că, doar 8 comune din 110 existente respectaseră termenele stabilite și întocmiseră documentele necesare. Excepția care confirmă regula a fost comuna Mătăsaru, din plasa Găești, care a prezentat un plan de apărare pasivă comunală complet, bine documentat și care a demonstrat că legile, instrucțiunile și modelele trimise pot fi foarte bine înțelese și aplicate. Acesta a fost distribuit drept model de către Prefectul județului Dâmbovița, ca responsabil de pregătirea și punerea în aplicare a apărării pasive, la celelalte localități, situația remediindu-se abia către anul 1937.
Încadrarea serviciilor de apărare pasivă se va face în mod uniform și cu respectarea prevederilor „Instrucțiunilor cu privire la rolul și atribuțiile Ministerului de Interne, Ministerelor interesate și organelor în subordine”, structura acestora fiind cea prezentată în capitolul anterior – serviciul de pândă locală, serviciul de alarmă, serviciul de stingere a luminilor, serviciul de adăposturi și tranșee, serviciul sanitar și serviciul de stins incendii.
Pregătirea personalului ce încadrează aceste formațiuni, și nu numai, se va efectua în Centrul de Instrucție al formațiunilor de apărare pasivă din județul Dâmbovița, înființat în ședința Comisiei Apărare Pasivă din 24 septembrie 1934, condus de Prefectul județului, asistat de ing. D. Nicolaescu – șeful Regiunii Miniere și Fl. Vlădescu – prim pretor al plășii Târgoviște, care își deschide porțile pentru pregătirea primei serii de cursanți la 1 octombrie. Constituirea, atribuțiile, programa analitică și în general toate aspectele legate de buna funcționare sunt reglementate de Ordinul nr.3853/1934 al Ministerului de Interne, „Instrucțiunile necesare organizării și funcționării centrelor județene pentru instrucția persoanelor ce încadrează formațiunile de apărare pasivă”. Pentru predarea unor teme specifice autoritățile locale au apelat la personal licențiat și foarte bine pregătit în domeniile solicitate – medici civili sau militari, ofițeri absolvenți ai unor școli militare de profil (chimie, pompieri militari, transmisiuni, poliție etc.), ingineri și arhitecți din cadrul serviciului tehnic al primăriei, uzinei electrice, asigurând astfel veridicitatea și calitatea necesare pentru cunoștințele predate.
La rândul său, Comandamentul Teritorial al Corpului 5 Armată emite către Cercul de recrutare Dâmbovița, ordinul nr. 6849/1934 prin care se dispune începerea trecerii populației civile prin camera de gaze, începând cu personalul ce încadrează structurile de apărare pasivă. Camera de gaze se amenajează la sediul Regimentului 22 Infanterie, iar trecerea prin atmosfera contaminată se desfășoară săptămânal, sub supravegherea Ofițerului cu gazele specializat, cu începere din data de 28 septembrie 1934, exemplul personal fiind dat de membrii Comisiei județene de Apărare Pasivă.
Legile, dispozițiile și instrucțiunile emise de guvern și ministerele de resort, planurile întocmite la fiecare nivel administrativ la fel ca și toate măsurile luate pentru realizarea apărării pasive nu-și găsesc finalitatea, fără a asigura un minim de pregătire, „un minim de instrucție” printr-o „propagandă judicioasă” a principalului beneficiar, populația civilă. Prin asigurarea cunoașterii de către cetățeni a măsurilor și regulilor, de respectat pe timp de război, se asigură nu numai sprijinul formațiunilor constituite dar se limitează și efectele panicii ce se instalează în cazul unui atac aerian, asupra unui oraș cu o populație insuficient pregătită din timp de pace, și din cauza căreia, se accentuează pagubele produse și cresc considerabil pierderile de vieți omenești. Din acest motiv educația sub diferite forme: prezentarea de teme și conferințe, editarea de pliante, publicațiuni, broșuri, desfășurarea de demonstrații practice, exerciții și aplicații etc., în termenii vremii printr-o „propagandă” metodică, formează baza organizării raționale a apărării pasive.
După apariția, la 25 octombrie 1929, a „ Instrucțiunile provizorii pentru organizarea protecției civile (P.P.C.) contra gazelor de luptă”, unde problemele de informare și pregătire a populației nu erau specificate, autoritățile județului Dâmbovița au luat unele măsuri firești în acest sens, în special pentru transmiterea cunoștințelor teoretice generale despre gazele de luptă ce pot fi întrebuințate în cazul izbucnirii unui conflict armat. La nivelul învățământului local, deoarece profesorii civili de chimie nu erau specializați și nu stăpâneau corespunzător aceste noțiuni, un reprezentant al direcției școlilor împreună cu ofițerii specialiști în gaze de la Regimentul 22 Infanterie și de la Regimentul Carelor de Luptă au întocmit un program, care a fost respectat, prin care să se țină câte o expunere în toate liceele și clasele superioare din Târgoviște. La încheierea acestor conferințe teoretice, în vara anului 1930, s-a desfășurat în poligonul garnizoanei o aplicație tactică cu utilizarea diferitelor substanțe toxice, la care au fost invitați să participe elevi de la toate școlile din oraș. De asemenea, la toate instructajele administrative ținute de Prefectură în județ, a participat și un reprezentat avizat de Comitetului județean de P.P.C., care a prezentat un material privind utilizarea, efectele și principalele tipuri de gaze de luptă. Tot reprezentanții militari ai unităților menționate, la solicitarea autorităților publice locale, au detașat, pentru pregătirea cercetașilor, 6 ofițeri instructori (2 pentru instrucția tragerii, 2 pentru probleme de organizare, 1 transmisionist și 1 ofițer cu gazele), activitate desfășurată cu destul de multe disfuncționalități: pe de o parte programul foarte încărcat al cadrelor militare, ele având și alte îndatoriri de serviciu ce trebuiau respectate, și pe de altă parte, lipsa de atenție pe care unii reprezentanți ai comunităților locale o acordă acestui gen de pregătire, în special prin nealocarea sumelor de bani necesare susținerii logistice a acestor forme de pregătire.
Activitate de propagandă, pentru orientarea personalului autorităților publice locale, a tineretului din școli, a muncitorilor din întreprinderi etc., va fi legiferată și va consta în „ora de apărare pasivă săptămânală”, obligatoriu a se desfășura la fiecare departament administrativ, stabiliment industrial de categoria a I-a, licee, regii autonome și organe subordonate. Prefectura, prin consilierul tehnic căpitan I. Teodorescu, împreună cu șeful biroului M.O.N.T. Emil Bolovăneanu, stabilesc „Programul de propagandă a apărării pasive în județul Dâmbovița ”, prin care, guard locotenent Florea Gheorghe din Arsenalul și Depozitul de armament Târgoviște va susține conferința cu tema „Aspectul general al războiului aerian viitor” în următoarele locații: Sala de Arme, Liceul de băieți „Enăchiță Văcărescu”, Liceul de fete „Carabella”, Liceul comercial, Liceul industrial de băieți, Liceul industrial de fete, Școala de cântăreți bisericești și Căminul de ucenici, orașul Pucioasa ( o conferință pentru autoritățile locale și una pentru toate școlile), orașul Găești, stabilimentele industriale din Ochiuri, Gura Ocniței, Viforâta, Teiș, Șotânga, Răzvad, comuna Fieni și comuna Brănești.
Un aspect important în pregătirea tinerilor, pentru a contribui la micșorarea efectelor războiului asupra populației civile, l-a constituit activitatea organizației de cercetași și a Oficiului Educației Tineretului Român, care începând cu anul 1936 au organizat cursuri proprii de apărare pasivă. În scopul integrării acestora în cadrul organizării protecției cetățenilor la nivelul județului Dâmbovița, inclusiv în lucrările de mobilizare, Ministerul de Interne, prin Oficiul Național pentru Apărarea Populației contra atacurilor aeriene, solicită Prefectului luarea unor măsuri de sprijinire și încurajare a instruirii formațiunilor în foarte bune condiții, cum ar fi:
să se pună la dispoziția personalului instructor, destinat pregătirii cercetașilor, materiale propagandistice, didactice, demonstrative astfel încât, procesul de instruire să fie cât mai aproape de realitate;
formațiunile de cercetași să fie invitate să participe la toate exercițiile tehnice, aplicații, conferințe etc. ce se vor organiza și desfășura la nivelul comunităților locale;
la cerere, personalul Centrului Județean de Instrucție, să conducă unele ședințe de pregătire.
Pentru a se asigura o foarte bună legătură de cooperare și coordonare între partea administrativă – Prefectură, orașe și comune urbane – și structurile cercetășești, și pentru a stabili necesarul de formațiuni și specialitățile pentru care vor fi formați aceștia, devin membrii ai Comisiei județene de Apărare Pasivă Comandanții Legiunilor și Cohortelor, împreună cu cei ai formațiunilor O.E.T.R. existente.
„Liga Antigaz”, asociație înființată în anul 1930 la București, își va deschide sucursale în multe localități ale județului. În orașul reședință se înființează, la 18 ianuarie 1932, Cercul Antigaz Târgoviște, cu 39 de membrii fondatori, având la conducere următorul comitet:
Președinte:
Ilie El. Angelescu – primarul orașului;
Membrii:
dr. I. Alexandrescu – medicul orașului;
Gh. Dudău – directorul școlii de meserii;
ing. I. Lincă – inginerul județului;
C. Dinu – comandantul cercetașilor;
Cenzori:
A. Nicolaescu – dirigintele oficiului P.T.T.;
N. Mărgulescu – revizor școlar;
Secretar:
Ștefan I. Nicolaescu – secretarul primăriei.
În orașele și principalele comune ale județului se înființează filiale ale acestei organizații, care împreună cu cea din Târgoviște, formează Cercul Antigaz județean Dâmbovița, care își propune să desfășoare o intensă activitate de propagandă pentru atragerea în rândurile sale a cât mai mulți cetățeni, iar prin activitățile ce le va organiza – conferințe, serbări, liste de subscripții etc. – să adune fondurile necesare achiziționării materialelor și susținerii logistice a măsurilor cuprinse în planurile de protecție la nivelul comunităților. Conform statutului sumele de bani colectate vor fi depuse în contul deschis sub titulatura „Fond pentru protecția populației civile a orașului Târgoviște”, la sucursala locală a Băncii Naționale, dar din care, un sfert vor reveni la dispoziția Comitetului Central, pentru finanțarea activităților de cercetare, studii, elaborare de lucrări etc.
Președintele Ligii Antigaz, generalul Radu Rosetti și secretarul acesteia colonelul Pohrib Gheorghe, pentru sensibilizarea autorităților locale privind importanța realizării măsurilor de protecție a populației civile, trimit, la începutul anului 1933, un material cu caracter secret, adresat conducerii județului Dâmbovița, în care sunt prezentate unele informații referitoare la apărarea aeriană și războiul chimic, din diferite state, pentru a îndemna la grăbirea aplicării măsurilor legale și implicit la recuperarea timpului pierdut și micșorarea decalajului existent între țări. În Germania centrele tehnice de interes vital (uzinele electrice, de apă etc.) se înconjoară de construcții și sunt protejate prin dispozitive de camuflaj cu fum și ceață. În Uniunea Sovietică, în completă contradicție cu programul politic susținut de autorități, Trotzki încurajează dezvoltarea industriei fabricării gazelor toxice și folosirea acestora în război, în timp ce Președintele Comitetului pentru organizarea industriei de apărare, chimistul Ipatiev, anunță înființarea a 500 de fabrici pentru producerea substanțelor de luptă, concomitent cu studierea evoluției mijloacelor individuale de protecție, în special a măștilor de gaze, dar și a unui sac-costum cu o fereastră de celuloid etanș pentru vedere, cu posibilități de respirat printr-un tub cu cartuș filtrant, realizat la un preț foarte scăzut. Protecția populației civile este susținută de organizația ce numără câteva milioane de membrii „Osoaviachim”, care împarte măști protectoare la modesta sumă de 6-8 ruble, pentru a putea fi utilizate pe timpul desfășurării unor exerciții, organizate împreună cu autoritățile locale în diferite în orașe, urmărind, prin intermediul reprezentanților săi, modul de acțiune al cetățenilor în cazul unui atac aerian cu gaze toxice și acordarea ajutorului sanitar (manevrele de la Leningrad din luna septembrie au simulat timp de 5 zile mai multe tipuri de bombardament). În Franța, toți cei 600 de funcționari ai „Banque de France” sunt înscriși în asociația „Liga datoriei naționale” și au urmat cursuri de apărare aero-chimică. Asemenea informații, despre activitatea de apărare pasivă, modul de desfășurare a unor exerciții și aplicații tactice pentru populație, dar și unele situații reale de război cu implicații asupra cetățenilor vor fi prezentate periodic și opiniei publice, până la începerea războiului, în revista „Antigaz” – publicație a Serviciului de Apărare Contra Gazelor, din 1931 transformată în Direcția Chimică Militară.
Cu mari greutăți „Liga Aero-chimică”, constituită în decembrie 1927, reușește să amenajeze și să doteze un vagon aerochimic român, după modelul polonez, inaugurat de către regele Carol al II-lea la Sinaia, și care, constituie un inedit și important mijloc de propagandă, cu un mare impact în rândul tinerilor. La solicitarea Cercului județean Antigaz, acesta sosește în Târgoviște, în perioada 17-21 martie 1933, unde este pus la dispoziția publicului gratis. Cu această ocazie, personalul ce încadrează această tehnică susține expuneri despre războiul chimic, sunt prezentate mijloacele de protecție individuale existente, se organizează ședințe practice de trecere prin camera de gaze, sau se distribuie pliante cu acțiunile ce se desfășoară pe timpul unui atac chimic. Ecoul mediatic, din cotidianele locale și centrale, a fost atât de mare, încât toate școlile din orașele județului au avut în program vizitarea acestui vagon, inițiativa organizatorilor atingându-și astfel scopul propus – informarea cetățenilor. Această activitate va fi continuată, după iulie 1933, de către „Liga apărării contra atacurilor aeriene”, ce ia ființă prin fuzionarea dintre „Liga Antigaz” și „Liga Aero-chimică”.
Tot pentru informarea populației, cu sprijinul Secretariatul General al Comisiei Superioare de Apărare Pasivă, s-a difuzat gratuit în tot teritoriul județului Dâmbovița, broșura „Ce trebuie să știe orice român despre apărarea țării și îndeosebi despre apărarea contra atacurilor aeriene”, scrisă de colonelul Gh. Popescu și colonel N. Bădescu, care prezintă și explică, în capitolele sale:
„primejdiile care ne pândesc din cauza dușmanilor neîmpăcați ai neamului nostru;
modul cum se manifestă războiul în viitor, datorită dezvoltării mijloacelor de atac ale aviației;
măsuri de apărare ce trebuiesc luate și importanța sprijinirii acțiunilor autorităților de către populație;
ca trebuie să facă orice român pentru înfăptuirea apărării pasive”.
În anii următori, datorită apariției cinematografului, filmul de propagandă câștigă o pondere însemnată printre mijloacele de informare a cetățenilor. Oficiul Național pentru apărarea populației va realiza și transmite în toată țara, filme tematice, în care se prezintă importanța, realizarea practică a unor măsuri simple și eficiente pentru apărarea împotriva atacurilor aeriene clasice și cu gaze de luptă, dar și desfășurarea unor exerciții și aplicații organizate de autoritățile diferitelor orașe din Europa. Așa este cazul „Războiul viitorului” care, în numai 3 zile de rulare în orașul Târgoviște, a fost vizionat de 1256 de persoane, marea majoritate fiind elevi ai școlilor și liceelor din județ.
Desăvârșirea practică a educației populației și a instruirii formațiunilor de apărare pasivă, așa cum am mai menționat, se concretizează prin „exercițiile de ansamblu – alarmă, stingerea luminilor, exerciții de transmisiuni, exerciții constând din punerea în aplicare a serviciilor de apărare cu chemarea personalului respectiv, etc..” ca fiind cea mai complexă formă de pregătire. Prin aceste exerciții organizate la nivelul comunităților locale, cu aprobarea prefectului și conduse în mod direct de primar, se urmăresc mai multe probleme importante, cum ar fi:
modul de recepție, transmitere a semnalelor de alarmare la localității și principale obiective industriale, din zona de responsabilitate;
funcționarea sistemelor de alarmare și audibilitatea acestora pe toată suprafața localității;
verificarea fiabilității planurilor de apărare întocmite la nivelul localităților;
verificarea modului de organizare, conducere și acțiune al comisiilor și structurilor de apărare pasivă formate din autoritățile publice locale;
modul de acțiune al formațiilor și serviciilor de apărare pasivă, pentru limitarea și înlăturarea efectelor unui atac aerian sau chimic;
acordarea primului ajutor;
cunoașterea de către populație a semnalelor de alarmare, a măsurilor și modului de acțiune în momentul transmiterii acestora.
În perioada anilor 1933-1937, demonstrațiile practice de apărare pasivă au fost reduse și s-au desfășurat arareori, ele fiind condiționate de lipsa unor instrucțiuni specifice privind organizarea dar și de corelarea acestora cu manevrele militare ale Comandamentului Teritorial al Corpului V Armată. Deși au existat mai multe solicitări privind obținerea aprobărilor necesare pentru desfășurarea unor exerciții complexe și de mai mare anvergură, Ministerul de Interne prin Oficiul Național de Apărare Pasivă atrage atenția asupra criteriilor minime ce trebuie îndeplinite de autoritățile publice locale, astfel încât, aceste activități „să nu aibă caracterul de simple serbări sau spectacole ”. Cerințele de respectat se referă la:
întocmirea corespunzătoare a „Planului de Apărare a Populației a localității ….” în conformitate cu prevederile „Instrucțiunilor secrete transmise cu Ordinului 100/1936” transmise către prefectură, municipii și departamente;
personalul care încadrează planurile să fie pregătit în domeniul specificat în carnetul de mobilizare al Apărării Pasive;
prefectura, orașul, comuna, stabilimentul să dispună de materialul strict necesar desfășurării exercițiilor și demonstrațiilor;
formațiunile de apărare pasivă, și în special cele sanitare, participante la activități să fie dotate cu minimul necesar pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice;
pentru acțiunile aviației dar și a controlului execuției informațiilor rețeaua telefonică a județului Dâmbovița trebuie să fie completă (Ordinul Ministerului de Interne nr. 1780/ 14 iulie 1936), iar posturile de pândă să fie conectate în cea mai mare parte cu comunele învecinate (Ordinul Ministerului de Interne nr. 1770/ 10 iulie 1936);
adăposturile colective cuprinse în planuri să fie marcate pe teren, iar acolo unde există să fie cât mai dotate cu materiale.
Până la îndeplinirea acestor criterii, abia către sfârșitul anului 1936, s-au desfășurat doar „exerciții parțiale” (de stingere a luminilor, de funcționare a formațiunilor sanitare, de alarmă și intrare a salariaților în adăposturile colective, case, ascunzișuri etc.), care privesc o singură specialitate, și numai acolo unde s-au întocmit planurile specifice de intervenție pentru serviciul respectiv.
Primul exercițiu complex de apărare pasivă, desfășurat la nivelul județului Dâmbovița, a avut loc la data de 9 ianuarie 1938, în conformitate cu Ordinului Comandantului Comandamentului Teritorial al Corpului V Armată nr. 17 962/1938, prin care se ordona executarea a două alarmări, una pe timp de zi la orele 13.30 și a doua pe timp de noapte, la orele 21.30. În scopul informării populației asupra evenimentului și evitării declanșării unei stări de panică, în rândul locuitorilor orașelor s-au publicat anunțuri, în ziarele „Universul” și „Curentul”, iar la toate cinematografele, cu o săptămână înainte, a fost proiectat la începutul filmelor programul exercițiilor, în timp ce la nivelul comunelor rolul anunțării l-au avut agenții polițienești, urmărindu-se participarea și implicarea unui număr cât mai mare de cetățeni. Organizarea și coordonarea activităților s-a efectuat de către comisia formată din Prefectul județului Ștefan Popescu, Comandantul Cercului de Recrutare locotenent-colonel Gheorghiu Grigore și Șeful Poliției Târgoviște, dr. Bolfa, care, în plan organizatoric, a stabilit și întocmit un program pentru transmiterea semnalelor de alarmare din Târgoviște către orașele Găești și Pucioasa, comunele rurale și la principalele stabilimente industriale, realizându-se un cod pentru clopotele bisericilor și sirenele fabricilor (începerea alarmei prin semnale lungi timp de 3 minute și încetarea prin semnale scurte). De asemenea, un reprezentant al Serviciului Tehnic al Primăriei verifica la uzina electrică oprirea energiei electrice, necesară iluminatului public, pe durata alarmărilor. Fiind primul exercițiu de acest tip și de o mai mare anvergură, s-au constatat unele „greutăți întâmpinate”, în special la comportamentul populației remarcându-se o inerție în modul de acționare a cetățenilor, aceștia nefiind „montați” pe problematica urmărită. Pe timpul nopții vitrinele magazinelor au rămas majoritatea aprinse, iar la unele localuri nu numai că nu s-a executat camuflarea ferestrelor, dar lumina nu a fost stinsă decât la îndemnul poliției, nerespectându-se prescripțiile ordonate prin publicațiuni, evident motivația fiind legată de interesul economic prin pierderea clienților. La comunele rurale, datorită timpului scurt de pregătire(5 zile), în care nu s-au putut organiza și executa recunoașterile în teren, exercițiul ori a avut un aspect haotic și fragmentat, ori nu a mai fost executat. Concluzia firească, desprinsă din cele prezentate, este că scopul propus nu a fost atins, autoritățile locale solicitând la eșaloanele superioare repetarea acțiunilor.
Următorul „exercițiu parțial” de apărare civilă, dar poate cel mai complex ca număr de localități și instituții participante, s-a desfășurat în data de 14 aprilie 1938, între orele 10.30-10.40, în conformitate cu prevederile Adresei nr. 1315 din 3 martie 1938 a Ministerul Aerului și Marinei, transmis Prefecturii județului Dâmbovița de către Ministerul de Interne, prin Serviciul de Apărare Pasivă, cu nr. 984 din 10 martie 1938, în vederea punerii în aplicare a „Planului județean de Apărare Pasivă”, a verificării și completării lui, precum și pentru deprinderea personalului ce încadrează formațiunile și serviciile specifice, a funcționarilor din serviciile publice, a muncitorilor din fabrici, dar și a populației civile cu măsurile adoptate în vederea apărării contra atacurilor din aer. De această dată concepția exercițiului a fost transmisă din timp, a fost însușită de către toate autoritățile locale, fiind astfel înlăturate majoritatea problemelor constatate anterior. Pregătirea practică a exercițiului a avut loc cu o zi înainte, când la sediul Prefecturii a avut loc o conferință cu toți șefii instituțiilor și funcționarii din județ cu atribuții privind apărarea pasivă, în care s-au stabilit ultimele detalii organizatorice privind desfășurarea, formațiunile implicate și reguli de comportament a populației civile, subliniindu-se încă o dată, importanța desfășurării corecte și cu responsabilitate a acestor activități. Toate instituțiile publice, întreprinderile industriale, bisericile au fost obligate ca la primirea semnalului de alarmă de la județ sau oraș, să-l retransmită prin telefon, sirene, fluiere, clopote sau orice alt mijloc, către zonele din competența lor. Tot aici s-a hotărât ca, în după amiaza aceleiași zile, echipele specializate participante – de alarmare, de disciplină și adăpostire a personalului, de îndrumare – să execute câteva exerciții pregătitoare de antrenament, cu echipamentul complet și în condiții reale.
În ziua stabilită, de 14 aprilie 1938 ora 10.30, la auzul semnalelor de alarmare, sunete lungi timp de 3 minute, cetățenii au acționat în marea lor majoritate conform regulilor afișate, negustorii au tras obloanele, vehiculele aflate în circulație s-au oprit iar populația s-a îndreptat în ordine către adăposturile stabilite, astfel încât, după un interval de 5 minute, localitățile aveau un „aspect de singurătate”, pe străzi fiind doar patrulele de gardieni publici și jandarmi. Totul a reintrat în normal, la ora 10.40, odată cu transmiterea semnalelor de încetare, sunete scurte timp de 3 minute.
Din rapoartele înregistrate la Prefectura județului Dâmbovița, sosite de la orașe, comune, obiective industriale și alte instituții ale statului, se pot sublinia unele aspecte particulare, concluzii și învățăminte ale acestui exercițiu.
Pentru verificarea și supravegherea mai ușoară a activităților, din timpul pregătirii și desfășurării alarmării, orașul Târgoviște a fost împărțit în trei sectoare, fiecare având numit un observator, iar pentru o rapidă identificare erau fixate și marcate adăposturile colective de 20-30 persoane, astfel:
Sectorul 1 roșu – șef sector comisarul cl. 1 Munteanu Gavril, cuprindea străzile: Regele Carol cu adăposturile sale, sala gării, gangul hotelului „Popa”, adăpostul casei lui Gogu Pârvulescu din calea Domnească nr. 308, Mitropolia cu curtea sa, halele din obor și piață;
Sectorul 2 galben – șef sector comisarul cl. 1 Cristescu Constantin, ajutat de șeful de secție al gardienilor publici Mihailov Costea, cuprindea: adăposturile din gangul hotelurilor „Vultur” și „Regal”, str. I.C. Brătianu cu gangurile hotelurilor „București”, „Angelescu”, str. El. Rădulescu cu pivnița și restaurantul „Gh. Buculescu”, calea Domnească cu adăpostul Curtea Domnească, biserica Stelea și biserica Târgului;
Sectorul 3 albastru – șef sector comisarul ajutor cl. 1 Safta Constantin, avea în zona de responsabilitate: străzile Maior Brezișanu cu adăpostul din grădina cu duzi, biserica Lemnului, str. Costescu Comăneanu cu adăposturile N. Bendic, Gh. Călinescu și bisericile din zonă, Oborul Vechi, cuprins de străzile Comăneanu, Stolnicul, Simuleasa și Sârbi Calea Domnească.
Fiecare șef de sector era obligat să verifice dacă, gardienii publici și elevii Liceului Militar Mânăstirea Dealu, ce încadrau echipele polițienești, își îndeplineau atribuțiile de transmitere a semnalelor de alarmare și îndrumare a populației la adăposturile repartizate precum și a modalității de respectare a prevederilor Ordonanței nr. 24 a primăriei, referitoare la închiderea magazinelor cu tot cu marfa existentă pe trotuar, tragerea obloanelor. În orașul Târgoviște problemele au apărut la obor, unde, fiind zi de târg, erau prezente peste 1000 de căruțe cu produse, ce nu au putut fi evacuate sau mascate, iar negustorii din zonă nu și-au retras sau acoperit marfa expusă, unii chiar refuzând să execute măsurile ordonate. Mai mult, țăranii de la sate sosiți la piață au fost speriați că vor sosi avioane și vor arunca peste ei cu bombe cu gaze, astfel încât, în loc să se adăpostească au rămas lângă animale pentru ca acestea să nu se sperie și să fugă, din cauza zgomotului produs de sirene și clopote, așteptându-și sfârșitul. Circulația auto a fost corespunzătoare, singura problemă de semnalat fiind refuzul autobuzelor Gocimann de a pleca din stații, pe motiv că sunt în pană sau defecte. Toate aceste nereguli s-au concretizat printr-un tabel completat de reprezentanții poliției, înaintat Primăriei pentru ca cei vinovați „să fie dați judecății”. Un alt aspect negativ, destul de important pentru și cu posibile consecințe foarte grave într-o situație reală, a fost existența unor zone în care semnalele de alarmare nu sunt auzite și pentru care, serviciul tehnic, va trebui să adopte unele soluții practice – mutarea unor clopote de biserică, achiziționarea și instalarea de sirene noi etc. – primind pentru remedierea acestei deficiențe, termenul legal de o lună, inclusiv cu refacerea planului de alarmare al orașului și actualizărilor hărților anexe.
Comisia de Apărare Pasivă a orașului Târgoviște, prin dările de seamă, solicitate periodic, cu scopul îmbunătățirii planurilor întocmite sau adoptării unor măsuri compensatorii la nivelul localității, era obligată să ia în considerare și să analizeze stadiul organizării pentru protecția pasivă a locuitorilor comunelor arondate, a salariaților instituțiilor și obiectivelor economice, precum și problemele specifice cu care s-au confruntat acestea pe timpul exercițiului. De exemplu, Primăria comunei Viișoara semnalează lipsa totală de pansamente, „absolut necesară într-un atac real ”, iar pentru Școala normală de Învățători I.H. Rădulescu problema cea mai importantă este lipsa unui subsol amenajat ca adăpost, în timp ce, Casa Autonomă pentru Ocrotirea și ajutorarea personalului – Căminul C.F.R. Târgoviște prezintă modul de organizare și încadrare a echipelor de apărare constituite (de alarmare, de stingere a luminilor, de disciplină și adăpostire a personalului și materialelor, de ajutor sanitar, de stingere a incendiilor) cu propunea de reluare a unor astfel de antrenamente, pe timp de zi și de noapte, dar pentru pregătirea elevilor. Toate aceste probleme vor face obiectul unui plan de măsuri, cu termene și responsabilități, atât pentru actualizarea și îmbunătățirea documentelor proprii cât și pentru achiziționarea efectivă de materiale necesare formațiunilor de intervenție.
În orașul Găești scopul exercițiului, modalitățile de acțiune în cazul producerii unui atac aerian au fost anunțate și explicate populației prin bătăi de tobe, iar instruirea autorităților publice locale, civile și militare, a personalului cuprins în documentele de apărare pasivă s-a desfășurat conform programului stabilit, la Prefectura județului. Pe timpul alarmării s-a constatat că, populația de la urbană este mai pregătită ca cea de la sate, cei prezenți în târgul orașului au trebuit îndrumați și mutați, cu căruțe cu tot, pentru a se adăposti. A existat și un moment de panică, deoarece înainte cu 10 minute de începerea activităților, două avioane au trecut prin vecinătatea orașului.
În concluzie, saltul calitativ, constatat față de exercițiul anterior, este considerabil, în special datorită implicării mai multor structuri în desfășurarea demonstrațiilor, dar și a unei pregătiri mai bune a oamenilor de la orașe. De aici rezultă foarte clar necesitatea continuării informării cetățenilor și instruirii serviciilor constituite, cu mențiunea specială de intensificare a propagandei în zonele rurale, unde s-a văzut lipsa de interes a autorităților locale, față de protecția propriilor locuitori.
Pericolul izbucnirii unui nou conflict armat în Europa, datorită accentuării cursei înarmărilor și dezvoltării galopante a aviației, și în general, a industriei de război, la care se adaugă ascensiunea fascismului în Germania, a determinat Ministerul Aerului și Marinei să reia, din toamna anului 1938, desfășurarea exercițiilor și demonstrațiilor de apărare civilă, punând un accent mai mare pe complexitatea situațiilor tactice create și pe dotările tehnice și cu materiale, al formațiunilor și serviciilor de intervenție, organizate la nivelul fiecărei structuri.
Exercițiul de apărare pasivă ce s-a desfășurat la 29 septembrie 1938, între orele 12.00-12.10 și 23.00-23.10, pe întreg teritoriul județului, a avut ca bază legală ordinul Ministerului de Interne nr. 3047/1938 și ordinul Comandantului Comandamentului Teritorial al Corpului V Armată nr. 1892/1938. Experiența acumulată este prezentă încă din partea organizatorică, unde diversitatea și amploarea activităților de pregătire a crescut considerabil. Astfel, în baza Instrucțiunilor Ministerului Aerului și Marinei nr. 4010/1938 și în concordanță cu Instrucțiunile Tehnice ale Ministerului de Interne nr. 2600/1938, ale Ministerului Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale nr. 200/1938 și ale Ministerului Finanțelor nr. 1000 și 324/1938, s-au întocmit norme și măsuri pentru toate tipurile de „localuri” ale autorităților din orașe, comune, și care, imprimate la tipografia Prefecturii, au fost expediate tuturor instituțiilor și departamentelor, pentru organizarea apărării pasive și punere în aplicare a măsurilor practice pe timpul desfășurării exercițiului din luna septembrie. De asemenea, la nivelul județului și a orașului Târgoviște, s-au luat unele măsuri importante de propagandă pentru populația civilă, care au constat din:
s-a întocmit Ordonanța nr. 69/16 septembrie 1938 pe care Primăria, a tipărit-o în 400 de exemplare și a afișat-o în toate locurile publice, pe străzi, în magazine, la târg etc.;
s-a editat o broșură ce cuprinde consemnul cu măsurile de protecție contra atacurilor aero-chimice, în 4000 de exemplare, fiind distribuită gratuit fiecărui cetățean, cap de familie, din oraș;
în urma referatului consilierului tehnic, Prefectura județului a obținut de la Ținutul Bucegi fondurile necesare pentru tipărirea unei instrucțiuni cu principalele măsuri de apărare pasivă, în 50 000 de exemplare, pentru distribuirea gratuită în toate localitățile.
La ora stabilită în planul exercițiului, centrala de alarmă județeană a întrerupt convorbirile particulare și a transmis semnalele stabilite, în prima urgență instituțiilor publice, zonei petroliere, obiectivelor industriale de pe raza orașului și centralelor din Găești și Pucioasa, iar în a doua urgență, s-au anunțat simultan, Preturile și cele 15 primării rurale dotate cu telefon. Noutatea acestui exercițiu este că, în orașul Târgoviște, după încetarea alarmei și reluarea activității populației civile, au intrat în funcțiune echipele constituite de pompierii militari – de cercetare gaze, de dezinfectare a terenului, de ridicare a victimelor și stingere a incendiilor – care au mers la locurile unde agenții poliției au simulat efectele unui atac aerian, dărâmarea unei case cu blocarea accesului pe o stradă și incendierea alteia. Formațiunile de intervenție, dotate cu materiale corespunzătoare, au încercat realizarea unui flux cât mai aproape de realitate, pentru a prezenta demonstrativ cetățenilor, aflați în asistență, modul de acțiune pentru limitarea și înlăturarea efectelor unui bombardament aerian.
Prefectul județului Dâmbovița, colonelul Cernăianu Ion, a însărcinat o comisie condusă de căpitan Teodorescu Ioan, consilier tehnic, din care mai făceau parte șeful Biroului M.O.N.T., șeful Poliției și toți ofițerii încadrați, pentru verificarea corectitudinii aplicării măsurilor de apărare pasivă la localități și principalele obiective economice, pe timpul desfășurării exercițiului, comisie care a semnalat unele probleme grave organizatorice, astfel:
sistemul telefonic al județului Dâmbovița este foarte sărac – plasele nu sunt conectate în totalitate la rețeaua telefonică, comunele rurale doar 15 din totalul de 183 existente au telefon, dar numai două sunt la Primărie. De aici se desprinde concluzia că, alarmarea centralizată este doar o iluzie, iar clopotele bisericilor au bătut doar pentru că ora de desfășurare a exercițiului fusese anunțată din timp;
la majoritatea comunelor și la multe din instituțiile publice nu există nici un fel de material de apărare pasivă;
în afară de orașul Târgoviște, unde există o secție de Pompieri Militari, dotată cu un minim de materiale de stins incendii și pentru echipele de intervenție pe care le constituie, celelalte orașe nu au achiziționat nici un material pentru această activitate. Autoritățile publice locale pot lua exemplu de la stabilimentele industriale, în special cele cu specific petrolier, care au posturi și pichete de pompieri constituite și foarte bine dotate cu materiale de specialitate;
sunt instituții și obiective industriale unde nu a fost luată nicio măsură pentru construirea sau amenajarea de adăposturi pentru populație sau personalul propriu, spre dezamăgirea unor cetățenilor destul de agitați, conștienți de importanța acestor măsuri de protecție, solicitând lămuriri comisiei prezente la fața locului;
piața și oborul orașului Târgoviște, fiind foarte aglomerate și neexistând momentan soluții fiabile pentru evacuare, au fost considerate ca un adăpost imens, toată populația flotantă fiind blocată în acel loc.
Comisia județeană de Apărare Pasivă s-a întrunit la data de 12 octombrie 1938 și după o analiză temeinică, a aspectelor pozitive și negative rezultate din desfășurarea exercițiului, a adoptat o serie de măsuri și propuneri pentru remedierea deficiențelor constate și îmbunătățirea activității de protecție a populației civile. În urma unor discuții, destul de animate, dar în direcția constructivă, de realizare a corecțiilor necesare, s-au hotărât următoarele:
întocmirea unui raport către Ministerul de Interne, cu situația reală existentă și solicitarea sprijinului pentru înzestrarea județului Dâmbovița cu linii telefonice, in prima urgență la comunele unde sunt organizate posturile de pândă, iar în a doua urgență la celelalte, pentru a se putea constitui un sistem de alarmare centralizată real;
să se intervină la factorii de conducere ai eșaloanelor centrale, ale departamentelor instituțiilor statului, pentru a-și construi sau amenaja la sediilor locale adăposturi pentru personalul angajat, pentru a debloca podurile și pivnițele de materialele depozitate (în special arhive), iar în scopul realizării unui camuflaj cât mai eficient, să se planteze arbori în spațiile adiacente clădirilor și acoperișurile să fie vopsite în culorile mediului înconjurător;
instituțiile și primăriile să-și achiziționeze materiale și aparate necesare desfășurării instrucției și propagandei, cele necesare pentru stingerea incendiilor sau constituirea rezervei prevăzute de lege;
pentru organizarea și instruirea populației civile se propune ca ofițerul cu gazele, din cadrul Centrului de Recrutare al județului Dâmbovița, să fie detașat permanent la sediul Prefecturii, pentru a se ocupa numai de problemele de apărare pasivă ale județului, fiind degrevat în acest fel de alte obligații de serviciu.
Ultima măsură adoptată în cadrul acestei ședințe, este de o importanță deosebită, deoarece putem să o considerăm ca embrionul a ceea ce astăzi se chemă Secretariatul Tehnic Permanent sau Centrul Operativ al Comitetului județean pentru Situații de Urgență, adică un organ consultativ permanent al prefectului, legat de problemele apărării pasive.
Concluzia esențială ce se desprinde în urma acestui exercițiu o reprezintă necesitatea organizării de ședințe demonstrative, instruiri de către cadre specializate, exerciții parțiale de apărare pasivă la nivelul localităților rurale și a marilor operatori economici ai județului. Odată cu participarea la aceste activități și ai reprezentanților Comisiei județene de Apărare Pasivă s-ar putea controla și îndruma corect măsurile particulare adoptate pe această linie, s-ar verifica fondurile alocate, gradul de dotare cu materiale specifice, dar ar obliga și autoritățile publice locale și conducerile obiectivelor industriale să acorde importanța cuvenită protecției pasive a populației.
Exercițiile desfășurate până la începutul anului 1939, cel mai important având loc la 24 noiembrie 1938, vor avea parte de aproape aceleași probleme tehnice și organizatorice, dar rezultatul pozitiv al acestora îl constituie atitudinea tot mai disciplinată și instruită a populației orașelor și comunelor, privind cunoașterea modului de acțiune pe timpul producerii unui atac aero-chimic. Cetățenii încep să se deprindă cu respectarea ordonanțelor, publicațiunilor și consemnelor date de autorități, referitoare la semnalele de alarmare, disciplina stingerii iluminatului interior și exterior, deplasarea în liniște spre locurile fixate pentru adăpostire, menținerea unei ordini în circulația de pe străzi sau în apropierea locurilor gazate, la localizarea începuturilor de incendii (până la sosirea formațiunilor de pompieri) sau la asigurarea acordării primului ajutor victimelor bombardamentelor și transportul acestora până la formațiile sanitare.
Apropierea iminentă a războiului determină Ministerul Apărării Naționale să interzică desfășurarea de exerciții demonstrative și divulgarea de orice informație către presă referitoare la apărarea pasivă, datorită suprapunerii acestei activități cu diferite aspecte din planurile de mobilizare. Odată cu această solicitare autoritățile locale sunt rugate să mențină discreția, privind lucrările practice de pregătire în caz de evacuare sau pentru primirea eventualilor sinistrați sau instituții publice, pentru a nu crea panică în rândul populației. Totuși aceste antrenamente vor fi reluate, către sfârșitul anului 1939, dar numai la nivel local și pentru verificarea doar a anumitor componente ale apărării pasive.
2.5 Evacuarea – componentă a măsurilor de protecție.
O componentă importantă a protecției populației civile este, așa cum menționam anterior, evacuarea unor categorii de cetățeni ce ar fi mai greu de protejat, iar localitățile de domiciliu dens populate și cu diferite interese strategice militare, le-ar supune unui risc ridicat de bombardament. Odată cu realizarea acestor măsuri autoritățile publice locale, împreună cu reprezentanții militari din zonă, sunt obligate să se asigura că, în cazul unui desfășurării luptelor pe teritoriul lor de competență, trupele inamice nu vor găsi niciun mijloc pentru a se susține și facilita operațiunile proprii. Totuși, considerațiunile de ordin social, susțin ca populația civilă rămasă neevacuată nu trebuie lipsită de resursele minime necesare traiului, cum ar fi hrana și îmbrăcămintea.
Pentru exactitatea întocmirii lucrărilor prevăzute în conținutul „Planului de evacuare a populației”, la nivelul județului Dâmbovița, trebuie să existe o permanentă legătură între membrii Comitetului județean de P.P.C., ca reprezentanți ai Prefecturii, respectiv cei ai Ministerului de Război, prin Cercul de Recrutare, ca organ militar de specialitate. Această strânsă colaborare este determinată de faptul că, în „Instrucțiunile provizorii pentru organizarea protecției civile (P.P.C.) contra gazelor de luptă”, publicate în Monitorul Oficial nr. 261 / 22.XI.1929, se specifica(la cap II, pct. 3) în mod precis responsabilitate pentru „Comitetul de P.P.C. județean să execute lucrările ce vor rezulta din instrucțiunile ce se vor comunica de către Comandamentul Teritorial al Corpului de Armată, cu care va trebui să fie în strânsă legătură”, care are și obligația „verificării tuturor acestor măsuri, anual, prin organele din subordine” (cap III, ultimul aliniat). De asemenea, toate activitățile pregătitoare și aplicarea planurilor întocmite, se pun în practică la decretarea mobilizării sau în cazuri deosebite, chiar înainte de aceasta, iar pentru realizarea activităților va fi utilizat personalul civil și militar, existent din timp de pace și pregătiți în acest domeniu, suplimentat în caz de război cu personal auxiliar necesar, selecționat dintre oamenii nemobilizabili. Astfel, din partea militară, organul cel mai indicat pentru colaborarea cu partea civilă a administrației este biroul de mobilizare de la Cercul de Recrutare, cu atribuții specifice și direct subordonat Comandamentului Teritorial al Corpului V Armată.
În acest sens Ministerul de Interne, prin Direcțiunea Administrației Generale și Locale, Secția Mobilizare solicită Prefectului județului Dâmbovița, prin Adresa nr. 991 din 19 noiembrie 1930, delegarea unui funcționar de legătură cu structurile militare, care va avea acces la „Instrucțiunile Secrete ale Marelui Stat Major nr. 202/926” referitoare la mobilizarea armatei, pentru întocmirea noilor lucrări statistice și a „tablourilor” cu resursele umane și materiale, ce urmează a fi evacuate în cazul unui conflict armat cu un stat vecin. Tot prin această adresă se menționează că, în lucrările ce urmează a fi elaborate, se va specifică numai ceea ce este necesar pentru întreținerea armatei și populației evacuate, în mod sigur atelierele necesare fabricării materialelor de război, precum și următoarele:
populația care urmează a fi evacuată:
copii până la vârsta de 16 ani împreună cu mamele lor, bărbații și femeile care au împlinit 60 de ani, invalizii, infirmii;
tinerii incorporabili și rezerviști care nu au fost mobilizați. Aceștia se vor evacua cu cercurile de recrutare de care aparțin;
bunurile materiale de patrimoniu și aflate în posesia statului;
vehicolelele în stare de funcționare și animalele de tracțiune;
depozitele particulare care găsite de inamic l-ar sprijini în timpul acțiunilor militare;
instituțiile statului;
materialele obținute din rechiziții (cereale, animale, alimente etc.) care sunt suplimentare nevoilor populației rămase;
fabrici, materii prime sau fabricate, care prezintă importanță strategică;
instituțiile financiare, bibliotecile, muzeele;
alte categorii stabilite de Ministerul Armatei.
De menționat este faptul că, în planurile de mobilizare ale armatei, datorită poziției sale geografice, mai precis situarea între cele două culoare de trecere ale Carpaților Meridionali – Valea Prahovei și Valea Oltului – precum și datorită nenumăratelor zone împădurite ușor accesibile, județul Dâmbovița era destinat primirii evacuaților.
Pentru desfășurarea unei evacuări rapide, pe distanțe mari și în timp scurt, cu cât mai puține incidente, starea drumurilor a constituit un element esențial, pe de o parte fiind considerată o importantă problemă strategică și pe de altă parte manevrele regale, ce se desfășurau periodic, utilizau aceste rute. Marele Stat Major a întocmit și transmis în teritoriu, “tabele” cu drumurile militare de primă importanță (cu circulația trupelor foarte intensă în caz de război) și cu cele de a doua importanță (cu circulație redusă sau păstrate ca rute de rezervă). Monitorizarea acestora și raportarea periodică a stării lor a constituit o sarcină deosebită a prefectului și implicit a comitetului de P.P.C. (Comisiei de Apărare Pasivă după 1933). Informațiile cuprindeau date și caracteristici despre aceste itinerarii: viabilitate, porțiuni amenajate (refăcute, pietruite), solicitări de îmbunătățiri, situația drumurilor ce nu sunt practicabile și motivul, iar despre poduri: starea acestora, materialul din care sunt construite, tonajul cu care se pot traversa, situația cu cele care au nevoie de reabilitări sau cu cele impracticabile și motivul. Aceste date transmise erau clasificate “secret” și ajungeau prin Serviciul Mobilizare (Serviciul Mobilizare, Organizarea Națiunii și Teritoriului – prescurtat M.O.N.T. după 1936), din Ministerul de Interne, direct la Marele Stat Major.
Drumurile clasificate care implicau și județul Dâmbovița erau următoarele:
drumuri de primă importanță:
Drumul nr. 1 Groșorea – Hurezanii de Sus – Grădiștea – Toloiul – Guliești- Gușoeni – Drăgășani – Câmpu Mare – Ciorâca – Pitești – Gorganu – Hulubești – Dragomirești – Dărmănești – Ploiești.
Drumul nr. 4 Filiași – Sinești – Balota – Picăturile – Dobriceni – Mamura – Moșteni – Cucueți – Ibănești – Poborul – Colonești – Mărunțeii – Costești – Leurdeni – Găești – Lungulețu – Fundata – București.
Drumul L Găești – Corbii Mari – Clejani – Ghimpați.
Drumul M Târgoviște – Băleni – Cojasca – București.
drumuri de a doua importanță:
Drumul nr. 5 Albulești – Craiova – Munteni – Băleasa – Obogul – Pietrosul – Cepari – Pleșoiul – Dobrotinetul – Coșereni – Corbu – Stolnici – Ionești.
Drumul P Cojasca – Bolintinul – Bucșani.
Din documentele găsite și studiate nu am putut determina gradul de clasificare și scopul utilizării acestora, dar cu siguranță ele sunt cuprinse în planurile de acțiune ale marilor unități militare, elaborate din timp de pace, pentru a executa manevre de trupe și tehnică militară la declanșarea unui conflict armat (crearea de noi unități, schimbarea dispozitivelor și raioanelor de luptă, realizarea concentrărilor de forțe).
Un pas înainte în planificarea acțiunilor de luptă din timp de pace, având ca scop surprinderea inamicului prin manevra de forțe și mijloace dar și realizarea protecției populației prin evacuare, l-a constituit întocmirea „Planului de pregătire pentru război, în conformitate cu prevederile „Dispozițiunile ordinului circular secret nr. 1270M” din 14 noiembrie 1935, al Ministrului de Interne, prin care se transmit norme specifice de aplicare a „Legii asupra organizării Națiunei și teritoriului pentru timp de război”. Acest important document se întocmește atât la nivelul ministerului, cu aprobarea Consiliului Superior de apărare al Țării, cât și de către autoritățile sale subordonate, până la structură de tip departament, cuprinde diferite date statistice și documentare, planuri și hărți, susținere financiară, iar realizarea lui presupune parcurgerea mai multor etape, pentru o perioadă de 10 ani. Conținutul acestora va fi permanent actualizat și completat, pentru a cuprinde întreaga organizare și activitate a Ministerului de Interne și a asigura pregătirea de război a României, în cele mai bune condițiuni.
Componenta planului, ce ne interesează in mod deosebit la acest subcapitol, este mascarea și camuflarea obiectivelor strategice, a acțiunilor de mișcare a efectivelor și tehnicii de luptă, implicit ale manevrelor de evacuare, cu scopul de a împiedica investigațiile și cercetările inamicului, limitarea vizibilității și descoperirii țintelor în cazul unui atac aerian. Programul de realizare a acestei componente, de asigurare a acțiunilor de luptă, îl constituie „Plantarea cu pomi a șoselelor de toate categoriile (stat, județe, comună), a răzoarelor între proprietățile agricole și a lizierelor satelor și orașelor”, având la bază principiile și normele generale prevăzute în „Legea pentru plantarea drumurilor publice” publicată în Monitorul Oficial nr. 91 din 26 aprilie 1930. Astfel, se dispune pentru realizarea cât mai rapidă o obiectivelor menționate, introducerea în campania de lucru de la fiecare județ, a plantării arborilor, având stabilită ca ordine de urgență, enumerarea din titlu. De asemenea, este necesară stimularea acestei activități într-o proporție cât mai mare pe terenurile disponibile din jurul orașelor și satelor, iar pentru căile de comunicații se recomandă utilizarea arborilor de esență tare și cu coroana cât mai dezvoltată.
Deși legea pentru plantarea drumurilor publice datează din 1930, și s-au făcut recomandări administrațiilor publice locale de către Oficiul Central de Plantare din Ministerul Agriculturii și Domeniilor (nr. 65503 din 20 martie 1933), în mai multe județe din țară nu au fost luate nici un fel de măsuri pentru aplicarea acestora. Cu toate că, inițial a fost promovată și a avut ca scop dezvoltarea economiei naționale, în contextul geopolitic al anilor 1935 – 1936 aplicarea prevederilor acestei legi este utilă „nu numai economiei naționale, ci și apărării naționale care primează în prezent oricărei alte preocupări”.
Intensificarea pregătirilor pentru război, de către armatele din unele țări europene, nu a rămas fără ecou în rândul autorităților militare din țara noastră, care au inclus problematica camuflajului evacuării populației în planurile județene de apărare pasivă, ca elemente componente ale „Planului Național de Apărare”. Ministerul de Interne, prin Oficiul Național pentru Apărarea Populației contra atacurilor aeriene stabilește, prin Ordinul 1725 din 4 iulie 1936, ca la nivelul fiecărui județ să se înființeze pepiniere de pomi pe islazurile comunale, pe terenurile agricole, în curțile școlilor, primăriilor sau posturilor de jandarmi, pentru acoperirea tuturor marginilor șoselelor strategice, completarea spațiilor rămase descoperite sau pentru camuflarea unor zone sau terenuri de o importanță deosebită, stabilite de Marele Stat Major. Alegerea semințelor sau a puieților de pomi se va face numai din esențele „cu creștere viguroasă, cu coroana mare și de lungă durată”, iar în zonele unde condițiile sunt prielnice să se selecteze pomi fructiferi, pentru a aduce și beneficii comunităților respective. Operațiunile necesare desfășurării aceste măsuri de protecție se vor executa sub supravegherea personalului de la ocoalele silvice și cu sprijinul elevilor de ambele sexe, din clasa a IV-a primară, din cursul secundar, din școlile de toate gradele, cercetașii și cercetașele, formațiuni ale Oficiului Educației Tineretului Român (O.E.T.R.) și grupele premilitare care vor planifica în programul lor de activitate, timpul necesar. Coordonarea, monitorizare, stabilirea suprafețelor, evidența lucrărilor desfășurate și a necesarului existent se asigură de către Comisia județeană de Apărare Pasivă în componența căreia vor intra și următorii membrii:
Președintele Centrului Industrial județean Dâmbovița;
Inginerii silvici ai Ocolului județean;
Comandantul Legiunilor și Cohortelor de cercetași și cercetașe;
Comandantul O.E.T.R.;
Sub-inspectorul Regional Premilitar.
Având în vedere importanța și oportunitatea acestei acțiuni Ministerul de Interne solicită, prin intermediul serviciului M.O.N.T., trimiterea periodică a unei scurte dări de seamă, cu acțiunile întreprinse și finalizate, pe categoriile stabilite ca urgențe pentru obiectivele nominalizate în planurile de război.
O încheiere, cum nu se poate mai potrivită, pentru această problemă, o reprezintă concluzia desprinsă de către singurul autor al unei monografii a apărării civile, colonel( r) Gheorghe Florea Creangă-Stoilești, care spunea că:
Dezvoltarea conceptului de evacuare este ca “o valoare inestimabilă a gândirii poporului roman de-a lungul existenței milenare. De la protecția populației civile și a bunurilor materiale de valoare prin aplicarea tacticii pământului pustiit, de-a lungul a peste două milenii, la evacuarea neprevăzută și neplanificată din timp de pace în perioada războiului de întregire a neamului din anii 1916-1918, la elaborarea doctrinei protecției populație prin evacuare și stabilirea mijloacelor de înfăptuire a acesteia din timp de pace, este un drum ce străbate istoria poporului român, cu care generațiile prezente și cele viitoare, nu le rămâne decât să se mândrească. “
2.6 Principalele situații de protecție civilă din județul Dâmbovița, în perioada 1918-1941.
Un eveniment deosebit s-a înregistrat în comuna Bogați când, la 26 decembrie 1930, s-a constatat existența unui focar de epidemie de febră tifoidă, înregistrându-se cinci cazuri, din care unul mortal. Medicul pleșii a chemat imediat în ajutor pe medicul primar al orașului Târgoviște, care, după ce a declarat starea de carantină pe toată suprafața localității, a luat măsuri de dezinfectare în gospodării, de izolare și aplicare de măsuri terapeutice specifice celor contaminați, respectând etapele de procedură valabile și astăzi. În toată această perioadă, Consiliul de igienă și ocrotire al județului Dâmbovița, raporta periodic instituției prefectului, chiar săptămânal, după 1935 prin medicul primar dr. I.C.A. Apostolescu, situația comunelor din județ contaminate cu boli epidemice – cele mai răspândite fiind: scarlatina, dizenteria, febra tifoidă, tuse convulsivă, difterie și pustule maligne.
În luna februarie 1937, printr-o petiție semnată de 50 de cetățeni, se semnala o poluare a apelor râului Ialomița cu reziduuri petroliere, în zona orașului Târgoviște. Pentru cercetarea acestui eveniment, la data de 15 februarie, s-a constituit de către Primăria orașului o comisie din care făceau parte cadre din Serviciul tehnic dar și un reprezentant al Serviciului Apelor Pitești, din cadrul Direcției Apelor, comisie care a analizat situația pe teren și a recomandat unele măsuri compensatorii pentru culturile afectate.
În zilele de 24-25 mai 1938 au avut loc precipitații abundente în nordul județului, care au provocat pagube importante în gospodăriile oamenilor, au afectat porțiuni însemnate din drumurile comunale și au distrus mai multe poduri și podețe. Pentru ajutorarea sinistraților și pentru limitarea și înlăturarea efectelor acestor inundații au fost trimiși, din ordinul Comandantului garnizoanei, 200 de militari în comunele Moroeni și Pietroșița, iar asigurarea apei potabile se făcea în fiecare zi cu ajutorul sacalelor, de către reprezentanții Secției de pompieri militari Târgoviște. Din rapoartele primite de la pretura Pleșei Pucioasa și din darea de seamă a Direcțiunii generale a drumurilor, Serviciul județean de drumuri Dâmbovița, a rezultat existența de daune în 9 localități, 11 drumuri comunale, pagubele depășind suma de 7 300 000 lei.
În ziua de 12 aprilie 1939 are loc în comuna Bărbulețu o alunecare de teren – o bucată de pământ de 20 ha plantat cu pomi fructiferi – și care, a distrus locuințele și anexele gospodărești a 7 familii din localitate.
Dintr-un raport al Preturii Plășii Pucioasa adresat Prefectului județului Dâmbovița aflăm că:
„ în ziua de 7 august 1939 a.c. o ploaie torențială însoțită de grindină care a durat 30 de minute, transformându-se după aceasta din cauza vântului într-un adevărat uragan, s-a abătut asupra comunei Glodeni, Brănești, Zarafoaia și Fieni distrugând viile, semănăturile, dezvelind numeroase case și magazii, rupând pomi și dărâmând la pământ toate fructele, iar din cauza torentelor de apă ce s-au strâns în cantități foarte mari au luat oi, porci, păsări pe care le-au înecat. De asemenea s-au luat sute de pachete de in și cânepă cari se aflau pentru topit în diferite ape mici.”
În urma incendiilor și inundațiilor din această perioadă foarte mulți oameni și-au văzut arse sau distruse gospodăriile, acareturile și animalele pierdute, iar uneori au rămas și izolați față de celelalte comunități, prin distrugerea drumurilor și podețelor de legătură. Autoritățile publice locale, prin comisiile trimise la fața locului, au evaluat aceste pagube și au încercat ajutorarea sinistraților, distribuind sume de bani sau materiale de construcții, în vederea refacerii locuințelor, atât pe plan local cât și ca răspuns la apelurile făcute de către alte județe, în urma producerii unor situații similare. Tot în sprijinul celor năpăstuiți au sosit și alte ajutoare, din partea unor organizații naționale neguvernamentale, care, în funcție de gravitatea celor întâmplate, susțineau efortul de refacere al comunităților sinistrate. Astfel, s-au implicat Comitetul Central pentru ajutorul incendiaților și inundaților, cu sediul la Sfânta Patriarhie, Societatea Regina Maria pentru ajutorarea sinistraților, societăți ce au alocat sume de bani direct familiilor afectate.
3. Dezvoltarea formațiunilor de pompieri, în societatea românească înainte de cel de al doilea război mondial
3.1 Pompierii militari – structura de bază în lupta contra incendiilor. Pompierii voluntari și rurali.
După încheierea primului război mondial pompierii au rămas în continuare pe structură militară, conform prevederilor Ordinului General al Ministerului de Război nr. 3149 din 9 iulie 1891, existând subunități în marile orașe ale țării – București (o companie cu cinci secții), Iași (o companie cu trei secții), Galați, Brăila, Craiova, Ploiești, Buzău, Giurgiu, Roman, Bacău, Focșani și Turnu Severin (cu câte o secție). În celelalte comune urbane și rurale ale țării serviciul pentru stins incendii era asigurat prin unul sau chiar două, din următoarele sisteme: pompieri profesioniști în unele orașe din Transilvania, Banat și Bucovina; pompieri comunali, oameni angajați de primării cu anul, luna sau chiar cu ziua, în unele localități din Basarabia și Vechiul Regat; pompieri voluntari, sistem răspândit mai ales în Ardeal, Banat și Bucovina.
Datorită reconstrucției și dezvoltării orașelor, implicit a creșterii numărului de incendii, coroborat cu ineficiența structurilor prezentate, tot mai mulți edili au început să solicite Ministerului de Război, cu sprijinul Comandamentului Pompierilor Militari, înființarea de noi secții militare, în scopul prevenirii și limitării efectelor incendiilor asupra bunurilor și chiar a vieții cetățenilor. Rezultatele apar încă din anul 1923, pentru Alexandria, Câmpulung, Râmnicu Sărat, Fălticeni, Roșiorii de Vede și Târgoviște, urmate de Pitești, Vaslui, Huși și Chișinău în anul următor, pentru ca, în anul 1935, bilanțul acestora să indice existența a 48 de unități militare de pompieri active, din care 43 erau situate în capitalele de județ, inclusiv din Basarabia. În urma apariției Legii 815 din 3 aprilie 1936, pentru organizarea pompierilor militari, odată cu existența acestui cadru unic de dezvoltare, Corpul pompierilor s-a extins în toată țara: Timișoara, Arad, Brașov, Cluj, Satu-Mare, Sibiu, Alba Iulia, Sighișoara. Sebeș, Bistrița etc. astfel încât, la începutul anului 1940 numărul secțiilor a ajuns la 83 de unități.
O astfel de structură, cu o creștere aproape exponențială, a impus și reorganizarea periodică a Comandamentului Pompierilor Militari, în mai multe etape. Astfel, la 6 mai 1934, apar primele două grupuri zonale de pompieri: Grupul 1 București, având arondate unitățile din București și Moldova; Grupul 2 Craiova cu zona de responsabilitate alcătuită din Muntenia și Dobrogea.
Structura se dezvoltă continuu și la 12 februarie 1937, conform celor stipulate în Ordinul Marelui Stat-major nr. 5489, Corpul Pompierilor prezenta următoarea structură:
Comandamentul pompierilor cu serviciile sale;
7 grupuri teritoriale – 1 Craiova, 2 București, 3 Constanța, 4 Galați, 5 Iași, 6 Sibiu, 7 Timișoara;
1 Batalion cu 6 companii în București;
19 companii, dintre care trei în Iași și câte una în Craiova, Brăila, Constanța, Giurgiu, Galați, Bacău, Ploiești, Turnu-Severin;
36 de secții.
În anul 1938, odată cu reforma administrativă prin care se înființau cele 10 ținuturi, ce grupau mai multe județe fiecare, și Corpul pompierilor a fost reorganizat corespunzător acestora: „Olt” (Craiova), „Bucegi” (București), „Marea” (Constanța), „Dunărea de jos” (Galați), „Prut” (Iași), „Suceava” (Suceava), „Mureș” (Alba Iulia), „Someș” (Cluj), „Timiș” (Timișoara), iar în completare, prin Ordinul Marelui Stat-major nr. 36615 din 31 mai 1940, se înființează Grupul de pompieri „Regiunea petroliferă”, alcătuită dintr-un Batalion, cu companii la Câmpina, Târgoviște, Sinaia și Văleni, cu misiunea de prevenire și stingere a incendiilor în zona exploatărilor și depozitelor de pe Valea Prahovei și din jurul Ploieștiului.
Toate aceste modificări succesive a determinat ca, la începutul celui de-al doilea război mondial, structura organizatorică a Corpul Pompierilor Militari să se prezinte, cu următoarea ierarhie:
Comandamentul Pompierilor, în compunerea căruia intrau următoarele servicii:
Secretariat, cu birourile Adjuntatură, Informații, Sanitar și Organizare-mobilizare;
Apărare pasivă, cu birourile Apărare Pasivă, Gaze de luptă și Pompierii rurali;
Tehnic, cu birourile Studii și experiențe, Instruire și regulamente și Serviciul Administrativ;
Centrul de instrucție și Plutonul trupă.
10 grupuri „ținutale”, în compunerea cărora intrau: 2 batalioane, 15 companii și 68 de secții, ale căror efective se ridicau la 96 de ofițeri, 274 de subofițeri și aproape 3000 de soldați.
Aceste frământări organizatorice, dar mai ales evoluția, dezvoltarea și creșterea calitativă a corpului profesional al pompierilor, în întreg ansamblul său, sunt legate strâns de activitatea colonelului Pohrib Gheorghe, cel care, la 1 octombrie 1920, preia comanda Inspectoratului Pompierilor Militari. Membru în Comisia Mixtă pentru Protecția Populației Civile (25 octombrie 1929), membru în Comisia Superioară de Apărare Pasivă din Ministerul de Interne din 1933, aflat în conducerea Ligii apărării contra atacurilor aeriene, încă de la înființarea sa, a avut un rol important în „elaborarea concepției apărării populației civile în caz de război”. Având ca permanentă preocupare pregătirea continuă de specialitate a trupelor proprii, deschide, la 1 august 1926, o școală de instructori, în care se pregătesc ofițeri, subofițeri și viitori gradați, instituție care se va transforma, din anul 1933, în Centrul de instrucție al pompierilor, cu o organizare și o dotare logistică deosebită. La 1 iunie 1929 se deschide școala de infirmieri, oameni și cai, necesară formării sanitarilor ce intrau în compunerea echipelor de intervenție ale secțiilor de pompieri, pentru ca, odată cu apariția noilor atribuții prevăzute de Regulamentul de Apărare Pasivă, să adauge și cursuri pregătitoare privind acordarea primului ajutor medical celor contaminați cu gaze toxice de luptă. Lucrurile nu se opresc aici, și în anul 1932, cu aprobarea Ministerului de Război, se înființează pe lângă Comandamentul Pompierilor Militari o școală de formare a subofițerilor, cu programe analitice proprii, potrivit nevoilor reale ale serviciului de stins incendii, iar în concordanță cu legislația apărută și creșterea importanței problematicii gazelor și a apărării pasive, din anul 1935, apare și o școală specifică acestor probleme, în care, sunt chemați pe serii, subofițerii și, din anul 1937 și ofițerii, pentru a fi pregătiți corespunzător cu ultimele noutăți din domeniu.
Extinderea structurilor pompierilor, în aproape toate orașele mari ale țării, a făcut necesară apariția unei publicații de specialitate, prin care să se facă cunoscute măsurile de prevenire a incendiilor, la marele public, dar și pentru a asigura o direcție unică de pregătire și instruire a trupelor, prin editarea unor articole referitoare la tehnici și metode specifice de intervenție, dar mai ales prin anunțarea celor mai recente progrese înregistrate de știința focului. Astfel, apare la 1 aprilie 1929 „Buletinul Pompierilor Români„ cu un tiraj de 500 de exemplare, având ca președinte și director pe colonelul Pohrib Gheorghe, care, pentru a sublinia, dacă mai era nevoie, scopul acestei reviste, spunea în primul articol:
„Buletinul va conține articole originale, recenzii, dări de seamă, cugetări și traduceri din revistele de specialitate străine, etc., el va fi deschis tuturor acelora care vor voi să-și împărtășească cunoștințele și părerile camarazilor de specialitate, cercetând orice chestiune numai prin prisma interesului general și de ridicare a profesiunii, /…/. Facem un apel călduros la toți pompierii români, pentru sprijinirea și consolidarea acestui buletin, pentru a transforma timidul început de azi într-o serioasă înjghebare care să constituie punctul de orientare către cea mai bună formulă în organizarea luptei contra acestui sinistru. Ne vom face astfel datoria și către meserie și către țară.”
Succesul de care se va bucura această publicație va face, ca în numai zece ani, în paginile ei să regăsim prezente toate firmele importante producătoare de materiale pentru stins incendii din Europa, tirajul să depășească 3000 de exemplare, dar mai ales să reușească o susținere financiară proprie.
Colonelul Pohrib Gheorghe a condus Corpul Pompierilor Militari timp de 17 de ani, până la 1 noiembrie 1937 când a fost trecut în rezervă, împlinind limita de vârstă prevăzută de lege, fiind înlocuit la comandă de locotenent colonelul Lupașcu Neron, cel care l-a secondat aproape toată perioada, și care va demonstra la rândul lui aceeași preocupare sinceră pentru organizare, pregătire și creștere calitativă a activității și rolului pompierilor în comunitate.
Din punct de vedere legislativ un moment de cotitură, în activitatea specifică, îl reprezintă apariția Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene, aprobat prin Înalt Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933, care, pe lângă misiunea de bază – lupta contra incendiilor – mai atribuia pompierilor și alte sarcini de îndeplinit, în cazul unui atac aerian cu bombe clasice sau substanțe toxice de luptă, cum ar fi: dezinfectarea zonelor și localităților contaminate; salvarea din adăposturi; deblocarea căilor de acces; ridicarea proiectilelor neexplodate. Pentru realizarea și punerea în practică a tuturor măsurilor legiferate au fost modificate statele de organizare, în funcție de importanța postului, pentru a face loc noilor echipe de cercetare gaze și dezinfecție, destinate recunoașterii terenului din zonele bombardate, identificării localurilor, clădirilor și materialelor infectate, dar și pentru decontaminarea acestora. Tot aici, vom întâlni și echipele pregătite în ridicarea, transportul către o zonă sigură și distrugerea proiectilelor găsite neexplodate, sau echipele de salvare, cu rolul de a deschide noi căi de acces către persoanele aflate în adăposturile blocate sau sub dărâmăturile caselor.
La orice intervenție, la care postul de pompieri este solicitat, indiferent de tipul de „sinistru”, mai întâi se face o recunoaștere, la care se atașează o echipă de cercetare gaze, și în funcție de informațiile transmise, intervin una sau mai multe echipe specializate. De asemenea, este luat în calcul achiziționarea și păstrarea în depozitele proprii a substanțelor necesare decontaminării terenurilor și căilor de acces, a rezervoarelor și conductelor de apă din localitate, dar și a instalațiilor și echipamentelor de protecție pentru personalul propriu și o parte a populației.
Datorită faptului că, pe timpul unui atac aerian, sunt utilizate și bombe incendiare, care dezvoltă instantaneu o temperatură foarte ridicată transmisibilă instantaneu materialelor combustibile aflate în zonă, sunt necesare și unele măsuri suplimentare pentru stingerea incendiilor:
în toate localitățile importante expuse bombardamentelor aeriene, terestre sau maritime se vor înființa posturi de veghe (foișoare) prevăzute cu legături telefonice pentru anunțarea incendiilor apărute;
montarea pe exteriorul acoperișurilor a unor dispozitive pentru ricoșarea bombelor către sol și golirea podurilor caselor de materiale inflamabile;
verificarea mijloacelor portabile de stins incendii (stingătoare) sau cumpărarea acestora acolo unde este cazul;
crearea unei rezerve de apă și de nisip în unitățile industriale, instruirea unor grupe de pompieri din personalul propriu acolo unde obiectivele economice sunt importante, iar activitatea economică se desfășoară utilizând substanțe ce reprezintă pericol ridicat de incendiu;
întocmirea planului de luptă contra incendiilor, în care să fie menționate toate măsurile întreprinse, succesiunea realizării intervențiilor (proceduri de lucru), zone de responsabilitate, tabele cu personalul și dotările existente.
Cea mai importantă legiferare în domeniu este, fără îndoială, apariția Legii 815 din 3 aprilie 1936, pentru organizarea pompierilor, cu scopul declarat în expunerea de motive:
„unificarea serviciului de apărare contra sinistrelor din întreaga țară, cum și punerea lor sub o conducere și directivă unică, în vederea îndeplinirii scopului de a realiza cel mai bun și sigur sistem pentru a preveni sinistrele și a lupta contra lor”.
Aspectele benefice sunt multiple, plecând numai de la faptul că, începând din acest moment, există o direcție și o coordonare „de la centru” pentru dezvoltarea structurilor în teritoriu, dar mai ales prin revenirea subordonării organizatorice și administrative la Ministerul de Interne, așa cum era și firesc. Având în vedere că „prevenirea și combaterea sinistrelor, precum și executarea măsurilor impuse pompierilor prin Regulamentul Apărării Pasive, sunt încredințate, pe tot cuprinsul țării, Corpului pompierilor militari”(art. 1), atribuțiile pe care acesta le are de îndeplinit sunt firești și ușor de urmărit, cu responsabilități clare către comandanții grupurilor de unități:
să ia măsurile necesare pentru prevenirea și combaterea sinistrelor pe tot teritoriul țării;
să asigura instruirea personalului de conducere al tuturor unităților și formațiunilor de pompieri;
să elaboreze instrucțiuni și directive necesare pompierilor;
să controleze și să îndrume organizarea, instruirea și activitatea tuturor formațiunilor din subordine;
să administreze averea tuturor unităților de pompieri.
Pentru a sublinia seriozitatea cu care sunt tratate problemele privind intervenția pentru salvarea bunurilor și vieților omenești, în cazul producerii unor incendii, dezastre sau chiar în caz de război, personalul ce ajunge să încadreze aceste formațiuni trebuie să îndeplinească niște criterii de selecție destul de dure și să beneficieze de o pregătire continuă de specialitate. Ofițerii de pompieri vor fi recrutați, dintre cei activi ai Ministerului Apărării Naționale, cu un comportament ireproșabil, calificative foarte bune în aprecierile de serviciu, verificat și declarat „perfect sănătos”, de către o comisie medicală a Comandamentului, dar vor fi confirmați definitiv în funcție abia după o perioadă minimă de 3 ani. Subofițerii, ce provin din aceeași sursă, vor fi obligați să desfășoare un stagiu de pregătire în Centrul de instrucție și vor reprezenta cel puțin 10-15% din efectivul unității, ei constituind coloana vertebrală a unei subunități. Militarii sunt aleși din rândul celor cu meserii, care pot ajuta și sprijini activitatea pompierilor, pentru un stagiu de 3 ani, timp în care vor parcurge un program de pregătire continuu, după instrucțiuni și directive comune unice, pentru toată țara.
Din punct de vedere organizatoric această lege aduce două mari noutăți imperios necesare în contextul vremurilor. Așa cum am arătat la începutul acestui capitol, în localitățile unde nu existau secții de pompieri militari, acest serviciu a fost lăsat în responsabilitatea autorităților locale, situația acestora la începutul anului 1936 fiind dezastroasă. Ținând seama și de contextul internațional, prin care prezența războiului se făcea simțită din ce în ce mai tare, s-a hotărât adoptarea principiului militarizării tuturor formațiunilor de pompieri existente la orașe, pentru că, în eventualitatea unor conflicte militare
„nedorite, dar totuși posibile, trebuie să convenim că, singurul sistem prin care cerințele apărării populației civile și a bunurilor ei, contra atacurilor aero-chimice, precum și aplicarea prevederilor Regulamentului apărării pasive, este asigurat numai prin militarizarea pompierilor din toate orașele noastre./…/ …prin numărul, consistența și autoritatea ce și-au câștigat în țară și în viața administrativă /…/, sunt impuși ca model pentru pășirea către o formulă de uniformizare a tuturor acestor servicii, adoptând sistemul militarizării.”
Această măsură se va dovedi una din cele mai realiste și mai bune decizii adoptate, deoarece, până în octombrie 1943, aceste formațiuni specializate vor fi singurele care vor acționa pentru limitarea și înlăturarea efectelor bombardamentelor aeriene. Tot în acest context nu au fost uitate nici localitățile rurale, unde, în subordinea Comandamentului Pompierilor Militari, se regăsesc
„toate formațiunile de pompieri din țară, cu scopul de a sădi și înjgheba în fiecare comună oricât de mică ar fi, câte o organizație de pompieri rurali, care să asigure apărarea avutului cetățenilor contra sinistrelor, să funcționeze în vederile intereselor noastre naționale, iar pe de altă parte, să pregătească toate aceste formațiuni în vederea apărării teritoriului la eventualele atacuri aero-chimice.”
Pompieri rurali, de pe întreg teritoriul unui județ, vor fi coordonați de comandantul secției din orașul de reședință, vor beneficia de instruire și dotare corespunzătoare, în compunerea efectivelor lor intrând cetățenii, cu vârsta cuprinsă între 18 și 50 de ani, obligați prin lege să participe la intervenția în caz de producere a unor inundații, incendii, înzăpeziri sau alte dezastre. Prin aceste măsuri legislative, se poate spune că, s-a creat cadrul legal existenței unei acoperiri reale, a întregului teritoriu al țării, cu structuri specializate de stins incendii, materializarea acestuia făcându-se cu succes până în anul 1940.
Baza trupelor de intervenție ale pompierilor o constituiau militarii, recrutați de către Ministerul Apărării Naționale și repartizați, în funcție de mărimea unităților și a raioanelor de intervenție, la secțiile (companiile) din țară. Pregătirea lor era structurată pe ani de instrucție, începând cu data prezentării pentru îndeplinirea serviciului, pe contingente, după un program analitic complex, unic, întocmit pe baza directivelor emise de Corpul Pompierilor Militari. Odată intrați pe poarta subunităților, recruții erau împărțiți pe grupe, perioada de acomodare derulându-se din prima zi – vizita medicală, echiparea și distribuirea armamentului individual, noțiuni generale despre uniforme, grade militare, semne exterioare de respect, programul zilnic, localul și numele personalului și comandanților etc. Primele patru luni constituiau perioada I de pregătire, cu aclimatizarea și instrucția individuală, instrucția grupei de luptă, a plutonului și a companiei, în timp ce, ultimele opt luni, până la sosirea următorului contingent, alcătuiau perioada a II-a, în care se repetau mișcările practice învățate, pentru a se ajunge la formarea unor deprinderi, în timp ce cunoștințele teoretice se diversificau și completau.
Programul de instrucție se desfășura zilnic, sub conducerea ofițerilor, subofițerilor sau a gradaților care au absolvit școala instructorilor și cuprindea toate categoriile de instrucție – educația fizică, instrucția cu arma, instrucția de specialitate pompieristică, apărarea pasivă, studiul armei chimice, educația morală și patriotică – respectându-se cu strictețe indicațiile pedagogice stabilite:
pentru descriere se vor întrebuința patru întrebări:
cum se numește obiectul;
cum se mânuiește sau cum se întrebuințează;
la ce servește;
cine deservește acest material;
instructorul și apoi omul vor pune mâna pe materialul de incendiu prezentat;
pentru instrucția cu arma, la ședințele practice, se va respecta următoarea metodă:
instructorul anunță mișcarea;
execută mișcarea rapid și regulamentar, la comanda lui;
execută și explică mișcarea descompus, pe timpi;
pune militarii să repete, corectând acolo unde este nevoie.
este interzis să se execute mișcarea cu toată grupa, în perioada instrucției individuale;
pentru mișcările complexe, se va urmări buna executare a acestora pe durata mai multor ședințe;
ședințele teoretice se vor desfășura astfel:
10 minute – repetarea celor învățate în ora anterioară, pentru aceeași categorie de instrucție;
30 minute – se vor transmite noile cunoștințe;
10 minute – se vor pune întrebări militarilor pentru a se verifica dacă noțiunile predate au fost înțelese, iar în cazul în care unele problemele sunt mai grele se va repeta, după caz, întregul program;
întrebările se vor adresa pentru toată lumea și apoi se va numi cel care trebuie să răspundă, astfel încât, toți militarii să fie atenți și să-și sistematizeze noțiunile.
Un astfel de program ar arăta în felul următor:
Perioada I:
Educație fizică; Instrucție de jos; Scrimă cu arma; Ochirea și triunghiul greșelilor; Descrierea materialului de incendiu; Harnașament și conducerea trăsurilor; Instrucția la materialul de incendiu (zilnic se execută urcarea pe scară); Procedee de stingere și salvare; Serviciul interior; Serviciul în garnizoană; Instrucție relativă la arma chimică; Educație Morală; Educație Militară; Școala de carte; Coruri și dansuri.
Perioada a II-a:
Serviciu în campanie; Extinctoare; Trageri cu arma; Coloană de munițiuni; Transporturi militare; Unități de măsură și greutăți; Instrucție relativă la arma chimică; Istoria; Geografia; Codul justiției militare; Higiena.
Notă:
Pentru cei care urmează cursurile școlii de caporali, în plus față de cele prezentate, mai învață noțiuni referitoare la:
Tracțiunea mecanică; Topografie; Specialități; Aritmetica și geometria; Administrația militară; Hipologia.
După apariția prevederilor referitoare la atribuțiile pompierilor privind apărarea pasivă s-au introdus noțiuni specifice, referitoare la:
Instrucția cercetașilor de gaze:
Rolul și atribuțiile lor;
Cunoașterea materialului de cercetare și a echipamentului de protecție;
Exerciții de echipare și dezechipare;
Cercetarea terenului și a obiectelor infestate;
Alarmarea și marcarea zonelor infestate.
Instrucția echipelor de dezinfectare:
Organizare și dotare;
Împachetarea și despachetarea cantinelor;
Echiparea și dezechiparea echipelor;
Exerciții practice pentru executarea dezinfectărilor.
Instrucția echipelor de ridicare a bombelor neexplodate:
Organizare și dotare;
Ridicarea bombelor;
Distrugerea bombelor.
Un aspect foarte interesant, și care, din păcate în zilele noastre s-a pierdut, a fost organizarea Școlii de carte și limba română, prin care toți oamenii, care nu știau să citească și să scrie, sau în cazul minorităților, cei care nu cunoșteau limba română, luau lecții în afara programului de instrucție, pentru alfabetizare.
Odată cu izbucnirea războiului în Europa, Directivele de instrucție capătă un caracter „secret” și în plus față de programul obișnuit fac referiri cu privire la întocmirea planurilor pentru apărarea cazărmilor, dar și a instruirii efectivelor pentru lupta împotriva parașutiștilor și instrucția în lupta de stradă.
Ultimele precizări organizatorice se referă la faptul că, cei cu vechimea în armată mai mare de un an (stagiul minim obligatoriu era de trei ani), „oamenii vechi”, la începutul noului an reluau cursurile Perioadei I de instrucție, cu scopul de a reaminti și fixa mai bine noțiunile învățate, cu excepția orelor de după amiază, destinate îndeplinirii anumitor sarcini administrative. Tot dintre aceștia se asigurau și cei cu funcții auxiliare – meseriași, furieri, ordonanțe, bucătari.
Îmbinând activitățile zilnice, pe care orice om trebuie să le desfășoare – hrănirea, întreținerea echipamentelor de intervenție, odihna – cu orele de pregătire, un program orar dintr-o subunitate de pompieri se prezenta astfel:
05.00 Deșteptarea.
05.30-06.00 Toaleta oamenilor. Rugăciunea.
06.00-06.15 Apelul și aranjarea pichetelor de incendiu.
06.15-07.00 Îngrijirea și hrana cailor, curățirea localurilor, harnașamentului și materialelor de incendiu.
07.00-07.30 Gustarea, pregătirea pentru instrucție. Raportul.
07.30-08.20 Educație fizică.
08.30-11.30 Program de instrucție – 3 ore.
11.30-12.00 Adăpatul și hrana cailor.
12.00-12.30 Masa trupei.
12.30-14.30 Repaus.
14.30-17.30 Program de instrucție – 3 ore. Îngrijirea cailor și lucrul în ateliere pentru oamenii vechi.
17.30-18.00 Școala de carte, pregătirea instructorilor, cor, jocuri.
18.00-18.30 Adăpatul și hrana cailor.
18.30-19.20 Masa trupei.
19.30-20.00 Pregătirea pichetelor de incendiu.
20.00-20.45 Repaus și pregătirea pentru apel.
20.45-21.00 Apelul de seară și raportul.
21.00-21.30 Curățirea efectelor și inspecția obligatorie a șefilor de grupe.
21.30 Stingerea.
* Duminica și sărbătorile legale deșteptarea este la ora 06.30, după ora 09.30 militari pot participa la slujba de duminică, prin rotație în funcție de situația operativă, iar după masa de prânz pot beneficia de învoire „oamenii cu purtări bune”.
** Prezența cadrelor militare în cazarmă este obligatorie între orele 06.30-12.30 și 14.30-20.00.
Într-un an de instrucție, în afara programului prezentat, mai existau și alte forme de pregătire, la care, în mod obligatoriu, participau toți oamenii unităților de pompieri, în funcție de poziția fiecăruia în statul de organizare. Astfel, pentru militari erau organizate la Centrul de instrucție al pompierilor următoarele cursuri: Școala gradaților – unde participau caporalii propuși pentru a deveni sergenți instructori; Școala de infirmieri de oameni, cai și gaze – militarii care prezentau aptitudini și care doreau reangajarea pe aceste funcții la terminarea stagiului; Școala de telefoniști – doar pentru cei din Compania de Pompieri București. Pregătirea subofițerilor se desfășura prin participarea zilnică a acestora la programul de instrucție al soldaților și în plus, de două ori pe săptămână, își completau cunoștințele prin studierea unor teme de foc, repartizate de comandantul unității. Aceștia erau absolvenți ai „Școlii de subofițeri de pompieri”, cu durata de un an, proveniți de regulă din rândul sergenților de diferite arme, cu stagiul militar îndeplinit. Pentru ofițeri se organizează conferințe la nivel de garnizoane, cu teme stabilite prin directivele eșaloanelor superioare, iar pentru că nu exista posibilitatea convocării la București a comandanților de secții din provincie, fiecărui șef de subunitate îi va fi repartizat un subiect de specialitate, pentru studiu și aprofundare, rezultatele obținute fiind trecute în conținutul unei lucrări, ce va fi trimisă pentru audiere la Centrul de instrucție al pompierilor. Totuși, după înființarea la Comandamentul Pompierilor a Școlii de Apărare Pasivă pentru protecția populației civile, toți comandanții unităților din țară au urmat aceste cursuri, în perioada 1936 – 1938, finalitatea lor fiind pusă în practică, așa cum era și firesc, prin exerciții demonstrative organizate la Batalionul București, în prezența unei numeroase asistențe.
Odată cu noile prevederi ale Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene, referitoare la pregătirea cetățenilor în cazul unor bombardamente aeriene, dar mai ales prin colaborarea foarte bună avută cu asociația „Liga Apărării Contra Atacurilor Aeriene” înființată în anul 1934, reprezentanții pompierilor contribuie la intensificarea pregătirii populației, atât teoretic – prin organizarea de conferințe, realizarea de emisiuni radio, constituirea la diferite expoziții sau târguri a unor pavilioane cu materiale de stins incendii, planșe și fotografii cu efectele bombardamentelor aero-chimice, corturi speciale unde doritorii pot verifica măștile de gaze – dar mai ales practic, prin organizarea unor exerciții demonstrative, la nivelul localităților rurale și urbane, pentru ca, în preajma izbucnirii războiului, trupele de pompieri să participe în cadrul aplicațiilor ce se desfășoară centralizat, la nivelul țării, îndeplinind misiunile specifice.
Din acest punct de vedere trebuie să subliniez cele două direcții adoptate, în scopul propagandei activităților legate de apărarea pasivă către populație, prima se referă la organizarea de diferite acțiuni în unitățile și centrele de instrucție proprii, dar la care avea acces și publicul, în timp ce cea de a doua este îndreptată către cooperarea cu autoritățile publice centrale și locale, implicit cu toate instituțiile, organizații, formațiuni de intervenție și chiar cu oameni simpli, toți cu responsabilități în aplicarea măsurilor de apărare pasivă, forma practică de realizare fiind aplicațiile și demonstrațiile organizate la nivelul orașelor, comunelor și a stabilimentelor industriale.
Cu alte cuvinte, pentru a nu exista confuzii între exercițiile de apărare pasivă (prezentate la capitolul anterior) și cele ale subunităților de pompieri, diferența dintre cele două constă în faptul că, secțiile organizează aceste tipuri de demonstrații, chiar dacă sunt executate la nivel de oraș, doar cu grupele proprii, constituite, conform prescripțiilor legale, pe diferite specialități, ca exemplificare a realizării unei intervenții în diferite situații și unde populația joacă doar un rol static, de observator, în timp ce, în cadrul exercițiilor complexe organizate și coordonate de Comitetul local de apărare pasivă, pompierii participă ca forțe permanente, alături de serviciile constituite și organizate temporar, de autoritățile administrative sau stabilimentele industriale din zonă, doar în momentul existenței unui conflict armat, și unde, cetățenii au un rol activ ca urmare a participării directe, modul lor corect de acțiune fiind unul din principalele obiective urmărite.
În prima categorie se încadrează, începând chiar cu anul 1934, organizarea de diferite cursuri la Centrul de instrucție al pompierilor București, toate finalizate cu câte o demonstrație a unei intervenții complexe a formațiunilor specializate, în cazul unui bombardament cu substanțe toxice și incendiare, desfășurat la Postul Central de către trupele Batalionul de pompieri. La început mai timid și doar pentru cursanții proprii, acestor exerciții și mai ales misiunilor individualizate li se recunoaște importanța, motiv pentru care acestea cresc în complexitate, dar mai ales în credibilitate. Așa este cazul aplicației practice, organizate la 20 iulie 1935, cu scopul de a evidenția pericolele războiului aerochimic și posibilitatea punerii în funcțiune a unui sistem de apărare pasivă, pentru a limita și înlătura efectele negative ale bombardamentelor, executată de către Compania de pompieri București, cu sprijinul a 3 avioane de bombardament, 2 tunuri antiaeriene și o secție de mitraliere. Aceasta, închidea ciclul de conferințe pentru cursul de informații de apărare pasivă, organizat sub directa coordonare a Comisiei Superioare de Apărare Pasivă a Ministerului de Interne, la care au participat 150 de secretari generali și secretari ai municipiilor și orașelor. Asistența a fost impresionantă – „d-nii: Ministru Inculeț, Ministru Sub-secretar de Stat Iuca D., Ministru Sub-secretar de Stat Eugen Titeanu, Primar Berceanu, Primar Săbăreanu, General Livezeanu, colonel Stăncescu Director General al Siguranței, colonelul Pohrib, Comandantul pompierilor militari, colonelul Mihail, Secretarul General al Comisiei Superioare de Apărare Pasivă”, reprezentanți ai diferitelor stabilimente industriale de categoria a I-a, ofițeri delegați ai cercurilor de recrutare, inspectori de gaze și toți ofițerii Comandamentului pompierilor militari.
Până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, aceste exerciții vor continua să se desfășoare periodic, cu o audiență în continuă creștere, atât din partea cetățenilor cât și a reprezentanților autorităților publice centrale. Toate unitățile de pompieri din țară își vor deschide porțile, începând cu anul 1938, pentru instruirea directă a populației civile (s-a legiferat obligativitatea efectuării a 24 de ore pe an pentru pregătirea de război), dar și echipelor de prevenire a incendiilor de la toate instituțiile și stabilimentele industriale, de stat sau particulare, după următorul program, valabil în București și orientativ pentru restul țării:
în fiecare dimineață între orele 08.30-10.00 cetățenii simpli vor învăța mânuirea măștii de gaze, fie că au una cumpărată sau nu, la Compania Centrală, din strada Elie Radu, nr. 2 (fostă Gutemberg). Existând un număr foarte mare de solicitări din partea bucureștenilor s-au deschis alte 4 centre de pregătire – Postul Cometa din șoseaua Bonaparte nr. 48, Postul Obor pe Bulevardul Ferdinand nr. 157, Postul Radu Vodă din bulevardul Mărășești nr. 107 și Postul Sf. Gheorghe situat pe Calea Plevnei nr. 143 – având orar de funcționare, duminica între orele 10.00-12.00;
între orele 10.00-12.00 și 16.30-18.00 funcționarii publici și angajații diferitelor instituții și stabilimente economice;
miercurea și vinerea, între orele 09.00-11.00 se pregătesc echipele de prevenire și stingere a incendiilor, dar la cele patru companii de pompieri din sectoarele Galben, Negru, Albastru și Verde;
* S-a estimat că pentru anul 1939 și 1940 prin aceste centre au trecut lunar pentru instruire câte 80 000 de oameni.
Nu au fost uitate nici formațiunile de pompieri rurali, care fiind organizate și susținute financiar de către primăriile comunelor, mai mult nu existau. Odată cu apariția Legii 815/1936 privind organizarea pompierilor militari, acest serviciu devine obligatoriu pentru toate localitățile țării, în condițiile în care „comandanții unităților de pompieri militari din orașele reședință de județ, sunt de drept șefii tuturor formațiunilor depe teritoriul județului” (art. 8). Rezultatele apar imediat, în cursul anului 1937, serviciul de stingere a incendiilor fiind organizat în aproape toate localitățile, iar în bugetele locale, aferente anului 1938, se regăsesc prevăzute sumele necesare achiziționării a unui butoi de 1000 de litri pe căruț cu 4 roți, topoare, căngi, furci, iar în comunele mari și a unor pompe de mână, toate acestea fiind considerate o dotare minimă pentru realizarea unei intervenții eficiente. Pregătirea acestor formații era asigurată prin participarea șefilor echipelor la conferințe și ore specifice de instrucție, organizate la secțiile din reședințele de județ sau prin asistarea la acele aplicații practice demonstrative organizate de către pompierii militari, după care, beneficiind de această experiență, dar sub conducerea fiecărui primar, se reluau aceste activități în comunele respective, cu echipele locale de intervenție.
La data de 16 octombrie 1937, de ziua Regelui Carol al II-lea, a fost organizat în comuna Hălchiu, din județul Brașov, primul exercițiu de apărare pasivă în comunele rurale, sub tutela Grupului V de pompieri militari, pentru toți șefii echipelor, ajutorilor lor din comunele învecinate, dar și a reprezentanților primăriilor din județ și a locuitorilor urbei. După darea alarmei, din postul instalat în clopotnița bisericii reformate și simularea unui bombardament, de către o escadrilă de avioane de luptă reale, s-a putut urmării acțiunea comună, rapidă și calificată a pompierilor militari și rurali, pentru stingerea unor incendii, cercetarea terenului, dezinfectarea unui pod ca punct obligatoriu de trecere, a unui adăpost, precum și salvarea, decontaminarea și transportul unor victime la postul de prim ajutor. Succesul de care s-a bucurat a determinat autoritățile să hotărască repetarea activității în toate localitățile județului, concomitent cu realizarea cu această ocazie, a unei propagande deosebite, prin tipărirea unor broșuri și organizarea de conferințe despre războiul aero-chimic. Apropierea războiului a determinat o seriozitate în rândul oamenilor de la țară, aceștia participând în număr din ce în ce mai mare la acest gen de manifestări, astfel încât, nu a surprins pe nimeni că, în ziua de 5 martie 1939, în comuna Drăgănești, județul Vlașca, exercițiul organizat de Grupul II de pompieri militari a beneficiat de o numeroasă asistență.
„Și au venit cu toții și tineri și bătrâni, femei și copii, străjeri și premilitari, din Drăgănești și de prin satele vecine, vre-o 7000 la număr. Mă întrebam: ce-i adună oare pe toți laolaltă? Doar nu putea fi vorba, ca pe vremuri, de vre-o întrunire electorală cu promițătoare discursuri, cu chiolhanuri și târguieli de voturi./…/ Răspunsul l-am găsit în atitudinea gravă a țăranilor, în atențiunea cu care urmăreau cele ce li se spuneau și li se arătau, în disciplina și ordinea ce au păstrat-o de la început și până la sfârșit. Au venit pentru că vor să se instruiască.”
Din a doua direcție fac parte exercițiile întrunite, ca forme complexe de acțiune prin care se verifică de fapt situația reală privind instruirea, dotarea, cooperarea, pregătirea populației și cel mai important coordonarea acestora de către factorii de decizie ai autorităților publice centrale și locale, într-o situație simulată de război. Doar așa se pot constata dacă, măsurile și modalitățile de execuție, gândite de către toate structurile, sunt aplicabile și care sunt deficiențele și impedimentele reale cu care se confruntă pe teren participanții, pentru a putea fi actualizate, ajustate și corectate, astfel încât, eficiența intervențiilor să crească. Primele activități de acest tip sunt organizate, începând cu luna iulie a anului 1934, în mai multe orașe – București, Constanța, Ploiești, Satu-Mare, Domnești-Ilofov – în cooperare cu unități de aeronautică, servicii sanitare, poliție, jandarmi, pentru a da posibilitatea celor cu atribuții pe linia apărării pasive, din cadrul administrațiilor locale, de a aplica măsurile stabilite pentru această situație, dar mai ales, în scopul obișnuirii populației orașelor de a respecta și executa întocmai procedurile, în cazul anunțării unui eventual atac aerian. La aceste exerciții se urmărea, în mod deosebit, modul de comportare a cetățenilor din zonele implicate, iar serviciile de intervenție specializate verificau practic viabilitatea planurilor întocmite în cazul alarmării, stingerii luminilor, salvării și acordării primului ajutor gazaților, stingerea incendiilor provocate de bombe, cercetarea și dezinfectarea unor piețe, clădiri sau alte obiective infectate de bombele cu gaze toxice, ridicarea dărâmăturilor și a eventualelor bombe rămase neexplodate, camuflarea obiectivelor cu ajutorul fumului etc. Treptat, se impunea tot mai stringent, necesitatea urmăririi traseelor avioanelor de bombardament, de la intrarea în spațiul aerian al României, pe traseul către țintele probabile de atac (capitala, marile orașe, zonele petroliere sau marile platforme industriale), sistemul centralizat de alarmare declanșându-se succesiv în orașele aflate pe direcțiile probabile de zbor. Pentru verificarea unor astfel de situații, în contextul creșterii tensiunii internaționale, din anul 1938 exercițiile au crescut în amploare, ele desfășurându-se coordonat și împreună cu ample manevre militare. Așa a fost și la data de 29 septembrie, când a avut loc simultan în București și în toate reședințele de județ, o amplă demonstrație de apărare pasivă, la care pompierii au participat cu toate unitățile și subunitățile din compunere. În capitală, după darea alarmei, atacurile aeriene au fost simulate de escadrile de avioane, bombele toxice și explozive afectând Palatul Telefoanelor, Poșta Centrală, Gara de Nord, Arsenalul Armatei, Marele Stat Major, Gara de Est și Fabrica Malaxa. După ce, în prima fază, locuitorii s-au adăpostit în spațiile special amenajate, la încetarea alarmei au venit la locurile marcate și au asistat la intervenția grupelor specializate ale pompierilor militari: cercetașii de gaze echipați cu măști și costume de protecție contra yperitei au descoperit și identificat, cu ajutorul detectoarelor, zonele infectate, realizând simultan și marcajul acestora; echipele de salvare și acordare a primului ajutor gazaților, dotați și aceștia cu mijloace de protecție individuale, pentru a putea lucra în zonele contaminate, au executat trierea și transportul victimelor către punctele medicale; grupele de dezinfectare au decontaminat terenul cu ajutorul clorurii de var sau prin ardere; autospecialele de pompieri au intervenit pentru localizarea și stingerea incendiilor izbucnite, doar după deblocarea căilor de acces de către serviciul de salubritate al orașului. La lăsarea întunericului, a urmat partea a doua a exercițiului pentru verificarea modului de difuzare a alarmei și posibilitățile de stingere totală a luminilor, cu scopul evident de a nu fi observată poziția zonelor locuibile din avioane. Concluziile desprinse din această activitate au fost în general pozitive și au fost determinate de numărul foarte mare de participanți, ecourile regăsindu-se în presa vremii, dar a fost întocmit și un material de către Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, din cadrul Ministerului Aerului și Marinei transmis birourilor M.O.N.T. din toată țara, în care erau semnalate unele aspecte negative întâlnite, cu termene și măsuri de remediere.
Au mai existat și cazuri demne de lăudat, când autoritățile publice locale, sesizând corect importanța protecției populației civile, au solicitat sprijinul pompierilor militari în organizarea unor manifestări dedicate acestor probleme, în afara calendarului oficial. Este cazul prefectului județului Odorhei, colonelul Pleșoianu, care a dedicat ziua de 28 octombrie 1938 protecției contra atacurilor aeriene, organizând mai multe evenimente, după următorul program:
conferințe administrative cu toți pretorii și notarii, la Prefectura județului;
conferințe publice de apărare pasivă și de organizare a serviciilor de pompieri rurali ținute de către ofițeri specialiști ai Centrului de pregătire București, în sala cinematografului;
demonstrații practice de apărare pasivă organizate și conduse de către Comandantul Grupului V Pompieri, împreună cu secția din Odorhei:
un exercițiu cu aceeași temă ca cel din septembrie, dar la nivelul orașului;
incendierea unei case (machetă construită special) cu ajutorul unei bombe incendiare reale;
stingerea unui început de incendiu cu ajutorul stingătoarelor portabile din dotare;
trecerea celor care doresc printr-o cameră specială în care au fost dispersate gaze lacrimogene;
ateliere privind prezentarea dotărilor diferitelor echipe de intervenție – tehnică și mijloace individuale de protecție.
Prin publicațiunea semnată de prefectul județului au participat, în mod obligatoriu, la aceste manifestări toți pretorii, notarii, funcționarii publici administrativi, comandanții secțiilor de pompieri și ai formațiunilor rurale, toți șefii de apărare pasivă ai localurilor, birourilor, de la stabilimentele industriale, fiind de asemenea invitați câți mai mulți membri ai echipelor sau cu responsabilități privind protecția populației din județ, împreună cu „tot publicul interesat”. Din păcate, aceste exemple nu sunt foarte numeroase.
Legat de propaganda în rândul populației civile, Comandamentul Pompierilor Militari a distribuit gratuit, la începutul anului 1940, în marile orașe unde avea constituite unități, broșura intitulată „Pericolul aero-chimic” care, pe lângă recomandările generale legate de adăpostire, masca de gaze și costumul individual de protecție, noțiuni de prim ajutor, avea și recomandări privind evacuarea și părăsirea din timp a localităților, pentru ca cetățenii să se deplaseze în siguranță, către zonele considerate nestrategice din punct de vedere militar și industrial. Broșura se termina cu următorul apel al autorităților:
„Toate mijloacele active (tunuri, mitraliere, aviație, etc.) și toate mijloacele de apărare pasivă (alarmă, adăpostire, salvare, stingerea incendiilor, etc.) vor fi puse în acțiune de autorități, pentru a face față pericolului aero-chimic. Locuitori nu așteptați totul dela noi, ci căutați să vă apărați și singuri, pe deoparte pentru a vă salva familiile și avutul, iar pe de altă parte a colabora cu noi la păstrarea integrală a Patrimoniului național , câștigat cu atâtea sacrificii.”
Tot la începutul anului 1940 apar, sub coordonarea Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, „Instrucțiuni provizorii asupra luptei contra incendiilor provocate de bombardamentele aeriene, curățarea dărâmăturilor și ridicarea bombelor neexplodate” care au ca principală calitate luarea în considerare, pe linia stingerii incendiilor, a elementelor care nu sunt sub incidența Regulamentului Apărării Contra Atacurilor Aeriene. Sunt precizate aici măsurile de prevenire, de supraveghere și descoperire a focarelor de incendiu, echipele ce trebuie să fie constituite, dotarea lor minimă, precum și procedee de atac ale focului, pentru locuințe și block-hausuri, stabilimente publice și industriale de categoria a I-a și a II-a, care nu sunt cuprinse în planul de apărare pasivă comunal.
Pentru pompieri, stingerea incendiilor a rămas principala lor atribuțiune, drept pentru care, apariția unor instrucțiuni specifice este firească, publicarea lor făcându-se în revista oficială „Buletinul Pompierilor Români”, ele având rol de normativ pentru toate unitățile din țară. Pentru început sunt refăcute și reactualizate regulile generale privind intervenția la un incendiu, prin care sunt stabilite procedurile ce trebuiesc aplicate, din momentul anunțării unui incendiu și până la retragerea forțelor în cazarmă, după izolarea și lichidarea acestuia, astfel:
la alarmarea subunității, dacă anunțul este făcut de un cetățean prin sosirea la poarta pompierilor, se legitimează sau este luat cu prima trăsură până la locul incidentului, iar dacă s-a primit prin telefon, se solicită numărul de unde s-a apelat, pentru verificare;
la plecare, pompierii vor fi echipați complet, încinși cu brâul de incendiu, cu coiful pe cap, dotați cu toate uneltele și echipamentele necesare. Formația de marș este următoarea: carul omnibus, pompele urmate fiecare de câte o saca, pompele cu aburi, restul sacalelor, carul cu unelte și scara mecanică. Dacă există mașini, ordinea de încolonare este Auto-pompa cisternă, Auto-pompa cu moto-pompă, Auto-carul cu unelte și Auto-scara;
pe timpul deplasării se vor da semnale de goarnă, bătăi de clopot sau sirenă la traversarea intersecțiilor, nu se va depăși viteza de 40 km/h, păstrându-se o distanță de 4 m între trăsuri sau 10 m între mașini. La întoarcere viteza va fi de 15 km/h;
la sosirea la locul incendiului, coloana se va opri la 20 m distanță, după efectuarea recunoașterii comandantul acțiunii stabilind tipurile de salvări necesare, punctele de atac ale focului, în funcție de natura și mărimea incendiului, izolarea zonei etc.;
pe timpul intervenției unui pompier îi este cu desăvârșire interzis:
să părăsească raionul de lucru;
să-și însușească obiecte străine sau găsite;
să execute sau să inițieze acțiuni în zona principală, fără ordinul comandantului;
să execute ordine sau dispoziții date de către persoane sau autorități străine, aflate la locul intervenției.
după stingerea completă a focului și retragerea trupelor, la locul incendiului rămâne un pichet pentru supraveghere.
Orice participare a pompierilor militari, pentru stingerea unui incendiu, se finalizează cu un proces verbal, încheiat între comandantul intervenției și proprietarul clădirii sau terenului, particular sau stabiliment industrial, în care se fac următoarele precizări:
Anunțarea – ora, persoana, modalitatea de anunțare;
Ora sosirii la locul incendiului/ ora întoarcerii în cazarmă;
Durata incendiului – între ora …. și ora … ;
Cauza incendiului – din cercetările efectuate după încheierea intervenției;
Stadiul focului în momentul sosirii pompierilor;
Natura focului – mic, mare sau mijlociu;
Atacul focului – număr de țevi utilizate, linii de furtun cuplate la cisterne, măsuri de împiedicare a răspândirii flăcărilor etc.;
Modul de lucru – tactica adoptată;
Accidente de oameni, animale;
Alte intervenții – salvări etc.;
Greutăți ivite – de exemplu: alimentarea cu apă s-a făcut greoi, de la o distanță de 2 km;
Pagube cauzate de foc;
Evaluarea pagubelor;
Asigurarea proprietarului;
Starea sinistrului;
Efective care au luat parte la incendiu;
Observații;
Propuneri – se referă la măsurile de prevenire ce ar trebui luate pentru a preîntâmpina producerea unui incendiu asemănător: de exemplu – curățirea coșurilor, verificarea cuptoarelor etc.
Centralizarea datelor cuprinse în acest document, la nivelul secției, mai departe la nivelul grupurilor de pompieri și apoi la Comandamentul pompierilor militari, a permis întocmirea unor statistici anuale, prin care, a fost demonstrată necesitatea înființării unităților de pompieri militari în toate reședințele de județ, prin numărul mare de intervenții realizate, salvarea vieților multor locuitori și limitarea pagubelor produse de incendii. Pentru exemplificare, la nivelul anului 1932, pentru un număr de 39 de orașe care aveau organizate secții, s-a înregistrat un număr de 1940 de incendii, provocând pagube în valoare de 197 758 200 lei.
Incendiile în țară au fost multe, pagubele foarte mari și în mod îngrijorător frecvența apariției lor fiind în creștere. Regretabil este însă faptul că, după producerea unui dezastru cu urmări grave, autoritățile locale abia atunci își puneau problema, în primii ani privind înființarea de secții, pentru ca după aceea, despre dotarea insuficientă și precară, atât în materiale individuale de protecție cât și în tehnică. Majoritatea comenzilor privind achiziționarea de mașini performante, erau aprobate și lansate către furnizori, în condițiile prezentate. În perioada 1918-1930, în majoritatea unităților de pompieri se găseau în dotare doar tehnică de tip – car omnibuz, pompă, saca, hidrofor tip Knaust, model 1882 sau pompă cu aburi Meriwather model 1895. Primele două mașini Magirus, fabricate în Germania, intră în operativitate în anul 1923, la București și Galați, bineînțeles ca urmare a izbucnirii unui puternic incendiu, la 8 iunie 1922, la Firma Predoleanu, din șoseaua Mihai Bravu care a avut drept consecințe „numeroase imobile și cu un mare număr de nevoiași aruncați pe drumuri”.
Câteva din incendiile cele mai importante consemnate în țară, au fost:
* la 2 mai 1927, în București, la ora 8 dimineața, s-a aprins, în trei puncte, acoperișul sediului Băncii Agricole. Focul s-a întins cu iuțeală, deoarece mansarda era construită din lemn, dar prin intervenția promptă a pompierilor și după o luptă cu focul de o oră și jumătate, acesta a fost stins, dar și împiedicat să se extindă către celelalte etaje. În această acțiune au fost răniți grav 2 pompieri;
* în dimineața zilei de 6 aprilie 1934, la orele 04.10 o explozie puternică, urmată de apariția unor flăcări uriașe, s-au văzut în centrul Ploieștiului, pe străzile Unirii, nr. 5-7 și I.G.Duca nr. 27 și 29, la restaurantul „Carul cu bere”, frizeria Cristache Rulea, cinematograful „Clasic”, debitul de tutun și ziare Ion Dumitrescu, fructăria Vasile Petrescu, magazinul de postăvărie și locuința Ștefan Rădulescu, Clubul „Țărănistul radical”. Trupele sosite la locul deflagrației au întâmpinat dificultăți serioase – șuiera un vânt puternic și cea mai apropiată sursă de alimentare cu apă era la distanța de 220 m – dar după o muncă de 6 ore și 45 de minute au stins focul. În timpul cercetărilor ulterioare, privind cauzele declanșării exploziei, polițiști l-au arestat pe anteprenorul restaurantului care, intenționat a aprins gazele, pentru a încasa prima de asigurare a mobilierului, de la societatea „Dacia Română”, în valoare de 800 000 lei. Primăria orașului văzând greutățile întâlnite de militari a dotat serviciul de stins incendii cu o auto pompă cu patru ieșiri și generator de spumă mecanică, o scară auto de 36 m și 3 aparate izolante Draeger;
* la 22 decembrie 1937, la premiera teatrului de revistă „Cărăbuș”, al cărui director era Constantin Tănase, în sala „Vox” din Palatul Eforiei, a izbucnit un incendiu pe scenă și a aprins cortina,. Pompierii aveau, așa cum prevedea instrucțiunea pentru prevenirea incendiilor, un reprezentant la fața locului, care a alarmat toate secțiile din București, în timp ce a încercat să organizeze evacuarea celor aproape 2000 de oameni prezenți în sală. Au fost aduse în dispozitiv și dispuse în jurul clădirii toate mașinile și autoscările existente, dar abia spre miezul nopții, au putut fi izolate aripile din stânga și din dreapta, fără a salva însă sala de spectacole, al cărei tavan s-a prăbușit sub greutatea unui candelabru uriaș, de aproape 5000 Kg. Au căzut victime focului o tânără spectatoare asfixiată la galerie, o domnișoară care, în panica creată, a sărit de la balcon și a fost călcată de ceilalți spectatori, o garderobieră de asemenea asfixiată și electricianul teatrului, care, deși inițial fusese scos de pompieri afară, s-a întors pe furiș după un palton. Toată presa bucureșteană a evidențiat eroismul militarilor, insistând pe reușita evacuării în ordine, a oamenilor prezenți în teatru;
* la 8 iunie 1938, la ora 5 după amiaza s-a declanșat un puternic incendiu la spitalul Așezămintelor Brâncovenești, din fosta piață Bibescu Vodă. Datorită pericolului pe care îl reprezintă un așa eveniment la un spital au fost alarmate toate trupele de pompieri, care au avut două misiuni deosebit de dificile, pe care le-au îndeplinit exemplar. Comandantul pompierilor a organizat și coordonat evacuarea celor 350 de bolnavi internați, asigurându-le transportul către celelalte spitale cu ambulanțele Salvării, Crucii Roșii, cu autocamioanele Prefecturii și ale poliției. În același timp, a instalat un dispozitiv de atac al focului cu 3 scări automecanice și în mai puțin de 2 ore flăcările au fost localizate și incendiul stins complet. În timpul desfășurării operațiunilor Regele Carol al II-lea a trimis la fața locului un ofițer de ordonanță, pentru a-l informa despre cele întâmplate, acesta sosind aproape în același timp cu Î.P.S.S. Patriarhul României Miron Cristea, Președintele Consiliului de Miniștrii, domnul Armand Călinescu, Ministru de Interne, domnul General dr. Marinescu, Ministru Sănătății, domnul Gabriel Marinescu, Subsecretar de Stat și Prefect al Poliției, profesor dr. Mina Minovici. În semn de recunoștință forurile Așezămintelor Brâncovenești au trimis Corpului Pompierilor Militari, în 21 iulie 1938, următorul mesaj:
Domnule Comandant,
„Epitropia Așezămintelor Brâncovenești își împlinește o plăcută datorie de a vă aduce în numele său și al bolnavilor pe care îi îngrijește, mulțumirile cele mai vii pentru sprijinul dat de D-voastră și personalul instituției Dvs., cu prilejul incendiului Spitalului Brâncovenesc din ziua de 8 iunie 1938. Datorită ajutorului, ce a-ți binevoit a ne da, incendiul a putut fi limitat, bolnavii evacuați în deplină ordine, iar peste o zi readuși la spital. Primiți, vă rugăm, asigurarea deosebitei noastre considerațiuni.
Epitropul Așezămintelor Brâncovenești
Vladimir Mavrocordat
Acțiunile pompierilor militari nu s-au rezumat doar la prevenirea și stingerea incendiilor, ci și la intervenția în cazul producerii unor dezastre: de la inundațiile produse de râurile din Moldova, în anii 1932 și 1933, când secțiile din orașele Iași, Bârlad, Tecuci, Bacău, Roman și Galați au lucrat zile întregi, fără întrerupere, pentru evacuarea populației, animalelor și a avutului celor inundați, la incendiile de masă de lângă Alexandria din 11 iulie 1937, când au ars 323 de hectare cultivate cu grâu, sau în timpul cutremurului din noiembrie 1940, în special la ruinele blocului Carlton, din București. La toate aceste tipuri de intervenție nu am găsit în arhivele Ministerului de Interne niciun proces verbal sau raport al acțiunilor înregistrat.
Concluzia cea mai importantă, ce se desprinde din cele prezentate până acum, trebuie subliniată încă o dată, și anume că, toate aceste măsuri legislative, organizatorice, de pregătire a trupelor proprii își vor dovedi realismul în timpul celui de-al doilea război mondial, când singurele formațiuni de intervenție capabile să acționeze în sprijinul populației vor fi cele ale pompierilor militari, în ciuda efectivelor reduse sau a tehnicii de stins incendii și salvare insuficiente și uzate moral.
3.2 Aspecte particulare ale activității pompierilor în județul Dâmbovița, în perioada interbelică
Secția de pompieri militari Târgoviște a fost înființată, la 1 aprilie 1915, prin Decizia Ministerială nr. 326 din 22 august 1915, cu un efectiv de 1 sergent instructor, 1 sergent, 3 caporali, 20 de soldați și 18 cai, având o dublă subordonare, pe linie militară pentru pregătire și efective față de Regimentului 6 Artilerie Pitești, iar ca asigurare financiară și logistică direct de autoritățile administrației locale. Fiind dotată cu materialele de incendiu (trăsurile și aparatele de protecție) preluate de la Depozitul Direcției a 8-a de Armament, cu sediul la Armătură, această unitate nici nu a apucat bine să se organizeze și să funcționeze pentru că, un an mai târziu, mai precis la 19 noiembrie 1916 s-a desființat, odată cu evacuarea trupelor și populației orașului în timpul campaniei din 1916-1918.
În timpul ocupației germane s-au înregistrat pagube însemnate produse la localul cazărmii pompierilor, inventariate de către o comisie a municipalității, în luna februarie a anului 1920, ridicate la semnificativa sumă de 700 000 lei. Dar lucrul cel mai grav a fost faptul că, în această perioadă, orașul împreună cu comunele rurale arondate secției, din compunerea raionului de intervenție, implicit și locuitorii acestora, au fost lăsați fără posibilități de apărare împotriva incendiilor. Efectele s-au văzut imediat și la sfârșitul lunii noiembrie 1916 a fost mistuită de flăcări clădirea Tribunalului, cu toate dosarele, registrele, arhivele, mobilierul și documentele de proprietate, pentru ca, în momentul retragerii trupelor, Comandamentul German să incendieze cu intenție clădirea Arsenalului, dar de această dată, panica produsă populației fiind mult mai mare decât pagubele produse.
În perioada 1920-1923 a existat o corespondență permanentă între Primăria orașului Târgoviște, Ministerul de Război și Inspectorul Pompierilor Militari referitoare la reînființarea unei structuri militare specializate pentru stins incendii. Cu toate că, la fața locului au fost trimiși inspectori, pentru a verifica dacă solicitările materiale sunt respectate – creșterea subvenției acordate de către administrația locală pentru întreținerea acestui serviciu de la 10 000 la 30 000 de lei, punerea la dispoziția Ministerului de Război a vechii Cazărmi și repararea acesteia, instalarea unei linii telefonice directe cu poliția și a altor patru cu diferite puncte ale localității pentru anunțare, refacerea gurilor de apă de pe străzi – Ministerul de Război a amânat constant, la fel ca în toată țara, apariția de noi secții, motivând prin lipsa fondurilor și a posibilităților de recrutare a personalului, dar sfătuind și sprijinind autoritățile publice locale să-și organizeze propriile servicii de luptă împotriva focului.
În aceste împrejurări, Primăria orașului Târgoviște a hotărât, în ședința Consiliului Comunei din 26 octombrie 1920, înființarea unui serviciu de pompieri comunali, cu un efectiv de 20 de oameni, la comanda căruia este numit plutonierul major Grigore Carcuz, ajutat de plutonierul Vasile Alexandrescu. La numai o lună distanță se stabilea, ca primă măsură de prevenire a incendiilor, măturarea coșurilor sediilor instituțiilor publice cu ajutorul pompierilor, „pentru ca aceștia să se obișnuiască cu înălțimea caselor din oraș și cu cunoașterea situațiunii coșurilor de la aceste case.” Despre aplicarea acestei decizii cât și despre activități practice privind intervențiile la incendii nu mai există însă referiri concrete, mai ales că, în bugetul anual 1921/1922 și 1922/1923 sunt prevăzute sume de peste 100 000 lei pentru constituirea unei noi structuri militare.
Către sfârșitul anului 1923, după lungi tergiversări, s-a aprobat constituirea Secției de Pompieri Militari Târgoviște, alături de cele din Alexandria, Câmpulung, Râmnicu Sărat, Fălticeni și Roșiorii de Vede, cu un efectiv asemănător cu cel din 1915. Beneficiind de o cazarmă proprie, de sprijinul permanent al primăriei, serviciul de stins incendii și-a luat rolul foarte în serios, și-a pregătit și instruit oamenii pentru a putea desfășura misiunile specifice în siguranță și cu eficacitate, s-a preocupat pentru îmbunătățirea bazei materiale și achiziționarea de tehnică nouă, dar și de utilizarea și întreținerea corespunzătoare a celei existente. Toate aceste aspecte pozitive se regăsesc în notele de control, întocmite de reprezentanții Inspectoratului Pompierilor Militari, care periodic, verifică activitatea structurilor din țară. Astfel, până în anul 1931, constatările erau următoarele: „oamenii vioi, disciplinați, bine antrenați”; „caii frumoși și bune îngrijiți”; materialul de incendiu bine întreținut; gospodăria și cazarma bine administrate, iar observațiile notate erau de fapt recomandări pentru îmbunătățirea bazei materiale, și se referau la realizarea diferitelor amenajări – construirea unei băi, a unei zone pentru educație fizică, a unei spălătorii pentru rufe etc. Concluzia nu putea fi decât una singură: „În linii generale serviciul se prezintă bine și în deplin progres”. Toate aceste lucruri, inclusiv mărirea efectivelor de oameni și animale, dar și achiziționarea de tehnică nouă, au fost posibile prin susținerea financiară de către administrația publică locală, pornind de la 477 057 lei în anul 1925, ajungând la 1 011 654 lei în anul 1930. Un lucru foarte important de menționat, și care astăzi din păcate nu este încă realizat, este faptul că, în perioada interbelică, tot personalul beneficia de polițe de asigurare pe viață, împotriva accidentelor ce se puteau întâmpla în timpul intervențiilor.
Declinul acestui serviciu, aflat în slujba cetățenilor și a urbei, va începe din anul 1932, când bugetul alocat întreținerii se va micșora, în prima fază cu aproape 75%, adică 275 819 lei, dar care va mai fi totuși suplimentat către sfârșitul anului, aceasta traducându-se pe teren, în diminuarea cu jumătate a efectivului existent, iar problema arzătoare privind achiziționarea unei mașini de intervenție moderne este amânată. În perioada următoare aceste situații de austeritate au continuat, pentru ca, în luna septembrie a anului 1938, la controlul efectuat de un reprezentant al Corpului pompierilor Militari la Secția Târgoviște, condusă de locotenentul Sotir Ghiță, s-a constatat o stare de „complet dezastru”, astfel:
materialele de incendiu distruse iar tehnica – carul Omibus de unelte, pompa de mână Knaust, căruciorul de furtune, cele 3 sacale, scara și motopompa Magirus – defecte, nici o piesă neputând fi utilizată la incendii;
toate accesoriile – furtune, sorburi, cordițe, furci, lopeți, târnăcoape, găleți – trebuie înlocuite;
referitor la efectivul de cai – dintr-un necesar de 10 animale, există 7 dar 3 sunt reformați din cauza bătrâneții, iar ceilalți 4 sunt slăbiți, având micșorată rația de hrană.
Explicațiile pentru care s-a ajuns în această stare jalnică sunt diverse, dar cea mai importantă a fost utilizarea mijloacelor mobile, pe toată durata verii, la alte activități decât cele de intervenție pentru stingerea incendiilor, și anume, la distribuirea apei în licee, pe stadionul orașului, unde au fost antrenamentele copiilor pentru serbările de la 8 iunie, sau la Regimentul 22 Care de Luptă, unde zilnic trebuiau stropite cu apă depozitele de muniție, ca măsură preventivă împotriva caniculei.
Urmările se vor vedea imediat, noul primar al orașului Târgoviște, colonelul (r) Șendrea Eugen, adoptă măsuri de redresare rapide: repararea tuturor pieselor defecte; achiziționarea de accesorii noi; vânzarea cailor reformați și cumpărarea a încă două animale; solicitarea prefecturii a aprobării pentru completarea organigramei secției de pompieri, pentru că actuala compunere nu făcea față nici măcar orașului, dar să mai intervină și la comunele de pe cuprinsul județului.
Greutățile financiare pe care le întâmpină orice primărie, în momentul izbucnirii unui conflict militar, au determinat pe edilii locali să elaboreze și să aprobe un Regulament pentru serviciul de pompieri, unde pe lângă principalele atribuțiuni – previne și stinge incendiile declarate la imobilele din orașul Târgoviște și asigură ajutorul în cazul producerii unor inundații, cutremure și orice calamitate care pune în primejdie viața sau avutul cetățenilor – se specifică și o nouă modalitate de susținere financiară, pentru că fără o bază logistică corespunzătoare nu se poate asigura comunității un asemenea important serviciu. Aceasta se bazează pe colectarea de la cetățeni a unei taxe anuale de 2%, pe care proprietarii de imobile o plătesc din valoarea proprietății, iar comercianții din valoarea mărfurilor din magazine. În acest fel, s-a considerat că Secția de Pompieri ar avea asigurate cele necesare pregătirii și dotării pentru o intervenție rapidă, asigurându-se totodată și un salariu relativ atractiv pentru personalul existent, reducând semnificativ fluctuația de efective caracteristică perioadei.
Eficacitatea intervenției unei subunități de pompieri este direct proporțională cu tehnica de stins incendii, pe care aceasta o are în dotare, experiența stingerii incendiilor demonstrând că focul nu așteaptă niciodată reumplerea unor sacale manuale cu apă, uneori de la distanțe mari de locul „sinistrului”. Din acest punct de vedere, Secția de Pompieri Târgoviște a fost defavorizată încă de la început, înființarea ei făcându-se cu un minim de dotare rătăcită prin depozitele armatei, ea fiind lipsită de orice brumă de echipamente, distruse în timpul ocupației germane. Toate aceste condiții l-au determinat pe comandantul secției să afirme, într-o dare de seamă către administrația locală:
„Cât privește operațiunile în ceea ce privește pompierii s-a lucrat cât nu se poate mai bine, mai cu seamă cu un efectiv ca cel de astăzi, redus /…/ și cu materialul existent de pe timpul lui Napoleon.”
Prima încercare de modernizare a tehnicii are loc în luna decembrie 1925 când, cu recomandarea Inspectoratului General al Pompierilor trimisă la 6 ianuarie 1926, se solicită Ministerului de Finanțe fondurile necesare pentru realizarea unei achiziții. Răspunsul va sosi surprinzător de repede, prin adresa nr. 2420 din 26 martie 1926 a Ministerului de Interne, care confirmă prin Direcțiunea Comunală faptul că, administrația orașului Târgoviște a fost autorizată să încheie cu Casa Bruno-Kepich, un contract pentru cumpărarea unei motopompe „Magirus” în valoare de 250 000 lei, model București, de capacitate 400 l/min, și a unei scări mecanice turnante, tot „Magirus” ,cu o lungime de 18 m, contra sumei de 283 000 lei. Implicarea Corpului Pompierilor Militari era obligatorie pentru că la apariția unei oferte se constituia o comisie de omologare alcătuită din ingineri, care pe lângă asigurarea asistenței de specialitate la recepționarea utilajului mai urmărea și realizarea unei uniformizări a caracteristicilor și posibilităților de intervenție a tehnicii existente în toată țara. Așa a fost și cazul motopompei model „București”, testată inițial la 29 ianuarie 1926 de către colonelul Pohrib Gheorghe, Inspectorul Șef, maior Poncu Petre și căpitanul Peneș Alexandru, Comandantul Companiei din capitală, care au anunțat următoarea concluzie:
„este o mașină care satisface în totalitate nevoile pompierilor din țara noastră, corespunde stipulațiunilor din caietul de sarcini admis de Consiliul Tehnic Superior și ca stare se admite în serviciul pompierilor militari din țară.”
Doar câteva luni mai târziu, ca urmare a rapoartelor Comandantului Secției de Pompieri Târgoviște, prin care se explicau inconvenientele pe care le presupunea intervenția cu tehnica tractată de animale, coroborat cu starea jalnică a acestora, în luna octombrie a aceluiaș an, în ședința Consiliului de Miniștrii s-a aprobat cumpărarea, prin casa Waldemar Felhmayr, a unei autopompe-cisternă „Magirus” cu un motor de benzină de 70 c.p., cu o pompă centrifugală de înaltă presiune de 1000 litri debit pe minut și cu un rezervor de apă de 3500 litri, la un preț de 1 291 140 lei. Dar, așa cum se întâmplă și în România de astăzi, schimbările în administrația publică locală, survenite în aceeași perioadă au anulat această comandă. Totuși, pentru a veni în sprijinul trupelor de pompieri, în cazul producerii unor incendii de mare amploare, administrația orașului Târgoviște a achiziționat o autocisternă-stropitoare, la sfârșitul anului 1928, și care, la nevoie se poate transforma în mașină de stins incendii, așa cum a fost cazul în august 1935 la focul izbucnit la instalația de extras benzină de la Viforâta. Din păcate, raportat la suprafața județului această dotare insuficientă se menține aproape un deceniu, și abia în anul 1938 au fost achiziționate alte două autocisterne, una pentru reședință și alta de către Primăria comunei Pucioasa, pentru ca, la 15 aprilie 1939, a patra auto-pompă cisternă, model „Ford”, să fie pusă la dispoziția pompierilor de către primăria Târgoviște.
Contracte, pentru diferite materiale și accesorii, s-au mai derulat în această perioadă cu firma Donati&Happel, care a prezentat ofertele cele mai avantajoase, inclusiv pentru aparate izolante necesare protecției la fum și contra gazelor toxice.
În ciuda fluctuațiilor de personal și a existenței unei tehnici de intervenție de multe ori depășită și uzată moral, pompierii au fost preocupați permanent, uneori cu sprijinul autorităților publice locale, și de aspectul prevenirii incendiilor. Acest domeniu se referă atât la efectuarea unor activități și verificări cu scopul eliminării unor cauze probabile de izbucnire a focului, dar și la adoptarea unor măsuri practice pentru micșorarea timpului de anunțare și sosire la locul incendiului sau de creștere a capacităților de intervenție în condiții grele, fiind abordat în diferite moduri:
anual, începând din 1930, comandantul secției, cu acordul primăriei, era obligat să facă o „vizită” instituțiilor și întreprinderilor importante din zona sa de activitate, unde trebuia să facă „recomandările” necesare pentru înlăturarea unor riscuri de incendiu. Pentru instituțiile statului, se recomanda, fără a avea regim de obligativitate, prin circulara nr. 42930 din 10 septembrie 1921 a Ministerului de Interne, achiziționarea de stingătoare portabile „Pompier”, aparate testate și verificate cu succes de către o comisie a Comandamentului Corpului Pompierilor;
permanent au făcut presiuni, chiar cu ajutorul Inspectoratului General al Pompierilor, asupra administrației orașului pentru mărirea numărului de guri de apă și a hidranților din localitate, necesari realimentării rapide a rezervelor în cazul intervenției la incendii de proporții. Așa s-a întâmplat în anul 1928, când s-a reușit repararea celor 17 guri de apă defecte, iar treptat s-a mărit numărul de hidranți existenți, până la 108 în anul 1935;
pentru o anunțare cât mai rapidă despre izbucnirea unui incendiu, mai ales către periferiile orașului, s-au propus și instalat posturi telefonice în următoarele puncte: mahalaua Sârbi, Școala nr. 3 Sârbi, în apropiere de stația Teiș, la Oborul vechi în strada C. Comăneanu, pe strada Vârniceri și Matei Basarab;
în scopul măririi raionului de intervenție, la distanțe mai mari de 7-8 km în jurul orașului Târgoviște, în urma unor corespondențe între Ministerul de Război, Ministerul de Interne și Primărie, secția de pompieri a avut pus la dispoziție, de către Regimentul Carelor de Luptă, un automobil, a cărui întreținere era asigurată de administrația locală printr-o cotă lunară de 100 l benzină ușoară și 10 l ulei de motor. Mai mult, în timpul iernii, pentru a realiza deplasarea pe zăpadă a efectivelor la locul de intervenție, avea asigurate permanent 5 sănii cu tracțiune animală;
în cazul producerii unor inundații sau incendii de mari proporții s-a stabilit printr-un protocol, la nivel ministerial că, Secretariatul de stat C.F.R pune la dispoziție imediat orice garnitură de tren, la solicitarea Prefectului, pentru transportul pompierilor către zonele afectate, decontul cheltuielilor urmând a se regla ulterior.
Apropierea războiului, dar mai ales atribuțiile specifice ce revin pompierilor pe linie de apărare pasivă, în cazul unor bombardamente aeriene clasice sau cu substanțe toxice, a condus și la adoptarea unor măsuri specifice de prevenire a declanșării unor explozii puternice la depozitele de carburanți din oraș, prin mutarea acestora către periferie, rezervoarele rămase goale fiind umplute cu apă pentru a fi complet inofensive, în timp ce stațiile de distribuție nu vor păstra pe stoc decât cantitățile necesare pentru câteva zile, respectând în acest fel prevederile cu caracter „secret” a Ordinului Ministrului Aerului și Marinei nr. 7628 din 25 octombrie 1939.
Cu un deosebit impact asupra populației au fost Ordonanțele emise de Primăria orașului Târgoviște, la propunerile Inspectoratului General al Pompierilor, ce prevedeau diferite măsuri preventive, obligatoriu de respectat de către instituțiile și întreprinderile publice, dar și de către posesorii de locuințe sau imobile particulare. Dintre acestea cele mai reprezentative ar fi:
curățatul periodic al coșurilor, ca cea mai răspândită sursă de izbucnire a unui incendiu (lunar locuințele particulare, de două ori pe lună braseriile, restaurantele, cantinele – numai de coșari autorizați și în zilele fără vânt, activitate la care, în mod obligatoriu, participă și un reprezentant al pompierilor);
la școli să se verifice sobele în fiecare zi, la terminarea cursurilor, pentru a se goli de cenușă;
imobilele să fie dotate cu butoaie de apă și scări cu o lungime suficientă pentru a ajunge la cel mai înalt punct al clădirii;
să se doteze fiecare imobil, după posibilități, cu stingătoare portabile, care sunt foarte bune pentru localizarea și stingerea începuturilor de incendii, iar acolo unde există hidranți și furtunuri, să fie întreținute și în permanentă stare de funcționare;
toți proprietarii de clădiri sau chiriașii sunt obligați să verifice instalațiile electrice, în special calibrarea siguranțelor;
podurile clădirilor se vor goli de materiale inflamabile, se vor compartimenta pe lungime din 10 în 10 metrii, iar părțile de lemn se vor acoperi cu un strat gros de var.
În această perioadă au pompierii au participat la multe intervenții pentru stingerea incendiilor, majoritatea fiind considerate mici, „de coșuri”, dar au existat și câteva mai grave care, din fericire s-au soldat doar cu pagube materiale, cele mai importante fiind:
la 10 septembrie 1929, cel mai mare incendiu din orașul Târgoviște, când au ars 71 de case;
în noaptea de 6/7 iunie 1932, secția de pompieri a fost anunțată, la ora 12.30, că arde școala nr. 3 Târgoviște. În 15 minute echipa de intervenție a sosit la fața locului unde a constatat că, acoperișul din lemn al clădirii era în flăcări, iar magazia de lemne, de unde s-a bănuit că a pornit focul, era deja arsă în întregime. Imediat s-au luat măsuri pentru limitarea extinderii la clădirile din sud și din nord, aflate la aproximativ 1-2 m distanță. Deși „sinistrul” a fost stins rapid au fost afectate și plafoanele instituției, pagubele fiind estimate de către arhitectul Ministerului de Interne, Miron Davidescu, la 424 212 lei;
în ziua de 19 august 1935 un puternic incendiu a izbucnit la o instalație de extragere a benzinei, aparținând societății „Gazolina”, din comuna Viforâta, pericolul fiind agravat de prezența celor două rezervoare, pline cu combustibil, aflate la o distanță de 5 m de stație. Intervenția a fost dificilă, s-a acționat cu tot efectivul existent, inclusiv cu cisterna-stropitoare trimisă în sprijin de către Primăria Târgoviște, reușindu-se ca, după o luptă cu focul de 2 ore, să se stingă incendiul;
la 21 decembrie 1936, a ars o cameră din cadrul Școlii nr. 3, locuită chiar de către directorul instituției, focul pornind de la „coșul uzat și rău construit”, și doar intervenția promptă a pompierilor a limitat evoluția incendiul. Pagubele au fost estimate la 6000 lei.
4. Structura de ansamblu a legislației serviciilor de urgență, în perioada dintre cele două războaie mondiale
Primul război mondial a găsit România, la fel ca și majoritatea statelor europene, nepregătită din punct de vedere al protecției populației civile și al principalelor obiective economice. Inexistența unui cadru legislativ coerent, care să realizeze, să aplice și să susțină logistic unele măsuri elementare de asigurare și contracarare a efectelor unui conflict armat, s-a reflectat în numărul mare de pierderi de vieți omenești – 450 000 morți din rândul populației civile din zonele ocupate, teatrele operațiilor de luptă și chiar din ariile teritoriale neocupate, ca urmare a bombardamentelor aeriene, epidemiilor de masă, înfometării, frigului sau participării la formele de rezistență armată și luptelor duse împotriva forțelor de ocupație, reprezentând 5,5% din totalul locuitorilor țării. Singurele acțiuni concrete au fost executate de către formațiunile deja constituite, reprezentate de trupele pompierilor militari și formațiunile Societății de Salvare și Cruce Roșie, care au încercat, după producerea bombardamentelor aeriene, să limiteze și să înlăture efectelor produse, dar și acestea fără a avea un cadru juridic, o pregătire și proceduri specifice care să reglementeze desfășurarea activităților.
Concepția unui sistem național de protecția a populației și bunurilor materiale, în cazul unui conflict armat, se va concretiza în perioada interbelică, prin apariția unor legi și normative de stat în domeniu, dar mai ales prin aplicarea și punerea în practică a acestora. Deși realizate cu întârziere, în raport cu situația internațională existentă, prevederile principalului act normativ „Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene” – aprobat prin Înalt Decret Regal, nr. 468 din 28 februarie 1933, intrat în vigoare odată cu publicarea în Monitorul Oficial nr. 69/23.03.1933 – împreună cu legislația conexă și-au dovedit utilitatea în timpul celei de a doua conflagrații mondiale la care România a participat când, de la primul bombardament aerian sovietic din 27 iulie 1941 și până la 19 august 1944, data ultimului atac aerian al aliaților, numărul victimelor a fost de 16 500 (din care 8 000 morți și 8 500 răniți) în peste 100 de raiduri, mult mai mic decât cel înregistrat în celelalte țări beligerante.
În perioada interbelică apariția și dezvoltarea conceptului de apărare pasivă, ca modalitate de protecție a populației civile și bunurilor materiale din interiorul zonelor de conflict, precum și dezvoltarea ulterioară a cadrului legislativ necesar organizării și funcționării acestuia, a avut la bază învățămintele proprii rezultate din campania 1916-1918, dar mai ales convergența mai multor factori, atât interni cât și externi, care au creat o presiune constantă pozitivă pentru soluționarea cât mai rapidă și eficientă a problemei. Mai trebuie subliniat aici rolul important jucat de cadrele active ale armatei, care au dat dovadă de un profund sentiment patriotic și o luciditate în contextul vremurilor, fiind practic motorul apariției protecției civile în România, dar mai ales a extrapolării sferei de responsabilități, de la sistemul militar la autoritățile publice locale.
Premisele constituirii legislației specifice protecției civile:
a) experiența armatei acumulată în timpul desfășurării primului război mondial. Din punct de vedere legislativ pentru protecția trupelor proprii armata română a avut elaborate de către Marele Cartier General, în anul 1917, „Instrucțiuni privitoare la atacul cu gaze și apărarea contra gazelor asfixiante”, prin care erau foarte clar specificate: caracteristicile și modul de utilizare a mijloacelor individuale și colective de protecție; semne și semnale, precum și îndatoririle posturilor care anunțau trupele proprii despre iminența producerii unui atac cu gaze; procedee și tehnici de decontaminare a terenului și armamentului; mijloace pentru stabilirea gradului de puritate a aerului după atac; instalarea posturilor de prim ajutor, trierea gazaților, acordarea primului ajutor și evacuarea celor afectați grav de gazele toxice de luptă. Toate aceste prime reglementări vor fi dezvoltate, adaptate și transformate, până în anul 1926, în „Instrucțiuni provizorii asupra protecției, contra gazelor de luptă” – considerat punctul de plecare pentru apărarea civilă, deoarece se menționează pentru prima dată și măsuri destinate protecției populației civile aflată în zonele de operații ale armatei pe o adâncime de 30 Km (alarmare, adăpostire, dotare cu mijloace de protecție individuale, dezinfectare).
b) experiența autorităților administrației publice locale și a populației civile acumulată în timpul desfășurării primului război mondial. Lipsa oricărui studiu, estimare sau organizare a apărării pasive, absența unor metode și procedee de acțiune în cazul producerii unor atacuri și bombardamente aeriene, a determinat adoptarea pe loc a unor măsuri concrete pentru prevenirea și reducerea pagubelor produse, astfel: bătăile de clopote ale bisericilor, fluierele agenților de poliție, sirenele fabricilor, chiar posturile de pândă ale artileriei (acolo unde existau) s-au transformat în mijloace de alarmare/avertizare ale populației despre iminența producerii raidurilor aeriene; sprijinirea formațiunilor pompierilor militari și cele ale voluntarilor organizați de Societatea de Cruce Roșie care au fost singurele structuri pentru intervenție cât de cât organizate, chiar dacă desfășurau activități în afara atribuțiilor proprii (salvare de sub dărâmături, ridicare și distrugere a bombelor de avion neexplodate, cercetare gaze, dezinfectare teren și clădiri, evacuare răniți); autoritățile publice locale au încercat să prevină și să îndrume cetățenii asupra modului de comportare, atât pentru reducerea numărului de victime cât și pentru evitarea instalării stării de panică, exemplul cel mai elocvent constituindu-l primul act administrativ cu norme de conduită a populației în caz de bombardamente, măsuri pentru stabilimentele industriale contra incendiilor, pentru iluminat și în cazul producerii unui atac aerian – Ordonanța prefectului Poliției Capitalei din 16 august 1916.
c) rolul cadrelor active ale armatei. În toată perioada interbelică, dar mai ales în anii 1920-1929 s-au făcut auzite vocile mai multor ofițeri ai armatei române, în special chimiști și artileriști. Aceștia beneficiind de experiența războiului, au urmărit cu atenție evoluția situației internaționale și au publicat nenumărate articole în presa de specialitate, preluate din când în când de cotidienele centrale, cu scopul de a trage un semnal de alarmă asupra schimbării doctrinei militare a următorului conflict militar – orientarea către războiul aero-chimic. Trecerea de la confruntarea directă, între trupele aflate pe linia frontului, la posibilitatea executării de bombardamente aeriene cu mijloace convenționale sau substanțe toxice a principalelor centre urbane și obiective industriale din interiorul țării și implicit afectarea populației civile, a determinat publicarea unor studii, articole, sau chiar cărți în care sunt analizate și prezentate diferite soluții și modalități de contracarare a efectelor acestora. Au fost lansate în acest mod mai multe apeluri pentru sensibilizarea opiniei publice și a forurilor conducătoare, din care am selectat:
„ Războiul viitor va fi deslănțuit asupra întregei națiuni, tinzând spre distrugerea sau neutralizarea tuturor izvoarelor sale materiale și morale. Lupta se va desfășura nu numai pe front, ci ea se va întinde mult înapoi, până în inima țării, cu scopul de a distruge forțele morale și vitale ale populației civile, spre a influența în rău conducerea operațiunilor militare.”
“ … suntem de părere că toate țările, dar mai ales țara noastră – situată geograficește și politicește așa cum este în present – trebuie să se convingă că și în viitor, națiunile sunt hotărâte – printr-un acord nemărturisit – să ducă războiul întrebuințând mijloacele cele mai perfecționate din punct de vedere tehnic – fie ele permise sau nepermise – numai și numai să-și poată asigura victoria. Când această convingere va pătrunde în mințile și sufletele populației, se va ajunge implicit și la concluzia că orice sacrificiu nu e de prisos, pentru a se amenaja clădiri, adăposturi, etc., în vederea apărării contra atacurilor aeriene.”
„ Războiul aerian desființează frontierele, cari nu vor mai fi o linie, ci o suprafață, de aici marea greutate de a face față atacului aerian, tot teritoriul devenind un teatru de operațiuni./…/ Întreaga populație va fi mobilizată în Serviciul Patriei, armata terestră pe front, iar populația pe frontal interior, al conștiinței morale și materiale.”
“ Avem dreptul fiecare cetățean , al acestei țări, astăzi mai ales când națiunea întreagă participă la operațiunile de războiul, iar nu numai armata, să știm din vreme cari sunt măsurile luate în vederea pregătirii întregii națiuni pentru a face față unei agresiuni din orice parte ar veni./…/ Cei care nu vor să vadă lucrurile așa cum se prezintă, lucrează sau în neștiință de cauză, sau fără interes de țară!”
“ Cu cât apărarea activă este mai slabă, cu atât apărarea pasivă trebuie să fie mai completă și mai bine organizată. Apărarea pasivă nu poate fi făcută numai de Ministerul de Interne, ea trebuind să aibe sprijinul întregii populații, fiecare cetățean trebuind să contribuie pentru realizarea ei. În această direcțiune trebuie să lucrăm intens și cu multă inimă deoarece din nenorocire suntem cu totul înapoiați față de celelalte popoare.”
Primele rezultate obținute au fost în cadrul armatei și sunt legate direct de numele colonel Popescu Eugen George, prin înființarea a două structuri; a Școlii Apărării Contra Gazelor în anul 1924, iar un an mai târziu a Serviciul Apărării Contra Gazelor. De asemenea este autorul cursului „Protecția contra gazelor de luptă. Protecția individuală și protecția colectivă”, bibliografie cu rol deosebit în pregătirea personalului de specialitate dar și a populației civile. Astfel, devine din ce în ce mai imperativă necesitatea creării unui cadru legislativ, în care structuri specializate, pentru organizarea activității de protecție a populației civile și a stabilimentelor industriale importante (ca mărime sau strategice din punct de vedere militar), să poată să-și desfășoare activitatea, atât ca prevenire, prin instruirea populației asupra modului de comportament, dar și ca intervenție, prin constituirea și organizarea unor formațiuni cu atribuții clare în limitarea și înlăturarea efectelor unui atac aero-chimic.
d) contextul internațional. Apariția noii doctrine „războiului viitorului – aero chimic” ca urmare a dezvoltării rapide a aviației și a armei chimice, intuind posibilele distrugeri pe care combinarea celor două arme le-ar putea provoca, atât pe fronturile militare cât mai ales asupra resurselor și populației civile, a determinat reacția promptă a comunității internaționale. Impactul foarte mare pe care aceste teorii le au mai ales asupra populației din țările care au fost implicate în primul război mondial, a impus Comitetului Internațional al Crucii Roșii trecerea pe ordinea de zi a celei de a XII-a Conferințe internaționale, desfășurate în octombrie 1925, a temei „Studiul mijloacelor de protecție a populației civile contra gazelor de luptă” și a propunerii de convocare a unei Comisii Tehnice de experți pentru rezolvarea acestei probleme, pe baza unui program bine stabilit. Alcătuită din 47 de personalități științifice din mai multe state, aceasta și-a prezentat rezultatul cercetărilor, câțiva ani mai târziu, în cadrul sesiunilor de la Bruxelles (ianuarie 1928), și Roma (aprilie 1929), recomandând țărilor membre organizarea unui comitet pentru protecția populației civile, precizând în detaliu norme, principii și orientări privind activitatea acestuia. De asemenea au fost discutate regulile de drept internațional care să protejeze populația civilă contra tuturor tipurilor de bombardamente. Aceste recomandări reprezintă primul pas în crearea cadrului legislativ specific și marchează debutul organizării la nivelul statelor lumii a structurilor de coordonare și conducere a apărării pasive a populației, iar programul prezentat se va regăsi, adaptat sau nu, în toate regulamentele, instrucțiunile și planurile întocmite pentru protecția cetățenilor.
Primul rezultat palpabil este obținut, la începutul anului 1928, de către colonel Popescu George Eugen ca șef al Serviciului de Apărare Contra Gazelor din Direcția a XI-a Tehnică a Ministerului de Război care, printr-un material bine documentat și argumentat, propune marelui Stat Major soluționarea problemei protecției populației civile în cazul unui atac cu gaze toxice de luptă. În urma acestei intervenții este emisă Decizia Ministerială nr. 513 din iunie 1928, publicată în Monitorul Oficial nr. 141/20.06.1928, prin care se înființează, în subordinea Marelui Stat Major, o Comisie Mixtă cu rolul de „a studia și propune măsuri pentru soluționarea problemei protecției populației civile; a urmări de aproape executarea măsurilor propuse de comisie și aprobate de miniștrii respectivi; a ține contact cu toate autoritățile civile și militare care urmează a colabora la soluționarea acestei probleme”, alcătuită din:
Președinte: subșeful Marelui Stat Major;
Membrii civili:
– reprezentanți ai Ministerului de Interne, Ministerului Sănătății, Ministerului Industriei și Comerțului, Ministerului Instrucțiunii, Ministerului Lucrărilor Publice;
– delegați ai Societății de Cruce Roșie, Institutului Meteorologic;
– membrii militari: Șeful Secției Operații din M.St.M., Șeful Secției Servicii din M.St.M., Șeful S.A.C.G. din Ministerul de Război;
– delegați ai Corpului de Jandarmi, Inspectoratului de Pompieri, Direcției Sanitare Militare, Inspectoratului Aeronauticii;
– un secretar din M.St.M.
Timp de un an de zile această comisie va studia toate informările și propunerile sosite sau publicate în presa din țară sau din străinătate și va elabora primul normativ de stat în domeniu „Instrucțiunile provizorii pentru organizarea protecției populației civile (P.P.C.) contra gazelor de luptă”, aprobate în ședința Consiliului de Miniștri din 25 octombrie 1929 și publicate în Monitorul Oficial nr. 261/22.11.1929. Deși se referă doar la măsurile necesare de aplicat în caz de atac cu substanțe toxice de luptă, aceste instrucțiuni stabilesc pentru prima dată organizarea de structuri de pregătire și apărare a populației civile la fiecare județ, în fiecare comună urbană, plasă, comună rurală, port sau stabilimente industriale importante, fiecare fiind abilitate să aplice la decretarea mobilizării, măsurile specifice realizate din timp de pace, prevăzute în Planurile P.P.C. întocmite în acest sens. Un capitol aparte îl constituie „Măsura de evacuare a plusului de populație”, prin care fiecare localitate stabilește printr-un document separat ce locuitori urmează a fi evacuați (copiii până la vârsta de 16 ani, bărbații și femeile de peste 60 ani, invalizii, bolnavii, infirmii), mijloacele necesare de transport, zonele mai puțin expuse atacurilor chimice în care se va cartirui populația, modul de cazare și hrănire a acesteia. Pentru constituirea comitetelor și începerea lucrărilor este stabilit termenul de februarie 1930. Cu multe lacune în conținut și cu un caracter unidirecțional (protecția contra gazelor), Instrucțiunile provizorii au meritul de a fi adus în atenția autorităților publice și chiar a cetățenilor, necesitatea soluționării problemelor ridicate de un conflict armat asupra unei comunități și au cristalizat la nivelul fiecărei comunități prima structură locală cu atribuții în domeniu.
Apariția Legii nr. 105 asupra organizării națiunii și teritoriului pentru timp de războiu, promulgată prin Decretul nr. 1245 din 24 aprilie 1933 și publicată în Monitorul Oficial nr. 96 din 27 aprilie 1933, aduce alte două elemente noi: transferul responsabilității pentru aplicarea măsurilor de evacuare și protecție a populației contra atacurilor din aer la Ministerului de Interne, dar cu concursul tehnic al Ministerului Apărării Naționale (Titlu IV, art. 19), în timp ce pentru realizarea prevederilor prezentei legi, inclusiv pregătirea teritoriului și a economiei, la nivelul județelor și municipiilor cu cerc de recrutare propriu, revine prefecților, respectiv primarilor (Titlu V, art. 23).
Prima reglementare legislativă complexă ce acoperă aproape toate aspectele unei protecții reale a populației civile și care își va dovedi fiabilitatea în timpul celui de-al doilea război mondial este „Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene” aprobat prin Înalt Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933 și intrat în vigoare odată cu publicarea în Monitorul Oficial nr. 69/23.03.1933. Acest regulament va rămâne în vigoare până în anul 1950 și de aceea toate reglementările legislative ce apar în perioada rămasă până la izbucnirea celei de a doua conflagrații mondiale vor fi în sprijinul și completarea acestuia.
„Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene” împreună cu anexele sale tehnice anulează și înlocuiește „Instrucțiunile provizorii pentru organizarea protecției populației civile (P.P.C.) contra gazelor de luptă” și are ca scop organizarea apărării pasive – „Experiența ultimului războiu a dovedit că o apărare activă, ori cât ar fi de puternică, nu va putea să pue la adăpost în mod complet populația civilă și funcționarea serviciilor publice. Totuși o bună organizare și o pregătire suficientă a apărării pasive, va putea să micșoreze, într-o mare măsură, consecințele dezastroase ale războiului aerian.”
În plan organizatoric, pentru conducerea și coordonarea apărării pasive se înființează următoarele structuri:
pentru întreg teritoriul se constituie la Ministerul de Interne – Comisia Superioară de Apărare Pasivă – cu principala atribuție de a studia toate chestiunile relative și a stabili o concepție unitară privind pregătirea și punerea în aplicare a apărării pasive, în conformitate cu doctrina și principiile stabilite de Marele Stat Major al Armatei, dar și de a transmite către ministere, servicii publice sau particulare, organizații oficiale și chiar direct populației, instrucțiuni specifice. Componența acesteia, stabilită de lege, este:
Președinte – Ministrul de Interne sau un subsecretar de stat;
Membrii – unul sau mai mulți reprezentanți ai ministerelor interesate;
Inspectorul general al comandamentelor teritoriale;
Comandantul Apărării aeriene a teritoriului;
Președintele Comitetului Central al Crucii Roșii;
Președintele Ligii apărării contra atacurilor aeriene;
un reprezentant al Marii Legiuni a Cercetașilor.
Secretariat general permanent
secretarul general și personalul ajutător va fi numit de ministrul de interne, iar ca atașat va fi un consilier tehnic, locotenent colonel sau colonel de Stat Major, cu personalul auxiliar necesar.
pentru fiecare județ, o comisie județeană de apărare pasivă, condusă de prefect – întocmește planul de apărare pasivă al județului în conformitate cu dispozițiile existente și coordonează aplicarea măsurilor în zona de competență. Comisia se întrunește pe baza convocării președintelui, se poate împărți în subcomisii pe specialități pentru studiul diferitelor chestiuni, iar prin secretarul permanent ține legătura cu autoritatea militară teritorială și se ocupă în mod special de evacuare (modalitatea de evacuare a comunelor, transportul, cartiruirea și asistența refugiaților);
pentru fiecare comună, o comisie comunală de apărare pasivă, condusă de primar – întocmește planul sau instrucțiunile localității și asigură personalul necesar aplicării acestuia, propune prefectului tabelul stabilimentelor industriale și instalațiile ce urmează a fi clasificate. Comisia se întrunește pe baza convocării președintelui, iar pentru studiul diferitelor chestiuni se poate împărți în următoarele subcomisii: de alarmă și stingere a luminilor, de evacuare, sanitară, de decontaminare;
pentru stabilimentele industriale este prevăzută o clasificare, astfel:
categoria a I-a sunt cele a căror protecție nu poate fi înglobată într-o structură urbană, fie din cauza mărimii sau a importanței deosebite, fie se află la o distanță prea mare de localitate. Acestea sunt obligate să adopte măsuri proprii de protecție a personalului și instalațiilor existente, prin întocmirea unui plan individual respectând consemnele specifice și instrucțiunile proprii ale ministerului de care aparțin;
categoria a II-a sunt asimilate clădirilor particulare și respectă indicațiile și directivele primăriei respective.
Deoarece întreaga conducere și coordonare a apărării pasive pe întreg teritoriul țării este asigurată de Comisia Superioară de Apărare Pasivă, iar la nivelul județelor și localităților responsabilitatea este a prefecților, respectiv a primarilor se constată trecerea întregii problematici de la Ministerul Apărării Naționale către Ministerul de Interne și organele administrației publice centrale și locale.
Pregătirea apărării pasive constă în studierea, organizarea și realizarea din timp de pace a următoarelor măsuri:
generale de siguranță – au un caracter mixt, autoritățile militare hotărăsc și controlează pregătirea și executarea lor, în timp ce autoritățile civile au sarcina de a le realiza, după indicațiile primite de la reprezentanții armatei. Ele cuprind: serviciul de pândă (are misiunea de a supraveghea spațiul aerian), alarmarea, stingerea luminilor, camuflajul;
preventive –au ca scop de a pune la adăpost populația și resursele teritoriului, și cuprind: măsuri locale (adăpostirea, redactare și distribuirea instrucțiunilor și prescripțiilor, măsuri destinate pentru protecția obiectivelor strategice); măsuri de împrăștiere a populației și resurselor de efectele atacurilor aeriene; măsuri de protecție a populației și resurselor prin evacuare (vor face obiectul unei instrucțiuni separate, cu caracter secret);
de salvare – destinate intervenției după producerea atacului, ele cuprind: descoperirea prezenței și identificarea gazelor toxice; strângerea victimelor, acordarea primului ajutor și transportul către unitățile spitalicești; stingerea incendiilor; dezinfectarea și îndepărtarea dărâmăturilor din locuințe și de pe străzi; ridicarea muniției neexplodate.
Documentul de bază, întocmit din timp de pace, strict secret, care cuprinde modalitatea de realizare a tuturor lucrărilor necesare este denumit „Planul(sau consemnele) apărării pasive” și reflectă gradul de pregătire a ansamblului măsurilor de apărare. Regulamentul prezintă modelele de documente componente, modul detaliat de completare a acestora pe categorii – județ, comune, stabilimente industriale de categoria a I-a, servicii comunale care vor funcționa în condiții speciale în caz de război (pompieri, poliția, ape, electricitate, iluminat cu gaz sau electric), pentru fiecare tip de activități în parte. Trecerea la punerea în aplicare a planurilor de apărare pasivă se face automat la declanșarea unei agresiuni asupra României, sau în prima zi de la decretarea stării de mobilizare. Măsurile prevăzute pot fi realizate din timp de pace (cele referitoare la numirea și instrucția tehnică a personalului și asigurării unui stoc minim de materiale necesare apărării pasive), iar celelalte când situația o cere, în urma analizei atente a factorilor de decizie ai administrației locale sau directorilor de întreprindere și în directă corelare cu specificul geografic al zonei.
Asigurarea financiară pentru susținerea acestor activități și achiziționarea de materiale necesare se va face din sumele alocate în bugetele administrațiilor care organizează comitete și formațiuni de intervenție, în timp ce apărarea individuală cade în sarcina particularilor.
Pregătirea personalului ce încadrează formațiunile de apărare pasivă constituite conform normativelor la care se încadrează structura tutelară, cuprinde două aspecte importante:
cunoștințe generale teoretice (care sunt corelate cu cele de propagandă) și practice, constând din antrenamente în portul măștii de protecție individuale sau treceri prin atmosfera contaminată dintr-o cameră de gaze;
cunoștințele speciale se predau pe categorii de personal, în funcție de echipa la care este încadrat și pot fi de asemenea teoretice, demonstrații sau conferințe, sau practice, scurte exerciții de antrenament. Aplicarea și verificarea celor învățate se face către sfârșitul etapei de pregătire, pe timpul desfășurării unui exercițiu de ansamblu – alarmă, stingerea luminilor, punerea în aplicare a serviciului de apărare cu chemarea personalului – organizate de primari, cu aprobarea prefectului și în corelare cu manevrele autorităților militare.
Instruirea și propaganda populației se face printr-un program stabilit de către primar și cuprinde un învățământ teoretic (prezentarea pericolelor unui război aerian și principalele măsuri în cazul unui atac aerian cu bombe sau gaze) sau organizarea de conferințe publice, amenajarea de muzee, expoziții fotografice sau proiecții de filme tematice, publicări de articole în presă, redactări de broșuri, pliante, dar și unul practic, cu scopul e a obișnui populația cu portul măștii de gaze și utilizarea mijloacelor de salvare. Cel mai eficace mod pentru a realiza cele două forme de pregătire simultan îl constituie organizarea de exerciții demonstrative de ansamblu, la care autoritățile locale să atragă cât mai mulți participanți sau asistență.
Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene are anexate modele de documente necesare orientării factorilor de execuție a lucrărilor prevăzute – plan comunal de apărare pasivă, tabele ce se întocmesc la stabilimentele industriale particulare de categoria a I-a, măsuri de protecție contra atacurilor aeriene, reguli și instrucțiuni pentru portul măștii contra gazelor, modul de utilizare a pivnițelor și subsolurilor ca adăposturi, etc.
Prin apariția cadrului legislativ referitor la protecția populației civile și a principalelor valori materiale în cazul producerii unui atac aerian România se alătură din acest punct de vedere, cu puțină întârziere, celorlalte state europene dovedind gradul ridicat de civilizație, prin atenția și grija cu care își tratează propriii cetățeni. Totodată își afirmă clar poziția de stat european prin urmărirea și analizarea permanentă a evoluției politice și militare în zonă, dar și prin alinierea la recomandările făcute de organismele internaționale.
Deși nu are caracter legislativ trebuie să semnalez apariția la 8 mai 1934, a unei cărți scrise de o comisie de generali și ofițeri superiori din armată, sub coordonarea generalului Negrescu Ion, Comandantul Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, intitulată „Conferințe de apărare pasivă a teritoriului contra atacurilor aeriene”. Aceasta conține 10 lecții privind dificultățile pe care le ridică organizarea și realizarea unei apărări pasive eficiente la nivelul întregii țări și sunt de fapt o dezvoltare, mai mult de cât necesară, a anexelor „Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene”. Datorită noutății problematicii abordate – pericolul aerian, măsuri de luat pentru protecția populației civile contra bombardamentelor din aer, apărarea activă și pasivă, măsuri generale de siguranță, îngrijirea victimelor atacului aero-chimic, disciplina și regulile de păstrat înainte și după atacuri, idei actuale asupra urbanisticii, pompierii și apărarea pasivă – cartea se constituie în primul manual utilizat de instructori pentru a pregăti personalul ce încadrează formațiunile de intervenție înființate la ministere, județe, comune urbane și rurale, stabilimente industriale, dar mai ales cetățenilor.
Comisia Superioară de Apărare Pasivă a început elaborarea și difuzarea în teritoriu a instrucțiunilor specifice fiecărui minister, pentru punerea în aplicare a „Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene”, așa cum prevăd atribuțiile sale, pentru ca toate structurile cu responsabilități pe această linie să cunoască obligațiile proprii ce-i revin, precum și modul de colaborare și cooperare dintre ele (prioritate având cele două direct implicate). Astfel, în luna august 1933, sunt emise prin Secretariatul General „Instrucțiuni cu rolul și atribuțiile Ministerului de Interne, Ministerelor interesate și organelor în subordine”, cu caracter secret, realizate în concordanță cu ordinele Marelui Stat Major și care conțin prescripțiile pentru mobilizarea serviciilor cu privire la: categoriile de personal ce se vor întrebuința la fiecare formațiune, compunerea acestora și normele de calcul necesare la întocmirea Planurilor de Apărare Pasivă județene și comunale. În prima parte sunt specificate principalele îndatoriri ale:
Ministerul de Interne – pentru Comisia Superioară de Apărare Pasivă, Secretariatul General Permanent, Inspectorii Generali administrativi de regiune, prefecții județelor, pretorii plășilor, primarii municipiilor, comunelor urbane și rurale atribuțiile sunt cele prevăzute de „Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene”;
Ministerul de Industrie și Comerț – va emite la rândul său instrucțiuni specifice pentru stabilimentele industriale, miniere și porturile din subordine; asigură instruirea personalului propriu; asigură fondurile necesare achiziționării materialelor de protecție individuală și pentru dotarea serviciilor sale;
Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale – organizează și asigură serviciul sanitar în caz de atac aerian; studiază împreună cu Inspectoratul General Sanitar, Direcția Chimică Militară și Comitetul Național de Cruce Roșie chestiunile științifice legate de acțiunea gazelor, detectare, prim ajutor, dezinfectarea apei contaminate, războiul microbian și altele, asigurând personalului propriu o minimă instruire în acest sens;
Ministerul Industriilor, al Cultelor și al Artelor – asigură aplicarea măsurilor proprii de apărare pasivă la școli, biserici, teatre, muzee, biblioteci, inclusiv acțiuni specifice obiectelor de artă și de patrimoniu; instruiește elevii din învățământul superior, profesional, confesional și particular, prin introducerea în programele analitice a temelor referitoare la cunoașterea generală a gazelor de luptă; înființează la Facultatea de Medicină un curs special pentru terapeutica gazelor; pune la dispoziția organelor locale de apărare pasivă sediile școlilor, lăcașelor de cult și laboratoarele care nu au fost rechiziționate de armată, pentru organizarea de posturi sanitare sau secții pentru gazați;
Partea cea mai importantă o reprezintă însă prescripțiunile speciale, pentru mobilizarea și încadrarea serviciilor și formațiunilor de intervenție, care prevăd utilizarea în principal a cetățenilor nemobilizabili – admiși cu dispensă de mobilizare, voluntari cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani cu precădere din asociațiile de cercetași, ofițeri din rezervă rămași la vatră și neprinși în alte lucrări, ofițerii în retragere până la 65 de ani – și mobilizabili pentru trupele de pompieri. Se fac și mici excepții și numai la neajungere, doar pentru posturile de specialiști (medici, chimiști, ingineri), aceștia fiind numiți, în caz de pericol aerian, alarmă sau atac cu gaze, în funcții specifice din cadrul Apărării pasive. În încheiere instrucțiunilor este prezentată organizarea, efectivele și normele de calcul tehnice necesare dimensionării formațiunilor și serviciilor apărării pasive, la localități și stabilimentele industriale.
La rândul său Ministerul Apărării Naționale, care are drept sarcină urmărirea modului de executare a deciziilor guvernului privitoare la apărarea pasivă și punerea în aplicare a măsurilor de apărare ce revin ministerelor și instituțiilor interesate, emite propriile norme „Instrucțiuni asupra rolului și atribuțiilor Ministerului Apărării Naționale și al organelor sale în subordine în aplicarea Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene”, tot cu caracter secret, prin care stabilesc răspunderi directe pentru structurile subordonate – Marele Stat Major, Inspectoratul General al Comandamentelor Teritoriale, Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului (întocmește instrucțiunile privind măsurile generale de siguranță: serviciul de pândă, de alarmă, de stingere a luminilor și de camuflaj ce se organizează la toate nivelurile administrative), Consilierul Tehnic Militar de pe lângă Secretariatul General al Comisiei Superioare de Apărare Pasivă, Comandamentele Teritoriale, Comandanții Zonelor de apărare aeriană a teritoriului, Cercurile de Recrutare – dar și pentru structurile auxiliare – Direcția a XI-a Tehnică a Ministerului Apărării Naționale (Direcția Chimică Militară), Inspectoratul General Sanitar Militar și Comandamentul Pompierilor Militari.
Rezultatul practic, finalitatea tuturor acțiunilor și măsurilor privind apărarea pasivă este concretizată în cunoașterea modului de comportare a cetățenilor înainte, pe timpul și după desfășurarea unui atac aerian, dar mai ales a modului de intervenție a serviciilor și formațiunilor constituite din timp de pace, în scopul de a limita și înlătura efectele produse. Pentru a avea o oarecare garanție că aceste lucruri sunt reale și fiabile, trebuie să se asigure simultan îndeplinirea a două esențiale: pe de o parte să se transmită un minim de instrucție populației, printr-o propagandă judicioasă bazată pe expunerea și explicarea conținutului celor zece conferințe tip, iar pe de altă parte personalului ce încadrează structurile specifice să i se garanteze o dotare corespunzătoare și o pregătire unitară desfășurată centralizat, sub conducerea unor specialiști în domeniu. Dificultățile ce se cer înlăturate în acest caz se referă la lipsa unor școli de instruire, la numărul mic de profesori și instructori, absența unor algoritmi, metode și proceduri de acțiune, dar și inexistența unei minime baze materiale. Iar, cum întotdeauna factorul uman are ultimul cuvânt, să nu uităm că noutatea problematicii i-a pus în dificultate și pe unii reprezentanții ai autorităților publice locale, directori de fabrici sau pe cei aflați în diferite funcții superioare dar cu responsabilități pentru coordonarea sau conducerea activităților, și care consideră că, pregătirea în acest domeniu nu reprezintă o prioritate sau este „prea complexă”.
În încercarea de a soluționa aceste probleme Ministerul de Interne, Comisia Superioară de Apărare Pasivă prin Secretariatul General elaborează „Instrucțiuni pentru instruirea personalului ce încadrează, formațiunile de apărare pasivă ale județelor, comunelor și stabilimentelor industriale de categoria a I-a, a autorităților civile și a populației”. Astfel, până la 15 septembrie 1934 fiecare județ va înființa „Centrul de instrucție al formațiunilor de apărare pasivă” unde, se vor organiza cursuri pe serii, fiecare serie de câte 10 zile, la sfârșitul cărora se va susține un examen și se va obține un brevet de absolvire. Programul de pregătire are o structură complexă, primele 4 zile sunt comune (în ultimele ședințe fiind stipulată obligativitatea trecerii prin camera de gaze), următoarele 5 zile se vor desfășura pe specialități – măsuri generale de siguranță (serviciu de alarmă și pândă locală, de stingere a luminilor, de camuflaj); serviciul sanitar; serviciu de adăpostire și tranșee; serviciu de poliție și jandarmi; de cunoștințe speciale (teoretice și practice) pentru personalul destinat serviciului de stingere a incendiilor – iar ultima zi este destinată desfășurării unui exercițiu de ansamblu, la care vor lua parte toți cursanții, încadrând echipele și posturile formațiunilor de apărare pasivă ale județului de reședință. În aceste centre vor putea preda ca profesori: ofițerul cu gazele din Garnizoană, ofițerul medic militar sau civil specialist în gaze, absolvenți ai școlii pregătitoare de ofițeri de rezervă licențiați sau doctori în chimie, șeful pompierilor locali, ingineri și arhitecți ai Serviciului Tehnic al Primăriei, funcționari superiori ai poliției și alții, ajutați de personalul instructor format din șefii ce încadrează structurile de intervenție, înscriși în documentele de mobilizare și absolvenți ai primei serii de cursanți. La această formă de pregătire vor participa în mod obligatoriu autoritățile administrației publice locale, cu atribuții în domeniu și toate persoanele care fac parte din formațiunile de apărare pasivă de la județe, localități, stabilimente industriale de categoria a I-a, iar în mod benevol orice persoană de ambele sexe care solicită acest lucru, dar cu achitarea cheltuielilor necesare cazării și hrănirii. Brevetul obținut la finalizarea programului îi dă dreptul posesorului să prezinte teme specifice în fața altor formațiuni sau a populației civile.
Un sprijin deosebit în asigurarea intervenției vine din partea unităților de pompieri militari care, prin Legea 815 din 3 aprilie 1936 au ca principală misiune: „Prevenirea și combaterea sinistrelor, precum și executarea măsurilor impuse pompierilor prin Regulamentul Apărării Pasive”. Astfel, după consultări cu Statul Major General, în ștatele de organizare la război s-au constituit subunități de apărare pasivă cu următoarele specializări: cercetare-observare, cercetare gaze, dezinfectare teren și clădiri, prim-ajutor sanitar gazaților și răniților, căutare-salvare de sub dărâmături și înlăturarea acestora, ridicarea și distrugerea bombelor neexplodate. Importanța asigurării organizării și pregătirii acestor formațiuni este scoasă în evidență de faptul că, sunt singurele forțe militare calificate pentru a asigura intervenții și a căror instruire este continuă și unitară, fără a fi influențată de restructurări organizatorice, de transferul de responsabilități dintre ministere și organele responsabile de coordonarea și conducerea apărării pasive a țării.
Pe baza analizelor și rapoartelor sosite la Ministerul de Interne în perioada 1933-1936, de la structurile autorităților publice locale și centrale, sau de la unele unități militare, prin intermediul Ministerului Apărării Naționale, Oficiul Național pentru Apărarea Populației contra Atacurilor Aeriene a considerat necesar emiterea „Instrucțiunilor pentru pregătirea lucrărilor de apărare a populației contra atacurilor aeriene” ce aduc precizări mai detaliate referitoare la aspectele teoretice mai sensibile, (referitoare la întocmirea documentelor ce compun Planul de apărare pasivă) și la cele practice (privind compunerea, încadrarea și utilizarea formațiunilor de intervenție). Toate prevederilor acestor noi instrucțiuni nu contravin celor existente, ci doar le dezvoltă și completează, încercând să lămurească o parte din dificultățile, particularitățile și neconcordanțele existente, întâlnite și sesizate din teritoriu. Astfel, legat de conținutul unui plan de apărare pasivă, sunt precizate cele zece capitole componente – obiectivele stabilite pentru organizarea activității; difuzarea alarmei; stingerea luminilor; camuflajul; adăpostirea personalului; serviciul sanitar; serviciul de poliție, control și împrăștiere; stingerea incendiilor; detectarea gazelor, controlul și repararea măștilor; modele de întocmire a carnetului de mobilizare; – cu detalii de cuprins pentru fiecare tip (județ, localitate, obiectiv industrial), indicându-se părțile text, anexele, normele și modul de întocmire și completare a hărților corespunzătoare. Ca element de noutate îl reprezintă înființarea unor Azile de adunare a rătăciților, organizate de municipiile București, Ploiești, Galați, Brăila, Constanța, Bacău, Iași, Chișinău, Cernăuți, Cluj, Sibiu, Brașov, Timișoara, Arad și Craiova pentru care județele respective trebuie să întocmească un plan separat cu detalii de organizare, dotare, modalități de procurare a hranei, evidență a populației. Ca posibilitate de încadrare cu personal a formațiunilor de toate specialitățile ale apărării pasive nu numai că sunt completate criteriile prevăzute de „Instrucțiunile cu rolul și atribuțiile Ministerului de Interne” din august 1933, dar sunt stabilite noi norme și priorități ale activității, după cum urmează:
în primul rând se utilizează personalul existent în serviciul autorităților publice locale și al instituțiilor, care:
are dispensă la mobilizare;
personalul de orice sex aflat în serviciu dar nu mai are alte obligații la mobilizare;
pompierii militari din contingentele active, în completare și ultimele 6 din rezervă.
în al doilea rând personal tânăr, cercetași sau cercetașe membrii ai Oficiului Educației Tineretului Român, cu vârsta de minim 12 ani împliniți;
în al treilea rând personal voluntar de orice sex, peste 12 ani și care semnează un angajament prezent în anexele acestor instrucțiuni;
pentru încadrarea formațiunilor sanitare au prioritate infirmierele „benevole”, persoanele cu cunoștințe în domeniu care au participat le cursurile de specialitate organizate de Ministerul Sănătății sau Societatea Națională de Cruce Roșie.
De asemenea sunt prevăzute prima oară într-o instrucțiune, referiri la modul de anunțare a cetățenilor care fac parte din aceste structuri, existând stipulată obligativitatea înștiințării, astfel: Cercului de Recrutare pentru ofițerii combatanți sau sanitari; Poliției pentru toți voluntarii; Comandamentelor de cercetași ai O.E.T.R. pentru cei din subordine.
Selecția personalului, care se face din timp de pace, în scopul ocupării funcțiilor din comisiile și structurile de intervenție de apărare pasivă, pe lângă criteriile prezentate trebuie să respecte și următoarele principii strategice:
să nu stingherească mobilizarea armatei;
dispensele de mobilizare să fie acordate după o analiză judicioasă, doar pentru cei absolut necesari ca funcții de specialiști ai serviciului – medici, chimiști, agenți sanitari etc.;
majoritatea personalului să fie de origine română – pentru cei de etnie minoritară să fie încadrați cel mult 25% în formațiunile sanitare și de pompieri;
absolut tot personalul selecționat trebuie să fie instruit în Centrele de instrucție județene, iar încadrarea lor să țină seama de calificarea și funcția pe care o desfășoară zilnic;
să se asigure continuitatea zi și noapte a acestor formațiuni.
Anii 1936-1937 aduc din punct de vedere organizatoric, al structurilor de conducere și coordonare, un nou transfer al responsabilităților privind protecția populației civile, către Ministerul Aerului și Marinei, înființat la 13 noiembrie 1936 conform Decretului nr. 2620, publicat în Monitorul Oficial nr. 266 din 14 noiembrie 1936, prin unirea Subsecretariatul de Stat al Aerului și Subsecretariatul de Stat al Marinei. Din componența acestuia face parte și Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului care are principala misiune „organizarea și pregătirea de război a tuturor mijloacelor de apărare Activă și Pasivă a teritoriului”, și asigură legătura între minister și organele departamentelor și autoritățile civile și militare, care sunt obligate să se conformeze dispozițiilor primite.
La 29 iulie 1937, „în scopul pregătirii și punerii în aplicare a apărării pasive, pe întreg teritoriul național – pentru cazurile în care vin în atingere interesele și atribuțiile a două sau mai multe departamente – se înființează Comitetul de coordonare al apărării pasive”. El înlocuia practic Oficiul Național pentru Apărarea Populației al Ministerului de Interne, și devine organul permanent la dispoziția ministrului aerului și marinei cu principala atribuție de a coordona toate chestiunile privitoare la: organizare, instruire și dotare, privind apărarea pasivă a tuturor departamentelor cu responsabilități specifice.
Comitetul de coordonare se compune din:
Președinte
Ministrul aerului și marinei;
Membrii permanenți:
Comandantul forțelor aeriene
Comandantul apărării antiaeriene a teritoriului, însoțit de Șeful de Stat Major;
Comandantul apărării contra aeronavelor;
Un delegat al Marelui Stat Major;
Șeful de Stat Major al Inspectoratului general al comandamentelor teritoriale.
Se completează după caz cu:
Un reprezentant, însoțit de consilierul tehnic de la: Ministerul de Interne, Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, Ministerul Industriei și Comerțului, Ministerul Sănătății;
Un consilier al municipiului București, însoțit de comandantul zonei aeriene;
Șeful de Stat Major al Inspectoratului pregătirii premilitare;
Directorul Direcției chimice militare.
Secretarul va fi Șeful de Stat major al Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului.
O problemă foarte importantă pe care o rezolvă Decretul nr. 2110/1937 este obligativitatea ministerelor de a înființa un organ de specialitate, un serviciu de apărare pasivă, în a cărui componență va fi și un consilier, ofițer superior din aeronautică, pentru a verifica „aplicarea întocmai a directivelor și instrucțiunilor date de Ministerul Aerului și Marinei”. Prin această prevedere se reușește accentuarea responsabilităților dar mai ales acordarea de către ministere a resurselor umane și timpilor reali necesari soluționării problemelor apărării pasive, prin elaborarea de norme specifice domeniilor de activitate și aplicarea măsurilor legale în structurile subordonate, eliminând cumulul de funcții ca activitate ineficientă recunoscută.
Contextul internațional referitor la cursa înarmărilor, creșterea tensiunii politico-militare în Europa și implicit a iminenței începerii unui conflict militar nu au rămas fără ecou în țara noastră astfel că, Ministerul Aerului și Marinei întocmește și distribuie „Instrucțiuni pentru întocmirea lucrărilor pregătitoare privind apărarea antiaeriană pasivă a teritoriului pe anul 1938/1939”, cu caracter secret, care în realitate sunt noi precizări privind actualizarea și perfecționarea planurilor existente. Principalele prevederi despre normele și funcționarea diferitelor servicii sunt:
serviciul de pândă și alarmă:
în cadrul fiecărui județ, municipiu și comună urbană va funcționa o centrală de alarmă, organizată, încadrată și dotată cu materialele necesare de către autoritățile locale, cu scopul de a avertiza populația civilă prin semnale sonore fixe (sirenele special instalate, fluierele fabricilor, clopote) și în același timp de a retransmite semnalele structurilor administrative subordonate sau arondate;
difuzarea alarmei trebuie făcută cu prioritate către obiectivele importante sau strategice bănuite ca ținte prioritare ale bombardamentelor, exercițiile desfășurate în acest scop să asigure pornirea alarmei cu respectarea următoarele bareme: sub 3 minute pentru județele de frontieră, 7 minute pentru județele aflate la minim 100 Km de graniță și 12 minute cele din interiorul țării;
alarma și pânda locală vor avea câte un post de alarmare la fiecare comună rurală, stabiliment de categoria a I-a, fiecare gară, port, cazarmă, depou etc.
serviciul de stingere a incendiilor:
de executarea acestei activități în timp util răspunde poliția solidar cu conducerea uzinelor electrice și de gaz, acolo unde acestea există;
la orașe se vor desfășura exerciții speciale de stingere a luminilor, observate pe cât posibil din aer, pentru a putea respecta baremul de 1 minut de la trecerea avioanelor peste frontieră și tot același timp de la comunicarea alarmei în centrul populat amenințat;
la sate se interzice iluminatul exterior în totalitate, pe toată durata războiului;
formațiunile de intervenție se vor organiza de către uzine cu sprijinul biroului de apărare pasivă al primăriei, numărul echipelor fiind în concordanță cu tipul de iluminat utilizat și numărul lămpilor de stins.
serviciul de camuflaj:
măsurile ce se vor lua se referă în primul rând la: lucrărilor de artă de mare importanță (fie prin construcții alăturate, fie prin plantații de suprafață mare, combinat), la rețelele de comunicație (plantații de pomi) și a stabilimentelor de diferite categorii (prin procedee de încadrare a coloristicii instalațiilor sau clădirilor în mediul înconjurător).
sistematizarea localităților:
se va evita dezvoltarea circulară a localităților;
industria se va fixa într-o zonă la perimetrul localității, pentru a nu constitui un pericol pentru cartierele locuite;
clădirile ce se vor construi cu suprafețe de peste 300 m² vor avea în compunere un adăpost antiaerian, caracteristicile constructive respectând prescripțiile stabilite de serviciul tehnic al primăriei;
serviciile de utilitate publică, centralele electrice, halele, stațiile CFR, centralele telefonice vor avea adăposturi proprii pentru personalul de serviciu;
la comunele rurale terenurile rămase libere între locuințe se vor planta cu arbori pentru camuflaj.
serviciul de adăpostire:
adăposturile trebuie să respecte următoarele cerințe: să prezinte siguranță contra loviturilor bombelor brizante în plin de cel puțin 100 kg, efectelor indirecte produse de bombele până la 1 000 kg și contra gazelor de luptă; să fie realizabil din punct de vedere economic și constructiv; să fie ușor accesibil; să asigure funcționarea instalațiilor din interior printr-un dublu racord de la exterior; capacitatea adăposturilor colective să nu depășească 50 de persoane; să ofere condiții bune de folosit ocupanților, precum și acordarea primului ajutor;
pe suprafața centrelor urbane aglomerate se organizează: categoria a I-a în plin centrul orașului cu adăposturile din zidărie și beton armat; categoria a II-a în locul unde mai există clădiri și obiective importante se vor dezvolta pe lângă cele de zidărie și beton, tranșeele colective sau numai familiale; categoria a III-a la periferie, de regulă tranșee colective sau familiale;
la sate la începerea războiului fiecare cetățean trebuie să sape în propria gospodărie un adăpost pentru familie și animale, respectând modelul stabilit în funcție de numărul de persoane din familie;
la stabilimente categoria a I-a și la cazărmi – după caz adăposturi zidite, tranșee colective sau împrăștierea;
la spitale se vor lua măsuri speciale legate de transportul bolnavilor la adăposturi, ca și pentru centrele și clinicile aflate în cartierele aglomerate ale marilor orașe.
spitalizarea:
formațiunile sanitare se organizează astfel:
posturi mobile de ajutor și triaj – unul de fiecare județ și în municipiile Ploiești, Constanța, Brăila, Bacău, Iași, Cernăuți, Cluj, Sibiu, Brașov, Chișinău, Craiova, Galați, Oradea, Timișoara și Arad;
posturi fixe de ajutor și triaj – se organizează numai de stabilimentele importante cu peste 200 de angajați;
spitalele de stat și particulare existente destinate populației civile – se organizează de către Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale;
spitalele mixte pentru populația civilă înființate din nou – se vor organiza acolo unde cele existente au fost luate de armată, respectând principiul numărului de 100 de paturi la 20 000 de locuitori;
secțiile de gazați se organizează, de principiu, câte una în fiecare oraș, atașată la spitalele existente;
echipele sanitare se organizează câte una la fiecare comună suburbană, rurală, întreprindere.
serviciu de poliție și control:
în orașe se desfășoară de către agenți pe sectoarele de competență corespunzătoare;
la sate această activitate se va face de către posturile de jandarmi și echipele de guarzi comunali.
împrăștierea:
se execută cu scopul răspândirii serviciilor publice, obiectivelor industriale de mare importanță, instalațiilor vitale, depozitelor, precum și a resurselor și populației civile din centrele aglomerate, fie în cartierele periferice care nu au puncte sau clădiri ce ar constitui obiective de bombardat, fie în comunele limitrofe;
împrăștierea este prevăzută a se executa doar în următoarele centre populate: București, Ploiești, Constanța, Galați, Brăila, Iași, Cernăuți, Cluj, Sibiu, Brașov.
laboratoarele comunale:
în fiecare oraș se vor organiza laboratoare pentru identificarea gazelor, în cazul producerii unui atac, pregătirea reactivilor pentru aparatele de detectare și a materialelor de dezinfectare a terenului și apei, controlul vieții rămase în cartușul filtrant al măștii contra gazelor.
atelierele de reparat măști; camera de gaze:
se vor organiza în fiecare oraș după prescripțiile tehnice existente.
Singurul capitol ce mai conține un element de noutate este cel referitor la încadrarea cu personal a formațiunilor de apărare pasivă, referindu-se la ridicarea vârstei cercetașilor și a persoanelor voluntare, de la 12 la 14 ani, celelalte categorii fiind aproape în perfectă concordanță cu prevederile legislației existente.
Având drept model instrucțiunile de mai sus, departamentele implicate elaborează la rândul lor alte instrucțiuni specifice, în care dezvoltă și detaliază în zona de competență prescripțiile prezentate, venind unde este cazul cu noutăți de sprijin din structurile proprii. Un exemplu îl poate constituii Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, care prin Serviciul Mobilizare și Organizare Națională a Teritoriului, emite în același an „Instrucțiuni pentru întocmirea lucrărilor pregătitoare privind apărarea antiaeriană pasivă a teritoriului pe anul 1938/1939” , din care voi menționa recomandările sanitare de ordin general:
fiecare cetățean trebuie să aibă trusa individuală de gazați;
fiecare locuință trebuie să aibă propria trusă familială;
fiecare vehicul – autoturism, autobuz, tramvai, vagon C.F.R. – trebuie să aibă o trusă sanitară pentru acordarea primului ajutor în caz de accident sau atac aero-chimic;
fiecare block-haus, hotel, cinematograf, teatru, restaurant etc. cu peste 100 de locuri va organiza o echipă sanitară cu cel puțin doi oameni și materialele necesare acordării primului ajutor. Efectivele acestei formațiuni nu vor face parte din planul județului sau a localității, aceasta fiind doar o măsură internă a societății respective.
O chestiune delicată și care s-a reflectat negativ asupra protecției reale a populației a fost aspectul financiar. „Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene” prevedea la art. 97 că organizatorii activităților – județ, comună, întreprindere industrială – să asigure prin sumele alocate în bugetele proprii constituirea, întreținerea, realizarea dotărilor și procurarea materialelor necesare rezervelor, dar în realitate aceste resurse erau inexistente chiar și la nivelul ministerului. În 1936, prin Legea administrativă nr. 536, se încearcă o reglementare juridică și anume „vărsarea de către autoritățile administrative județene, orășenești și comunale a unei subvenții de 10% din bugetul ordinar pentru apărarea pasivă și antiaeriană, ce se va vărsa fondului de înzestrare a armatei”, dar și aceasta fără prea mare succes. Un an mai târziu prin Decretul nr. 4012 din 23 noiembrie 1937 pentru modificarea legii de înființare, organizare și funcționare a Ministerului Aerului și Marinei se stipula că, județele și comunele vor trebui să depună o cotă parte din veniturile lor, de cel puțin 5% destinate procurării materialelor și achiziționarea de instalații de apărare antiaeriană activă și pasivă, și de cel puțin 3% pentru susținerea aviației. Sumele astfel obținute vor fi depuse în conturile deschise de minister la Banca Națională a României, denumite „Fond apărarea antiaeriană”, respectiv „Fond Aviația Civilă, organizarea aeroporturilor și liniilor aeriene”, până la 30 septembrie ale fiecărui an. Nici această măsură nu a determinat creșterea fondurilor, B.N.R. anunța în 1936 colectarea a 14 din 64 milioane lei, iar în 1937 doar 30 din 300 cât a fost estimarea inițială. Mai mult, pentru cheltuirea banilor existenți, prioritate avea artileria antiaeriană și aviația, adică apărarea activă (inclusiv cu noua lege administrativă nr. 2919 din 13 august 1938), aspect ce favorizează dezvoltarea teoretică, pe hârtie, a protecției populației în detrimentul investițiilor, instruirii sau achiziționării materialelor necesare la nivelul județelor. Din păcate acest lucru nu se va rezolva nici pe durata conflagrației mondiale, desfășurarea operațiunilor de război și industria de apărare fiind preferate.
Obsesia perioadei interbelice, despre utilizarea predominantă a gazelor toxice transportate de aviație, într-un viitor conflict armat, a captat atenția autorităților civile și militare privind dotarea în primul rând a populației, respectiv a trupelor cu măști de protecție individuale dar și cu alte echipamente specifice. Efortul susținut al Direcției Chimice Militare se va concretiza prin aprobarea Ministerului Armamentului de a construi două fabrici de materiale de protecție individuale Sarogaz și Antigaz care produc măști omologate, model 1932 pentru armată și model 1935 pentru populație. Până la începerea războiului vor exista foarte multe comenzi, la început din partea Ministerul Apărării Naționale, ca pe măsură ce ne apropiem de 1940 instituțiile statului, administrația locală și stabilimentele industriale să mărească cererea. Statul român a sprijinit această acțiune înlesnind importurile de materii prime, aparate, utilaje sau piese de schimb, prin scăderea sau scutirea de taxele vamale existente către producători, iar la 30 ianuarie 1939 prin adoptarea „Legii nr. 100 pentru procurarea măștii contra gazelor de către toate autoritățile, instituțiile și întreprinderile de stat și particulare”. Intră sub incidența acestui act normativ următoarele categorii:
instituțiile de stat, regiile autonome sau alte întreprinderi încadrate la bugetul statului – au termen 6 luni de zile pentru achiziționarea măștilor ce vor dota serviciul de alarmă și pândă locală, de stingere a luminilor, de stingere a incendiilor, posturile fixe de prim ajutor, echipele sanitare;
toate stabilimentele industriale – au termen până la 30 aprilie pentru întreg personalul, patron sau salariat, mobilizabil sau nemobilizabil. Costul acestora va fi suportat de salariați, în rate mici lunare și în minim 6 luni.
Legea mai prevede modalitățile de efectuare a comenzilor, de recepție a acestora, dar și sancțiuni pecuniare pentru nerespectarea termenelor.
Ultimul act juridic important emis înainte de izbucnirea primului război mondial este „Legea nr. 321 din 3 martie 1939 pentru apărarea activă și pasivă a teritoriului”, care împreună cu „Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene” constituie coloana vertebrală legislativă pe care se bazează protecția civilă din România. Ministerul Aerului și Marinei va rămâne principalul diriguitor cu atribuții mai complexe și mult mai bine precizate: întocmirea planului general de apărare activă și pasivă a teritoriului; impunerea departamentelor, regiilor autonome și întreprinderilor executarea măsurilor referitoare la organizare, instruire, încadrare, propagandă și asigurarea dotării cu materiale; este abilitat să omologheze materialele necesare apărării antiaeriene active și pasive; coordonarea învățământul la centrele de instrucție și a orei de apărare pasivă din școli, instituții și societăți; coordonarea activității de propagandă pentru deprinderea populației cu măsurile ce trebuie luate în caz de pericol aerian.
De un nou suflu beneficiază învățământul de specialitate al apărării civile, prin înființarea Centrului de Instrucție al Ministerului Aerului și Marinei, ce urmează să pregătească în mod obligatoriu „întreg personalul ce încadrează sau activează în serviciile de apărare pasivă ale departamentelor, Ținuturilor, regiunilor autonome, societăților și asociaților recunoscute persoane juridice/…/ precum și șefii de apărare pasivă ai stabilimentelor publice și industriale de Stat, aparținând Ministerului Aerului și Marinei, Ministerului Apărării Naționale și Ministerului Înzestrării Armatei.”
De asemenea se mai înființează asemenea structuri de pregătire la Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, Ministerul Sănătății și Asistenței Sociale, Ministerul Educației Naționale în colaborare cu Straja Țării, Ministerul de Interne în colaborare cu Inspectoratul General al Jandarmeriei, Direcția Generală a Poliției și Siguranței, Comandamentul Corpului Pompierilor Militari, câte un astfel de centru pentru fiecare Inspecție Regională C.F.R., unul chiar al C.F.R., iar la nivelul administrației locale se vor înființa la fiecare județ, municipiu sau oraș (pentru instruirea personalului încadrat în structurile de intervenție). Elevii și studenți, funcționarii publici, muncitorii stabilimentelor industriale importante beneficiază de programul „Ora de apărare pasivă” prin care săptămânal, se vor pregăti cu teme specifice și exerciții practice stabilite de minister. Pentru populația validă se prevede obligativitatea participării la muncă în scopul executării lucrărilor, materialelor și instalațiilor necesare teritoriului pentru apărarea contra atacurilor aeriene (două zile pe an, cetățeni de ambele sexe cu vârsta între 16-55 de ani), la instrucție pentru cunoașterea și deprinderea mânuirii tehnicii necesare (24 ore pe an, 2 ore pe lună, cu vârsta între 7-70 de ani), la încadrarea serviciilor și formațiunilor de interes general pentru apărarea pasivă (toți locuitorii între 16-55 de ani), cu interdicția comunicării oricăror informații referitoare la acțiunile desfășurate. Forma cea mai complexă de pregătire a modului de coordonare a activităților autorităților publice locale, a realizării practice a intervenției în diferite condiții simulate, dar mai ales a populației, o reprezintă exercițiile și aplicațiile de apărare antiaeriană activă și pasivă, anunțate sau neanunțate, la care toată lumea trebuie să execute întocmai dispozițiile anunțate, afișate sau comunicate în presă sau la radio. Problemele legate de adăpostire sunt cele stabilite din 1938, cu amendamentul că orice operator cu carburanți în decurs de 1 an trebuie să-și construiască rezervoare subterane, de aceeași capacitate ca cele existente, dar care să reziste impactului unei bombe de 300 de kg. În scopul stabilirii necesarului de adăposturi ce urmează a fi construite în următorii doi ani, pentru protecția personalului serviciilor și întreprinderilor industriale, dar și a materialelor importante se constituie o „Comisie de poliție a construcțiilor” la Direcția Infrastructurii și Domeniilor, care să realizeze această evaluare. Serviciul de Apărare Pasivă al primăriei va aviza orice autorizație de construcție solicitată, înregistrând și actualizând permanent capacitatea de adăpostire a comunității, prin luarea în evidență a noilor amenajări efectuate.
Toate publicațiunile, comunicatele, hotărârile și dispozițiile referitoare la apărarea pasivă emise de Ministerul Aerului și Marinei către populație, vor fi publicate în ziare și transmise la radio fără plată, ele devenind obligatorii pentru departamente, regii autonome, autorități, întreprinderi industriale și comerciale, stabilimente publice și particulare, societăți și asociații de orice fel, dar și pentru întreaga populație.
Asigurarea financiară se face prin aceleași modalități prevăzute de legislația în vigoare, la care se adaugă fondurile obținute din sancțiunile pecuniare, destul de aspre, pentru nerespectarea prescripțiilor prezentei legi, colectate la Banca Națională a României în contul „Fondul Apărării Antiaeriene a Teritoriului”.
Aplicarea prevederilor legislației de protecție a populației civile și a valorilor materiale în cazul unui atac aerian, pregătite din timp de pace, își vor dovedi fiabilitatea pe timpul derulării celui de al doilea război mondial, reușind în ciuda unor mari dificultăți întâmpinate în prima perioadă a conflictului, menținerea pierderilor umane și a distrugerilor aproape de limita inferioară în comparație cu celelalte țări beligerante.
Concluzii. Perspective actuale ale Protecției civile din România, în context european.
Despre calitatea și succesul unor măsuri teoretice ar trebui să vorbească întotdeauna rezultatele obținute în situațiile practice, reale, pentru care acestea au fost concepute și testate. Cu alte cuvinte, fiabilitatea planurilor sau gradul de eficacitate al tuturor acțiunilor complexe derulate pentru protecția populației civile, realizate direct sau în cooperare, atât de factorii responsabili ai administrațiilor publice, locale și centrale, dar și ai structurilor specializate se poate verifica prin analiza rapidă a raportului dintre frecvența și intensitatea atacurilor aeriene produse și efectele acestora – în special cu trimiteri directe la numărul de victime, fără a se neglija însă și pagubele materiale produse – în timpul celei de a doua conflagrații mondiale.
Bilanțul a fost dramatic, al doilea război mondial fiind cel mai sângeros și costisitor din istoria omenirii. Au fost angrenate 61 de state, cu o populație de 1,7 de miliarde de oameni, teatrele de război desfășurând operații militare pe o suprafață de aproximativ 22 milioane km, pe teritoriul a 40 de țări. Numărul militarilor mobilizați din compunerea unităților operative și logistice a fost cu 40 de milioane mai mare decât în primul război mondial, cifra finală depășind 110 milioane de persoane. Numărul final al victimelor nu se va ști niciodată, în fiecare an acesta crescând pe măsură ce noi documente și dovezi sunt descoperite. Unii cercetători anunță că peste 70 de milioane de oameni au murit. Aliații, deși au ieșit învingători, au pierdut în luptă 16 milioane de soldați și peste 45 de milioane de civili, în timp ce țările Axei au înregistrat 8 milioane de victime în rândurile armatei și 4 milioane între civili. În total, aproximativ 3% din populația lumii, la aceea dată. De asemenea, s-a estimat că acest conflict a consumat mai mulți bani și resurse decât toate celelalte războaie la un loc – 1000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucția de după.
Pentru România, cifrele corespunzătoare efortului de război sunt, în mod inevitabil, impresionante. Fără a face o disertație referitoare la diferențele dintre sumele reale cheltuite și cele acceptate, trecute în stipulația Convenției de Armistițiu, din 12 septembrie 1944, vreau să precizez doar acele aspecte statistice referitoare strict la specificul problematicii abordate în lucrare, astfel:
în urma bombardamentelor intense executate de englezi, americani și sovietici, în perioada 1 aprilie – 23 august 1944, s-au înregistrat 8 129 de morți, din care 5 224 în București, 839 în Ploiești, 142 în Câmpina și 1 922 în alte localități ale țării. La aceste cifre se mai adaugă 6 770 de răniți, din care în București sunt 3 773, în Ploiești 684, iar în Câmpina 126;
din cadrul militarilor aparținând trupelor de artilerie antiaeriană, angrenate în lupta cu aviația inamică și-au pierdut viața 837 de persoane: 31 de ofițeri, 79 de subofițeri, 634 de trupeți și 4 angajați civili. După bombardamentele efectuate asupra pozițiilor amplasamentelor tehnicii de luptă au fost dați dispăruți un număr de 2 ofițeri, 56 de soldați și 2 civili;
aviatorii, piloții români aflați față în față cu inamicul, de cele mai multe ori și mai numeros dar și mai bine înzestrat tehnic, au plătit, de asemenea, tribut de sânge, 75 dintre ei nereușind să mai aterizeze pe aeroporturi;
după cele peste 50 de bombardamente executate de aliați, din punct de vedere material, au fost distruse complet 9 557 de case (din care 3 456 în capitală, 2 287 în Ploiești și 958 în Câmpina, celelalte fiind în localități din țară, atât în mediu urban dar și rural), în timp ce 16 948 au fost afectate grav sau parțial, toate lăsând fără adăpost aproape 90 000 de locuitori;
din rapoartele înaintate de prefecturi, se mai adaugă la această statistică, un număr de 287 de întreprinderi și instituții de stat, clădiri industriale și 80 de spații comerciale, unele distruse în totalitate;
sumele vehiculate pentru pagubele produse de bombardamentele aliaților, de exploziile obuzelor artileriei terestre, de incendiile izbucnite, de preluările abuzive de bunuri, se ridică, independent de efortul general de război, la aproximativ 250 de miliarde de lei;
tot referitor la afectarea populației civile poate fi trecută și prezența Gestopoului nazist în România când, zeci de mii de militanți antifasciști au fost persecutați, întemnițați, internați în lagărele de muncă sau chiar asasinați. Până la data de 23 august 1944, Consiliul de Război a dispus 313 condamnări la moarte, 277 la muncă silnică pe viață, 3600 de diferite termene de încarcerare și peste 5 000 de trimiteri către lagărele organizate, ca urmare a diferitelor delicte comise: dezertări, neprezentarea la încorporare, neplata unor taxe, nerespectarea normelor privind camuflarea luminilor pe timp de noapte etc.
Deși nu dispunem de toate datele exacte, necesare pentru a realiza o comparație structurată pe toată durata conflictului, putem sublinia faptul că valorile pierderilor de vieți omenești și bunuri materiale ca urmare a efectelor bombardamentelor aeriene, desfășurate între 27 iulie 1941 când s-a înregistrat primul raid sovietic, și 19 august 1944 data ultimului val al aliaților, situează România printre ultimele clasate, în zona minimă a cifrelor, în timp ce celelalte state, aflate de-o parte sau de alta a conflictului, au avut un număr mai ridicat de victime și au suferit distrugeri mult mai semnificative. Această realitate, consemnată de statistici, nu se datorează numărului redus de atacuri – în această perioadă au avut loc peste 100 de bombardamente masive asupra țării noastre, fiind vizată în special zona petrolieră de pe Valea Prahovei – și nici faptului că sovieticii, americanii sau englezii ar fi făcut concesii României. Se știe foarte bine că, la Conferința de la Casablanca, premierul englez Winston Churchill și Theodore Roosvelt, președintele Statelor Unite ale Americii, au hotărât, în secret, distrugerea rafinăriilor noastre, aceasta fiind singura decizie militară aliată ce nu a necesitat vreo dezbatere sau discuție.
Pentru a exemplifica și mai clar această situație putem compara datele prezentate anterior cu cele înregistrate în urma atacurilor aviației aliaților asupra unor orașe din Germania, astfel:
a) în localitățile în care măsurile de protecție a populației au fost minime și insuficiente
b) în localitățile în care au fost asigurate măsuri de protecție a populației civile
Nu se poate ca toate meritele pentru obținerea unor asemenea rezultate să nu fie împărțite de către apărarea pasivă cu forțele și mijloacele cu care a cooperat în mod direct, adică apărarea activă – aviația și artileria antiaeriană. Acestea beneficiau și de un sistem de înștiințare și alarmare bine conceput, astfel încât au putut pregăti și chiar desfășura acțiuni de luptă înainte ca localitățile ținte să fie survolate și evident, bombardate. Despre profesionalismul, eficacitatea și eroismul acestora, cu precădere în zona Ploieștiului și a capitalei țării, vorbește de la sine teama instalată printre aviatorii inamici, și totodată respectul, față de artileria și aviația românească, prezente în mărturiile vremii.
„Prizonierii americani făcuți la 1 august 1943, cu ocazia primului bombardament masiv asupra orașului Ploiești au declarat/…/focul extraordinar de puternic al artileriei de calibru mic, a determinat marile pierderi în oameni și aparate; că pe teritoriul României au întâmpinat cea mai puternică rezistență, a artileriei antiaeriene; că până atunci nu au mai întâlnit așa ceva, afară de Messina în Italia/…/au fost întâmpinate (bombardierele americane) de un surprinzător de dens și precis foc de antiaeriană/…/; încercând să manevreze, pentru a scăpa de acest foc de artilerie, uriașele bombardiere s-au stânjenit reciproc, în cea mai mare parte țintele nu au fost deloc, sau numai superficial atinse.”
Mai mult, tacticienii aliaților se străduiau să găsească breșe și elemente surpriză pentru dispozitivele de apărare antiaeriană, deoarece în anul 1943 se considera că orașul Ploiești reprezenta cea mai bine păzită țintă din Europa, și tot în aceea perioadă erau considerate adevărate legende locotenentul Carol Anastasescu și căpitanul Alexandru Șerbănescu, fiecare cu mai mult de 40 de avioane sovietice doborâte, iar exemplele pot continua.
În concluzie, în aceste condiții se poate afirma cu certitudine că, deși au existat multe neajunsuri, disfuncționalități și alte impedimente de diferite tipuri, în concepția și organizarea apărării civile în România interbelică, cel de-al doilea război mondial a demonstrat necesitatea, utilitatea, dar mai ales fiabilitatea măsurilor de protecție ale populației civile adoptate la nivelul țării, toate fiind constituite într-un sistem unitar, integrat, bine pus la punct. Din acest punct de vedere, rolul jucat de structurile serviciilor de urgență implicate în realizarea acțiunilor specifice în timp de război, a fost determinant pentru asigurarea protecției și conservării fondului demografic, a valorilor materiale și spirituale, atât de necesare continuării dezvoltării și evoluției statului și poporului român, după încheierea ostilităților.
Legiferarea activității de protecție a populației civile, concomitent cu apariția structurilor abilitate să realizeze această activitate, a condus și la apariția unor anumite „efecte secundare”, înțelegând prin această sintagmă unele aspecte pozitive, uneori colaterale, care au evoluat firesc, marcând un salt calitativ în dezvoltarea pe plan mediu și lung al acestui concept, astfel:
a) Cooperarea interinstiuțională:
Așa cum a fost prezentat „Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene” stabilește în plan organizatoric, pentru conducerea și coordonarea apărării pasive următoarele structuri: pentru întreg teritoriul se constituie la Ministerul de Interne – Comisia Superioară de Apărare Pasivă ; pentru fiecare județ, o comisie județeană de apărare pasivă, condusă de prefect; pentru fiecare comună, o comisie comunală de apărare pasivă, condusă de primar. Componența acestor comisii, asigurată din factorii de decizie cei mai importanți ai comunităților respective, au avut ca rezultat în momentul desfășurării ședințelor, după epuizarea problemelor apărării populației, și soluționarea unor impedimente sau disfuncționalități ale localităților, realizându-se în acest fel o solidaritate interinstituțională pentru binele urbei respective.
Gravitatea problematicii protecției populației civile a depășit de multe ori cadrul minim impus de prevederile „Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene” și a legislației conexe, ceea ce a determinat anumite structuri și organisme centrale ale statului să realizeze o cooperare și mai strânsă, concretizată printr-o corespondență permanentă sau chiar prin încheierea unor protocoale de colaborare. Aceste aspecte nu pot decât să conducă la o dezvoltare a relațiilor interinstiuționale, la deschiderea unor canale de comunicații directe și cu o mai mare eficacitate, îndreptate în mod firesc atât pentru rezolvarea sau remedierea unor aspecte punctuale, dar stringente, apărute, cât și în scopul monitorizării de către factorii de decizie din structurile guvernamentale a stadiului aplicării și desfășurării anumitor măsuri sau acțiuni specifice. Acțiuni în acest sens se pot menționa:
Protocol de cooperare între Prefecturile Poliției, Marele Stat Major, Serviciul Special de Informații, Siguranța Generală a Statului, Direcția Generală a Poliției pentru aplicarea măsurilor de pază și siguranță ce includ și aspecte privind protecția populației civile, în perioada 1940 – 1941;
note periodice cerute de Consiliul de Miniștrii, întocmite de Serviciul Special de Informații, pe baza rapoartelor periodice sosite din țară, cu privire la stadiul fondurilor existente și colectate pentru apărarea pasivă;
corespondența dintre Direcția Generală a Poliției și Marele Stat Major al Armatei referitoare la incendiile produse în ultima perioadă la Palatul Comandamentului Corpului 7 Armată Sibiu, Muzeul Militar București, Aeroportul Băneasa, Fabrica de cauciuc București (unitate strategică pentru industria de apărare) și stabilirea unele măsuri ce se impun a fi luate pentru prevenirea izbucnirii altor incendii cu efecte distructive importante, în unitățile Ministerului.
b) Organizarea evacuării și sprijinirea refugiaților:
Deși avusese experiența dramatică a masivelor evacuări de populație, instituții și bunuri din Capitală, Oltenia, Muntenia și Dobrogea în Moldova efectuate în timpul primului război mondial, deși în toamna anului 1939 statul român a permis și a sprijinit direct evacuările poloneze, slăbiciunile sistemului politic impus de Carol al II-lea, izolarea, dezorientarea și inconsecvența factorilor de decizie, rolul minor rezervat componentei militare în plin război au făcut ca ipoteza unor pierderi teritoriale să fie ignorată, iar statul să nu dispună de variante de apărare și evacuare atent studiate, realiste și eficiente.
Primul plan de evacuare a populației civile, care a luat în considerare toate aspectele reale dar mai ales experiența anilor 1916-1918, a fost întocmit abia la începutul anului 1941 când, intrarea efectivă a României în război devenise o certitudine. După întocmirea mai multor variante, pe zone și localități, planul de evacuare a fost înaintat prin Subsecretariatul de Stat al Aerului la Marele Stat Major care, după alte minuțioase verificări, l-a prezentat spre aprobare Consiliului de Miniștri și Conducătorului statului. Evoluția războiului – îndepărtarea acțiunilor militare de teritoriul României – a făcut ca aplicarea planului să nu fie, în acea etapă, necesară.
În ultima parte a războiului, în directă concordanță cu evoluția situației de pe frontul de est, s-a desfășurat o operație de evacuare riguros organizată de statul român, în primăvara anului 1944, din Transnistria, Basarabia, Bucovina și nordul Moldovei, ca urmare a puternicei ofensive declanșată de Armata Roșie. Operațiunea 1111 reprezintă cea mai reușită „lecție aplicată” de protecție prin evacuare în timp de război. După ce s-a hotărât ca aliniamentul din Carpații Orientali – linia fortificată Focșani – Nămoloasa – Brăila, cursul inferior al fluviului Dunărea – pentru organizarea unei puternice rezistențe, se decide și ca stabilimentele economice de importanță strategică, arhivele primăriilor, prefecturilor și altor instituții precum și jumătate de milion de oameni (premilitari, funcționari și lucrători din industria de apărare) să fie evacuați, în trei etape, în diferite locații din vestul Munteniei, Olteniei, sudul Transilvaniei și Banat. Operația de evacuare a fost declanșată la 10 martie 1944, iar planificarea și organizarea acțiunii au revenit, ca responsabilitate, organismelor specializate – organizației colonel Moșiu (împuternicit al guvernului), cercurilor de recrutare și Serviciului de apărare pasivă. Organizată distinct, sub numele de cod Operațiunea 9999, evacuarea Capitalei urmărea protecția instituțiilor vitale ale statului, a principalelor întreprinderi și a locuitorilor împotriva loviturilor aviației sovietice și americane, în total 228 000 de oameni, numeroase bunuri și valori. După un alt plan separat au fost evacuate spitalele militare, depozitele armatei, cercurile de recrutare, o parte din efectivele și bunurile jandarmeriei.
În această perioadă statul român a sprijinit permanent evacuații și a înființat Comisariatul General al Refugiaților și Evacuaților, cu misiunea de a acorda asistență materială și bănească românilor sosiți din Moldova, Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania de Nord, plasarea acestora în diferite localități, cazarea în cămine, încadrea în diferite servicii etc. Pentru a le asigura aceste condiții de supraviețuire, s-au folosit fonduri speciale, gestionate de către Consiliile de Patronaj ale operelor Sociale locale, precum și de către Birourile Refugiaților de pe lângă Prefecturile de județe, acțiunile desfășurate beneficiind de largul sprijin al Societății Naționale de Cruce Roșie, alte asociații și diverse persoane private, și nu în ultimul rând, de către Biserica Ortodoxă Română.
c) Elaborarea și adoptarea unor principii și norme de acțiune, recunoscute și respectate pe plan mondial, astfel:
solidaritatea – Protecția Civilă este o mișcare universală al cărei obiectiv este protecția populației, a proprietăților și mediului acestora, în fața dezastrelor naturale sau provocate de accidente și ajutorarea acestora în spiritul umanității, imparțialității și solidarității;
serviciu public – Protecția Civilă este un serviciu stabilit de către un stat, pe baza legislației fiecărei țări, în spiritul Dreptului Internațional Umanitar. Sarcinile sale principale sunt prevenirea, pregătirea, planificarea și intervenția în contextul dezastrelor naturale sau provocate de accidente și/sau acțiuni militare;
coordonarea – Protecția Civilă are funcția de coordonator al întregii protecții, asistenței și operațiunilor desfășurate pentru îndeplinirea scopului fundamental;
emblema unificatoare distinctivă internațională a Protecției Civile este un triunghi echilateral albastru pe fond portocaliu. Persoanele care au acest însemn au datoria să protejeze și să asiste în orice împrejurare victimele dezastrelor sau conflictelor armate și să promoveze în rândul populației o cultură a prevenirii în fața dezastrelor. Personalul protecției civile, echipamentul și instalațiile acestuia, precum și proprietatea sub controlul acestora trebuie respectate.
În raport cu istoria interbelică a serviciilor de urgență, perspectivele actuale ale protecției civile din România, în context european, sunt cât se poate de grăitoare pentru însemnătatea lor în societatea românească de astăzi.
Astfel, sistemul național al protecției civile trebuie să fie pregătit, încă din timp de pace și normalitate, să-și ridice capacitatea de intervenție în situații de urgență ori criză și să acționeze în situații de conflict militar cu capacitatea completă pentru asigurarea prevenirii și protecției populației, bunurilor materiale, animalelor, valorilor de patrimoniu și factorilor de mediu, precum și să fie în măsură să participe, cu toate resursele umane, tehnice, materiale și financiare de care dispune, pentru înlăturarea efectelor dezastrelor și/sau a conflictelor militare. Sub aspectul complexului măsurilor urgente pe care protecția civilă trebuie să le desfășoare în acest context, cea de-a patra Convenție de la Geneva din 12.08.1949 și Protocoalele adiționale I și II din 1977, adoptate de România prin Decretul nr. 224 din 11.05.1990, stabilesc că prin expresia "protecție civilă" se înțelege îndeplinirea tuturor sarcinilor umanitare destinate să protejeze populația civilă împotriva pericolelor, ostilităților sau dezastrelor, asigurând condițiile necesare supraviețuirii.
Misiunea principală a protecției civile din România este de a asigura cetățenilor săi, bunurilor materiale individuale și colective ale acestora, valorilor de patrimoniu și factorilor de mediu siguranță și protecție împotriva efectelor dezastrelor naturale și/sau acțiunilor militare pe timp de pace, criză și război, prin respectarea strictă a drepturilor omului, într-un stat național, suveran, independent, unitar și indivizibil, angajat activ în procesul de integrare europeană și euro-atlantică, în condițiile unui regim politic bazat pe democrație constituțională, sub strict control democratic civil asupra sistemului protecției civile. Pentru îndeplinirea acestor misiuni, sistemul național al protecției civile este și va fi un serviciu public comunitar.
În prezent, izbucnirea unei confruntării militare în zona noastră rămâne redus. Totuși există riscuri non-militare și militare dificil de prevăzut și apreciat și care ar putea evolua în amenințări. Din punct de vedere al protecției civile, o anumită parte a riscurilor non-militare pot fi clasificate în riscuri naturale și tehnologice care, la rândul lor, pot fi transnaționale, zonale, județene și locale:
riscurile naturale cuprind totalitatea fenomenelor naturale periculoase în cadrul cărora parametrii de stare se pot manifesta în limite variabile de instabilitate de la normal către pericol, datorate pământului (cutremure, alunecări de teren, avalanșe), apei (inundații, ninsori abundente), aerului (furtuni, uragane, taifunuri), variațiilor de temperatură (îngheț, secetă, caniculă), alte evenimente neprevăzute (epidemii, epizootii);
riscurile tehnologice cuprind totalitatea evenimentelor datorate acțiunii umane, involuntare sau intenționate, care conferă elementelor infrastructurii probabilitatea de a funcționa în limite cuprinse între normal și periculos până la dezastre cu efecte distructive asupra siguranței cetățenilor, bunurilor materiale, valorilor de patrimoniu.
Răspunsul protecției civile, în caz de dezastre și/sau acțiuni militare, cuprinde un ansamblu de măsuri și acțiuni succesive, prin utilizarea componentelor acționale ale Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență, voluntarilor de protecție civilă, precum și, în unele cazuri de dezastre majore, a structurilor profesioniste care se vor constitui prin completare și mobilizare. Aceste importante categorii de forțe sunt sprijinite de serviciile publice de ambulanță, spitalele de urgență și secțiile de urgență organizate pe lângă spitalele din rețeaua medicală națională, institutul și secțiile de medicină legală, alte servicii publice, poliția, Oficiul Național pentru Refugiați, jandarmeria română, precum și forțe și mijloace din cadrul Ministerului Apărării Naționale.
Riposta protecției civile cuprinde trei faze:
predezastru (în timp de pace) – presupun identificarea și luarea în evidență a surselor și zonelor probabile de risc la dezastre sau conflict militar, monitorizarea acelor surse de risc ale căror parametrii de manifestare permit acest lucru, constituirea și pregătirea forțelor și mijloacelor de protecție civilă, constituirea sistemului de înștiințare și alarmare (prevenire) în cazul atingerii sau depășirii parametrilor de siguranță, realizarea graduală a măsurilor specifice de protecție civilă corespunzător fondurilor alocate, constituirea sistemelor de conducere, elaborarea unor prognoze la sursele și zonele de risc la care procesul de predicție permite, elaborarea planurilor de protecție și intervenție pentru mai multe variante posibile pe baza unor scenarii ipotetice, elaborarea planurilor de cooperare între structurile de urgențe și alte forțe și mijloace prevăzute pentru a participa la misiuni de sprijin și asistență umanitară. Pe baza evaluării permanente a riscurilor trebuie să se mențină permanent forțe credibile, suficiente cantitativ și pregătite la nivelul standardelor moderne;
pe timpul producerii și desfășurării dezastrului (în timp de criză) – vor consta în luarea măsurilor urgente de alarmare (alertare) a populației, pentru scoaterea ei în afara zonelor de pericol, desfășurarea unor acțiuni oportune și energice pentru protejarea vieții cetățenilor și animalelor, salvarea unor bunuri materiale de valoare, intensificarea măsurilor de protecție, în vederea reducerii efectelor dezastrelor și/sau acțiunilor militare, ridicarea capacității de intervenție a forțelor și mijloacelor participante, prin mobilizare și efectuarea de rechiziții, punerea în aplicare a planurilor de protecție și intervenție întocmite din timp de normalitate după revederea și actualizarea acestora. Concomitent, trebuie avută în vedere obligația de a notifica către țările vecine și organismele internaționale specializate în producerea unor dezastre care pe baza prognozelor elaborate ar putea depăși granițele naționale în vederea pregătirii procedurilor de acordare a asistenței și sprijinului umanitar, în situația în care s-ar depăși capacitatea de răspuns a protecției civile și statul român ar solicita acest sprijin.
post dezastru (pe termen scurt, mediu și lung):
în cazul măsurilor și acțiunilor pe termen scurt, misiunile protecției civile au în vedere continuarea acțiunilor de căutare – salvare, evaluarea situației pierderilor și distrugerilor provocate de dezastru și/sau acțiunile militare, analiza capacității de răspuns impusă de situația și existentul forțelor și mijloacelor planificate să participe la acțiuni de intervenție completate cu structurile prevăzute a se înființa la mobilizare și cu cele din planurile de cooperare, analiza necesarului de sprijin și asistența umanitară din exterior și demararea demersurilor pentru obținerea acestui sprijin, coordonarea unitară a forțelor și mijloacelor de intervenție, asigurarea condițiilor minimale de protecție și siguranță pentru populația aflată în dificultate;
în cazul acțiunilor și măsurilor pe termen mediu se are în vedere continuarea acțiunilor de căutare – salvare și a celor de evaluare a situației pierderilor și distrugerilor, crearea condițiilor de trai normale pentru populația sinistrată, colectarea, depozitarea și distribuirea echitabilă a ajutoarelor umanitare de strictă necesitate, înlăturarea eșalonată a urmărilor dezastrelor și/sau a acțiunilor militare, refacerea principalelor elemente de infrastructură și a utilităților de gospodărie comunală;
în cazul măsurilor și acțiunilor pe termen lung se vor continua acțiunile de sprijinire a populației afectate, înlăturarea efectelor dezastrelor și/sau a acțiunilor militare, participarea la refacerea tuturor elementelor de infrastructură și a utilităților de gospodărie comunală, relocarea populației evacuate, eventual a celor sinistrați, asigurarea condițiilor pentru reluarea în situație de normalitate a activităților social-economice, refacerea măsurilor de protecție civilă afectate și a capacității de intervenție a forțelor și mijloacelor participante la acțiunile de intervenție.
Amenințarea cu o confruntare militară majoră în Europa s-a diminuat în mod semnificativ. Odată cu colapsul regimurilor comuniste, România se confruntă cu o perioadă de tranziție, care prezintă atât aspecte favorabile, cât și provocări, și în care, paralel cu progresele cooperării și integrării, au loc și procese perturbatoare la adresa securității. În lipsa dialogului, conflictele tind să dobândească un caracter internațional, antrenând utilizarea forței militare, cu consecințe în plan regional și global.
Există însă și o instabilitate regională care, poate determina accentuarea riscurilor pe termen mediu și lung, ceea ce determină ca Sistemul național al protecției civile din România să joace un rol activ în dezvoltarea cooperării cu structurile similare ale altor state, pentru a susține întărirea încrederii și stabilității zonale, unde toate statele participante la edificarea securității europene s-au angajat să adopte aceste măsuri în scopul reducerii posibilității izbucnirii unui conflict armat.
Printre sursele potențiale de instabilitate cu care s-ar putea confrunta România în perioada imediat următoare pot fi enumerate: confruntările interetnice, interconfesionale și sociale; terorismul de stat; comerțul ilicit cu arme, explozibil, cu droguri și cu carne vie; afluxul de refugiați; sabotajele; exploatarea abuzivă a unor resurse (păduri, resurse minerale etc.); insuficiența amenajărilor și ameliorărilor etc.
În concluzie, Protecția Civilă trebuie să fie pregătită să răspundă provocărilor începutului secolului al XXI-lea, care se manifestă cu precădere în spațiul de interes al strategiei de securitate naționale a României. Acest spațiu este variabil în funcție de evoluția mediului de securitate, interesele naționale și este determinat atât de existența surselor active sau potențiale de generare a unor crize, a căror rezolvare obligă la promovarea obiectivelor sistemului național de protecție civilă. România este situată la interferența a patru evoluții strategice dezvoltate în spațiile: central-european – viitor pol de prosperitate regională; sud-est european – generator de instabilitate; al Comunității Statelor Independente – aflat în criză de identitate și cel al Mării Negre – care constituie atât zonă de importanță strategică pentru flancul sudic al NATO, cât și spațiu de tranzit pentru sursele energetice din Asia Centrală.
Glosar de termeni
accident nuclear – eveniment nuclear care afectează instalația și provoacă iradierea sau contaminarea populației ori a mediului, peste nivelurile permise de reglementările în vigoare.
adăpostire – măsură specifică de protecție a populației, a bunurilor materiale, a valorilor culturale și de patrimoniu, pe timpul ostilităților militare și al situațiilor de urgență, împotriva efectelor acestora. Adăposturile de protecție civilă sunt spații special amenajate pentru protecție în situații specifice, proiectate, executate, dotate, echipate și autorizate potrivit normelor și instrucțiunilor tehnice elaborate de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și aprobate de ministrul administrației și internelor.
alarmare – transmiterea mesajelor/semnalelor de avertizare a populației despre iminența producerii unor dezastre sau a unui atac aerian.
amploarea situației de urgență – mărimea ariei de manifestare a efectelor distructive ale acesteia, în care sunt amenințate sau afectate viața persoanelor, funcționarea instituțiilor statului democratic, valorile și interesele comunității.
antidot – substanța folosită pentru neutralizarea unui agent toxic pătruns în organism sau a efectelor nocive ale acestuia.
asanare – ansamblul de lucrări și operațiuni executate pentru înlăturarea sau distrugerea muniției neexplodate și dezafectarea terenurilor, altele decât poligoanele de trageri ale structurilor de apărare, ordine publică și securitate națională.
avertizare – aducerea la cunoștință populației a informațiilor necesare despre iminența producerii sau producerea unor dezastre.
aviz de securitate la incendiu – actul emis, în baza legii, de inspectoratul pentru situații de urgență județean sau al municipiului București, după verificarea de conformitate cu prevederile reglementărilor tehnice în vigoare a măsurilor de apărare împotriva incendiilor, adoptate în documentațiile tehnice de proiectare, pentru îndeplinirea cerinței esențiale – securitate la incendiu – a construcțiilor, instalațiilor și altor amenajări.
autorizație de securitate la incendiu – actul administrativ emis, în baza legii, de inspectoratul pentru situații de urgență județean sau al municipiului București, prin care se certifică, în urma verificărilor în teren și a documentelor privind realizarea măsurilor de apărare împotriva incendiilor, îndeplinirea cerinței esențiale – securitate la incendiu – la construcții, instalații tehnologice și alte amenajări; autorizația de securitate la incendiu conferă persoanelor fizice sau juridice, deținătoare ale construcțiilor, instalațiilor și ale altor amenajări, dreptul de a le edifica, de a le pune în funcțiune și de a le exploata din punctul de vedere al îndeplinirii cerinței esențiale – securitate la incendiu.
cauză a incendiului – suma factorilor care concură la inițierea incendiului, care constă, de regulă, în sursa de aprindere, mijlocul care a produs aprinderea, primul material care s-a aprins, precum și împrejurările determinante care au dus la izbucnirea acestuia;
combustibil nuclear – material sau ansamblu mecanic care conține materie primă ori material fisionabil, special destinat folosirii într-un reactor nuclear, în scopul producerii energiei nucleare.
contaminare radioactivă – contaminarea oricărui material, a oricărei suprafețe sau a mediului, ori a unei persoane cu substanțe radioactive. În cazul particular al corpului uman, contaminarea radioactivă include atât contaminarea externă a pielii, cât și contaminarea internă.
debitul dozei – rata expunerii la radiații ionizante, în termeni de doza absorbita sau de doza echivalentă, și exprimată în unitățile Gy/h, respectiv Sv/h.
deșeu radioactiv – materiale rezultate din activitățile nucleare, pentru care nu s-a prevăzut nicio întrebuințare și care conțin sau sunt contaminate cu radionuclizi.
doză – cantitatea de energie absorbita de țesut.
dozimetre – instrumente de măsurare a dozei ambientale sau a dozei individuale.
dezastru – evenimentul datorat declanșării unor tipuri de riscuri, din cauze naturale sau provocate de om, generator de pierderi umane, materiale sau modificări ale mediului și care, prin amploare, intensitate și consecințe, atinge ori depășește nivelurile specifice de gravitate stabilite prin regulamentele privind gestionarea situațiilor de urgență, elaborate și aprobate potrivit legii;
evacuarea – măsura de protecție civilă luată înainte, pe timpul sau după producerea unei situații de urgență, la declararea stării de alertă, și care constă în scoaterea din zonele afectate sau potențial a fi afectate, în mod organizat, a populației, a unor instituții publice, operatori economici, animalelor, bunurilor materiale și dispunerea lor în zone sau localități care asigură condiții de protecție și supraviețuire.
factor de risc – fenomen, proces sau complex de împrejurări congruente, în același timp și spațiu, care pot determina sau favoriza producerea unor tipuri de risc.
analiza riscului – metodologie de determinare obiectivă a riscului prin analiza și combinarea probabilității de apariție cu consecințele.
evaluarea riscului – cuprinde identificarea, evaluarea și interpretarea percepției riscului și comparația cu riscul social acceptat în scopul orientării deciziilor și acțiunilor în procesul de gestionare a riscului.
receptor de risc – entitate care poate fi afectată de un fenomen și poate suferi pagube (populație, bunuri, habitate etc.).
reducerea riscului – acțiuni de reducere, fie a probabilității de producere (diminuare) fie a expunerii sau a vulnerabilității receptorilor, fie a tuturor acestor factori.
iminenta amenințării – parametrii de stare și timp care determină declanșarea inevitabilă a unei situații de urgență.
incendiu – ardere autoîntreținută, care se desfășoară fără control în timp și spațiu, care produce pierderi de vieți omenești și/sau pagube materiale și care necesită o intervenție organizată în scopul întreruperii procesului de ardere;
ingestie – pătrunderea substanțelor radioactive în organismul uman pe cale digestivă.
inhalare – pătrunderea substanțelor radioactive în organismul uman pe cale respiratorie.
intensitatea situației de urgență – viteza de evoluție a fenomenelor distructive și gradul de perturbare a stării de normalitate.
intervenția operativa – acțiunile desfășurate, în timp oportun, de către structurile specializate în scopul prevenirii agravării situației de urgență, limitării sau înlăturării, după caz, a consecințelor acesteia.
încorporare – pătrunderea substanțelor radioactive in organismul uman prin ingestie, inhalare sau prin penetrarea pielii ori a rănilor.
înștiințare – activitatea de transmitere a informațiilor autorizate despre iminența producerii sau producerea dezastrelor și/sau a conflictelor armate către autoritățile administrației publice centrale sau locale, după caz, în scopul evitării surprinderii și al realizării măsurilor de protecți.;
gestionarea situațiilor de urgenșă – identificarea, înregistrarea și evaluarea tipurilor de risc și a factorilor determinanți ai acestora, înștiințarea factorilor interesați, avertizarea populației, limitarea, înlăturarea sau contracararea factorilor de risc, precum și a efectelor negative și a impactului produs de evenimentele excepționale respective.
hazard – fenomen fizic, fenomen sau activitate umană de distrugere potențială, care poate produce pierderi de vieți sau răniri, distrugerea proprietății, perturbări sociale și economice sau degradarea mediului. Hazardele pot include condiții latente care pot reprezenta amenințări viitoare și pot avea diverse origini: naturale (geologice, hidrometeorologice și biologice) și/sau induse de procese umane (conflicte armate, terorism, degradarea mediului, hazarde tehnologice). Hazardele pot fi simple, secvențiale sau combinate ca origine și efecte. Fiecare hazard este caracterizat prin locația sa, intensitate și probabilitate.
hărți de risc – procese de stabilire a extinderii spațiale a riscului (combinație a probabilităților și a consecințelor); harta de risc este o combinație între harta de hazard și vulnerabilitate.
managementul situației de urgență – ansamblul activităților desfășurate și procedurilor utilizate de factorii de decizie, instituțiile și serviciile publice abilitate pentru identificarea și monitorizarea surselor de risc, evaluarea informațiilor și analiza situației, elaborarea de prognoze, stabilirea variantelor de acțiune și implementarea acestora în scopul restabilirii situației de normalitate.
material radioactiv – orice material în orice stare de agregare, care prezintă fenomenul de radioactivitate, inclusiv deșeurile radioactive.
mijloace de protecție individuală – echipamentul care contribuie la apărarea organismului uman împotriva substanțelor periculoase. Mijloacele de protecție individuală sunt destinate protejării căilor respiratorii, ochilor și pielii împotriva acțiunii substanțelor periculoase. Potrivit rolului pe care îl au în asigurarea protecției organismului uman, mijloacele de protecție individuală se clasifică astfel:
filtrante: masca contra particulelor și aerosolilor;
filtrant-sorbante: semimasca și masca contra gazelor cu cartuș filtro-sorbant;
măștile filtrante și filtrant-sorbante apără fața și căile respiratorii împotriva acțiunii vătămătoare a substanțelor toxice, depunerii prafului radioactiv și agenților microbieni.
izolante: aparate sau măști izolante și aparate de respirat cu aer comprimat; mijloace de protecție a pielii: completuri de protecție.
mijloacele izolante sunt mijloacele de protecție individuală a căilor respiratorii, care, spre deosebire de măștile filtrante și filtrant-sorbante, izolează complet căile respiratorii de mediul înconjurător.
completurile de protecție sunt echipamente confecționate din materiale care să asigure protecția pe timpul acțiunii sau staționării într-o zonă contaminată.
mijloace tehnice de apărare împotriva incendiilor – sisteme, instalații, echipamente, utilaje, aparate, dispozitive, accesorii, materiale, produse, substanțe și autospeciale destinate prevenirii, limitării și stingerii incendiilor;
monitorizarea situației de urgență – proces de supraveghere necesar evaluării sistematice a dinamicii parametrilor situației create, cunoașterii tipului, amplorii și intensității evenimentului, evoluției și implicațiilor sociale ale acestuia, precum și a modului de îndeplinire a măsurilor dispuse pentru gestionarea situației de urgență.
nivel de intervenție radioactivă – o valoare a echivalentului de doză evitabilă, a dozei efective evitabile sau a unei mărimi derivate, la care ar trebui avută în vedere aplicarea măsurilor de intervenție – valoarea dozei evitabile sau a mărimii derivate este numai cea asociată cu calea de expunere pentru care măsura de intervenție este aplicabila.
obiectiv nuclear – uzine pentru fabricarea combustibilului nuclear, reactoare nucleare, inclusiv ansamblurile critice și subcritice, reactoare de cercetare, centrale nuclearo-electrice, instalații de stocare a combustibilului iradiat, unități de îmbogățire sau instalații de retratare.
operațiuni de lungă durată în caz de incendiu – intervențiile pentru stingerea incendiilor și eliminarea efectelor negative ale acestora cu o durată mai mare de 4 ore.
organizare a intervenției în caz de incendiu – ansamblul măsurilor tehnico-organizatorice necesare stabilirii forțelor, responsabilităților, sarcinilor, mijloacelor, metodelor și procedeelor ce pot fi utilizate pentru evacuarea și salvarea persoanelor și animalelor, protecția bunurilor și vecinătăților, precum și pentru stingerea incendiilor.
pericol iminent de incendiu – situația creată de cumularea factorilor care concură la inițierea incendiului, declanșarea acestuia fiind posibilă în orice moment.
plan de analiză și acoperire a riscurilor – documentul care cuprinde riscurile potențiale dintr-o unitate administrativ-teritorială, măsurile, acțiunile și resursele necesare pentru managementul riscurilor respective.
prealarmare – transmiterea mesajelor/semnalelor de avertizare către autorități despre probabilitatea producerii unui atac aerian.
prevenirea incendiilor – totalitatea acțiunilor de împiedicare a inițierii și propagării incendiilor, de asigurare a condițiilor pentru salvarea persoanelor și bunurilor și de asigurare a securității echipelor de intervenție.
produs radioactiv – orice material radioactiv obținut în cursul procesului de producere ori de utilizare a unui combustibil nuclear sau orice alt material care a devenit radioactiv, prin expunere la radiații, cu excepția radioizotopilor care au atins stadiul final de preparare și sunt susceptibili de a fi utilizați în scopuri științifice, medicale, speciale, sociale, comerciale ori industriale.
radioactivitate – proprietatea anumitor radionuclizi de a emite radiații prin transformarea spontana a nucleelor acestora.
radiație – particule sau unde rezultate din procese atomice ori nucleare.
radiație ionizantă – transferul energiei în spațiu sub forma undelor electromagnetice sau al particulelor, cu o cantitate de energie mai mare de 12,4 eV, corespunzătoare unei lungimi de unda de 100 nanometri. O astfel de radiație este capabilă să formeze ioni la trecerea prin țesuturile din organism sau prin alte substanțe.
radiație nucleară – radiația emisa de nucleele atomice, de exemplu pe timpul dezintegrării radioactive sau pe timpul fisiunii acestora.
raport de intervenție – documentul operativ de informare și analiză statistică în care se înscriu datele esențiale constatate la locul intervenției privind amploarea și intensitatea incendiului, cauza probabilă a acestuia, efectele produse, desfășurarea intervenției, forțele participante și timpii operativi realizați.
scenariu de securitate la incendiu – documentul care descrie calitativ evoluția unui incendiu în timp, identificând evenimentele-cheie care îl caracterizează și îl diferențiază de alte incendii posibile într-o incintă.
schemă cu riscurile teritoriale – documentul întocmit de inspectoratul pentru situații de urgență județean sau al municipiului București, care cuprinde tipurile de riscuri specifice, precum și resursele estimate pentru gestionare.
securitate radiologică – asigurarea protecției ființelor umane împotriva expunerii la radiații, a securității instalațiilor nucleare și a surselor radioactive, inclusiv asigurarea mijloacelor de realizare a acestei protecții și securității, dar și prin utilizarea mijloacelor de prevenire a accidentelor sau pe cele de diminuare a consecințelor acestora.
situație de protecție civilă – situația generată de iminența producerii sau de producerea dezastrelor, a conflictelor militare și/sau a altor situații neconvenționale care, prin nivelul de gravitate, pun în pericol sau afectează viața, mediul, bunurile și valorile culturale și de patrimoniu.
situația de urgență – eveniment excepțional, cu caracter nonmilitar, care prin amploare și intensitate amenința viața și sănătatea populației, mediul înconjurător, valorile materiale și culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri și acțiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare și managementul unitar al forțelor si mijloacelor implicate.
starea de alertă – se referă la punerea de îndată în aplicare a planurilor de acțiuni și măsuri de prevenire, avertizare a populației, limitare și înlăturare a consecințelor situației de urgență.
starea potențial generatoare de situații de urgență – complex de factori de risc care, prin evoluția lor necontrolata și iminenta amenințării ar putea aduce atingere vieții și populației, valorilor materiale și culturale importante, dar și factorilor de mediu.
stingere a incendiilor – totalitatea acțiunilor de limitare și întrerupere a procesului de ardere prin utilizarea de metode, procedee și mijloace specifice.
timp de înjumătățire – timpul necesar pentru ca o substanța radioactivă să iși piardă, datorita dezintegrării, jumătate din activitatea acesteia.
tipuri de risc – incendii, cutremure, inundații, accidente, explozii, avarii, alunecări sau prăbușiri de teren, îmbolnăviri în masă, prăbușiri ale unor construcții, instalații ori amenajări, eșuarea sau scufundarea unor nave, căderi de obiecte din atmosfera ori din cosmos, tornade, avalanșe, eșecul serviciilor de utilitatea publice și alte calamitați naturale, sinistre grave sau evenimente publice de amploare determinate ori favorizate de factorii de risc specifici.
voluntariat – activitate de interes public desfășurată benevol de persoane fizice în serviciile publice de urgență voluntare, în cadrul unor raporturi juridice, altele decât raportul juridic de munca. Beneficiar al voluntariatului este comunitatea în folosul căreia se desfășoară activitatea de voluntariat, reprezentată de consiliul local care a constituit, potrivit legii, serviciul public voluntar pentru situații de urgenta, denumit serviciu de urgenta voluntar.
unitate de stocare – orice spațiu în care sunt depozitate substanțe periculoase.
urgența radiologică – o situație de urgență în urma unui accident care implică radiații ionizante, care determina autoritățile responsabile să decidă aplicarea măsurilor de remediere, în scopul protejării muncitorilor și a populației.
utilizator – persoana fizică sau juridică ce folosește un bun, cu orice titlu, în interesul său, al altuia sau în interes public.
vulnerabilitate – sensibilitatea unei comunități în fața unui fenomen, susceptibilitate determinată de factori fizici, sociali, economici și de mediu.
Abrevieri
A.N.R. – Arhivele Naționale ale României
D.J.A.S. – Direcția Județeană a Arhivelor Statului
B.A.R. – Biblioteca Academiei Române
Bibliografie
Surse inedite:
Arhivele Naționale ale României, Direcția Arhivelor de Istorie Centrale:
fond Ministerul de Interne:
Inspectoratul Pompierilor București, 1928 – 1945;
dosar nr. 5/1931; nr. 6/1931;nr. 6/19933; nr. 53/1933; nr. 9/1934; nr. 60/1935; nr. 11/1936; nr. 16/1937; nr. 21/1938; nr. 23/1938; nr. 27/1939; nr. 33/1940; nr. 35/1940; nr. 36/1940; nr. 40/1940; nr. 42/1940; nr. 77/1940.
Direcția M.O.N.T., 1938 – 1949;
dosar nr. 1/1938; nr. 2/1940; nr. 110/1936-1940; nr. 111/1937-1945; nr. 112/1930-1940; 121/f.d.
Comitetul general al refugiaților și evacuaților, 1940 – 1946;
dosar nr. 1/1940; nr. 2/1940; nr. 3/1940; nr. 4/1941; nr. 5/1941.
fond Direcția generală a Poliției, 1903 – 1936, 1936-1947;
dosar nr. 47/1931; nr. 17/1939; nr. 110/1939; nr. 33/1942; nr. 220/1941; nr. 21/1941; nr. 26/1941.
fond Inspectoratul Regional al Jandarmeriei, 1925 – 1949;
dosar nr. 7/1938-1944; nr. 8/1938-1943; nr. 26/1936; nr. 169/1938.
fond Președinția Consiliului de Miniștrii, Serviciul Special de Informații, 1920 – 1949;
dosar nr. 21/1934-1945; nr. 25/1935-1941; nr. 26/1935-1941; nr. 38/1936-1942; nr. 51/1936-1942; nr. 1/1937-1943; nr. 7/1937-1945; nr. 8/1937-1945; nr. 29/1937-1939; nr. 48/1937-1945; nr. 50/1937-1942; nr. 88/1937-1944; nr. 135/1937-1945; nr. 63/1938-1943; nr. 34/1939-1940; nr. 58/1939-1943; nr. 59/1939-1946; nr. 61/1939-1944; nr. 62/1939-1946; nr. 64/1939-1946; nr. 77/1939-1944; nr. 78/1939; nr. 87/1939; nr. 9/1940.
Arhivele Naționale ale României, Direcția Municipiului București:
fond Agia orașului București 1829-1842:
dosar nr. 6/1830-1834.
Direcția Județeană a Arhivelor Statului Dâmbovița:
fond Primăria Târgoviște, 1832-1878:
dosar nr. 4/1832; nr. 19/1832; nr. 16/1833; nr. 9/1834; nr. 19/1834; nr. 21/1834; nr. 3/1835; nr. 17/1835; nr. 33/1835; nr. 36/1835-1837; nr. 42/1835-1837; nr. 14/1836; nr. 17/1837; nr. 25/1837-1842; nr. 2/1838; nr. 16/1839; nr. 5/1840; nr. 6/1840; nr. 10/1840; nr. 18/1840; nr. 48/1841; nr. 1/1843; nr. 10/1843; nr. 20/1846; nr. 32/1846; nr. 72/1847; nr. 91/1847; nr. 1/1848-1849; nr. 32/1848; nr. 33/1848; nr. 34/1848; nr. 37/1848; nr. 49/1849; nr. 79/1849; nr. 16/1850; nr. 72/1850; nr. 2/1851; nr. 10/1851; nr. 19/1851; nr. 48/1851; nr. 51/1851; nr. 55/1852; nr. 15/1853; nr. 15/1854; nr. 25/1854; nr. 26/1854; nr. 49/1854; nr. 51/1854; nr. 54/1854; nr. 59/1854; nr. 67/1854; nr. 69/1855;nr. 74/1855; nr. 7/1856-1857; nr. 79/1856; nr. 72/1859; nr. 22/1860; nr. 63/1861; nr. 72/1861; nr. 135/1861; nr. 49/1862; nr. 66/1862; nr. 47/1863; nr. 89/1863; nr. 64/1864; nr. 70/1864; nr. 91/1864; nr. 103/1864; nr. 40/1866; nr. 58/1866; nr. 104/1866; nr. 121/1866; nr. 60/1867; nr. 70/1867; nr. 88/1867; nr. 131/1867; nr. 182/1867; nr. 76/1869; nr. 94/1869; nr. 127/1869; nr. 144/1869; nr. 49/1870; nr. 69/1870; nr. 115/1870; nr. 123/1870; nr. 87/1871; nr. 119/1871; nr. 5/1872-1873; nr. 12/1872; nr. 26/1872-1877; nr. 35/1872; nr. 56/1872; nr. 76/1872; nr. 22/1873; nr. 47/1873; nr. 51/1873; nr. 55/1873; nr. 65/1873; nr. 76/1873; nr. 78/1873; nr. 30/1874; nr. 38/1874; nr. 73/1874; nr. 14/1875; nr. 51/1875-1878; nr. 54/1875; nr. 58/1875; nr. 80/1875; nr. 84/1875-1884; nr. 18/1876; nr. 2/1877; nr. 48/1877; nr. 60/1877; nr. 78/1877; nr. 80/1877-1883; nr. 100/1877.
fond Primăria Târgoviște, 1879-1950:
dosar nr. 6/1879; nr. 39/1879; nr. 3/1880; nr. 5/1880; nr. 23/1880; nr. 7/1881; nr. 25/1882; nr. 109/1882-1883; nr. 2/1883; nr. 3/1886; nr. 5/1893; nr. 84/1983; nr. 10/1893; nr. 27/1896; nr. 11/1897; nr. 5/1899; nr. 2/1901; nr. 5/1901; nr. 3/1902; nr. 3/1904; nr. 17/1904; nr. 167/1906-1908; nr. 18/1907; nr. 19/1907-1910; nr. 19/1909; nr. 20/19009; nr. 24/1912nr. 2/1914; nr. 19/1914; nr. 29/1914; nr. 39/1914; nr. 75/1914; nr. 3/1916; nr. 26/1918; nr. 27/1918; nr. 2/1919-1921; nr. 13/1919; nr. 20/1920; nr. 21/1920; nr. 33/1920; nr. 6/1922; nr. 19/1922; nr. 19/1926; nr. 24/1926; nr. 3/1927; nr. 27/1927; nr. 28/1927; nr. 3/1928; nr. 12/1928; nr. 29/1928; nr. 34/1928; nr. 5/1929; nr. 26/1929; nr. 3/1930; nr. 5/1930; nr. 22/1930; nr. 26/1930; nr. 29/1930; nr. 48/1930; nr. 3/1931; nr. 30/1931; nr. 6/1932; nr. 13/1932; nr. 15/1932; nr. 25/1932; nr. 26/1932; nr. 32/1932; nr. 9/1933; nr. 27/1933; nr. 44/1933; nr. 3/1934; nr. 34/1934; nr. 41/1934; nr. 3/1935; nr. 8/1935; nr. 17/1935; nr. 15/1936; nr. 15/1936; nr. 22/1936; nr. 35/1936; nr. 3/1937; nr. 7/1937; nr. 24/1937; nr. 11/1938; nr. 26/1938; nr. 27/1938; nr. 7/1939; nr. 14/1939; nr. 22/1939; nr. 48/1939; nr. 49/1939; nr. 5/1940; nr. 5/1943; nr. 32/1940; nr. 54/1940; nr. 39/1941; nr. 15/1942; nr. 5/1943; nr. 13/1943; nr. 15/1944.
fond Prefectura județului Dâmbovița, 1831-1839:
dosar nr. 2175/1831; nr. 54/1832; nr. 3208/1832; nr. 15/1833; nr. 151/1833; nr. 275/1834.
fond Prefectura județului Dâmbovița, 1864-1938:
dosar nr. 31/1919; nr. 35/1930; nr. 36/1930; nr. 37/1930; nr. 38/1930; nr. 50/1930; nr. 30/1931; nr. 26/1932; nr. 32/1932; nr. 20/1933; nr. 44/1933; nr. 50/1933; nr. 3/1934; nr. 41/1934; nr. 3/1935; nr. 24/1935; nr. 35/1936; nr. 3/1937; nr. 399/1937; nr. 16/1938; nr. 27/1938; nr. 366/1938; nr. 415/1938; nr. 418/1938; nr. 430/1938; nr. 433/1938; nr. 268/1939.
fond Prefectura județului Dâmbovița, 1939-1950:
dosar nr. 49/1939; nr. 32/1940; nr. 54/1940; nr. 39/1941.
Direcția Județeană a Arhivelor Statului Sibiu:
fond Primăria orașului Sibiu:
dosar nr. 27/1939; nr. 37/1939.
Surse edite:
***, Anul 1848 în Principatele Române. Acte și documente, București 1902, vol. III.
***, Convenția de la Geneva privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război, 1949;
***, Documente privind istoria militară a poporului român, Editura Militară, București 1974. vol. 1878-1885, 1882-1885, 1888-1891;
Comisia română de istorie militară, Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară, România în primul război mondial, Editura Militară, București 1987.
Idem, România în anii celui de-al II-lea război mondial, Editura Militară, București 1988.
Idem, Istoria militară a poporului român, Editura Militară, București 1984-1989.
PREDA, Dumitru (coordonator) – România în timpul primului război mondial. Mărturii documentare. Vol. I. Editura Militară, București 1996.
Periodice:
Buletinul Oficial al județului Dâmbovița 1931
Buletinul Oficial al Ministerului de Interne, 1920-1927.
Buletinul Pompierilor Militari, 1936, 1938.
Buletinul pregătirii paramilitare, 1936.
Gândirea Militară Românească 1993-2004.
Monitorul Oastei, 1891-1893.
Monitorul Oficial al României, 1864-1874; 1928-1940;
Pompierii Români, 2000-2006.
Protecția Civilă, 2005, 2006.
Revista Aeriană, 1936,1937.
Revista Antigaz, 1927-1940.
Revista Chimică (Oradea), 1931-1932.
Revista Poliția Românească (Revista pentru Siguranța Statului din 1925), 1922.
Lucrări generale:
***, Academia Română, – Istoria Românilor, vol. VIII, X, București, 2003.
ATANASIU, Victor; IORDACHE, Anastasie; IOSA, Mircea; OPREA, Ion; OPRESCU, Paul, România în primul război mondial, Editura Militară, București, 1979.
BOTORAN, Constantin; ZAHARIA, Gheorghe, Politica de apărare națională a României în contextul european interbelic 1914-1939, Editura Militară, București 1978.
BUZATU, Gheorghe, România – cu și fără Antonescu, Editura Moldova, Iași 1990.
Idem, O istorie a petrolului românesc, Editura Enciclopedică, București 1998.
CÂNDEA, Rodica; CÂNDEA, Dan, Comunicarea managerială aplicată, Editura Expert, București, 1996 .
Idem, Comunicare managerială – concepte, deprinderi, strategii, Editura Expert, București , 1998
CIACHIR, Nicolae, Marile Puteri și România 1856-1947, Editura Albatros, București 1996.
COANDĂ, George, Istoria Târgoviște, Cronologie enciclopedică, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2005.
CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București 2008.
CONSTANTINIU, Florin; DUȚU, Alesandru; RETEGAN, Mihai, România în război. 1941-1945. Editura Militară, București 1995.
CONTEZESCU, Radu, Amintirile colonelului Lăcusteanu, publicate și adnotate de Radu Contezescu, București 1935.
CROITORU, Nicolae; TÂRCOP, Dumitru, București monografie, Editura Sport-Turism, 1985.
DECUSEARĂ, Eugen, România sub ocupațiunea dușmană (Fascicolul I), Organizarea și activitatea poliției militare, Direcțiunea generală a Statisticii, Serviciul de clasare a documentelor lăsate de inamic, București 1920.
GILBERT, Martin; GOTT, Richard, Conciliatorii, Editura Politică, București, 1996.
GIURESCU, Constantin C. și colaboratorii, Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București 1972.
HITCHINS, Keith, România. 1866-1947. Editura Humanitas, București 1996.
HLIHOR, Constantin, Armata Roșie în România. Adversar, aliat, ocupant. 1940-1948. vol. I. Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București 1996.
IONNESCU, Gion, Istoria Bucurescilor, Editura Tehnopress, Iași, 2008.
IORGA, N., Istoria Românilor, Editura enciclopedică, București.
Idem, Istoria Bucureștilor, reeditare după Ediția Municipiului București din 1939, Editura Vremea, București, 2008.
Idem, Sub trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral și național, Editura Pro, București, 1999.
Idem, Locul românilor în istoria universală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985.
ISCRU, G.D. Istoria Modernă a României, Casa de editură și librărie Nicolae Bălcescu, București 1997.
KIRIȚESCU, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919. Editura Științifică și pedagogică, București 1989, ediția a III-a.
MILZA, Pierre; BERNSTEIN, Serge, Istoria secolului XX, vol. I, 1900-1945, Sfârșitul „lumii europene”, Editura ALL, București 1998.
MOISUC, Florica; ZAMFIRESCU, Dan, Învățăturile lui Neagoe Basarab, către fiul său Theudosie, Editura Minerva, 1984.
MUȘAT, Mircea; ARDELEANU, Ion, România după Marea Unire, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1988.
Idem, De la statul geto-dac la statul unitar român, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1983.
Idem, România după Marea Unire, I și II, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1986, 1988.
NĂBÂRJOIU, Neculae; PETRESCU, Marius, Managementul informației-Informații și securitate, vol. I, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2006.
OPREA, Dumitru, Globalizarea și riscul securizării informațiilor, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, 2005.
OPROIU, Mihai, Târgoviște două decenii de democrație (1918-1938), Editura Transversal, Târgoviște, 2003.
OPROIU, Mihai; ANDRONESCU, Anda, Târgoviște, ghidul istoric al orașului, Editura Transversal, Târgoviște 2004.
PÂRVULESCU, Ioana, Întoarcere în Bucureștiul interbelic, Editura Humanitas, București, 2006.
col. PĂUN, Eugeniu, Colegii în Dacia Romană, muzeul Pompierilor, 1977.
PITEA, Simion, Economia și apărarea națională, Editura militară, București 1976.
RAREȘ, Corneliu, Bucureștii în vâltoarea primului război mondial, Editura Teora, București 1993.
RENOUVIN, Pierre, Primul război mondial (traducere după ediția 1998), Editura Corint, București.
SAIZU, Ioan, Modernizarea României contemporane (perioada interbelică), Editura Academiei Române, București 1991.
SCURTU, Ioan, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. I-IV, Editura Enciclopedica, București, 2004.
Idem, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă și contemporană, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1997.
Idem, Istoria Partidului Național Țărănesc, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Enciclopedică, București 1994.
Idem, Din viața politică a României, 1918-1926, Editura Litera, București 1975.
SCURTU, Ioan; BULEI, Ion, Democrația la români 1866-1938, Editura Humanitas, București 1990.
SCURTU, Ioan; BUZATU, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, București 1999.
SCURTU, Ioan; HLIHOR, Constantin, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut și Nistru, Editura Academia de Înalte Studii Militare, București, 1992.
STANCIU, Ion; ONCESCU, Iulian, Românii în timpurile moderne. Reperele unei epoci, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște 2004.
STOICESCU, Nicolae; MOISESCU Cristian, Târgoviștea și monumentele sale, Editura Litera, București 1976.
SUCIU, Dumitru, Monarhia și făurirea României Mari, Editura Albatros, București 1997.
SVINȚIU, Toma, Dezvoltarea economică și demografică a orașului Târgoviște, a târgurilor Găești și Potlogi, între anii 1832-1850, Târgoviște 1975.
UCRAIN, Constantin; CRĂCIUN-IAȘI, Dumitru, Raiduri aeriene românești, Editura Junimea, Iași 1988.
Lucrări speciale:
***, Conferința de apărare pasivă a teritoriului contra atacurilor aeriene, București, 1934.
***, Fapte de vitejie ale ostașilor pompieri, Serviciul Editorial, presă și propagandă în rândul populației al Ministerului de Interne, București 1977.
***, (g-ral POPESCU, Ion – coordonator general) – Istoria Artileriei Române, Editura Militară, București 1972.
***, La protection des population civiles contre les bombardements, Consultation de sir George Macdonoch, Genéve, Au Sièdu Comité International de la Croix-Rouge, 1930.
***, Managementul protecției civile în România, Editura Ministerului de Interne, București, 2003
***, Marele Cartier General, Instrucțiuni privitoare la atacul cu gaze și apărarea contra gazelor asfixiante, Tipografia Serviciului Geografic, Iași, 1917.
***, Ministerul Aerului și Marinei, Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, Instrucțiuni pentru Protecția contra Atacurilor Aeriene, București, 1939.
***, Ministerul Apărării Naționale, Ce trebuie să știe tineretul nostru pentru a fi pregătit pentru luptă, București, 1934.
***, Ministerul Apărării Naționale, Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, Instrucțiuni asupra rolului și atribuțiunilor Ministerului Apărării Naționale și al organelor sale în subordine în aplicarea Regulamentului Apărării Pasive contra atacurilor aeriene, București, 1933.
***, Ministerul de Interne, Oficiul Național pentru Apărarea Populației contra Atacurilor Aeriene, Instrucțiuni pentru pregătirea lucrărilor de apărare a populației contra atacurilor aeriene, București, 1936.
***, Ministerul de Interne, Oficiul Național pentru Apărarea Populației contra Atacurilor Aeriene, Instrucțiuni pentru întocmirea lucrărilor pregătitoare privind apărarea antiaeriană pasivă a teritoriului pe anul 1938/1939, București, 1938.
***, Ministerul de Interne, Oficiul Național pentru Apărarea Populației contra Atacurilor Aeriene, Ce trebuie să știm despre măsurile de apărare contra atacurilor aeriene, Tipografia ziarului „Universul”, București, 1944.
***, Ministerul de Interne, Comisia Superioară de Apărare Pasivă, Secretariatul General, Instrucțiuni pentru instruirea personalului ce încadrează formațiile de apărare pasivă ale județelor, comunelor și stabilimentelor industriale de categoria a I-a, a autorităților civile și a populației, București, 1934.
***, Ministerul de Interne, Comisia Superioară de Apărare Pasivă, Secretariatul General, Instrucțiuni pentru punerea în aplicare a Regulamentului Apărării Pasive contra atacurilor aeriene, București, 1933.
***, Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale, Serviciul Mobilizării și Organizării Naționale a Teritoriului, Instrucțiuni pentru întocmirea lucrărilor pregătitoare privind apărarea antiaeriană pasivă a teritoriului pe anul 1938/1939, București, 1938.
*** (chestor șef adjunct CARP, Gheorghe – coordonator general) – Organizarea și realizarea măsurilor de protecție civilă, Editura Ministerului de Interne, București 2003.
***, Pagini din istoria pompierilor – Culegere de comunicări prezentate în cadrul primului simpozion al muzeului pompierilor, Serviciul Editorial, presă și propagandă în rândul populației al Ministerului de Interne, București 1977.
***, Pagini din istoria pompierilor – Contribuția pompierilor militari la lupta pentru libertate socială și națională a poporului român (1835-1878), București 1976.
***, Pagini din gândirea militară românească, culegere de texte din lucrări apărute între cele două războaie mondiale, Editura Militară 1967.
***, Societatea Națională de Cruce Roșie, Apărarea contra gazelor de luptă. Curs propriu pentru infirmierele Crucii Roșii, București, 1928.
***, Subsecretariatul de Stat al Aerului, Comandamentul Apărării Antiaeriene, Instrucțiuni nr. 11566/1942 cu privire la ridicarea și distrugerea bombelor, București 1942.
***, Subsecretariatul de Stat al Aerului, Comandamentul Apărării Antiaeriene, Instrucțiuni nr. 11820/1942 pentru întocmirea lucrărilor de mobilizare de Apărare Pasivă, București 1942.
***, Subsecretariatul de Stat al Aerului, Comandamentul Apărării Antiaeriene, Instrucțiuni Tehnice asupra recepționării, păstrării, gestionării, vizitării și controlul materialelor de Apărare Pasivă, București 1942.
ANDRICIUC, Radu, – Managementul apărării împotriva dezastrelor la nivel local – uz intern, București 1996.
ANDRICIUC, Radu; ȘTAINER, Nicolae, Elemente fundamentale ale managementului Crizelor și urgențelor civile din perspectiva protecției civile, Editura Mpm Edit Consult, București 2004.
ATANASIU, I., Cutremurele de pământ din România, Editura Academiei, București 1961.
Brigada de Pompieri Dealul Spirii a capitalei, Istoria pompierilor militari bucureșteni, București 1996.
col.(r) CREANGĂ – STOILEȘTI, Gheorghe, Florea, Istoria apărării civile, Editura Porto-Franco, București,1993.
dr. general-colonel(r) CUTOIU, Vasile, Istoria apărării antiaeriene a teritoriului României, Editura Militară, București 1984.
DAN, Florea, Managementul sistemului de protecție civilă pentru prevenirea și înlăturarea efectelor dezastrelor pe timp de pace, criză și război, Editura Spirit Românesc, Craiova, 2003.
GIURCĂ, Ion, Evacuarea unei părți din teritoriul național, sub presiuni politice și militare, în anul 1940, Editura Academia de Înalte Studii Militare, București, 1995.
GHELIUC, Jean, Căpitanul Pavel Zăgănescu, Editura Militară, București 1968.
MULINEN, Frédéric, Manual de drept al războiului pentru forțele armate, Comitetul Internațional al Crucii Roșii, București 2000.
PANȚURU, Ion; POPESCU, Reta, File din istoria pompierilor români. Participarea roatei de pompieri la revoluția burghezo-democratică din 1848, Serviciul Editorial, presă și propagandă în rândul populației al Ministerului de Interne, București 1978.
PANȚURU, Ion, File din istoria pompierilor români, Serviciul Editorial și Cinematografic al Ministerului de Interne, București 1983.
Idem, File din istoria pompierilor români. Contribuția pompierilor artileriști la războiul pentru independență, Serviciul Editorial, presă și propagandă în rândul populației al Ministerului de Interne, București 1977.
col. POHRIB, Gheorghe; lt-col. LUPAȘCU, Neron; cpt. PETOLEANU, P.V., Istoricul Pompierilor Militari, Editura Cartea Românească, București 1935.
col. POPESCU, Bogdan, Comandantul Brigăzii 19 Infanterie, mr. PĂRUȚIU, Emil – Inspector de gaze la Corpul I Armată, – Armata și populația civilă în fața războiului chimic (Tactica gazelor de luptă), Tipografia și legătoria de cărți a Liceului „Carol I”,Craiova, 1929.
col. POPESCU, Gheorghe; col. BĂDESCU, Nicolae, Ce trebuie să știe orice român despre Apărarea Țării și in deosebi despre Apărarea contra atacurilor Aeriene, Tipografia ziarului „Universul”, București, 1933.
POPESCU, Gheorghe; DOBRE, Bebe, Protecția civilă și managementul dezastrelor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000.
lt. col. STAN, Nicolae, Manual de protecție civilă, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București 2005.
mr. ȘIRAEVO, Mihail; cpt. CRISTESCU, Gheorghe, Apărarea orașelor și a populației civile contra atacurilor aero-chimice, Institutul de Arte grafice „Eminescu” SA, București, 1929.
TĂNĂSĂ, Horia, Acțiuni românești de evacuare în contextul războaielor mondiale, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2006.
Idem, Evacuarea în situații de criză și război în România secolului XX, Editura Telegrafia, București, 2006.
Anexe
Bibliografie
Surse inedite:
Arhivele Naționale ale României, Direcția Arhivelor de Istorie Centrale:
fond Ministerul de Interne:
Inspectoratul Pompierilor București, 1928 – 1945;
dosar nr. 5/1931; nr. 6/1931;nr. 6/19933; nr. 53/1933; nr. 9/1934; nr. 60/1935; nr. 11/1936; nr. 16/1937; nr. 21/1938; nr. 23/1938; nr. 27/1939; nr. 33/1940; nr. 35/1940; nr. 36/1940; nr. 40/1940; nr. 42/1940; nr. 77/1940.
Direcția M.O.N.T., 1938 – 1949;
dosar nr. 1/1938; nr. 2/1940; nr. 110/1936-1940; nr. 111/1937-1945; nr. 112/1930-1940; 121/f.d.
Comitetul general al refugiaților și evacuaților, 1940 – 1946;
dosar nr. 1/1940; nr. 2/1940; nr. 3/1940; nr. 4/1941; nr. 5/1941.
fond Direcția generală a Poliției, 1903 – 1936, 1936-1947;
dosar nr. 47/1931; nr. 17/1939; nr. 110/1939; nr. 33/1942; nr. 220/1941; nr. 21/1941; nr. 26/1941.
fond Inspectoratul Regional al Jandarmeriei, 1925 – 1949;
dosar nr. 7/1938-1944; nr. 8/1938-1943; nr. 26/1936; nr. 169/1938.
fond Președinția Consiliului de Miniștrii, Serviciul Special de Informații, 1920 – 1949;
dosar nr. 21/1934-1945; nr. 25/1935-1941; nr. 26/1935-1941; nr. 38/1936-1942; nr. 51/1936-1942; nr. 1/1937-1943; nr. 7/1937-1945; nr. 8/1937-1945; nr. 29/1937-1939; nr. 48/1937-1945; nr. 50/1937-1942; nr. 88/1937-1944; nr. 135/1937-1945; nr. 63/1938-1943; nr. 34/1939-1940; nr. 58/1939-1943; nr. 59/1939-1946; nr. 61/1939-1944; nr. 62/1939-1946; nr. 64/1939-1946; nr. 77/1939-1944; nr. 78/1939; nr. 87/1939; nr. 9/1940.
Arhivele Naționale ale României, Direcția Municipiului București:
fond Agia orașului București 1829-1842:
dosar nr. 6/1830-1834.
Direcția Județeană a Arhivelor Statului Dâmbovița:
fond Primăria Târgoviște, 1832-1878:
dosar nr. 4/1832; nr. 19/1832; nr. 16/1833; nr. 9/1834; nr. 19/1834; nr. 21/1834; nr. 3/1835; nr. 17/1835; nr. 33/1835; nr. 36/1835-1837; nr. 42/1835-1837; nr. 14/1836; nr. 17/1837; nr. 25/1837-1842; nr. 2/1838; nr. 16/1839; nr. 5/1840; nr. 6/1840; nr. 10/1840; nr. 18/1840; nr. 48/1841; nr. 1/1843; nr. 10/1843; nr. 20/1846; nr. 32/1846; nr. 72/1847; nr. 91/1847; nr. 1/1848-1849; nr. 32/1848; nr. 33/1848; nr. 34/1848; nr. 37/1848; nr. 49/1849; nr. 79/1849; nr. 16/1850; nr. 72/1850; nr. 2/1851; nr. 10/1851; nr. 19/1851; nr. 48/1851; nr. 51/1851; nr. 55/1852; nr. 15/1853; nr. 15/1854; nr. 25/1854; nr. 26/1854; nr. 49/1854; nr. 51/1854; nr. 54/1854; nr. 59/1854; nr. 67/1854; nr. 69/1855;nr. 74/1855; nr. 7/1856-1857; nr. 79/1856; nr. 72/1859; nr. 22/1860; nr. 63/1861; nr. 72/1861; nr. 135/1861; nr. 49/1862; nr. 66/1862; nr. 47/1863; nr. 89/1863; nr. 64/1864; nr. 70/1864; nr. 91/1864; nr. 103/1864; nr. 40/1866; nr. 58/1866; nr. 104/1866; nr. 121/1866; nr. 60/1867; nr. 70/1867; nr. 88/1867; nr. 131/1867; nr. 182/1867; nr. 76/1869; nr. 94/1869; nr. 127/1869; nr. 144/1869; nr. 49/1870; nr. 69/1870; nr. 115/1870; nr. 123/1870; nr. 87/1871; nr. 119/1871; nr. 5/1872-1873; nr. 12/1872; nr. 26/1872-1877; nr. 35/1872; nr. 56/1872; nr. 76/1872; nr. 22/1873; nr. 47/1873; nr. 51/1873; nr. 55/1873; nr. 65/1873; nr. 76/1873; nr. 78/1873; nr. 30/1874; nr. 38/1874; nr. 73/1874; nr. 14/1875; nr. 51/1875-1878; nr. 54/1875; nr. 58/1875; nr. 80/1875; nr. 84/1875-1884; nr. 18/1876; nr. 2/1877; nr. 48/1877; nr. 60/1877; nr. 78/1877; nr. 80/1877-1883; nr. 100/1877.
fond Primăria Târgoviște, 1879-1950:
dosar nr. 6/1879; nr. 39/1879; nr. 3/1880; nr. 5/1880; nr. 23/1880; nr. 7/1881; nr. 25/1882; nr. 109/1882-1883; nr. 2/1883; nr. 3/1886; nr. 5/1893; nr. 84/1983; nr. 10/1893; nr. 27/1896; nr. 11/1897; nr. 5/1899; nr. 2/1901; nr. 5/1901; nr. 3/1902; nr. 3/1904; nr. 17/1904; nr. 167/1906-1908; nr. 18/1907; nr. 19/1907-1910; nr. 19/1909; nr. 20/19009; nr. 24/1912nr. 2/1914; nr. 19/1914; nr. 29/1914; nr. 39/1914; nr. 75/1914; nr. 3/1916; nr. 26/1918; nr. 27/1918; nr. 2/1919-1921; nr. 13/1919; nr. 20/1920; nr. 21/1920; nr. 33/1920; nr. 6/1922; nr. 19/1922; nr. 19/1926; nr. 24/1926; nr. 3/1927; nr. 27/1927; nr. 28/1927; nr. 3/1928; nr. 12/1928; nr. 29/1928; nr. 34/1928; nr. 5/1929; nr. 26/1929; nr. 3/1930; nr. 5/1930; nr. 22/1930; nr. 26/1930; nr. 29/1930; nr. 48/1930; nr. 3/1931; nr. 30/1931; nr. 6/1932; nr. 13/1932; nr. 15/1932; nr. 25/1932; nr. 26/1932; nr. 32/1932; nr. 9/1933; nr. 27/1933; nr. 44/1933; nr. 3/1934; nr. 34/1934; nr. 41/1934; nr. 3/1935; nr. 8/1935; nr. 17/1935; nr. 15/1936; nr. 15/1936; nr. 22/1936; nr. 35/1936; nr. 3/1937; nr. 7/1937; nr. 24/1937; nr. 11/1938; nr. 26/1938; nr. 27/1938; nr. 7/1939; nr. 14/1939; nr. 22/1939; nr. 48/1939; nr. 49/1939; nr. 5/1940; nr. 5/1943; nr. 32/1940; nr. 54/1940; nr. 39/1941; nr. 15/1942; nr. 5/1943; nr. 13/1943; nr. 15/1944.
fond Prefectura județului Dâmbovița, 1831-1839:
dosar nr. 2175/1831; nr. 54/1832; nr. 3208/1832; nr. 15/1833; nr. 151/1833; nr. 275/1834.
fond Prefectura județului Dâmbovița, 1864-1938:
dosar nr. 31/1919; nr. 35/1930; nr. 36/1930; nr. 37/1930; nr. 38/1930; nr. 50/1930; nr. 30/1931; nr. 26/1932; nr. 32/1932; nr. 20/1933; nr. 44/1933; nr. 50/1933; nr. 3/1934; nr. 41/1934; nr. 3/1935; nr. 24/1935; nr. 35/1936; nr. 3/1937; nr. 399/1937; nr. 16/1938; nr. 27/1938; nr. 366/1938; nr. 415/1938; nr. 418/1938; nr. 430/1938; nr. 433/1938; nr. 268/1939.
fond Prefectura județului Dâmbovița, 1939-1950:
dosar nr. 49/1939; nr. 32/1940; nr. 54/1940; nr. 39/1941.
Direcția Județeană a Arhivelor Statului Sibiu:
fond Primăria orașului Sibiu:
dosar nr. 27/1939; nr. 37/1939.
Surse edite:
***, Anul 1848 în Principatele Române. Acte și documente, București 1902, vol. III.
***, Convenția de la Geneva privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război, 1949;
***, Documente privind istoria militară a poporului român, Editura Militară, București 1974. vol. 1878-1885, 1882-1885, 1888-1891;
Comisia română de istorie militară, Centrul de studii și cercetări de istorie și teorie militară, România în primul război mondial, Editura Militară, București 1987.
Idem, România în anii celui de-al II-lea război mondial, Editura Militară, București 1988.
Idem, Istoria militară a poporului român, Editura Militară, București 1984-1989.
PREDA, Dumitru (coordonator) – România în timpul primului război mondial. Mărturii documentare. Vol. I. Editura Militară, București 1996.
Periodice:
Buletinul Oficial al județului Dâmbovița 1931
Buletinul Oficial al Ministerului de Interne, 1920-1927.
Buletinul Pompierilor Militari, 1936, 1938.
Buletinul pregătirii paramilitare, 1936.
Gândirea Militară Românească 1993-2004.
Monitorul Oastei, 1891-1893.
Monitorul Oficial al României, 1864-1874; 1928-1940;
Pompierii Români, 2000-2006.
Protecția Civilă, 2005, 2006.
Revista Aeriană, 1936,1937.
Revista Antigaz, 1927-1940.
Revista Chimică (Oradea), 1931-1932.
Revista Poliția Românească (Revista pentru Siguranța Statului din 1925), 1922.
Lucrări generale:
***, Academia Română, – Istoria Românilor, vol. VIII, X, București, 2003.
ATANASIU, Victor; IORDACHE, Anastasie; IOSA, Mircea; OPREA, Ion; OPRESCU, Paul, România în primul război mondial, Editura Militară, București, 1979.
BOTORAN, Constantin; ZAHARIA, Gheorghe, Politica de apărare națională a României în contextul european interbelic 1914-1939, Editura Militară, București 1978.
BUZATU, Gheorghe, România – cu și fără Antonescu, Editura Moldova, Iași 1990.
Idem, O istorie a petrolului românesc, Editura Enciclopedică, București 1998.
CÂNDEA, Rodica; CÂNDEA, Dan, Comunicarea managerială aplicată, Editura Expert, București, 1996 .
Idem, Comunicare managerială – concepte, deprinderi, strategii, Editura Expert, București , 1998
CIACHIR, Nicolae, Marile Puteri și România 1856-1947, Editura Albatros, București 1996.
COANDĂ, George, Istoria Târgoviște, Cronologie enciclopedică, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2005.
CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București 2008.
CONSTANTINIU, Florin; DUȚU, Alesandru; RETEGAN, Mihai, România în război. 1941-1945. Editura Militară, București 1995.
CONTEZESCU, Radu, Amintirile colonelului Lăcusteanu, publicate și adnotate de Radu Contezescu, București 1935.
CROITORU, Nicolae; TÂRCOP, Dumitru, București monografie, Editura Sport-Turism, 1985.
DECUSEARĂ, Eugen, România sub ocupațiunea dușmană (Fascicolul I), Organizarea și activitatea poliției militare, Direcțiunea generală a Statisticii, Serviciul de clasare a documentelor lăsate de inamic, București 1920.
GILBERT, Martin; GOTT, Richard, Conciliatorii, Editura Politică, București, 1996.
GIURESCU, Constantin C. și colaboratorii, Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București 1972.
HITCHINS, Keith, România. 1866-1947. Editura Humanitas, București 1996.
HLIHOR, Constantin, Armata Roșie în România. Adversar, aliat, ocupant. 1940-1948. vol. I. Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București 1996.
IONNESCU, Gion, Istoria Bucurescilor, Editura Tehnopress, Iași, 2008.
IORGA, N., Istoria Românilor, Editura enciclopedică, București.
Idem, Istoria Bucureștilor, reeditare după Ediția Municipiului București din 1939, Editura Vremea, București, 2008.
Idem, Sub trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral și național, Editura Pro, București, 1999.
Idem, Locul românilor în istoria universală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985.
ISCRU, G.D. Istoria Modernă a României, Casa de editură și librărie Nicolae Bălcescu, București 1997.
KIRIȚESCU, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919. Editura Științifică și pedagogică, București 1989, ediția a III-a.
MILZA, Pierre; BERNSTEIN, Serge, Istoria secolului XX, vol. I, 1900-1945, Sfârșitul „lumii europene”, Editura ALL, București 1998.
MOISUC, Florica; ZAMFIRESCU, Dan, Învățăturile lui Neagoe Basarab, către fiul său Theudosie, Editura Minerva, 1984.
MUȘAT, Mircea; ARDELEANU, Ion, România după Marea Unire, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1988.
Idem, De la statul geto-dac la statul unitar român, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1983.
Idem, România după Marea Unire, I și II, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1986, 1988.
NĂBÂRJOIU, Neculae; PETRESCU, Marius, Managementul informației-Informații și securitate, vol. I, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2006.
OPREA, Dumitru, Globalizarea și riscul securizării informațiilor, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, 2005.
OPROIU, Mihai, Târgoviște două decenii de democrație (1918-1938), Editura Transversal, Târgoviște, 2003.
OPROIU, Mihai; ANDRONESCU, Anda, Târgoviște, ghidul istoric al orașului, Editura Transversal, Târgoviște 2004.
PÂRVULESCU, Ioana, Întoarcere în Bucureștiul interbelic, Editura Humanitas, București, 2006.
col. PĂUN, Eugeniu, Colegii în Dacia Romană, muzeul Pompierilor, 1977.
PITEA, Simion, Economia și apărarea națională, Editura militară, București 1976.
RAREȘ, Corneliu, Bucureștii în vâltoarea primului război mondial, Editura Teora, București 1993.
RENOUVIN, Pierre, Primul război mondial (traducere după ediția 1998), Editura Corint, București.
SAIZU, Ioan, Modernizarea României contemporane (perioada interbelică), Editura Academiei Române, București 1991.
SCURTU, Ioan, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. I-IV, Editura Enciclopedica, București, 2004.
Idem, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă și contemporană, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1997.
Idem, Istoria Partidului Național Țărănesc, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Enciclopedică, București 1994.
Idem, Din viața politică a României, 1918-1926, Editura Litera, București 1975.
SCURTU, Ioan; BULEI, Ion, Democrația la români 1866-1938, Editura Humanitas, București 1990.
SCURTU, Ioan; BUZATU, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, București 1999.
SCURTU, Ioan; HLIHOR, Constantin, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut și Nistru, Editura Academia de Înalte Studii Militare, București, 1992.
STANCIU, Ion; ONCESCU, Iulian, Românii în timpurile moderne. Reperele unei epoci, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște 2004.
STOICESCU, Nicolae; MOISESCU Cristian, Târgoviștea și monumentele sale, Editura Litera, București 1976.
SUCIU, Dumitru, Monarhia și făurirea României Mari, Editura Albatros, București 1997.
SVINȚIU, Toma, Dezvoltarea economică și demografică a orașului Târgoviște, a târgurilor Găești și Potlogi, între anii 1832-1850, Târgoviște 1975.
UCRAIN, Constantin; CRĂCIUN-IAȘI, Dumitru, Raiduri aeriene românești, Editura Junimea, Iași 1988.
Lucrări speciale:
***, Conferința de apărare pasivă a teritoriului contra atacurilor aeriene, București, 1934.
***, Fapte de vitejie ale ostașilor pompieri, Serviciul Editorial, presă și propagandă în rândul populației al Ministerului de Interne, București 1977.
***, (g-ral POPESCU, Ion – coordonator general) – Istoria Artileriei Române, Editura Militară, București 1972.
***, La protection des population civiles contre les bombardements, Consultation de sir George Macdonoch, Genéve, Au Sièdu Comité International de la Croix-Rouge, 1930.
***, Managementul protecției civile în România, Editura Ministerului de Interne, București, 2003
***, Marele Cartier General, Instrucțiuni privitoare la atacul cu gaze și apărarea contra gazelor asfixiante, Tipografia Serviciului Geografic, Iași, 1917.
***, Ministerul Aerului și Marinei, Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, Instrucțiuni pentru Protecția contra Atacurilor Aeriene, București, 1939.
***, Ministerul Apărării Naționale, Ce trebuie să știe tineretul nostru pentru a fi pregătit pentru luptă, București, 1934.
***, Ministerul Apărării Naționale, Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, Instrucțiuni asupra rolului și atribuțiunilor Ministerului Apărării Naționale și al organelor sale în subordine în aplicarea Regulamentului Apărării Pasive contra atacurilor aeriene, București, 1933.
***, Ministerul de Interne, Oficiul Național pentru Apărarea Populației contra Atacurilor Aeriene, Instrucțiuni pentru pregătirea lucrărilor de apărare a populației contra atacurilor aeriene, București, 1936.
***, Ministerul de Interne, Oficiul Național pentru Apărarea Populației contra Atacurilor Aeriene, Instrucțiuni pentru întocmirea lucrărilor pregătitoare privind apărarea antiaeriană pasivă a teritoriului pe anul 1938/1939, București, 1938.
***, Ministerul de Interne, Oficiul Național pentru Apărarea Populației contra Atacurilor Aeriene, Ce trebuie să știm despre măsurile de apărare contra atacurilor aeriene, Tipografia ziarului „Universul”, București, 1944.
***, Ministerul de Interne, Comisia Superioară de Apărare Pasivă, Secretariatul General, Instrucțiuni pentru instruirea personalului ce încadrează formațiile de apărare pasivă ale județelor, comunelor și stabilimentelor industriale de categoria a I-a, a autorităților civile și a populației, București, 1934.
***, Ministerul de Interne, Comisia Superioară de Apărare Pasivă, Secretariatul General, Instrucțiuni pentru punerea în aplicare a Regulamentului Apărării Pasive contra atacurilor aeriene, București, 1933.
***, Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale, Serviciul Mobilizării și Organizării Naționale a Teritoriului, Instrucțiuni pentru întocmirea lucrărilor pregătitoare privind apărarea antiaeriană pasivă a teritoriului pe anul 1938/1939, București, 1938.
*** (chestor șef adjunct CARP, Gheorghe – coordonator general) – Organizarea și realizarea măsurilor de protecție civilă, Editura Ministerului de Interne, București 2003.
***, Pagini din istoria pompierilor – Culegere de comunicări prezentate în cadrul primului simpozion al muzeului pompierilor, Serviciul Editorial, presă și propagandă în rândul populației al Ministerului de Interne, București 1977.
***, Pagini din istoria pompierilor – Contribuția pompierilor militari la lupta pentru libertate socială și națională a poporului român (1835-1878), București 1976.
***, Pagini din gândirea militară românească, culegere de texte din lucrări apărute între cele două războaie mondiale, Editura Militară 1967.
***, Societatea Națională de Cruce Roșie, Apărarea contra gazelor de luptă. Curs propriu pentru infirmierele Crucii Roșii, București, 1928.
***, Subsecretariatul de Stat al Aerului, Comandamentul Apărării Antiaeriene, Instrucțiuni nr. 11566/1942 cu privire la ridicarea și distrugerea bombelor, București 1942.
***, Subsecretariatul de Stat al Aerului, Comandamentul Apărării Antiaeriene, Instrucțiuni nr. 11820/1942 pentru întocmirea lucrărilor de mobilizare de Apărare Pasivă, București 1942.
***, Subsecretariatul de Stat al Aerului, Comandamentul Apărării Antiaeriene, Instrucțiuni Tehnice asupra recepționării, păstrării, gestionării, vizitării și controlul materialelor de Apărare Pasivă, București 1942.
ANDRICIUC, Radu, – Managementul apărării împotriva dezastrelor la nivel local – uz intern, București 1996.
ANDRICIUC, Radu; ȘTAINER, Nicolae, Elemente fundamentale ale managementului Crizelor și urgențelor civile din perspectiva protecției civile, Editura Mpm Edit Consult, București 2004.
ATANASIU, I., Cutremurele de pământ din România, Editura Academiei, București 1961.
Brigada de Pompieri Dealul Spirii a capitalei, Istoria pompierilor militari bucureșteni, București 1996.
col.(r) CREANGĂ – STOILEȘTI, Gheorghe, Florea, Istoria apărării civile, Editura Porto-Franco, București,1993.
dr. general-colonel(r) CUTOIU, Vasile, Istoria apărării antiaeriene a teritoriului României, Editura Militară, București 1984.
DAN, Florea, Managementul sistemului de protecție civilă pentru prevenirea și înlăturarea efectelor dezastrelor pe timp de pace, criză și război, Editura Spirit Românesc, Craiova, 2003.
GIURCĂ, Ion, Evacuarea unei părți din teritoriul național, sub presiuni politice și militare, în anul 1940, Editura Academia de Înalte Studii Militare, București, 1995.
GHELIUC, Jean, Căpitanul Pavel Zăgănescu, Editura Militară, București 1968.
MULINEN, Frédéric, Manual de drept al războiului pentru forțele armate, Comitetul Internațional al Crucii Roșii, București 2000.
PANȚURU, Ion; POPESCU, Reta, File din istoria pompierilor români. Participarea roatei de pompieri la revoluția burghezo-democratică din 1848, Serviciul Editorial, presă și propagandă în rândul populației al Ministerului de Interne, București 1978.
PANȚURU, Ion, File din istoria pompierilor români, Serviciul Editorial și Cinematografic al Ministerului de Interne, București 1983.
Idem, File din istoria pompierilor români. Contribuția pompierilor artileriști la războiul pentru independență, Serviciul Editorial, presă și propagandă în rândul populației al Ministerului de Interne, București 1977.
col. POHRIB, Gheorghe; lt-col. LUPAȘCU, Neron; cpt. PETOLEANU, P.V., Istoricul Pompierilor Militari, Editura Cartea Românească, București 1935.
col. POPESCU, Bogdan, Comandantul Brigăzii 19 Infanterie, mr. PĂRUȚIU, Emil – Inspector de gaze la Corpul I Armată, – Armata și populația civilă în fața războiului chimic (Tactica gazelor de luptă), Tipografia și legătoria de cărți a Liceului „Carol I”,Craiova, 1929.
col. POPESCU, Gheorghe; col. BĂDESCU, Nicolae, Ce trebuie să știe orice român despre Apărarea Țării și in deosebi despre Apărarea contra atacurilor Aeriene, Tipografia ziarului „Universul”, București, 1933.
POPESCU, Gheorghe; DOBRE, Bebe, Protecția civilă și managementul dezastrelor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000.
lt. col. STAN, Nicolae, Manual de protecție civilă, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București 2005.
mr. ȘIRAEVO, Mihail; cpt. CRISTESCU, Gheorghe, Apărarea orașelor și a populației civile contra atacurilor aero-chimice, Institutul de Arte grafice „Eminescu” SA, București, 1929.
TĂNĂSĂ, Horia, Acțiuni românești de evacuare în contextul războaielor mondiale, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2006.
Idem, Evacuarea în situații de criză și război în România secolului XX, Editura Telegrafia, București, 2006.
Anexe
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Istoria Serviciilor de Urgenta In Romania Interbelica (ID: 121917)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.