Ion Creanga Si Placerile Artei Fabulatorii

Lucrare de disertație

Lucrare de disertație

Ion Creangă și plăcerile artei fabulatorii

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Ion Creangă în constelația marilor clasici români

1.1. Subcapitolul 1

1.2. Subcapitolul 2

1.3. Subcapitolul 3

1.4. Subcapitolul 4

1.5. Subcapitolul 5

Capitolul 2. Ion Creangă – Arta fabulatorie în Povești, Povestiri și Amintiri din copilărie

2.1. Subcapitolul 1

2.2. Subcapitolul 2

2.3. Subcapitolul 3

2.4. Subcapitolul 4

Capitolul 3. Amintiri din copilărie: ,,copilăria copilului universal” (G.Călinescu3.1. Subcapitolul 1

3.2. Subcapitolul 2

Capitolul 4. Opera lui Ion Creangă – capodoperă a literaturii române care poate întregi canonul occidental

Capitolul 5. Concluzii

Bibliografie

Introducere

Ion Creangă este socotit drept unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru. Mihail Sadoveanu îl situează pe Creangă alături de Ion Neculce, ca pe înaintașul și învățătorul său. Critica literară l-a situat pe Creangă printre marii umoriști ai lumii, umorul fiind o notă importantă a creației sale. El e un scriitor profund original datorită umorului său țărănesc. Atmosfera generală a universului prozei marelui povestitor român este aceea de sărbătoare populară. Ca și în marile epopei, prozatorul dă senzația primitivismului în a expune principii, idei, precepte de viață, iar spectacolele propuse în Povești, Povestiri și Amintiri din copilărie, înlocuiesc solemnitatea cu spiritul libertin, cavaleresc. De aici provine impresia de jovialitate perpetuă. Personajele își joacă cu dezinvoltură rolurile, atribuindu-și chiar trăsăturile unor autentici bufoni. Ion Creangă intră în literatură cu un fond sufletesc și intelectual de origine țărănească, spre a se realiza ca un autentic Homer al românilor. Garabet Ibrăileanu este cel care formulează o definiție ce va dăinui, indiferent de cursul pe care l-a luat sau îl va lua execeza crengistă. ,,Opera lui Creangă este epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru”. El preia din folclor oralitatea, pe baza căreia construiește ca un erudit, spectacole inedite. Geniul popular își găsește în geniul cult reflectarea pe măsură și, de cele mai multe ori, este extrem de dificil să descifrezi la Creangă inspirația din propria creație. Arta de povestitor trebuie căutată în stilul oral al exprimării sale, stil încărcat cu expresiile înțelepciunii populare.

Ion Creangă nu se înscrie ca un culegător de folclor, ci ca un scriitor original care transmite, atât prin Amintirile din copilărie, cât și prin Povestirile și Poveștile sale, o mărturie despre felul drept și înțelept de a gândi și a trăi al neamului său, într-o limbă literară de neegalat, care păstrează fondul popular ca pe bunul cel mai de preț. Opera sa este una dintre cele mai dificil de analizat, din câte cunoaște literatura română. Afirmația aceasta poate părea cel puțin ciudată la început nespecialiștilor, pentru că, în mod paradoxal, Creangă este autorul cel mai cunoscut, cel mai familiar la noi încă din anii copilăriei fiecărui cititor. Dar tocmai fiindcă „Punguța cu doi bani” sau „Capra cu trei iezi” întovărășesc anii primelor lecturi, cititorii români au imaginea unor povești încântătoare, în care nu mai pot discerne mijloacele marii arte. Cât de dificilă este opera lui Creangă o dovedește înțelegerea superficială de care s-a bucurat ea în rândul contemporanilor. Scriitorul a murit fără să-și vadă Poveștile și Amintirile strânse în volum, lucru cu atât mai ciudat cu cât ele fuseseră publicate în cea mai mare parte în paginile „Convorbirilor literare”. Abia după moartea lui Creangă, din inițiativa fiului său, căpitanul Constantin Creangă, și sub supravegherea unui grup de prieteni, a apărut ediția I a operelor, ediția din Iași în două volume: „Povești”, Vol. I , 1890; „Amintiri din copilărie și Anecdote”, vol. II, 1892.

Opera lui Creangă este rodul muncii și talentului unui artist superior, ,,prin care poporul întreg a devenit artist individual” (Tudor Vianu). În umanismul popular, în dragostea de viață în numele căreia țăranul se măsoară chiar cu forțe care s-ar părea că-l depășesc, în umorul viguros și suculent stă originalitatea artistică a scriitorului român, întruchipând tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte a operei marelui Creangă.

CAPITOLUL 1

Ion Creangă în constelația marilor clasici români

1.1.Marii clasici:

Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici

Marii clasici sunt considerați cei mai de seamă reprezentanți ai lumii, aceștia având rolul de a fi cizelat până la desăvârșire genurile și speciile impuse de înaintași. În același timp, ei au venit cu noi modele, sincronizând literatura noastră cu cea occidentală, iar după unii critici se pune chiar problema protocronismului (E.Papu – Din clasicii noștri).

Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Creangă și Ioan Slavici sunt considerați astăzi modele în domeniul poeziei, dramaturgiei, prozei și criticii literare. Clasicismul lor constă tocmai în valoarea incontestabilă a operelor, devenite în timp puncte de reper în maturizarea fenomenului literar românesc. Dincolo de diversitatea tematică, stilistică și de viziune îi unește același cult al valorii, manifestat atât prin nivelul creațiilor, cât și prin critica formelor fără fond, prezentă la cei patru scriitori, în poeziile satirice eminesciene sau în publicistica poetului, în toată opera comică a lui Caragiale, în „Amintirile…” lui Creangă sau în proza lui Slavici. Marii clasici au marcat un semnificativ proces în evoluția literaturii române. Prin aproape toată proza sa, mai cu seamă prin cea fantastică, Eminescu a inaugurat un capitol nou în literatura română, contribuind substanțial la modernizarea ei. Scriitori de seamă, precum Gala Galaction, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Ștefan Bănulescu vor duce mai departe cu strălucire acest început. Pe Creangă îl va continua Mihail Sadoveanu, întregind imaginea artistică a vieții și a felului de a fi al moldovenilor, dar într-o proză realistă și romantică. Nuvela și romanul psihologic, ale căror baze au fost puse de Caragiale și Slavici au fost dezvoltate din perspective estetice și cu metode moderne de mari prozatori precum Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Marin Preda. Principiile naturalismului dezvoltate de Caragiale le regăsim în ceea ce s-a numit ,,realismul dur” al unora dintre romanele lui Rebreanu.

Mihai Eminescu introduce fantasticul și filosofia, Creangă este creatorul basmului cult, iar Slavici și Caragiale reflectă în operele lor două cerințe imperioase ale realismului: obiectivitatea și obiectivarea.

Mihai Eminescu

Cel mai mare poet romantic al nostru este Mihai Eminescu, ultimul romantic pe plan european care s-a și autodefinit ca atare în poezia Eu nu cred nici în Iehova: Eu rămân ce-am fost: romantic. A vorbi despre universul poeziei eminesciene și a-i releva diversitatea înseamnă a-i determina temele principale, vibrația interioară, ordinea particulară, specifică, în sensul în care G. Călinescu definește termenii: „Poezia își are universul ei, așa cum un continent are fauna și flora lui”. Indiferent de tema abordată sau de motivele care o susțin și proza eminesciană este puternic marcată de viziunea romantică asupra vieții și a societății. ,,… proza eminesciană stă sub semnul romantismului, al celui pierdut, furtunos, revoltat, patriotic și revoluționar în ,,Geniu pustiu” al celui dinamic în sens mitic, popular în ,,Făt-Frumos din lacrimă”, al celui indirect, protestatar, prin cufundarea în lumea visului și a fanteziei ca un remediu împotriva suferințelor din mediul terestru, filistin, ca în ,,Sărmanul Dionis”, al celui idealist prin căutarea și practica unei alte etici a iubirii, ca în ,,Cezara”. (Al. Piru, ,,Proza lui Eminescu” în vol. ,,Analize și sinteze critice”)

Eminescu reprezintă sinteza tradiției și a noutății, a elemetelor artistice românesti și a celor universale, el este un poet național și european în aceeași măsură. Prin el, „omul deplin al culturii românesti” (C. Noica), spiritul românesc se înalță la dimensiunile universalului.

Ion Creangă

Ion Creangă este creatorul basmului cult. Poveștile sale nu sunt cele ale unui folclorist (ca la Ispirescu sau Slavici), ci mai mult nuvele (G. Călinescu, Al. Piru), iar ,,Amintiri din copilărie” – nu este o autobiografie, ci un roman liric, în care ,,povestește copilăria copilului universal” (G.Călinescu). Atât în basme, cât și în ,,Amintiri din copilărie” omul și comunitatea umană sunt surprinși ca permanențe, ,,materia e mereu universală, personaje tipice în gradul cel mai înalt” (N. Manolescu, ,,Recitind poveștile lui Creangă”). Aceeași imagine esențializată a satului o aduc ,,Amintirile din copilărie” ce reflectă reformele introduse de Cuza, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: vorniciile, școlile și armata. Nu există o stratificare socială, toți au statutul de țărani. Satul lui Creangă e prezentat în dominanta lui dintotdeauna: se muncește, se face schimb de mărfuri, se merge la hram și la praznice, copiii se joacă. Prin întreaga sa operă, Creangă este socotit cel mai mare povestitor al nostru și unul dintre cei mai originali din lume.

Ion Luca Caragiale

Dramaturg și prozator, I.L. Caragiale a scris patru comedii („O noapte furtunoasă”, „Conul Leonida față cu Reacțiunea”, „O scrisoare pierdută”, „D-ale carnavalului”), o dramă („Napasta”), mai multe nuvele, povestiri și numeroase momente și schițe. Opera, în totalitatea ei, conturează două universuri artistice distincte: unul comic și altul tragic, universul tragic fiind însă ilustrat doar prin câteva scrieri („Napasta”, „O făclie de Paște”, „În vreme de război”). Viziunea comică e suverană în comedii și schițe, unde este surprins puternicul contrast între fondul și forma clasei burgheze românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Caragiale prezintă evoluția burgheziei, formele parvenirii ei, trăsăturile afișate și cele reale, ambiția și orgoliul unei lumi care trăiește într-un moment istoric favorabil afirmării. G.Călinescu spunea despre Caragiale că este, după Delavrancea, scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelență.

În timp ce prin Eminescu poezia românească cunoștea nivelul cel mai înalt de dezvoltare, Caragiale dădea teatrului și prozei românești o strălucire deosebită. El este cel dintâi mare scriitor obiectiv. Se poate considera că, în transformarea literară care urmează epocii lui Alecsandri, Caragiale este un inovator și un model pentru generațiile de mai târziu. Meritul suprem al scriitorului este acela de a fi ,,cel mai mare creator de viață din întreaga noastră literatură” (G. Ibrăileanu). Tipurile create de el au devenit populare și sunt de o vitalitate fără egal. Această capacitate se conjugă cu un dar nedezmințit al observației, care transformă opera într-o ,,comedie umană” de o inestimabilă valoare ca document artistic al unei epoci.

Caragiale nu e un scriitor numai al românilor. Pornind de la realități românești, creând scene și tipuri originale, el s-a ridicat la o valoare artistică universală prin puterea de generalizare și sinteză a operei lui, prin satira necruțătoare a viciilor, prin aspirația către o umanitate superioară, prin încrederea în posibilitățile omului de a se perfecționa.

Ioan Slavici

Ioan Slavici este una dintre personalitățile proeminente ale scrisului românesc. Universul preocupărilor sale este vast: etica, estetica, pedagogia, filologia au constituit pentru el câmpul unor reflexii și observații originale și utile, ce s-au concretizat în numeroase lucrări. Dar ceea ce l-a impus în cultura românească este, mai presus de orice, marele său talent de prozator, care s-a exercitat cu succes în genuri variate: memorialistică, povestire, dramă, nuvelă și roman. Caracteristica dominantă a întregii sale creații literare este intenția moralizatoare, finalitatea etică. Aceasta s-a afirmat însă precumpănitor în multe scrieri, în detrimentul realizării artistice, lăsând cititorului impresia de artificial și nversul preocupărilor sale este vast: etica, estetica, pedagogia, filologia au constituit pentru el câmpul unor reflexii și observații originale și utile, ce s-au concretizat în numeroase lucrări. Dar ceea ce l-a impus în cultura românească este, mai presus de orice, marele său talent de prozator, care s-a exercitat cu succes în genuri variate: memorialistică, povestire, dramă, nuvelă și roman. Caracteristica dominantă a întregii sale creații literare este intenția moralizatoare, finalitatea etică. Aceasta s-a afirmat însă precumpănitor în multe scrieri, în detrimentul realizării artistice, lăsând cititorului impresia de artificial și neverosimil. Contribuția cea mai importantă în dezvoltarea prozei românești a adus-o Slavici în domeniul nuvelisticii. Trăsătura esențială a majorității nuvelelor lui constă în rezolvarea optimistă a conflictului. O viziune idilică, reflectată în conflicte tratate superficial, prin acțiuni tematice, portrete convenționale, subordonate scopului moralizator, se degajă din atmosfera scrisului său nuvelistic. Eroii lui Slavici sunt construiți pentru a ilustra anumite norme etice pe care omul trebuie să le respecte în viață dacă ține la liniștea lui sufletească. Dragostea, în nuvela lui e întotdeauna sinceră și profundă; manifestările ei au o coloratură duioasă, de un lirism mișcător. Ioan Slavici aduce în opera sa universul țărănesc din părțile Transilvaniei, într-o perioadă de ridicare a burgheziei rurale. Este o lume plină de frământări sociale, pentru că ideile noi se lovesc de rezistența tradiției și a vechilor mentalități. Complexitatea acestui proces a fost magistral surprinsă de Slavici, în a cărui operă regăsim exprimate principiile realismului.

Întreaga creație a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibru moral, pentru chibzuință și înțelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni și, mai ales, pentru păstrarea măsurii în toate, iar orice abatare de la aceste principii este grav sancționată de autor. Opera lui Ioan Slavici are un profund caracter popular, atât prin tematică, prin concepția morală, cât și prin dragostea lui pentru sufletul omenesc. Deși a fost acuzat de folosirea excesivă a regionalismelor, stilul lui Slavici are o oraliatate asemănătoare cu aceea a lui Creangă, dând impresia de spunere a întâmplărilor în fața unui auditoriu, mai ales că și el intervine deseori în narațiune fie prin exclamații sau interogații retorice, fie prin proverbe și zicători.

1.2. Ion Creangă: Biografia; Educația

,,Reconstituită amănunțit de biografi (îndeosebi de G. Călinescu) viața lui Ion Creangă se confundă de obicei cu opera sa și întocmai producțiilor geniului popular este absorbită de ea.” Fiul lui Ștefan a Petrei Ciobotariul și al Samarandei Creangă din Pipirig, Ion Creangă, unul dintre marii clasici ai literaturii romane, autor al unei opere restrânse ca volum, dar monumentală prin originalitatea, prin calitatea artei și farmecul ei, povestitor de excepție, deschizător de drumuri în pedagogia românească prin practica și opera sa didactică, s-a născut la 10 iunie 1839, la Humulești, județul Neamț. Această dată este indicată de actul său de naștere aflat în arhiva mitropoliei din Iași. Data nașterii, înscrisă de mâna lui Ion Creangă în Fragment de autobiografie, este 1 martie 1837: "Sunt născut la 1 martie 1837 în satul Humulești, județul Neamțului, Plasa de Sus, din părinți români: Ștefan a lui Petrea Ciubotariul din Humulești și soția sa Smaranda, născută David Creangă, din satul Pipirig, județul Neamțului…" .

Data nașterii, 10 iunie 1839, este acceptată oficial de mulți istorici literari și este contestată de alții. ,,Adevăratul an de naștere este învăluit în mister, ca întreaga biografie, cunoscută din declarațiile sale și din rememorările prezentate în Amintiri din copilărie”

Din documentele vremii, se pare că atât tatăl cât și mama scriitorului descindeau din familii de origine ardeleană. ,,Strămoșii dinspre mamă ai lui Ion Creangă s-au tras pe partea moldovenească a munților de prin Maramureș, pe la sfârșitul veacului al XVIII-lea…”, iar ,, …Ștefan a Petrei, zis și Ștefan sin Petrea Ciubotariul, pentru că era la rându-i feciorul unui Petrea Ciubotariul. Precum se vede, cineva din neam făcuse odată ciubote. […] E de bănuit deci că și familia ginerelui era descinsă din Ardeal, de unde au venit mai toate meșteșugurile.” Ștefan și Smaranda au avut opt copii: Ion, Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei mor de copii.

După ce își petrece copilăria, lipsită de griji, în casa părintească, prin anul 1847 urmează școala din satul natal, luând prima învățătură de la dascălul Vasile a Ilioaei, în chilia anume ridicată de către humuleșteni. La îndemnul bunicului din partea mamei, David Creangă din Pipirig, în anul 1849 își continuă învățătura, dar pentru puțin timp, la școala din Broșteni, condusă de Neculai Nanu. După stricăciunea produsă ,,cocioabei de pe malul stâng al Bistriței" (casa Irinucăi), revine la Humulești. Aici învață carte cu dascălul Simion Fosa din Țuțuieni (,,care cerea trei sorcoveți și sfârcâia toată ziua la tabac”), de la biserica ,,Adormirea" din Târgul-Neamț, apoi la Școala Domnească, (sub numele de Ștefănescu Ion), după 1 iunie 1853, cu profesorul Isaia Teodorescu, zis Popa Duhu ,,cuget neobișnuit de îndrăzneț pentru vremea lui și pentru funcția lui socială”. În anul 1854 merge la Școala de Catiheți din Fălticeni, (aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții), iar de la 1 septembrie 1855, la Seminarul Central de la Socola, fiind recomandat de către ,,catihetul Conta", prin adresa din 9 iulie 1855. În urma examinării la care a fost supus, este primit direct în clasa a doua, dar din cauza dificultăților familiale e nevoit să urmeze numai cursul inferior al Seminarului Central de la Socola.

În jurul datei de 28 iunie 1858, tatăl, Ștefan a Petrei Ciubotariul, moare și ,,Creangă, ca frate mai mare al orfanilor, rămâne un soi de cap al familiei”.

La 23 august 1859, Ion Creangă se căsătorește cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la Biserica ,,Patruzeci de Sfinți" din Iași, iar la 19 decembrie 1860 se naște unicul său fiu, Constantin Creangă. Este hirotonit ca diacon la 26 decembrie 1859. În anul 1861 figurează printre cei 14 studenți înscriși la Facultatea de Teologie din Iași, înființată în 1860, aceasta desființându-se curând. Din ianuarie 1864 urmează, cu scopul de a intra în învățământ, Institutul de pedagogie de la Trei-Sfetite, avându-l ca director pe Titu Maiorescu. După primul an de studii, la examenul susținut în 19 iunie 1864, s-a remarcat prin obținerea unor rezultate deosebite la toate disciplinele. La 29 iunie 1864, la solemnitatea distribuirii premiilor, care a avut loc la Palatul Administrativ, Titu Maiorescu îi înmânează premiul I, iar la examenul general susținut la 10 iunie 1865, a primit la toate obiectele nota ,,eminența" (religie, pedagogie, gramatica română, aritmetică, cosmografie, fizică, caligrafie, muzică vocală, aptitudine pedagogică și purtare).

În activitatea didactică, Ion Creangă a debutat încă din mai 1864, când se afla în primul an de studii la Școala Preparandală. În anul următor, Al.I.Cuza semnează decretul 1501 din 5 noiembrie, de numire provizorie a institutorului Ion Creangă la clasa întâi, secția a II-a de la Școala ,,Trei Ierarhi".

Împreună cu V. Receanu, Gh. Ienăchescu, C. Grigorescu publică (1868), abecedarul Metodă nouă de scriere și cetire, pe care îl îmbunătățește cu includerea în ediția a V-a (Iași, 1876) a povestirii Ursul păcălit de vulpe, apoi manualul de citire -Învățătorul copiilor (crescut în importanță prin introducerea poveștilor Inul și cămeșa, Poveste și Păcală).

Abaterile repetate de la canoanele religioase (frecventarea teatrului, tăierea părului, împușcarea ciorilor de pe turla Goliei), ca și criticarea ierarhiei bisericești, i-a atras destituirea din funcția de diacon, iar ulterior, când la conducerea ministerului se afla Cristian Tell, a fost scos și din învățământ. Pentru a-și câștiga existența, a fost nevoit să-și deschidă un debit de tutun, iar după divorțul pronunțat de către Tribunalul Iași, cumpără "bojdeuca de căsuță" din Țicău, unde se mută împreună cu Tinca Vartic (țiitoarea), căreia, ,,bădia”, avea obiceiul să-i citească poveștile sale.

Odată cu venirea lui Titu Maiorescu la conducerea ministerului, în 1874, este reîncadrat în învățământ și este numit învățător la Școala primară din Păcurari.

Pe Mihai Eminescu, pe atunci revizor școlar, îl cunoaște un an mai târziu. Poetul, intuindu-i geniul creator, îl îndeamnă să-și transcrie bogatul repertoriu oral. Influența lui Mihai Eminescu a fost hotărâtoare pentru destinul său scriitoricesc. Boala i se accentuează și îi umbrește ultima perioadă a vieții. Colaborează sporadic la Contemporanul și este văzut la cenaclul lui N. Beldiceanu. În 1887 renunță la postul de învățător și solicită pensionarea. În 1889, decembrie, 31, se stinge la Iași, la numai câteva luni de la moartea marelui său prieten Mihai Eminescu (15 iunie 1889).

1.3. Meleaguri natale

Lumea Amintirilor din copilărie, este o lume tradițională. Humuleștiul este însuși satul romanesc ,,sat mare și vesel, împărțit în trei părți, care se țin tot de una: Vatra satului, Delenii și Bejenii", având o istorie glorioasă, care devine mitic, atemporal și utopic, în evocarea subiectivă a lui Creangă, preocupat de a-și regăsi copilăria „ eu am altă treabă de făcut, vreau să-mi dau sama despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el și atâta-i tot.". Aflat la o răscruce de drumuri: spre cetatea de scaun a Moldovei, spre Mănăstirea Agapia și Văratic, spre cetatea Neamțului, fiind un univers țărănesc montan, cu oameni harnici, dar și petrecăreți, Humuleștiul este un sat vechi, cu oameni gospodari, urmași ai celor care „s-au hărțuit odinioară cu Sobieski", înconjurat de priveliști fermecătoare, de mănăstiri celebre, în apropierea Cetății Neamțului și a altor locuri încărcate de urmele unei istorii glorioase. Ocupațiile humuleștenilor sunt diverse: tăietori de lemne, negustori, (Ștefan mergea la Dumesnicu, umbla prin târg ,,cu cotul subsuoară” ), postăvari, își vând produsele la târg, (Smaranda țesea sumani, îi nividea, îi croia), sunt ciubotari, harabagii, dar și preoți, dascăli, învățători, muzicanți, călugări. Satul nu stă sub semnul săraciei, ba e chiar unul îndestulat: „Lemne la trunchi sunt; slănină și făină în pod este de-a volna, brânză în putină, asemenea; curechiu în poloboc, slavă Domnului!"

Ion Creangă are cu satul său, legături pe care distanțele și timpul nu le pot rupe. Satul (Humulești), este matricea spirituală românească și povestitorul își exprimă mândria de a aparține acestui univers, ca unei mătci a destinului. Tot universul Amintirilor este străbătut de dorul de acest univers, de copilăria sa fericită. Realizează în ,,Amintiri din copilărie” fresca satului moldovean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Lumea satului apare în toată complexitatea ei cu aspecte și figuri tipice, muncă, petreceri și obiceiuri. În monografia sa ,,Ion Creangă. Viața și Opera” George Călinescu afirmă că marele nostru povestitor este ,,poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune”. Garabet Ibrăileanu vede în creatorul lui Harap-Alb un ,,Homer al nostru”, fiindcă în ,,Creangă trăiesc credințele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului” (,,Scriitori români și străini”). Nicolae Manolescu îl scoate din categoria scriitorilor populari atribuindu-i povestitorului o gândire originară asupra vieții. Creangă povestește copilăria copilului universal (G. Călinescu). Deși satul lui Creangă pare a trăi fericit, amărăciunea, uneori, răzbate: ,,mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată”. Privit cu ochii copilului, care nu are altă ocupație decât jocul și zburdălnicia, satul pare frumos și fericit. Totuși unele afirmații ale autorului lasă să se înțeleagă că neajunsurile și necazurile nu i-au ocolit nici pe humuleșteni : ,,Ce-i pasă copilului când mama și tata se gândesc la neajunsurile vieții, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frămăntă alte gânduri pline de îngrijorare.” Oamenii din Humuleștiul copilăriei sale, ,,sat vechi răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului” erau ,,gospodari tot unul și unul” care știau ,,a învârti și hora, dar și suveica”. Creangă ne vorbește despre ocupațiile de bază ale locuitorilor care erau negustori, harabagii, ciubotari, crescători de vite. Țăranul lui Creangă este un om harnic, muncitor, neștiutor de carte, dar dornic să-și dea copilul la școală pentru a-l face preot, astfel ferindu-l de greutăți și obligații. Smaranda, mama autorului, dorește ca fiul ei să ajungă preot chiar dacă ar trebui să ,,toarcă-n furcă” și stăruie pe lângă bărbatul ei încercând să-l convingă de necesitatea de a-și da copilul la școală: ,,- Sărmane omule! dacă nu știi boabă de carte, cum ai să mă înțelegi? Când tragi sorcoveții la mustață, de ce nu te olicăiești atâta? Petre Todisicăi, crâșmarul nostru, așa-i că ți-a mâncat nouă sute de lei? Ruștei lui Valică, și Măriucăi lui Onofreiu, găsești să le dai și să le răzdai? Măi omule, măi! Ai să te duci în fundul iadului și n-au să aibă cine te scoate, dacă nu te-i sili să-ți faci un băiet popă …”.

Semnificativă pentru satul lui Creangă este gospodăria părintească. Mama sa țesea și făcea sumane, iar tatăl le vindea la iarmaroc. În prima și a treia parte a “Amintirilor”, autorul descrie așezarea satului într-un registru foarte întins de activități, întemeiat pe treburile gospodărești, într-o dinamică permanentă, de aceea dimensiunile sunt de viață eternă. Atât în basme cât și în “Amintiri”, omul și comunitatea umană sunt surprinși ca permanențe, ,,materia e mereu universală, personajele tipice în gradul cel mai înalt” (N. Manolescu , ,,Recitind poveștile lui Creangă”). Numărul personajelor este mare fără ca portretul lor să fie adâncit în mod deosebit. Eroii se pot împărți nu după ,,caracterul interior, moral puțin desfășurat, ci după debitul verbal”, vorbitorii sunt “molatici ori plini de reticență, ori gâlgâietori și mușcători” (G. Călinescu). Cu toții își știu rostul dintotdeauna, ca în ,,vorba” lui Ștefan a Petrei : ,,Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal să tragă; și dacă-i popă, să cetească…” În partea a doua, Creangă evocă gospodaria și familia, iar în ultima parte a ,,Amintirilor”, apare sentimentul solidarității cu vatra care este atât de puternic, încât desprinderea de ea este dureroasă. Creangă nu vrea să plece din Humulești în toamna anului 1855 la Iași așa cum ,,nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte, strămutat la câmp și pruncul dezlipit de sânul mamei sale”. Pentru a întregi imaginea satului Creangă vorbește despre școala în care învățau copiii și care era o chilie a bisericii, învățătorul era dascalul bisericii, iar manualele erau cărțile bisericești. Își aduce aminte de luarea la oaste cu arcanul a flăcăilor din sat, ne povestește de medicina empirică practicată de ,,doftorii” satului, cum era moș Vasile Țandură și alții care-l scapă de ,,cinstita” holeră frecându-l cu oțet de leuștean și apoi înfășurându-l într-o pânzătură pe care au întins hoștinele fierbincioare. Un loc însemnat în mentalitatea înapoiată a sătenilor îl ocupă superstițiile, de care cu ironie, uneori, vorbește Creangă. Deși lumea operelor lui Creangă nu este complexă, în sensul că eroii nu sunt urmăriți până la capăt, aceștia au semnificații umane autentice, sunt simboluri de viață. ,,Oamenii lui Creangă sunt vii ca viața, schimbători ca ea, naturali ca rădăcinile ei de care nu se pot desprinde…” (P. Constantinescu, “Figuri literare”).

1.4. Junimea. Eminescu

,,Junimea” a fost creată, pe plan politic, în cadru Partidului Conservator de Titu Maiorescu și Petre Carp, conservatori moderați, în anul 1881. Titu Maiorescu a promovat o literatură de valoare, subliniind rolul factorului estetic în producerea și aprecierea operei de artă, a trezit și a impus spiritul critic în cultura română, combătând pseudocultura, superficialitatea, impostura, introducând o direcție nouă în gândirea și literatura română. Junimea și, în special mentorul ei spiritual, Titu Maiorescu, au avut merite în afirmarea clasicilor literaturii române: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici. În anul 1866 Ion Creangă este remarcat de conducătorul ,,Junimii” și încadrat ca institutor, domeniu în care va deveni unul dintre reprezentanții de seamă ai învățământului românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ca învățător, Creangă, a fost iubit de elevii săi, mai ales că avea harul povestirii: ,,Copiii îi ghiciseră slăbiciunea și, ca să scape de lecție, îi dădeau ghes să le povestească, ceea ce Creangă făcea după ce gusta din plin voluptatea de a se lăsa rugat”. În anul 1875 îl întâlnește pe Mihai Eminescu, care era pe atunci revizor școlar al județelor Iași și Vaslui. Eminescu a întreprins inspecții școlare în mai multe zone și cu acest prilej l-a descoperit pe învățătorul Ion Creangă. Tot Eminescu a trimis ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice, un elogios raport, prin care-i aducea la cunoștință ,,opera acestui modest dascăl”- Povățuitorul la cetire, apoi, îl va lua ,,mai cu vorba, mai cu forța”, pe Creangă, la ,,Junimea”, unde a primit și eticheta de ,,scriitor poporal”, aceasta urmărindu-l toată viața. Este cea mai frumoasă prietenie din istoria literaturii române. Se pare că cei doi prieteni apreciau în aceeași măsură simplitatea, rusticitatea, mâncărurile și vinurile țărănești și mai ales plimbările pe jos: ,,Câteodată Creangă și Eminescu dispăreau câte trei-patru zile; nu se știa ce au devenit. În timpul acesta ei ieșeau din oraș pe jos, cutreierau Galata cu târgușorul, treceau înspre bariera Păcurarilor, făceau înconjorul pe la Copou și Aroneanu, dormeau pe o laviță la vreun han sau la vreo crâșmă, mâncau ce găseau și erau fericiți.” Eminescu îl încurajează să scrie. În cenaclul ,,Junimii” citește Soacra cu trei nurori, publicată la 1 octombrie 1875 în Convorbiri literare. La 36 de ani, autorul de manuale, devine scriitor, prin grija marelui său prieten, care a locuit o vreme în bojdeuca din Țicău, situată pe o uliță ,,dosnică, plină de noroi…”. Creangă îi citea poetului, scrierile sale literare, pe care acesta le considera geniale. La rândul său, Creangă avea față de Eminescu o admirație deosebită. Pe un manual de geografie primit în dar de la Eminescu, păstrat cu sfințenie, Creangă va scrie: ,,Dăruit mie de d.Mihail Eminescu, eminentul scriitor și cel mai mare poet al românilor 1878″. S-au despărțit cu greu, dat fiind faptul că Eminescu a fost numit redactor la ziarul ,,Timpul“ din București . Îndurerat și însingurat, Creangă îi scrie acolo: ,,Bădie Mihai, această epistolă ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună; unde mata uitându-te pe cerul plin de luminății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase. Bădie Mihai, nu pot uita acele nopți albe, când hoinăream prin Ciric și Aroneanu…”, iar altă dată: ,,Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin”. Între anii 1875-1883 apar în Convorbiri literare capodoperele povestitorului: Capra cu trei iezi – decembrie 1875, Punguța cu doi bani – ianuarie 1876, Dănilă Prepeleac – martie 1876, Povestea porcului – iunie 1876, nuvela Moș Nechifor Coțcariul – ianuarie 1877, Povestea lui Stan Pățitul – aprilie 1877, Povestea lui Harap Alb – august 1877, Fata babei și fata moșneagului – septembrie 1877, Ivan Turbincă – aprilie 1878, Povestea unui om leneș – octombrie 1878. După trei ani sunt publicate primele două părți din Amintiri din copilărie (ianuarie, aprilie) și Popa Duhu (noiembrie). Partea a treia a Amintirilor din copilărie este publicată în martie 1882, pentru ca un an mai târziu să apară Cinci pâni. Album macedo-român din 1880 publică Moș Ion Roată, iar în Almanahul Societății Academice Social-Literare "România Jună" din Viena, în 1883, apare povestirea Ion Roată și Vodă Cuza, reprodusă în Convorbiri literare din iunie același an. Ultima parte a Amintirilor din copilărie apare integral în al doilea volum al ediției de la Iași (1892), iar Făt-Frumos, fiul iepei în Convorbiri literare din martie 1898. Evoluția operei este strâns legată de raporturile literare avute de povestitor, nu numai cu ,,Junimea”, dar și cu Mihai Eminescu și Titu Maiorescu.

1.5. Smaranda Creangă

Smaranda, era o femeie simplă de la țară, dintr-un sat din Moldova, harnică și activă care avea grija țesutului, a casei și a mulților ei copii. Seara, când soțul ei, Ștefan a Petrei, venea de la pădure "înghețat de frig și plin de promoroacă", mama îi povestea, cu prefacută supărare, toate năzdrăvăniile copiilor, dar în spatele multelor ei vorbe, se putea ghici dragostea pentru neastâmpăratele ei odrasle, chiar dacă acestea "ridicau casa în slavă" de mai multe ori pe zi. Smaranda îl iubește în mod special pe primul ei fiu, pe Nică, și are lungi convorbiri cu tatăl privind viitorul copilului.

Fire mândră ( ,,… se simțea de neam bun. Tată-său era vornic în sat, frații ei știau toți carte.” ), ambițioasă și capabilă ,,să toarcă în furcă" pentru a-și vedea băiatul preot, mama este cea care-i făurește destinul lui Nică. Reîntors în universul miraculos al copilăriei lipsite de griji, revăzându-se copil, scriitorul retrăiește nu numai întâmplări legate de copilărie, dar și legate de imaginea mamei. ,,Ea este suverana atotputernică, care-l fascinează și care îl ajută pe copil să își găsească drumul în viață.” Copilul de odinioară își amintește că mama era plină de minunăție. ,,Minunățiile” erau obiceiurile, datinile și practicile magice rămase neschimbate de sute de ani în lumea satului, în care mama credea cu toata tăria. Astfel aceasta îi spunea copilului, atunci când ploua, să iasă afară, să zâmbească la soare și astfel se va îndrepta vremea. Copilul de odinioară afirma uimit că vremea se îndreapta după râsul lui. ,,Mama este în opera lui Creangă cea mai profundă ipostază a armoniei, a dragostei. Ea este zeița căminului când ocotitoare, când punitivă, când blândă, când ludică, când înzestrată cu puteri nebănuite.” . Calitățile ei excepționale o plasează în mit. Ca o zeitate din mit, mama alungă tot ceea ce este rău, creând în jurul copilului un spațiu ocrotitor. Ea apare ca un personaj aproape fabulos, căci ,,era vestită pentru năzdrăvăniile sale" și "știa a face multe și mari minunății": chema soarele să iasă din nori, închega apa cu două picioare de vacă, abătea grindina în alte părți, înfigând toporul în pragul ușii și alunga durerea copilului prin descântec. Mama credea în semne, în vise, fiind superstițioasă ca toate femeile simple.

Satul era lipsit de medici, copilul fiind tratat după obiceiuri moștenite de la bunica și mama. Tăciunii nu ofereau numai căldura pentru întreaga casa, și pentru copiii care se jucau cu pisicile după horn, ci mama știa că atunci când vuia tăciunele aprins în sobă te vorbește cineva de rău, blestemându-ți casa și familia, iar ea încearca să potolească dușmanul. În tăciuni descânta mama copilului de deochi, luând funingine de la gura sobei și făcându-i un semn pe frunte, atunci când acesta se simțea rău. Când mama nu mai putea de obosită, copiii atunci începeau să facă tărăboi. Deși îi iubea, mama era întotdeauna serioasă și severă dorind să-i învețe respectul față de semenii lor și de părinți, îi mustra mereu pentru toate năzdrăvăniile făcute. Smaranda este unică, ea devine un simbol al mamei universale, "Și sânge din sangele ei și carne din carnea ei am împrumutat; și a vorbi de la dânsa am învățat…"

CAPITOLUL 2

Ion Creangă – Arta fabulatorie în Povești, Povestiri și

Amintiri din copilărie

2.1. Umorul

Critica literară l-a situat pe Creangă printre marii umoriști ai lumii, umorul fiind o notă importantă a creației sale. Zoe Dumitrescu-Bușulenga observa cu pertinență că ,,opera lui Creangă este un hohot de râs de la un capăt la celălalt.” Creangă este un scriitor profund original datorită umorului său țărănesc. ,,Și Anton Pann și Creangă sunt arhivari de tradiții, dar în înțelesul rabelaisian. Creangă este un umanist al științei sătești, scoțând din erudiția lui un râs gros, fără a fi totuși un autor <vesel> prin materie.” La Ion Creangă, umorul izvorăște din harul cu care povestește, deoarece el creează și istorisește întâmplări prin însăși natura lor hazlii: inventivitatea copiilor și permanența ,,drăcăriilor”, spre supărarea Smarandei. Neconcordanța dintre aparență și esență, între ceea ce sunt personajele în realitate și ceea ce vor să pară, nepotrivirea dintre situații și rezolvarea lor în mod neașteptat constituie o altă sursă importantă a umorului deoarece aceasta subliniază incompatibilitatea unor situații în general firești. Opoziția dintre părinți, neconcordanța dintre părerile lor, duelul verbal de un farmec rar, creează situații din care se revarsă umorul. La aceasta se adaugă antiteza dintre părinți și copiii, reprezentând vârste și deci concepții și manifestări diferite.

Mama îi ceartă pe copiii, îi blesteamă, dar violențele de limbaj ascund, dincolo de aparențe, o puternică afecțiune. Ștefan ,,le dă nas” odraslelor și ,,le ține hangul”, nu pentru că ar fi întru totul de acord cu ei, ci mai mult pentru a o necăji pe Smaranda. Prin toate aceste aspecte, autorul realizează un comic de situație provenit din întâmplările prin care trec personajele.

Umorul Amintirilor este realizat prin folosirea unor expresii și cuvinte, zicale și termeni familiari cu o semnificație aparte. Expresii ca ,,benchi boghet”, ,,ridicam casa în slavă”, ,,de le mergea colbul”, ,,pughibale spurcate”, ,,vă croiesc de vă merg peticile”, ,,stropșitul de Ion”, stârnesc voia bună, iar zicalele sunt uimitoare fie prin asocierile ce le realizează: ,,Dacă-i copil să se joace; dacă-i cal să tragă; și dacă-i popă să cetească”, fie prin rima lor surprinzătoare ,,pielea rea și răpănoasă / ori o bate, ori o lasă”. În aceste situații comicul este de limbaj, deoarece hazul provine din cuvintele pe care le folosesc personajele, din modul cum se exprimă ele.

Creangă pune un mare accent pe umor în romanul Amintiri din copilărie, unde autorul își povestește isprăvile de demult cu mult haz și duioșie. Umorul este prezent în roman și în portretele pe care autorul le face diferitelor personaje: ,,Moș Vasile era un cărpănos și-un pui de zgârie brânză ca și mătușa Mărioara. Vorba ceea: a tunat și i-au adunat.” Comicul e dat de plăcerea de a spune, de jovialitate și umor, de exprimarea mucalită. ,,Când descoperim mecanica erudită a povestitorului, suntem luați de apele jovialității lui, și enunțarea goalei formule < vorba ceea> trezește râsul.” Pentru a stârni râsul, autorul folosește ironia, zeflemeaua, scene comice, citate, expresii, vorbe de duh, tratarea într-o notă comică a unor situații dramatice. Sursele umorului sunt susținute și prin zicători rostite în versuri:

,,La plăcinte Înainte,

La război Înapoi.”

,,Voinic tânăr, cal bătrân

Greu se-ngăduie la drum.”

,,Dă-mi, Doamne, ce n-am avut,

Să mă mier ce m-a găsit.”

,,Poftim, punga la masă,

Dacă ți-ai adus de-acasă.”

,,Că e laie, Că-i bălaie,

Că e ciută, Că-i cornută.”

Creangă folosește proverbe și zicători care deși nu sunt rostite în versuri, sunt hazlii: ,,apără-mă de găini, că de câini nu mă tem”, ,,când nu sunt ochi negri săruți și albaștri”, ,,cine poate oase roade, cine nu nici carne moale”, ,,fiecare pentru sine croitor de pâne”. În Amintiri, proverbele și zicătorile sunt prezente la tot pasul. Înspăimântat de amenințarea moșului care-l păcălise eliberând pupăza, băiatul fuge înapoi spre Humulești zicând: ,,Vorba ceea: lasă-l măi! L-aș lăsa eu, dar vezi că nu mă lasă el acum!” sau ,,Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este.”

Umorul e provocat și de exprimări surprinzătoare ca: ,,să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri” (zice Gerilă lui Roș Împărat), ,,până acum ți-a fost greu, dar de acum tot așa o să-ți fie.”, iar din fraza ,,și să nu credeți că nu m-am ținut de cuvânt de joi până mai apoi, pentru că așa am fost eu, răbdător și statornic la vorbă în feliul meu.”, răzbate hazul din exprimarea poznașă, mucalită. Alteori, cuvintele capătă forme neașteptate sau sunt legate în combinații surprinzătoare: răposatul popă Buliga, poreclit Ciucălău e pomenit cu cuvintele ,,Dumnezeu să-l iepure!” Umorul Amintirilor din copilărie are ca sursă, în primul rând comicul de situație, căci unele întâmplări sunt hazlii prin însăși natura lor. Astfel sunt: momentul plecării la Iași, înfățișarea dezolantă, aproape grotească, a zmeilor lui moș Luca sau imaginea dăscălimii adunate la seminarul de la Socola. Critica clericală este întărită în Amintiri din copilărie prin imaginea de animal fabulos creată de înțelepciunea populară despre fețele bisericești: ,,Vorba ceea: picioare de cal, gură de lup, obraz de scoarță și pântece de iapă se cer unui popă".

Diferența dintre intenție și realitate, neconcordanța dintre aparență și esență, nepotrivirea dintre situații și rezolvarea lor în mod neașteptat sunt tot atâtea surse ale umorului care au ca urmare opozițiile între diversele întâmplări, situații, fapte. Astfel apar opozițiile dintre gândurile de călugărie a lui Nică și imposibilitatea comunicării lor, tristețea celor hărăziți surghiunului și bucuria fetelor și a flăcăilor rămași în sat, dintre tulburarea lui moș Luca și bucuria din final a copiilor. Deosebit de semnificativă este și imaginea reală a „smârțoagelor de cai” ai bătrânului, în evidentă discrepanță cu părerea Smarandei care vedea în ei „doi cai ca doi zmei”. Sursa umorului este și trecerea de la lucrurile serioase la glumă, schimbarea registrului rememorării, evitând totodată și „căderea în urâcioasa întristare”. Astfel, evocând liric universul satului, pentru a nu cădea în melancolie, Creangă introduce o vorbă de duh: „ … și câte alte petreceri pline de veselie nu se făceau pe la noi, de-ți părea tot anul zi de sărbătoare! Vorba unei babe: Să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători și numai o zi de lucru, și atunci să fie praznic și nuntă ! …”. Umorul lui Creangă, realizat printr-o diversitate de procedee, are calitatea de a pune în evidență dragostea față de oameni, el nu sancționează, nu dă verdicte morale, ci privește cu îngăduință micile defecte omenești. Creangă își păstrează în Amintiri din copilărie, ca și în Povești plăcerea de a glumi. Scriitorul provoacă râsul permanent cu rare momente de seriozitate nostalgică, privind totul dintr-o perspectivă care amuză, exagerând, zeflemizând, autoironizându-se.

,,Fabulosul îmbracă adesea dimensiunile caricaturii; personajele din Povestea lui Harap-Alb care, în zilele noastre, parcă se desprind din desenele animate marca Walt Disney. Cum altfel ar putea fi imaginată, mai aproape de viziunea scriitorului, acea înfățișare a lui Gerilă, care <avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase și debălăzate; și când sufla cu dânsele, cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de desupt atârna în jos, de-i acoperea pântecele?>”. Umorul lui Creangă se vădește mai des în exprimarea poznașă, mucalită, într-o șiretenie a frazei, în care cazi ca într-o capcană. Alteori cuvintele capătă forme neașteptate sau sunt așezate în combinații surprinzătoare. Astfel moș Chiorpec ciubotariul îl întâmpină pe Nică strigând: „He, he ! bine-ai venit, nepurcele”, boala de care suferă eroul este o „cinstită de holeră”, iar în postura de elev Nică este „slăvit de leneș” . Râsul este stârnit și de prezența termenilor familiari a căror menire este să exagereze, să caricaturizeze: fetele sunt ,,zgâtii", ,,drăcoase", iar băieții sunt ,,ticăiți", ,,mangosiți", ,,prostălăi", ,,hojmalăi"; fata împăratului Roș este ,,o zgâtie de fată", ,,a zis dracu și s-a făcut : bucățică ruptă tată-său în picioare, ba încă și mai și". Același umor este stârnit și prin caracterizarea ironică a fetei Irinucăi care era ,,balcâză și lălâie de-ți era frică să înnoptezi cu dânsa în casă”. Voia bună e întreținută și de plăcerea scriitorului de a presăra povestirea cu expresii și vorbe de duh: ,,tot pățitu-i priceput”, ,,ursul nu joacă de voie bună”, ,,e înaintat la învățătură până la genunchiul broaște-i”, ,,de plăcinte râde gura, de vărzare și mai tare”. Cuvintele cele mai numeroase din Amintiri din copilărie sunt de origine populară, unele au aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme. ,,O mare parte din energia expresivă a graiului nostru a fost pusă la contribuție în paginile amintirilor, ale poveștilor, ale anecdotelor.” Altă sursă de umor este vorbirea rimată, jocul de cuvinte cu același sufix: ,,poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă ori din târg de la Să-l-cați, megieș cu Căutați și de urmă nu-i mai dați”.

Pentru a realiza umorul Creangă apelează și la autopersiflare (,,Știa, vezi bine, soarele cu cine are de-a face"; ironie (,,- Moșule, ie sama de ține bine telegarii ceia, să nu ieie vânt; că Iașul ista-i mare și, Doamne ferește, să nu faci vro primejdie!”, ,,Doar unu-i împăratul Roș, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită și milostivirea lui cea neauzită"), porecle (Trăznea, Mogorogea, moș Chioperc, Torcălău, Buzilă), situațiile și întâmplările în care sunt puse personajele în povestirile cu cireșele, cu pupăza și cu scăldatul. Apariția ciudatelor personaje în fața împăratului Roș, care încercau să se poarte, elegant și protocolar, stârnește nedumerirea acestuia: ,,împăratul i-a fost de-a mirarea, văzând că niște golani au asemenea îndrăzneală, de vin cu nerușinare să-i ceară fata, fie din partea oricui ar fi."

Despre talentul de umorist al lui Creangă, N. Iorga spunea : ,,Silința pentru a fi humoristic nu se simte nicăieri, și Creangă debitează cele mai mari enormități cu un aer de convingere neturburată. La fiecare povestire, nu lipsește să ni spuie că omul lui trăiește încă, dacă n-ar fi murit, ca Ivan Turbincă, și că ospățul ține încă, de nu s-o fi mântuit, naivitatea povestitorului e perfectă când descrie operația ,,cinătuirii” femeii lui  Stan Pățitul, prin care cinătuire el și cu dracul Chirică o ușurează de o coastă, singură de drac care-i mai rămăsese ”(…)  „Nici unul din humoriștii noștri moderni n-a avut ca dânsul darul înnăscut de-a lega la un loc într-o capodoperă de humor limba cea mai comică posibilă, în care un singur cuvânt pus bine e de ajuns ca să producă impresia dorită de dânsul, cu schimonosirea ce trebuie adusă realității pentru a deveni ridiculă.”

2.2. Oralitatea stilului

,,Unic prin geniul lui oral, Creangă apare, prin neasemănata lui putere de a evoca viața, un scriitor din linia realismului lui Negruzzi, rămânând un reprezentant tipic al ,,Junimii”, prin acea vigoare a conștiintei artistice care îl unește așa de strâns cu Maiorescu și cu Eminescu, bucuroși din primul moment a fi ghicit în el o conștiință înrudită.” Arta de povestitor trebuie căutată în stilul oral al exprimării sale, stil încărcat cu expresiile înțelepciunii populare. ,,La Ion Creangă, întâlnim oralitatea de tip popular; la Mihail Sadoveanu, ne întâmpină oralitatea de tip protocolar, reverențios, în timp ce, în opera comică a lui Ion Luca Caragiale, descoperim oralitatea de tip semidoct.”

Prin oralitatea stilului, autorul creează impresia că nu își scrie amintirile, ci le povestește unui public imaginar: ,,uite cum te trage apa pe furiș la adânc…”; ,,ș-apoi chitiți că se mântuia numai cu atâta?”. Uneori, Creangă face unele paranteze în povestire, ca apoi, dându-și seama, revine la firul epic inițial: ,,Hai mai bine despre copilărie să povestim…” sau îmbină ca în exprimarea populară, vorbirea directă cu cea indirectă: ,,…zicând: Cum nu se dioache călcâiul”; ,,zicând: ,,na!, na!”; ,,…îmi zicea cu zâmbet uneori: Ieși copile cu părul bălan afară”. Oralitatea stilului este susținută și de alte mijloace caracteristice vorbirii populare: prezența interjecțiilor și a repetițiilor (,,ara; ei; hai; apoi dă; taci, taci; na, na; lasă…lasă), și folosirea unor propoziții eliptice de predicat și a enumerațiilor (,,lemne la trunchi sunt; slanină și făină în pod este deavolna; brănză în putină asemene; curechi în poloboc, slava Domnului”, ,,cu talanca la oi, cu cleștele și vătraiul”), precum și a proverbelor și a zicătorilor.

,,Orală este la Creangă și plăcerea pentru cuvinte, înșirate uneori în lungi enumerări fără alt scop, decât acela artistic al defilării lor cu atâtea fizionomii variate. Iată descrierea casei lui Pavăl Ciubotaru: < Pavăl era holtei și casa lui destul de încăpătoare; laiți și pături de jur-împrejur; lângă sobă, altul; și toate erau prinse. Iară gazda, robotind zi și noapte, se proslăvea pe cuptor între șanuri, calupuri, astragaciu, bedreag, dichiciu și alte custuri tăioase, mușchea, piedecă, hască și clin, ace, sule, clește, pilă, ciocan, ghint, piele, ață, hârbul de calcan, clei și tot ce trebuie unui ciubotar>. Iată și pe jupân Ștrul din Târgul Neamțului, <negustor de băcan, iruri, ghileală, sulimineală, boia de păr, ciclazuri, piatră vânătă, piatra sulimanului sau piatră bună pentru făcut alifie de obraz, sălcie, fumuri și alte otrăvuri>”.

Creangă a învățat în vremea copilăriei și adolescenței, meșteșugul narațiunii de la povestitorul popular, pe care l-a ascultat nopți întregi și a reprodus procedeele generale ale limbii vorbite, ceea ce dă un aer accentuat de oralitate povestirii sale. Caracterul oral al povestirii este intensificat prin frecventa folosire a interjecțiilor, a onomatopeelor, a interogațiilor și exclamațiilor, a construcțiilor specifice eliptice sau introduse prin locuțiunile atât de repede recunoscute ca aparținând lui Creangă. Din punct de vedere al artei narative, Creangă este un povestitor desăvârșit, impresionând prin modul în care ,,spune”. În aceasta privință, el se află între Ion Neculce și Mihail Sadoveanu, toți trei alcătuind în literatura română o serie ușor de recunoscut prin elementele comune ale artei lor narative.

Principala trăsătură a operei lui Creangă este tendința scenică, tehnica orală a spunerii. El scrie ca și cum ar trebui să-și interpreteze textul, plăcându-i să imite, să parodieze, să exagereze, să gesticuleze, să treacă de la monolog la dialog, să intre în pielea fiecărui personaj. În nicio împrejurare nu-și uită însă interlocutorii imaginari, cărora li se adresează direct: ,,Și după cum am cinstea să vă spun” sau ,,vă puteți imagina”, ,,Însă ce mă privește? Mai bine să ne căutăm de ale noastre ”. Creangă se adresează necontenit ascultătorilor, și de la ei primește sugestii, îndemnuri, sfaturi. Povestind întâmplarea cu cireșele din grădina unchiului Vasile, care se termină cu distrugerea cânepei, Creangă are mereu în față un partener, și când vrea să arate suprafața locului, se teme că ar putea greși, și de aceea preîntâmpină o eventuală greșeală cu formula, frecventă în vorbirea populară, ‚‚să nu spun minciuni’’ adresată presupusului ascultător. Dar uneori, povestitorul stă de vorbă cu sine însuși: ‚‚Nu mi-ar fi ciudă încaltea, când ai fi și tu ceva și de te miri unde, îmi zice cugetul meu’’; ‚‚Ei, ei! ce-i de făcut, Ioane?; ‚‚Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie!’’; ‚‚Ce-i de făcut, mai Nică, îmi zic eu în mine.’’ În Amintiri din copilărie naratorul, plasat la nivelul discursului, este un om matur care își aduce aminte, cu nostalgie, de copilărie: ,,Stau câteodată și-mi aduc aminte…”. Între timpul istoriei și cel al discursului este o distanță de două-trei decenii, ceea ce face ca viziunea naratorului să fie subiectivă. Narațiunea operei se caracterizează prin veselie și lipsa de griji, care își pun amprenta și asupra discursului, amenințat însă din umbră de un registru grav, gata oricând să se manifeste: ,,uite cum te trage pe furiș apa la adânc, și din veselia cea mai mare cazi deodată în urâcioasa întristare! Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă și nevinovată…”. Discursul tinde, prin urmare, să aibă o existență independentă. Oralitatea stilului este dată de impresia de spunere a întâmplărilor în fața unui public care ascultă și nu cititorilor. Creangă nu povesteste rece, indiferent, el se implică, participă sufletește, apreciază, solicită interlocutorii, și prin această atitudine limbajul primește accente afective.

Autorul își marchează participarea sufletească prin interjecții (‚‚Duminicile bâzâiam la strană și harrști! câte-un colac!’’; ‚‚Pupăza zbârr!’’; ‚‚N-apuc-a merge nici douăzeci de prăjini și prrr! Se rupse un capăt!’’, ,,alelei”, ,,hârști”, ,,huștiuluc”, ,,huța”, ,,trosc”, ,,pleosc”, ,,a bocăni”, ,,a bâzâi”, ,,a clămpăni”, ,,a găbui”, ,,teleap, teleap, teleap” etc.) și prin interogații (,,- Ei, ei! ce-i de făcut, Ioane ?!"; ,,- Măi, Păsărilă, iacătă-oi, ia!"; ,,grozav s-a opărit”; ,,ori mai știi păcatul”). Strâns legată, prin caracterul ei ‚‚vorbit’’, de procedeele stilistice discutate este și exclamația, exprimarea directă a mirării. Vorbirea oamenilor simpli, care se mișcă, în toate privințele, mult mai liber, folosește exclamația absolut spontan, firește, în mai mare măsură decât vorbirea oamenilor culți stăpâniți, din cauza mediului unde s-au format în rigorile unei anumite discipline sociale. ‚‚Multe mai vede omul acesta cât trăiește!’’, ‚‚Haram de capul vostru!’’, ‚‚Drăguții mei frățiori!’’, ‚‚Apoi lasă-ți, băiete, satul cu tot farmecul frumuseților lui, și pasă de te du în loc străin și așa depărtat, dacă te lasă pârdalnica de inimă!’’ .

Un mijloc de a întări expresivitatea comunicării, de asemenea frecvent, este lungirea cuvintelor: ‚‚După ce hoața de vulpe a aruncat o mulțime de pește pe drum, biniiișor! sare și ea din car’’; ‚‚Voi să vă lăfăiți și să huzuriți de căldură, iară eu să crap de frig. Buuună treabă! Să-mi dau eu liniștea mea pentru hatârul nu știu cui!’’. Foarte des apare la Creangă repetiția, procedeu stilistic de asemenea caracteristic pentru vorbirea populară. Rolul ei este de a întări și mări expresivitatea comunicării. ‚‚Și atunci, numai iaca un ciocârlan șchiop se vede viind, cât ce putea: și șovâlc, șovâlc, șovâlc! se înfățișează în fața Sfintei Duminici”. Când se repetă pronumele personal, de obicei ca determinant al lui vai, elementele alcătuitoare ale repetiției se leagă totdeauna prin și: ‚‚Vai de mine și de mine, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică, parcă nu te-aș fi crezut așa de slab de înger’’. Opusă repetiției este elipsa, mai puțin frecventă atât la Creangă, cât și în vorbirea populară: ‚‚Talpa iadului atunci face țuști! Înlăuntru, și dracii tronc! Închid poarta după Ivan, și puind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă’’; ‚‚Atunci, bucuria albinelor; se lasă jos cu toatele și se adună ciotca în pălărie’’ ‚,și nebuna de mătușa Mărioara, după mine; si eu fuga iepurește prin cânepă și ea pe urma mea’’; ‚‚Și eu fuga și ea fuga, și eu fuga și ea fuga.’’.

Caracterul vorbit, în sens popular, al limbii lui Creangă se manifestă cu cea mai mare forță în expresiile idiomatice, grupuri sintactice devenite fixe cu vremea și având un înțeles figurat. Ele sunt, de fapt, comparații sau metafore, adică imagini, a căror expresivitate se datorește tocmai faptului că marea lor plasticitate servește la sugerarea unei semnificații oarecum abstracte. ‚‚– Călătorie sprâncenată, zise boierul; de rămâneai, îmi erai ca un frate; iară de nu, îmi ești ca doi’’. ,,Imaginile, metaforele, comparațiile lui Creangă sunt proverbe sau ziceri tipice ale poporului, expresii scoase din marele rezervor al limbii.” Împreună cu expresiile idiomatice merg proverbele, la fel de numeroase și caracteristice pentru vorbirea populară, ca și pentru limba lui Creangă. Pe acestea, povestitorul ține să le anunțe ca atare, cu ajutorul formulelor: ,,toate ca toate, ,,de voie de nevoie", ,,vorba unei babe"; ",,,vorba ceea", ,,vorba cântecului", etc.

« Vorba ceea :

Vin la mama de mă cere.

De m-a da, de nu m-a da,

Peste noapte mi-i fura »

« Vorba ceea :

La plăcinte

Înainte

Și la război

Înapoi. »

« Vorba ceea : fiecare pentru sine, croitor de pâne. »

« Vorba ceea :rău-i cu rău, dar e mai rău făr` de rău. »

« Vorba ceea :

Dă-mi, Doamne, ce n-am avut,

Să mă mir ce m-a găsit. »

« Vorba ceea : Zi-i lume și te mântuie. »

« Vorba ceea : Frica păzește bostănăria. »

« Vorba ceea :

  Poftim, punga la masă,

Dacă ți-ai adus d-acasă. »

« Vorba cântecului :

Fă-mă, mamă, cu noroc,

Și măcar m-aruncă-n foc. »

« Vorba cântecului :

Fugi de-acolo, vină ncoace !

Șezi binișor, nu-mi da pace. »

Creangă, alături de proverbe și zicători:

,,Golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul";

"Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale";

“Voinic tânăr, cal bătrân / Greu se-ngăduie la drum.”,

,,Că e laie, Că-i bălaie, Că e ciută, Că-i cornută.”,

,,apără-mă de găini, că de câini nu mă tem”,

,,când nu sunt ochi negri săruți și albaștri”,

recurge la citate propriu-zise din cântecele populare, unde dă o formă ritmată unora dintre pasajele operei sale:

‚‚Nu mi-e ciudă pe gândac,

C-a mâncat frunza de fag;

Dar mi-e ciuda pe omidă,

C-a mâncat frunza de crudă;

N-a lăsat să odrâslească,

Voinicii să se umbrească.”

Caracterul popular al limbii lui Creangă se manifestă și în folosirea unui anumit vocabular. Exemple de astfel de cuvinte: ‚‚anapoda, avon, balcâz, bazaconie, băbătie, barani, bechiu, bezmetic, bongoase, cărpănos, cărnoși, corhana, crâmpoți, dondăni, dușcă, găbui, ghigoși, gligan, hapsân, hlizi, izbeliște, imbolara, jitie, jnapai, leoarbă, lipcă, mahorcă, mandralău, naboi, oploși, otănji, păsli, poară, răbui, roboti, sclipui, scroambe, șterpeli, supuri, tăbărci, tearfă, zahai, zbânțui, zgâtie, etc. Elementele lexicale creează o ambianță ‚‚populară’’ de nuanță țărănească, prin faptul că aceasta constituie o particularitate a vorbirii oamenilor de la țară. Povestitorul a realizat o creație artistică de prim rang. ,,În Ion Creangă poporul a devenit artist suveran.” Îmbinarea maiestrită a modurilor de expunere, imaginea arhaică a satului, umorul și oralitatea stilului, justifică părerea lui George Călinescu care afirma că marele Creangă ,,e poporul român însuși surprins într-un moment de genială expansiune.” Această opinie critică a fost întărită și de Mihail Sadoveanu care preciză faptul că deși el iese direct din popor, asta ,,nu înseamnă că e un biet scriitor popular, cum au spus unii, ci cea mai maiastră și artistică manifestare a poporului în literatura cultă.”

2.3. Limbajul

Limba fixată de Ion Crengă în opera sa este cea vorbită cu atâta culoare de țăranii din nordul Moldovei, iar procedeele lui stilistice sunt, în cea mai mare parte acelea ale literaturii noastre populare. El a pus pecetea geniului asupra acestui stil, așa încât un timbru deosebit, profund original, răsună în toată opera sa. Contribuția lui Ion Creangă la îmbogățirea limbii noastre e una dintre cele mai importante. Criticii au afirmat că limba lui Creangă e o limbă literară cu înalte calități artistice, putând fi înțeleasă în toate regiunile țării. Iorgu Iordan îl definea ca fiind cel mai autentic: ,,Creangă este scriitorul nostru cel mai autentic popular, atât prin conținutul, cât și prin arta operei sale.” Varietatea termenilor de care dispune autorul e impresionantă. Dintre cuvintele folosite de Creangă, cele mai multe sunt de origine populară sau au aspect fonetic moldovenesc. ,,Tudor Vianu vedea, în procesul de transcriere a limbii vorbite, o deosebire între Creangă și Caragiale; astfel, Ion Creangă transcrie vorbirea țăranilor fără a fi aparținut el însuși altei sfere lingvistice (deci vorbirea acestora e și vorbirea lui), în timp ce limba lui Caragiale este net diferită de aceea a personajelor sale. De fapt, valorificând limba vorbită în medii diferite, Creangă și Caragiale nu o transcriu, ci o transpun artistic, potrivit unor modalități diferite, adecvate conținutului operelor create.”

Cele mai multe cuvinte explicate în glosare ,,nu sunt regionale, adică moldovenești, ci populare, în sensul că circulă sau circulau pe vremea lui Creangă în vorbirea țăranilor din numeroase ținuturi ale țării", după cum constată Iorgu Iordan. Unele au aspect fonetic moldovenesc: de exemplu, ,,cuptior", pentru ,,cuptor", ,,ghiavol", pentru ,,diavol", ,,hălăgie", pentru ,,gălăgie", dar ele circulau ca elemente ale vocabularului general românesc, în limba tuturor păturilor sociale. Aspectul fonetic, întrucâtva diferit de cel literar, nu le atinge calitatea de cuvinte ale întregului popor. Ele sunt comune mai multor graiuri, cu deosebire celor din centrul și nordul Transilvaniei. ,,Iorgu Iordan atrage categoric atenția asupra caracterului general popular al limbii lui Creangă, nedialectal. Impresia de regional provine fie din utilizarea unor cuvinte mai rare, dar nu limitate la aria dialectală a Moldovei, fie din aspectul fonetic moldovenesc al unor cuvinte cu răspândire generală. Circulă în toate graiurile termeni precum berechet, beteag, caier, ciubotă, cotlon, clacă, plisc etc. Regionalismele propriu-zise sunt în număr destul de redus: bostan, colb, curechi, dugheană, iarmaroc, perjă, coropcar, hulub, ialoviță etc.”

Creangă nu recurge niciodată la neologisme, în schimb marele lui precursor, Ion Neculce, le folosește în număr mare – deoarece vorbește adesea despre oameni și evenimente din țări străine. Numărul cuvintelor strict regionale este foarte mic – aproximativ 300 pentru întreaga operă – după Iorgu Iordan, – ,,însemnează câte un cuvânt de fiecare pagină". Iată câteva exemple : ,,megieș" (vecin), ,,opsas" (călcâiul încălțămintei), ,,pughibală" (copil obraznic, ștrengar), ,,curechi" (varză), ,,a da paiele" (a încuraja la obrăznicii, a da cuiva nas, a ațâța), ,,a șmotri" (a muștrului, derivat de la substantivul ,,șmotru" – care, în limba veche, însemna instrucție militară). Lipsesc aproape complet neologismele. Iată o serie de cuvinte și expresii sinonimice folosite numai pentru a arăta acțiunea: ,,a fugi”: ,,a alerga”, ,,a o lua la sănătoasa”, ,,a se cărăbăni”, ,,a-i scăpăra picioarele”, ,,a o pârli la fugă”, ,,a se duce tot într-o fugă”, ,,a o croi la fugă”, ,,a-și lua rămas bun de la călcâie”, ,,a o șparli”. Se observă că limbajul e presărat cu numeroase exclamații și interjecții. Scrisul lui Creangă e lipsit de metafore, el fiind așa cum afirma Garabet Ibrăileanu ,,unicul prozator român care are particularitatea asta”. Ion Creangă folosește în mod frecvent dativul etic, pentru a arăta că povestitorul sau ascultătorul participă sufletește la acțiune: ,,aici mi-ai fost?”, “și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap”. Expresivitatea limbii provine în mod deosebit din folosirea de comparații, repetiții și hiperbole. Semnul distinctiv al oralității stilului lui Creangă este abundența expresiilor onomatopeice, a interjecțiilor și a verbelor imitative: “haț!”, “țuști!”, “zbrrr!”, “alelei”, “hârști”, “huștiuluc”, “huța”, “trosc”, “pleosc”, “a bocăni”, “a bâzâi”, “a clămpăni”, “a găbui”.

Toate comparațiile au un caracter firesc, necăutat, sunt simple. Iată o serie de exemple din capitolul al II-lea al Amintirilor din copilărie: ,,Și eu eram vesel ca vremea cea bună și șturlubatic și copilăros ca vântul în turburarea sa"; Smaranda spune soțului: ,,m-am săturat de ei ca de mere pădurețe", ,,plângea ca o mireasă”, ,,mi-i era a învăța cum nu îi e câinelui a linge sare”. Sintaxa frazei e și ea orală, adică autorul lasă să se înșire cuvintele după o ordine a vorbirii, și nu a scrisului ,,cât pe ce să puie mâna pe mine”. Creangă nu reproduce întocmai vorbirea moldovenească de la mijlocul secolului al XIX-lea, ci folosește un limbaj artistic, original. Repetarea verbului este o adevarată regulă în vorbirea populară: ,,- Ei, taci, taci! ajungă-ți de-amu, herghelie", sau ,,- Ia lasa-i și tu, măi nevastă, lasă-i că se bucură de venirea mea". Mama era plină de minunății, se destăinuie autorul, precizând: ,,pe cât mi-aduc aminte; și-mi aduc bine aminte". Regulă este și repetarea verbului în imprecații, datorită puternicei afectivități care îl stăpânește pe vorbitor: ,,mânca-i-ar pământul să-i mănânce!", ,,mânca-te-ar puricii să te mănânce!”, ,,bată-l Dumnezeu să-l bată ” – imperativul plus conjunctivul au sens figurat. La fel ca în vorbirea populară, se repetă cuvintele introductive ale propozițiilor: ,,Și câte nu ne veneau în cap, și câte nu făceam cu vârf și îndesat!”; expresivitatea verbelor: copiii scoteau mâțele de prin ocnițe și cotruțe și le ,,flocăiau" și le ,,șmotreau" dinaintea tatălui. Alte verbe expresive: ,,a se codi", ,,a se drâmboi", ,,a se sclifosi", ,,a săcela" . În universul Amintirilor ,,bătaia" este și ea prezentă. De aici seria sinonimică foarte largă: ,,a lua bătaie", ,,a ucide în bătaie", ,,a snopi în bătaie", ,,a coși în bătaie"; mai expresive sunt însă locuțiunile: ,,a trage o chelfăneală, ,,a da tapangele", ,,a mânca papară" (cu valoare pasivă). De un pitoresc remarcabil sunt sinonimele ,,a jnăpăi", ,,a săcela", ,,a croi", ,,a otânji", ,,a târnosi", ,,a pieptana".

Caracterul vorbit, în sens popular, al limbii lui Creangă se manifestă cu cea mai mare forță în ,,expresiile idiomatice", cum le spune Iorgu Iordan, adică ,,grupuri sintactice devenite fixe cu vremea și având un înțeles figurat". Ele sunt imagini de o mare plasticitate, precum: ,,a ridica casa în slavă" (a face tărăboi); ,,a da paiele" (a încuraja la obrăznicii); ,,a face-otrocol" (a se năpusti); ,,a se întrece cu dediochiul" (a merge prea departe, a se întinde prea mult) etc. Enumerările constituie, de asemenea, un procedeu cultivat cu insistență de autor. Ele apar, de exemplu, când autorul zugrăvește detaliile specifice interiorului casei părintești: ,,stâlpul hornului", ,,prichiciul vetrei", ,,cuptiorul"; Smaranda alunga ,,nourii cei negri", ,,abătea grindina", ,,închega apa", ,,bătea pământul", ,,mustra acolo, în vatra focului, tăciunele"; ,,și tot alte gânduri îmi zburau prin cap, și alte plăceri mi se deșteptau"; ,,Iar stropșitul de Ion cu talanca de la oi, cu cleștele și cu vătrarul, face o hodorogeală și un tărăboi". Trebuie relevată predominarea coordonării asupra subordonării. Creangă folosește, de preferință, propozițiile principale, legate între ele prin ,,și". De exemplu : ,,Dar vremea trecea cu amăgele și eu creșteam pe nesimțite, și tot alte gânduri îmi zburau prin cap și alte plăceri mi se deșteptau în suflet, și în loc de înțelepciune, mă făceam tot mai neastâmpărat și dorul meu era acum nemărginit". Subordonarea are o frecvență nu prea mare. Răspândite sunt propozițiile circumstanțiale de loc, de timp, de mod și de scop, cele completive și propozițiile consecutive introduse prin ,,de". Consecutivele abundă în replicile Smarandei : ,,de pârâie păreții"; ,,de-ți ie auzul"; ,,de te scot din casă"; ,,de-ți vine să-i coșești în bătaie". Această subordonată redă intensitatea extraordinară a acțiunii verbului regent. Personajele Amintirilor consumă o mare cantitate de energie, când se hârjonesc, se bat, când plâng sau râd. În planul expresiei, consecința va fi frecvența ideii de superlativ, redată, mai ales prin subordonatele consecutive. Autorul spune că băieții ,,scoteau mâțele (…) și le șmotreau, de le mergea colbul"..

2.4. Fabulosul și realismul vieții rurale

Garabet Ibrăileanu definește poveștile lui Creangă drept ,,adevărate nuvele din viața satului” și va mai specifica : ,,Creangă e atât de realist, încât unele din poveștile lui sunt aproape lipsite de miraculos, care îngăduie povestitorului să-i înzestreze pe eroiii săi cu însușiri sufletești și trupești pe măsura omenească”. O mare bucurie a vieții însufletește universul literar al lui Creangă, răsfrângând legătura puternică a scriitorului cu lumea înconjurătoare, cu obiectele și oamenii ei. El privește lucrurile, acțiunile și gesturile oamenilor, ascultă vorbirea acestora și le dă contur puternic, integrându-le în Povești și Amintiri din copilărie. Personajele sunt surprinse în mișcările cele mai caracteristice ale ocupațiilor țăranilor moldoveni, și aceasta contribuie la sporirea realismului înfățișării vieții rurale.

Poveștile și Amintirile lui Creangă constiuie ,,un tablou antropologic și etnografic desăvârșit ” în care autorul ,,uzează de atâta culoare și precizie realistică” (G.Călinescu). Ca și în ultima parte a Amintirilor (unde autorul ,,coboară" din lumea pură a mitului copilăriei, în lumea de măști din fața Socolei), în prezentarea realității, Creangă a ,,coborât" de la viziunea mitică la cea caricaturală a lumii. Prin fantastic, în sens larg, se înțelege ceea ce este plăsmuit, creat de imaginație, ireal. Conform opiniei lui Tzvetan Todorov, condiția dobândirii fantasticului pur depinde de perfecta împletire dintre straniu și miraculos, deci, calitatea fantasticului este condiționată de proporția dintre ceea ce este supranatural, miraculos și ceea ce este ciudat, neobișnuit, straniu. Mai potrivit pentru opera lui Ion Creangă este termenul de ,,fabulos" (fantastic, minunat).

În poveștile lui Creangă, fabulosul prezintă mai multe particularități. Fabulosul este tratat în mod realist, poveștile caracterizându-se prin ,,originala alăturare a miraculosului cu cea mai specifică realitate" (G.Călinescu). Așa se face că în povestea Ivan Turbincă, Dumnezeu și Sfântul Petre vorbesc despre o ,,chelfăneală” pe care Sfântul Petre o luase de la un bețiv, ca și când păzitorul Raiului ar fi fost un biet bătrân neajutorat. Imperfecțiunea lumii se cristalizează în câteva tipologii absolute: soacra ca esență a răutății – Soacra cu trei nurori, prostul care are noroc – Dănilă Prepeleac, leneșul total – Povestea unui om leneș. Lumea reală se constituie într-o caricatură în Capra cu trei iezi, poveste în care ,,animalele sunt văzute omenește" (G.Călinescu): capra devine ,,o mască de comedie, simbolizând tipul feminin vorbăreț și văităreț" (G.Călinescu), tot așa cum soacra, baba mâncătoare de ouă – Punguța cu doi bani, sau cea pusă la temelia iadului – Povestea lui Stan Pățitul, stârnesc râsul. În sfârșit, realitatea mai poate stârni enormul hohot de râs transpusă în poveste, această lume își păstrează trăsătura esențială – prostia devenită enormă și universală – Prostia omenească.

În Povestea lui Harap-Alb fabulosul pare a se ascunde în spatele realității, ieșind la lumină în mod surprinzător. Astfel, în scena întâlnirii dintre Harap-Alb și bătrâna cerșetoare, însușirile supranaturale cu care aceasta se laudă (,,Căci multe au mai văzut ochii mei de-atâta amar de veacuri câte port pe umerele acestea") par, a fi niște minciuni, tânărul înțelegând miracolul numai atunci când bătrâna dispare în văzduh; tot așa, calul care se apropie de tava cu jăratec este numit ,,ghijoacă uricioasă", abia când acesta se transformă miraculos, datorită intervenției unui factor sacru (Sfânta Duminică), convinge pe feciorul de crai de puterile sale miraculoase. Un loc aparte îl ocupă Spânul. La început, el nu se abate cu nimic de la comportamentul obișnuit al unui om viclean, numai schimbarea înfățișării la fiecare întâlnire din pădure, putând sugera că aparține altei ,,lumi”: ,,numai iaca ce iar îi iese Spânul înainte, îmbrăcat altfel și călare pe un cal frumos, și, prefăcându-și glasul". Abia atunci când coboară în fântană, Spânul își strigă numele (,,Chima răului") dovedind că este diavolul. Chiar și cele cinci personaje bizare, care-l vor însoți pe Harap-Alb în ultima parte a călătoriei sale inițiatice, amintesc de fantasticul tratat în manieră realistă (fiecare schiță de portret cuprinzând o trimitere la ființa umană): ,,o dihanie de om, o namilă de om, o arătare de om, o schimonositură de om, o pocitanie de om sunt sintagme de uz curent pentru limbajul cotidian, privit în latura lui firesc hiperbolizantă". (N.Ciobanu). Rezultatul folosirii acestui procedeu are efecte comice, prin coborârea fabulosului la nivel uman. La un alt pol, se află fabulosul care trimite la mituri (în concepția lui Blaga, mitul fiind ,,fantasticul plin de sens"). În Povestea lui Harap-Alb, ursul amintește de unele mitologii în care acest animal reprezintă clasa războinicilor (Vasile Lovinescu). Și cum, pentru a-i prelua atributele este necesară adormirea conștiinței de luptător, Sfânta Duminică îi pregătește o fiertură cu ,,somnoroasă"; transformând apa din fântână, în apa Lete a uitării. Tot așa, Cerbul (a cărui privire poate ucide), trimite la capul Meduzei din mitologia greacă, iar nestemata pe care o are în frunte, amintește de perla frontală (din simbolismul hindus) care le conferă purtătorilor atributul eternității. Prin anihilarea Ursului și prin uciderea Cerbului, Harap-Alb reeditează mitul Crengii de aur, preluând atributele războinicului și privilegiul eternității.

Diavolul nu are nimic înspăimântător, fiind flămând – Povestea lui Stan Pățitul, sau cuprins de usturime în urma bătăii administrate metodic de Ivan Turbincă. Același personaj, găsește în Rai, o sărăcie lucie, în timp ce Iadul este plin de desfătări (invers decât se crede de obicei). În Soacra cu trei nurori baba are trei feciori ,,nalți ca niște brazi”, dar ,,slabi de minte”. Feciorii babei umblă în cărăușie și câștigă bani buni, ca și țăranii din regiunea Neamțului. Gospodăria babei este aidoma cu acelea din Humulești. Bătrâna ,,lega paraua cu zece noduri și tremura după bani”. Baba ține să-și aleagă singură nurorile : ,,Voiu priveghea nurorile, le-oiu pune la lucru, le-oiu struni și nu le-oiu lăsa nici pas a ieși din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea – fie-i țărâna ușoară ! așa a făcut cu mine. Și bărbatu-meu – Dumnezeu să mi-l ierte ! – nu s-a putut plânge că l-am înșelat… sau că i-am risipit casa – deși câteodată erau bănuiele… și mă probozea… dar acum s-au trecut toate !”. Munca nurorilor este ca cea a femeilor din Humulești: ele sunt puse să piseze mălai în piua din căsoaie pentru a face plachie cu costițe afumate din pod cănd vin bărbații din cărăușie; să scoată fusele din oborocul de sub pat, să toarcă fuioarele și să strujească penele din știubei. Prima noră era: ,,nu prea tânără, naltă și uscățivă, însă robace și supusă”, iar a doua era: ,,după chipul și asemănarea celei dintâi, cu deosebirea că aceasta era mai în vărstă și ceva încrucișată, dar foc de harnică”, indiciu că pentru soacră capacitatea de muncă primează. Când, la îndemnul celei de-a treia, nurorile lovesc pe soacră, îi înțeapă limba cu acul și o presară cu sare și piper, luându-i graiul, se înfățișează un tablou etnografic complet al înmormântării de prin părțile Moldovei. Nevestele scot din lada babei valuri de pânze și vorbesc despre ,,stârlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre găinile ori oaia de dat peste groapă”. Atunci când o îngropară cu cinste mare, iar nurorile o boceau despletite, femeile din sat vorbeau: ,,Ferice de dânsa c-a murit, că știu că are cine o boci !”.

Amestecul de real și fabulos, în Povestea lui Harap-Alb, are o anume originalitate: atmosfera atemporală și unică din basmele populare ("A fost odată ca niciodată"). Povestea a doi frați – împărați, care trăiau în colțuri de lume depărtate și care nu se văzuseră de multă vreme; mobilul călătoriei este moștenirea tronului împăratului Verde, fiul cel mic, cel mai bun dintre cei trei fii ai craiului – Harap-Alb, ieșind învingător nu datorită unor puteri supranaturale, ci datorită milosteniei sale. Spânul și împăratul Roș nu sunt zmeii din basme, ci par a fi oameni obișnuiți, dar care ies din normă prin înfățișarea lor (natura i-a ,,însemnat" pentru a le arata răutatea). Și peste aceste sugestii ale realului, autorul apelează la mit: bătrâna cerșetoare, Sfânta Duminică, este o zână bună care îl va călăuzi pe Harap-Alb în lupta lui cu răul – Spânul.

Harap-Alb este un Făt-Frumos, familiar folclorului românesc, este un erou popular tipic, care întruchipează toate însușirile prețuite de popor. Harap-Alb este personajul principal al basmului, funcțional și pozitiv. Numele lui are rezonanță oximoronică, îmbinând contrariile: harap care, în sens larg înseamnă negru, poate face trimitere la ideea de rob, în timp ce alb se asociază cu ideea de spân. Este un personaj real și nu fabulos, nu are calități supranaturale, fiind considerat de George Călinescu un flăcău de la țară, datorită mentalității sale. Spânul este primul antagonist. El modifică destinul lui Harap-Alb, aducându-l la condiția omului obișnuit. Personaj negativ și secundar, Spânul are un rol esențial în inițierea eroului, dobândind statut de pedagog neîndurător; este un alter ego al lui Harap-Alb, o imagine a sinelui negativ, purificată prin probele inițiatice. Pădurea în care îl întâlnește pe Spân este un veritabil labirint – probă. „Însoțitorii lui Harap-Alb, Ochilă, Gerilă, Flămânzilă, ca personificări ale trebuințelor omenești neîmplinite în realitatea pe care basmul o reflectă, apar mai cu seamă în acțiuni ce nu cer un mare eroism” din această cauză par atât de umani. Există însă și o altă viziune a lumii (în ,,Povești"); sinteza acestei viziuni ne-o oferă Ochilă – un soi de Ciclop autohton – care, închizându-și unicul ochi, obține o oglindă răsturnată a realității: "copacii cu vârful în jos, vitele cu picioarele în sus și oamenii umblând cu capul între umere". În această ,,lume pe dos" (Zoe Dumitrescu Bușulenga), esența este perisabilitatea lucrurilor pe care același Ochilă le vede "găurite, ca sitișca, și străvezii, ca apa cea limpede", adică pieritoare și imperfecte.

Realitatea lui Creangă este credibilă, dar autorul o înfrumusețează, aruncând peste ea vălul pur al mitului. Ochiul pătrunzător al scriitorului a prins în poveștile sale, mișcarea neîntreruptă a vieții. George Călinescu spunea: ,,Realismul rezultat din cultivarea detaliului și punerea în evidență a unei individualități stilistice nu aparține la Creangă oralității, ci artei de scriitor. Întâi, Creangă fixează odată pentru totdeauna textul, făcând imposibilă o altă ediție, improvizată.Totul e așa de meticulous studiat într-un text definitiv, încât din acest punct de vedere basmul a ieșit din circuitul folcloric și a devenit opera lui Creangă. O schimbare oricât de mică a construcției dăunează întregului, și n-am mai avea de a face cu un basm de Creangă traductibil și lizibil oriunde și oricând. Evident, o culoare locală este, constând mai ales în caractere individuale și manifestări etnologice, în care limbajul își are partea sa de originalitate neglijabilă în orice alt basm curat folcloric.” Păstrând trăsăturile de bază ale realului, miraculosului și fabulosului, marele povestitor Ion Creangă a imprimat personajelor sale, o seamă de particularități care conferă operei sale strălucire și unicitate

CAPITOLUL 3

Amintiri din copilărie:

,,copilăria copilului universal” (G.Călinescu)

3.1. ,,copilăria copilului universal” (G.Călinescu)

Amintiri din copilărie este unanim acceptată drept capodoperă a creației lui Creangă. Este un text de graniță între ficțiune și nonficțiune pentru că autorul își prezintă autobiografic copilăria și o parte din adolescență, consemnând date și întâmplări reale, însă toate transfigurate cu mijloacele artei, făcând din evocarea sa literatură în toată puterea cuvântului. Creangă retrăiește vârsta de aur a copilăriei, iar autorul nu mai este omul matur Ion Creangă, ci copilul Nică a cărui viziune impune o psihologie infantilă manifestată prin capacitatea deschiderii spre percepția lumii rurale, prin fantasmagoria jocului, prin voluptatea hârjoanei nevinovate, dar și prin isprăvile provocatoare de supărări, aduse oamenilor mari, ale căror repercusiuni sunt uneori dezastruoase. Fraza ,,Copilul, încălecat pe bățul său, gândește că se află călare pe un cal de cei mai strașnici, pe care aleargă cu voie bună și-l bate cu biciul și-l strunește cu dinadinsul…” l-a făcut, fără îndoială, pe George Călinescu să formuleze tema: ,,copilăria copilului universal”. Ea poate fi sprijinită și pe un alt discurs celebru, al lui Ștefan a Petrei: ,,Ia lasă-i și tu, măi nevastă, lasă-i că se bucură ei de venirea mea, zicea tata dându-ne huța. Ce le pasă? Lemne la trunchi sunt, slănină și făină este în pod de-a valma, brânză în putină, curechi în poloboc, slavă Domnului! Numai de-ar fi sănătoși să mănânce și să se joace acum cât sunt mititei; că le-a trece lor zburdăciunea când or fi mari și i-or lua grijile înainte, nu te teme, că n-or scăpa de asta. Ș-apoi nu știi că este o vorbă: dacă-i copil să se joace; dacă-i cal să tragă; și dacă-i popă să citească”. Așadar, în Amintiri, omul matur lasă locul copilului care, în inocența lui, recompune imaginea unei copilării trăite direct într-un univers mirific, satul matrice, în fond – vatra părintească.

Despre ,,o chemare a satului” a marelui povestitor, care ,,ține la pământul său ca vegetalele” vorbește și Vladimir Streinu. Nu întâmplător fiecare capitol al Amintirilor începe cu o descriere a raiului pierdut de omul adult, dar regăsit de copil. Humuleștiul este centrul universului, de care naratorul se simte legat prin fire nevăzute, contopindu-se cu el. De aceea, între Humulești și Nică, doi poli artistici de nedespărțit, se creează relații estetice capabile să determine trăiri de o mare intensitate. Când Nică pleacă la școli, la Broșteni, la Târgu Neamț, la Fălticeni sau la Socola, răzbate printre rânduri un soi de stinghereală, o ușoară tristețe, un sentiment nedefinit al dezrădăcinării: ,,Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri! Dragi-mi erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei din copilărie…”.

Lumea “Amintirilor” este alcătuită din oameni cât se poate de reali și simpli – țărani din Humulești -, într-o mare diversitate de caractere. De fapt, personajele lui Creangă, fiind pasagere, nu sunt reținute în memorie. Câțiva eroi rămân totuși întipăriți: părinții lui Nică, Smaranda și Ștefan a Petrei, Smărăndița, bădița Vasile, Nică Oșlobanu, Pavel Ciubotarul, tocilarul Trăsnea. Chipul Smarandei se detașază de celelalte ca un model de excepție prin care autorul zugrăvește în cuvinte tulburătoare, pline de lirism, icoana mamei, atribuindu-i nenumărate însușiri magice, închipuite de naivitatea copilului: ,,Așa era mama în vremea copilăriei mele, plină de minunății, pe cât mi-aduc aminte; și-mi aduc bine aminte, căci brațele ei m-au legănat când îi sugeam țâța cea dulce și mă alintam la sânu-i, gângurind și uitându-mă în ochi-i cu drag!” Personaj complex, care adună laolaltă gingășia și intransigența, gestul mângâietor și pedeapsa aspră, portretul mamei se întregește când este așezată în universul humuleștean, care reprezintă familia, bucuriile, jocurile, fericirea, o existență într-o lume prietenoasă, o viață sub semnul tradiției care presupune și sărbătoare, dar și muncă.

Ion Creangă a privit minunata perioadă a copilăriei nu numai cu ochii omului matur ci și cu ochii ,,copilului universal”. Universul mirific, fabulos al copilăriei se încadrează unui spațiu ocrotitor, lipsit de griji, în care mama și tata devin simbolurile statornice și inconfundabile ale acestei lumi, cu toți cei care făceau parte din el, când toate erau frumoase și toți erau sănătoși, când era și el copil, și pentru oricare copil viața este frumoasă. ,,Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie! Și, Doamne, frumos era pe atunci, căci și părinții, și frații, și surorile îmi erau sănătoși, și casa ni era îndestulată, și copiii și copilele megieșilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!’’ Lumea copilăriei nu este altceva decât o lume a jocului. Copilul se manifestă prin joc, de la cea mai fragedă vârstă iar jocul cunoaște o diversitate de modalități de manifestare. De fapt, jocul copilului, al acestui ,,homo ludens’’ este nelimitat și permanent, este o stare continuă, determinată de lipsa de griji, trăit intens și firesc, desfășurându-se într-un anumit spațiu. Tema jocului în copilărie este o temă eternă. Predispoziția pentru joc, este specifică omului, chiar dacă modul de viață al oamenilor se schimbă, și, odată cu el, felul de a se juca al celor mici. Povestindu-și propria copilăriei prin personajul Nică, la Creangă ,,nu este nimic individual, cu caracter de confesiune ori de jurnal” ci ,,este simbolizat destinul oricărui copil: de-a face bucuria și supărarea părinților și de a o lua și el pe-ncetul pe același drum pe care l-au luat și-l vor lua toți” ,

3.2. Lumea copilăriei lui Creangă, reverberații simbolice în Povești și Povestiri

Părinții, dascălii, colegii formează o galerie, definindu-se prin particularități de ordin psihologic și etic, sunt individualități memorabile. Personajele Amintirilor trăiesc. ,,Poveștile lui Creangă sunt bucăți rupte din viața poporului moldovenesc.” (Garabet Ibrăileanu). Tatăl cultiva toleranța, împletind-o cu afectivitatea: ,,cât era de ostenit, ne rădica în grindă, zicând: Tâta mare! și ne săruta mereu pe fiecare’’. Mama, ,,ahotnică’’, neîncovoiată, își tot ,,cihăia’’ soțul să-și dea copilul undeva la școală. Popa Oșlobanu era ,,om hursuz și păclisit’’, – un ,,ceapcane de popă’’. Moșneagul care redă pupăzei libertatea e ,,javra dracului’’, Smărăndița popii era ,,o zgâtie de copilă, ageră la minte și așa de silitoare, de întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii’’. Când e vorba de treabă, copiii lui Ștefan a Petrei ,,se codesc, se drâmboiesc și se sclifosesc’’. Arta povestitorului constă în sublinierea unei singure trăsături definitorii. Aceasta trăsătura fundamentală persistă, ne urmărește, ea rezumând un caracter. Dacă latura vizuală scapă înregistrării, trăsăturile de caracter trec pe primul plan. Îngrozit de dificultățile gramaticii, mărginitul Trăsnea ,,se opintea el într-o privire să răspundă bine, dar degeaba’’. Greoiul Oșlobanu, ,,cu ciubotele dintr-o vacă și cu tălpile din alta’’, mânca ,,cât șaptesprezece’’. Din pricina lui ,,Pepelea de moș Bodrângă’’, cântăreț din fluiere, catiheții jucau ,,până ce asudau podelele și ne săreau tălpile de la ciubote cu călcâie cu tot’’.

Eroii – țărani ai lui Creangă sunt niște Păcală la diferite niveluri. Ionică va fi un Păcală – copil. În basm Păcală nu e înfrânt niciodată; nici eroii lui Creangă nu vor fi înfrânți. Fără elemente de basm, opera lui Creangă ar fi o suită de drame, cu toată veselia care o străbate. Autorul răstoarnă cu măiestrie, toate situațiile care se anunțau dificile, transformându-le în întâmplări cu final vesel (cea cu plugușorul, cu cireșele, cu scăldatul, cu caprele Irinucăi, chiar cea cu pupăza) – de vreme ce lucrurile se întorc exact de unde au plecat – și desigur plecarea din sat la școală, în necunoscut, într-un noroc, ca și cocoșul, ca și fata moșului sau ca Dănilă. În fond Ivan Turbincă este și el tot un rătăcitor, căutător al unei soarte mai bune; un țăran fără pământ pleacă la școală, la meserie, Harap-Alb pleacă și el după un scaun de împărăție, căci ce rost poate să-și caute pe lume un fecior de împărat decât o împărăție unde să-și poată exercita îndemânările gospodărești deprinse din familie? Flămânzilă, Setilă și Ochilă sunt, de asemenea, luați din imaginea poporului și descriși cu o forță verbală potrivită parcă anume pentru spiritul Odiseei. Cât privește pe Păsări-lăți-lungilă, care este în întregime creația lui Creangă, înfățișarea și isprăvile acestuia ne dau măsura viziunii homerice, a marelui povestitor. ,,Ochilă, Flămânzilă, Păsări-lăți-lungilă, Gerilă și Setilă, sunt flăcăi șugubeți și ai dracului, ca și dascălii Mogorogea, Trăsnea și ceilalți, din Amintiri, numai cât tratați epic”

La mulți dintre eroii basmelor aflam proiecția eroului din viitoarele Amintiri, erou căutător al rostului în viață, în condițiile în care omul nu posedă o stare materială care să-i asigure traiul. Aceasta este problema țăranilor din Humuleștii povestitorului, sat cu pământ puțin, cu oameni plecați în lume după tot felul de treburi, din care să încropească cele trebuitoare vieții. Învățătura de carte era și ea una din aceste îndeletniciri posibile, alături de plecatul la muncă spre șes, țesutul sumanelor, creșterea oilor, tăiatul lemnului în pădure etc., cu care se ocupau humuleștenii, inclusiv părintele scriitorului, pentru a suplini lipsa pământului. Eroul lui Creangă este în acest cadru nu un om singuratic, un izolat de tip romantic, ci este în permanență un ins social, care pune în mișcare energii și le canalizează. Păcală nu rezolvă, cel mai adesea, singur problemele lui grele, el atrage mereu alți oameni în acțiune, dar nu ca un profitor, nici ca un fricos, ci ca un descoperitor de resurse umane, valorificând tezaure ascunse și neutilizate. Harap-Alb va proceda în acest fel cu acele forțe elementare care sunt: Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Gerilă etc., Făt-Frumos, fiul iepei, va recurge la Sfarmă-Piatră și Strâmbă-Lemne; Stan Pățitul, Dănilă Prepeleac vor pune dracii la lucru în folosul omului. Dintre personajele aduse în scenă de Creangă, oamenii de la țară ocupă locul cel mai important: ei sunt eroii majorității poveștilor și, chiar atunci când în cursul acțiunii joacă un rol secundar, autorul îi însuflețește cu bunăvoință sub ochii noștri. În ,,Povestea porcului’’, de exemplu, nu există decât două personaje vii: moșul și baba, care apar doar în episodul inițial al adoptării porcului și cererii în căsătorie; dimpotrivă, prințesa, fiica împăratului, eroina principală, e lipsită de relief. La fel, în ,,Harap-Alb’’, nu nepotul Împăratului Verde reține atenția, ci cei cinci tovarăși miraculoși, cărora le-a împrumutat purtările cam grosolane, dispoziția zeflemitoare și vorbăria țăranilor moldoveni.

Creangă s-a străduit să-i zugrăvească pe oamenii din popor, printre care a trăit multă vreme și pe care, înainte de a-i face să retrăiască în Amintiri, i-a introdus în Povești. Capra și iezii, soacra și cele trei nurori, fata babei și fata moșneagului, personaje miraculoase, nu mai sunt personaje tradiționale lipsite de individualitate, sunt țărani moldoveni, contemporani cu Creangă, nu numai prin firea lor glumeață și înclinată spre zeflemea, prin limbajul lor savuros, bogat în termeni și expresii familiare, în zicale și proverbe, dar și prin felul lor de viață, prin credințele și superstițiile lor. ,,Faptele descrise în paginile lucrărilor sale amintesc de izvoarele folclorice și anecdotica populară, pe care autorul le-a asimilat în vremea formării sale.” Stan Pățitul, ca și toți ceilalți tovarăși ai lui, se bate cu mămăliga strămoșească, iar dascălii de la Fălticeni, ca viitori catiheți, postesc mai tot timpul, având nădejdea, cum mâncau în comun, la câteva ,,ulcioare de oloi, trei-patru saci de făină de păpușoi, câteva oca de pește sărat, perje uscate, fasole, mazăre bob’’. Numai vacanța Crăciunului le lasă ceva amintiri de hrană substanțială, fiind atunci datina țărănească a ,,costițelor de porc afumate’’, a ceea ce moldovenește se cheamă ,,chiște și buft umplut, trandafiri usturoieți și slănină de cea subțire, făcute de casă, tăiete la un loc, fripte bine în tigaie’’. Rareori se întâmpla ca unuia dintre ei să i se aducă de acasă bucate mai alese, iar de se întâmpla așa, atunci dăscălimea se pornea la bătaie, ca pentru purceii aduși lui Mogorogea, de tatăl său. Cu toate acestea, toți ne sunt înfățișați ca niște ,,mâncăi’’. Lăsând la o parte pe Oșlobanu, care ‘‘mâncă cât șeptesprezece”, dascălii rămași, după izgonirea acestuia de la gazda comună, fac din purceii lui Mogorogea prilejul acelei răfuieli homerice. Deși e limpede că sunt mai mult niște înfometați prin lunga subnutrire, ei ne apar de lăcomia fabuloasă a convivilor antici. Impulsiunea la mâncare este atât de puternică, că viitorii preoți nici nu stau să cugete dacă se cade să rămână câțiva inși cu merindele multe-puține ale celor izgoniți anume de la Pavel Ciubotariul; ei le pun ,,poște’’ până îi sperie. Nici pofta lor de băut nu e de trecut cu vederea, cheful din ,,cinstita crâșmă la fata vornicului din Rădășeni’’ îi sugerează măsura și urmările. Cănile mari de lut, cu vin de Odobești, curg acolo una după altă și pentru fiecare vor mulțumi ,,crâșmăriței tot cu sărutări’’, ca pentru a fi mai clar că lumea aceasta se mișcă numai potrivit alternării instinctelor. Astfel personajele lui Creangă sunt înfățișate mai toate în impulsiunile lor fundamentale, care sunt și ale autorului.

De la un capăt la altul, cu foarte mici excepții, opera lui Creangă e un hohot de râs. Nu râsul cu gust amar al lui Caragiale sau Gogol, ci râsul tonic al țăranului cu concepție optimistă de viață, pe care toată tradiția înțelepciunii populare l-a învățat că forțele răului vor fi întotdeauna înfrânte până la sfârșit. Povestitorul popular știe dinainte că întunericul va fi covârșit de lumină. Și cunoscând acest adevăr, el nu acordă valoare reală străduințelor forțelor negative care doresc să-l oprime pe om, să-l învingă. Chiar dracul și moartea, dușmanii cei mai îndârjiți ai omului în vechea mentalitate populară, nu sunt decât niște făpturi sărmane, care provocă râsul când se încumetă a se măsură cu omul. Și Ivan Turbincă și Dănilă Prepeleac sunt eroi poporali, în care se afirmă superioritatea înțelepciunii omenești și care dau satisfacție deplină celor ce mizează pe ei în lupta dintre bine și rău. Cititorul asistă, alături de povestitor, râzând cu hohote, la înfrângerea forțelor răului, la bătaia dracilor, la batjocorirea morții.

Mijloacele prin care Creangă realizează personajele comice ale operei sale, sunt cel mai des întâlnite în creația populară, și toate întemeiate, într-o viziune artistică unitară, pe exagerarea necesară intenției satirice din care au izvorât. La personajele comice negative, exagerarea se manifestă grotesc, în accentuarea considerabilă a trăsăturilor de caracter, a acțiunilor, a gesturilor. Primul personaj grotesc al poveștilor, este ,,baba’’, care e ori soacra (,,Soacra cu trei nurori’’), ori nevasta rea și zgârcită (,,Punguța cu doi bani’’), ori mama vitregă (,,Fata babei și fata moșneagului’’), ori mijlocitoare de lucruri necurate (,,Stan Pățitul’’). Bătrânețea, în tradiția populară, înseamnă bogăție sufletească, experiență câștigată, seninătate și înțelepciune. Prin contrast cu această viziune generală despre atributele pozitive ale vârstei înaintate, Creangă creează imaginea grotescă, dedusă probabil din experiența personală (mătușa Mărioara), a unei babe ,,câinoase la inimă’’, ,,zgârcită și nebună’’ ,(,,Punguța cu doi bani’’), care contrazice firescul normal al vârstei și mai e și un element dizolvant în viața familiei și a satului, (ca cea din ,,Povestea lui Stan Pățitul‘‘), ,,un tălpoi de babă meșteșugoasă la trebile sale cum îi sfredelul dracului’’, sau ,,băboiul’’, ,,pohoată de babă’’, ,,hârcă’’ ori ,,hoanghină’’, (ca în ,,Povestea porcului’’), unde ni se spune ca baba ,,era viespea care înălbise pe dracul’’, care ,,închegă apa și care știa toate drăcăriile de pe lume’’. ,,Talpa iadului’’ e de aceea determinantul superlativ pentru babă și în ,,Povestea porcului’’ și în ,,Stan Pățitul’’. Pentru adâncirea realistă a caracterului înfățișat, scriitorul se folosește de o serie întreagă de exagerări, unele mai mărunte, altele mai cuprinzătoare, după cum viciul de caracter sau defectul fizic e mai neînsemnat sau mai grav. În ,,Fata babei și fata moșneagului’’ mai apare o comparație, cu nuanță de exagerare, indicând modul în care baba își pâra fata vitregă; gura ei ,,umbla cum umblă melița’’. În ceea ce privește calitățile ei de soție, povestitorul relatează: ,,Moșneagul a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap și de cercat în spatele lui cu cociorva dacă-i copt mălaiul’’. În ,,Soacra cu trei nurori’’, mișcările babei sunt nepotrivite cu vârsta ei: ,,umbla val-vârtej să-i găsească mireasă’’ feciorului celui mai vârstnic. Minciuna babei cu privire la organul de control, pe care-l poseda – ochiul cel neadormit de la ceafă – este enormă, dând probabil măsura acestui viciu înlăuntrul caracterului ei. Baba – soacra, mânată de ambiția de a-și impune autoritatea, în fața nurorilor, este o femeie rea, murdară, leneșă și mincinoasă, astfel, devine un personaj grotesc, a cărui pedepsire produce satisfacție. ,,Există în lumea Poveștilor lui Creangă, două arhetipuri feminine surprinse în ipostaza maternității. Toate calitățile materne sunt transferate comportamentului alegoric al caprei, iar defectele sunt puse pe seama soacrei, pornindu-se de la tradiționala antipatie dintre noră și soacră bogat ilustrată în anecdotica populară.”

Dracii și moartea, care, ca personaje negative, au mai puțină fantezie diabolică și întreprind acțiuni mai puțin dăunătoare decât babele, sfârșesc prin a se da bătuți în fața înțelepciunii omenești, prin a sluji omului sau a se teme de el. Pe Creangă, motivul păcălelii dracilor, binecunoscut în clasificarea poveștilor populare, îl încântă. În ,,Dănilă Prepeleac”, patru draci sunt pe rând păcăliți de erou, care dobândește de la ei un burduf de bivol plin cu bani. Dracii sunt puternici și proști. Ei dețin toate meșteșugurile vrăjitorești, dar sunt lipsiți de bun-simt, de înțelepciune practică. Dar dracii sunt puși în cea mai umilitoare postură, stârnind râsul cel mai puternic, în ,,Ivan Turbincă’’. Tratamentul care li se aplică la scoaterea din turbincă, amintește de scena cu ,,calul Bălan’’ și ,,sfântul Nicolae’’ din ,,Amintiri din copilărie’’: ,,Dar până la vremea asta, se adunase împrejurul lui Ivan tot satul, ca să vadă patima dracilor. Căci lucru de mirare era acesta, nu șagă. Atunci Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor, numai cât să poată să-i încapă mâna. Și luând câte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu pălăcele, de-i crăpa pielea. Și după ce-l rafia bine, îi dădea drumul cu tocmeală să nu mai vie pe acolo altădată. – N-oi mai veni, Ivane, câte zilișoare-oi avea eu, zicea Ucigă-l crucea, cuprins de usturime – și se tot ducea împușcat. Iar oamenii ce priveau, și mai ales băieții, leșinau de râs.’’ Tot de aceeași vârstă e și Chirică, dracul care-l slujește pe Stan Pățitul. Creangă îl zugrăvește ca pe un ,,băiet… de opt ani, îmbrăcat în haine nemțești’’, care ,,se acațără pe stâlpul porții de teama câinilor’’. Și reacțiile lui nu sunt de om matur, ci de copil, de băiețandru pe care-l poți păcăli și pedepsi. E vizibilă aici, ca sursă esențială a comicului, tratarea forțelor supranaturale, a fabulosului în general la dimensiuni, omenești. Dacă pe draci Creangă i-a văzut ca pe niște băiețandrii poznași, moartea e asemenea unei babe. Dracii sunt necopți, iar moartea e decrepită. De frica lui Ivan ,,i se tăiau picioarele și-o strângea în spate’’. În turbincă ,,acuș icnește, acuș suspină, de-ți venea să-i plângi de milă’’. Scoasă din turbincă, e trimisă de Ivan să mănânce pădure tânără: ,,Moartea atunci, înghițând noduri, pornește prin dumbrăvi, lunci și huceaguri, supărată ca vai de capul ei. Și de voie, de nevoie, începe când a roade copaci tineri, când a forfăca smicele și nuiele, de-i pârâiau măselele și o dureau și grumazii, întinzându-se pe sus la plopii cei înalți și plecându-se atâta pe la rădăcinile celor tufari după mlădițe fragede. Se zămorea și ea, sărmana, cum putea.’’

Râsul însoțește pretutindeni eroii Poveștilor. Mai întâi pe Dănilă Prepeleac, care e un om anapoda, ca eroii poveștilor populare: Păcală, Pepelea, Nastratin. ,,Lumea pe dos este o temă recunoscută a basmelor lui Creangă derivată dintr-un topos medieval universal. La adăpostul prostiei simulate, a dedublării autor-personaj, critica acestei lumi devine evidentă.” Construirea unui personaj anapoda a însemnat pentru literatura populară, realizarea unei critici foarte îndrăznețe, dar implicite, la adresa unei lumi strâmb orânduite. Personajul acesta își îngăduie să săvârșească acțiuni, să pronunțe cuvinte pe care nu și le putea permite decât la adăpostul unei prostii simulate. El răstoarnă valorile prestabilite, făcând să se nască în oameni sentimentul relativității. ,, În ,,Amintiri’’, Creangă, își cere iertare cu fățarnică umilință că asurzește lumea cu ,,țărăniile” lui. Moș Ion Roată simulează și el prostia pentru a-l înfrunta pe boier până la sfârșit. Un alt personaj anapoda este și Dănilă Prepeleac. Pe acesta îl definesc ca atare schimburile de mărfuri, pe care el le realizează în prima parte a povestirii. Convingând pe proprietarul unui car să i-l cedeze în schimbul unei perechi frumoase de boi, Dănilă zice în gândul său: ,,- Taci, că-i cu buche, l-am potcovit bine… De nu cumva s-ar răzgândi’’. Aceeași părere bună, despre tranzacțiile pe care le încheie, o păstrează el și după ce schimbă carul pe o capră: ,,Bun, zise Prepeleac. Ia pe ist cu capra știu încaltea că bine l-am boit.’’ În prima parte a povestirii, Dănilă e comic, fiindcă dovedește o gândire pe dos; el contrazice cu acțiunile lui, determinate de o serie de foloase imediate și aparente, firescul operațiunilor comerciale, de schimb, în disprețul total al oricărei năzuințe de îmbogățire. Că Dănilă nu era un ,,prost’’ o dovedește mai întâi faptul că el vorbește, utilizează bagajul înțelepciunii populare, și apoi, transformarea lui bruscă. În momentul în care intră în posesia burdufului de bani, Dănilă dobândește inteligența practică, aceea care-i va sluji la păcălirea dracilor. Nici în ,,Ivan Turbincă’’ raporturile între forțele în acțiune nu sunt egale. Eroul are calități care-l fac foarte plăcut povestitorului: e mare iubitor de viață și de petrecere. Ivan, răsturnând valorile consacrate ale unei mentalități obișnuite, pătrunde în iad, lăcașul eternei pedepse, pe care-l transformă într-un fel de cârciumă, ca cea din Fălticeni. Ivan posedă o înțelepciune adâncă și hâtră, care-l face să înfrângă orice adversar, oricât de temut. Astfel, nu numai personajul negativ, ale cărui vicii de caracter contrazic firescul moral, este comic, ci și cel pozitiv, purtător al înțelepciunii populare și căruia i se măresc dimensiunile prin exagerarea trăsăturilor hazlii.

Nică lui Ștefan a Petrei e primul personaj comic al ,,Amintirilor’’. Nică îi place lui Creangă, omul matur, care întrevede în năzdrăvăniile lui, poznele unui virtual Păcală. Povestitorul își conturează personajul raportându-l la legile bunei condiții a copiilor, în general, la iluziile pe care Smaranda, mama lui, și le făcea pentru el. Personajul al cărui portret moral e zugrăvit cu atâta umor, va fi înfățișat ca actor într-o serie de scene comice, care vor întări, prin concluziile lor, termenii caracterizării. În comedia cireșelor, personajul mătușa Mărioara e grotesc schițat din câteva trăsături: apariția ei cu o jordie în mână și cu ochii holbați, la rădăcina cireșului; încercarea de ,,a se aburca pe cireș în sus’’, cu totul nefirească pentru vârsta personajului, și, în sfârșit, mișcarea violentă în urmărirea prin cânepă, soldată cu poticneala finală. Alte personaje din ,,Amintiri’’, cu trăsături grosolane, concretizând o intenție ascuțit critică din partea scriitorului, sunt unii catiheți și preoți. Metodele de învățământ papagalicește, lipsite de viață, utilizate în școlile de catiheți, ajung să producă exemplare umane deformate, surprinse de Creangă într-un grotesc portret colectiv: ,,Ș-apoi carte se învăța acolo, nu glumă: unii cântau la psaltichie, colea, cu ifos. Ison, oligon, pentasti,/Două chendime, homili, până ce răgușeau ca măgarii; alții, dintr-o răsuflare, spuneau cu ochii închiși cele 7 taine din catehismul cel mare; Gâtlan se certa și prin somn cu uriașul Goliat. Mustăciosul Davidică de la Fărcașa, până tipărea o mămăligă, mântuia de spus pe de rost, repede și fără greș, toată istoria Vechiului Testament de Filaret Scriban, împărțită în perioade, și pronumele conjunctive de dativ și acuzativ, din gramatica lui Măcărescu: -Mi-ții-i, ni-vi-li, me-te-il-o, ne-ve-i-le; me-te-il-o, ne-ve-i-le, mi-ti-i,ni-vi-li. (…) cumplit meșteșug de tâmpenie, Doamne ferește.’’ Fețele bisericești sunt deosebit de hilare în ,,Amintiri’’. Făcând parte din tagma clericală, într-o anumită epocă a vieții sale, Creangă avusese prilejul să cunoască multe figuri care erau departe de a fi la înălțimea morală cerută de funcția ce o îndeplineau. De altfel, părerea lui Creangă cu privire la fețele bisericești nu era alta, decât aceea a țăranilor în general, care vorbesc prin gura lui moș Vasile: ,,Vorba ceea: picioare de cal, gură de lup, obraz de scoarță…”. Cu excepția preoților Isaia Teodorescu și Ion Humulescu, toți popii din ,,Amintiri’’ sunt plini de vicii: hapsâni și cărpănoși ca popa Oșlobanu, băutori ca popa Buliga care este și cel mai hazliu dintre aceștia – umbla ,,tămâiet și aghesmuit gata des-dimineață – Dumnezeu să-l iepure’’ și-i binecuvântează pe catiheți ,,cu amândouă mâinile’’, ca vlădichii, trăgându-le ,,câte-un ibrișin pe la nas despre fata popii de la Fălticenii Vechi’’.

Lumea acestor eroi are un profil moral comun: e o lume țărănească de bun simt, cu chef de vorbă și chiar sporovăitoare, cu haz și mucalită, șireată deși naivă. Trăsăturile de diferențiere apar ca neînsemnate: unul e mai de bun simț, cum se arată Moș Ion Roată; altul – mai vorbăreț cum este bunicul David; celalalt – Popa Duhu e mai mucalit; Dănilă Prepeleac – mai șiret și mai isteț; dar nici unul n-are o fizionomie proprie, ale cărei trăsături să nu poată fi identificate și la ceilalți. Ei își seamănă unii altora până într-atât, că par a deghiza sub nume diferite, același personaj. Se simte un prototip pe care fiecare îl reproduce numai în parte, abia toți la un loc îl realizează integral. Eroii vorbesc ca autorul care îi mișcă, simt și se comportă ca el. Putem lua orice fragment spus de povestitor și să-l punem în gura oamenilor lui sau altminteri: putem lua din gura eroului, fie acesta Moș Ion Roată, Roșu-Împărat sau Gerilă, orice rostire și s-o trecem pe seama autorului; nimic nu se schimbă în firea lor. Prototipul acestor oameni este Creangă însuși, ,,un anonim” cu viziunea lui fabuloasă, cu neîntreruptul joc vocal, euforic, mucalit și de o naivă viclenie. Pentru portretul omului ce a fost Creangă n-avem decât să adunăm însușirile risipite în eroii săi și îl avem întreg ,,o expresie monumentală a naturii umane”. El era un om ‘‘prost’’, cum de atâtea ori spune singur, adică, după înțelesul vechi al cuvântului, din prostimea cea multă, din popor. Ceea ce numim noi inteligență, în mulțimea țărănească însemnă media de istețime și bun simț al lui Moș Ion Roată. ,,Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc între români; al sufletului țărănesc între moldoveni; al sufletului omului de munte între moldoveni.”

CAPITOLUL 4

Opera lui Ion Creangă – capodoperă a literaturii române care poate întregi canonul occidental

În acest capitol am încercat să demonstrez că opera lui Ion Creangă poate întregi canonul occidental, susținându-se foarte bine pe baza opiniilor sau prin dezbaterile exprimate pe marginea operei în discuție, de critici literari, scriitori și oameni de cultură.

Pentru început să definim conceptul de canon literar.

Conceptul de canon literar vine din limba franceză, germană, greacă și înseamnă regulă. În „ Dicționarul de neologisme” (1978) vom găsi următoarea explicație: canon-s. n.(arte) – regulă care face parte dintr-un ansamblu de norme artistice obligatorii într-o anumită epocă; regulă rigidă, obligatorie. În ,,Dicționarul de estetică generală” (1972) găsim următoarea explicație: normă caracteristică artei a anumitor epoci care prescrie obligația creatorului de a respecta cu strictețe anumite proporții, tehnici de compoziție, modalități iconografice.

Plecând de la definițiile conceptului, e ușor de înțeles că termenul de canon are o determinare în primul rând estetică pentru că literatura este arta cuvântului și mai apoi determinare istorică, ideologică. Ideea care se impune imediat este aceea a existenței unui canon al clasicismului, romantismului, modernismlui, postmodernismului la care se adaugă subvariantele acestora: neoclasicism, baroc, simbolism etc.

Pentru Nietzsche este foarte important procesul de formare a canonului și mai puțin conținutul său pentru că formarea este pusă pe seama autorității: „Ca și în cazul altor războaie, și în cel al războaielor estetice provocate de artiști, prin operele lor și apologiile făcute acestora, în ultimă instanță rezultatul este hotărât, din nefericire de putere și nu de rațiune.” Afirmația lui Nietzsche are acoperire în canonul proletcultist din statele comuniste în care a fost impus de puterea politică.

Canonul se impune și prin studiul operelor literare în școli, universități și este susținut de critica literară, de cititorii calificați, editori, redactori de carte, profesori sau de unele grupuri interesate.

,,Printre sensurile cuvântului canon se numără și acela de opere ale unui autor, a căror autenticitate este indiscutabilă / unanim acceptată”.

Indiscutabilă este și autenticitatea operei lui Ion Creangă. ,,Opera lui Creangă a fost adesea comparată cu a altor autori ca Perrault, Rabelais, Cehov, Molière, Swift, Sterne, o viziune comparatistă realizând M. Apostolescu în studiul său.” Scriitorul a realizat pentru prima dată în literatura noastră cea mai atrăgătoare și mai îndrăgită operă, de o deosebită valoare artistică: „Amintiri din copilărie”. Evocarea năzdrăvăniilor din vârsta sa fragedă a fost un prilej de a alcătui o frescă realistă a vieții țăranului din ținuturile de munte ale Moldovei din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Pompiliu Constantinescu în ,,Scrieri” spunea despre romanul lui Creangă: ,,Amintirile… sunt o epopee a satului și o atitudine a sensibilității, o acceptare a vieții, în ecourile ei profund umane, cu filosofia ei resemnată.”

Întreaga operă este presărată cu proverbe, zicători și expresii populare, care îmbogățesc vorbirea copiilor și-i fac să pătrundă în tainele limbii materne, în comorile înțelepciunii populare.

Ion Creangă venind el însuși ,,dintr-un mediu vechi românesc, cu oameni harnici și mândri”, se transpune pe deplin în lumea copilăriei sale. Creangă își povestește pățaniile cu umor și duioșie, legându-le în mod firesc de mediul familial și social în care s-au desfășurat. În felul acesta se redă o imagine amplă a satului și a oamenilor din sat, cu obiceiurile și ocupațiile lor, opera căpătând caracterul unei monografii artistice care reflectă specificul național.

Afirmația lui George Călinescu: ,,Fiecare națiune din lume e îndreptățită să spere că va fi sortită să exprime de la locul ei terestru adevărurile universale” poate avea rolul de a ne împrospăta sensul expresiei ,,specific național”.

Din raportarea specificului național la universalitate rezultă două situații: includerea unor valori autohtone în universal și preluarea elementelor din universal în cultura proprie. Un exemplu clar de includere a valorii autohtone în universal este contribuția românească la avangarda europeană, care îndepărtează, într-o mică și chiar contestată măsură, regretul adesea repetat că ne lipsesc deschizătorii de drum. În ceea ce privește cealaltă situație, a preluării elementelor din universal în autohton, se impune precizarea că specificul național nu înseamnă doar sublinierea însemnelor caracteristice unui popor, ci presupune și permanenta îmbogățire cu altele noi.

O literatură națională își justifică existența prin modul de a reflecta ceea ce este propriu națiunii căreia îi aparține, prin ceea ce este specific național. Din antichitate și până azi, specificul național a reprezentat un criteriu major al literaturii și artei, un element distinctiv, definitoriu al individualității literaturii și artei fiecărui popor în parte. Chiar dacă formularea teoretică a specificului național, cu termenii și sensurile pe care le cunoaștem, aparține unei epoci nu prea îndepărtate, privite din perspectiva generală a istoriei, totuși esența lui o putem descifra, sub felurite aspecte și nuanțe, în orice literatură, în orice mare creație. Concretețea unei lumi specifice poate aduce o recunoaștere universală; de aceea se spune că scriitorii mari sunt universali, pentru că sunt specifici. ,, … dacă-l privim între umoriștii lumii, Creangă se arată ca un scriitor original prin umorul său țărănesc, expresie autentică a spiritului țăranului român din vremea lui. (…) el este în primul rând un clasic al literaturii române, dar în al doilea rând și un umorist între umoriștii lumii, cu valoare universală, dacă prin universalitate înțelegem expresia cea mai înaltă a originalității naționale a unui scriitor.”

În „Amintiri din copilărie”, operă de maturitate, Creangă își evocă propria copilărie, petrecută în satul natal, Humulești, precum și în satele și în târgurile apropiate, în care a urmat, pe anumite perioade, cursurile vreunei școli. Povestirea propriilor sale pățanii îi dă ocazia de a alcătui o bogată imagine realistă a vieții țărănimii. Povestirea autobiografică a lui Creangă reconstituie copilăria fericită a oricărui copil de la țară, din orice vreme. ,,Oamenii lui Creangă sunt vii ca viața, schimbători ca ea, naturali ca rădăcinile ei, de care nu se pot desprinde. Ion Creangă este autentic fiindcă este firesc, este clasic fiindcă este nuanțat în omenesc și este mereu proaspăt fiindcă intuițiile lui sunt înseși intuițiile naturii omenești.” (Pompiliu Constantinescu).

Referitor la geneza romanului „care ilustrează formarea unei personalități, despre substanța lui social-psihologică, despre realitățile sociale și despre sensurile general umane ale operei sale ar trebui ca în permanență, să avem în vedere un aspect comun în biografia marilor clasici români și legătura cu natura locului în care s-au născut.”. „Amintiri din copilărie” este romanul copilăriei, al „copilului universal” (George Călinescu), un roman al formării, idee sugerată și prin titlu, scriitorul selectând amintirile semnificative, nearticularea substantivului „amintiri” fiind sugestivă în acest sens. Fără a respecta strict ordinea cronologică, Creangă povestește istoria unei copilării în mediul țărănesc, de la primii ani de școală și de viață, până la despărțirea de vatra satului. Eroul Nică este urmărit în multe întâmplări care-l formează ca om.

Literatura dispune de cele mai diverse modalități, având ca element esențial omul, privit în structura lui intimă în raport cu viața, mediul înconjurător, aspirațiile poporului din care face parte sau cu realitățile social-politice. Liviu Rebreanu arăta, în Literatura și iubirea (1939), că ,,specificul național, postulat al diferențierii pe care o râvnește fiece neam în mijlocul unei lumi în plină efervescență și emulație, este creația literaturii în primul rând, și în general a artelor. Literatura e filtrul magic care alege esența calităților și defectelor unui popor și o ține vie, care fixează un neam pe un anume pământ”.

Episoadele ce alcătuiesc „Amintirile din copilărie ” sunt luminate de la un capăt la altul de o puternică dragoste față de popor, față de viața și obiceiurile lui. Această dragoste scriitorul și-o revarsă asupra oamenilor în mijlocul cărora și-a trăit copilăria și care sunt prezentați în viața de zi cu zi de la țară, cu ocupațiile, obiceiurile și datinile lor. Prin față se perindă un număr mare de personaje cu trăsături caracteristice, creionate la mare artă. „Mama, tatăl, frații, bunicul si bunica, mătușile si megieșii cresc din esența lor morala, cu însușirile și defectele fundamentale ale țăranului legat de realitățile tangibile ale satului și profesiei. Creator de tipuri, Creangă va aplica aceeași observație, calmă și mușcătoare, asupra colegilor, prietenilor, dascălilor, asupra popilor poetizându-i numai în potența imaginației, tinzând spre epos” (Pompiliu Constantinescu)

Lecturarea tuturor basmelor lui Creangă ne va face să înțelegem cum funcționează într-o corelație a semnificațiilor literare, socio-istorice și alegorice toate funcțiile narative, depistate de teoreticianul structuralismului în literatură Vladimir Propp.

„Prin fabulația fantasticului și prin jovialitatea râsului, Creangă se poate raporta la Dickens sau Rabelais, chiar la Boccaccio, prin duioșia evocării la Mark Twain, chiar dacă măsura aprecierii nu este aceeași.”. Din Poveștile și Povestirile scriitorului rezultă concepția folclorică și anecdotică despre lume în general. În basmul lui Creangă, „Ivan Turbincă”, se vede legătura folclorului nostru cu folclorul marelui popor rus. În această poveste, a cărei origine rusă a fost arătată de academicianul Barbu Lăzăreanu, Creangă descrie chipul unui ostaș rus, vesel, bun la inimă și curajos în fața celor lacomi – cum e boierul care-l găzduiește o noapte – însuflețit de o mare dragoste de viață.

,,Ivan Turbinca’’ este o poveste încântătoare; „De obicei, în povești, personajele supranaturale dăruiesc oamenilor ca răsplată obiecte fermecate. Iată că aici, fără vreo motivare vizibilă, Ivan cere lui Dumnezeu să-i blagoslovească turbinca, după care, promițând vag că va merge să slujească la poarta raiului, nu știe cum să-și ia tălpășița: < – Cu toată bucuria, Doamne; am să viu numaidecât, zise Ivan. Dar acum deodată mă duc să văd, nu mi-a pica ceva la turbincă?”. Dracii, Vidma vor intra pe rând în turbinca blagoslovită, spre nemaipomenita desfătare a lui Ivan, care-i face harapară, răstoarnă legile lăsate de Dumnezeu, amuzat de puterea lui și scăpând până la urmă de Moarte.>”

Basmul cult propune o diversitate de personaje care pot fi clasificate după diferite criterii. Particularitățile lor cele mai interesante sunt umanizarea, ieșirea din normă, complexitatea. Prin toate caracteristicile, aceste personaje devin memorabile și susțin o trăsătură esențială a acestei specii, deoarece, „când dintr-o narațiune lipsesc acești eroi himerici, n-avem de-a face cu basmul”, scria George Călinescu în “Estetica basmului”.

Prin Creangă se mărturisește vechimea unui popor. ”Scriitori ca Creangă nu pot apărea decăt acolo unde cuvântul e bătrân, greu de subînțelesuri, aproape echivoc și unde experiența s-a condensat în formule mișcătoare, tuturor cunoscute, așa încât opera literară să fie aproape o reaprindere a unor elemente tocite de uz” (G. Călinescu). Personajele Gerilă și Păsări-Lăți-Lungilă amintesc prin dimensiunile lor caricaturale de Gargantua și Pantagruel. Iată cum apare Gerilă lui Harap Alb: „omul acela care era ceva de spăriet avea urechi clăpăuge și niște buzoaie groase și dăbălăzate. Și când sufla cu dânsele, cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de desubt atârna în jos de-i acoperea pântecele. Și, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o palmă”. Setilă este văzut de Harap Alb la fel de uriaș: „Grozav burdahan și nesățios gâtlej, de nu pot să-i potolească setea nici izvoarele pământului; mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui!”. Ochilă apare prezentat asemenea unui ciclop: Ochilă o ,,schimonositură de om”, iar Păsări-Lăți-Lungilă este o ,,pocitanie de om”.

Creangă este și un creator de tipuri, iar „eroi ca Oșlobanu, Trăsnea, Mogorogea, Dănilă Prepeleac, Stan Pățitul, Harap Alb, Moș Ion Roată, trăiesc, au o individualitate incontestabilă….” .

Tema poveștilor este aceeași cu a basmului, lupta dintre bine și rău, dar la baza conflictului stă, de cele mai multe ori, contradicția dintre reprezentanții unor interese antagoniste: țăranul și boierul, argatul și stăpânul, țăranul și popa. Alte conflicte se conturează în sfera relațiilor de familie, provocate de răutatea, viclenia, invidia sau lăcomia mamei vitrege. În alte povești, conflictul e cauzat de ciocnirea dintre oamenii dotați cu calități morale deosebite și cei dominați de năravuri disprețuite de popor.

„Indiferent de prototipuri și de geneza lor, poveștile lui Creangă poartă pecetea autenticității: sunt povești naționale, ducând o viziune românească.”

Dar să ne întoarcem occidental. ,,La origine, Canonul a însemnat lista cărților studiate în institutele de învățământ; în zilele noastre, în pofida recentelor politici promovate de multiculturalism, adevărata problemă legată de Canon rămâne: ce trebuie să încerce să citească individul care încă dorește să citească în această etapă târzie a istoriei?” Adversarii Canonului explică literatura ca pe o mistificare promovată de instituțiile burgheze; prin această manevră, esteticul este redus la ideologie sau, în cel mai bun caz, la metafizică. Unii universitari radicali (de stânga) au mers până acolo în atacurile îndreptate împotriva Canonului încât au afirmat că unele opere pătrund în Canon datorită campaniilor de propagandă și publicității reușite.” Să fie, pâna la urmă, lipsa acestei ,,propagande-publicități” cauza absenței totale a literaturii române din zona canonului occidental?

Harold Bloom spune că ,, valoarea canonică a unui text literar, supremația estetică, este dată de originalitate”, iar despre Canonul occidental susține că ,,reprezintă profesiunea de credință a autorului său. Bloom este un adorator al valorilor tradiționale, pe care încearcă să le repună în drepturi după ce teoriile pariziene, numite de el Școala Resentimentului, le-au doborât de pe piedestal și le-au scos din programele universitare.”.

În prefața Canonului occidental al lui H. Bloom, poziția lui Mircea Martin este tranșantă: „Spre deosebire de promotorii – americani sau nu – ai noului canon puternic politizat, noi avem tristul privilegiu de a fi trecut printr-o asemenea experiență; știm ce înseamnă marxismul în acțiunile lui culturale instituționalizate, cunoaștem mai ales efectele distructive ale leninismului în cultură. Suntem, prin urmare, în măsură să declinăm liniștiți o asemenea ofertă; vom cultiva în continuare exigența estetică, în speranța că, la un moment dat, cenzura prin neatenție a Occidentului canonic va înceta, iar identitatea noastră creatoare va fi, în sfârșit, recunoscută”(p. 28).

Preluand ideea lui Mircea Martin ,,identitatea noastră creatoare”, deci specificul național poate oricând așeza opere ale literaturii române lângă opere din literatura universală. Octavian Goga, în Fragmente autobiografice, vede în specificul național completarea specificului de universalitate afirmând: ,,Eu am crezut de la început în specificul național, adică am crezut că nu se intră în universalitate decât pe poarta ta proprie. Am crezut în dreptul de a trăi al valorii autohtone, ca o completare a principiului de universalitate”.

CAPITOLUL 5

Concluzii

Universul operei lui Creangǎ, cuprinde povești (Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Punguța cu doi bani, Dănilă Prepeleac, Povestea porcului, Povestea lui Stan Pățitul, Povestea lui Harap-Alb, Fata babei și fata moșneagului, Ivan Turbincă, Făt-Frumos – Fiul Iepei) , povestiri (Poveste, Ursul păcălit de vulpe, Povestea unui om leneș, Moș Ion Roatǎ, Ion Roatǎ și Vodǎ Cuza, Popa Duhu, Inul și cǎmeșa, Acul și barosul, Cinci pâini), nuvele (Moș Nechifor Coțcariul) și romanul Amintiri din copilǎrie, se definește prin proiectarea lumii țǎrǎnești tradiționale în fabulos, prin perspectiva nostalgicǎ și anecdoticǎ asupra trecutului, prin umorul și oralitatea stilului, prin viziunea moralǎ și caracterologicǎ. Plecând de la folclor, Creangă a reușit să ridice proza românească din secolul al XIX-lea pe culmi nebănuite. Valorificând limba omului simplu, el o ridică la un nivel artistic neegalat, dovedindu-se un artist profund original. Ỉn întreaga operǎ a lui Creangǎ exprimarea este vie, autenticǎ, iar spontaneitatea expresiilor ascunde caracterul lucrat al compoziției și tentația spectacularului, astfel încât scene întregi pot fi dramatizate. Farmecul narațiunii, în ansamblul ei, este rezultatul unei armonizǎri desǎvârșite între povestire, descriere și dialog, nǎscutǎ dintr-o incomensurabilǎ plǎcere de a tǎifǎsui, ce conferǎ textului o vibrație puternicǎ și o emoție neîntreruptǎ.

Folosind termeni regionali, expresii dialectale, ziceri tipice, ritmate, figuri de stil specifice, Ion Creangă nu copiază graiul țăranilor, ci o recreează și o toarnă în tiparele unei rostiri individuale, de mare originalitate, numai astfel putând deveni ,,o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român sau, mai simplu, poporul român însuși surprins într-un moment de genială expansiune.” (G. Călinescu). Caracterizat de Vladimir Streinu ca un ,,scriitor popular pentru intelectuali și cult pentru popor’’, un spirit ,,nastratinesc’’ (G. Cǎlinescu), emblematic pentru poporul român, dar și pentru întreg spațiul balcanic, Ion Creangǎ știe sǎ genereze, prin opera sa, o bunǎ dispoziție contagioasǎ, alimentatǎ de un umor definitoriu pentru întreaga sa operǎ, indiferent de specia literarǎ în care se încadreazǎ fiecare lucrare. Tudor Vianu apreciazǎ cǎ Ion Creangǎ face trecerea de la ,,nivelul popular al literaturii la nivelul ei cult pe o cale pur spontanǎ’’, iar Nicolae Manolescu vede în el ,, creatorul unei comedii umane tot așa de profunde și de universale în tipicitatea ei precum aceea a lui Sadoveanu’’.

Ion Creangǎ rǎmâne, poate, cea mai spectaculoasǎ și originalǎ voce ivitǎ în literatura românǎ din secolul al XIX-lea, autor al unei opere rapsodice în care se manifestǎ un scriitor cult, o conștiințǎ spontanǎ, un moralist clasic, dublat de un umorist spumos, de o jovialitate cuceritoare. Considerat, rând pe rând, culegǎtor de basme, rapsod popular, geniu oral etc., Creangǎ scapǎ, în mod evident, unei caracterizǎri unice. Opera sa nu se raporteazǎ la nimic din ce s-a scris în literatura românǎ, considerându-se într-un micro-univers închis și inexplicabil, suficient sieși. Ibrǎileanu îl numește ,,un Homer al nostru’’, opera sa fiind ,,o epopee’’ în care ,,trǎiesc credințele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului’’, iar cele peste o mie de referințe bibliografice îi atestă actualitatea și ne îndreptǎțesc sǎ vorbim de un fenomen Creangǎ.

Bibliografie

1.Apostolescu, M.,Ion Creangă între marii povestitori ai lumii, Editura Minerva, București,1978

2. Bălan, Ion Dodu; Marinescu, Luiza, Istoria literaturii române de la începuturi la epoca marilor clasici, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005

3. Bălan, Ion Dodu; Marinescu, Luiza, Istoria literaturii române, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005

4.Bârlea,Ovidiu, Poveștile lui Ion Creangă, Editura pentru literatură, București, 1966

5. Bloom, Harold, Canonul occidental. Cărțile și școala Epocilor, vol. I-II,

Editura Univers, București, 1998

6. Călinescu, George, Ion Creangă (Viața și opera), Editura Litera, Chișinău, 2002

7. Călinescu, Matei, Cinci fețe ale modernității, Editura Univers, București, 1995

8. Ciopraga, Constantin – Ion Creangă, Editura Eminescu, București, 1977

9. Creangă, Ion, Amintiri din copilărie, Ed.Minerva, București, 1975, colecția Patrimoniu

10. Creangă, Ion, Povești, Povestiri, Amintiri din copilărie, Editura Themis Book, Târgoviște, 2007

11. Constantinescu, Pompiliu, Scrieri, vol.II, Editura pentru literatură, București, 1967

12. Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Ion Creangă, Editura pentru literatură, București, 1963

13. Florea, Ghiță; Iacob, Simona, Literatura română în a doua jumatate a sec. al XX-lea,

Ed. Fundației România de Mâine, Buc., 2005

14. Iordan, Iorgu, Introducere la ediția Ion Creangă, Opere, vol. I-II, Editura Minerva, București, 1970

15.Ivașcu, G., Ion Creangă, Editura Minerva, București, 1937

16. Lovinescu, Vasile, Creangă și creanga de aur, Editura Cartea Românească, București, 1989

17. Manolescu, Nicolae, Lecturi infidele, Editura pentru literatură, București, 1966

18. Manolescu, Nicolae, Literatura română postbelică, Editura Aula, București, 2001

19. Munteanu, George, Introducere în opera lui Ion Creangă, Editura Minerva, București,1967

20. Piru, Alexandru, Arta lui Creangă, Viața Românească, IX, nr.8, august,1956

21. Piru, Alexandru, Valori clasice, Editura Albatros, București,1978

22. Rezuș, Petru, Ion Creangă, Mit și adevăr, Editura Cartea Românească, București, 1981

23. Scarlat, Mircea, Posteritatea lui Creangă, Editura Cartea Românească, București, 1990

24. Streinu, Vladimir, Ion Creangă, Editura Albatros, București‚1971

25. Todoran, Eugen, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Studii, Timișoara, 1965

Bibliografie

1.Apostolescu, M.,Ion Creangă între marii povestitori ai lumii, Editura Minerva, București,1978

2. Bălan, Ion Dodu; Marinescu, Luiza, Istoria literaturii române de la începuturi la epoca marilor clasici, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005

3. Bălan, Ion Dodu; Marinescu, Luiza, Istoria literaturii române, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005

4.Bârlea,Ovidiu, Poveștile lui Ion Creangă, Editura pentru literatură, București, 1966

5. Bloom, Harold, Canonul occidental. Cărțile și școala Epocilor, vol. I-II,

Editura Univers, București, 1998

6. Călinescu, George, Ion Creangă (Viața și opera), Editura Litera, Chișinău, 2002

7. Călinescu, Matei, Cinci fețe ale modernității, Editura Univers, București, 1995

8. Ciopraga, Constantin – Ion Creangă, Editura Eminescu, București, 1977

9. Creangă, Ion, Amintiri din copilărie, Ed.Minerva, București, 1975, colecția Patrimoniu

10. Creangă, Ion, Povești, Povestiri, Amintiri din copilărie, Editura Themis Book, Târgoviște, 2007

11. Constantinescu, Pompiliu, Scrieri, vol.II, Editura pentru literatură, București, 1967

12. Dumitrescu-Bușulenga, Zoe, Ion Creangă, Editura pentru literatură, București, 1963

13. Florea, Ghiță; Iacob, Simona, Literatura română în a doua jumatate a sec. al XX-lea,

Ed. Fundației România de Mâine, Buc., 2005

14. Iordan, Iorgu, Introducere la ediția Ion Creangă, Opere, vol. I-II, Editura Minerva, București, 1970

15.Ivașcu, G., Ion Creangă, Editura Minerva, București, 1937

16. Lovinescu, Vasile, Creangă și creanga de aur, Editura Cartea Românească, București, 1989

17. Manolescu, Nicolae, Lecturi infidele, Editura pentru literatură, București, 1966

18. Manolescu, Nicolae, Literatura română postbelică, Editura Aula, București, 2001

19. Munteanu, George, Introducere în opera lui Ion Creangă, Editura Minerva, București,1967

20. Piru, Alexandru, Arta lui Creangă, Viața Românească, IX, nr.8, august,1956

21. Piru, Alexandru, Valori clasice, Editura Albatros, București,1978

22. Rezuș, Petru, Ion Creangă, Mit și adevăr, Editura Cartea Românească, București, 1981

23. Scarlat, Mircea, Posteritatea lui Creangă, Editura Cartea Românească, București, 1990

24. Streinu, Vladimir, Ion Creangă, Editura Albatros, București‚1971

25. Todoran, Eugen, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Studii, Timișoara, 1965