Invatarea Schiului

CUPRINS

INTRODUCERE

Pentru a putea supraviețui, pe scara evoluției sale, omul a trebuit să meargă, să alerge, să arunce, să sară, să se lupte,perfecționându-și continuu aceste calități și deprinderi motrice, dar în același timp a fost obligat să se gândească și să-și construiască unele unelte care să-i ușureze efortul.

Schiul apare cu mii de ani în urmă, ca un obiect utilitar, la popoarele nordice, care locuind în regiuni reci, au aproape tot anul zăpadă. Necesitatea de a se deplasa prin nămeții de zăpadă, pentru procurarea hranei, a pus omul în situația de a găsi o soluție pentru a-și ușura deplasarea. Trecerea de la mers la alunecare constituie o dimensiune ce-i oferă nu numai puterea de a fi egalul animalelor pe care le urmărește, ci mai ales conștiința superiorității sale.

Odată cu trecerea timpului, de la obiectul utilitar, schiul se dezvoltă la rang de sport care ajunge să fie practicat în aproape toate regiunile pământului. De la metodele clasice de a coborî o pârtie, precum numeroasele forme de cristiania, se dezvoltă tehnica virajului “tăiat” sau carvingul care presupune o metodă mult mai practică și mai rapidă de a coborî pârtiile de schi.

Problema pe care o tratăm în prezenta lucrare se înscrie în actualitate prin aceea că tratează aspecte de ultimă oră survenite în concepția generală privind pregătirea în schiul alpin dar și aspecte inovatoare privind învățarea noii tehnici de coborâre a pârtiilor reprezentată de tehnica virajului „tăiat”, regăsite în literatura internațională de specialitate.

Deși această nouă modalitate de abordare a fost mai întâi adoptată de către sportivii de performanță cu scopul obținerii unor rezultate mai bune în schiul alpin competițional, începe să prindă tot mai mult teren și în rândul sportivilor de masă acaparând toate categoriile de vârstă.

În România, având în vedere condițiile geografice și climaterice care influențează pregătirea în schi, se pare că sunt o serie de antrenori și sportivi care sunt de acord cu pregătirea influențată de concepția noului val.

Utilizarea noutăților în pregătire duce la ridicarea nivelului performanțelor sportive. Lucrarea tratează această problemă și consideră că, întradevăr este necesară o oarecare remaniere a concepției privind pregătirea schiorilor- concepție care să înglobeze și să adopte la specificul pregătirii în România noutățile survenite pe plan mondial.

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE

1.1 Motivația alegerii temei

Cauzele obiective care m-au determinat să-mi aleg această temă se bazează pe:

Noutatea tehnicii de coborâre a pârtiilor de schi reprezentată de tehnica virajului „tăiat” și gradul de actualitate al acesteia;

Curiozitatea de a descoperi noile viziuni internaționale cu privire la pașii care trebuie urmați pentru învățarea virajului „tăiat”;

Dorința de a-mi completa cunoștințele tehnice și metodice privind lucrul cu copiii, în direcția învățării virajului „tăiat”.

1.2 Scopul lucrării

Lucrarea de față este teoretico-metodică și se bazează atât pe condițiile concrete de desfășurare a activității de pregătire pentru schiul alpin cât și pe documentația regăsită în literatura internațională de specialitate. Poate fi considerată un punct de plecare pentru dezvoltarea unei linii metodice de învățare a virajului „tăiat”, deoarece prezintă aspecte care nu se regăsesc în literatura românească de specialitate.

Tehnica virajului „tăiat” reprezintă un nou trend de coborâre a pârtiilor de schi, adoptat mai ales de schiorii de performanță, dar care prinde din ce în ce mai mult teren în rândul schiorilor de masă. În același timp este un subiect în plină dezvoltare pe teritoriul țării noastre.

Evidențierea unei linii metodice pentru învățarea virajului „tăiat”;

Identificarea și corectarea greșelilor frecvente care pot apărea în procesul de învățare al virajului „tăiat”;

Identificarea unei modalități de trecere de la virajul cu schiurile paralele la virajul „tăiat”;

Căutarea momentului optim, în care se poate introduce tehnica virajului „tăiat” și care ar fi bagajul motric necesar pentru a ajunge la modelul ideal.

Mă bazez pe acumulările făcute în calitate de studentă la specializare schi, pe modelele pe care le-am fixat în urma studierii bibliografiei existente, naționale și internaționale, vizionării diferitelor videoclipuri pentru pregătirea specifică și generală în schiul alpin.

1.3 Scurt istoric al schiului

Dintre sporturile de iarnă, schiul este disciplina cea mai îndrăgită de tineret datorită cadrului natural în care se practică și satisfacțiilor ce le oferă acelora care reușesc să-i stăpânească tehnica. Odată cu trecerea anilor, schiul se perfecționează continuu. În acest sens considerăm că este obligatoriu să cităm una din marile personalități ale schiului românesc, care și-a dedicat întreaga viață acestui sport – Ion Matei, care spunea în cartea sa „Marea aventură a schiului” (carte de referință în domeniul sporturilor de iarnă din țara noastră):

“Născut din foame, din zăpadă și mit, schiul a devenit în <<acest straniu secol al sportului>> cum numește Francois Mauriac secolul pe care îl traversăm, un templu în care curajul, vigoarea fizică și spirituală se împletesc atât de armonios cu dorința de frumos și de mai bine; un banc de încercare a posibilităților omenești; un vast și fascinant câmp deschis cercetării și producției materiale; un revigorator pentru localități și așezări altădată obscure și mai presus de toate, arenă universală unde se pot reuni milioane de schiori indiferent de vârstă și de obârșie, prilej de cunoaștere și comuniune spre o lume mai bună”.

Au trebuit să treacă milenii pentru ca schiul să devină dintr-un mijloc utilitar un sport. Este o evoluție logică, strâns legată de noile trebuințe ale omului modern spre o viață prosperă și frumoasă.

Onoarea de a fi inițiatorii întrecerilor sportive dintre schiori, revine locuitorilor din Cristiania (Oslo de astăzi) marcată cu anul 1767- un concurs al militarilor norvegieni.

Regiunii Telemark i se recunoaște meritul de a fi leagănul schiului modern. Nu este prea greu de înțeles de ce primele concursuri pe schiuri au fost întreceri de rezistență și îndemânare, de alergare și ulterior de sărituri. Părintele schiului modern Sondre Norheim, locuitor al regiunii Telemark, din localitatea Morgedal, este cel care a inventat schiurile mai înguste la mijloc decât la coadă și la vârf îmbunătățind și legăturile pentru schiuri, iar acest lucru a influențat performanțele obținute de norvegieni în concursurile de schi.

Tradiția s-a transmis peste veacuri și astăzi cei mai buni schiori la probele nordice (fond și sărituri) sunt schiorii nordici.

În anul 1877 se înființează Cristiania Ski- Club care, în anul 1879 va organiza la Huseby primul concurs de amploare, reprezentând și anul de debut al concursurilor cu caracter național. În anul 1883 la Oslo este înființată “Federația pentru dezvoltarea și propagarea schiului”.

Ceva mai târziu, alunecând spre sud, tălpicile de lemn și-au găsit teren nu mai puțin propice pe pantele repezi ale Alpilor. Aici, adaptându-se, au dat naștere schiului alpin modern, cu coborâri repezi și unduiri de șarpe.

Reglementat de reguli precise, schiul alpin adună an de an la startul probelor de coborâre, slalom special și slalom uriaș, în zeci de țări, mii de tineri dornici să-și arate măiestria în străbaterea cu viteze amețitoare a pantelor înzăpezite.

Așa l-au cunoscut și pe meleagurile noastre, mai întâi maramureșenii, apoi clujenii și brașovenii și, în sfârșit, cei din Valea Prahovei.

Condițiile extrem de variate în care se desfășoară activitatea schiorului, determinate de teren, zăpadă, au făcut să apară și să se perfecționeze o întreagă gamă de procedee tehnice de deplasare pe schiuri, specifice diferitelor probe de schi alpin. Bineînțeles că în paralel cu aceste perfecționări ale tehnicii, s-a sistematizat și o bogată experiență metodică privind însușirea cunoștințelor și a deprinderilor necesare pentru a putea folosi schiurile într-o deplasare cu caracter turistic recreativ și, ulterior, spre a urca treptele măiestriei sportive.

Dacă vârsta și pregătirea fizică ne avantajează, putem porni cu toată încrederea pe drumul cel mai scurt, spre obiective pretențioase.

Prima competiție de schi alpin, o variantă primitivă a acestuia de fapt, a avut loc în 1850 în Oslo. Cursele moderne de schi alpin au fost create de englezul Arnold Lunn și austriacul Hannes Schneider. Lunn, fiul unui agent londonez a petrecut mulți ani călătorind prin Alpi având viziunea măreției acestui gen de competiție. Lunn a organizat primul slalom în 1922 în Muerren, Elveția și împreună cu Schneider, peste 2 ani, a organizat prima competiție de amploare care s-a concretizat, de fapt, în primul eveniment olimpic cu caracter alpin. Proba Arlberg-Kandahar, o probă combinată între slalom și coborâre directă, care mai târziu a reprezentat începutul acesteia în programul olimpic.

Primul Campionat Mondial de Coborâre și Slalom s-a ținut în anul 1931, iar în 1950 s-au adăugat și probele feminine. În 1966 Serge Lang împreună cu antrenorul francez de schi HonoreBonnet și cu antrenorul american Bob Beattie au înființat CupaMondială FIS (Federația Internaționalăde Schi).

Prima competiție de schi alpin a fost în sezonul 1966-1967, iar în 1936 a intrat în programul Olimpic la jocurile de la Garmisch- Partenkirchen care au cuprins atât probe masculine cât și probe feminine. 

Istoria evenimentelor olimpice

Așa cum am menționat mai sus, debutul olimpic a avut loc în 1936 cu probe combinate la masculin și feminin cuprinzând două manșe: coborâre și slalom. După amânarea următoarelor două ediții ale Jocurilor Olimpice din cauza războiului, schiul alpin a revenit la St. Moritz cu un program format din șase probe. Jocurile Olimpice de Iarnă de la Oslo din 1952 au reprezentat debutul pentru slalomul uriaș și renunțarea la probele combinate care nu au mai revenit decât în 1988. Adăugarea probei de Super-G a reprezentat completarea programului de 10 probe existent și astăzi. Țările vestice de la poalele Alpilor au cel mai mare succes olimpic, Austria deținând 77 de medalii dintre care 24 de aur,urmată de Elveția și Franța cu câte 47 și respectiv 37 de medalii.

1.4 Evoluția formei schiului

Istoria schiului se integrează în cuprinzătoarea istorie a civilizației umane, contribuind la aprofundarea și înțelegerea unor fenomene, la reconstituirea unor momente ale luptei pe care omul a dus-o timp de milenii spre a-și afirma condiția și a-și lărgi sfera cunoașterii.

Datele culese, probele aduse de arheologi și muzeografi cu privire la apariția schiului, spun că originile îndepărtate ale schiului se asociază cu cele ale patinelor și saniei și, după formele primitive de navigație, este cu certitudine cel mai vechi mijloc pe care omul l-a pus în sprijinul libertății sale de mișcare. Referitor la aceasta, cu 370 de ani I.Ch., filosoful și generalul atenian Xenofon, elev al lui Socrate, descrie în lucrarea „Anabasis” modul cum se deplasau oamenii pe zăpadă întrebuințând un soi de „picioroange”. În această mărturie istorică, autorul descrie cum locuitorii Armeniei înveleau în saci copitele cailor, pentru a le ușura mersul pe zăpadă. Tot el pomenește de un fel de „picioroange” cu ajutorul cărora locuitorii din Scandinavia și Armenia se deplasau mai ușor pe zăpadă și pe noroi.

Schiurile de noroi, dispărute astăzi, erau folosite și în Rusia, dar mai ales în China și Coreea. Filosoful Zsi-Tse, care a scris viața împăratului legendar Yu, pomenește de existența lor în prima jumătate a secolului al IV-lea Î.Ch.. Mai târziu, în anii 145-86 Î.Ch. se vorbește despre aceste schiuri în lucrarea „Szi-ki”. Într-o gravură din paginile acestei lucrări vedem că schiurile de noroi sunt ovale și sunt făcute din împletitură de nuiele.

În neolitic, vânătorul va găsi și alte soluții. Împletitura din crengi capătă o formă îmbunătățită („Racheta Trug” Fig.1); „osul de gheață”, străbunul patinelor, se apropie de aspectul cunoscut, iar plasa de nuielenia se deplasau mai ușor pe zăpadă și pe noroi.

Schiurile de noroi, dispărute astăzi, erau folosite și în Rusia, dar mai ales în China și Coreea. Filosoful Zsi-Tse, care a scris viața împăratului legendar Yu, pomenește de existența lor în prima jumătate a secolului al IV-lea Î.Ch.. Mai târziu, în anii 145-86 Î.Ch. se vorbește despre aceste schiuri în lucrarea „Szi-ki”. Într-o gravură din paginile acestei lucrări vedem că schiurile de noroi sunt ovale și sunt făcute din împletitură de nuiele.

În neolitic, vânătorul va găsi și alte soluții. Împletitura din crengi capătă o formă îmbunătățită („Racheta Trug” Fig.1); „osul de gheață”, străbunul patinelor, se apropie de aspectul cunoscut, iar plasa de nuiele pentru călcat noroiul devine „schiul de noroi” realizat din scânduri de lemn de formă ovală, asemănător caiacelor cu extremitățile ușor arcuite și ascuțite.

Fig. 1 Racheta Trug

Treptat, obiectele de călcat zăpada încep să fie perfecționate, ajungându-se la o formă mult îmbunătățită realizată din lemn plat cu vârful ascuțit pentru a putea permite despicarea zăpezii.

Într- o descoperire făcută într-o mlaștină de turbă din Suedia centrală, la Hoting, s-a găsit un schi de o vechime apreciată la 4200 de ani. Într-adevăr schiul găsit la Hoting (fig.2), acoperit de straturi vechi de turbă, a dovedit că nu laponii au adus schiul din Asia, prin nord în Scandinavia, el existând aici încă din epoca de piatră.

Fig. 2 Schiul descoperit la Hotting

Suedezii O. Svan și A. Zettersen împart schiurile după regiunile în care au fost folosite:

tipul de sud – întrebuințat de la munții Urali până în Norvegia, este prevăzut cu un lăcaș scobit pentru picior și căptușit cu piele pe talpă;

tipul arctic – utilizat în nordul Siberiei și al Europei, se caracterizează printr-o formă bombată pe fața superioară și cu orificii verticale pentru legături. Talpa acestuia este acoperită cu piele sau este goală;

tipul de nord – folosit de scandinavi (Norvegia, Suedia, Finlanda) se prezintă diferit de celelalte prin faptul că schiul stâng este mai lung și mai îngust, cu rol de alunecare, iar dreptul este mai scurt și acoperit cu piele pentru împins.

Primele date despre prezența „bocancilor de zăpadă” pe meleagurile românești apar într-un articol intitulat „Bocancii de zăpadă (rachetele) în România și Europa de Sud” publicat în anul 1938, în „Pa skidor” de către directorul muzeului schiului din Stockholm, maiorul A. Zettersen. Autorul articolului descrie o știre menționată de profesorul Viklund (după un izvor documentar unguresc) în care se semnalează că păstorii din județul Satu Mare întrebuințează pentru mersul pe zăpadă rachete rotunde ca niște cercuri de butoi, cu plase în interior.

În urma acestei știri, Zettersen reușește să procure pentru muzeul schiului din Stockholm o astfel de pereche de rachete, provenite din Maramureș, rachete asemănătoare cu un tip de rachete din Suedia, singura deosebire fiind o a treia legătură transversală din nuiele de răchită, pe care o aveau rachetele suedeze (Fig. 4).

Gwanina amintește despre schi în capitolul în care descrie pământurile Carpaților păduroși („Permio Regio”) și în capitolul „Locuitorii din regiunea Ceremușului” („Ceremisi Populi”), numind schiul – „Nartae”, termen folosit pentru schi în unele regiuni rusești și în Polonia. Autorul este uimit de repeziciunea cu care locuitorii acestor regiuni se deplasează pe zăpadă, dovadă că ei folosesc de mult timp și în mod obișnuit tălpicile lungi de lemn care îi ajută iarna la vânătoare.(Fig. 3)

În linii generale, schiurile actuale se împart din punct de vedere al formei (taliei) în trei grupe mari:

1.Schi cu formă normală;

Fig. 5 Schiuri cu formă clasică

2.Schi „carving” („talie de viespe”);

Fig. 6 Forma schiuri carve

3.Schi cu profil asimetric.

În urma acestei clasificări se poate observa diferența de formă dintre schiurile normale (clasice) si cele “carving” cu “talie de viespe”. Această diferență implică totodată dezvoltarea unei noi tendințe de schi, de la cel clasic- reprezentat de numeroasele variante de ocoliri cu schiurile paralele (cristiania)- la tehnica virajului “tăiat”- considerat un nivel superior din punct de vedere metodic.

1.5 Retrospective clasice în tehnica virajului “tăiat”

Slalomul este cea mai veche probă alpină. Caracterul ei prin excelență tehnic a făcut ca evoluția sa să fie strâns legată de evoluția tehnicii schiului alpin.

Ca și în coborâre, performanța este apreciată contra timp. Ca atare viteza este cea căreia i se sacrifică orice rațiuni de estetică, comoditate sau ușurință în înlănțuirea ocolirilor. Virajul tipic al probei de slalom este cristiania modernă fără derapaj. Se înțelege că se folosesc și alte procedee tehnice, în funcție de viteză, de înclinația pantei, de consistența zăpezii, de numărul de start, de caracteristica traseului.

Imperativul vitezei a creat procedee specifice de accelerare, anumite viraje speciale, poziții caracteristice, procedee ale unor schiori creatori care, prin generalizare, au alcătuit o anume tehnică a probei.

1. Utilizarea urmei largi pe pante abrupte și viraje laterale a urmei strânse în înlănțuiri pe linia pantei.

Avantajele urmei largi:

Echilibrul lateral superior

Sprijin solid pe schiul exterior

O introducere a genunchiului din vale care favorizează așezarea pe muchie

Facilitarea trecerii greutății de pe schiul din vale pe cel din deal, fără o descărcare

pronunțată a schiurilor; se ralizează astfel o „pilotare” continuă a schiurilor printr-o mișcare laterală , întregită de acțiunea forței centrifuge în faza de conducere a virajelor.

Înlănțuirile pe linia pantei, care presupun o strecurare a schiorului printre fanioane, ținuta apropiată a schiurilor este mai sigură și mai ușor de controlat.

2. Adoptarea uunei poziții mai joase care permite o urmă largă, specifică slalomiștilor moderni; gleznele sunt puțin flexate, în schimb genunchii, foarte mult. Această poziție este obositoare, deoarece ține mușchii coapsei încordați.

Avantajele poziției:

Picioarele au o mare mobilitate pentru a pivota, iar mișcările laterale efectuate de genunchi produc efecte imediate la nivelul schiurilor; de exemplu, așezarea pe muchie și începerea unui nou viraj.

Schiorul întinde cu mai multă ușurință picioarele la înscriere pe curba virajului și asigură o conducere controlată a schiurilor prin presinea exercitată asupra cozilor, în special a schiului exterior.

Favorizează execuția elementului esențial al tehnicii de absorbție, lăsarea picioarelor spre înainte la intrarea în viraje.

3. Declanșări rapide ale virajelor obținute prin împingerea picioarelor înainte, adică un pilotaj direct și continuu al schiurilor. În tehnica clasică, intrarea schiurilor în ocolire presupune o ușoară frânare datorită modificării de presiune, descărcării, schimbării muchiilor și impulsuluui inițial de pivotare. Schiorii au observat că, împingând picioarele înainte la declanșarea virajelor schimbă muchiile mai lent, progresiv, ca și înscrierea în ocolire, fără să fie nevoie de impulsul inițial de pivotare, ceea ce asigură o pivotare mai bună. O asemenea declanșare este ușurată dacă se folosește o movilă.

Avantaje:

Elimină chiar cele mai mici frânări la intrarea în viraj;

Anulează efectul variațiilor de teren;

Permite o echilibrare dinamică longitudinală optimă.

4. Întinderea piciorului exterior în faza de conducere a virajului necesară declanșării virajelor este urmată de o pivotare în special a piciorului exterior având drept scop menținerea unei presiuni constante asupra schiurilor.

Când schiorul depășește linia pantei, simte o comprimare pe schiuri; având picioarele întinse, el poate printr-o flexie a genunchilor să absoarbă suprapresiunile evitând orice derapaj.

Întinderea picioarelor permite reluarea fină a contactului cu fundul adânciturii care urmează unui hop.

Permite o alunecare continuă, uniform accelerată, indiferent de profilul terenului.

5. Folosirea ritmului în înlănțuirile virajelor (un viraj îl pregătește pe următorul). Văzut prin profil, slalomistul realizează un balans vertical ritmat, chiar în pozițiile joase. Din față sau din spate, el prezintă un balans lateral ritmat al picioarelor menținute permanent sub bust. Acestor două ritmuri li se adaugă al treilea- ritmul înfigerii și sprijinului pe baston. Însuși ansamblul musculaturii corpului participă ritmat , fiecărei contracții musculare urmânduu-i o alta opusă. De aceea încorporarea unui ritm de mișcare este un ajutor pentru slalomist, care trebuie să și-l descopere chiar și în traseele de slalom montate aritmic.

6. Aderența permanentă cu relieful terenului, ceea ce permite un control al liniei ideale, al vitezei și evitarea derapajelor provocate de șocuri sau de împingerile laterale exagerate ale cozilor. Aderența permanentă este efectul unei presiuni constante a schiurilor pe zăpadă și capacității de adoptare a pozițiilor joase.

7. Precizia de declanșare și conducere a curbei virajelor în raport cu un reper exterior- fanionul porții- și într-o strictă relație cu poarta anterior depășită și cu cea care urmează.

8. Conducerea tăiată a virajelor completată cu câștigarea de înălțime între viraje, prin cramponare pe schiul din deal.

9. Accelerări la sfârșitul virajelor prin bastonări, propulsări, pași de patinaj.

10. Adoptarea unei stări psihice ofensive, de atac, cu anticipare, căreia îi corespunde o atitudine concentrată, pregătită de acțiune. Slalomistul nu trebuie să aștepte reacțiile terenului cu efect distructiv asupra echilibrului, ci să prevadă contramăsuri.

11. Ilustrarea perfectă a punctului de vedere exprimat mai sus, este posibilă prin tehnica de absorbție, una din caracteristicile schiorului de performanță.

Capitolul II FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

2.1 Bazele generale ale metodicii învățării schiului

Datorită condițiilor și continua îmbunătățire în care evoluează schiul, metodica învățării a fost îmbunătățită. Acest lucru a dus la atragerea a cât mai mulți iubitori ai sporturilor de iarnă, pe pârtiile de schi. Dintre aceste condiții amintim:

Terenurile mai bine alese și amenajate;

Extinderea și folosire mijloacelor de trensport pe cablu;

Perfecționarea și diversificarea materialelor și echipamentelor de schi.

Acestor condiții li se adaugă și câțiva factori de natură organizatorică:

Dezvoltarea activității sportive a sistemului competițional de masă și performanță;

Valorificarea inteligenței și experienței celor mai buni tehnicieni, practicieniși oameni de știință. (Pașcu, S., Bogdan, T., 2003)

„Circul Alb”, după cum a fost denumit circuitul Cupei Mondiale, ca și alte competiții de acest nivel a dus la creșterea considerabilă a emulației față de această disciplină spotivă. Virtuozitatea marilor competitori depășește limitele clasicelor școli de schi: franceză, austriacă, germană și norvegiană.

Metodica învățării, fiind baza performanțelor viitoare, se dezvoltă continuu, încercând să pună la dispoziția tuturor celor care doresc să își însușească tainele schiului, metode și mijloace moderne, accesibile, care să ușureze procesul de instruire. Metodele vor fi diferențiate în funcție de particularitățile fizice, cele de vârstă, nivelul de pregătire, sex, în concordanță cu obiectivul fiecărui precticant: de recreație, fortificare a sănătății, petrecerea timpului liber într- un mod cât mai plăcut pentru amatori sau de a- și îmbunătăți deprinderile motrice specifice și să- și demonstreze aptitudinile în întreceri, pentru competitori.

Este important ca deprinderile motrice specifice să fie dobândite într- un cadru organizat sub directa îndrumare a unui cadru calificat: profesor, antrenor, instructor, monitor, activând în cadrul unor școli, cluburi sau asociații. Activitatea pe pârtie să se facă sub directa îndrumare a profesorului, în grupuri mici (restrânse), respectând întru totul indicațiile profesorului.

Procesul de instruire și antrenament specific schiului presupune acumularea de cunoștințe, priceperi, deprinderi, perfecționarea calităților motrice și trăsăturilor psihice, în conformitate cu principiile didactice (principiul participării conștiente și active, principiul intuiției,principiul accesibilității, principiul sistematizării și continuității, principiul legării teoriei de practică, pricipiul durabilității).

În procesul de învățare, împreună cu sarcinile generale de educare, în primul plan se află însușirea de cunoștințe și deprinderi noi. În procesul de antrenament, împreună cu rezolvarea acelorași sarcini pedagogice, se perfecționează aceste deprinderi în vederea atingerii unor performanțe înalte.

2.1.1 Formarea deprinderilor motrice de deplasare pe schiuri

Deplasarea pe schiuri, alpin sau fond, se realizează folosind o serie de forme (acțiuni motrice): mers pe schiuri, coborâri, frânări, ocoliri. Acestea nu sunt altceva decât principalele elemente tehnice ale schiului. (Pașcu, S., Bogdan, T., 2003)

Asimilând noțiunea de element tehnic specific schiului, celei de deprindere motrică de deplasare pe schiuri, menționăm faptul că acestea se formează întru- un cadru organizat și dirijat în timpul procesului de instruire. Aici, respectându- se etapele formării deprinderilor motrice se urmărește realizarea integrării mișcărilor simple care compun acțiunea motrică, în structuri automatizate care răspund unor situații.

Cu alte cuvinte deprinderile motrice „sunt forme concrete de activitate motrică, care au la bază stereotipuri dinamice realizate prin legături temporale în scoarța cerebrală motorie”.

Deprinderile motrice de deplasare pe schiuri pretină diferite particularități datorate modului de manifestare (schi fond sau schi alpin).

În cazul deprinderilor motrice (tehnicii) schiului alpin este vorba de deprinderi complexe- deprinderi parțial automatizate, în ele automatizându- se numai o parte a acțiunilor, și anume deprinderile elementare. Totodată deprinderile complexe pot fi considerate stereotipuri dinamice cu mai multe verigi. În timp ce părțile automatizate decurg de la sine, verigile care necesită control exteroceptiv „se perfecționează și ele în sensul detectării și diferențierii mai precise și mai prompte a semnalului din ambianță”.

Executarea procedeului (ocolire, frânare etc) constituie exemple de deprinderi motrice complexe în care partea automatizată o reprezintă elementul propriu- zis, iar verigile care necesită control exteroceptiv sunt reprezentate de condițiile mereu schimbătoare apărute în alunecarea pe pârtiile de schi.

Formarea deprinderilor motrice de deplasare pe schiuri este un proces de învățare motrică. Acest lucru contă în principal în „acte de comportament în care reacțiile stabilizate sunt dependente de componentele senzoriale proprioceptive”.

Învățarea preceptiv- motrică (întâlnită și sub numele de senzorio- motrică) constă în modificarea comportamentului în funcție de condițiile concrete din antrenament și concursuri.

Sportivul reacționează cu un răspuns preferat care poate, în același timp, să fie perfecționat sub aspectul coordonării, peciziei sau fineții. Acest tip de deprindere motrică se relizează prin organizarea spațio- temporală a „evenimentelor externe” percepute direct.

Formarea noilor deprinderi se realizează prin exersare, iar deterioararea lor se datorează lipsei solicitărilor specifice.

Pornind de la cele prezentate mai sus menționăm că formarea deprinderilor motrice de deplasare pe schiuri este un proces derulat în mai multe etapte, un proces complex, atât intelectual cât și motric, condiționat de numeroși factori subiectivi și obiectivi, dintre care amintim:

Complexitatea procedeelor tehnice specifice shiului;

Aptitudinile elevului;

Nivelul calităților lui motrice în general și al îndemânării în mod special;

Nivelul pedagogic al instruirii;

Cantitatea și modelul de eșalonare al exersării;

Experiența motrică anterioară;

Aprecierea și autocontrolul rezultatelor;

Interesele, motivația elevului- care poate determina participarea conștient- activă, concentrarea atenției, mobilizarea, toate susținute de efortul de voință.

Etapa I

În etapa întâi de formare a deprinderilor motrice de alunecare pe schiuri se realizează informarea și formarea imaginii mentale sau a configuației spațiale a miscării, sau cognitivă. Unii autori o mai numesc și etapa informării și a formării reprezentărilor.

Acestei etape îi sunt caracteristice formarea reprezentării generale a mișcării studiate (mers, coborâri, opriri, urcări etc) și primele încercări de executare a acestora.

La relizarea unei reprezetări corecte se vor utiliza metode de instruire ca: explicația și demonstrația. Importanța acestor metode este esențială, aceste trebuind adaptate nivelului de pregătire și vârstei sportivului. Pe baza unor explicații corecte, clare și concise, a mijloacelor intuitive folosite (demonstrație, video, foto etc) trebuie să se ajungă la formarea unor imagini mentale asupra momentelor cheie sau trăsăturilor principale ale mișcării ce se învață (poziții ale corpului în timpul mișcării, balans, rotație etc). Odată formate aceste imagini mentale, subiectul își elaborează un plan mental al acțiunii ce urmează să fie executată.

La baza alcătuirii acestui plan stă și experiența motrică anterioară (deprinderile motrice dobândite anterior și influențele lor prin transfer pozitiv sau negativ), aptitudinile motrice, spiritul de observație. Din acest punct de vedere Matveev denumește această etapă a „învățării inițiale”.

În momentul executării primelor alunecări pe schiuri impulsurile nervoase ajunse la nivelul scoarței emisferelor cerebrale iradiază, acest lucru fiind prezent datorită faptului că acțiunea motrică la acest nivel este nespecifică. Prin iradiere, excitațiile cuprind nu numai sectoarele grupelor musculare care trebuie să îndeplinească mișcarea.

Rezultatul iradierii este excitarea (stimularea) concomitent a mai multor centri nervoși care se manifestă printr-o generalizare a răspunsurilor motrice care se exteriorizează. În plan practic, schiroii începători execută o serie de mișcări inutile, necoordonate, realizate printr-o rigiditate a întregului corp, mișcări efectuate cu o mare risipă și consum de energie.

În timpul procesului de învățare cantitatea de informație este foarte mare, de aceea ea trebuie eșalonată respectând principiul accesibilității.

Pe parcursul învățării schiului, elevul este bombardat cu o mulțime de informații recepționate pe căile aferente cunoscute:

Informații vizuale, impresii optice asupra locului unde se află, asupra ambianței în care se desfășoară activitatea;

Informații tactile, simțul presiunii rezultat atât din rezitența zăpezii asupra schiurilor, bocancilor, legăturilor cât și a impulsurilor ce apar la trecerea peste diferite forme de teren;

Informații vestibulare, simțul echilibrului în condișii de alunecare (echilibru dinamic), poziția corpului în doferite momente ale deplasării pe schiuri;

Informații acustice privind sursele de zgomot din mediul ambiant;

Informații kinestezice, privind relizarea internă a mișcării- simțul muscular.

Observarea atentă, reprezentarea mintală a mișcării tehnice și experiența practică conștient dobândită prin exerciții repetate însoțite de evaluare și perfecționare, sunt elemente care caracterizează învățarea sistematică.

Schiul se învață schiind și comparând execuțiile într- o manieră conștientă:

Se compară ceea ce s-a avut în atenție să se facă cu ceea ce s-a realizat;

Se repetă, variind schimbările de presiune asupra schiurilor, schimbând ritmul exercițiilor tehnice;

Se compară informațiile anterioare cercetându- le pe cele simțite în timpul execuției mișcărilor,sesizând și selecționând greșeli esențiale pentru a le corecta;

Elevul învață să schieze pbservând atenti și conștient, încercând să recunoască caracteristicile care îl pot ajuta să înțeleagă mișcările și evetual să le descrie;

Elevul își imaginează ce ar dori să- și însușească înainte de a executa. Își pune întrebări precise la care caută să găsească răspunsuri potrivite;

Elevul încearcă să armonizeze informațiile verbale primite de la profesor (corectările) cu impresiile personale, imaginându- și că ar explica el;

Elevul învață să schieze experimentând, percepând și evaluând, încercând prin exerciții conștiente să îmbunătățească condițiile de învățare, reperând progresele. El descrie ce a încercat să execute, ce a gândit și a simțit în timpul mișcării, repetă aceeași succesiune a mișcărilor în condiții variate, înercând să perceapă diferențele.

Specificitatea formării deprinderilor motrice de alunecare pe schiuri, în această etapă a învățării, reprezintă obținerea echilibrului dinamic- echilibru în timpul alunecării. Aceste condiții cu totul neobișnuite și care sunt foarte rar întâlnite, pot fi influențate pozitiv (transfer pozitiv) sau negativ (transfer negativ), de acțiunile motrice specifice disciplinelor sportive însușite anterior.

Pentru a preîntâmpina dificultățile ce îi pot apărea începătorului și pentru a elimina teaa de accidentare, trebuie să acordăm o atenție deosebită creării celor mai bune condiții prin alegerea și pregătirea atentă a materialelor de schi, alegerea și pregătirea terenului de lucru. Trebuie să se acționeze cu mult tact și pricepere pentru a diminua reflexele de apărare, care frânează formarea deprinderilor necesare meținerii echilibrului și conducerii schiului, după ce în prealabil s-a relizat acomodarea cu echipamentul de schi.

Etapa II

Denumită „etapa mișcărilor grosiere sau insuficient diferențiate” este caracterizată de primele execuții practice ale procedeelor tehnice respective.

Principala sursă de informații în această etapă o constituie indicațiile profesorului referitoare la pozițiile de coborâre și la mișcările diferitelor segmente în anumite momente ale execuției. Datorită caracterului nou și inedit al mișcării, aceasta se relizează cu stângăcie, cu mare consum de energie. Mișcările se relizează sacadat, cu amplitudine și ritm necorespunzătoare, și în general cu multe greșeli. Acestea se datorează îlăturării mișcărilor inutile și a efectuării primelor repetări corecte.

Această etapă este denumită și „etapa mișcărilor încordate”.

La nivelul emisferelor cerebrale apar procese de diferențiere. Se păstrează și întăresc acele mișcări care sunt absolut necesare și exprimă relațiile permanente ale acțiunii reciproce cu mediul înconjurător.

În această etapă un rol important în corectarea greșelilor îl are feedback- ul reprezentat de observațiile profesorului, vizionarea propriei execuții pe video etc. Pentru evitarea și corectarea greșelilor se pot folosi exerciții ajutătoare dar în același timp vor fi revăzute condițiile organizatorice și unele aspecte metodice ale lecțiilor. Această etapă fiind cea a legării momentelor cheie ale mișcării, nu este indicat să se treacă șa învățarea elementului următor până ce elementul anterior nu s-a fixat într- un grad corespunzător, deoarece numai atunci în învățarea celui de- al doilea nu se vor crea confuzii.

Pentru a fixa mișcările trebuie ca treptat să obișnuim schiorii cu executarea lor corectă, idiferent de apariția unor excitanți deosebiți (strigăte, starea terenului, limitarea spațiului de lucru, prezența unor obstacole etc).

Organizarea unor întreceri și deplasări în teren variat creează situații adecvate pentru fixarea deprinderilor.

Etapa a III- a

Etapa coordonării și a consolidării procedeelor tehnice, este denumită de Matveev etapa „fixării și consolidării” sau a perfecționării. Este caracterizată de efectuarea corectă a mișcării, de regulă în condiții standard sau stereotipe, cu indici superiori de forță, de precizie, cu ritm și amplitudine corespunzătoare.

Mutiplele repetări ale unui procedeu bine determinat de deplasare pe schiuri duce la automatizarea mișcărilor componente. Acestea se refletă prin aceea că dispare stângăcia, mișcările devin mai economice, repezi și precise, tenica devine stabilă chiar la schimbările condițiilor de deplasare.

La nivelul scoarței cerebrale dispare starea de iradiere, caracteristică acestei etape fiind concentrarea asupra sectoarelor grupelor musculare care trebuie să îndeplinească mișcarea. Deprinderea motrică apare ca un șir de reflexe condiționate, proproceptive, complexe înlănțuite.

Totodată, în această etapă se face simțită dezvoltarea simțurilor specializate. În aceste condiții se stabilește acel așa- zis „simț al schiurilor”, „simț al zăpezii”, „simțul echilibrului de alunecare”, ceea ce ne ajută la reglarea mișcărilor din care face parte procedeul respectiv.

În această etapă corectările vor viza doar anumite detalii ale execuției, tinzându- se către maxima eficiență (în unele cazuri măiestrie). Această etapă se mai numește și „etapa de stabilizare a mișcării”.

Etapa a IV- a

A patra etapă a învățării tehnicii de alunecare pe schiuri este etapa „perfecționării și a supraînvățării”. Este caracterizată de efectuarea procedeului tehnic în condiții variate și cu indici superiori de eficiență (coordonare, precizie, ritm, cursivitate ș.a.).

Posibilitatea adaptării procedeului tehnic condițiilor mereu schimbătoare (teren, vânt etc) duce la formarea priceperilor motrice superioare. De altfel, această etapă mai poate fi numită și etapa „declanșării priceperilor superioare”. În această etapă la nivelul sistemului nervos central excitația și inhibiția sunt automatizate, lucru ce concură la stabilizarea și automatizarea mișcărilor și la formarea stereotipului dinamic.

În schiul alpin supraînvățarea este dată de numărul mare de repetări ale procedeului tehnic, de participarea intelectuală și cognitivă pentru a analiza condițiile mereu schimbătoare (configurația pârtiei, viteza de deplasare, particularitățile zăpezii ș.a) și modul de acționare în funcție de acestea.

În această etapă exersarea se realizează prin structuri de exerciții cu modificări de ritm și de teren, în condiții schimbatoare, solicitând la maxim capacitatea de adaptare a sportivului.

În finalul descrierii acestor etape, trebuie să subliniem că diferențierea precisă a acestora din punct de vedere teoretic este făcută din rațiuni didactice, dar și practice, în sensul că, prin circumscrierea precisă a etapelor și a caracteristicilor lor, se pot stabili mijloace și metode adecvate de realizare a obiectivelor specifice fiecărei etape.

2.2 Metode de învățare

Învățarea este determinată de modul în care copilul recepționează, procesează și asimilează informația. Profesorii eficienți, empatici, orientați spre elev vor evalua modul în care elevii recepționează informația, preferințele sau predispozițiile spre un canal de transmitere al informației – auditiv, vizual etc. (Bogdan, T., Lazăr, L., 2011)

Chiar dacă există mai multe strategii prin care omul învață și acesta manifestă preferințe spre una sau spre alta, în realitate nu putem vorbi de utilizarea unei singure metode, izolate și nici nu se recomandă. Posibilul efect ar fi omiterea sau pierderea de informații si, astfel, crearea unei imagini mentale incomplete despre conținutul de învățat. În schimb, se recomandă folosirea mai multor metode, în funcție de împrejurările în care se desfășoară ănvățarea. Jensen dezvoltă patru momente prin care se manifestă procesul de învățare, la nivel individual:

Pregătirea- reprezintă infoluența pe care o au asupra învățării stările emoționale, situațiile sociale și de mediu.

Recepționarea- preceperea stimulului venit pe canalele preferențiale- vizuale, auditive, chinestezice etc.

Procesarea- se referă la „digerarea” și asimilarea informațiilor în emisfera cerebrală dominantă.

Reacția- este ceea ce face individul cu informația.

Eficiența procesului de învățare este determinată de preferințele manifestate față de canalele pe care se recepționează informația. Astfel, fiecare individ are tendința de a recepționa informația pe canal auditiv, vizual etc. Identificarea de către profesor al modului dominant de percepere duce la o eficientizare a procesului de comunicare și atuomat la succes în învățare. Drept urmare fiecare dintre noi are un mod dominant de a percepe lucrurile.

Fiecare dintre stilurile de învățare prezentate mai jos au la bază o activitate psihică dominantă, care caracterizează stilul respectiv. Astfel avem:

Observația- „cel ce privește”- aceste persoane învață cel mai bine privind. Explicațiile nu sunt foarte eficiente.

Caracteristici: aceștia tind să stea la sfârșitul șirului, să coboare ultimii, le place să urmărească evoluțiile celorlalți, sunt buni ascultători.

Conceptualizarea- „cel care gândește”- probabil că au citit totul despre cum se învață schiul, deci au nevoie de explicații foarte amănunțite pentru a înțelege ce trebuie să facă.

Caracteristici: s-ar putea să dorească să urce pe telescaun împreună cu profesorul pentru a discuta despre tehnica schiului. Este curios, pune întrebări.

Experimentarea- „cel care simte”- sunt cursanții receptivi cu simțul chinestezic bine dezvoltat. Ei învață ușor multe discipline sportive și sunt foarte conștienți de ceea ce fac și ce simt.

Caracteristici: prind repede mișcarea,feedback bun, au o cocordonare și un echilibru bun dobândite din alte sporturi.

Experiența concretă- „cel care face”- copiii din această categorie sunt practici și funcționali. Ei se plictisesc repede, iar explicațiile au o mică importanță. Învățarea se realizează prin executarea, efectuarea activității respective.

Caracteristici: sunt nerăbdători și dornici să execute mișcările. Vor fi primii care vor efectua o execuție nouă, sau primii după profesor când e vorba să înceapă lucrul cu toată grupa. De obicei sunt cei la care le place să facă coborîri non-stop și doresc cu orice preț să mai facă o coborâre înainte de a pleca.

2.3 Greșelile și corectarea lor

Pe parcursul învățării diferitelor procedee tehnice de deplasare pe schiuri, pot apărea diferite greșeli de execuție. Determinarea și corectarea lor la timp îmbunătățesc și accelerează învățarea. (Pașcu, S., Bogdan, T., 2003)

După importanța lor, greșelile se pot impărți în: greșeli de bază și greșeli secundare. Greșelile de bază reprezintă abateri de la structura de bază a mișcării. Greșelile secundare scad eficiența mișcării, fără a denatura structura.

În timpul mersului pe schiuri, schimbarea unui detaliu de bază din cadrul mișcărilor se reflectă asupra întregii structuri a mersului. De exemplu: mersul într- o poziție înaltă duce la o împingere cu piciorul întins, pierzând echilibrul în timpul alunecării, acest lucru provoacă alunecarea cu sprijin dublu, precum și împingerea în sus, dând aspectul unui mers săltat cu pas mic și risipă de energie.

În practică se întâlnesc greșeli întâmplătoare și greșeli obișnuite. Greșelile întâmplătoare apar atunci când însușirea tehnicii nu este încă automatizată. Ele se elimină ușor, nu sunt stabile și se corectează destul de repede. Greșelile obișnuite sunt acele abateri de la mișcarea de bază care nu au fost corectate la timp și care, pe parcursul învățării s-au automatizat, s-au fixat devenind stabile.

Cauzele apariției unor astfel de greșeli sunt: înțelegerea insuficientă a mecanismului de bază al procedeului respectiv, slaba pregătire fizică, folosirea unor exerciții care nu sunt în concordanță cu posibilitățile elevului, oboseală etc.

Însuficienta înțelegere a tehnicii poate fi rezultatul explicației greșite sau confuze, demonstrării greșite sau neatenției elevului. Oboseala provoacă dereglarea coordonării mișcărilor însușite anterior. Timpul insuficient acordat pentru învățarea mișcării respective, cât și fixarea incorectă a elementelor care se învață pot duce, de asemenea, la apariția diferitelor greșeli. Pentru preîntâmpinarea unor astfel de situații trebuie ca elevii să înțeleagă corect procedeul tehnic pe care urmează să- l execute și să fie accesibil. Nu este ușor să observe o mișcare complexă.

Pentru a observa o anumită greșeală, profesorul, la început, va urmări mișcarea în totalitatea ei, iar după aceea își va concentra atenția asupra părții corpului sau momentului cel mai important din mișcarea respectivă. Distanța cea mai bună pentru a observa execuția elevului este de 15- 20 m.

Este important să se corecteze greșelile de bază, prezentându- le elevului în ordinea prioritară. Este de preferat ca la o intervenție să fie semnalată o singură greșeală pentru a nu complica inutil execția ulterioară a elevului.

Greșelile secundare, de mai mică importanță, de multe ori sunt retușate pe măsură ce elevul își însușește mai bine mecanismul mișcării. Dacă ele insă persistă, vor trebui semnalate pentru a evita ca ele să devină obișnuințe.

În timpul desfășurării exersării profesorul intervine cu anumite corectări. Pentru ca acestea să dea rezultatele scontate, există anumite cerințe:

Fiecare corectare să fie precedată de o laudă, de o apreciere pozitivă;

În primele faze ale învățării vor fi corectate greșelile fundamentale (cele care dereglează mecanismul de bază al mișcării) și apoi cele secundare (cele care influențează eficacitatea mișcării);

Să nu se enumere mai multe greșeli deodată;

Elevul să fie convins de greșeala proprie și profesorul să fie capabil de a o comenta, cunoscând temeinic cauzele ei;

Corectarea să fie scurtă și la obiect;

Atunci când se fac corectări la întreaga grupă, acestea să vizeze greșeli cu caracter general de manifestare, să se explice cauza lor, corectarea să se refere la greșeală, evitându- se referiri la persoană;

Corectarea să se producă imediat în urma mișcării greșite;

Încercările complet nereușite să nu se repete de mai multe ori în speranța că prin repetare se înlătură și cauza greșelilor ce au apărut, trebuie să se intervină la condițiile de lucru, la tema dată etc;

Atunci când se lucrează în grup, corectarea să fie făcută cu tact pedagogic, să nu jignească, să stimuleze, să fie însoțită de o recomandare clară, la obiect.

În primele etape ale învățării schiului, cele mai importante sarcini ce stau în fața elevului se referă la formarea capacității de recepționare a structurilor de timp, spațiae și dinamice ale mișcării. Pentru profesor, în aceste momente este necesară întervenția cu anumite ajutoare ritmice: comenzi, semnale vizuale. Alături de acestea mai putem folosi următoarele condiții de exersare:

Exersarea pe lângă sau în urma unui partener, bun executant;

Exersarea sincronă în cadrul grupului;

Exersarea în urma profesorului sau deplasarea pe urma lăsată de acesta pe zăpadă;

Încurajări ale profesorului cu accentuarea prin ton a mișcării;

Elevul sau întreaga grupă își pot comanda cu voce tare ritmul execuției, subliniind accentele etc.

Regula de bază pe acre profesorul trebuie să o respecte este ca prin condițiile de lucru: teren, zăpadă, viteza de deplasare să ușureze însușirea ritmului propriu prin mișcările ce se învață.

Stimularea gândirii elevilor în procesul învățării motrice este deosebit de importantă, întrucât duce la însușirea unui sistem de noțiuni în legătură cu exercițiul sau procedeul tehnic pe care îl va executa prin aceasta la asigurarea lui mai rapidă, mai corectă.

Învățarea inteligentă, conștientă prin înțelegere, prin anticipare și rezolvare de probleme, prin creație și decizie inventivă, presupune participarea gândirii elevului în timpul învățării. Pe această cale elevul reușește să-și analizeze propriile mișcări, să le compare cu modelul, să aprecieze ce este corect sau greșit în exercițiu, ce anume trebuie îmbunătățit.

Conștientizarea elevilor asupra necesității folosirii autocomenzilor în timpul execuției are ca urmare activitatea gândirii lor, îndreptarea atenției spre simțirea mișcărilor pe care le execută. Înțelegerea corectă a mișcărilor determină reglarea focarului de excitație optimă pe scoarța cerebrală, ceea ce înlesnește transmiterea excitației din primul în cel de-al doilea sistem de semnalizare. Mișcările sunt gândite, elevul fiind conștient.

Deosebit de valoroase în această direcție sunt exercițiile ideomotorii, executarea mentală a mișcării sau a procedeului tehnic respectiv. Efectul acestor condiții de bazează pe reacțiile motrice și funcționale care survin în mod automat în momentul în care elevul își reprezintă și repetă în gând mișcarea. Această repetare mentală a mișcării pregătește executarea ei ulterioară și contribuie la formarea, consolidarea și perfecționarea ei.

Formarea deprinderilor motrice începe încă din timpul efectuării exercițiilor ideomotorii. De exemplu: pornind de la importanța pe care o are sincronizarea schiurilor pe lat prin împingerea simultană a genunchilor prin balans vertical și pivotarea picioarelor, moment cheie pentru declanșarea ocolirilor spre vale, vom propune elevului să repete în gând acste acțiuni până va simți contracția diferențiată a grupelor musculare care trebuie să intre în acțiune pentru realizarea lor cât mai fidelă comparativ cu modelul prezentat.

De cele mai multe ori, noțiunile pe care și le formează elevul despre exercițiul sau procedeul tehnic pe care îl învață în urma demonstrației și explicației profesorului, sunt incomplete omițându- se multe elemente esențiale și caracteristici mai importante.

De regulă profesorul prezintă modelul mișcării și cere elevului să o reproducă cât mai fidel. El apreciază execuția, iar când corectează, explică și demonstrează, se referă tot la execuție și nu la programul mental, care nu poate fi cunoscut decât indirect, prin execuția elevului.

Această lacună a sistemului de învățare tradițional este înlăturată în didactica modernă prin aplicarea principiilor învățământului programat care acordă atenție nu numai acțiunilor profesorului și elevului, ci și proceselor psihice ce însoțesc și determină aceste acțiuni.

Principiile didactice moderne, ale conștinetizării, probelmatizării, programării, modelării ca și metodele și mijloacele puse în slujba acestora, asigură orientarea permanentă a elevului spre perceperea propriilor mișcări. În același timp acestea duc la formarea priceperii de reglare conștientă a exercițiilor prin autocontrol și verificarea reacțiilor, a rezultatelor obținute, asigurând conținutul formativ al învățării, mărindu- i eficiența în formarea deprinderilor motrice.

Tot pe linia stimulării capacității elevului de a rezolva singur o parte din problemele pe care le pune însușirea unor noi mișcări ale tehnicii schiului, se situează și folosirea metodei globale în învățare. Ea permite în cele mai multe situații formarea mai rapidă a deprinderilor motrice de deplasare pe schiuri, decât prin metode analitice. Acest lucru se datorează și faptului că ea contribuie la realizarea unui lucru esențial în învățarea unor procedee tehnice, execuție ritmică.

Experiența a demonstrat că prin metoda globală există mai multe posibilități de reușită decăt de eșec, chiar la învățarea uncor mișcări cu un grad mai ridicat de complexitate. Acest lucru nu exclude, desigur, folosirea metodei analitice. Destul de convingător pentru a impulsiona învățarea schiului pe această cale, rezultatele obținute în două situații: folosirea schiurilor scurte și amenajarea terenurilor de schi pentru copii.

Schiul, asemănător altor discipline practice, oferă un câmp larg pentru aplicare și a altor metode practice de învățare: înstruirea programată, algoritmizarea, învățarea prin descoperire.

2.4 Tehnica și tehnologia carve

2.4.1 Tehnica virajului „tăiat”

CARVING-ul care în engleză înseamnă “a tăia” denumește atât o tehnică cât și o probă de actualitate a schiului denumit de mulți „știința ocolirii conduse” reprezintă tehnica contemporană în abordarea ocolirilor.

Reprezintă poate cea mai mare provocare tehnică pe o pârtie de schi. Cheia constă într-o stăpânire foarte bună a tehnicii clasice de schi, și prin a lăsa schiurile să facă acest lucru, folosindu-te de designul lor făcut pentru a tăia virajele. Schiurile “carv” permit acest lucru grație construcției specifice mult studiate.Trebuie reținut faptul că fiecare viraj trebuie condus fără a grăbi ieșirea din ocolire.

Virajul “tăiat” este virajul realizat pe cantul schiului și de- a lungul acestuia, pe cât posibil fără a derapa (Bogdan, T., Lazăr, L.,2011).

Elementele de bază ale acestui viraj sunt: alunecarea, cantarea, întoarcerea, încărcarea și descărcarea schiurilor (Bogdan, T., Lazăr, L., 2011).

Virajele “tăiate” sunt imprimate de o poziție dinamică a corpului în timpul virajului, o cantare optimă și un balans pe verticală cât mai mic.

Virajul „tăiat” realizat pe și de-a lungul cantului, nu prezintă nicio formă de frânare, devenind foarte rapid. Datorită vitezei și în vederea realizării unei coborâri în condiții de maximă siguranță aceste viraje se realizează doar pe pârtii adecvate cu o lățime mare.

Alunecarea este influențată de mai mulți factori:

Energia cinetică acumulată de schior la contactul cu suprafața de alunecare;

Înclinarea pantei;

Proprietățile zăpezii;

Ceara folosită, talpa schiului.

Cantarea este elementul de bază în virajul „tăiat” și se obține prin înclinarea piciorului într-o parte, în timp ce cealaltă parte a piciorului se ridică. Această mișcare se transmite schiului prin intermediul echipamentului (bocanci, legături, schiuri). Cu cât cantarea este mai eficient realizată, cu atât derapajul va fi mai mic.

Încărcarea este la fel de importantă ca și cantarea, deoarece acestea generează îndoirea schiului și, automat, obținerea virajului tăiat. În timpul unui viraj complet are loc un „joc de canturi” (cantare- decantare- cantare), de pe canturile interne ale ocolirii următoare.

Încărcarea se poate realiza în două moduri: pasiv (datorită forțelor externe) și activ (datorită forțelor interne). Totodată ntensitatea încărcării schiurilor este diferită în funcție de fazele virajului. (Bogdan, T., Lazăr, L., 2011).

Întoarcerea este rezultatul cantării și al încărcării schiului. Întregul sistem schi- schior se va întoarce, adică schiurile nu vor fi mișcate activ, acestea se intorc datorită formelor sale taliate (Bogdan T., Lazăr L. ,2011).

Mecanismul tehnic:

Poziția joasă a corpului, articulațiile gleznei, genunchiului și coxo- femurală puternic flexate;

Se întinde piciorul din deal, îndoindu-se cel din vale pentru a se produce decantarea schiurilor (așezarea schiurilor pe toată talpa). În același timp trunchiul se orientează spre înainte și înspre vale;

Se continuă înclinarea corpului spre interior, mișcare susținută și de rotația corpului înspre vale;

Schiurile vor fi așezate pe canturi și conduse spre linia de pantă, datorită formei lor; Schiurile vor fi conduse activ, prin exercitarea unei presiuni egal repartizate pe ambele schiuri; Unghiul de cantare se mărește prin înclinarea și arcuirea suplimentară a corpului, spre interiorul virajului (Bogdan, T., Lazăr, L. .,2011).

Caracteristici ale tehnicii carve:

Paralelism în ocolire;

Mărirea poligonului de susținere prin poziția depărtată a schiurilor;

Elementul declanșator al ocolirii îl reprezintă construcția schiului;

Angulația specifică

Diferența dintre metoda clasică și cea carve este că se acordă o importanță deosebită în folosirea canturilor, precum și transferul de greutate de pe un genunchi pe celălalt (de pe cant pe cant).

Elementele principale de inițiere sunt date de acțiunea simultană a membrelor inferioare. Specifică tehnicii carve este repartizarea greutății majoritar pe schiul intern, grație coborârii centrului de greutate cât mai aproape de sol.

Elementele importante în carving sunt reprezentate de balans și schimbul de greutate, care cer un oarecare efort și concentrare. Într-o ocolire carve derapajul este eliminat datorită efectului sidecut, care definește cu exactitate traiectoria de urmat.

Schiul interior susține majoritar greutatea corpului, schiul exterior fiind cel care deterimă tăierea virajului și controlul presiunii. Carvingul are două forme de manifestare date de caracterul competițional și forma de masă.

Ocolirea carving este costituită din trei faze, care cuprind elemente specifice:

Faza de declanșare – inițierea ocolirii;

Faza de conducere;

Faza de transfer – ieșire din ocolire.

2.4.2 Tehnologia schiului carve

Anatomia schiului carve

Fig. 7 Anatomia schiului carve

Schiurile clasice, cu care majoritatea oamenilor au fost obișnuiți, prezentau dezavantaje în realizarea optimă a ocolirilor atât în probele specifice ale schiului alpin competițional, cât și la nivelul schiului ca activitate de recreere. Pentru a îmbunătăți viteza de alunecare, eliminarea derapajului în vederea obținerii unor rezultate mai bune, a apărut necesitatea inovării tehnologiei de fabricare a schiurilor, apărând schiul carv.

La o primă vedere, se poate observa mijlocul mai subțire decât vârful și coada acestuia, sub forma unei “talii de viespe”.(Fig. 7) O dată cu înțelegera structurii schiului carv, vom înțelege mecanismul de declanșare al ocolirilor specifice (carve).

Schiul carv este alcătuit din:

Centrul schiului (waist)

Raza de curbură (sidecut radius)

Coada schiului (tail)

Vârful schiului

Definiții și caracteristici ale schiului carve (Heckleman, M., 2001)

Centrul schiului (waist) prezintă o curbură care menține această zonă deasupra zăpezii. Acest lucru este posibil datorită formei sale arcuite. Doar vârful și coada schiului sunt în contact cu zăpada. În momentul în care schiorul stă pe schiuri, greutatea lui este repartizată pe întreaga suprafață a schiurilor. Acest lucru denotă faptul că vârful și coada schiului suportă o greutate mai mare chiar și atunci când schiorul doar stă pe schiuri.

Raza de curbură (sidecut radius) este datorată faptului că schiurile au dimensiuni diferite la vârf, la mijloc și la coadă. Acestea sunt mai late la vârf, mai înguste la mijloc și mai late la coadă. Această rază de curbură alături de curbura prezentă în centrul schiului răspund de felul în care schiul „taie” virajul.

În momentul în care schiorul încarcă schiul cantând, schiul capătă o formă arcuită, presiunea va fi mai mare pe vârful schiului astfel că se va declanșa virajul în direcția dată de vârful schiului, iar coada schiului vine să completeze virajul.

În momentul în care schiorul realizează un balans are loc o presiune pe mijlocul schiului, fapt care determină arcuirea schiului care va atinge zăpada pe toată talpa, mai precis pe cantul schiului. Amploarea acestei arcuiri și dimensiunea razei de curbură determină arcul de cerc descris de realizarea unui viraj „tăiat”. Această acțiune poartă numele de „încărcare” a schiului, momentul imediat fiind marcat de „descărcarea” schiului care își revine la forma inițială și permite schiorului să intre în următorul viraj.

O altă caracteristică a schiului carv este rezistența la torsiune. Această caracteristică permite schiului să fie în contact permanent cu suprafața zăpezii în legarea virajelor. În momentul inițierii unei ocoliri vârful schiului realizează ocolirea în timp ce coada vine în completarea virajului. În momentul inițieriii unui nou viraj în partea opusă, rezistența la torisiune permite vârfurilor să inițieze noul viraj în timp ce cozile finalizează virajul anterior.

Flexibilitatea schiului reprezintă gradul de arcuire pe care îl permite schiul la trecerea peste denivelările pârtiei. Gradul de flexibilitate al schiul determină modul în care se curbează schiul în momentul încărcării acestuia. Există schiuri moi sau rigide, în funcție de condițiile pârtiei. În cazul pârtiilor tari sau cu gheață se recomandă schiuri mai rigide, în timp ce schiurile moi se utilizează la schiatul pe zăpadă moale.

Alături de caracteristicile prezentate mai sus: raza de curbură, unghiul de arcuire al centrului schiului, rezistența la torsiune și flexibilitatea schiului, mai există și alte caracteristici care contribuie la performanța schiului carv precum materialele din care sunt construite.

2.5 Tehnica clasică vs. tehnica virajului „tăiat” (carve)

Asemănări între cele două tehnici de schi: clasică (cristiania) și viraj “tăiat”

Locul de desfășurare- pârtiile de schi

Echipamentul cu excepția schiurilor

Se realizează cu schiurile paralele

Deosebiri între cele două tehnici de schi: clasică (cristiania) și viraj “tăiat”

Capitolul III FUNDAMENTAREA PRACTICO- METODICĂ A LUCRĂRII

3.1 Succesiunea metodică a învățării schiului

Conform concepției autorului Matei I., școala românească de schi ilustrează organizarea activității de învățare în șase clase

Clasa I are ca și conținut:

Cunoașterea echipamentului;

Acomodarea cu schiurile;

Cădere și ridicare din căzătură;

Urcarea

Trecearea de la urcare la coborâre;

Coborârea directă;

Căderea în coborâre și ridicarea din căzătură pe pantă;

Plugul alunecat din coborâre directă;

Coborâri aplicative.

Clasa a II-a conține:

Coborârea directă- perfecționare;

Pași turnanți pe plat în continuarea unei coborâri directe;

Plug- ocolire prin frânare în plug;

Urcarea pantei cu schi- liftul;

Coborârea oblică;

Derapajul oblic din coborâre oblică și cristiania spre deal;

Trecerea de la ocolire prin frânare în plug la cristiania cu deschidere simultană;

Coborâri aplicative.

Clasa a III-a are ca și conținut:

Perfecționarea echilibrului din coborâre directă;

Întoarcerea în evantai pe plat și în pantă;

Pasul de patinaj;

Trecerea peste movile și depresiuni;

Trecerea de la cristiania simultană la cristiania cu deschidere spre vale;

Perfecționarea coborârii oblice și a derapajului oblic;

Cristiania spre deal;

Coborâri aplicative.

Clasa a IV-a conține:

Din coborâre directă- exerciții de suplețe pe schiuri;

Cristiania spre vale prin rotație pe urmă largă;

Cristiania spre vale prin înșurubare- arcuire pe urmă largă;

Cristiania spre vale cu amortizare pe urmă largă;

Trecerea peste movile și depresiuni la nivele crescute;

Pasul de patinaj;

Coborâri aplicative.

Clasa a V-a are ca și conținut:

Din coborâre- exerciții pentru dezvoltarea echilibrului și a îndemânării pe schiuri;

Trecerea de la cristiania spre vale prin rotație pe urmă largă, la cristiania spre vale cu rază scurtă (șerpuire);

Trecerea de la cristiania spre vale prin rotație pe urmă largă, la cristiania spre vale cu pedalare de competiție;

Trecerea de la cristiania spre vale prin rotație pe urmă largă, la cristiania spre vale cu urmă îngustă;

Trecerea peste movile și depresiuni la viteză crescută;

Pași succesivi și turnanți cu accelerare;

Săritură la rupturile de pantă;

Coborâri aplicative.

Clasa a VI-a

Perfecționarea șerpuirilor;

Cristiania spre vale cu amortizare;

Citstiania spre vale cu contraderapaj;

Cristiania spre vale cu pedalare;

Trecerea peste movile și depresiuni la diferite viteze;

Abordaea rupturilor de pantă la viteze mari prin săritură anticipată;

Capacitatea de a schia în viteză mare;

Capacitatea de a schia pe pante neamenajate;

Elemente de schi acrobatic.

Conform școlii austriece de schi, organizarea procesului de învățare se împarte în trei etape. (ŐSV, 2011)

Prima etapă este reprezentată de:

Acomodarea cu echipamentul;

Coborârea directă;

Frânare în plug;

Ocoliri cu frânare în plug;

Cristianii cu deschidere.

A doua etapă cuprinde:

Cristianii cu rotație;

Virajul „tăiat”;

A treia etapă include:

Schiul de competiție;

Schiatul pe movile;

Schiatul pe pârtii neamenajate.

Conform concepției canadiene (Canadian Ski Teaching, 2012), organizarea activității de învățare este împărțită în :

evaluarea nivelului elevilor;

evaluarea condițiilor de lucru;

evaluarea nivelului la care sunt elevii;

stabilirea unei linii metodice adecvate, ținând cont de nivelul elevilor;

evaluarea progresului realizat;

dezvoltarea deprinderilor motrice;

Vom prezenta în continuare o succesiune de exerciții care pot fi executate pe zăpadă pentru învățarea virajului “tăiat”, inspirate din concepția canadiană.

3.2 Mijloace de acționare pentru învățarea virajului „tăiat”

Tehnica virajului „tăiat” se regăsește în topul preferințelor de coborâre a pârtiilor de schi atât la nivel internațional, cât și la nivel la național, devenind un trend actual pe pârtiile din România. Deoarece documentația în literatura românească cu privire la adoptarea unei linii metodice de învățare a virajului “tăiat” este încă destul de săracă, vom prezenta în continuare o linie metodică regăsită în concepția canadiană de schi (Canadian Ski Coaches Federation, 2005).

Învățarea virajului „tăiat” se poate realiza după etapa schiului cu schiurile paralele.

Exercițiul celor o mie de pași

Prin pași succesivi se descrie o ocolire fără derapaj sub forma unui un arc de cerc. Pășirea se realizează pe cantul unui schiu, menținând o poziție echilibrată, ușor flexată cu umerii și coatele deasupra liniei genunchilor.

Fig. 10 Ocolire sub forma unui arc de cerc

Obiectivele exercițiului:

Alinierea segmentelor corpului

Trecerea greutății de pe un schiu pe celălalt

Realizarea angulației

Exercițiul se poate realiza pe teren plat sau cu înclinație moderată. Alte modalități de realizare a exercițiului sunt cu bețele în poziție orizontală, cu mâinile libere sau cu clăparii desfăcuți.

Indicații metodice:

Realizarea unui arc de cerc complet

Antrenarea trenului superior pentru eliminarea rotației umerilor

Cantarea se realizează pe schiul din exteriorul ocolirii

Ocolirea cu desprindere

Ocolirea se realizează printr-o ușoară săritură pe două picioare pe mijlocul schiurilor, menținând ferm trenul superior. Coloana vertebrală este ușor arcuită.

Fig. 11 Ocolire cu desprindere

Obiectivele exercițiului:

O puternică echilibrare a alinierii segmentelor corpului

Balansul vertical

Exercițiul se poate realiza pe teren plat sau cu înclinație moderată. Alte modalități de realizare a exercițiului sunt cu menținerea bețelor în poziție orizontală sau pe teren variat.

Indicații metodice:

Exercițiul poate fi realizat ca parte de încălzire

Încurajarea menținerii echilibrului și a poziției corecte a trenului superior

Coborârea pantei cu menținerea mâinilor în diferite poziții

Acest exercițiu poate fi realizat prin menținerea mâinilor în diferite poziții. Cu fiecare schimbare a poziției mâinilor schiorul este determinat să-și recâștige echilibrul de-a lungul coborârilor.

Obiectivele exercițiului:

Educarea atitudinii corporale și alinierea corectă a segmentelor corporale.

Exercițiul se poate realiza pe teren plat sau cu înclinație moderată. Modalități de realizare a exercițiului: cu mâinile pe șolduri, cu mâinile la ceafă, cu mâinile deasupra capului.

Indicații metodice:

Exercițiul poate fi parte integrantă a încălzirii.

Coborârea pantei cu menținerea mâinilor pe șolduri

Exercițiul se realizează fără bețe, cu mâinile pe șolduri. Mâinile au rolul de a ajuta schiorul să separe trenul inferior de cel superior. Schiorul realizează ocoliri folosind balansul pe verticală, cantarea și flexarea genunchilor. (Fig. 12)

Obiectivele exercițiului:

Antrenarea separării trenului superior de cel inferior

Antrenarea balansului lateral, înainte și înapoi corpului

Realizarea exercițiilor cu schiurile paralele

Formarea deprinderii de conducere a schiurilor din poziție joasă

Fig. 12 Coborâre cu mâinile pe șolduri

Coborârea pantei cu brațele încrucișate și mâinile pe umeri

Exercițiul se relizează fără bețe. Schiorul realizează ocoliri cu menținerea brațelor încrucișate la nivelul umerilor, cu mâinile pe umeri apăsănd ușor umerii pentru obținerea unei poziții joase, asemeni dansatorilor ruși. (Fig. 13)

Fig. 13 Coborâre cu brațele încrucișate înainte și mâinile pe umeri

Obiectivele exercițiului:

Educarea poziției trenului superior

Antrenarea mușchilor de bază implicați în realizarea mișcării

Îmbunătățește angulația

Educarea capacității de separare a trenului superior de cel inferior

Flexarea articulațiilor trenului inferior

Indicații metodice:

Menținerea coatelor la nivelului umerilor pe parcursul întregului exercițiu

Evitarea rotației trenului superior în timpul ocolirilor

Ocolirea este inițiată de trenul inferior

Coborârea pârtiei cu mâinile la ceafă

Exercițiul se realizează cu mâinile la ceafă, coloana vertebrală fiind ușor arcuită.

Fig. 14 Coborâre cu mâinile la ceafă

Coborârea pantei cu bețele în diferite poziții

Realizarea ocolirilor cu menținerea bățului la nivelul ochilor, cu coatele flexate. (Fig. 15)

Obiectivele exercițiilor:

Asigură o poziție echilibrată de-a lungul ocolirii

Asigură aliniamentul optim al segmentelor corpului de-a lungul ocolirii

Îmbunătățesc mișcarea de angulație

Îmbunătățesc balansul

Promovează o disciplină a trenului superior și separarea acestuia de trenul inferior

Alte modalități de realizare a exercițiului sunt: cu bețele la spate la nivelul șoldurilor (Fig. 17), cu bețele la spate menținute cu ajutorul brațelor îndoite la nivelul coatelor (Fig. 16), cu bețele în mâini și brațele întinse deasupra capului (Fig. 18), cu coatele îndoite- menținerea bețelor pe verticală (Fig. 19).

Indicații metodice:

Menținerea corectă a segmentelor corpului

Menținerea atenției concentrate asupra exercițiului

Concentrarea atenției asupra poziției schiurilor pe zăpadă

„Calea ferată”

Ocolirea se execută având picioarele depărtate la lățimea umerilor cu schiurile pe canturi, realizând o înșurubare spre înainte și interior din articulația genunchiului și a gleznei. Virajul este condus pe canturi, fără a realiza vreun derapaj. (Fig. 20)

Obiectivele exercițiului:

Îmbunătățește menținerea schiurilor paralele de-a lungul coborârii

Îmbunătățește simțul cantării

Permite utilizarea selectivă a deprinderilor în funcție de necesitățile realizării virajului

Îmbunătățește alinierea corectă a segmentelor corupului și ișcarea de angulație

Exercițiul poate fi realizat cu bețele în diferite poziții sau fără bețe.

Indicații metodice:

Se realizează o presiune pe lima bocancului de-a lungul ocolirii

Fig. 20 „Calea ferată”

Pași de patinaj

Schiorul descrie un 8 prin pași de patinaj, fără a uita de lucrul cu brațele. Acest exercițiu se poate realiza atât cu bețe cât și fără bețe. (Fig. 21)

Obiectivele exercițiului:

Coordonarea

Deprinderea cantării

Balansul lateral

Trecerea greutății de pe un picior pe celălalt

Indicații metodice:

Coordonarea lucrului cu mâinile și picioarele

Fig. 21 Descrierea unui 8 prin pași de patinaj

Schiatul într-un picior

Exercițiul se realizează pe teren plat sau cu înclinație moderată. Schiorul realizează o serie de ocoliri, la viteze diferite, pe un singur schiu.

Obiectivele exercițiului:

Îmbunătățește balansul și mișcarea de angulație

Îmbunătățește simțul cantării

Îmbunătățește menținerea corectă a poziției corpului în timpul ocolirii

Îmbunătățește coordonarea și separarea trenului superior de cel inferior

Indicații metodice:

Sunt utilizate bețele de schi pentru suport în realizarea ocolirilor

Ocolire pe schiul din interior

Schiorul realizează ocoliri ridicând schiul din exteriorul ocolirii, la începutul realizării acesteia. Ocolirea se realizează pe schiul din interior.

Obiectivele exercițiului:

Dezvoltarea deprinderii de a puncta

Coordonarea

Cantarea

Separarea trenului superior de cel inferior

Indicații metodice:

Încercarea de menținere a echilibrului

Exagerarea mișcării

Schiorul realizează ocoliri prin balansarea exagerată a corpului spre înainte, respectiv spre înapoi.

Fig. 25 Balansarea exagerată a corpului spre înainte și înapoi

Obiectivele exercițiului:

Mișcarea de angulație

Menținerea într-o poziție corectă a segmentelor corpului în timpul ocolirii

Cantare bruscă

La debutul ocolirii, la mijlocul acesteia și la finalul ocolirii schiorul realizează o cantare bruscă ducând genunchii spre interiorul ocolirii. Acest exercițiu se realizează printr-o puternică flexie a articulațiilor gleznei și genunchiului, trunchiul căpătând o imagine arcuită pentru echilibrarea centrului de greutate. Opțional, se poate realiza o punctare la fiecare cantare.

(Fig. 26)

Obiectivele exercițiului:

Simțul cantării

Balansul lateral, angulația

Stimularea sistemului nervos

Mutarea centrului de greutate

Fig. 26 Ocolire cu cantare bruscă

Doi pași urmați de ocolire

Schiorul face doi pași perpendicular pe linia pantei pentru a nu aluneca, corpul fiind grupat. La finalul celui de-al doilea pas aceasta realizează un balans puternic, se ridică, grupându-se din nou pentru conducerea virajului sub forma unui arc de cerc. Același procedeu se realizează și pe partea opusă. (Fig. 27)

Fig. 27 Ocolire precedată de pășire

Obiectivele exercițiului:

Îmbunătățește echilibrul

Promovează realizarea virajului dintr-o poziție mai înaltă

Balansul și angulația

Promovează pivotarea de pe un picior pe celălalt, cu schimbarea centrului de greutate

Îmbunătățește lucrul indepenent al picioarelor

Indicații metodice:

Virajul trebuie condus cât mai mult, pentru a ține sub control viteza

Șerpuiri într-un picior

Pe un teren plat sau cu înclinație moderată, în viteză, schiorul ridică schiul drept de pe zăpadă si realizează trei șerpuiri pe piciorul stând, după care revine pe ambele schiuri realizând trei șerpuiri cu schiurile paralele, urmând să ridice schiul stâng pentru a realiza trei șerpuiri pe schiul drept. (Fig. 28)

Bascularea genunchilor, cu ajutorul bețelor

Exercițiul se poate realiza pe loc sau din alunecare. Pe perechi de câte doi, conectați prin intermediul bețelor de schi se realizează bascularea genunchilor pentru îmbunătățirea simțului cantării. (Fig. 29)

Acest exercițiu nu se realizează pe pârtii aglomerate sau înguste.

Fig. 29 Exercițiu pentru bascularea genunchilor

Acest exercițiu nu se realizează pe pârtii aglomerate sau înguste.

Punctare și întoarcere prin săritură

Schiorul realizează o săritură scurtă pentru a întoarce schiurile perpendicular pe linia pantei, menținând umerii la vale. Trenul superior este stabilizat datorită sprijinului în bățul de schi.

Obiectivele exercițiului:

Deprinderea de a puncta

Separarea trenului superior de cel inferior

Dezvoltă coordonarea

Indicații metodice:

Schiul trebuie să fie așezat perpendicular pe linia pantei

Săritura trebuie declanșată din articulația gleznei

Utilizarea punctării

Verificarea stării bocancilor de schi

„Avionul”

Cu brațele întinse lateral, la nivelul umerilor, schiorul descrie un „zbor” din alunecare pe shiuri, înclinând corpul spre partea exterioară ocolirii. (Fig. 31) Prin menținerea brațelor în poziția recomandată pentru acest exercițiu, mișcarea va fi resimțită și la nivelul șoldului.

Obiectivele exercițiului:

Îmbunătățește menținerea echilibrului în balansul lateral

Îmbunătățește simțul cantării

Îmbunătățește simțul încărcării și descărcării, simțul schimbării centrului de greutate

Atenția este concentrată și asupra senzației din articulația șoldului, care se resimte în timpul ocolirii

Fig. 31 „Avionul”

Punctarea „norvegiană”

Din coborâre oblică, punctare în exteriorul ocolirii cu ambele bețe, menținând umerii „la vale”.

Derapaj controlat

Schiorul stă așezat cu schiurile perpendicular pe linia pantei, cu umerii „la vale”. Brațele sunt de asemenea orientate spre vale. Schiorul realizează o alunecare controlată pe canturile dinspre vale, după care revine pe canturile dinspre deal. Această mișcare este posibilă datorită nei mișcări de înșurubare din articulația gleznei și a genunchiului, excluzând articulația șoldului. (Fig. 33)

Obiectivele exercițiului:

Simțul cantării

Îmbunătățește echilibrul și aliniamentul segmentelor corporale

Separarea trenului superior de cel inferior

Dezvoltă mobilitatea articulațiilor gleznelor și genunchilor

Indicații metodice:

Schiorul trebuie să realizeze exercițiul din articulația gleznei și genunchiului și nu din articulația soldului

Menținerea umerilor si brațelor “la vale”

Fig. 33 Derapaj controlat

Ocolirea cu urmă largă

Realizarea unui viraj „tăiat” care descrie un arc de cerc, menținând poziția lăsând schiurile să alunece pe canturi până când se orientează înspre deal și se opresc. (Fig. 34)

Obiectivele exercițiului:

Îmbunătățește simțul cantării

Îmbunătățește mișcarea de angulație

Încărcarea schiurilor

Îmbunătățește deprinderea de a pivota, de a conduce virajul

Conștientizarea menținerii echilibrului în conducerea virajului

Indicații metodice:

Menținerea poziției până la finalizarea ocolirii

Menținerea echilibrului trenului superior

Fig. 34 Ocolirea cu urmă largă

Atingerea bocancului din exteriorul virajului (Fig. 35)

Exercițiul se realizează fără bețe. Schiorul realizează viraje, atingând cu mâna partea externă a bocancului din exteriorul ocolirii. Schiorul revine în poziție inițială pentru a trece în următorul viraj.

Obiectivele exercițiului:

Dezvoltarea simțului cantării

Balansul lateral, angulația, echilibrul

Separarea trenului superior de cel inferior

Indicații metodice:

Îndoirea optimă a trunchiului pentru atingerea bocancului.

Fig. 35 Ocolire cu atingerea bocancului din exteriorul virajului

Viraje cu mâinile pe genunchi

Exercițiul constă în împingerea genunchilor cu mâinile în realizarea virajului.

Obiectivele exercițiului:

Simțul cantării

Balansul lateral, angulația

Facilitează realizarea ocolirilor cu schiurile paralele

Viraje „tăiate” pe urma celui din față, sub formă de „trenuleț”

Schiorii urmează urma antrenorului sau celui care conduce șirul, respectând urma și viteza cu care acesta conduce „trenulețul”.

Obiectivele exercițiului:

Coordonarea

Viziunea periferică

Multilateralitea schiuatului.

Indicații metodice:

Asigurarea condițiilor de siguranță

Exercițiul se realizează pe grupuri mici, de maxim cinci persoane

Schimbarea liderului

Concurs de viraje între doi parteneri

Antrenorul stabilește o anumită distanță de-a lungul căreia schiorii vor încerca să realizeze cât mai multe viraje. Câștigă cel care reușește să execute cele mai multe viraje pe distanța indicată.

Obiectivele exercițiului:

Dezvoltă concentrarea atenției și a viziunii periferice;

Dezvoltă ritmicitatea.

Indicații metodice:

Concentrarea atenției de-a lungul exercițiului;

Alegera unei pârtii cu lățime adecvată;

Executarea cât mai corectă a virajelor.

3.3 Greșeli frecvente

Conform concepției americane, în cartea sa, Heckleman, M., 2001 prezintă următoarele greșeli care pot apărea în realizarea virajului „tăiat”.

Răsucirea trunchiului și a bazinului spre direcția ocolirii

Exerciții pentru corectare:

Aceste exerciții se execută pe pante cu o înclinație redusă.

Cu ajutorul bețelor de schi menținute în plan orizontal la nivelul pieptului, perpendicular pe linia pantei, se realizează viraje „tăiate” menținând trunchiul orientat înspre vale fără a răsuci bețele spre direcția ocolirii. (Fig. 36)

Realizarea de viraje „tăiate” atingând cu mâinile genunchiul exterior ocolirii.

Fig. 36 Ocoliri cu bețele la nivelul ochilor

Mutarea centrului de greutate pe schiul din deal

Exercițiu pentru corectare:

Realizarea de viraje „tăiate” cu ridicarea schiului din deal.

Încordarea degetelor de la picioare și chiar îndoirea lor în timpul virajelor

Exercițiul de corectare constă din realizarea virajelor pe pante ușoare și încercarea de a conștientiza poziția degetelor pentru a le relaxa; eventual se pot efectua mișcări de ridicare și coborâre a degetelor în interiorul bocancului.(Fig. 37)

Fig. 37 Coborâri cu controlarea poziției degetelor

Lăsarea trunchiului pe spate

Exerciții de corectare:

De pe loc, aplecarea înainte pe limba bocancului până când se simte o distanțare a gambelor de partea din spate a clăparului.

Din alunecare, pe o pantă ușor înclinată, repetarea exercițiului executat pe loc cu balans exagerat spre înainte și spre inapoi. (Fig. 38)

Fig. 38 Coborâri cu balansarea exagerată spre înainte și înapoi

Poziția corpului prea rigidă și prea înaltă

Exercițiul de corectare constă din încercarea de a relaxa picoarele și genunchii. Se recomandă scuturarea picioarelor ca și cum acestea ar fi din gelatină. Flexarea din articulația șoldului și sprijinirea tibiei pe limba bocancului va determina flexarea automată a genunchilor.

Cantare însuficietă (Bogdan T., Lazăr L., 2011)

Exercițiul de corectare: pe perechi de câte doi pe schiuri, bascularea genunchilor. (Fig. 39)

Fig.39 Bascularea genunchilor cu ajutorul bețelor

Derapaj (Bogdan T., Lazăr L., 2011)

Exercițiul de corectare constă din realizarea de derapaje controlate pentru a conștientiza mișcarea schiurilor și a jocului de picioare. (Fig. 40)

Fig. 40 Derapaj controlat

Concluzii

Virajul „tăiat” reprezintă cea mai nouă tendință în coborârea pârtiilor de schi din întreaga lume adoptat mai ales de schiorii de performanță dar și de către schiorii de masă, fapt dovedit de literatura internațională de specialitate.

Adoptarea noii tehnici de coborâre se datorează avantajelor prezentate de echipament, în special de schiurile carve. Datorită formei „taliate”, acestea permit schiorului să realizeze viraje „tăiate”, fără a derapa. Acest lucru facilitează coborârea pârtiilor cu viteză ridicată și cu un minim de efort, fiind un mare avantaj în condițiile în care întâlnim pârtii din ce în ce mai lungi.

Lucrarea de față prezintă atât aspecte practice cât și aspecte metodice în vederea învățării virajului „tăiat”, regăsite în literatura internațională de specialitate. Deoarece pe plan național nu există indicații practice sau metodice pentru învățarea virajului „tăiat”, poate fi considerată un punct de plecare pentru dezvoltarea unor linii metodice de învățare.

Pe scurt, concluziile privind aspectele practico-metodice ale învățării virajului „tăiat” sunt:

Procesul de învățare al virajului „tăiat” se desfășoară atât pe zăpadă cât și pe uscat, prin lecții particulare sau colective;

Pentru a putea învăța tehnica ocolirii prin viraj „tăiat”, schiorul are nevoie de un echipament adecvat, în special de schiurile carve care au un rol major în realizarea virajelor;

Învățarea corectă a mișcărilor specifice și corectarea la timp a greșelilor care pot să apară în procesul de învățare pentru a evita formarea unor deprinderi greșite;

Adoptarea unei linii metodice în corelație cu nivelul de pregătire al schiorului, capacitățile motrice ale acestuia, condițiile de mediu și obiectivele propuse reprezintă cerințe de bază în procesul de instruire;

Capacitatea executării exercițiilor în vederea învățării virajului „tăiat” este influențață totodată de „bagajul motric” al schiorului care poate fi antrenat în perioada de pregătire pe uscat, prin mijloace alternative din gimnastică, atletism, culturism, patinaj.

În urma studiului prezentat se poate concluziona că acesta a scos în evidență faptul că pe baza îmbunătățirii cadrului organizatoric și prin perfecționarea conținutului pregătirii, în concordanță cu obiectivele generale se poate influența pozitiv eficiența activității de instruire.

Bibliografie

Bâră, M.- „Schiul alpin”, Editura Stadion, 1970

Bâră, M.- „Schiul pentru toți”, Editura Stadion, 1975

Balint Ghe.- „Bazele teoretice și metodice ale predării schiului”, Editura TEHNOPRESS, Iași, 2005

Bogdan T., Lazăr L.- „SCHI ALPIN PENTRU COPII”, Editura RISOPRINT, 2011

Canadian Ski Coaches Federation- „Drills and exercises”, 2005

Deutscher Verband fűr das Akilehrwesen (DVS), Interski Deutschland – „Ski- Lehrplan Perfect”, BLV Verlagsgesellschaft, Műnchen, 2002

Elling, R. Mark- „The All- Mountain Skier”, Editura Ragged Mountain Press, 2003

Epuran Ghe.- “Urme de schi peste veacuri”, Editura Tineretului 1958

Heckleman, M.- „The new guide to skiing”, Editura W. W. Norton& Company, 2001

Kemler J. – „Richting Carven”, Blv Buchverlag Gmbh Munchen, 2007

Lorin, M.- „A Mountain Press WOMAN'S Guide SKIING”, Editura Quebecor Printing

Matei, I.- „Marea aventură a schiului”, Editura Albatros, 1982

Matei, I- „Schi alpin modern”, Editura Sport Turism, 1988

Matei, I.- „Schiul pentru copii”, Editura Sport-Turism, 1977

Ősterreichischer Skischulle (ŐSV) – „Snowsport Austria, Verlag Brűder Hollinek, Purkerdorf, 2011

Pașcu S., Bogdan T.- „SCHI metode și mijloace”, Editura RISOPRINT, 2003

Swiss Snowsports Association (b) -2010- „Ski”, Band 2/2010, Schneesport Schweiz Verlag, 2010

Teodoreanu, V.- „Schi alpin”, Editura Stadion, 1988

Teodorescu, V.- Metodica învățării schiului, Editura Fundației România de mâine, București 2000

www.snowpro.com Canadian Ski Teaching CSIA

www.scribd.com/doc/45469187/Bazele-Teoretice-Si-Metodice-Ale-Invatarii-Schiului

www.scribd.com/doc/74985691/Schi-Alpin-Procedee-Tehnice-2011

Bibliografie

Bâră, M.- „Schiul alpin”, Editura Stadion, 1970

Bâră, M.- „Schiul pentru toți”, Editura Stadion, 1975

Balint Ghe.- „Bazele teoretice și metodice ale predării schiului”, Editura TEHNOPRESS, Iași, 2005

Bogdan T., Lazăr L.- „SCHI ALPIN PENTRU COPII”, Editura RISOPRINT, 2011

Canadian Ski Coaches Federation- „Drills and exercises”, 2005

Deutscher Verband fűr das Akilehrwesen (DVS), Interski Deutschland – „Ski- Lehrplan Perfect”, BLV Verlagsgesellschaft, Műnchen, 2002

Elling, R. Mark- „The All- Mountain Skier”, Editura Ragged Mountain Press, 2003

Epuran Ghe.- “Urme de schi peste veacuri”, Editura Tineretului 1958

Heckleman, M.- „The new guide to skiing”, Editura W. W. Norton& Company, 2001

Kemler J. – „Richting Carven”, Blv Buchverlag Gmbh Munchen, 2007

Lorin, M.- „A Mountain Press WOMAN'S Guide SKIING”, Editura Quebecor Printing

Matei, I.- „Marea aventură a schiului”, Editura Albatros, 1982

Matei, I- „Schi alpin modern”, Editura Sport Turism, 1988

Matei, I.- „Schiul pentru copii”, Editura Sport-Turism, 1977

Ősterreichischer Skischulle (ŐSV) – „Snowsport Austria, Verlag Brűder Hollinek, Purkerdorf, 2011

Pașcu S., Bogdan T.- „SCHI metode și mijloace”, Editura RISOPRINT, 2003

Swiss Snowsports Association (b) -2010- „Ski”, Band 2/2010, Schneesport Schweiz Verlag, 2010

Teodoreanu, V.- „Schi alpin”, Editura Stadion, 1988

Teodorescu, V.- Metodica învățării schiului, Editura Fundației România de mâine, București 2000

www.snowpro.com Canadian Ski Teaching CSIA

www.scribd.com/doc/45469187/Bazele-Teoretice-Si-Metodice-Ale-Invatarii-Schiului

www.scribd.com/doc/74985691/Schi-Alpin-Procedee-Tehnice-2011