Intocmirea Proiectului Si Instalarea Unei Perdele de Protectie a Cartierului de Locuinte Grigorescu din Oradea

Întocmirea proiectului și instalarea unei perdele de protecție a Cartierului de Locuințe “Grigorecu’’din orașul Oradea

CUPRINS

CAPITOLUL 1……………………………………….…………………………..5

FUNCȚIILE PERDELELOR DE PROTECȚIE…………..…………………5

CAPITOLUL 2………………………………………………………………….9

2.1. MEMORIU JUSIFICATIV………………………………………………..9

2.2. CADRUL NATURAL. PARTICULARITĂȚI PEDOCLIMATCE………9

2.2.1. AȘEZAREA GEOGRAFICĂ ȘI SITUAȚIA ADMINISTRATIVĂ A PERIMETRULUI DE AMELIORARE…………………………………………………………..9

2.2.2. CONDIȚII GEOLOGICE ȘI GEOMORFOLOGICE…………..………………………9

2.2.3. CONDIȚII CLIMATICE………………………………..………………..……………12

2.2.3.1. Temperatura aerului………………………………………………………………………….12

2.2.3.2. Regimul eolian………………….……………………………………………………………14

2.2.3.3. Precipitațiile…………………………………………………………………………………..14

2.2.3.3.1. Umiditatea atmosferică………………………………………………………………………………..16

2.2.3.3.2. Elemente hidrografice și hidrologice…………………………………………………………………..17

2.2.4. CONDIȚII PEDOLOGICE……………………………………………………………18

2.2.5. CARTAREA TERENURILOR DIN TERITORIUL STUDIAT ȘI PROBLEMELE CE SE CER REZOLVATE…………………………………………………………………….21

2.3. CONCLUZII PRIVIND CONDIȚIILE CLIMATICE….……………….23

2.4. CADRUL ECONOMICO-GEOGRAFIC………………………………..25

CAPITOLUL 3. SOLUȚIA TEHNICĂ ȘI INSTALAREA VEGETAȚIEI………………………………………………………………..26

3.1. PIESE SCRISE ……………………….………………………………….26

3.1.1. LOCALIZAREA ȘI VOLUMUL LUCRĂRILOR AMELIORATIVE PROPUSE…26

3.1.2. DETELIEREA SOLUȚIILOR TEHNICE……………………………………………28

3.1.2.1. Măsuri cu caracter organizatoric, instalarea vegetației………………………………………………….28

3.1.2.2. Lucrări de pregătire a solului……………………………………………………………………………29

3.1.2.3. Plantarea puieților………….……………………………………………………………………………31

3.1.2.4. Lucrări de amendare și fertilizare a solurilor…………………………………………………………….40

3.1.2.5. Lucrări cu caracter special: împrejmuirea cu sârmă ghimpată și amplasarea bornelor amenajistice……………..………………………………………………………………………………………41

3.1.2.6. Completarea și întreținerea culturilor forestiere…………………………………………………………41

3.1.3. BREVIAR DE CALCULE PRIVIND SOLUȚIS TEHNICĂ ………………………..45

3.1.3.1. Calculul necesarului de puieți……..…………………………………………………………………….45

3.1.3.2. Calculul dozelor și cantităților de îngrășământ…………..……………………………………………..46

3.1.3.3. Calculul necesarului de material pentru împrejmuire și a bornelor amenajistice……….………………46

3.1.4. CENTRALIZATORUL CANTITĂȚILOR DE LUCRĂRI………………………….48

3.1.4.1. Lista cantităților propuse………………………………………………………………………………..48

3.2. PIESE DESEMNATE……………………………………………………..49

3.2.1. SCHIȚĂ DE AMPLASARE A VEGETAȚIEI….……………………………………49

CAPITOLUL 4. LISTA CHELTUIELILOR NECESARE ȘI EȘALONAREA LUCRĂRILOR PROPUSE ………………………………50

4.1. CHELTUIELI PENTRU EFECTUAREA LUCRĂRILOR……………….50

4.2. EȘALONAREA LUCRĂRILOR PROPUSE……………………………..52

MĂSURI DE PROTECȚIE A MUNCII………………………………………53

BIBLIOGRAFIE…………………………….……………………………….54

CAPITOLUL 1.

FUNCȚIILE PERDELELOR DE PROTECȚIE

Definirea și clasificarea perdelelor forestiere de protecție. Perdelele fores3tiere de protecție sunt fasii de specii lemnoase arborescente sau arborescente și arbustive de lățimi diferite, instalate pentru a proteja anumite obiective împotriva unor factori dăunători. Acțiunea de protecție se manifestă prin influența pe care perdelele o exercită asupra vântului, zăpezii, apelor, prafului etc., prevenind sau atenuând evapotranspirația, eroziunea solului, înzepezirile, acțiunea mecanică a valurilor și a ghețurilor, aglomerarea prafului și a fumului în atmosferă etc.

În urma estimărilor făcute la nivel național, suprafața de teren arabil care necesită a fi protejată prin perdele forestiere este de 7.5 milioane hectare, din care 3.4 milioane în primă urgență. Funcțile perdelelor forestiere de protecție sunt multiple:

– reducerea vitezei vântului, care influențează benefic asupra altor factori ecologici, precum: reducerea sau împiedicarea spulberării zăpezii și a solului , evitarea furtunilor de praf, dezrădăcinare sau colmatarea culturilor tinere, reducerea evapotranspirației excesive, eliminarea deformării jetului de apă în irigare;

– micșorarea amplitudinilor diurne și anuale ale temperaturii aerului și solului;

– reducerea scurgerilor de suprafață și a eroziunii solului de către apă, pe terenurile cu înclinare moderată, puternică și foarte puternică;

– împiedicarea alunecărilor de teren;

– producerea unor cantități, uneori, însemnate de lemn, fructe, semințe, flori pentru apicultură, frunze pentru sericicultură;

– realizarea unor condiții favorabile pentru adăpostirea și hrănirea faunei de interes cinegenetic.

După scopul lor perdelele de protecție pot îndeplinii următoarele funcții:

– protecția câmpurilor irigate împotriva acțiunii dăunătoare a vântului (perdele de protecție a câmpurilor agricole);

– protecția căilor de comunicare împotriva înzăpezirilor, având totodată și rolul de înfrumusețare a peisajului (perdele parazăpezi);

– protecția digurilor împotriva acțiunii valurilor și a ghețurilor (perdele de protecție a digurilor);

– protecția lacurilor de acumulare și a instalațiilor hidrotehnice împotriva scurgerilor de pe versanți și eroziunii malurilor (perdelel de protecție a lacurilor de acumulare);

– protecția așezărilor omenești și a obiectivelor industriale împotriva vântului, prafului, fumului, etc. (perdele de protecție a așezărilor omenești);

– protecția împotriva avalanșelor, incendiilor, etc.

Perdelele de protecție a câmpurilor agricole, a căilor de comunicații și a așezărilor omenești acționează îndeosebi asupra vântului, căreia, reducându-i viteza, îi micșorează puterea de evapotranspirație și de antrenare a particulelor de sol, praf, etc. După modul cum sunt structurate, aceste perdele pot fi împărțite astfel:

– perdele penetrabile, care sunt benzi înguste prin care vântul poate trece ușor, fiind constituite din arbori ale căror coroane se ating abia la maturitate;

– perdele semipenetrabile, care sunt perdele înguste din arbori și arbuști ce pot fi străbătute de vânt într-o anumită măsură;

– perdele impenetrabile, formate din arbori și arbuști de talie diferită, plantați des, prin care vântul nu trece.

Perdele de protecție a câmpurilor irrigate sunt utilizate în zone cu nisipuri mobile (sud-vestul Olteniei), cu scopul principal de a reduce viteza vânturilor și a împiedica fenomenul de deflație.

Într-o rețea de perdele de acest gen se pot deosebi următoarele categorii de perdele:

perdele principale, care se amplasează perpendicular pe direcția vânturilor dominante la distanțe de 250-400 m, urmărindu-se ca viteza vântului între perdele să nu depășească 4m/s;

perdele secundare, care se amplasează de-a lungul canalelor secundare de distribuție a apelor , perpendicular pe direcția perdelelor principale, în zone de depozitare a nisipului rezultat din săpătură;

perdele perimetrale, care se amplasează pe limitele perimetrelor ale sistemului de irigație având și rolul de a proteja drumurile de contur împotriva înzăpezirilor și înisipării.

Tipul de structură pentru perdele de protecție a câmpurilor irigate este cel semipenetrabil. Speciile principale de bază indicate să intre în componența perdelelor sunt : salcâmul și plopii, în funcție de stațiune. Ca specii de ajutor și arbuști se pot utiliza: sălcioara, dudul, mălinul, lemnul câinesc, caprifoiul etc. Speciile de bază constituie miezul perdelei, iar cele de ajutor și arbuști se instalează la margini, pentru a feri perdeaua de stricăciuni datorate vitelor.

Perdelele principale și secundare alcătuite din salcâm ca specie de bază pot avea o lățime de 7.5-10.5 m, fiind formate din 4-6 rânduri de salcâm și câte un rând marginal, compus din specii de ajutor și arbuști. Cele în care ca specie de bază sunt utilizați plopii euroamericani se alcătuiesc din doua rânduri de plopi plantate de 3X4 m, flancate de două rânduri marginale din specii de ajutor și arbuști.Perdelele perimetrale se constituie din 10 rânduri de salcâm și două rânduri marginale formate din specii de ajutor și arbuști.

Perdele pentru protecția așezărilor omenești se înfințează cu scopul ameliorării climatului în jurul localităților și al așezărilor omenești, cât și pentru a proteja împotriva prafului, a zăpezilor mobile etc. Se instalează sub forma unei centuri cu lățimea de 40-100 m, la distanța de cel puțin 40-50 m de marginea localității, pentru a nu provoca înzșpezirea curților și a străzilor periferice.

Speciile folosite trebuie să fie cât mai variate, longevive, cu port înalt, rezistente la vânt și să ofere posibilitatea dezvoltării apiculturii, sericiculturii etc.

Perdele pentru protecția lacurilor de acumulare se instalează în jurul lacurilor de acumulare în scopul consolidării malurilor împotriva eroziunii provocate de valuri și infiltrați, cât și pentru a opri aluviunile de pe versanții învecinați ai lacului. În acest scop, în regiunea montană și de dealuri, perdeaua va cuprinde două fâșii distincte:

banda de consolidare – o fâșie de lățime redusă, situată la partea inferioară, în zona de variație a nivelului apelor, care are rolul să asigure stabilitatea malurilor;

banda filtrantă – restul perdelei, deasupra benzii de consolidare, al cărei rol principal este de a intercepta și opri aluviunile;

În regiunile de câmpie și coline joase, unde datorită pantelor reduse, transportul de aluviuni este neînsemnat, perdeaua se poate rezuma numai la banda de consolidare.

În regiunile de câmpie și coline joase, unde datorită pantelor reduse, transportul de aluviuni este neînsemnat, perdeaua se poate rezuma numai la banda de consolidare.

În regiunile de coline înalte și munți, lățimea perdelei trebuie să fie de cel puțin 50-60 m, din care banda de consolidare ocupă 15-20 m. La câmpie și coline joase, lățimea perdelei, respectiv a benzii de consolidare, poate fi redusă până la 10 m.

În banda de consolidare se preferă speciile iubitoare de umiditate și rezistente la inundații, cum sunt salcia, plopii, aninii. Se mai utilizează speciile valoroase, caracteristice subzonei fitoclimatice respective, creându-se pe cât posibil amestecuri de rășinoase cu foioase.

În cazul terenului studiat, datorită defrișărilor ce s-au produs cu mulți ani în urmă, cu scopul de a crea terenuri agricole, condițiile climatice s-au schimbat, astfel încât cu timpul zona a fost expusă vânturilor, s-a instalat seceta, datorită faptului că temperaturile au crescut, precipitațiile fiind puține neexistând nicio evapotranspirație normală și în concordanță cu precipitațiile, acestea având valori mici, nu există nici resurse de umiditate favorabile plantelor agricole. Vânturile puternice dominante din direcția SV au contribuit esențial la apariția secetei atmosferice, prin îndepărtarea vaporilor de apă existenți. Urmare a producerii secetei atmosferice este cea edafică, cu influențe nefaste, așa cum s-a întâmplat în ultimii ani, când s-au înregistrat pierderi importante în agricultură.

Nici iarna aprovizionarea cu apa nu este suficientă, deoarece zilele cu zăpadă sunt puține, vântul dominant din N aduce geruri, ce provoacă seceta de iarnă, iar precipitațiile sunt puține, ceea ce nu ajută la o aprovizionare, cu o cantitate suficientă de apă pentru primăvară și vară.

Toate aceste fapte au dus la expunerea zonei la vânturi și apariția secetei de mai mulți ani, acestea devenind tot mai ample și provocând pagube tot mai multe.

Datorită faptului că zona este expusă vântului și secetei tot mai accentuate, cu influențele lor nefaste asupra localității, a producției agricole, a solului etc., vor fi necesare în viitor lucrări de ameliorare a terenurilor care vor implica costuri mari.

De aceea înființarea perdelelor forestiere devine oportună și necesară, pentru a crea o zonă de calm, astfel încât vânturile dominante pe direcția S-V să nu mai influențeze starea atmosferică, încât evapotranspirația redusă, să poată ajuta umiditatea atmosferică.Totodată o zonă protejată cu perdele forestiere poate aduce o creștere a cantității de precipitații și protecția împotriva influenței nefaste a vântului dominant.

Astfel se poate observa că, crearea perdelelor forestiere ca aduce numai beneficii locuitorilor din zonă, astfel încât să se creeze un climat de calm, pe lângă aceasta putând să rezulte și alte beneficii în urma instalării perdelelor, cum ar fi: produse accesorii, material lemnos, bază meliferă, etc.

Înființarea de perdele forestiere se realizează pe baza leguu nr. 166 din 10 aprilie 2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 108/2001 privind exploatările agricole, astfel la articolul 15. alineatul 3. litera d. se găsește următorul cuprins: ‘’înființarea rețelei de perdele forestiere de protecție a câmpului, a digurilor și a malurilor.’’

Dar cea mai importantă lege care reglementează înființarea de perdele forestiere de protecție este legea nr. 289 din 15 mai 2002 unde se spune la articolul 1.:’’perdelele forestiere de protecție, sunt formațiuni cu vegetație forestieră, înființate prin plantare, cu lungimi diferite și lățimi relativ înguste, amplasate la o anumită distanță unele față de altele sau față de un obiectiv, cu scopul de a-l proteja împotriva efectelor unor factori dăunatori.’’Tot în această lege la articolul 2 sunt specificate tipurile de perdele care se înființează, după cum urmează:

pentrtu protecția terenurilor agricole contra factorilor climatici dăunători și pentru ameliorarea condițiilor climatice din perimetrul apărat;

antierozionale, de protejare a solului supus fenomenelor de eroziune;

pentru protecția căilor de comunicație și de transport, în special împotriva înzăpezirilor;

pentru protecția digurilor și a malurilor contra curenților, viiturilor, gheții și altele;

pentru protecția localităților și a diverselor obiective sociale.

La articolul 4. alineatul 1 se spune că:’’Înființarea perdelelor forestiere de protecție în România reprezintă o cauză de utilitate publică’’. Așa cum se specifică la articolul 5.:’’Statul, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură și prin inspectoratele de regim silvic și cinegenetic (actualmente inspectoratele de regim silvic și de vânătoare – I.T.R.S.V.), exercită controlul asupra modului de gospodărie a perdelelor forestiere de protecție’’. La articolul 16, se specifică încontinuare că:’’autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin inspectoratele teritoriale de regim silvic și de vânătoare și ocoalele silvice pe a căror rază se află, organizează controlul asupra modului în care se aplică regulile silvice și de pază a vegetației forestiere din perdelele forestiere de protecție, precum și cele referitoare la circulația materialului lemnos rezultat de pe aceste terenuri’’. Cei ce coordonează acest program sunt specificați în articolul 27.: ‘’Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, (actualmente Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale), este minister coordonator al Programului de realizare a Sistemului național al perdelelor forestiere de protecție și colaboreză cu Ministerul Administrației Publice, Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, Academia de Științe Agricole și Silvice ‘’Gheorghe Ionescu – Sisesti’’ precum și cu alte instituții și agenți economici interesați.’’

Totodată conform Codului Silvic din 19/03/2008(Legea 46/2008) la Art. 101.:

Persoanele fizice sau juridice care sunt de acord și pe ale căror terenuri agricole se înființeaza perdele forestiere de protecție rămân încontinuare proprietari pe terenul respectiv și pe pădurea astfel înființată și primesc anual , până la închiderea stării de masiv, o compensație a pierderii de venit în cuantum de 10 ori prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, stabilit în condițiile legii, la hectar, corespunzător suprafeței efectiv ocupate de perdelele forestiere de protecție.

În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului cod, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură elaborează metodologia de acordare a compensației prevăzută la alin. (1), pe care o aprobă prin ordin al conducătorului acesteia.

Plata compensației prevăzută la alin.(1), se face din :

fondul de ameliorarea a fondului funciar, constituit potrivit Legii fondului funciar nr.18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare;

alocații de la bugetul de stat;

alte surse prevăzute de lege.

Persoanele juridice care au concesionate terenuri proprietate publică a statului cu altă destinație decât cea forestieră, în condițiile legii pe care se realizează perdele forestiere de protecție, sunt scutite de la plata redevenței aferente suprafeței ocupate de perdelel forestiere.

După cum se poate observa și din harta următoare, zona din care face parte terenul studiat este considerată o zonă cu necesitați de înființare de perdere forestiere de protecție împotriva factorilor climatic dăunători și a terenurilor cu deficite de umiditate.

CAPITOLUL 2. POIECTAREA PERDELELOR DE PROTECȚIE

2.1.MEMORIU JUSTIFICATIV

Perdelele de protecție exercită un rol multifuncțional foarte important în ameliorarea mediului de viață,combaterea poluării, a eroziunii, conservarea resurselor de apă și a protejării obiectivului luat în studiu. Ele reprezintă un filtru foarte eficient pentru reținerea particulelor care poluează aerul și fixează gazele toxice prin procesele metabolice.

Terenul pe care se v-a amenaja este situat în Municipiul Oradea în partea de V a jutețului Bihor.

În perimetrul studiat se urmărește rezolvarea a două probleme fundamentale și anume :

diminuarea vitezei vântului și crearea unor zone de liniște în interiorul suprafețelor delimitate de perdelele forestiere de protecție;

producerea de material lemons (în plan secundar) pentu nevoi rurale, araci, pari, lemn pentru construcții rurale, bază meliferă, fructe de pădure, conservarea biodiversității florale și faunei spontane etc.

2.2. CADRUL NATURAL. PARTICULARITĂȚI PEDOCLIMATICE

2.2.1. AȘEZAREA GEOGRAFICĂ ȘI SITUAȚIA ADMINISTRATIVĂ A PERIMETRULUI DE AMELIORARE

Zona perimetrului de ameliorare se găsește în apropierea cartierelor din Oradea, situate în partea de S-V a municipiului, totodată situată în partea de vest a județului. Din punct de vedere a raportului administrației silvice zona face parte din fondul agricol al municipiului Oradea, terenurile fiind în proprietatea locuitorilor cartierelor, sub formă de asociație de agricultori. Suprafața terenului este împărțită în culture agricole acestea fiind folosite de locuitorii orașului.

Zonele de relief preponderente sunt câmpiile de vest, situate în apropierea râurilor Crișul Repede și Peța.

2.2.2. CONDIȚII GEOLOGICE ȘI GEOMORFOLOGICE

Perimetrul de ameliorare face parte dintr-o unitate tehtonică numită Depresiunea Panonică, substratul geologic este foarte variat din punct de vedere al vârstei și al formațiunilor constituiente.

Aceasta depresiune s-a format prin prabușirea unei întinse suprafețe din regiunea carpatică, eveniment ce s-a petrecut probabil în timpul Neozoicului. Prin colmatarea treptată a acestei depresiuni în Neogenul superior (Pliocen) și în Cuaternar (Pleistocen și Holocen) s-a format Câmpia Tisei.

Constituienții geologici ai zonei sunt alcătuiți din insule de cristalin de tipul celor de Apuseni, calcare stratificate și marne, marne de origine cretacică, brecii și conglomerate de origine Permiană. Toți acești contituienți reprezintă fundamental, peste aceste strate prin colmatare depresiuni panonice s-au depus strate de argilă și nisipuri de origine neogenă în Pliocen.

De-a lungul râului Crișul Repede, în Cuaternar s-au depus pietrișuri și nisipuri în Pleistocenul superior la sud și în Halogen la nord. Insular se mai găsesc alternanțe de argile și marne argiloase cenușii, vineții sau gălbui cu nisipuri cenușii sau gresii situate mai ales de-a lungul pâraielor.

Rocile de tipul cristalin specific munților Apuseni sunt roci metamorfice cu un grad înalt de metamorphism de culoare albă (atunci când este pură), neagră, roșie, cenușie, cu o textură masivă, uneori rubanată, slab șistoasă, structură granoblastică, zaharoidă. În componența lor intră mineralele : calcitul, cuarțul, talcul și grafitul. S-au format prin metamorfozarea calcarelor.

Calcarele sunt roci sedimentare carbonatice, ce se formează în mediul marin prin precipitarea CaCO3. Culoarea rocilor este albă, cenușie, sunt omogene, compacte, masive, uneori poroase, fară resturi de organisme.

Breciile sunt rudite cimentate, cu culoare variată (cenușie, roșie, etc.), fiind formate prin cimentarea grohotișurilor cu un liant calcaros, grezos, silicios. Conglomeratele sunt și ele rudite cimentate, culoarea lor variind în funcție de ciment. Textura este dată de fragmente rotunjite prinse într-un ciment calcaros, silicios sau argilos, structura lor este masivă iar uneori este gradată, fragmentele fiind constituite din : cuarț, granit, gresii silicioase, etc.

Argila este un lutit format din minerale argiloase ( ca olinit, montmorillonit, clorit, fledspaț, glauconit). Culoarea poate fi galbenă roșcată, cenușie, brună sau neagră, diametrul particulelor fiind sub 0,008 mm, cu o permeabilitate nulă după atingerea gradului de saturație. Este o rocă stratificată și apare lentiliform în roci sedimentare, având un aspect pământos, unsuros la pipăit.

Nisipul este un arenit liber, de culoare albă, galbenă, roză, cenușie-verzuie, neagră. Este alcătuită din fragmente fine, mobile, alcătuite din acelașii mineral sau din minerale diferite, putând să fie statiforme, lentiliforme, dar și cu o structură încrucișată.

Marna face trecere d la argilă la calcare. Culoarea este cenușiu deschis, brună sau neagră, textura pelitică, cu o structură superficială mecanică sau chimică. Este o rocă compactă, masivă sau stratificată formată din minerale argiloase.

Din punct de vedere geomorfologic suprafața unității de studiu face parte din Provincia Carpatică, subprovincia Depresiunea Panonică, regiunea Câmpiei de Vest, Ținutul de mijloc (piemonturile crișene), între marginea vestică a Munților Apuseni ( Padurea Craiului) și Câmpia joasă a Tisei. În cadrul acestei unități geologice, zona studiata este situată în bazinul de jos al Crișului Repede, pe malul stâng al acestuia.

Complexul de relief format din câmpie, coline și dealuri joase constituie o prelungire a Câmpiei Panoniei (Tisei) cu aspect de terase, brăzdate de o rețea hidrografică săracă ce formeză unele depresiuni și lunci ușor inundabile în sezoanele ploioase.

Majoritatea teritoriului este format din coline prelunc piemontane fragmentate de văi lungi cu terase, cu pante ușor înclinate. Cu excepția zonei de câmpie unitatea geomorfologică cea mai întâlnită este versantul, apoi câmpie medie și înaltă,terasele, platourile și luncile.

Perimetrul de ameliorare are o suprafață de 90h ha, format din versanți cu înclinare ușoară și moderată puțin fragmentată.

Altitudinea este cuprinsă între 120-180 m, acestea fiind altitudinile extreme, media fiind de 150 m.

Panta terenului este ușor înclinată, având cea mai mică pantă de 4% și cea mai mare de 18% cu o medie de 11%, expoziția este în cea mai mare parte umbrită cu orientare spre N și NE în proporție de 80% și însorită cu orientare SE în proporție de 20%.

Sinteza datelor morfologice este prezentată în tabelul nr.1:

Sinteza datelor geomorfologice

Tab.nr.1

Expoziția umbrită determină o întârziere a topirii zăpezilor în timpul pornirii vegetației ce obligă la alegerea speciilor rezistente la condițiile date și care pornesc în vegetație mai târziu, totodată evapotranspirația este cea mai slabă iar lumina incidentă este mai puțin prezentă, ceea ce favorizează fotosinteza, iar factorii secundari sunt mai slabi, de aceea pe aceste expoziții se pretează specii de arbori care sunt iubitoare de umiditate și umbră.

Vesanții umbriți primesc mai puțină radiație, solul este mai puțin expus eroziunii.

Datorită prelungirii sezonului de vegetație până toamna târziu, gerurile de toamnă vatămă lujerii încă nelignificați, cu toate acestea, acești versanți sunt cei mai favorabili pentru vegetația forestieră .

Înclinarea terenului acționează în strânsă legătură cu expoziția și altitudinea prin intermediul modificărilor care au loc în distribuția energiei radiante, a regimului de precipitații. Panta terenului nefiind foarte mare, nu există condiții nefavorabile accentuate, care să influențeze vegetația, care urmează să constituie noile perdele forestiere.

Formele de relief determină modificări în regimul edafic și climatic și influențează vegetația forestieră.

în concluzie se poate spune că, există condiții bune de instalare și dezvoltare a arborilor și arbuștilor ce vor constitui noile perdele forestiere de protecție.

Se vor alege speciile rezistente la condițiile oferite de configurația terenului astfel încât acestea să se poată dezvolta foarte bine, fără a fi nevoie de multe intervenții din partea silvicultorului.

2.2.3. CONDIȚII CLIMATICE

După raionarea climatică a lui St. M. Stănescu perimetrul de ameliorare se încadrează în ținutul climatic I B p 2 adică :

I- climă continentală,

B – climă de câmpie,

P – ținutul vestic,

2- districtul central.

După Koppen încadrarea se face în provincia climatică C-F b-k, ce reprezintă un climat temperat, umed, cu ierni blânde, cu precipitații în tot timpul anului, cu temperaturi sub 22 °C în luna cea mai caldă a anului.

Pentru punerea în evidență a particularităților climatului regional în care se încadrează teritoriul unității de studiu, s-a realizat o analiză separată a factorilor climatici principali: regimul termic, regimul pluviometric, regimul eolian.

2.2.3.1. Temperatura aerului

Regimul termic se caracterizează prin intermediul valorilor medii lunare și anuale, minimele și maximele absolute, durate și temperaturi medii a sezonului de vegetație și a datelor extreme de producere a înghețurilor târzii și timpurii, temperaturile medii pe anotimpuri ce pot afecta vegetația lemnoasă.

Toate aceste date sunt prezentate sub formă tabelară, după cum urmează:

Temperaturi medii lunare

Tab. nr.2

După cum se poate observa din tabelul nr. 2 și din figura 1. există o distribuție normală a temperaturilor, cu valori minime în luna ianuarie, de -3 °C și maxime în luna iulie, cu valoarea de 20.7 °C, media anuală fiind de 9.5 °C, cu o amplitudine termică de 23.7 °C.

Temperatura maximă absolută s-a înregistrat în data de 29 iulie 1936 la Stația Meteorologică Oradea, cu o valoare de + 39.5 °C, iar temperatura minimă absolută înregistrată la aceași stație meteorologică a fost de – 29 °C, în data de 24 ianuarie 1942.

Temperaturile medii pe anotimpuri sunt prezentate în tabelul nr. 3:

Temperaturi medii pe anotimpuri Tab.nr3

Temperatura medie, în perioada de vegetație este 13.7°C, iar data medie a primului îngheț, în perioada 10-15 octombrie, iar ultimul îngheț se înregistrează în medie, în perioada 20-25 aprilie. Durata medie a intervalului fără îngheț este de 189 zile, și a celor cu îngheț de 70-100 zile.

În urma analizelor acestor date se poate observa în primul rând, că trebuie aleși arborii care să reziste înghețurilor târzii și timpurii, în schimb temperaturile maxime și minime se încadrează în valorile normale, ce nu pot provoca arsuri la frunze sau gelivuri la trunchi, existând astfel o mare varietate de specii ce pot fi alese, pentru alcătuirea perdelelor forestiere, temperatura nefiind un factor ecologic care să limiteze numărul acestora.

2.2.3.2. Regimul eolian

Regimul eolian se caracterizează prin vînturi destul de echilibrate cu o viteză sub 11 m/s neexistând pericolul producerii doborâturilor de vânt. Vântul dominant în această zonă este cel din S-V cu acțiune continuă în tot timpul anului, dar cu o intensitate moderată. Frecvența și viteza medie a vânturilor sunt redate în tabelul nr. 4 și fig. 2 :

Frecvența medie

Viteza medie

Fig. 2

După cum se poate observa din figura 2, frecvența și viteza medie mai mare, se înregistrează de la S-V iar o frecvență medie mai mare, de la N și N-E, tăria vânturilor pe scara Beaufort este de 3.0° anual, aspecte foarte importante, care trebuie analizate, în perspectiva modului de amplasare a perdelelor de protecție.

2.2.3.3. Precipitațiile

Precipitațiile medii anuale, ce au fost înregistrate, sunt cuprinse între valorile de 635-650 mm, iar pe anotimpuri această medie este reprezentată în tabelul nr. 5:

Precipitații medii pe anotimpuri Tab.nr.5

În luna iunie se înregistrează 68 mm, iar în luna ianuarie 47 mm, o distribuție a acestor valori medii, de precipitații, înregistrate pe fiecare lună, sunt reprezentate în tabelul nr. 6 și figura nr.

Precipitații medii lunare

Din analiza graficului se poate observa că se înregistrează un maxim de precipitații în luna iulie și un minim în luna ianuarie. Durata medie a zilelor cu zăpadă este de 30-40 de zile, aceasta fiind relativ mică și se datorează volumului redus de precipitații înregistrate în lunile de iarnă.

2.2.3.3.1. Umiditatea atmosferica

Umiditatea relativă a aerului este foarte importantă în cazul secetei atmosferice, valoarea ei influențând regimul evapotranspirației. în zona perimetrului studiat umiditatea relativă a aerului este prezentată în tabelul nr. 7 și figura 4.

Se observă o creștere a umidității în lunile de iarnă cu zăpadă, și o scădere a umidității în lunile de vară când temperaturile sunt mai ridicate. Această lipsă de umiditate poate provoca seceta atmosferică, urmată de seceta pedologică cu influențe nefaste asupra vegetației existente precum și a culturile agricole existente în zona studiată.

Această lipsă de umiditate este datorată și lipsei de precipitații în aceleași luni de vară precum și a vânturilor puternice care bat cu putere și împrăștie vaporii de apă formați în urma evapotranspirației, provocând un dezechilibru major în atmosferă, total nefavorabil culturilor agricole existente influențând nutriția și creșterea plantelor, precum și a zonelor locuite.

2.2.4. CONDIȚII PEDOLOGICE

În regiunea studiată se întîlnesc soluri mijlociu profunde și profunde, fără schelet cu un conținut mediocru de substanțe nutritive, organice și anorganice. Predomină solurile din clasa Argiluvisoluri de tipul Brun argiloiluvial, subtipul tipic și molie, Brun luvic, subtipul tipic și pseudogleizat și Aluvisolul albie, subtipul tipic și pseudogleizat, iar din clasa Cambisoluri tipul Brun eumezobazic, subtipul pseudogleizat.

În perimetrul studiat se întâlnesc următoarele tipuri de soluri: Brun argiloiluvial, subtipul tipic și Brun luvic, subtipul tipic.

Preluvosolurile, au fost cunoscute din denumirile anterioare sub denumirea de solurile brune argiloiluviale. Ele au fost cercetate pentru prima dată și separate ca tip genetic, de pedologul german Ronan. Aceste soluri au fost considerate pentru Europa centrală caracteristice, cercetările ulterioare au arătat că, acest tip de sol apare și în alte țări. în țara noastră pe hărțile pedologice întocmite de Gheorghe Munteanu-Murgoci, solul brun nu apărea, dar apăreau solurile podzolice. Cercetările ulterioare au arătat de fapt că în zona respectivă apare un complex de soluri, de tip sol brun, brun albie. Denumirea a înregistrat unele fluctuații și anume: Popovăț-brune de pădure, pe harta din 1964-soluri silvestre brune, Chiriță în 1966-1967 – soluri brune argiloiluviale. în clasificarea din 1973-1976 s-a folosit denumirea de sol brun argilic, iar în 1979 s-a revenit la sol brun argiloiluvial, întrucât denumirea de sol brun argilic ar putea creea confuzii. In anul 2003 a fost definitivata si publicat o noua ediție a clasificării sub denumirea de Sistemul Roman de taxonomie a solurilor (S.T.R.S.), care se aliniază celor mai moderne sisteme de clasificare, de atunci solurile brune argiloiluviale au luat denumirea de preluvosoluri.

Ca și răspândire acestea sunt localizate în podișul Transilvaniei, podișul Getic, piemonturile vestice, câmpia de V și N-V a țării, Dobrogea de Nord precum și în zona subcarpatică a țării. Condițiile de formare se datorează unei clime cu temperaturi medii de 7,6 – 10,4 °C și precipitații de 600-1000 mm.

Vegetația specifică este de tip ierbos fiind reprezentată de specii ca Allium, Mercurialis perenis, Pulmonaria, în zonele ocupate cu pajiști, speciile predominante sunt gramineele.

Roca de solidificare este reprezentată prin luturi, depozite loessoide, argile, marne argiloase, nisip, gresii, depuneri de terase și aluviuni, iar aceste materiale pot prezenta sau nu carbonați.

Relieful specific este de câmpie, cu altitudine de 120 – 180 m, puțin fragmentat cu forme dintre cele mai variate.

Apa freatică este la mare adâncime neinfluențând formarea acestui tip de sol.

Profilul solului este alcătuit din următoarele orizonturi:

Ao cu următoarele caracteristici: 15-40 cm grosime, culoarea brun cenușie închisă sau brună în stare umedă, cu structură grăunțoasă, mică sau medie;

AB – 10-20 cm grosime, culoare brun cenușie sau brună, cu structură poliedrică subangulară mică sau medie;

Bt – 60-150 cm grosime, de culoare brună, brun gălbuie în nuanța 10 YR, cu structură prismatică bine dezvoltată, cu numeroase pelicule de argilă la suprafață;

Cea apare la adâncime mai mare de 150 cm cu numeroase separațiuni calcaroase vineții, cu pete și concrețiuni.

Ca însușiri fizice se remarcă textura solului, care variază datorită depunerilor de material parental. Frecvent este luto-argiloasă, argiloasă sau variabilă pe profil, astfel că orizontul Ao conține argilă în proporție de 10-30%, în Bt acesta este prezent în proporție de 40-60%. Argilele frecvent întâlnite sunt ilitul, caolinitul, montmorinolitul.

Porozitatea este de 48-59%, Indicele de diferențiere texturală este de 1,2-1,5, coeficientul de higroscopicitate este de 9-15%, coeficientul de ofilire 14-23%), capacitatea de reținere a apei în câmp este de 23-33%. însușirile chimice sunt date de conținutul în humus, care este de 5-8%) în orizontul Ao, 2 – 4% în culturile agricole, gradul de saturație în baze (V) este de 75% dar care prezintă variații pe profil crescând odată cu adâncimea, ajungând la o caracteristică slab acidă chiar neutră.

Fertilitatea este mai scăzută decât la alte soluri din aceeași clasă, datorită însușirilor fizico-chimice-hidrice. îmbunătățirea regimului de apă se poate face prin realizarea unor măsuri agrotehnice.

Luvisolurile sunt cunoscute din clasificările anterioare ca soluri brun-luvice. Acestea au fost cercetate prima dată de Gheorghe Murgoci, care pe hărțile pedologice din 1911-1924 figurau ca o așezare foarte întinsă de soluri podzolice și de soluri brun-podzolite. Cercetările ulterioare au pus în evidență faptul că, în aceste zone există un complex de soluri în care sunt incluse și luvisolurile. Sub raportul denumirii taxonomice s-a constatat că, ele au purtat denumiri diferite: soluri brune de pădure podzolite cu scopul de a pune în evidență faptul că ele s-au format sub păduri, sau o altă denumire, fiind soluri silvestre. în 1966 Chiriță le-a numit soluri brun podzolite argiloiluviate pentru a pune în evidență procesul de argiloiluviere. Ele s-au numit brun podzolite, din 1979 s-au numit brun-luvice. Din anul 2003 s- a schimbat denumirea in Luvisoluri.

Ca răspândire se află în continuarea solurilor argiloiluviale, în condiții climatice mai umede și mai răcoroase. în general solurile brun-luvice se caracterizează prin faptul că procesele de podzolire sunt mai intense decât în cazul solurilor brun argiloiluviale. Ele se găsesc pe suprafețe însemnate în piemontul getic, vestic, podișul Transilvaniei, podișul central al Moldovei, podișul Sucevei.

Condițiile de formare au fost temperaturile medii anuale de 7.5-9°C, precipitații de 600-1000 mm. Roca de solidificare este formată din depozite cu textură mijlocie sau grosieră cum sunt: luturile, depozitele losseoide, nisipurile, gresiile. Relieful este plan și este reprezentat prin terase, platforme, piemonturi dar și versanți slab înclinați și culmi interfluviale puternic rotunjite. Apa freatică nu influențează formarea acestor soluri întrucât în majoritatea cazurilor se află la adâncimi destul de mari.

Procesul de pedogeneză este foarte complex, cel mai important fiind procesul de podzolire (argiloiluviere) care are loc în condițiile unui relief așezat și a unor condiții climatice în care cantitatea de precipitații este mai mare decât evapotranspirația. în unele perioade, apa stagnează la suprafață, producând hidratarea coloizilor solului care sunt antrenați în adâncime. Se formează astfel un orizont El (eluvial) și unul Bt (iluvial). Astfel au loc procese de oxidare puse în evidență prin apariția concrețiunilor ferimanganice și a petelor ruginii de oxizi de Fe. Procesele de bioacumulare sunt mai puțin intense decât în cazul solurilor brun argiloiluviale, din cauza condițiilor climatice.

Alcătuirea profilului este următoarea: O-Ao-El-Eb-Bt-C, fiecare orizont având următoarele caracteristici:

O -1-4 cm grosime, cu structura OL, OF, OH; – Ao -20-25cm grosime, culoare brun cenușie, brun cenușiu închis în stare umedă,

structură granulară medie sau mică, prezintă numeroase concrețiuni ferimanganice, fiind

dură în stare uscată;

El -10-20 cm grosime, culoare brun-cenușie, brun-gălbuie cu structură poliedrică

subangular slab dezvoltată sau lipsit de structură uneori, prezintă concrețiuni

ferimanganice;

Eb -10-15 cm grosime, culoare brună, brun cenușie, structură poliedrică mijlocie sau chiar mare, cu numeroase concrețiuni ferimanganice;

– Bt – 68-80-90 cm culoare brun gălbuie în stare umedă, cu pelicule evidente de argilă la suprafața unității structurale. Structura poliedrică mare sau prismatică mijlocie, cu concrețiuni ferimanganice, în stare uscată este compactă, iar în stare umedă este plastică; C -la adâncimea de 120 cm, brun gălbuie, gălbuie în stare umedă.

Ca însușiri fizico-chimice se remarcă o textură lutoasă până la luto-argiloasă diferind de la un sol la altul în funcție de natura materialului parental. La acest profil se observă o varietate foarte accentuată a structurii pe profil astfel încât Idt (indicele de diferențiere textuară) este de 1.2-1.3 până la 3. Această varietate foarte puternică se datorează uneori și existenței bistratificării materialului parental. Orizontul El are o textură grosieră chiar nisipoasă datorită îndepărtării argilei. Uneori se remarcă la nivelul acestui orizont acumulări de siliciu sub formă de grăunțe de nisip cuarțos. Ca argile predomină montmorinolitul și ilitul. în general densitatea în orizonturile Ao și El este de 1,2-1,3 g/cm3 și 1,5-1,6 g/cm3 în orizontul Bt. Coeficientul de higroscopicitate are valori reduse în El, 3-6%, și mijlocie în Bt 6-12%. Coeficientul de ofilire este de 4 – 4,5 până la 9% în orizontul Ao, respectiv 9 -17% în Bt, iar capacitatea de reținere a apei în câmp este de 22-26-28%).

Solul brun-luvic prezintă următoarele însușiri chimice: conținutul în humus este de 5%, frecvent 2-3% la cele agricole ceea ce pune în evidență un proces de biocenoză mai scăzut decât la brune argiloiluviale; valoarea ph-ului este cuprinsă între 4,9-6,2 în orizontul Ao, scăzând în orizontul El la 4,5-5,5, crește în orizontul Bt la 6-6,2-6,3; iar gradul de saturație în baze este, în orizontul Ao de 55-75%, mai mic de 55% în El, iar în Bt mai mare de 60-65%).

Fertilitatea este scăzută și mijlociu ridicată, drenajul fiind un factor limitativ pentru aceste soluri, pentru ridicarea ei fiind nevoie de amendamente calcice, îngrășăminte organice și animale. Afânarea, măsurile agrotehnice duc la ameliorarea regimului aerohidric.

Sistematic aceste soluri au fost grupate diferențiat, astfel în 1968 automorfe, pseudogleizate, freatic-umede, iar în 1973 și 1976 soluri brune podzolite. în ultima clasificare din 1979 aceste soluri au fost considerate din nou tipuri de sol dar cu numele actual tipic, vertic, planic, gleizat, pseudogleizat. S-a introdus subtipul vertic, culoarea roșie dată de materialul parental pentru a nu fi inclus la tipul brun-roșcat a cărei pedogeneză și culoare a orizontului Bt are o altă origine.

în suprafața perimetrului studiat cele două tipuri de sol se găsesc astfel: cea 30 ha sunt preluvosoluri, adică suprafața ocupată de locuințe și de pășuni, și restul de 60 ha sunt luvisoluri, ocupate cu culturi agricole.

Originea acestor soluri este dată de faptul că, înainte aceste locuri au fost ocupate cu păduri care au fost defrișate pentru instalarea culturilor agricole, astfel aceste terenuri fiind practic scoase de sub administrația forestieră.

Concluzia trasă de pe urma caracterelor acestor soluri arată că și ele sunt factori limitativi în dezvoltarea în bune condiții a culturilor agricole astfel încât necesitatea intervenției pentru formarea de zone de liniște este foarte importantă, deoarece orice măsuri agrotehnice ce se iau, pot să nu aibă succesul așteptat.

2.2.5. CARTAREA TERENURILOR DIN TERITORIUL STUDIAT ȘI PROBLEMELE CE SE CER REZOLVATE

Separarea și caracterizarea unităților staționale

În urma cercetării caracteristicilor generale și de detaliu a terenului studiat, se va trece la raionarea terenului în funcție de tipul de sol și de vegetație existente. Raionările se fac în unități de studiu care se delimitează, se caracterizează și se clasifică.

În urma raionării, s-au delimitat 4 unități staționale, în funcție de tipul de sol întâlnit și vegetația existentă. Delimitarea s-a făcut în felul următor: terenurile ocupate de culturi agricole s-au constituit în două unități staționale, ambele cu același tip de sol, luvisoluri, terenurile ocupate cu culturi pomicole într-o altă unitate stațională, iar cel ocupat de pășuni într-o altă unitate, ambele pe soluri de tip preluvosol.

Descrierea și caracterizarea unităților staționale s-a făcut tabelar, după cum se poate observa din tabelul nr. 8.

Natura și intensitatea secetei, respectiv a deficitului estival de umiditate se explică în funcție de expoziția terenului din unitatea stațională specificată. După cum se poate observa din tabelul nr. 8, există două unități staționale, cu un deficit estival de umiditate, puternice, și două moderate.

Notarea s-a făcut în funcție de criteriile amintite mai sus cu cifre arabe, respectiv unitatea stațională nr.l, 2, 3 și 4.

în tabelul nr. 8 este specificata și suprafața celor patru unități staționale, poziția fîtoclimatică care este de tip silvostepă, substratul litologic, altitudinea, panta și expoziția, precum și caracteristicile solului respectiv, profunzimea, grosimea orizontului A și textura.

Unități staționale

Stabilirea și caracterizarea tipurilor staționale

Unitățile staționale identificate s-au grupat în două tipuri staționale, notate cu TI și T2. Această grupare s-a realizat pe baza faptului că, există două unități staționale cu același tip de sol, astfel că, s-au grupat unitățile staționale 1 și 2 cu același tip de sol, brun-luvic, și unitățile staționale 3 și 4 cu tipul de sol brun argiloiluvial.

Ambele tipuri staționale, sunt caracterizate de terenuri cu deficite estivale de umiditate moderate și puternice, TI fiind caracterizat de terenuri, ocupate de culturi agricole pe soluri brun-luvice, iar T2 fiind caracterizat de terenuri, ocupate cu pășuni pe soluri brun argiloiluviale.

Pentru a putea observa mai bine gruparea unităților staționale s-a constituit tabelul nr. 9 în care sunt prezentate, suprafețele celor două tipuri staționale, formula lor stațională, precum și o caracterizare a lor.

Tipuri staționale

2.3. CONCLUZII PRIVIND CONDIȚIILE CLIMATICE

În urma acestor date se poate stabili o caracterizare generală a climei cu efectele ei asupra condițiilor de dezvoltare a plantelor agicole, precum și a localităților din zonă.

Pentru evidențierea acestei caracterizări se prezintă o diagramă climatică în care se calculează deficitul de umiditate atmosferic ca rezultat între diferența dintre evapotranspirația potențială și precipitații.

Evapotranspirația potențială a fost determinată cu ajutorul tabelului de valori calculată de Dumitriu-Tătăranu în funcție de temperatura medie anuală locală.

Diagrama climatică este prezentată în tabelul nr. 10 și fig. 5 de tip Walter-Lieth.

Sinteza datelor climatice

În urma analizei diagramei climatice se observă un excedent de umiditate în lunile de iarnă și toamnă, dar cu un mare deficit în lunile de vară ce provoacă seceta, prin urmare există un dezechilibru major între precipitații și evapotranspirația potențială ce trebuie reglat prin lucrări de ameliorare. Totodată datorită duratei mici a zilelor cu zăpadă pe timpul iernii nu se face o aprovizionare suficientă cu apă necesară rădăcinilor, astfel că dezechilibrul este și mai dăunător.

Pentru determinarea bonității climei s-a calculat indicele de ariditate de Martonne, cu formula:

Ir = 12p / (t + 10), rezultatele fiind prezentate în tabelul nr. 11.

Indicele de ariditate

Conform calculelor indicelui de ariditate se pot observa valori foarte mici, mai ales în lunile de vară, ceea ce arată că apariția secetei este favorizată de temperaturile mari și lipsa precipitațiilor pentru echilibrarea deficitului hidric.

Toate datele prezentate în condițiile climatice ale zonei studiate ne indică cât de oportună este instalarea perdelelor forestiere pentru creearea unei zone de liniște împotriva vânturilor, ce au o frecvență puternică din S-V și N și care împreună cu evapotranspirația potențială, respectiv a temperaturilor mari în lunile de vară precum și a lipsei precipitațiilor echilibrate provoacă seceta atmosferică, urmată de seceta pedologică cu urmări nefaste asupra zonelor locuite și a culturilor agricole, neimplicarea în creearea de perdele forestiere pentru protejarea zonei va duce la degradarea zonei din punct de vedere social și agricol, adică nu se vor putea instala zone cu un climat liniștit și noi culturi agricole decât cu amendamente ce vor necesita cheltuieli mari. Neexistând surse financiare suficiente, pentru aplicarea amendamentelor, instalarea perdelelor forestiere de protecție a culturilor devine oportună.

2.4. CADRUL ECONOMICO – GEOGRAFIC

Zona studiată este o zonă predominant agricolă, în primul rând datorită suprefeței de câmpie, zonă deschisă, lipsită de păduri și în al doilea rând datorită vântului dominant din S-V, acești doi factori impunând crearea de perdele forestiere de protecție.

Astfel marea majoritate a locuitorilor din satele din zonă, au ca ocupație principală agricultura, în afara celor care fac naveta pentru a lucra în Oradea.

în concluzie se poate afirma că există forță de muncă necesară, suficientă pentru a fi folosită în crearea perdelelor forestiere, iar necesarul de puieți se poate asigura de la Direcția Silvică Oradea la fel ca toate materialele necesare.

CAP. 3. SOLUȚIA TEHNICĂ SI INSTALAREA VEGETAȚIEI 3.1. – PIESE SCRISE

3.1.1. LOCALIZAREA ȘI VOLUMUL LUCRĂRILOR AMELIORATIVE PROPUSE

Pentru aflarea suprafețelor efective, ce vor fi lucrate, s-au efectuat, mai multe calcule, care vor fi prezentate în acest capitol.

La stabilirea lucrărilor ameliorative, se au în vedere două probleme fundamentale, a căror rezolvare duce la un complex de ameliorare simplu, ieftin și eficient, și anume:

stabilirea atentă a naturii lucrării și intensitatea ei;

amplasarea lucrărilor și eșalonarea lor în timp.

La realizarea perdelelor forestiere de protecție se va ține seama de toate cerințele care trebuie respectate, atât cele legate de vântul dominant, sol, de canalele de irigație care se află în zonă, cât și de necesitatea înființării deschiderilor necesare deplasării locuitorilor, precum și trecerea utilajelor și agregatelor agricole.

Formula de calcul, în condiții de stepă, pentru calculul, suprafețelor efective ocupate de perdele, este următoarea:

1200 m x 17 m = 2,04 ha la o solă protejată (mărimea solei 30 ha)

unde :

17 m – reprezintă lățimea perdelelor de protecție 1200 m – reprezintă lungimea perdelelor de protecție

La 90 ha, cât are perimetrul de ameliorare, o să corespundă 6.12ha, care reprezintă suprafața efectivă totală, ocupată, de perdelele forestiere de protecție.

Dacă din acesta, se scad 0,12 ha, care reprezintă, suprafața deschiderilor practicate în perdele pentru trecerea utilajelor agricole, se obține suprafața totală ocupată de perdele care este de 6.0 ha.

Împrejmuirea cu gard, se va face pe conturul perdelelor, amplasate pe pășune.

L împrejmuire gard = 3700 m

Volumul și localizarea lucrărilor ce vor fi efectuate Tabel nr 12

3.1.2. DETALIEREA SOLUȚIILOR TEHNICE

3.1.2.1. Masuri cu caracter organizatoric, instalarea vegetației

Dispunerea perdelelelor forestiere de protecție se face în raport cu anumite reguli și principii, astfel încât acestea să satisfacă în grad maximal, rolul de protecție a obiectivelor, să nu stânjenească activitatea de cultură și de exploatare a terenurilor și să ocupe o suprafață cât mai redusă.

Principalele elemente de așezare a perdelelor forestiere de protecție, sunt orientarea acestora, distanța dintre ele și lățimea. Aceste elemente se stabilesc de la caz la caz, în funcție de tipul perdelelor.

În cazul terenurilor cu pantă redusă, mai mică de 5%, perdelele principale se dispun perpendicular, pe direcția vânturilor dăunătoare sau pe rezultanta acestor vânturi, iar cele secundare se așează perpendicular pe precedentele. Ținând seama de organizarea teritoriului, de configurația terenului sau de alte considerente, se poate admite o abatere de până la 30° (excepțional până la 45°) față de orientarea de principiu.

Ca vânturi dăunătoare sunt considerate vânturile calde și uscate, care intensifică seceta atmosferică și determină disconfort termic pentru localnici și ofilirea culturilor, vânturile reci și puternice de iarnă, care viscolesc zăpada, dezvelesc semănăturile și le expun la ger, precum și furtunile care expun locuințele la diverse pagube materiale, culcă și răvășesc culturile, spulberă solul, rup crăcile arborilor și scutură rodul înainte de coacere. Direcția acestor vânturi se stabilește pe baza informațiilor locale sau pe baza datelor furnizate de stațiile meteorologice din apropiere. în cea de-a doua situație, folosind frecvențele și tăriile medii anuale, prin înmulțirea acestora și apoi prin însumarea cifrelor obținute pe direcții opuse, se construiește diagrama, prin care se obține rezultanta generală, pe care, perpendicular, sau cât mai perpendicular se așază perdelele principale.

Distanța dintre perdelele principale, se stabilește în funcție de lățimea fâșiei protejate, care la rândul ei depinde, de înălțimea pe care o realizează arborii din compoziție, la 25-30 ani în condițiile date. De regulă, distanța d, în metri, se poate calcula cu formula:

d = 25H

În care, H este înălțimea probabilă a arborilor și se ia (aproximativ) 20 m în condiții relativ bune (cernoziom levigat și cernoziom negru), de circa 15 m în condiții mijlocii (cernoziom ciocolatiu și cernoziom castaniu) și de circa 10 m în condiții mai grele (cernoziom carbonatic, soluri saline ș.a.). Prin urmare, rezultă că distanța dintre perdelele principale va fi cuprinsă între 250-500 m, în raport cu condițiile de vegetație.

Distanța dintre perdelele secundare se va lua de circa 4 ori distanța dintre perdelele principale, ceea ce reprezintă 1000-2000 m, rezultând unități de cultură protejate cu suprafața de 25-100 ha.

Perdelele forestiere la care ne referim, sunt de tip semipenetrabil, iar lățimea lor va fi egală cu 17 m. Perdelele principale, vor fi formate din 7 rânduri de arbori și arbuști, ceeace înseamnă o lățime de 9 m intre rândurile marginale, la care se adaugă câte 4 m pe ambele laturi ale perdelei intre rândurile marginale si marginea efectiva a perdelei, zonă liberă, în care se resimte influența rădăcinilor speciilor din perdelele forestiere;

În orice caz, trebuie reținut faptul că, prin reducerea lățimii și mărirea distanței, suprafața efectivă ocupată de perdele, se micșorează. în general, această suprafață nu trebuie să depășească 5% din întinderea teritoriului protejat.

Pentru a asigura trecerea între unitățile de cultură, a agregatelor, vehiculelor, oamenilor și animalelor, la intersecția perdelelor dintr-o rețea, precum și de-a lungul perdelelor principale, se vor lăsa deschideri corespunzătoare. Acestea au lățimea de 4 m și se dispun în zig-zag, iar cele secundare, de 4 m, se dispun oblic, după cum se poate observa și din figura de mai jos:

Protejarea localităților, împotriva vânturilor dăunătoare, a uscăciunii și a gerului se realizează printr-o rețea de perdele, penetrabile sau semipenetrabile, amplasate în imediata apropiere a acestora.

3.1.2.2. Lucrări de pregătire a solului

Înlăturarea vegetației ierbacee.

Distrugerea vegetației ierbacee copleșitoare se face inainte sau concomitent cu executatea lucrărilor de pregătire a solului. Suprafața totala sau parțiala care se parcurge cu lucrări de combatere a vegetației ierbacee copleșitoare se stabilește in funcție de modalitatea de pregătire a solului, in principiu suprafața minima pe care trebuie aplicate astfel de lucrări corespunde cu suprafața efectiva de pregătire a solului. Cu cat condițiile pedoclimatice devin mai favorabile vegetației lemnoase, cu atât se diminuează suprafața de pregătire a solului, deci si cea de combatere a vegetației ierbacee copleșitoare.

Combaterea vegetației ierbacee copleșitoare se poate face cu mijloace mecanice sau chimice. Mecanic operația seexecuta manual cu ajutorul coasei sau secerii. Pentru combaterea chimica se utilizează erbicidele, fiind recomandate cele cu acțiune totala, intrucat nu se pune problema protejării unor specii.

Curățirea terenului de vegetație lemnoasa

Înlăturarea vegetației lemnoase se face diferențiat in funcție de caracteristicile biometrice (arbori, arbuști, semintis, etc.,), de densitatea acesteia si de condițiile fitoclimatice. Arborii se extrag in totalitate, înlăturarea tufărișurilor de pe intreaga suprafața de impadurire se recomanda atunci când speciile din compoziția de împădurire nu necesita adapostire si este obligatorie atunci când prezintă un real pericol pentru cultura instalata, prin copleșirea si eliminarea rapida a puietilor instalați artificial. Când puietii necesita in primii 2-3 ani o protecție cel puțin laterala, vegetația lemnoasa existenta se inlatura parțial, pe arii restrânse, de pe locurile de plantare, in ochiuri sau in lungul unor coridoare, orientate in terenuri plane pe direcția est-vest si pe curba de nivel, in cazul celor înclinate.

Vegetația lemnoasa de talie mica ce trebuie eliminata in faza de pregătire a terenului, se poate inlatura manual sau cu mijloace mecanizate, prin taiere sau defrișare. Tăierea presupune suprimarea pârtii aeriene a plantelor lemnoase cat mai aproape de suprafața terenului. Neajunsul acestui procedeu consta in faptul ca se stimulează regenerarea vegetativa, fiind necesare ulterior, frecvente lucrări de descoplesiri – degajări pentru combaterea lăstărișurilor rezultate. Defrișarea este mult mai eficace intrucat înlăturarea pârtii aeriene se face împreuna cu sistemul radicelar al plantei. Operația este mai greoaie si mai costisitoare, cheltuielile angajate fiind insa compensate prin eliminarea sau diminuarea frecventei de aplicare a lucrărilor de descoplesire-degajare. După tăierea sau defrișarea vegetației lemnoase existente, se eliberează terenul de materialul rezultat sau se aduna in martoane, ca si in cazul curățirii suprafetelorde împădurit de resturi de exploatare.

Lucrarea solului consta dintr-un complex de operații tehnice prin care se asigura ameliorarea condițiilor de structura si afanare a stratului de pamant cultivat.

Dacă terenul de împădurit, se găsește în regiunea de câmpie și este lipsit de buruieni periculoase (pir, boz, pălămidă etc), se consideră suficientă lucrarea solului printr-o singură arătură adâncă, de toamnă, de preferință cu plugul cu antetrupiță, arătura se lasă peste iarnă negrăpată, pentru reținerea zăpezii, iar primăvara următoare solul se mărunțește și se nivelează cu grapa, fiind astfel pregătit pentru instalarea culturii.

Pregătirea terenului, prin lucrarea solului pe toată suprafața, se aplică cu prioritate în stațiunile din zonele de câmpie, mai ales în stepă și silvostepă, unde factorul limitativ este apa. Aici, volumul redus al precipitațiilor, vânturile uscate și temperaturile ridicate din timpul verii cauzează adeseori perioade lungi de secetă. Flora erbacee, compusă frecvent din cele mai dăunătoare buruieni, invadează ușor și abundent suprafețele de cultură, agravează regimul de umiditate deficitar și provoacă lâncezirea sau chiar dispariția plantelor cultivate.

Desfundarea și afânarea adâncă a solului pe toată suprafața, contribuie în mare măsură la combaterea buruienilor, acumularea și reținerea apei. în condițiile unui regim de umiditate ameliorat, are loc mobilizarea mai activă a substanțelor nutritive și deci ridicarea fertilității solului. Prin combaterea buruienilor se înlătură consumul neproductiv al substanțelor nutritive și al apei din sol.

Lucrările solului constau din :

desfundarea solului;

structurarea solului prin discuire și grăpare;

Astfel suprafața efectivă pe care se vor executa aceste lucrări de desfundare a solului, de structurare prin discuire și grăpare va fi calculată în cele ce urmează.

Lucrările solului:

– desfundarea solului;

Lucrarea solului se execută în toate situațiile, însă diferențiat, în funcție de condițiile de relief, climă, sol, de gradul de acoperire cu vegetație a terenului, de metoda de împădurire, de posibilitățile financiare, dotare tehnică, e.t.c.

Tehnicile pregătirii terenului și lucrarea solului variază, în funcție de regiune și de caracteristicile staționale.

Desfundarea și afânarea adâncă a solului, pe toată suprafața, contribuie în mare măsură la combaterea buruienilor, acumularea și reținerea apei. în condițiile unui regim de umiditate ameliorat, are loc mobilizarea mai activă a substanțelor nutritive și deci ridicarea fertilității solului. Prin combaterea buruienilor, se înlătură consumul neproductiv al substanțelor nutritive și al apei din sol.

Este o operațiune deosebit de importantă pentru reușita lucrărilor de împădurire. Lucrarea se execută diferit după cum, a fost folosit terenul, anterior împăduririi. Astfel, dacă anterior a fost cultură agricolă ori poiană, pentru arătură se folosesc pluguri agricole, iar dacă suprafața a fost defrișată și eliberată de cioate și rădăcini, ori sunt multe rădăcini la suprafață, se vor folosi plugurile forestiere cu cormană semicirculară, capabile să întoarcă bine brazda. Arăturile trebuie să fie lipsite de creste și șanțuri, adâncimea uniformă, iar întoarcerea brazdei să fie bine realizată.

La câmpie mobilizareare solului se face pe toată suprafața, se practică pe terenurile goale, cu înclinare până la 10°. Scopul lucrării este de menținere a apei, ori de câte ori este posibil. Pentru aceasta este recomandat ca terenul să fie pregătit pe toată suprafața, inclusiv în cazurile când se lucrează prin dezrădăcinarea cioatelor, arboretului degradat, prevăzut la refacere sau substituire. Este indicat ca pentru împădurirea de primăvară, terenul să fie arat din toamnă.

In regiunile cu climat uscat, arătură adâncă de toamnă nu va fi urmată de grăpare sau discuire, pentru a favoriza reținerea zăpezii din timpul iernii. Primăvara se va realiza grăparea și discuirea, pentru pregătirea patului nutritiv.

-structurarea solului prin discuire și grăpare

Discuirea terenului constă în mărunțirea bulgărilor prin tăiere și nivelarea arăturilor. Prin discuire se reduce suprafața de evaporare și legătura capilară, de pierdere a apei din sol. Operația se va face pe două direcții perpendiculare.

Grăpatul are ca scop mărunțirea stratului superior al solului, spargerea crustei, îngroparea îngrășămintelor în sol, distrugerea buruienilor și altele. Cele mai frecvente grape folosite sunt cele cu colți reglabili. Pentru mărunțitul bulgărilor mari, bune rezultate dau greblele cu discuri crestate. Nu se va practica grăpatul, pe terenurile înțelenite cu pir.

3.1.2.3. Plantarea puietilor

Formula de împădurire

Pentru folosirea optimă a terenului de împădurit, într-o cultură forestieră de producție sau protecție se introduc, de regulă, mai multe specii lemnoase diferențiate după anumite funcții, pe care urmează să le îndeplinească în comunitatea de viață. Unele dintre speciile alese și asociate sunt destinate să asigure cantitativ sau calitativ producția lemnoasă stabilită prin țelul de gospodărire. Altele au rolul principal de a crea și menține cele mai prielnice condiții de vegetație a întregului arboret.

Formula de împădurire reprezintă forma convețională de exprimare a compoziției inițiale, ce se stabilește pentru o cultură forestieră, instalată pe cale artificială; ea indică nominal speciile și participarea lor procentuală în compoziția noului arboret. Așa, de exemplu, formula de împădurire poate avea forma: Go 40% Pa,Fr 10% Te, Ju, Ar, Par 25% arbuști25%.

Prin alcătuirea și aplicarea formulei de împădurire se realizează un tip de cultură forestieră omogenă, din punct de vedere al compoziției și localizat în cadrul unui tip de stațiune.

După funcția principală care li se atribuie speciilor lemnoase din asociație, în formula de împădurire, ele se împart în trei categorii:

specii principale;

specii secundare,

specii pentru protecția și ameliorarea solului.

O astfel de structurare se poate vedea în desenul alăturat:

arbust specie specie specie arbust

secundară principală secundară

Speciile principale sunt speciile cu aportul cel mai mare la atingerea obiectivelor urmărite pentru instalarea culturii.Sunt specii arborescente, frecvent de mărimea întâi, situate întotdeauna în plafonul superior al arboretului. Funcția lor principală fiind producția de lemn, acestea, trebuie să asigure, prin proporția de participare, cât mai fidel compoziția-tel la exploatabilitate.

In raport cu țelul de gospodărire, o cultură forestieră poate cuprinde una sau mai multe specii principale. Dacă numărul lor este mai mare, specia preponderentă ca proporție de participare sau – la număr aproximativ egal – specia cea mai valoroasă din punct de vedere economic, poartă denumirea de specie principală de bază, celelalte specii principale însoțitoare se numesc specii principale de amestec. Dintre acestea unele au menirea sa sporească importanta economica a pădurii prin folosirea maxima a resurselor stationale si prin diversificarea sotimentelor valoroase de lemn, iar altele, pe langa producția de lemn, pot îndeplini si un important rol cultural, prin ameliorarea solului si sporirea rezistentei arboretelor fata de adversități.

Speciile secundare îndeplinesc mai multe funcții importante care justifică, pe deplin, în multe situații, alegerea și includerea lor în formula de împădurire. în primul rând, stimulează creșterea în înălțime, și elagajul natural al speciilor principale de bază și de amestec. De aici derivă și denumirea lor sinonimă de specii stimulatoare, de împingere, de ajutor etc. Un rol secundar îl au numai, în ceea ce privește producția de lemn, protecția si ameliorarea solului. Pentru această categorie se aleg, de regulă, specii arborescente de mărimea a doua și a treia. Uneori pot fi folosite și specii de mărimea întâi spre periferia sau în afara arealului lor natural, în condiții în care rămân subordonate speciilor principale.

Speciile cu funcția principală de protecție și ameliorare a solului sunt arbuștii. Aceștia, având adesea tulpina sub formă de tufa sau coroane larg dezvoltate, formează un etaj propriu care protejează solul împotriva uscăciunii și înierbării, iar prin litiera produsă și prin sistemul de rădăcini bogat fasciculat ameliorează solul. Asemenea specii pot avea si un important rol economic, prin produsele accesorii pe care le furnizează unele dintre ele. Ca urmare, pentru ridicarea valorii de ansamblu a ecosistemelor forestiere artificiale, in măsura in care din considerente culturale devine obligatorie includerea lor in compoziția de împădurire, la alegerea acestora, pe langa principiul ecologic, trebuie sa se tina seama si de cel economic.

Pentru ușurința de aplicare în anumite condiții speciale – așa cum s-a mai arătat – formula de împădurire poate să cuprindă numai o singură specie principală, conducând astfel la obținerea unor culturi forestiere pure.

Perdelele forestiere de protecție de pe suprafața de ameliorat, vor fi de tipul mixt, formate din arbori și arbuști, în care proporția speciilor arbustive în compoziție se ridică la cel mult o treime, aceste specii introducându-se în rândurile marginale (și eventual postmarginale). Perdelele formate sunt perdele semipenetrabile-compacte, gradul de penetrabilitate față de vânt depinde în mare măsură și de lățimea perdelelor respective si poate fi reglat prin lucrări de îngrijire.

Schema de împădurire

Modul de asociere a celor trei categorii de specii din formula de împădurire, ca și dispunerea lor spațială pe o anumită suprafață de cultură sunt redate prin schema de împădurire. Prin simboluri, într-o reprezentare grafică, schema de împădurire indică amplasarea speciilor, dispozitivul lor de amplasare in teren și desimea inițiala a culturilor.

Schema de împădurire trebuie să fie în așa fel concepută încât prin modul de amplasare să se asigure o bună dezvoltare a tuturor speciilor care intră în compunerea unui amestec. O atenție deosebită trebuie acordată speciilor principale de bază și de amestec, în scopul creării premiselor necesare pentru realizarea compoziției-țel la exploatabilitate. Modul de asociere a speciilor constituie un aspect ce trebuie redat in graficul schemei de impadurire si se impune numai in cazul constituirii de culturi amestecate. Pentru monoculturi, schema se rezuma numai la precizarea dispozitivului de instalare, din care indirect rezulta si desimea inițiala a culturii.

La asocierea speciilor avute in vedere la elaborarea schemei, trebuie respectate doua principii esențiale in raport cu rolul atribuit speciilor in viitoarea cultura forestiera. Pentru evitarea efectului negativ al concurentei,speciile principale trebuie asociate grupat. Speciile secundare si arbustive având rol cultural, trebuie asociate in amestec intim cu speciile principale, atât de baza cat si de amestec.

Asocierea grupata a speciilor principale se poate realiza in benzi sau in biogrupe. Asocierea in benzi, alcătuite din rânduri de specii principale, este indicata cu deosebire pe terenuri plane si orizontale, sau puțin înclinate, caracterizate prin omogenitatea regimurilor factorilor ecologici sub si supraterani.

Instalarea grupată a speciilor principale de amestec permite să se țină seama de toate microvariațiile staționale din cuprinsul terenului de împădurit, pentru a plasa fiecare specie la locul potrivit.

Pentru a îndeplini în condiții optime funcțiile ce le sunt atribuite, speciile de ajutor și cele pentru protecția și ameliorarea solului se introduc întotdeauna în amestec intim cu speciile principale, cât mai uniform distribuite pe suprafața de cultura.

Desimea culturilor se exprimă prin număr de puieți la hectar, ca rezultat a gradului de apropiere între exemplarele cultivate, respectiv al distanțelor dintre rânduri și dintre puieți pe rând. Desimea trebuie astfel concepută încât să conducă într-un timp cât mai scurt noul arboret la realizarea ambianței specific forestiere, prin închiderea masivului. Atunci când este posibil să se intervină la timp cu operații de îngrijire și conducere, o cultură mai deasă este întotdeauna de preferat, deoarece arboretul crește viguros în primii ani, realizează curând starea de masiv, elimină vegetația erbacee și păstrează solul reavăn.

Desimea culturilor se stabilește ținând seama de scopul urmărit, natura terenului și a materialului de împădurit, însușirile biologice ale speciilor folosite și de considerentele economice.

Dispozitivul de instalare

Exprimă modul cum se dispun exemplarele cultivate pe suprafața terenului de împădurit. în funcție de desimea adoptată și de natura terenului de cultură, puieții se pot amplasa la distanțe variabile – în dispunere neregulată – sau pe rânduri la distanțe constante -în dispozitiv regulat. Dispozitivul de cultură regulat prin care se dau distanțe constante între rânduri și între puieți pe rând, se recomandă oriunde aplicarea lui este posibilă. Aceasta permite distribuirea uniformă a puieților pe toata suprafața de împădurit și ușurează mult execuția lucrărilor de instalare și întreținere a culturilor.

în cadrul amplasării uniforme a puieților, la distanțe constante, dispozitivul de cultură poate fi pătrat, dreptunghi sau chinconz, după figura geometrică pe care o formează patru puieți alăturați, câte doi din două rânduri învecinate. La dispozitivul în pătrat, distanța între puieți pe rând este egală cu cea dintre rânduri. în dreptunghi, distanța între rânduri este mai mare decât cea dintre puieții pe rând. în chinconz, fiecare puiet dintr-un rând este amplasat în dreptul mijlocului distanței dintre doi puieți ai rândului vecin. Figura geometrică dintre patru puieți alăturați este în acest caz un paralelogram.

Acest tip de dispozitiv de cultură se va folosi și în cazul de față, adoptând distanța între rânduri de 1,5 m, iar distanța dintre puieți pe rând de 1,0 m.

Pentru a nu comite greșeli, mai ales în ceea ce privește proporția speciilor, se menționează că formulele și schemele se stabilesc concomitent și anume întâi se stabilește asortimentul de specii, apoi schema, iar la sfârșit se determină proporția de participare a flecarei specii.

Numărul de puieți la hectar de perdea N, dintr-o anumită specie, se poate determina ușor, folosind următoarea formulă de calcul:

N = 10.000 n

bd

în care:

n – numărul de rânduri în care se introduce specia în cauză;

b – lățimea totală a perdelei, inclusiv distanta de la rândurile marginale la marginea perdelei;

d – distanța dintre puieți, din specia respectivă, pe rândurile de perdea.

Specii, compoziții de regenerare (împădurire), scheme și procedee de împădurire

Tab. nr. 13

Materialul de plantat si pregătirea lui

Materialul de plantat utilizat în lucrări de împădurire, poate să fie foarte diferit, după proveniență, mărime și formă.

Pentru majoritatea speciilor, se folosesc însă, în cele mai multe situații, puieți proveniți din sămânță și crescuți în pepinieră. Aceștia sunt, în general, de talie mică și au vârsta de 1-2 ani, mai rar 3-4 ani pentru unele specii încet crescătoare. Puieții din sămânță repicați se produc mai ales în cazul adoptării metodei Dunemann în cultura de pepinieră.

Ca material de plantat ocazional, se pot folosi puieții sălbatici, rezultați din regenerări naturale. La folosirea acestora este bine să se recurgă numai în mod excepțional, atunci când materialul de plantat produs în pepiniera rămâne insuficient, din cauza unor calamități.

Transplantarea puieților sălbatici este anevoioasă, deoarece sistemul lor radicular se prezintă, în general, slab fasciculat, lipsit de ramificații fine, adeseori adânc înfipt în pământ. în majoritatea cazurilor succesul transplantării puieților sălbatici este condiționat de scosul și plantarea lor cu pământ la rădăcină, ceea ce scutește mult lucrarea.

Materialul de plantat înmulțit pe cale vegetativă, poate fi alcătuit din butași de tulpină sau rădăcina, puieți din butași sau marcote, produși în pepiniera, sade și drajoni. Drajonii sunt lăstari dați din rădăcina plantelor lemnoase. Aceștia, detașați de plantă-mamă, împreună cu o porțiune de rădăcină, pot servi ca material de plantat. Dar, ca și puieții sălbatici, drajonii trebuie să fie folosiți în mod cu totul excepțional.

Indiferent de felul materialului de plantat, acesta trebuie să fie totdeauna de bună calitate. O atenție deosebită se acordă puieților care alcătuiesc materialul cel mai des folosit în lucrări de împădurire. înainte de plantare se execută o ultimă verificare și cu această ocazie se urmărește nu numai indicele standardizat (grosimea la colet), ci și starea părților principale a puieților, rădăcina și tulpina.

Rădăcina trebuie să fie sănătoasă, cât mai ramificată și bogat garnisită cu peri absorbanți viabili. La puieții de talie mică este important ca lungimea rădăcinii să se găsească într-o strânsă corelație cu înălțimea tulpinii și grosimea la colet.

Tulpina trebuie să fie dreaptă, nebifurcată și să aibă ultima creștere anuală lignificată, cu mugurele terminal nevătămat, mai ales la rășinoase. Este inutil să se planteze puieți evident nesănătoși, lipsiți de prospețime, care pier sau lâncezesc, ani de-a rândul.

Uscarea rădăcinilor din cauza modului greșit de păstrare și manipulare a puieților poate să compromită parțial, sau total o plantație. De aceea se impune ca, începând de la scosul puieților și până în momentul plantării, rădăcinile să fie ferite de uscăciune. La oricare manipulare, rădăcinile puieților trebuie să fie împachetate cu un material umed (mușchi, paie tocate, e.t.c). în acest scop, puieții se poartă în cutii speciale, coșuri sau găleți cât mai ușoare.

Lădițele de transportat puieți trebuie să fie de mărime potrivită, prevăzute cu mânere și fără cuie ieșite sau așchii care ar putea produce rănirea muncitorilor. Pentru a putea înlătura pericolul uscării rădăcinilor, este preferată plantarea pe vreme înnorată sau dimineața și spre seară, evitându-se orele de căldură puternică.

Pentru a ușura manipularea și mai ales plantarea puieților, în practică se recurge frecvent la scurtarea rădăcinilor prea lungi, prin toaletare. Cu cât puieții sunt mai mari și au rădăcinile mai lungi, cu atât operația de toaletare nu poate fi evitată. Problema toaletării trebuie să fie rezolvată însă diferențiat, ținând seama în primul rând, de particularitățile biologice ale speciilor. Multe specii foioase suportă ușor această operație și regenerează curând întregul sistem de rădăcini. Pentru unele, suprimarea unor porțiuni mici din vârful rădăcinilor poate avea chiar un efect stimulator. Tratarea rădăcinilor cu barbotina de pământ în apă, cunoscută sub denumirea de mocirlire reprezintă altă operație de pregătire la care se supun adeseori puieții înainte de plantare. Prin acest tratament se urmărește realizarea unei adeziuni fine între pământ și suprafața rădăcinilor, imediat după plantare. Efectul mocirlirii poate fi sporit, prin adăugarea, în amestecul de apă și pământ a îngrășămintelor. Dacă se execută corect, mocirlirea are indiscutabil un efect pozitiv asupra puieților. Pentru a obține acest efect, puieții tratați trebuie să fie imediat plantați. Altfel, cea mai slabă zvântare a noroiului provoacă scorojirea scoarței rădăcinilor și ruperea perilor absorbanți. Noroiul uscat pe rădăcini formează o pojghiță tare care împiedică respirația și absorția apei din sol. Din aceasta cauză puieții tânjesc un timp oarecare, sau se pot chiar usca dacă sunt mai sensibili.

Reușita plantațiilor depinde în mare măsură, de calitatea puieților și de tehnica aplicată în fiecare fază a procesului de transplantare (scos, manipulat, pregătire și plantare a puieților). în procesul de transplantare, inevitabil se distrug o parte din pereții absorbanți, care constituie organele active de cea mai mare importanță în nutriția plantelor. Până la apariția și formarea întregului sistem de rădăcini fine și peri absorbanți, puietul transplantat trăiește în mare măsură pe seama rezervelor de substanțe nutritive acumulate în el.

Puietul transplantat, cu sistemul de rădăcini refăcut și consolidat în sol, capabil să se nutrească în noile condiții de viață, înseamnă că s-a prins. Pentru a grăbi prinderea puieților, aceștia trebuie să fie cât mai viguroși și cu rădăcinile cât mai puțin vătămate în procesul de transplantare.

La crearea perdelelor forestiere de protecție se vor folosi puieți de talie mică pentru toate speciile din formula de împădurire, cu excepția frasinului, pentru care vom folosi butași.

Plantarea în gropi

Datorită multiplelor avantaje pe care le are, plantarea în gropi reprezintă procedeul cel mai des folosit în practica silvică. Tehnica de plantare presupune săparea unor gropi de forme și mărimi convenabile, în care rădăcinile să poată fi așezate cu ușurință într-o poziție cât mai apropiată de aceea în care au crescut, asigurându-se astfel un grad ridicat de reușită a culturilor și o creștere ulterioară viguroasă a puieților.

Gropile pentru plantat, pot avea forma prismatică sau cilindrică. Dimensiunile lor, se stabilesc în funcție de mărimea și forma rădăcinilor, natura terenului și a solului. Volumul gropilor trebuie să permită așezarea puieților și îndeosebi a rădăcinilor într-o poziție cât mai apropiată de cea naturală. Deschiderea gropii și mai ales adâncimea ei, trebuie să permită așezarea neforțată a rădăcinilor, fără îndoirea lor. Pe soluri textural grele sau bătătorite și nepregătite, gropile trebuie să fie cât mai largi și adânci, pentru ca rădăcinile în alungirea lor să întâlnească pământul afânat.

Pentru puieții de talie mică, folosiți în mod obișnuit la lucrările de împădurire, gropile vor avea dimensiuni de 30x30x30 cm.

Indiferent de locul unde se execută gropile, se va avea întotdeauna grijă, ca pământul curat, din straturile de la suprafață solului, bogat în humus și structurat, să fie așezat separat pentru a putea fi folosit la acoperirea rădăcinilor.

Aceste mici amenajări ale terenului și săparea gropilor, trebuie să fie imediat urmate de plantarea puieților. Săparea gropilor cu mult timp înaintea plantării și deci expunerea la uscare a gropilor și a pământului rezultat prin săpare, constituie o greșeală de ordin tehnic. Cel mult, pe terenuri cu exces de umiditate, se poate admite acest decalaj.

Săpatul gropilor se execută în mod obișnuit manual, cu casmaua, sapa, târnăcopul etc, necesitând adeseori un efort mare din partea muncitorilor. In această rezidă de fapt dezavantajul esențial al procesului de plantare în gropi. Dar în condițiile terenurilor accidentate, cu soluri superficiale, eventual schelete, mecanizarea operației de săpare a gropilor este deocamdată greu de realizat.

în cazul unor soluri mai profunde și fără resturi de rocă, se pot folosi cu mult succes burghiele de forat gropi. Acestea pot fi acționate manual sau mecanic. După săparea sau forarea gropilor se procedează la plantarea propriu-zisă a puieților. Lucrătorul plantator prinde puietul cu mâna stângă de deasupra coletului, iar cu dreaptă răsfiră și așază rădăcinile cât mai convenabil în spațiul gropii. Tot cu mâna dreaptă ia apoi pământul bogat, curat și reavăn, dinainte separat și cu acesta acoperă succesiv rădăcinile puieților până la suprafața. Pe măsura ce rădăcinile se îngroapă, pământul se tasează bine, la început cu pumnul, iar la urmă cu piciorul, pentru a realiza o aderență perfectă între rădăcini și sol. Se va verifica, ca în groapă, să nu se introducă pietriș și nici glii înierbate.

Puietul se introduce în pământ până la 2-3 cm deasupra coletului, astfel încât prin tasarea ulterioară a solului, rădăcinile să nu rămână la suprafață. In regiuni mai secetoase, dimpotrivă, în jurul fiecărui puiet se formează cu sapa, o ușoară concavitate, pentru reținerea maximă a apei din precipitații. Ca metoda principală de instalare, plantarea se poate efectua în gropi, sub brazdă sau cu mașini speciale de plantat, cum sunt mașina S.L.Ci.-l (cu distribuire manuală a puieților), și alte mașini (L.P5, S.B.N.-1A, L.M.B.-l ș.a.), evident plantarea mecanizată este cu mult mai rentabilă decât plantarea manuală, având în vedere ca un hectar de perdea plantat manual necesită în medie circa 20 zile-om.

Epoca de plantare

Instalarea culturilor forestiere prin plantații, trebuie, să se facă în anotimpul, care asigură cel mai mare procent de prindere al puieților. Cu excepția puieților, cu bal de pământ la rădăcină, plantarea se poate executa numai în timpul, când vegetația se află în stare de repaus, primăvara, înainte de înmugurire sau toamna înainte de căderea frunzelor. Anotimpul care asigură cel mai mare grad de reușită a culturilor este primăvara, când în sol se găsesc suficiente rezerve de apă.

Primăvara, plantarea trebuie să înceapă imediat după topirea zăpezii și zvântarea solului, eșalonată calendaristic pe zone climatice. Umiditatea din sol, rezultată din topirea zăpezii (mustul zăpezii), facilitează contactul strâns dintre pământ și rădăcini, consolidarea puietului și intrarea lui curând într-o activitate normală. Speciile foioase, în condiții optime de vegetație, suportă destul de bine și plantarea de toamnă. Toamna se recomandă plantarea timpurie, îndată după intrarea puieților în repaus vegetativ, evidențiată la foioase prin căderea frunzelor. In acest timp, rădăcinile încă vegetează și pot asigura prinderea puieților.

Tăieri de formare și stimulare

Tăierile în coroană de formare și stimulare, aplicate puieților din culturile tinere înainte de constituirea stării de masiv, reprezintă o practică, puțin obișnuită în silvicultura noastră. Prin tăieri în coroana, se asigură obținerea formelor dorite, se stimulează creșterea, se corectează anumite defecțiuni ale puieților, și se ameliorează starea sanitară generală a culturii.

în scopul stimulării creșterii și corectării unor forme necorespunzătoare ale tulpinii sunt mai indicate tăierile în coroană, fără suprimarea completă a ramurilor. Asemenea tăieri, numite de îngrijire, se recomandă în arboretele tinere, în faza premergătoare închiderii masivului, când puieții cresc și se dezvoltă individual. în aceste condiții, puieții majorității speciilor foioase, îndeosebi cvercinee, au tendința pronunțată de a crește mai mult lateral, lărgindu-și coroana în detrimentul creșterii în înălțime.

Prin scurtarea ramurilor laterale se ameliorează, în primul rând, forma tulpinii și se stimulează creșterea în înălțime. Tăierile de formare și stimulare comportă o tehnică specială, diferențiată adeseori în raport cu particularitățile biologice ale speciilor cultivate; în general se aplică numai speciilor principale dintr-un amestec.

Pentru speciile foioase, deosebit de valoroase, E. Wagenknecht recomandă trei procedee de tăiere în coroană, și anume: tăierea în forma conică, tăierea în forma cilindrică și tăierea „Rumelin". Tăierile în coroană se fac în timpul repausului vegetativ și încetează după realizarea stării de masiv.

După plantare, puieții de foioase, se vor reteza de la suprafața solului, în toamna următoare sau în primăvara următoare se va proceda la completarea golurilor, iar apoi cultura se va întreține atent, până ce coroanele puieților se vor atinge.

Recepția tehnico-financiara

Imediat după executare, orice lucrare executata pentru împădurirea unui teren este recepționată de o comisie special constituita. Recepția consta in verificarea pe teren a lucrării sub raport cantitativ si calitativ, rezultatele obținute fiind consemnate intr-un proces verbal de recepție, document care sta la baza întocmirii formelor contabile pentru decontarea lucrărilor.

La instalarea artificiala a pădurii, o importanta deosebita se acorda verificării lucrărilor de instalare propriu-zisa a culturilor forestiere, indiferent de metoda de impadurire adoptata. Aceasta verificare este cunoscuta in practica sub denumirea de recepție tehnico-flnanciara a culturilor forestiere. După verificare, suprafața pe care a fost instalata cultura forestiera se inscrie in „Registrul de impadurire" si va face obiectul controlului anual ce se executa pana când cultura atinge reușita definitiva.

Recepția consta in parcurgerea terenului impadurit pe mai multe direcții, prilej cu care se verifica daca suprafața raportata corespunde efectiv situației din teren si măsura in care s-a reușit respectarea prevederilor din schema de impadurire propusa (asocierea speciilor, dispozitivul de instalare si desimea inițiala). Datele generale obținute in acest mod se completează ulterior prin observații si măsurători de detaliu, efectuate in cuprinsul unor suprafețe de proba cu caracter permanent, materializate pe teren prin borne si amplasate după o schema mecanica. Distantele de amplasare a bornelor pe doua direcții sestabilesc in funcție de aria adoptata pentru suprafețele de proba si de faptul ca trebuie întrunită condiția ca suprafața cumulata a acestora sa reprezinte minim 8% din intinderea șantierului de impadurire.In cazul culturilor forestiere executate prin plantații, cu prilejul recepției se procedează si la inventarierea puietilor din cuprinsul suprafețelor de proba, in funcție de care se stabilește compoziția reala de impadurire, corespunzătoare fiecărei suprafețe de proba, precum si la nivelul intregii culturi. Totodată, prin observații se apreciază calitatea materialului de impadurire folosit si starea fitosanitara a puietilor.

Recepția tehnico-financiara fiind efectuata imediat după executarea împăduririlor nu oferă informații cu privire la reușita culturilor forestiere, insa rezultatele inventarierilor in suprafețele de proba obținute cu prilejul recepției reprezintă baza de raportare a datelor ce se vor obține prin verificările ulterioare la care sunt supuse culturile forestiere in scopul cunoașterii evoluției acestora.

3.1.2.5. Lucrări cu caracter special: împrejmuirea cu sârmă ghimpată si amplasarea bornelor amenajistice

Lucrările cu caracter special, ce se vor efectua, sunt lucrările de împrejmuire cu gard de sârmă ghimpată si amplasarea bornelor amenajistice.

împrejmuirea cu gard de sârmă ghimpată se va face, în jurul perdelelor plantate pe pășune, pentru a împiedica pătrunderea animalelor în perdele și distrugerea puieților sau mai târziu a scoarței, cu toate consecințele negative, ce decurg, în cazul producerii acestor vătămări.

împrejmuirea cu gard, de sârmă ghimpată, se execută din bulumaci de lemn de foioase sau rășinoase cu diametrul de 13-15 cm. Pe teren bulumacii se fixează la 2,5 m unul de celălalt, la 10 bulumaci, unul este întărit cu contrafișă. Sârma ghimpată, neagră sau galvanizată, se întinde, și se fixează, pe bulumaci, cu cuie sau scoabe pe 4 sau 5 rânduri.

Amplasarea bornelor, necesara pentru delimitarea suprafețelor destinate perdelelor, se va face in colturile perdelelor si in punctele caracteristice de pe conturul acestora. Bornele vor fi executate din beton armat, iar plantarea lor se va face manual.

3.1.2.6. Completarea și întreținerea culturilor forestiere

Completarea culturilor

O primă operație ce se face, în cazul instalării culturilor forestiere prin plantații, este completarea, care reprezintă intervenția prin care se instalează o nouă serie de puieți în locul celor dispăruți. Se consideră o plantare reușită, dacă 80% din puieți s-au prins (în zona de câmpie), puieții sunt sănătoși și uniform răspândiți pe întreaga suprafață, în aceste condiții, completările nu vor fi necesare.

Necesitatea și volumul completărilor se stabilește cu ocazia primului control anual, care se face toamna, după ce culturile au parcurs un sezon de vegetație și s-a depășit faza de adaptare.

Dacă pierderile sunt grupate formând goluri, completările sunt necesare, chiar dacă procentul puieților dispăruți este mai mic decât 20-25%. Pierderile se consideră grupate, atunci când numărul puieților lipsă din categoria speciilor principale (de bază și de amestec) este mai mare de 3-5 exemplare la un loc.

Dacă procentul de reușită nu depășește 40% la împăduririle cu specii foioase și 20% la rășinoase, cultura se consideră compromisă și se reface în întregime. Când reușita culturilor este foarte redusă, se poate presupune, că la aceasta au contribuit și alte cauze decât cele accidentale. Completările se fac numai prin plantații, folosind puieți viguroși și mai bine dezvoltați. Nu se fac niciodată prin semănături directe, deoarece plantele răsărite ar putea fi ușor copleșite de puieții mai vârstnici.

În plantații, completările se fac la un an după instalarea acestora, iar în semănături directe se pot executa și după 2-3 ani. Este necesar de reținut că intervențiile cu completări, sporesc cheltuielile de împădurire și se execută, în general, destul de greu, deoarece trebuie parcursă întreagă suprafață, pentru a planta manual, câte un puiet. De aceea se impun de la început măsuri, care să asigure o reușită cât mai bună a culturilor.

Întreținerea solului

Una dintre cele mai importante lucrări de îngrijire a culturilor forestiere până la realizarea stării de masiv, este întreținerea solului. Lucrat și pregătit până la instalarea culturii, solul trebuie să fie menținut în continuare într-o bună stare de afânare și lipsit de buruieni.

Afânarea înlesnește încălzirea și aerisirea profundă a solului, contribuind la activarea proceselor microbiologice. De asemenea, în solul bine afânat, apa pătrunde mai ușor și se acumulează în cantități mai mari.

Combaterea buruienilor devine necesară, deoarece acestea consumă neproductiv apa și substanțele nutritive din sol, copleșesc și adeseori sufocă puieții. Pe terenul neîntreținut, buruienile provoacă curând înțelenirea și tasarea solului, înrăutățind astfel proprietățile lui fizice.

întreținerea solului contribuie la păstrarea umidității din sol, ameliorează proprietățile lui fizice și menține condiții prielnice de nutriție, reflectate în vigoarea de creștere a puieților. Efectele pozitive ale întreținerii solului, au cea mai mare importanță pentru culturile forestiere tinere, care reacționează puternic la orice carență. De aceea, întreținerea solului trebuie să înceapă cât mai devreme și să se execute în număr și cu frecvența mai mare în prima fază de creștere și adaptare a culturilor.

Dacă pentru o anumită cultură speciile au fost judicios alese și asociate, dacă au fost adoptate metode de împădurire conforme cu condițiile staționale și, mai ales, dacă terenul a fost în prealabil bine pregătit, se va înțelege ca, atât volumul cât și frecvența lucrărilor de întreținere a solului vor fi mult simplificate.

Afânarea solului și combaterea buruienilor se execută, de regulă, concomitent prin prășilă, cu unelte manuale sau mecanizat.

Prașila asigură rezultate bune numai atunci când se aplică pe toată suprafața solului lucrat și pregătit în prealabil.

în regiunile de câmpie, unde se recomandă de altfel și lucrarea solului pe toată suprafața de împădurit, prășitul trebuie extins, pentru a cuprinde în întregime spațiile dintre puieți. O întreținere parțială a solului, în regiuni deficitare, în umiditate, influențează negativ asupra prinderii și creșterii puieților.

întreținerea se poate efectua manual, hipo, mecanic sau mixt și ea constă din prașile repetate pentru distrugerea buruienilor și a crustei. De regulă, aceasta durează 3-5 ani și se efectuează de 1-3 (5) ori pe an, numărul intervențiilor descrescând în timp.

întreținerea solului se execută de la instalarea unei culturi și până la realizarea stării de masiv, cu o frecvență anuală care se stabilește în raport cu zona fitoclimatică și vârsta puieților.

Îngrijirea culturilor în funcție de vârstă și zona geografică

Tab. nr. 15

În cazul unei slabe și întârziate închideri a masivului, se continuă întreținerea solului odată pe an, până la realizarea completă a stării de masiv.

Numărul de prașile necesare, într-o perioadă de vegetație este cu atât mai mare, cu cât culturile sunt mai tinere și se găsesc într-o regiune mai secetoasă. Prima prasilă se recomandă curând după apariția buruienilor, de exemplu la 10-15 zile de la plantare în zonele de stepă și silvostepă. în primul an de vegetație, termenele la care urmează să se execute prășitul în regiunile secetoase de câmpie sunt redate mai jos:

Perioadele de executare a lucrărilor de îngrijire într-un sezon de vegetație

Tab. nr. 16

În anii secetoși, numărul de prașile se pot spori în vederea afânării solului, chiar dacă buruienile nu sunt instalate.

După cum s-a arătat, speciile alese, pe lângă rolul pe care îl au în perdeaua forestieră de protecție, ele au fost alese și pentru faptul că, sunt producătoare de anumite foloase, de la producția de lemn, pentru prelucrare industrială, la lemn pentru construcții, în industria chimică, sau constituie baze melifere, sau fructele lor sunt folosite pentru diferite întrebuințări.

Singura specie care nu a fost aleasă pentru producția ce o poate oferi, este stejarul brumăriu, el fiind ales, doar pentru rolul major, pe care îl are în ameliorarea climatică a zonei, fiind recunoscut pentru valoarea sa, în rezistența, la condițiile climatice nefavorabile care se regăsesc și în terenul studiat.

în tabelul nr 17 sunt prezentate, cuantificarea produselor și serviciilor ce se obțin prin creeare perdelelor forestiere de protecție.

Duratele normale de funcționare (vârstele de tăiere), clasele de producție și produsele preliminare

Tab. nr. 17

3.1.3. BREVIAR DE CALCULE PRIVIND SOLUȚIA TEHNICĂ

3.1.3.1. Calculul necesarului de puieți

Numărul de puieți (N) necesar se calculează cu relația:

N = 10.000 ; n

b-d

unde :

n – numărul de rânduri în care se introduce specia în cauză;

b – lățimea totală a perdelei;

d – distanța dintre puieți, din specia respectivă, pe rândurile de perdea.

Astfel rezultatele vor fi trecute în tabelul următor:

Calculul necesarului de puieți

Tab. nr. 18

în urma calculelor efectuate s-a obținut, următorul număr de puieți, pe specii:

Gorun – 3380 buc.

Ulm de turkestan – 3380 buc.

Salcâm – 850 buc.

Tei argintiu – 850 buc.

Stejar brumăriu- 8440 buc.

Cer – 3380 buc. -Măceș-3380 buc.

Porumbar – 6750 buc.

Astfel rezultă, numărul total de puieți, care este de 30410 buc.

3.1.3.2. Calculul dozelor și a cantităților de îngrășăminte

în urma buletinului obținut de la "Oficiul de studii pedologice și agrochimice" se recomandă pentru fertilizarea la groapă concomitent cu plantarea utilizarea de azotat de amoniu cu o doză de 30 g/groapă, NPK cu o doză de 30g/groapă, și gunoi de grajd cu o doză de 1 kg/groapă.

Astfel rezultă următoarele cantități de îngrășăminte:

Qazotat de amoniu =Dazotat de amoniu XN = 0,03 X30410 = 912 Kg

unde:

Qazotat de amoniu – cantitatea de azotat de amoniu Dazotat de amoniu – doza de azotat de amoniu N – numărul de puieți

QNPK = DNPK x N = 0,03 X 30410 = 912 Kg

unde:

QNPK – cantitatea de de NPK

DNPK – doza de NPK

N – numărul de puieți

Qg.g. = Dg.g. X N = 1 x 30410 =30410 Kg = 30.4 tone

Unde:

Qg.g – cantitatea de gunoi de grajd Dg.g – doza de gunoi de grajd N – numărul de puieți

3.1.3.3. Calculul necesarului de material pentru împrejmuire si a bornelor amenajistice

Calculul necesarului de material se face folosind următorii indici de consum: consumul specific de lemn rotund de foioase pentru stâlpi:

C, = 0,0147 m3/m gard St = C, X Lg = 0,0147 X 3700 = 54.4 m3

Unde:

St – cantitatea de lemn rotund de foioase folosit pentru stâlpi

Lg – lungimea gardului de sârmă ghimpată

-consumul specific de sârmă ghimpată

Cs = 0,515 Kg/m gard Sg = Cs X Lg = 0,515 X 3700 = 1905 Kg

Unde:

Sg – cantitatea de sârmă ghimpată

Lg – lungimea gardului de sârmă ghimpată

-consumul specific de cuie

Cc = 0,004 Kg/m gard Se = Cc X Lg = 0,004 X 5600 = 14.8 Kg

Unde:

Se – cantitatea de cuie

Lg – lungimea gardului de sârmă ghimpată

-consumul specific de scoabe

C4 = 0,04 Kg/m gard

Ss = C4 X Lg = 0,04 X 3700 = 148 Kg

Unde:

Ss – cantitatea de scoabe

Lg – lungimea gardului de sârmă ghimpată

Bornele amenajistice vor fi achiziționate, vopsite in prealabil si apoi plantate. Vor fi necesare un număr de 18 borne amenajistice din beton armat.

3.1.4. CENTRALIZATORUL CANTITĂȚILOR DE LUCRĂRI

3.1.4.1. Lista cantităților propuse

Lucrările ce vor fi executate, sunt prezentate sub formă tabelară, în cele ce urmează:

Lista cantităților de lucrări pentru înființarea perdelelor forestiere

Tab nr. 19

3.2. PIESE DESENATE

3.2.1. SCHIȚA DE AMPLASARE A VEGETAȚIEI

CAP. 4. LISTA CHELTUIELILOR NECESARE ȘI EȘALONAREA LUCRĂRILOR PROPUSE

4.1. CHELTUIELI PENTRU EFECTUAREA LUCRĂRILOR

Pentru aflarea devizului general al lucrărilor, ce vor fi efectuate, s-a întocmit tabelul următor:

Costul lucrărilor efectuate în perimetrul studiat

Tabel nr.20

Valoarea totală a investiției va fi de 111.656 RON, din care 75.827 RON reprezentând manopera, diferența de 35.829 o reprezintă materialele.

4.2. EȘALONAREA LUCRĂRILOR PROPUSE

Specificul lucrărilor de împăduriri determină eșalonarea pe mai mulți ani, respectiv completarea și întreținerea lucrărilor, până la realizarea stării de masiv. O astfel de eșalonare este prezentat în tabelul următor:

Grafic de eșalonare a lucrărilor

Tab. nr. 21

MASURI DE PROTECȚIE A MUNCII

Pe parcursul aplicării prevederilor prezentului proiect, se va tine seama de prevederile Legii nr. 90/1996 cu privire la protecția muncii. Câteva din prevederile acestei legi sunt redate mai jos:

orice lucrator, indiferent de vârsta si sex, va fi supus unui examen medical cu caracter preventiv la angajare si periodic, in funcție de specificul activității si a condițiilor in care se executa aceasta, cu ocazia modificării condițiilor de solicitare;

toți lucratorii vor fi instruiți pentru cunoașterea normelor de protecție a muncii referitoare la activitatea pe care urmează sa o desfășoare. Instructajul va fi efectuat de personal calificat, care poarta răspunderea pentru instruirea muncitorilor, realizarea masurilor de protecție a muncii si folosirea eficienta a echipamentului si a materialelor de de avertizare. După efectuarea instructajului si testarea personalului se completează fisa de instructaj de către cel care a efectuat instructajul;

fisele de instructaj vor fi semnate de cel care a fost instruit si vor fi confirmate de șeful de șantier;

șantierul de lucru va fi dotat cu truse sanitare si medicale strict necesare;

nu pot fi admiși la lucru muncitori cu afecțiuni cardiace sau respiratorii;

se interzice depanarea, curățarea sau ungerea agregatelor in mișcare; se interzice alimentarea cu carburanți in timpul funcționarii motorului;

utilajele vor fi încredințate numai persoanelor cu pregătire corespunzătoare;

se vor respecta normele de exploatare a utilajelor;

uneltele de lucru vor fi folosite numai daca sunt bine ascuțite, cu cozi netede si bine fixate si bine fixate;

lungimea uneltelor trebuie sa fie potrivita cu talia muncitorului;

– la transportul puietilor, materialelor si a muncitorilor se vor aplica norme de protecție
a muncii elaborate de unitățile de profil;

se interzice transportul muncitorilor peste materialele din camion, basculanta, remorca de tractor sau in cabina;

transportul muncitorilor se va face organizat, colectiv, cu vehicule special amenajate si pe drumuri care prezintă deplina siguranța;

pentru plantare muncitorii vor fi dotați cu genunchere;

deplasarea muncitorilor in cuprinsul șantierului de lucru se va face numai pe potecile stabilite in prealabil;

manipularea puietilor cu ghimpi se va face cu manusi;

Recomandările de mai sus sunt minimale. Ele vor fi completate si cu alte prevederi ale actelor normative in vigoare. Sefii de echipe, personalul tehnic de supraveghere vor lua toate masurile ce se impun astfel incat sa nu se producă accidente de munca.

Conducătorii locurilor de munca sunt obligați sa anunțe imediat orice accident de munca, sa ia imediat masurile de prim ajutor si sa păstreze intacte condițiile in care s-a produs accidentul.

BIBLIOGRAFIE

l.Vlad Ioan, 2006/2007, Note de curs masterat, Metode moderne de gospodărire a

sistemelor agrosilvice. Indicatori biotici și economici;

2. Dumitru Târziu, 2006, Pedologie si stațiuni forestiere;

3.Sorin Dorog, Adrian Jurcau, Mihai Muncus Nagy, 2008, împăduriri;

Florescu Gheorghe, Abrudan, V., 2003, Tehnologii de instalare a culturilor forestiere, Editura Universității Transilvania Brașov;

Stănescu Victor, Șofletea Nicolae, Popescu Oana, 1997 – Flora forestieră lemnoasă a României. Editura Ceres;

Ioan Milescu, 2006, Cartea Silvicultorului;

Ministerul Apelor, Pădurilor si Protecției Mediului, 1997, Norme de timp si producție unificate pentru lucrări din silvicultura;

Ministerul Apelor, Pădurilor si Protecției Mediului, 2000, Norme tehnice privind compoziții, scheme si tehnologii de regenerare a pădurilor si de împădurire a terenurilor degradate;

Ministerul Apelor, Pădurilor si Protecției Mediului, 2000, Norme tehnice privind efectuarea controlului anual al regenerărilor

Sursă internet;

Legea fondului funciar 18/1991;

Legea nr. 166/2002;

Legea nr. 289/2002;

Legea nr. 46/2008 (Codul Silvic);

Legea nr. 90 1996 – Legea protecției muncii.

CUPRINS

CAPITOLUL 1

FUNCȚIILE PERDELELOR DE PROTECȚIE

CAPITOLUL 2

2.1. MEMORIU JUSIFICATIV

2.2. CADRUL NATURAL. PARTICULARITĂȚI PEDOCLIMATCE

2.2.1. AȘEZAREA GEOGRAFICĂ ȘI SITUAȚIA ADMINISTRATIVĂ A

PERIMETRULUI DE AMELIORARE

2.2.2. CONDIȚII GEOLOGICE ȘI GEOMORFOLOGICE

2.2.3. CONDIȚII CLIMATICE

2.2.3.1. Temperatura aerului

2.2.3.2. Regimul eolian

2.2.3.3. Precipitațiile

2.2.3.3.1. Umiditatea atmosferică

2.2.3.3.2. Elemente hidrografice și hidrologice

2.2.4. CONDIȚII PEDOLOGICE

2.2.5. CARTAREA TERENURILOR DIN TERITORIUL STUDIAT ȘI

PROBLEMELE CE SE CER REZOLVATE

2.3. CONCLUZII PRIVIND CONDIȚIILE CLIMATICE

2.4. CADRUL ECONOMICO-GEOGRAFIC

CAPITOLUL 3. SOLUȚIA TEHNICĂ ȘI INSTALAREA VEGETAȚIEI

3.1. PIESE SCRISE

3.1.1. LOCALIZAREA ȘI VOLUMUL LUCRĂRILOR AMELIORATIVE

PROPUSE

3.1.2. DETELIEREA SOLUȚIILOR TEHNICE

3.1.2.1. Măsuri cu caracter organizatoric, instalarea vegetației

3.1.2.2. Lucrări de pregătire a solului

3.1.2.3. Plantarea puieților

3.1.2.4. Lucrări de amendare și fertilizare a solurilor

3.1.2.5. Lucrări cu caracter special: împrejmuirea cu sârmă ghimpată și

amplasarea bornelor amenajistice

3.1.2.6. Completarea și întreținerea culturilor forestiere

3.1.3. BREVIAR DE CALCULE PRIVIND SOLUȚIS TEHNICĂ

3.1.3.1. Calculul necesarului de puieți

3.1.3.2. Calculul dozelor și cantităților de îngrășământ

3.1.3.3. Calculul necesarului de material pentru împrejmuire și a bornelor

amenajistice

3.1.4. CENTRALIZATORUL CANTITĂȚILOR DE LUCRĂRI

3.1.4.1. Lista cantităților propuse

3.2. PIESE DESEMNATE

3.2.1. SCHIȚĂ DE AMPLASARE A VEGETAȚIEI

CAPITOLUL 4. LISTA CHELTUIELILOR NECESARE ȘI EȘALONAREA

LUCRĂRILOR PROPUSE

4.1. CHELTUIELI PENTRU EFECTUAREA LUCRĂRILOR

4.2. EȘALONAREA LUCRĂRILOR PROPUSE MĂSURI DE PROTECȚIE A MUNCII

BIBLIOGRAFIE