Interesul National Deriva din Identitatea Nationala. Trebuie Sa Stim Cine Suntem Inainte de a Sti Care Ne Sunt Interesele

“Interesul național derivă din identitatea națională. Trebuie să știm cine suntem înainte de a ști care ne sunt interesele.”

CUPRINS

INTRODUCERE

Criza din Ucraina a creat o nouă oportunitate pentru revizuirea gândirii pe care am avut-o cu privire la viitorul ordinii mondiale.

Așa cum Fukuyama a revizuit ideea sa despre sfârșitul istoriei, acum în 2015, suntem din nou confruntați cu situația unui sfârșit al vacanței pe care stabilitatea și pacea le-au oferit Europei, continentul pe teritoriul căruia au început, s-au purtat în cea mai mare parte și sfârșit prin încheierea tratatelor de pace Primul și al Doilea Război Mondial, în cea mai mare parte, după căderea zidului Berlinului.

Se poate spune că „vacanța” a luat sfârșit și ne-am întors la vechea politică de putere, par să afirme nu doar cei mai mulți analiști politico-militari sau strategi militari ci chiar și foarte mulți dintre oamenii simpli, ale căror opinii, uneori chiar vieți, din păcate, de nenumărate ori de pe diferite trepte.

Asistăm, și auzim tot mai des asta, la un nou context care ne obligă să revizuim complet ceea ce a mai rămas în picioare din teoriile generale și din modalitățile noastre de a vedea lumea.

Pare să fie o tară a noastră, a oamenilor, să nu învățăm din istorie ci doar din propriile greșeli, ba chiar dacă s-au dovedit a fi așa să nu ne simțim bine, „împliniți” dacă nu le experimentăm „pe propria piele”, pe propriul „destin”. Adevărat, trist și oarecum de neînțeles cum uităm, parcă, despre milioanele de victime, pierderile materiale ca să nu mai vorbim de numărul celor care au suferit, sub diferite forme, de pe urma celor două conflagrații mondiale la care am adăuga și cel mai de durată război, cel contra terorismului.

Vorbim tot mai des și în diferite forme despre globalizare, soft-power postmodern, influență și putere de transformare a Uniunii Europene/UE, dar nu numai, abordare liberală a securității prin interdependență, căderea geopoliticii și a real politic-ului spre o nouă eră – pe care încă nimeni nu pare să fie în stare să o definească în termeni prea clari sau limite bine determinate.

Evenimente precum Revoluțiile din fostele țări comuniste din Sud Estul Europei căderea zidului Berlinului, transformarea fostei Uniuni a Republicilor Sovietice Socialiste, evenimentele din 11 septembrie 2001, retragerea actualei Federației Ruse din Tratatul CFE, în 2007, războiul georgian din Rusia, în 2008, așa numita „Arabian Spring”, din perioada 2010-2013, anexarea Crimeei, din februarie 2014, apariția Statului Islamic/SI (Statul Islamic din Irak și Levant/SIIL sau Statul islamic din Siria și Levant/ISIS, oricum vrem să îl denumim), extinderea fenomenului terorist, extinderea așa numitului „război sfânt” sub umbrela căruia fenomenul terorist capătă noi conotații și forme de manifestare sau metode de exprimare, Alianța Nord-Atlantică/NATO post Afganistan și altele, din același registru de tematici, sunt tot atâtea date care par să ne arunce inevitabil într-o nouă perioadă interbelică.

Actuala situație economică din statele membre NATO, ale UE și nu numai, ca și constrângerile bugetare, cu tot ceea ce derivă din aceasta, au condus la ideea utilizării mai eficiente și complete a resurselor miliatre și non-militare (civile) pentru atingerea scopului de apărare și securitate pe care fiecare dintre aceste state și le-au asumat.

Că ne-am luat pe birouri, din nou pentru unii sau pentru prima dată pentru alții, cărțile de geopolitică, Strategie, relații internaționale, realism, istoria religiilor, negociere etc. și că analizăm evoluțiile din mediul înconjurător, sub toate aspectele lui, este o realitate. Întrebarea pe care ne-o punem cu toții este: Către ce ne îndreptăm? Ce este de fapt nou în ceea ce privește dreptul internațional, normele și regulile? Care este viitorul pe care ni-l vom oferi?

Chiar dacă nu este poate prea uzual să începi o lucrare cu o întrebare, ne asumăm acest risc, exprimându-ne intenția de a oferi, prin această lucrare, câteva potențiale idei, referitoare la apărarea și securitatea națională în context european și euroatlantic și facem promisiunea de a reveni asupra întrebării, în finalul demersului nostru.

CAPITOLUL 1

APĂRAREA ȘI SECURITATEA NAȚIONALĂ

1.1. Generalități

Arhitectura de securitate contemporană, în evaluarea generală de perspectivă privind aspectele relațiilor internaționale și evoluția sa iminentă tributară constrângerilor societale evolutive, cunoaște o dinamică extraordinară în devenirea umană.

Pericolele modernizării și postcolonialismului, dezvoltat în epoca post-modernă trebuie percepute prin instrumente perfecționate ale sociologiei, în care termenul modernism este definit printro gamă largă de argumente sau paradigme, care astăzi includ globalizarea.

Începutul de secol al XXI-lea a deschis o eră nouă în politica internațională, în care securitatea, alături de competiția pentru afirmare și consolidare a noilor centre de putere, ocupă locul central în determinarea evoluției lumii și stabilirea noii ordini mondiale. Din punct de vedere structural, echilibrul de putere la nivel global, cu alte cuvinte fundația pe care se susține rolul națiunilor în lume, se reconfigurează. Ne aflăm, de fapt, între momente structurale – undeva între unipolaritate și multipolaritate.

Prin actori ai arhitecturii de securitate, înțelegem, în sens generic, orice entitate care poate juca un rol pozitiv într-un sistem social. Actorul internațional este acea structură socială, capabilă de a acționa și a influența sistemul relațiilor internaționale prin intermediul comportamentului afișat și asumat.

Cei mai importanți, în special evidențiați de paradigma realistă a teoriei relațiilor internaționale, sunt actorii statali – guvernele centrale ale statelor suverane. Acestea au grijă, în primul rând, de bunăstarea societăților pe care le administrează, dar, prin politica lor externă, au impact și asupra altor guverne, asupra societăților altor state și asupra sistemului internațional din care fac parte. Acești actori sunt unicii în drept, până la momentul actual, să înceapă război împotriva egalilor lor. Folosirea puterii armate rămâne atributul statelor.

De asemenea, în arhitectura de securitate se manifestă și o serie de actori globali transnaționali publici (organizații interguvernamentale cu vocație universală), actori transnaționali regionali (organizații interguvernamentale), asociații nonprofit semiprivate, corporații/bănci private pentru profit și corporații multinaționale.

Totodată, în mediul de securitate contemporan, care din punct de vedere al arealului de manifestare, dar și al nivelului probabil de impact, se eșalonează în mediu de securitate global, regional și național, în opoziție cu arhitectura de securitate, se manifestă și actori care încearcă să-și impună interesele prin acțiuni violente, menite să propage teroarea la nivel regional sau chiar global (organizațiile teroriste). Ca formă a violenței în planul relațiilor social-politice, terorismul este la fel de vechi ca și istoria umanității.

În decursul vremurilor și sub o formă sau alta, terorismul și-a făcut simțită prezența în rândurile majorității popoarelor. S-a manifestat prin acte de violență, care au trezit în conștiința oamenilor revoltă și indignare, având, de regulă, consecințe negative asupra dezvoltării normale a relațiilor sociale. Ca fenomen de sine stătător, terorismul s-a impus în epoca modernă.

Grupurile etno-naționale și mișcările religioase se manifestă, de asemenea, în arhitectura de securitate – uneori ca actori ai acesteia, alteori în opoziție cu aceasta – având un rol bine determinat în influențarea stării de securitate în rândul celor mai importanți actori, statele.

Vă prezentăm în continuare un scurt inventar, fără a avea pretenția că este unul cuprinzător, al termenilor obligatorii pe care trebuie să îi avem în vedere atunci când ne propunem să ne exprimăm opiniile în ce privește securitatea unui stat, ca un punct de pornire pentru adâncirea studiului din partea celor interesați de domeniu:

– Amenințarea – o acțiune ostilă, cu scopul de a intimida. Ea poate fi exercitată în mod direct de cel cane amenință sau poate fi pencepută ca atare de cel care se consideră amenințat. Ecartul dintre o realitate (acțiune) și perceperea ei ca amenințare este foarte mic și greu de identificat. De aceea, în relațiile dintre state, problematica amenințării și a percepției acesteia ca atare este foarte sensibilă;

– Arhitectura de securitate – Un ansamblu de actori statali și nonstatali caracterizați prin interese, putere, surse de putere, relații și mecanisme formale și informale, potențate de globalizare, prin care se menține starea de stabilitate a mediului de securitate;

– Globalizarea – un proces care debutează la nivel național, beneficiind de control și criterii bine stabilite și se extinde la nivel global unde dispare, atât controlul, cât și criteriile care l-au generat, aducând cu sine beneficii în privința dezvoltării inter-conectivității mondiale dar, totodată, și problemele aferente;

– Mari actori statali – orice stat care este superputere sau mare putere cu aspirații reale de schimbare a statutului prin creșterea influenței deținute în arhitectura de securitate;

– Pericolul – o primejdie, adică o situație care poate duce la degradarea unui sistem sau proces, la distrugerea unei entități. Pericolul însuși este o degradare a unui sistem sau proces sau un efect al acesteia;

– Riscul – o primejdie (pericol) căreia i se poate evalua (măsura), pâna la un anumit punct, eventualitatea, care poate fi mai mult sau mai puțin previzibilă;

– Statul – o noțiune politică abstractă, cunoscută încă din antichitate, reprezentând puterea instituționalizată, conceput pentru a asigura nevoile cetățenilor și urmărirea scopurilor comunității pe care o reprezintă, de pe un teritoriu delimitat.

1.2. Securitatea națională – concept, domenii de manifestare și determinări

Concept

În teoria relațiilor internaționale un concept foarte des folosit este cel de securitate națională. Literatura de specialitate în domeniu îi consacră o bogată gamă de definiții și evidențiază, totodată, conotațiile sale principale, precum și măsurile și acțiunile necesare pentru realizarea ei. O schemă foarte generală de la care considerăm că se poate porni în analiza acestei noțiuni este ilustrată mai jos.

Figura nr. 1 Schemă generală privind noțiunea de securitate națională

În opiniile politologilor americani, ruși și europeni, securitatea națională este definită prin perspectiva intereselor și a poziției pe care le ocupă în raportul de forțe internațional și al mijloacelor folosite. Politologul american Walter Lippnann consideră că o națiune și-a realizat securitatea numai în măsura în care „nu este în pericol să trebuiască să-și sacrifice valorile esențiale dacă dorește să evite războiul și poate, dacă este amenințată să mențină aceste valori prin victorie într-un astfel de război”.

Cu alte cuvinte, securitate înseamnă capacitatea unei națiuni de a împiedica un război sau, dacă acest lucru nu se reușește, de a câștiga un război pentru a nu-și pierde integritatea și independența națională.

Domenii de manifestare

În viziunea lui Arnold Wolfers, securitatea națională are o dimensiune obiectivă și una subiectivă. Dimensiunea obiectivă denotă o absență a amenințărilor pentru câștigarea valorilor cum ar fi independența națională, păstrarea „modului de viață (american)” și alte valori. În sens subiectiv, securitatea națională înseamnă „absența temerilor că astfel de valori vor fi atacate”.

Alți autori, precum Michael H.H.Louw, consideră că securitatea cuprinde „politica de apărare tradițională a unei națiuni precum și acțiunile nemilitare ale unui stat pentru a asigura supraviețuirea întregii sale capacități ca entitate politică în vederea exercitării influenței și îndeplinirii obiectivelor sale interne și internaționale”.

În concepția lui Traeger și Simonie, securitatea națională reprezintă acea partecea parte a politicii guvernamentale care are ca obiectiv crearea de condiții naționale și internaționale favorabile protejării sau măririi valorilor naționale vitaleîmpotriva adversarilor existenți și potențiali.

În proiectarea și realizarea securității naționale este necesar să se identifice factorii mediului de securitate (politici, economici, sociali, demografici, militari, ecologici etc.) care generează conflicte, violențe sau război. Statele, la rândul lor, trebuie să fie pregătite să răspundă la pericole iminente existenței lor cum ar fi: atac cu forțe militare declanșat prin surprindere, interzicerea accesului la materii prime vitale și informaționale.

Unii psihologi americani, cum ar fi Melvin Snall, concep provocările la adresa securității naționale ca având originea în trei surse generale:

− amenințările militare directe;

− tendințele din domeniul economic care intră în contradicție cu bunăstarea omului;

− provocările la „onoarea națională”.

Fostul secretar de stat al apărării SUA, Robert Mc.Nanara a lărgit conceptul de securitate „națională” care era privită ca „problemă militară”. Timp de mai mulți ani, scopul principal al politicii de securitate națională a fost văzut ca o apărare a națiunii de amenințările fățișe la adresa independenței sale. Pentru statele lumii a treia „securitatea înseamnă dezvoltare”.

Din perspectiva teoriei organizaționale, securitatea desemnează „starea de echilibru dinamic macrostructural, intra și intersocioorganizări de același nivel (stat-stat; structură suprastatală) și cu sfere diferite de cuprindere realizate prin corelarea proceselor organizate și dezorganizate și managementul schimbării într-o asemenea modalitate încât să nu fie afectate valorile (obiectivele) lor fundamentale, general acceptate, existența lor ca entități și posibilitatea lor de reproducere”.

Astăzi, mai ales în Europa, controversele stârnite între național și internațional, înclină balanța către ideea federalistă (integrarea într-o structură de securitate colectivă în care statele își pierd, în mod treptat, rolul de actori în relațiile internaționale).

Securitatea națională a României presupune realizarea unei stări de echilibru relativ stabil a sistemului social în care individul, grupurile de persoane organizate pe diferite criterii, statul român pot să se dezvolte liber și își pot promova propriile interese în condițiile respectării unui sistem de norme aflat în evoluție.

Transformarea profundă la nivel conceptual a sistemelor de securitate a început cu publicarea unor studii de securitate în anii ‘70 care, deși nu au avut ecouri ample la vremea respectivă, au avut un rol deosebit de important pentru evoluția ulterioară a acestui domeniu.

Pentru prima dată specialiștii în științe umane au avansat ideea că sistemul internațional va fi supus, în viitorul apropiat, unui proces amplu de transformare radicală. Specialiștii – printre care Immanuel Wallerstein, John Meyer și Albert Bergesen au evidențiat importanța combinării analizei puterii și bunăstării, cu cea a elementelor culturale și de suveranitate ale statului. De exemplu, Wallerstein afirma că, din cauza dinamismului său inerent, economia capitalistă va căuta să se integreze și în blocul socialist.

Sfârșitul Războiului Rece a confirmat teoria de la sfârșitul anilor ’70, înlocuind temerea declanșării unui conflict nuclear între cele două mari puteri cu riscuri, pericole și amenințări concrete la adresa securității naționale și internaționale: confruntări etnice, inițierea unui proces dificil și îndelungat de tranziție economică în statele fost-comuniste, creșterea numărului imigranților și al refugiaților, degradarea accentuată a mediului, sporirea importanței apartenenței culturale și religioase în relațiile internaționale, integrarea în structurile europene și euroatlantice a țărilor central și est-europene etc.

Valențele conceptului de securitate au fost amplificate. De la conceptele de „pace pozitivă”, enunțat de Johan Galtung, și „pace stabilă”, al lui Kenneth Boulding și, de la definiția lui Walter Lippmann, publicată în 1962 în studiul Discord and Collaboration. Essays on International Politics, care afirma că o națiune este în siguranță în măsura în care nu se află în pericolul de a trebui să sacrifice valori esențiale, dacă dorește să evite războiul și, poate, atunci când este provocată, să și le mențină, obținând victoria într-un război, definiția securității a suferit multe modificări.

Ian Bellany scrie că securitatea, în sine, este o relativă absență a războiului, combinată cu un factor psihologic, reprezentat de o relativ solidă convingere că nici un război care ar putea avea loc nu s-ar termina cu o înfrângere.

Laurence Martin subliniază dimensiunea economică: securitatea este asigurarea bunăstării viitoare. În anii ’60, bunăstarea era considerată ca fiind rezultatul direct al creșterii economice, însă teoriile sociale și economice ulterioare au infirmat această ipoteză, considerând că la fel de importanți sunt și factorii culturali și psihologici.

Aspectele privind starea de securitate s-au schimbat de-a lungul timpului. La începutul secolului XX, politicile pronataliste erau considerate a fi cele mai bune modalități de întărire a puterii și securității naționale. În perioada interbelică, teoria eugeniei sociale a marcat o tranziție parțială de la numărul populației la calitatea acesteia, tot ca măsură a puterii și securității naționale. În anii Războiului Rece, securitatea a fost definită în termeni militari, oglindind, astfel, principalele preocupări ale celor două blocuri opozante. În perioada imediat următoare, a fost lărgită sfera de cuprindere a conceptului, fiind incluse și dimensiuni nonmilitare: politică, economică, socială, ecologică.

Definițiile prezentate nu fac altceva decât să evidențieze câteva dintre caracteristicile securității, însă nici una dintre ele nu pare a fi completă. De vreme ce diferitele curente și școli de gândire sugerează definiții diverse ale securității naționale și internaționale, dezacordurile și dezbaterile aprinse sunt inerente, fiecare parte considerând că teoria proprie este cea optimă. Principalele curente de gândire care s-au aplecat, de-a lungul timpului, asupra studiului securității le considerăm a fi: pozitivismul, constructivismul și postmodernismul.

Pozitivismul promovează studiile strategice de securitate, descrise de către criticii curentului, drept abordări obiective ale ontologiei și epistemologiei securității. Specialiștii fac totuși distincția între abordarea tradiționalistă în studiile de securitate, cu o viziune centrată pe stat și pe dimensiunea militară și, abordarea vastă a securității, urmărind să lărgească agenda de securitate prin analiza problemelor militare și non-militare.

Constructivismul se bazează pe credința că lumea este produsul interacțiunii sociale, ce poate fi măsurată și analizată cu mijloace științifice specifice. Această formă de constructivism social folosește, în studiul securității, ontologia subiectivă și epistemologia obiectivă, cu alte cuvinte afirmă că lumea este construită social și poate fi măsurată și analizată.

Postmodernismul este caracterizat de o mare diversitate a studiilor de securitate. Metodologia aferentă acestui curent de gândire este construită în jurul credinței că lumea este produsul interacțiunii noastre sociale și nu poate fi măsurată și analizată cu ușurință din cauza naturii contestate a cunoașterii (ontologie și epistemologie subiective). Rezultatele studiilor postmoderniste ridică multe întrebări referitoare la rolul pozitivismului în studiul securității, din mai multe puncte de vedere: metodologic, istoriografic, epistemologic, ontologic și normativ.

Securitatea este definită în funcție de perceperea amenințării la adresa existenței unui obiect de referință ce este puternic valorizat. Acesta face parte dintr-o mulțime vastă, ce poate include: actori nonstatali, principii abstracte și chiar natura, în sine. De asemenea, sursa amenințării poate fi identificată în statele agresive, tendințele sociale negative sau în diversitatea culturală. În consecință, în concepția Școlii de la Copenhaga amenințările se pot manifesta într-o varietate de contexte politice sau domenii ale vieții: politic, economic, militar, cultural, demografic, ecologic etc.

Ei ilustrează acest cadru de analiză prin aplicarea sa, atât în domeniul militar, cât și în cele nonmilitare ale securității, iar rezultatul constă într-o „hartă” a problemelor contemporane ale securității, fiecare fiind identificată în funcție de patru variabile: caracteristica spațială (local, regional, global), localizarea sectorială (militar, politic, economic, cultural, ecologic), identitatea principalului actor (state, actori societali, organizații internaționale) și natura obiectului de referință (state, națiuni, principii, mediul înconjurător).

Determinări

În prezent, dintre preocupările în domeniul studiului securității se remarcă cea a lui James N. Rosenau, care realizează o interesantă corelație între teoria complexității, a haosului și conceptul de securitate. Teoria complexității reprezintă o modalitate de investigare a dinamicii sistemelor nonlineare, ce nu este complementară metodelor lineare destinate măsurării unei lumi neregulate (de exemplu, statistica). Sistemele nonlineare au următoarele caracteristici: intrările (inputs) și ieșirile (outputs) nu sunt proporționale; întregul nu este egal, din punct de vedere cantitativ, cu suma părților sale; înlănțuirea cauză – efect nu este evidentă; fenomenele din acest mediu nu sunt previzibile. Alvin M. Saperstein scria, în studiul Complexitate, haos și politica de securitate națională: metafore sau instrumente”, că interacțiunile dintre statele-națiune, inclusiv războiul, sunt similare interacțiunilor dintre particule, ce sunt studiate de fizică.

James Rosenau studiază evoluția mediului internațional de securitate, înainte și după Războiul Rece, prin prisma aceleiași teorii a complexității. Principala concluzie este că, după Războiul Rece, se naște o nouă epocă, a multiplelor contradicții: sistemul internațional este mai puțin dominant, dar mai puternic; statele se transformă, dar nu dispar; suveranitatea statului este erodată, dar puternic valorizată; granițele nu permit trecerea intrușilor, dar sunt caracterizate de un grad crescut de porozitate etc. Din analiza acestor contradicții rezultă o serie de interogații complexe: cum poate fi evaluată o lume caracterizată de ambiguitate? Cum poate fi studiat un spațiu politic aflat într-o continuă transformare, în care, simultan, unele dimensiuni se erodează, iar altele se întăresc? Cum pot fi reconceptualizate politicile de securitate națională, astfel încât să includă noțiuni diferite, precum identitate, afiliație și teritorialitate?

Rosenau afirmă că lămurirea unor asemenea întrebări, dar și incertitudinea pe care o generează, întăresc convingerea că suntem adânc implicați într-un proces de transformare epocală, proces susținut de o nouă viziune asupra lumii și, implicit, asupra mediului de securitate.

Cu toate că această abordare a studiului securității este deosebit de interesantă, până în prezent, nu a fost publicată o metodologie clară de analiză. Într-adevăr, lumea este caracterizată de contradicții și incertitudini, însă scopul paradigmelor lineare existente nu este unul radical reducționist, ci doar de a simplifica complexitatea pentru a o înțelege.

Sfârșitul Războiului Rece nu a dus doar la o rearanjare a scenei internaționale, ci și la profunde și tot mai rapide transformări în mediul de securitate internațional, generate de avansarea și răspândirea cunoașterii în tot mai multe domenii, de progresele științei și tehnicii în sectoare de activitate tot mai diverse, de schimbul tot mai rapid de informații, bunuri și servicii la nivelul sistemului mondial. Aceleași schimbări se observă, de asemenea, și la nivelul intern al statelor, care se văd astăzi, tot mai des, în postura necesității de a avea un permanent avans în domeniul cunoașterii, o capacitate dc analiză și prognoză remarcabilă, precurn și spirit de adaptare și acțiune anticipativă în fata provocărilor generate de realitățile lumii contemporane.

Pe lângă avantajele de necontestat determinate de aceste transformări, ele au însă o influență covârșitoare și în ceea ce privește generarea de riscuri, pericole sau amenințări noi la adresa securității interne și internaționale, ceea ce presupune descoperirea de noi politici și strategii în acest domeniu.

Securitatea internațională este o stare de fapt la care statele, organizațiile internaționale și alți actori contribuie în mod semnifcativ, dar în moduri diferite, intercondiționarea deciziilor și acțiunilor tuturor acestora fiind din ce în ce mai evidentă și mai accentuată.

Aceasta se datorează, în primul rând, globalizării, care reduce distanțele și comprimă timpul, astfel încât implicațiilc și consecințele unor evenimente se manifestă mult mai repede și mai acut și la distanțe mult mai mari decât în trecut. În acest fel, evenimente ce au loc pe continente diferite pot stabili cursul unor decizii politice și militare și pot determina evenimente cu consecințe dramatice pentru națiuni și chiar pentru comunitatea internațională în ansamblul său.

Istoria politicii internaționale din ultimele trei secole și jumătate a fost, în mod evident, o adevărată cronică a modului în care statele au interacționat unele cu altele. Acestea au fost și continuă înca să fie organizațiile politice dominante ca putere și influență. Interesele, obiectivrle și capacitatea statelor de a acționa pentru a atinge și, respectiv, a pune în aplicare aceste interese și obiectivc le modelează comportamcntul, atât în interiorul propriilor frontiere, în relația cu cetățenii și societatea civilă, cât și în plan internațional, generând forțe și tendințe difenite în mediul de securitate global și regional.

Concomitent, se manifestă și un alt fenomen: afirmarea pe scena mondială a unor alte entități politice decât statele. Politica internațională este influențată din ce în ce mai mult de organizații care depășesc granițele naționale (organizații mondiale, așa cum este, de exemplu, Onganizația Națiunilor Unite sau organizații regionale, așa cum este, de exemplu Uniunea Europeană sau 0rganizația pentru Coopenane de la Shanghai). Diverse ca scop, obiective, organizare și putere, organizațiile internaționale își exercită rolul în mod independent și au din ce în ce mai multă influență în relațiile internaționale.

În lumea de azi, caracterizată, până acum câteva luni, prin trecerea de la bipolaritatea puterii, specifică Războiului Rece, la multipolaritatea ce se prefigurează și prin manifestarea concomitentă a două tendințe antagoniste (integrare politică și stabilitate în vest și nord și dezintegrare politică și turbulență în est și sud – cu influențe inclusiv în vest), cunoașterea semnificației modului specific în care diverșii actori politici interacționează și a rezultatului acestei interacțiuni asupra secunității mondiale este deosebit de importantă pentru a înțelege cum și de ce se petrec așa cum se petrec anumite evenimente și ce s-ar putea face pentru asigurarea și prezervarea securității mondiale, regionale și naționale.

De actualitate și de luat în seamă, în condițiile dezvoltărilor situației de securitate din Ucraina, este totuși teoria unora dintre analiștii politici care văd ca unul dintre potențialele rezultate al evoluțiilor ulterioare a situației din regiune, ajungerea la un nou război rece, bineînțeles în alți termeni decât cel abia încheiat (în opinia unor teoreticieni, în urmă cu aproximativ două decenii, în opinia altora acum un deceniu).

Multitudinea de actori din arena internațională sau, mai bine spus, din cea globală și mai ales diferența de putere de care dispun aceștia, luând în calcul inclusiv sferele de influență în care se manifestă, cât și voința de a utiliza efectiv această putere în scopul îndeplinirii unor obiective politice specifice, diferențiază astăzi actorii internaționali, unii acceptând să se supună normelor și cutumelor instituite în practica relațiilor internaționale de către state și de către organizațiilc create de acestea, în timp ce alți actori refuză acest lucru.

În aceste condiții, utilizarea în scop coercitiv a instrumentelor de putere de care dispun statele, fie în mod direct, fie prin intermediul organizațiilor internaționale, se îmbină din ce în ce mai frecvent cu metodele prin care se urmărește responsabilizarea diferiților actori, partajarea și asumarea răspunderii privind viitorul planetei, în condițiile democratizării relațiilor internaționale și a vieții politice în general, toate în scopul consolidării ordinii și securității internaționale, a prezervării păcii și stabilității globale.

În lumea de azi există un real sentiment de insecuritate. Milioane de oameni din regiuni precum Orientul Mijlociu sau Africa Centrală, cea de Nord și de Est sau Asia Centrală iar mai nou Europa de Est, unde au loc ,,noile războaie”, trăiesc cu teama zilnică față de violență. Mai mult, ,,noile războaie” sunt tot mai mult interconectate cu alte riscuri globale care afectează viețile a sute de milioane de oameni – crizele economice și financiare, răspândirea bolilor, vulnerabilitatea față de dezastrele naturale, sărăcia, lipsa adăposturilor, diminuarea resurselor de energie, materii prime și hrană.

Criza financiară a redus rezistența economiei globale, în timp ce creșterea tensiunilor în mediul geopolitic și problemele sociale aflate în continuă creștere sugerează că, atât guvernele, cât și societățile sunt mai puțin capabile decât oricând să facă față provocărilor globale. Cu toate acestea, ne confruntăm cu probleme tot mai mari în ceea ce privește riscurile la nivel mondial, din cauza interconectării rapide dintre actorii lumii.

Riscurile cele mai pronunțate, acceptate de către majoritatea analiștilor din domeniu, sunt: riscul datoriilor suverane, al dezechilibrelor economice, al prețurilor extrem de instabile la energie, al schimbărilor climatice, al conflictelor geopolitice și al crizei fiscale. Dintre acestea principalele două riscuri, prin interconectarea lor, sunt riscurile datoriilor suverane, al dezechilibrelor economice.

Uneori, politicile fiscale nu sunt sustenabile în cele mai industrializate economii. În absența unor corecții structurale cu bătaie lungă, riscul datoriilor suverane va rămâne unul ridicat. Conectat cu acest risc este cel dat de dezechilibrul între economii. S-a observat o creștere fulminantă a piețelor emergente, în timp ce, în lumea dezvoltată, condițiile nu sunt deloc cele mai atrăgătoare. Astfel de dezechilibre cresc riscul protecționismului și al ,,războiului valutelor”.

O altă serie de pericole interconectate sunt riscurile de reducere a resurselor de hrană, apă și enengie. Prețunile alimentelor la nivel global trădează riscurile unei inflații. Schimbările climatice și alte dezastre naturale au dus la creșterea prețurilor alimentelor și a cererii generale, ridicând, de asemenea, și riscul speculațiilor.

,,Miezul fierbinte” al mediului de securitate contemponan îl constituie resursele de energie, de apă, de hrană și cele financiare. În jurul acestora, pe fondul creșterii interdependențelor atribuite fenomenului globalizării, se constituie actori diverși, cu o anurnită putere sau un anumit potențial de putere, cu interese, misiuni și obiective și, care funcționează și au un anumit tip de comportament, generând un mediu plin de riscuni, pericole și vulnerabilități, în care conflictele și crizele reprezintă adevărate constante. Felul în care acești actori relaționează și încearcă să-și impună/viabilizeze interesele determină un anumit mediu de securitate, stabil sau instabil.

Pe acest fundal de lipsuri, crize și conflicte, la nivel global, funcționează un sistem de securitate a cărui structură și relaționare internă formează o adevărată anhitectură de securitate, arhitectură care ,,copiază” complexitatea și dinamica lumii actuale.

Actorii statali și nonstatali reprezintă pilonii de bază ai arhitecturii de securitate contemporane.

În ceea ce privește actorii statali, aceștia, în cadrul mecanismelor și relațiilor interstatale, își stabilesc un anumit tip de comportament generat de interesele de securitate asumate și susținut de potențialul real de putere pe care-1dețin.

În cadrul actorilor nestatali, organizațiile de securitate interguvernamentale sau organizațiile neguvernamentale se constituie în scopul reglării comportamentului statelor în sistemul internațional, având la bază repere stabilite și asumate de acestea din urmă. Corporațiile multinaționale își urmăresc interesele economice, iar profitul și acumularea de cât mai multă bogăție pentru acționari reprezintă principalul scop, chiar și în condițiile în care determină riscuri și generează amenințări în mediul de securitate.

Pe fondul creșterii interdependențelor, a accentuării fenomenului globalizării, a radicalizării unor părți ale lumii, a disparităților economice și a multor altor factori care au generat o multitudine de dezechilibre, organizațiile teroriste au explodat ca forță și impact global, generând războiul secolului al XXI-lea, războiul împotriva terorismului. Dacă pilonii principali ai arhitecturii de securitate ,,luptă” pentru menținerea unei anumite stabilități a mediului de securitate, organizațiile teroriste, prin acțiunile lor, destabilizează mediul de secunitate.

Arhitectura de securitate, construită între pilonii acesteia (actorii statali și nonstatali), este parte intrinsecă a mediului de securitate, mediu care reprezintă ,,suportul/locul” de fundamentare, iar din analiza securității ca stare, desprindem baza teoretică pentru fundamentarea arhitecturii.

Securitatea și mediul de securitate sunt indisolubil legate, iar liantul dintre acestea îl reprezintă tocmai arhitectura de securitate, care poate fi definită ca un ansamblu de actori statali și nonstatali caracterizați prin interese, putere, surse de putere, relații și mecanisme formale și informale, potențate de globalizare, prin care se menține starea de stabilitate a mediului de securitate.

Construirea unei arhitecturi de securitate care să-și îndeplinească scopul, la baza căreia să se afle încrederea și cooperarea internațională, democrația și economia performantă, asigurarea și respectarea dreptunilor omului, concomitent cu promovarea și afirmarea valorilor naționale ale statelor lumii, nu este un proces utopic aflat în sfera virtualului, ci este unul perfect viabil și realizabil, dar care solicită aranjamente și demersuri politice specifice, angajarea unor importante resurse economice și financiare, într-o perioadă lungă de timp. Este nevoie de foarte mult timp și de voința la nivel planetar pentru a se pune în operă și consolida o arhitectură de securitatc viabilă.

1.3. Securitatea națională în perspectivă aliată și europeană

În perspectivă europeană, ținând cont de extinderea spațiului Uniunii Europene, putem admite că securitatea reprezintă arhitectura sistemică specifică organizării și funcționării continentale, proiectată și instituționalizată astfel încât să excludă posibilitatea oricăror amenințări sau agresiuni eficiente, de orice natură, la adresa unuia, a mai multora sau a tuturor statelor europene.

În domeniul conceptelor operaționale ale NATO, reține atenția formularea potrivit căreia securitatea este menită să asigure unul dintre fundamentele indispensabile pentru un mediu stabil de securitate euroatlantic, bazat pe dezvoltarea instituțiilor democratice și soluționarea pașnică a disputelor, în care nici o țară să nu poată să intimideze sau să constrângă vreo altă țară prin amenințarea cu forța sau utilizarea forței.

Securitatea națională reprezintă starea, concepția generală a statului român, în temeiul căreia sunt definite, proiectate, promovate și apărate interesele naționale prin intermediul instituțiilor abilitate constituțional acestui scop, angajând vectorial, în modalități specifice fiecăreia dintre ele, integralitatea resurselor disponibile la un moment dat, spre a asigura prezervarea intereselor naționale în condițiile înfruntării oricărui tip de agresiune, pericol, amenințare, risc sau provocare.

Ca factor cumulativ și de convergență transpartinică, securitatea națională urmărește să asigure starea de normalitate democratică la care aspiră societatea – cetățenii, comunitățile și statul – pe baza eforturilor ce vizează deplina instaurare a legalității, făurirea prosperității economice, echilibrul social și stabilitatea politică.

Securitatea națională se realizează în cadrul ordinii democratice prin: exercitarea deplină a drepturilor și libertăților cetățenești; asumarea conștientă a respon-sabilităților; perfecționarea capacității de decizie și de acțiune a statului; afirmarea României ca membru activ al comunității internaționale.

Conform Tratatului de Instituire a unei Constituții pentru Europa, apărarea națională a statelor membre ale Uniunii este parte a apărării comune a Uniunii, aceasta obligându-se ca, „În cazul în care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor și asistență prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu Articolul 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite“, precizându-se că acest lucru nu afectează caracterul specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state membre, în același context operând și aplicarea clauzei de solidaritate, potrivit căreia “Dacă un stat membru face obiectul unui atac terorist sau al unei catastrofe naturale sau provocate de om, celelalte state membre îi oferă asistență la cererea autorităților politice din statul în cauză“ .

În ceea ce privește exercitarea apărării naționale în contextul apartenenței la Alianța Nord-Atlantică, lucrurile sunt precizate conceptual în Tratatul de la Washington: „Părțile convin că orice atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele, care survine în Europa sau în America de Nord, va fi considerat drept un atac îndreptat împotriva tuturor părților și, în consecință, ele convin ca, dacă un asemenea atac se produce, fiecare dintre părți, prin exercitarea dreptului la legitimă apărare, individuală sau colectivă, recunoscut prin articolul 51 din Carta Națiunilor Unite, să sprijine partea sau părțile atacate, recurgând, totodată, individual și de comun acord cu celelalte părți, la orice acțiune pe care o consideră necesară, inclusiv la folosirea forței armate, pentru restabilirea și menținerea securității în regiunea Atlanticului de Nord“ .

Consolidarea de facto a coeziunii, încrederii și aspirațiilor europene și euroatlantice – reafirmarea unității Alianței în fața amenințărilor de orice natură a avut loc la Summitul de la Istanbul unde s-a precizat că „Apărarea colectivă rămâne principalul scop al Alianței, mai ales că amenințările cu care se confruntă NATO și-au schimbat substanțial natura“, reconfirmându-se caracterul operațional, aplicat al „principiului indivizibilității securității colective“ .

Politicile Uniunii Europene și ale NATO privind apărarea și securitatea nu sunt incompatibile, ci, dimpotrivă, sunt complementare, fiind subsumate strategic aceluiași scop.

În Tratatul de Instituire a unei Constituții pentru Europa se precizează că „Angajamentele și cooperarea în domeniul apărării rămân conforme cu angajamentele asumate în cadrul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, care rămâne, pentru statele membre ale acestei organizații, fundamentul apărării colective și autoritatea de punere în aplicare a acesteia”, această înțelegere fiind dezvoltată prin mențiunea că „Politica Uniunii nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state membre, respectă obligațiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord și este compatibilă cu politica comună de securitate și apărare adoptată în acest cadru“ .

În Conceptul Strategic al Alianței, se recunoaște explicit existența unei Identități Europene de Securitate și Apărare și se menționează că aceasta „va continua să se dezvolte în cadrul NATO“, „aliații europeni au posibilitatea să-și aducă o contribuție mai coerentă și mai eficace la misiunile și activitățile Alianței, ca o expresie a responsabilităților comune“ și „va întări parteneriatul transatlantic“.

În contextul determinărilor menționate apărarea națională reprezintă concepția și practica strategică adoptate de către statul român pentru prezervarea în fața oricăror provocări, pericole, agresiuni și amenințări, a suveranității, independenței și unității sale, a integrității teritoriale și a democrației constituționale. În temeiul clauzei de solidaritate și al principiului indivizibilității apărării colective, apărarea națională este potențată, până la nivelul de certitudine al protejării eficiente a intereselor naționale, de afirmarea oportună a solidarității europene și euroatlantice.

1.4. Caracteristicile mediului de securitate actual

In 1991, la summit-ul de la Roma, NATO decreta – intr-un limbaj ce aminteste izbitor de cel al Scolii de la Copenhaga (Anii ‘90 marcheaza aparitia unei adevarate scoli de gandire, in care lui Buzan i se alatura cercetatori dispusi sa-i preia si sa continue modelul. Grupul se va numi „Scoala de la Copenhaga”. Culminatia acestor eforturi este lucrarea din 1998, Security: A new Framework for Analysis, in care autorii reiau analiza securitatii in termeni militari, societali, economici, de mediu si politici) -, ca securitatea are acum cinci dimensiuni. Este performanta cea mai durabila si concreta a acestei perspective: si-a imprimat pecetea la cel mai inalt nivel al politici mondiale. Unul dintre motivele in plus pentru a fi asumat la adevarata dimensiune.

Proliferarea armelor de distrugere în masă, a rachetelor balistice și a altor vectori purtători continuă să îngrijoreze comunitatea internațională. În acest context, devine necesară sporirea eforturilor de detectare și prevenire, atât prin întărirea regimului internațional de verificare și control, cât și prin dezvoltarea unor programe de combatere a amenințărilor, care să descurajeze și să înlăture tentația înarmării.

Pe continentul european și în regiunile imediat învecinate ale acestuia, în ultimii ani, s-a manifestat o degradare a mediului de securitate, determinată de evenimente precum: nerespectarea regimului de control al armamentului, reapariția conflictelor militare convenționale între state membre ale spațiului european, compromiterea unor principii de drept internațional, cum ar fi respectul suveranității naționale și inviolabilitatea frontierelor.

Perpetuarea conflictelor înghețate continuă să constituie o sursă de amenințare la adresa securității tuturor statelor din regiunea Mării Negre. Eforturile comunității internaționale pentru găsirea unor soluții viabile de rezolvare a acestora nu s-a finalizat cu rezultate pozitive. Dimpotrivă, ignorarea sau nerespectarea principiilor de drept care stau la baza actualului sistem internațional au avut drept urmare întărirea mișcărilor secesioniste și a promotorilor acestora.

Declanșarea, începând cu anul 2008, a celei mai grave și mai complexe crize economice din ultimele două decenii, a marcat puternic, în toate domeniile, inclusiv în cel militar, întreaga societate internațională. Implicațiile acestui fenomen sunt, atât de natură geopolitică, cât și strategică, influențând ierarhiile de putere, dar și capacitatea statelor de asumare a responsabilităților internaționale.

Recesiunea economică globală, criza internă în state din Nordul Africii și Orientul Mijlociu generează o presiune suplimentară la adresa securității si stabilității, prin fluxurile migratorii de persoane în statele Uniunii Europene, atât prin dimensiuni, cât și prin fenomenele pe care le determină, precum creșterea șomajului, dificultăți de integrare, delicvență etc.

Competiția economică globală, din ce în ce mai intensă, poate duce la diluarea apetenței pentru gestionarea multinațională a unor probleme și la intensificarea naționalismelor politice.

Mediul de securitate este influențat de dispariția distincției dintre intern și extern, ca și de situația prelungirii unor litigii frontaliere importante. Pentru țările care contestă actualele reguli de gestionare a relațiilor internaționale, posibilitatea utilizării forței reprezintă în continuare o opțiune importantă.

Analiza actualelor confruntări militare ne relevă faptul că, într-o formă sau alta, sursele lor au fost și vor rămâne relativ aceleași (nevoia de teritorii, resurse sau influență), iar trăsătura lor comună va fi reprezentată de folosirea violenței. Cu toate acestea, asistăm la un proces de metamorfoză a modalităților de desfășurare a conflictelor, ce vor fi caracterizate de:

– creșterea ponderii crizelor de joasă intensitate și a conflictelor intra-statale;

– implicarea crescută a actorilor non-statali;

– complexitate și multidimensionalitate, fiind imperativă adaptarea cu rapiditate a forțelor la mediul operațional (de la lupta de mare intensitate, la operații în sprijinul păcii);

– creșterea aplicării integrate a tuturor instrumentelor de putere, militare și nemilitare, pentru a crea efectele necesare scopului propus;

– concentrarea eforturilor de realizare a capabilităților militare pe creșterea eficienței programelor de instruire și pregătire a forțelor, înzestrare modernă și perfecționarea sistemelor informaționale;

– folosirea unor forțe profesionalizate și înzestrate cu mijloace performante și inteligente;

– influențarea adversarului în sferele conducerii și a informațiilor;

– creșterea importanței și rolului sistemelor și proceselor decizionale;

– obținerea sprijinului populației locale.

Complexitatea situațiilor, atât din punctul de vedere al legitimității acțiunilor, cât și din cel operațional, va supune structurile militare la provocări ce vor presupune schimbări organizaționale, acționale și de înzestrare semnificative, cum ar fi: introducerea tehnologiilor avansate; modularea structurilor; asigurarea oportună a informațiilor necesare procesului de decizie; creșterea importanței manevrei și mobilității; folosirea integrată și simultană a categoriilor de forțe; ducerea acțiunilor de luptă în orice condiții de timp sau anotimp; creșterea capacității de auto-susținere a forțelor; necesitatea dezvoltării de structuri și capabilități specifice operațiilor de stabilizare.

1.5. Modalități de asigurare a securității naționale în epoca contemporană

Tipologia formulelor teoretice de asigurare a securității internaționale este rezultatul sintetizării realității de către oamenii de știință și constiuie surse de inspirație pentru practicieni, lideri politici și militari.

Noi concepte privind securitatea internațională au fost formulate după colapsul sistemului comunist din Europa.

În lucrarea „Sfârșitul Istoriei”, Francis Fukuyama, a conturat acest concept, conform căruia lumea se îndreaptă spre un punct de oprire pe baze ideologice a umanității și spre răspândirea universală a democrației liberale de tip occidental, ca ultimă formă a sistemelor de guvernare. În opinia autorului, din cauza faptului că va exista o singură ideologie, cea a democrației liberale, omenirea se va concentra pe problemele economice și mai puțin pe cele politico-militare.

Modelul liberal. Conceptul liberal se bazează pe utilizarea a patru instrumente pentru gestionarea mediului de securitate: dreptul internațional, organizațiile internaționale, integrarea politică și democratizarea.

Dreptul internațional, în concepția menționată, furnizează, actorilor din mediul internațional, o înțelegere comună și unitară asupra „regulilor jocului” în relațiile internaționale. Cunoscând regulile, crește gradul de predictibilitate și scade nesiguranța în relațiile dintre state.

Organizațiile internaționale au rolul de a preveni încălcarea dreptului internațional, de a întări modul de aplicare a dreptului internațional și de a stopa agresiunea în situația când aceasta apare. Adepții acestui curent propun înființarea unor organizații internaționale ca instrument de menținere a păcii.

Integrarea politică este un proces destinat să sporească stabilitatea prin crearea unor instituții comune, utilizate pentru rezolvarea diferendelor dintre state și evitarea căilor militare de rezolvare a conflictelor.

Democratizarea în concepția liberală este o soluție pentru a crea sisteme sociale compatibile care să nu genereze tensiuni între state. Teoreticienii susțin că dacă toate statele vor fi guvernate în mod democratic, amenințările la adresa securității acestora vor fi diminuate semnificativ.

Modelul realist – potrivit acestei teorii, relațiile dintre state sunt dominate de anarhie și tensiune, ceea ce determină o încercare permanentă a acestora de a-și maximiza puterea, ca formă a descurajării agresiunii. Pornind de la această realitate instrumentele de menținere a securității internaționale sunt: alianțele, echilibrul puterii și controlul armamentului.

Două lumi antagoniste. Modelul lumilor antagoniste – are la bază divizarea lumii în două, după diferite criterii „săraci-bogați”, „civilizați-barbari”, diviziunea culturală între Est și Vest, „axa binelui-axa răului” etc. În esență, antagonismul se exprimă printr-o diviziune generică între „noi și ei”. Securitatea acestor două lumi depinde de capacitatea oponenților de a menține echilibrul relațiilor dintre ei, astfel încât să nu genereze tensiune și agresiune între aceștia. În opinia noastră este un model de securitate, care, deși pleacă de la o premisă reală a lumilor antagonice, este greu de gestionat.

Modelul civilizațional – exponentul și susținătorul modelului civilizaționist al ordinii mondiale este Samuel P. Huntington, prezentat pe larg în lucrarea „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”. Esența teoriei este gestionarea securității internaționale pornind de la asumarea unor realități precum: lumea este anarhică, există numeroase conflicte între națiuni, dar cele mai mari pericole la adresa stabilității sunt cele între state sau grupuri provenind din diferite civilizații.

În opinia multora dintre specialiștii domeniului, opinie pe care o împărtășim și noi, autorii prezentei lucrări, acest model are erori de fundamentare științifică, cum ar fi premisa privind opoziția între diferite comunități religioase. În lucrarea „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, în mod eronat granița dintre catolicism și ordodoxie (în interiorul religiei creștine) trece pe teritoriul României, urmărind lanțul munților Carpați, fără a ține cont de faptul că în țara noastră și la vest de Carpați, 75% dintre locuitori sunt de religie creștin-ortodoxă.

Corespunzător modelelor teoretice prezentate mai sus, statele lumii în evoluția lor istorică au experimentat diferite modalități de asigurare a securității. Dintre acestea cele mai importante sunt:

– securitatea bazată pe capacitățile proprii și efortul individual al statului respectiv. Această formulă de asigurare a securității este specifică de regulă marilor puteri, care dispun de resurse suficiente pentru a-și putea promova interesele. Chiar și pentru aceste state soluția este aplicabilă doar pentru perioade limitate de timp, eforturile unei asemenea strategii fiind greu de suportat de către națiuni;

– securitatea bazată pe coaliții de stat – modelul are la bază înțelegeri reciproc avantajoase, între două sau mai multe state, care își unesc resursele și eforturile pentru a depăși un moment critic din evoluția mediului politico-militar sau pentru a promova un interes comun. De regulă acest tip de înțelegere se destramă după depășirea pericolului sau atingerea obiectivelor propuse;

– securitatea colectivă – acestă formulă a evoluat de la forma de competiție și confruntare, bazată pe echilibrul de putere la formula de garantare reciprocă a securității prin încredere și cooperare. Pe baza aplicării acestui model s-a depășit faza războiului rece și confruntarea celor două sisteme de securitate colectivă regionale, respectiv NATO și Tratatul de la Varșovia;

– sistemul de securitate global – fenomenul globalizării, expresie a creșterii interdependenței între statele lumii a condus la constituirea unei comunități de interese pentru apărarea căreia este necesară edificarea unui sistem universal de securitate. Acest proces, deosebit de complex are la bază conceptul „noii ordine mondiale”, care în esență relevă faptul că o confruntare militară are efecte catastrofale, inclusiv pentru marii actori politico-strategici, situație ce determină necesitatea ca aceștia să devină generatori de stabilitate în mediul de securitate internațional.

În opinia unora dintre specialiștii în studiul strategiilor de securitate, sistemul securității globale, după atentatele din 11 septembrie 2001, consemnează o modificare foarte serioasă a relațiilor dintre centrele de putere majore ale lumii, fragmentarea mecanismului de securitate colectivă, valabil până la acel moment, limitarea recursului la dreptul internațional în raport cu acțiunile antiteroriste și afirmarea unui model de securitate nou, combinat, exprimat prin conceptul „autoapărării nelimitate” și bazat pe capacitățile proprii dar și pe solidaritatea statelor care împărtășesc valorile democratice.

1.6. Apărarea națională

Context

Ordinea bipolară care s-a stabilit pe parcursul Războilui Rece a fost una foarte stabilă, care nu s-a schimbat pe durata a zeci de ani. După finalul acestuia a luat naștere o lume unipolară care la sfârșitul primei decade a secolului XXI a devenit una nepotrivită de care trebuie să ne despărțim, după cum insistă mulți dintre experții în domeniu.

În sprijinul acestei idei vine și faptul că mulți actori globali și-au afirmat, în mod public, ambițiile de a juca roluri mai importante în cadrul proceselor de realizări și asigurare a securității și stabilității globale.

Nu există certitudini, certificări sau demonstrații științifice în acest sens, dar totuși un număr mare de autori insistă că există un singur mod sensibil de a consolida modelul de securitate globală și a îmbunătății stabilitatea regională și anume prin construirea de axe geopolitice regionale între state, în cadrul așa-numitelor „Mari spații – Eurasia, America de Nord, Europa Centrală și de vest, Asia de Est, Orientul Mijlociu”, etc.

Majoritatea analizelor tendințelor globale, cu atât mai mult evoluțiile din ultimii ani, indică o creștere a șanselor de escaladare a provocărilor de securitate și „de apariție a confruntărilor și conflictului”.

Noul model al sistemului de securitate internațională se află încă în curs de formare. În consecință, dimensiunea securității cum ar fi cea socială, energetică, cibernetică, economică, religioasă, stabilitatea etnică, financiară, precum și problemele legate de mediul înconjurător și resursele naturale devin, parcă, mai importante decât securitatea militară, apărarea împotriva rachetelor sau războiul împotriva terorismului.

Elemente definitorii ale strategiei naționale de apărare

Atunci când se analizează nevoia de securitate, oricare ar fi modelul adoptat problema fundamentală pentru cercetătorii din acest domeniu este stabilirea anumitor direcții strategice care să ghideze viitorul statului analizat, spre „mai multă” securitate. Se poate trage astfel concluzia că strategia de securitate națională a oricărui stat este una dintre strategiile integratoare pentru toate celelalte pe care le poate genera acesta.

Cel mai adesea și în sensul cel mai larg, securitatea este înțeleasă drept lipsa pericolului într-un cadru holistic, unde apărarea este concepută ca o componentă a securității . Ideea instituirii ueni astfel de strategii, de securitate, sugerează o legătură puternică între starea pe acre o constatăm acum și posibila schimbare a acesteia, anticipată pentru viitor, care să conserve securitatea. Deși există mai multe abordări ale securității, printre care dorim să amintim aici doar modelul școlii de la Copenhaga sau mai noul model autopoietic, nu ne-am propus să facem o trecere în revistă sau analiză a acestora. Ceea ce este important de spus este că oricare ar fi modelul abordat vom regăsi conceptele de amenințare, risc, vulnerabilitate, pericole sau oprtunități.

În cuvinte simple, strategia de securitate ne obligă să prefigurăm rezultatul acțiunilor sau non-acțiunilor noastre și prin prisma mediului de securitate în care ne aflăm.

Securitatea națională, conform concepțiilor școlii de la Copenhaga, se referă la dimensiunea instituțională a ordinii sociale, amenințările la adresa suveranității statului fiind, de fapt, insolubil legate de securitatea politică, pentru că aceste riscuri și amenințări, capătă notorietate și devin de interes public, social, numai la nivelul instituțiilor statului, prin intermediul conceptualizării lor politice și mai puțin la nivel individual sau chiar a unor grupuri umane.

În acest sens, se identifică amenințările interne și externe, riscurile și vulnerabilitățile, se definește politica, se elaborează și se adoptă strategia de securitate și strategiile sectoriale subsecvente, se alocă resursele și se pun în aplicare de instituțiile cu responsabilități în domeniu.Avem deci, securitate politico-militară, securitate politico-economică, etc.

Securitatea națională reprezintă condiția fundamantală a existenței națiunii și a statului român și un obiectiv fundamental al guvernării, ea are ca domeniu de referință valorile, interesele și obiectiviele naționale. Securitatea națională este un drept imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea constituțională și se înfăptuiește în contextul construcției europene, cooperarii euroatlantice și al evoluțiilor globale.

Originile noțiunii de strategie sunt identificate în sfera militară a vieții, mai precis în Grecia Antică, desemnând formele și metodele folosite de comandamentul militar în realizarea sarcinilor sale de conducere

Nu ne-am propus să prezentăm o analiză detaliată comparativă a modului în care se ajunge la Strategia de Securitate Națională exemplificând cu modele ale diferitelor școli din domeniu, dar considerăm necesare menționarea unui algoritm general valabil. În această idee, ni se pare foarte potrivit, să amintim preferința noastră pentru modul de abordare, în care Strategia este definită ca un mijloc de obținere a scopurilor ce reprezintă ele însele obiective ale organizației la care se face referire. Procesul prin care se ajunge la crearea unei strategii nu foarte complicat, este diferit de la o țară la alta. Ca exemplu de maximă generalitate, considerăm modelul lui John M. Collins, cercetător la Universitatea Națională de Apărare din SUA, un proces în șase pași, pe care îi ilustrăm în schema de mai jos.

Figura nr. 2 Procesul elaborării unei strategrii

După cum se poate observa nu este un proces linear ci unul ciclic a căror pași se pot inversa ca ordine, în special cel al elaborării strategiei cu alocarea resurselor.

Având la bază această abordare putem spune că dacă strategiile naționale sunt, în general dezvoltate de guverne și aprobate de șeful statului, cu scopul de a duce la realizarea obiectivelor naționale, incluzând elemente din toate domeniile vieții sociale, o strategie de securitate națională elaborată de specialiștii policico-militari de la cel mai înalt nivel, se referă la aplicarea potrivită a formelor de putere națională atât pe timp de pace, cât și de război, în scopul realizării obiectivelor de securitate națională, în ciuda oricăror amenințări interne sau externe, angajând mijloace din domeniul diplomatic, economic, psihologic, cibernetic, tehnologic etc.

Conform teoriilor, fiecărui obiectiv de securitate națională îi corespund câteva scopuri militare de bază care se elaborează în scopul completării și susțnerii obiectivelor politice naționale. Caracteristicile acestora trebuie să fie lipsa de ambiguitate, consecvența, posibiliattea de a fi realizate cu forțele armate disponibile și flexibilitatea.

Unul dintre cele mai complete modele pentru formularea unei strategii de securitate este, în opinia noastră, viziunea Colegiului de Război al Armatei Statelor Unite, pe acest subiect, prezentată în Anexa numărul 1.

Deși nu este menționat în mod expres în schemă, în context putem trage concluzia că este foarte important ca atât conducerea civilă cât și cea militară să înțeleagă faptul că între obiectivele strategice și instrumentele de putere națională există o strânsă relație de determinare reciprocă.

Astfel de teorii nu sunt noi, ele fiind prezente de la Carl von Clausewitz, Helmuth von MoltkeSr., B.H. Liddell har, Vego și alții. O trăsătură comună a tuturor abordărilor este aceea că marea strategie înglobează valorile și interesele naționale, politicile, strategiile și obiectivele, altfel spus, elementele de putere națională corelate, nu cumulate, astfel încât securitatea națională să fie realizată într-un mediu ce nu este izolat de influențele externe.

Strategia de securitate națională răspunde nevoii și obligației de protecție legitimă împoriva riscurilor și amenințărilor ce pun în pericol drepturile și libertățile fundamentale ale omului, valorile ți interesele naționale vitale, bazele existenței statului român. Ea virează, cu prioritate, următoarele domenii: starea de legalitate; siguranța cetățeanului; securitatea publică; prevenirea și contracararea terorismului și a altor amenințări asimetrice; capacitatea de apărare; protecția împoriva dezastrelor naturale, degradării condițiilor de viață și accidentelor industriale.

Securitatea natională se realizează prin măsuri adecvate de natură politică, economică, diplomatică, socială, juridică, educativă, administrativă și militară, prin gestionarea eficientă a crizelor, in conformitate cu normele de conduită ale comunității europene și prevederile dreptului internațional.

Statutul de membru al Alianței Nord-Atlantice, acționând într-un spațiu de securitate bazat pe valori, interese și obiective comune, pe principiile și normele democrației, statului de drept și economiei de piață, oferă țării noastre condiții favorabile dezvoltării economice și sociale accelerate, participării active la acțiunile de menținere a păcii și securității în plan regional și global, contracarării eficiente a riscurilor și amenințărilor clasice și a celor de tip asimetric.

Principala decizie este Strategia Națională de Apărare care reprezintă un instrument de lucru prin intermediul căruia, plecând de la nevoile apărării țării, valorilor și obiectivelor naționale de securitate se gestionează riscurile, amenințările și vulnerabilitățile. Gestionarea trebuie să fie mai integrată și, ca și în cazul multor altor state, are o dublă valență, una internă, națională în scopul realizării unei comunități de securitate și o a doua europeană, euroatlantică și internațională derivată din calitatea României de membru a ONU, UE, NATO și OSCE.

Strategia de Securitate Naționaă este un document național care se actualizează permanent și care trebuie să aibă în vedere principii și idei ce corespund atât intereselor națiunilor cât și realităților în domeniu. Spre exemplu, Strategia de Scuritate a României ia în dezbatere teme precum:

– globalizarea ca factor de influență a mediului de securitate contemporan;

– stabilitatea și cooperarea regională cu referire la Regiunea Extinsă a Mării Negre; Balcanii de Vest;

– capacitatea de adaptare, anticipare și răspuns;

– competitivitatea.

Nu vom face nici o inventariere a obiectivelor naționale de securitate ale României pentru că ele sunt detaliate în Strategia Națională de Apărare, dar vrem să amintim că în atingerea acestora, România ține cont de valorile împărtășite și de celelalte state membre UE și NATO, drepturile și libertățile cetățeanului, demnitatea omului, pluralismul politic, proprietatea privată etc, respectă principiile dreptului internațional și dezvoltă dialogul și cooperarea cu statele interesate în realizarea stabilității și securității regionale și globale.

În concluzie se poate afirma că marea strategie reunește domeniile militar, politic, economic, diplomatic etc., pentru a îndeplini un scop național valabil pe termen lung, constituind mai mult decât un document programamtic, ci un proces imperios adaptat lumii contemporane dinamice.

Principiile strategiei naționale de apărare

Pentru a ajuta la înțelegerea principiilor strategiei naționale de apărare, un subiect pe cât de general, dar în același timp diferit și complex, funcție de caracteristicile fiecărui stat, prezentăm în Anexa numărul 2 o schemă simplificată generală referitoare la locul strategiei naționale de apărare în cadrul strategiilor naționale ale unui stat, schemă din care putem deduce atât părțile comune cât și cele specifice în ceea ce privește subiectul în discuție.

Se cuvine menționat că o astfel de strategie reprezintă modul în care statul asigură apărarea și securitatea țării și a cetățenilor săi. În principiu ea are triplu scop: de a asigura acțiunea integrată a tuturor instituțiilor care au responsabilități în domeniul apărare și securitate națională, de a supune evaluării publice intenția și viziunea executivului în acest domeniu și de a asigura o transparență minimă pentru celelalte țări (inclusiv aliați).

Chiar dacă strategia națională de securitate sau apărare, poate diferi de la un stat la altul, structura ei este una relativ standard, lucru ce rezultă și din schema prezentată în anexă, dacă facem o analiză, chiar și sumară a elementelor care o compun. Principiile de bază, pe care trebuie să le respecte o strategie națională de apărare, acceptate de majoritatea specialiștilor domeniului, sunt:

să facă o scurtă caracterizare a țării – din perspectiva elementelor care influențează elaborarea ei;

să definească interesele și obiectivele naționale în ceea ce privește securitatea;

să prezinte mediul și provocările de securitate;

să definească amenințările, riscurile și vulnerabilitățile pentru securitatea națională a statului;

să stabilească măsurile de contracarare a riscurilor și amenințărilor și de asigurare a securității naționale.

Este de la sine înțeles că, de la caz la caz, acestor, să spunem „capitole consacrate” se pot adăuga altele specifice, care reflectă specificul statului respectiv, la momentul când acest document este elaborat.

1.7. Amenințări la adresa securității și apărării naționale

Noul sistem de securitate al lumii postmoderne este legat de problemele amintite anterior, care au făcut ca sistemul balanțelor de putere să nu mai poată acționa. În scopul evitării războiului, lumea postmodernă ia în calcul ororile pe care aceasta le poate aduce. În al doilea rând, această lume postmodernă este mult mai compatibilă cu societățile democratice. În cele din urmă, întrucât securitatea nu mai depinde de sistemul balanțelor de putere, lumea postmodernă este mai capabilă să încorporeze state mari și cu potențial de putere ridicat. Reunificarea pașnică a Germaniei este în sine o dovadă elocventă a faptului că sistemul s-a schimbat.

Una dintre dificultățile lumii postmoderne este aceea că democrația și instituțiile democratice sunt ferm legate de principiul teritorial statal. Întregul bagaj reprezentând identitatea națională, teritoriul național, armata națională, economia națională și instituțiile democratice naționale a avut un succes enorm. Cu toate că economia, sistemul juridic și apărarea pot fi tot mai mult așezate în cadre internaționale, cu toate că granițele naționale sunt tot mai irelevante, identitatea și instituțiile democratice se încăpățânează să rămână naționale.

Arhitectura de securitate contemporană nu pare a fi în prezent amenințată de conflicte de tip clasic – atacuri armate pe scară largă – în schimb o serie de alte amenințări se profilează la orizont, fiecare dintre ele fiind greu predictibile și relativ difuze, ceea ce le face, într-un fel, mult mai greu de contracarat. Amenințările la adresa mediului de securitate arată că la baza lor nu stau în primul rând cauze militare. Mai degrabă acestea sunt reprezentate de globalizare, criza economică și financiară, conflictele regionale, terorismul, crima organizată și proliferarea armelor de distrugere.

Globalizarea. Indiferent de domeniul de manifestare, globalizarea influențează într-un mod semnificativ tendințele și modurile de asigurarea a securității. Toate eforturile statelor, derulate paralel cu cele ale organizațiilor internaționale cu vocație în domeniul securității, au o influență semnificativă asupra proceselor de globalizare, începând din sfera economicului, a politicului și mergând până la fenomene sociale sau culturale.

Globalizarea este un proces care debutează la nivel național, beneficiind de control și criterii bine stabilite și se extinde la nivel global, unde dispare, atât controlul, cât și criteriile care l-au generat, aducând cu sine beneficii în privința dezvoltării interconectivității mondiale dar, totodată și problemele aferente. Se poate spune, mai degrabă, că globalizarea reprezintă internaționalizarea intereselor unui stat, organizații sau grup individualizat. Una dintre cele mai importante schimbări adusă de globalizare este distincția între apăare și securitate, din ce în ce mai fluidă. Aceasta se poate observa în domenii precum politică, acțiuni externe sau afaceri interne în probleme de securiate.

Pe fondul schimbărilor mediului de securitate al începutului de secol XXI, dar mai ales al accelerării fenomenelor și adâncirii proceselor globalizării, se evidențiază, cu tot mai multă pregnanță, faptul că securitatea unui stat nu poate fi disociată de cea a vecinilor săi; în același timp, intrarea oricărui stat în competiția specifică a economiei mondiale presupune și stabilitate în plan regional și local. Nu se poate vorbi de securitate națională, fără a se face referire la securitatea regională și globală și invers, nu se poate asigura securitatea regională și mai apoi globală fără a porni de la securitatea națională a fiecărui actor.

Astfel, în timpurile moderne, din dorința de a-și realiza securitatea națională, statele au manifestat în mod constant tendința de împingere a riscurilor de securitate în spații suficient de îndepărtate pentru a nu aduce atingere propriului teritoriu și propriei suveranități. Acest fenomen a atras deplasarea conflictelor armate în zone de interes comun pentru mai multe state, generând internaționalizarea acestora și, în mod implicit, creșterea inechității în spațiile respective, dat fiind că sunt angrenate teritorii și societăți care, de cele mai multe ori, reprezintă doar pretextul declanșării unor atacuri militare.

După succinta analiză a fenomenului globalizării, se poate afirma fără echivoc că problemele civilizației moderne sunt generate tocmai de principala trăsătura a acesteia, globalizarea. Posibilitatea de a călători fără restricții, interconectivitatea indivizilor ajunsă la un nivel greu de imaginat cu doar două decenii în urmă, noile oportunități apărute au dus, în mod implicit, la dorința oamenilor de beneficia de un nivel de trai cât mai ridicat și de cele mai bune produse tehnologice.

În aceste condiții, este fost foarte ușor de demonstrat că suveranitatea statelor este afectată, în unele cazuri în mod violent și că societatea internațională actuală, ca și indivizii, suferă de o pierdere a propriei identități. Pornind dezideratul realizării securității durabile la nivel internațional, am ajuns la concluzia că, atunci când se face referire la globalizare și efectele negative ale acesteia în plan militar, este mai potrivită sintagma de globalizare a insecurității. Viteza și eficacitatea atacurilor teroriste, organizarea unor rețele infracționale cu caracter transfrontalier, traficul internațional de arme, persoane și droguri sunt aspectele negative care, dacă nu sunt neapărat generate de procesul globalizării sunt, în mod indubitabil, sprijinite de acesta.

Criza economică și financiară. Experții în securitate consideră astăzi criza economică ca principala amenințare la adresa securității globale. Aceștia susțin că încetinirea creșterii economice poate avea drept consecință apariția revoltelor sociale și a instabilității politice în unele locuri strategice fierbinți pe întreg mapamondul, iar prelungirea duratei crizei subminează grav interesele de securitate.

Am apreciat potrivită analizarea crizei economice imediat după analiza globalizării pentru că am considerat acest fenomen global, ce se manifestă atât de pregnant în prezent, ca fiind cel mai elocvent exemplu al efectelor negative pe care le amplifică globalizarea. În același timp, criza economică și financiară constituie fundalul pe care toate celelalte manifestări ale riscurilor și amenințărilor clasice sau asimetrice se accentuează. O criza economică acută determină o creștere a fenomenelor de crimă organizată, a corupției, contrabandei, traficului de arme și chiar creșterea riscului producerii atacurilor teroriste.

Subliniem că stabilitatea oferă statelor o capacitate mai mare de a coopera și de a se preocupa de prosperitatea economică a cetățenilor săi. Cooperarea stimulează prosperitatea economică și diminuează probabilitatea conflictelor, deoarece profitul și rata scăzută a șomajului într-o anumită regiune a globului depind de creșterea economică din alte părți ale lumii. Aceeași legătură poate fi regăsită și în situația opusă, când subdezvoltarea economică, practicile bancare abuzive și politicile monetare nerealiste afectează societăți îndepărtate. Rezultatul este evident: acolo unde nu există armonie și bunăstare, șansele izbucnirii unui conflict sunt mai ridicate.

Ariile de care depinde securitatea umană sunt direct afectate de situația economică, insecuritatea fiind direct proporțională cu sărăcia, cu neputința, cu dificultățile traiului cotidian. Actuala criză economico-financiară joacă un rol important în materie de stabilitate și securitate. Practic ea a condus la deprecierea securității naționale și regionale, la actualizarea tensiunilor și conflictelor sociale în numeroase țări europene și nu numai.

Terorismul. Pericolul reprezentat de terorismul transnațional și internațional în actualitatea caracterizată de avansul fără precedent al tehnologiei informatice, de comunicații sau transporturi, dar și de ingineria genetică, chimică și nucleară, lipsa controlului comerțului de armamente, cunoaște noi valențe în societatea mondială.

La momentul actual observăm că lucrurile sunt într-o continuă evoluție, pe de-o parte în ceea ce privește intensificarea actelor teroriste și, pe de altă parte, în ce privește un anume rafinament al organizării, declanșării și executării acestora.

O caracteristică importantă a terorismului actual este afirmarea unor elemente de concept strategic în ceea ce privește această formă de luptă. Alte elemente caracteristice ale terorismului actual sunt legate de: desfășurarea acțiunilor în mediul aglomerat; „propaganda prin fapte”, care produc un șoc psihologic masiv în rândul opiniei publice martoră sau care beneficiază de „serviciile” mass-media; intimidarea factorilor de decizie sau a oficialităților; provocarea factorului politic la represalii de pe urma cărora pot suferi mulți cetățeni; neputința guvernelor de a reacționa de o conduită eficientă la sfidările teroriste; obținerea de compromisuri cu partea adversă; impunerea unui regim de măsuri forte capabile să conducă statul terorizat. O caracteristică aparte o reprezintă folosirea, tot mai des, a femeilor kamikaze.

Forța, dar și impactul terorismului contemporan, după atentatele din 2001, a degenerat către o dimensiune care face azi ca acest flagel să fie considerat principala amenințare la securitatea națională, coroborată cu caracterul necunoscut, asimetric al acțiunilor executate.

Geopolitica fenomenului terorist contemporan este caracterizată de o amploare fără precedent, atât în ceea ce privește parametrii de frecvență, aria de desfășurare sau efectele societale, cât și prin identificarea unor tipologii ale terorismului, ceea ce duce la o diversitate de exprimare socială a fenomenului.

Majoritatea teoreticienilor sunt de acord că pe fondul lărgirii coaliției internaționale de luptă împotriva terorismului, prin acțiuni concertate împotriva organizațiilor crimei organizate, sunt așteptate câteva mutații importante în strategia terorismului internațional, dintre care se pot menționa: atacarea simbolurilor statului; realizarea surprinderii totale; creșterea motivației și angajamentului teroriștilor și folosirea femeilor și copiilor în acțiuni teroriste – un nou profil psihologic al acestora; respingerea totală și brutală a valorilor și a modurilor de viață, altele decât cele în care teroriștii au crescut și s-au format; cultivarea unei puteri de disimulare draconică; alegerea țintelor de mare audiență și spulberarea strategiilor de invulnerabilitate; instalarea psihozei unor atentate executate cu arme de nimicire în masă; înviorarea acțiunilor de purificare etnică – a se vedea partidele extremiste și mișcările separatiste – un motiv perfect de infiltrare pentru teroriști; specularea unor previziuni precum cele ale lui Nostradamus dar nu numai ci și a unor interpretări profetice din biblie – Apocalipsa.

Dacă majoritatea factorilor de risc la adresa securității naționale sunt cunoscuți și interpretați în funcție de interesele, poziția geo-strategică, apartenența sau neapartenența la o alianță, relațiile și acordurile politico-militare sau militare multinaționale sau bilaterale, toți teoreticienii agreează că terorismul și acțiunile sale sunt într-o expansiune periculoasă și sunt unul din cei mai importanți factori de risc la adresa securității naționale.

Nu ar trebui să mai mire pe nimeni asta pentru că terorismul urmărește să atace tocmai acele elemente de bază ale securității naționale despre care am vorbit. Nu ar trebui să surprindă pe nimeni pentru că acest început de secol este caracterizat de cea mai importantă acțiune militară antiteroristă din istoria recentă a omenirii.

Schimbările climatice. Riscurile legate de schimbările climatice sunt reale și efectele lor se fac deja simțite. Acestea au un impact semnificativ, puternic și direct asupra stabilității și securității, fie ea locală, regională sau internațională, prin efectele pe care le generează în plan social, politic, economic, militar și de mediu.

De aceea comunitatea internațională a reacționat adecvat la aceste riscuri. Din acest motiv, în 2007, Consiliul de securitate al ONU a ținut prima dezbatere privind schimbările climatice și implicarea lor pentru securitatea internațională. La rândul său, Consiliul european a atras atenția asupra consecințelor schimbărilor climatice pentru securitatea internațională și, în iunie 2007, a invitat Înaltul Reprezentant și Comisarul European pentru Mediu (nu e același lucru?) să prezinte un raport comun în cadrul reuniunii de primăvară din 2008.

Efectele cele mai importante ale schimbării climatice se fac deja resimțite în prezent: efectul de seră, topirea calotelor glaciare, fenomene meteorologice extreme și mai intense, deșertificarea. Toate acestea generează consecințe în materie de securitate națională, dintre care amintim: conflictele legate de resurse, prejudicii economice și riscuri pentru orașele de coastă și infrastructura esențială, pierderi teritoriale și litigii frontaliere, migrații atribuite factorilor ambientali, situații de fragilitate și radicalizare, tensiuni legate de aprovizionarea energetică, presiuni asupra guvernărilor cu schimbarea statutului juridic al populației respective.

1.8. Concluzii

Există multe teorii referitoare la securitate și apărare, dezvoltate mai ales în ultimul secol, una dintre cele mai noi fiind cea postmodernistă. Adepții acesteia împărtășesc preocupările constructiviștilor referitoare la ambiguitatea ontologiei pozitiviste în studiile de securitate. Reprezentanții Școlii de la Copenhaga, una dintre cele mai celebre instituții în domeniu, Barry Buzan, Ole Waever și Jaap de Wilde, sunt adepții lărgirii sferei de definire a securității. Reprezentanții acestei școlii oferă o metodă operațională constructivistă, ce presupune, pe de o parte, încorporarea principiilor tradiționaliste, iar, pe de altă parte, eliminarea frontierei artificiale dintre securitate și economie și propunerea unor noi modalități de studiu a interrelaționării domeniilor vieții sociale.

Spre exemplu, astăzi conceptul de securitate națională în literatura politologică americană, dar și în discursul politic, are în centru provocările și amenințările de natură militară și nemilitară care vizează interesele naționale în lume ale SUA.

Globalizarea și mondializarea problemelor cu care se confruntă omenirea accentuează corelația ce se stabilește între diferite paliere (sfere) de realizare a securității: pe de o parte între securitatea individului (cetățeanului) și securitatea națiunii, iar pe de altă parte între securitatea națională și sistemele de securitate regională, continentală și globală.

Asigurarea securității este, așadar, după cum rezultă din toate teoriile dar și exemplele prezentate anterior, un act politic, prin care un stat iși definește poziția față de ceea ce este relevant pentru securitatea sa și modul în care acesta va încerca să obțină maximum de securitate cu minimum de resurse.

Toate aceste modalități sunt menționate, într-o formă concisă, clară, făcută publică, în Strategia de Securitate Națională a statului respectiv, un document național care se actualizează permanent și care trebuie să aibă în vedere principii și idei ce corespund atât intereselor națiunilor cât și realităților în domeniu.

Având în vedere statutul României de membru al Alianței Nord-Atlantice, mai ales când facem referire la conceptul de securitate și apărare națională nu putem face abstracție de documentele programatice din domeniul menționat, ale celor două entități. Ca urmare tot ceea ce românia concepe, gândește și realizează în acest domeniu pornește și de la realitatea conferită de statutul de membru al NATO și al UE. Aceasta se poate traduce în faptul că în elaborarea strategiei naționale de securitate românia trebuie să țină cont și de prevederile Tratatului de la Washington și Tratatului de Instituire a unei Constituții pentru Europa, în conformitate cu care apărarea națională a statelor membre este parte a apărării comune a membrilor fie ei NATO sau UE.

Plecând de la aceste realități, la care se adaugă specificul națiunii noastre, în documentele programatice naționale se prevede că securitatea națională a României se realizează în cadrul ordinii democratice prin: exercitarea deplină a drepturilor și libertăților cetățenești; asumarea conștientă a respon-sabilităților; perfecționarea capacității de decizie și de acțiune a statului și afirmarea României ca membru activ al comunității internaționale.

CAPITOLUL 2

STRUCTURILE EUROPENE ȘI EUROATLANTICE DE SECURITATE

2.1. Structurile europene de securitate

2.1.1. Generalități

Fondată în 1952 sub denumirea de Adunare Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și redenumită Adunare Parlamentară Europeană în 1958, instituția a devenit Parlament European în 1962. Primele alegeri directe au avut loc în 1979. Actualii deputați în Parlamentul European au fost aleși cu ocazia scrutinului din 2009 și își vor exercita mandatul până în 2014.

Uniunea Europeană este considerată, nu doar de către europeni, unul dintre cele mai de succes proiecte pentru pace din istorie. Integrarea este cea care a ajutat, bătrânul și micul continent, să depășească criza de după nenumăratele războaie. Trebuie să fim conștienți de complexitatea Uniunii Europene și doar dacă ne gândim că este un organism diferit față de celelalte structuri cunoscute și că așa cum se definește ea însăși, este într-o permanentă schimbare. Aceste caracteristici ne conduc la ideea că nici securitatea Uniunii Europene nu poate fi un subiect altfel decât complex și complicat.

Tratatul de la Mastricht – 1993 (Tratat UE) a introdus termenul de Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), al treilea din cei trei piloni, care așa cum rezultă din definirea lui în tratat reprezintă dezvoltarea și ancorarea legislativă a conceptului, inițiat la începutul anilor 70, al cooperării interstatale în domeniul politicii externe.

Nu ne propunem să lămurim cum pot coexista în Uniunea Europeană elementele supranaționale cu cele interstatale sau naționale, vrem numai să amintim că încă există acea mare întrebare, la modul general. Se pare că în domeniul securității deși acest tip de întrebări și-au găsit rezolvarea și răspunsul mai ușor decât în alte domanii.

Tratatul de la Amsterdam semnat în 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999 – în domeniul PESC avem de a face cu o structură ambivalentă a modificărilor introduse. Pe de altă parte au fost implementate modificări în procedurile decizionale, în sensul oferirii posibilității votului majoritar, pentru ca abținerile de la vot ale unor țări să nu mai împiedice luarea deciziiilor, iar pe de altă parte, fiecare stat a dobândit drept de veto. De asemenea, foarte important, s-a hotărât înființarea postului de Înalt reprezentant al Politicii Externe și de Securitate Comune, care are rolul de a reprezenta UE în afacerile externe. Tot atunci s-a decis ca numărul maxim de deputați din Parlamentul European să fie de 700 și după extinderea UE.

Tratatul de la Nisa introduce ca parte a PESC tematica Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA).

Tratatul Uniunii Europene de la Lisabona a considerat domeniul politicii externe și de securitate comună un deosebit de important motiv pentru care i-a dedicat un capitol propriu (Cap.2), intitulat „Dispoziții speciale privind Politica Externă și de Securitate Comună”.

Prin prevederile acestuia, Tratatul Uniunii Europene aduce modificări esențiale PESC. În primul rând la nivel instituțional este desemnat un înalt reprezentant pentru politica externă și de securitate comună care este și vicepreședinte al Comisiei Europene(CE) Comisia de Politică Externă conform (art. 27 alin (3)) Tratatul Uniunii Europene TR conduce și Serviciul European pentru Acțiune Externă (nou creat prin același tratat).

În al doilea rând în cadrul Tratatul Uniunii Europene se reafirmă apartenența, ca parte integrantă, a noii Politici de Securitate și Apărare Comună/PSAC (deviată din PESC) la PESC.

În al treilea rând în Tratatul Uniunii Europene se menționează că în cazul unei agresiuni armate asupra teritoriului unui stat membru, celelalte țări ale Uniunii Europene trebuie să vină în ajutorul acesteia (art. 42, alin. (7)).

În acest context este introdus în textul fundamental al Uniunii Europene Agenda Evenimentelor de Apărare/AEA care are ca misiune coordonarea politicii de înarmare din statele membre. Cu această ocazie li se dă țărilor care doresc accelerarea PSAC posibilitatea de a institui o cooperare structurată permanentă – „o cooperare accelerată comparabilă cu cele din alte domenii” (Art. 46 din Tratatul Uniunii Europene).

Politica de securitate și apărare din aproape toate statele membre ale UE este în criză profundă, la prima vedere, ca un rezultat al crizei financiare și economice, degradarea capacității de apărare în unele state membre ale UE și unele dintre politicile acestora nu vor aduce Uniunea înapoi unde a fost la începutul anilor ’90, moment la care ministrul afacerilor externe al Belgiei, Mark Eyskens, observând primul război din Golf, a descris Uniunea Europeană ca un „gigant economic, pitic politic și vierme militar”.

Tendința de scădere a nivelului de ambiție în domeniul apărării și unele tentative, în creștere, de renaționalizare a unor aspecte ale politicii UE amenință să „retrogradeze” Uniunea până înainte de începutul PESA, în 1999 sau, chiar înainte de a lansa PESC, în 1993.

De asemenea, obiectivul UE de a avea capacitatea să lanseze operațiuni autonome față de NATO și Statele Unite ale Americii rămâne nerealizat.

2.1.2. Evoluția domeniului și a noțiunii de securitate comună în Uniunea Europeană

Procesul de transformare a Uniunii Europene în domeniile securității și apărării a cunoscut o dezvoltare graduală după sfârșitul Războiului Rece. Voința declarată de promovarea a dezvoltării și cooperării regionale s-a bazat pe două valențe majore ale Uniunii Europene: model și actor. Astfel, procesul de integrare a unor noi membri a dus la eliminarea, dintr-o perspectivă istorică, a unui ciclu de violențe și ciocniri între națiunile europene. Din acest punct de vedere, eficiența procesului de integrare reprezintă un model pentru alte regiuni și națiuni care urmăresc realizarea și menținerea unei securități regionale ca fundament pentru dezideratul stabilității globale.

În al doilea rând, Uniunea Europeană a devenit un actor internațional relevant în ultimele aproximativ două decenii.

Printr-un proces progresiv și multilateral de negociere, Uniunea Europeană a definit o politică externă și de securitate care promovează diplomația și cooperarea în rezolvarea disputelor și nu soluțiile pur militare.

În acest context, Uniunea Europeană a dezvoltat gradual un proces comprehensiv de transformare care a permis realizarea unor capabilități reale în domeniile securității și apărării.

Astfel, evenimentele majore care au marcat acest proces au fost:

– 1991 – Tratatul de la Maastricht, care a definit al doilea pilon al cadrului Uniunii Europene (Politica Externă și de Securitate Comună);

– 1992 – Declarația Petersberg, care a stabilit nivelul de ambiție referitor la viitoarele operații de management al crizei;

– 1997 – Tratatul de la Amsterdam, care a întărit Politica Externă și de Securitate Comună a Uniunii Europene;

– 1998 – Summit-ul Franco-Britanic de la St. Malo, care a demarat proiectul Politicii Europene de Securitate și Apărare ca parte integrantă a Politicii Externe și de Securitate Comună;

– 1999 – Consiliul European de la Cologne, care a marcat înființarea instituțiilor militare ale Uniunii Europene;

– 1999 – Consiliul European de la Helsinki, care a definit nivelul de ambiție prin European Headline Goal;

– 2000 – Consiliul European de la Feira, care a decis stabilirea capabilităților civile de management al crizei;

– 2001 – Tratatul de la Nisa, care a integrat oficial Politica Europeană de Securitate și Apărare;

– 2003 – În urma Summit-ului NATO de la Washington, Uniunea Europeană a stabilit acordurile și misiunile Berlin Plus;

– 2003 – Uniunea Europeană a elaborat Strategia Europeană de Securitate;

– 2004 – Consiliul European de la Bruxelles a adoptat Civilian Headline Goal 2008;

-2004 – au fost formulate European Healine Goal 2010 și conceptul de Grupuri de Luptă ale Uniunii Europene;

– 2007 – parte din grupurile de luptă au devenit operaționale.

Considerată ca unul din pilonii care oferă robustețe modelului de cooperare al Uniunii Europene, Politica Europeană de Securitate și Apărare constituie coloana vertebrală a Politicii Externe și de Securitate Comună. În același timp, s-a urmărit dezvoltarea pe termen mediu a unor opțiuni fezabile și eficiente pentru a face față viitoarelor crize.

Astfel, Uniunea Europeană a accentuat ideea de a dezvolta o Politică Europeană de Securitate și Apărare care să nu reprezinte un instrument de minimalizare a rolului de apărare colectivă al Alianței Nord-Atlantice și care nu se dorea a fi un factor de slăbire a legăturii transatlantice. Dimpotrivă, s-a insistat în promovarea realității conform căreia Politica Europeană de Securitate și Apărare potențează o strânsă conexiune a Uniunii Europene cu Alianța Nord-Atlantică. În plus, eforturile Uniunii Europene de a dezvolta capabilități de apărare mai robuste aveau un caracter complementar cu cele ale Alianței Nord-Atlantice.

Sub aceste auspicii, progresele înregistrate au fost cu adevărat spectaculoase atât pe dimensiunea adaptării arhitecturii instituționale interne dar și în exprimarea concretă a capacității operaționale a UE în diferite teatre de operații.

În prezent, Uniunea Europeană este pe deplin angajată în dezvoltarea unui profil global în arhitectura de securitate internațională, beneficiind de o viziune strategică, integrată în cadrul propriei Strategii de Securitate, cât și de instrumentele necesare asumării unui rol operațional în domeniul managementului crizelor.

În Anexa numărul 3 este reprezentat schematic un istoric al reformei Uniunii Europene de la înființarea acesteia până în zilele noastre, conform reperelor descrise anterior.

2.1.3. Structura instituțională în pilonul 2: PESC și PESA

Cooperarea Politică Europeană/CPE

În anul 1970 s-a încheiat un prim acord privind o coordonare și înțelegere mai bună în ceeea ce privește problemele de politică externă – așa numita Cooperarea Politică Europeană/CPE al cărui cadru instituțional este prezentat în Anexa numărul 4.

Caracteristici de bază ale cooperării sunt:

– cooperarea pur interstatală a țărilor membre;

– delimitarea clară a cooperării de către CE (în baza solicitării Danemarcei și M. Britanii);

– decizile se luau în unanimitate;

– schimb lejer de informații și, în unele cazuri, de verificare a pozițiilor adoptate.

Politica Externă și de Securitate Comună/PESC

După aproximativ 20 de ani de la instituirea CPE, prin tratatul de la Mastricht din 1993, se instituie PESC, al cărui cadru instituțional este prezentat mai jos.

Caracteristicile de bază ale politicii comune sunt stabilite, după cum urmează:

– angrenaj intrinsec cu CE (Comunitatea Europeană), prin implicarea acesteia;

– Comunitatea politică își transmite proiectele Consiliului de Miniștrii prin intermediul Comitetului Reprezentanților Permanenți;

– s-a extins paleta de activități la dispoziție;

– deciziile se iau în unanimitate.

Factorii determinanți ai cooperării, în acest domeniu, ce trebuie să stea la baza luării deciziilor privind abordarea comună a elementelor de politică externă de securitate, au fost determinați ca fiind următorii:

– pozițiile fundamentale diferite față de suveranitatea națională;

– orientările diferite în cooperarea din politica externă;

– politica pașilor mici în schimbări;

– caracterul paradoxal al unora dintre reglementări;

– revizuirea destul de des a reglementărilor.

Elementele de bază ai politicii externe și de securitate comune sunt prezentate schematic în Anexa numărul 5. Schema întărește unul dintre adevărurile cunoscute de către specialiștii din domeniu, adevăr care ne spune că interesele de securitate națională constituie baza dezvoltării obiectivelor naționale ce definesc țelurile unei țări. Este evident că amplitudine aacestora diferă de la stat la stat în funcție de o sumă de factori, dintre care cei mai importanți, dar, considerăm noi, și universali valabili sunt statutul, rolul țării în sistemul internaționalși modul în care înțeleg factorii decidenți acești factori.

În cazul UE această realitate este cu atât mai evidentă cu cât vorbim despre 27 de țări care încearcă să aibă o viziune și conduită comună pe acest subiect și reprezintă o preocupare pentru experții din cadrul Consiliului European pentru relații externe. Dacă la început aceștia s-au mulțumit să grupeze statele pe categorii în funcție de coerența viziunii strategice, în:

marii strategi – cu strategii coerente și actualizate (Franța, M. Britanie);

strategi – cu strategii coerente (finlanda, Cehia, Suedia);

globaliști – cu strategii axate pe chimbarea balanței de putere (Germania, Olanda, Spania, Slovenia, Ungaria);

localiști – interesate de securitatea proprului teritoriu (Danemarca, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia);

abstenționiști – care au renunțat la gândirea strategică (Austria, irlanda, Malta, Luxemburg);

hoinari – Belgia, Grecia, Italia, Portugalia,

acum încearcă să îi aducă pe toți la o înțelegere comună atunci, când se discută/vorbește/dezbate despre securitatea europeană.

Tratatul de la Amsterdam

Principalele inovații aduse de Tratatul de la Amsterdam, în domeniul PESC au fost în traducerea unui „Înalt Reprezentant pentru PESC” (Javier Solana) și înlesnirea procedurii decizionale, prin faptul că abținerile nu mai aveau să blocheze luarea hotărârilor. De asemenea, a fost creat un nou instrument și anume strategia comună și a fost înființată o Unitate de planificare și de alertă rapidă în cadrul Secretariatului Consiliului de Miniștri, cu rol de a monitoriza și analiza evoluția politică și evenimentele internaționale, inclusiv alerta rapidă cu privire la potențialele crize.

Tratatul de la Nisa

Sectorul politicii externe de securitate comună s-a dezvoltat foarte rapid în perioada 1999-2001 ceea ce face ca Tratatul de la Nisa să introducă Politica Europeană de securitate și Apărare (PESA), creând un felul acesta brațul militar al PESC.

Structura instituțională a pilonului de securitate și apărare este prezentată în Anexa numărul 6.

2.1.4. Structuri militare de decizie în privința apărării și securității la nivelul UE

Comitetul Militar al UE este cel mai înalt for militar al Consiliului și conduce toate activitățile militare. El are funcția principală de consultant pe probleme militare pentru CPS și cea de furnizor al directivelor pentru Statul Major al UE.

Președinția Consiliului este asigurată de un general sau amiral cu patru stele, ales de Consiliu pe termen de trei ani.

Statul Major al Uniunii Europene (SMUE) îndeplinește funcții de analiză și planificare în vederea îndeplinirii Misiunilor Petersberg. Cu alte cuvinte Statul Major se ocupă cu:

– alerta timpurie;

– estimarea situațiilor;

– planificarea strategică.

Pentru a-și putea îndeplini într-un mod eficient funcțiile, Statul Major întreține relații permanente cu statele majore naționale și cu NATO, putând fi considerat, din această perspectivă, o direcție generală în cadrul Secretariatului Consiliului. Pentru îndeplinirea acestor funcții structura are aproximativ 100 de angajați.

Ca o concluzie referitoare la PESC și PESA este de remarcat că în acest domeniu s-a mers pe o cale diferită decât în cazul celorlalți doi piloni. De la CPE și până la Nisa a existat o remarcabilă și continuă tendință de dezvoltare, în special în direcția extinderii sarcinilor, precum și a unei instituționalizări dar și diferenței instituționale a cooperării. Chiar și în aceste condiții s-a observat mai degrabă un joc al elementelor interstatale (preponderent naționale) și supranaționale, decât un salt calitativ.

Motivul este, poate, legat de domeniu în sine, domeniu care, în fond, este mereu apanajul statului național suveran, intereselor privind securitatea și apărarea acestuia, aspect ce are legătură cu cultura politică a statelor membre în acest domeniu. Poate tocmai de aceea, dar și coroborat cu constrângerile funcționale imense au făcut cooperarea în politica de apărare să ia uneori forma instituțională complicată, chiar greoaie, dacă ne gândim la procedurile ce trebuie urmate uneori pentru luarea unor decizii comune.

2.1.5. Institutul pentru Studii de Securitate al UE/ISSUE

A fost înființat la 20 iulie 2001 în urma acțiunii comune 2001/554/PESC și ne-am propus să îl aducem în atenție datorită rolului pe care al are, de analiză și cercetare pentru a sprijini luarea deciziilor europene în domeniul politicii externe și de securitate comune. ISSUE elaborează, în special, analize specifice domeniului, dar este în același timp, un forum de dezbateri foarte serioase pentru Strategia externă și de securitate a UE.

Având la bază misiunea stabilită prin acțiunea comună amintită, activitățile institutului au ca principal scop să contribuie la dezvoltarea PESC. De asemenea el are rol de … element de informare și comunicare în acest domeniu. Rezultatele tuturor activităților derulate, cu excepția informațiilor clasificate, ca fiind confidențiale, sunt disiminate la o scară cât mai largă.

Un rol în cadrul activităților derulate de institut îl au conferințele și seminariile organizate de mai multe ori pe an. Ele sunt menite să dezvolte dezbaterea strategică în cadrul Europei, dar nu numai, de foarte multe ori la acestea participând reprezentanți ai ONG-urilor, cercetători și experți din întreaga lume. Un scop aparte al activității acestui institut îl constituie stimularea dialogului transatlantic. Pentru îndeplinirea acestor scopuri, institutul asociază activităților sale o rețea de schimburi cu alte institute de cercetare și grupuri de reflecție, din cadrul și din afara UE.

Organele de conducere ale ISSUE sunt în număr de două și anume:

– Consiliul de administrație – compus dintr-un reprezentant desemnat de fiecare stat membru și un reprezentant al Comisiei, se reunește de cel puțin două ori pe an și este prezidat de Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate;

– directorul – numit de Consiliul de administrație, pentru o perioadă de 3 ani. El asigură administrarea zilnică a Institutului și buna desfășurare a misiunilor sale.

Cooperare în cadrul organizării regionale promovează interesele de securitate în cadrul structurii subregionale.

Interesele naționale de securitate ale României, cum sunt ele definite in Strategia de securitate a României – 2007, vizează „promovarea, protejarea și apărarea – prin mijloace legitime – a valorilor prin care națiunea română își garantează existența și identitatea, pe baza cărora își construiește viitorul și în temeiul cărora se integrează în comunitatea europeană și euroatlantică și participă la procesul de globalizare”.

Ca parte a acestui spațiu geopolitic, România este conștientă că securitatea comunității euroatlantice este indivizibilă, iar relația transatlantică este fundamentul acesteia.

2.1.6. Agenția Europeană de Apărare

Agenția Europeană de Apărare – European Defence Agency/EDA, înființată pe baza articolului 42 alineatul (3) din Tratattul UE, are ca obiectiv dezvoltarea capacităților de apărare în domeniul gestionării situațiior de criză și promovarea consolidării cooperării europene în materie de armament. În acest sens agenția își propune consolidarea bazei industriale și tehnologice europene din domeniul apărării, crearea unei piețe europene competitive a echipamentelor de apărare și favorizarea cercetării.

EDA, aflată sub autoritatea și controlul politic al Consiliului Europei, cu sediul la Bruxelles, la care participă toate statele membre, cu excepția Danemarcei, are ca misiune să-l sprijine pe acesta și statele membre în efortul lor de a susține politica europeană comună de securitate și apărare.

Agenția este condusă de Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate și are ca organ decizional Comitetul Director condus de către un director executiv, numit la propunerea șefului agenției, pentru o perioadă de trei ani, care poate fi prelungită cu doi ani.

Principalele sarcini ale agenției, având în vedere domeniile de activitate enunțate, sunt:

identificarea cerințelor viitoare ale UE în ce privește capacitățile de apărare și punerea în aplicarea planului de acțiune european de armonizare a cerințelor militare în acest sens, propunând activități de colaborare în domeniul operațional și furnizând evaluări privind prioritățile financiare;

coordonarea programelor existente și propunerea de noi proiecte multilaterale de cooperare în domeniul armamentului;

dezvoltarea de politici și strategii, norme și reglementări relevante pentru baza industrială și tehnologică în domeniul echipamnetelor de apărare;

promovarea și coordonarea, împreună cu Comisia, a activităților de cercetare pentru îndeplinirea cerințelor viitoare privind capacitățile de apărare.

Pentru îndeplinirea misiunilor sale Agenția cooperează cu state terțe sau organizații internaționale, cum sunt NATO sau Organizația Comună în materie de Armament (OCCAR), prin aplicarea principiului „împreună suntem mai puternici” pentru dezvoltarea de capabilități în comun, principiu care conduce, uneori, la realizarea de capabilități complementare.

2.1.7. Politica de securitate și apărare comună a UE/PSAC

În teoria relațiilor internaționale un concept foarte des folosit este cel de securitate națională. Literatura de specialitate în domeniu îi consacră o bogată gamă de definiții. Oricine ar fi specialiștii la care ne referim, fie ei americani, ruși sau europeni, opiniile generale sunt că securitatea națională este definită prin perspectiva intereselor și a poziției pe care le ocupă în raportul de forțe internațional și al mijloacelor folosite.

Ca exemple putem aminti pe politologul american Walter Lippnann, care consideră că o națiune și-a realizat securitatea numai în măsura în care „nu este în pericol să trebuiască să-și sacrifice valorile esențiale dacă dorește să evite războiul și poate, dacă este amenințată să mențină aceste valori prin victorie într-un astfel de război”, sau putem aduce în atenție viziunea lui Arnold Wolfers, care susține că securitatea națională are o dimensiune obiectivă și una subiectivă ori putem face referire la Michael H.H.Louw, care consideră că securitatea

cuprinde „politica de apărare tradițională a unei națiuni precum și acțiunile nemilitare ale unui stat pentru a asigura supraviețuirea întregii sale capacități ca entitate politică în vederea exercitării influenței și îndeplinirii obiectivelor sale interne și internaționale”.

Dacă facem apel la perspectiva teoriei organizaționale, vom constata că securitatea desemnează „acea stare de echilibru dinamic macrostructural, intra și intersocioorganizări de același nivel (stat-stat; structură suprastatală) și cu sfere diferite de cuprindere realizate prin corelarea proceselor organizate și dezorganizate și managementul schimbării într-o asemenea modalitate încât să nu fie afectate valorile (obiectivele) lor fundamentale, general acceptate, existența lor ca entități și posibilitatea lor de reproducere”.

Astăzi, mai ales în Europa, controversele stârnite între național și internațional, înclină balanța către ideea federalistă (integrarea într-o structură de securitate colectivă în care statele își pierd, în mod treptat, rolul de actori în relațiile internaționale).

Securitatea națională a României presupune realizarea unei stări de echilibru relativ stabil a sistemului social în care individul, grupurile de persoane organizate pe diferite criterii, statul român pot să se dezvolte liber și își pot promova propriile interese în condițiile respectării unui sistem de norme aflat în evoluție.

Că acest subiect, al ideii necesității unei abordări și asigurări comunitare a securității rezultă și din diversele grupuri, grupări, inițiative sau oricum s-ar numi discuțiile, seminariile, consultările, schimburile de experiență, inițiativele sau convorbirile pe care statele europene le au în diferite formate, pe acest subiect. Un exemplu recent și foarte ilustrativ pentru această afirmație este așa numitul Grup de la Weimar, sau Trilaterala Weimar, cum este denumit în unele cercuri de analiză, fondat în anul 1991, cu participarea Franței, Germaniei și Poloniei. În cuprinsul scrisorii adresate șefului diplomației europene, de către liderii celor trei țări, după ultima întâlnire a grupului, care a avut loc la Wroclaw, în sud-vestul Poloniei la începutul lunii aprilie 2015, se evidențiază necesitatea accelerării progreselor UE în sfera apărării și securității, principalele direcții de actiune pe care și le propun semnatarii documentului fiind următoarele:

– inițierea și acordarea de asistență pentru elaborarea unei noi Strategii Europene de Securitate;

– susținerea activităților în domeniul formării, consilierii și îndrumării statelor partenere și structurilor regionale în cadrul Inițiativelor „Enable and Enhance”/„Activează și amplifică” și „Train and Equip”/Instruiește și echipează;

– participarea la pregătirea Grupurilor de luptă ale UE pentru misiuni tip „Entry Operation”/operații inițiale;

– angajarea consecventă în derularea celor patru programe privind capabilitati/domenii cheie asumate în cadrul Agenției Europene de Apărare;

– punerea în aplicare a activităților de pregătire în cadrul programelor de cercetare circumscrise PSAC;

– implicarea în consolidarea cooperării dintre UE și NATO.

Coroborând informațiile menționate și cu informații și realități referitoare la diferite alte acțiuni și dezvoltări de concepții la nivel european, putem deduce cu ușurință că GERMANIA și FRANȚA sunt principalii promotori ai elaborării unor noi strategii de consolidare a conceptului unei „EUROPE A APĂRĂRII” și implicit de creare a unei armate europene, actuala strategie, cunoscută sub numele de “Strategia SOLANA”, emisă în 2003 și revizuită în 2008, fiind considerată depășită. Pe de altă parte, în ultima perioadă, se poate observa că POLONIA s-a implicat tot mai mult în procesul de consolidare a PSAC (prin trasarea unor priorități de dezvoltare a conceptului), precum și în elaborarea unei noi „Strategii de Securitate Europeană”, în special prin participarea Institutului polonez de Afaceri Internaționale la redactarea proiectului „Strategii Globale Europene”, alături de Istituto Affari Internazionali din ITALIA, Real Instituto Elcano din SPANIA și Utrikespolitiska Institutet din SUEDIA.

Consiliul UE poate lansa acțiuni de gestionare a crizelor, atât misiuni civile cât și operații militare. Deciziile sunt pregătite de Comitetul Politic și de Securitate (CPS), Comitetul Militar al Uniunii Europene (EUMC) și Comitetul însărcinat cu aspectele civile ale gestiunii crizelor (CIVCOM) și sunt asistate de structurile de gestionare a crizelor din cadrul Serviciului European de Acțiune Externă.

Operațiunile militare sunt finanțate de mecanismul ATHENA, un mecanism specific UE, care este gestionat de Secretariatul General al Consiliului în numele statelor membre care contribuie la finanțarea acestor operații.

Tot din punct de vedere teoretic amintim aici un alt element din preocupările domeniului armonizării intereselor comune în domeniul securității și, posibil, al creării unei viitoare structuri armate a UE, este inițiativa miniștrilor apărării din GERMANIA si POLONIA, de subordonare reciprocă a unor unități de nivel batalion unor comandamente de brigadă sau superioare din țara parteneră, demers asociat aceluiași concept „EUROPA APĂRĂRII”, amintit anterior și situat în marja dezbaterilor în plină desfășurare la nivelul politic al UE, mai ales ca urmare a modificării bruște a mediului de securitate european ca urmare a situației din Ucraina, cu privire la revitalizarea conceptului și la oportunitatea creării unei Armate Europene, ca măsură de răspuns la provocările din proximitatea regiunii menționate.

2.3. Studiu de caz – OSCE în criza din Ucraina

OSCE ca organizație

Organizația pentru securitate și cooperare în Europa/OSCE, creată în anul 1973 sub numele de Conferința pentru securitate și cooperare în Europa/CSCE, este o organizație internațională pentru securitate, formată din 57 de țări din Europa, Caucaz, Asia Centrală și America de Nord, care acoperă spațiul emisferei nordice, de la “vancouver la Vladivostok”și se concentrează, conform scopului declarat, asupra prevenirii conflictelor, administrării crizelor și reconstrucției post-conflict.

Funcționarea ei se bazează, după anul 1995 când și-a schimbat numele din CSCE în OSCE, pe Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, semnată pe 21 noiembrie 1990. Organele de decizie sunt Summitul, Consiliul Ministerial și Consiliul Permanent, care se întrunește săptămânal. Organizația este condusă de un Președinte în exercițiu a cărui activitate este sprijinită de troika OSCE, formată din președinția anterioară, cea prezentă și cea viitoare. Sediul este situate în Viena, Austria dar are birouri și în Copenhaga, Haga, Varșovia, Praga și Geneva.

Toate cele 57 de state participante au statut egal și, ca urmare, deciziile se iau prin consens. Activitatea organizației cuprinde un spectru foarte larg de preocupări/domenii, pornind de la controlul armamentelor, managementul frontierelor, combaterea traficului de persoane, combaterea terorismului, prevenirea conflictelor și rezolvarea acestora, democratizarea, activitatea economică, educația, alegerile, activitățile de mediu, egalitatea de gen, buna guvernare, drepturile omului, dezvoltarea și libertatea presei, reforma și cooperarea militară, drepturile minorităților, politica, Roma și Sinti, regulile de drept și terminând cu toleranță și nediscriminare.

În ceea ce privește viziunea cuprinzătoare a OSCE despre securitatea acoperă trei dimensiuni: politica militară, economia și mediul și aspectele umane.

OSCE în criza din Ucraina

Deși aparent OSCE se prezintă drept o structură unificată, în plan intern aceasta este practic divizată, determinând astfel ineficiența acesteia în oferirea de soluții cu privire la stabilizarea relației cu F.RUSĂ. În fapt, OSCE are în componență state cu interese diverse, care acționează în direcții diferite.

În teorie, implicarea sistemului OSCE în soluționarea pașnică a diferendumului s-ar fi putut realiza prin intermediul dispozițiilor privind concilierea dirijată. Dispozițiile nu instituie o cale nouă, ci se realizează prin intermediul Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe ai țărilor membre OSCE sau Comitetului Înalților Funcționari care stabilesc procedura de urmat. Decizia are astfel caracter obligatoriu pentru statele în litigiu. Deși până în prezent acest lucru nu s-a realizat, în măsura în care aceste proceduri vor fi aplicate, OSCE ar dobândi o legitimitate și capacitate unică printre organizațiile europene, având în vedere faptul că, în afară de ONU, OSCE este singura organizație care include printre membrii săi toți membrii NATO.

În practică, implicarea OSCE în gestionarea crizei din UCRAINA s-a realizat, pâna în prezent, într-un mod limitat. Rezultatele limitate ale implicării OSCE nu reprezintă, mai ales pentru specialiștii domeniului, un element de noutate, având în vedere implicarea organizației în gestionarea conflictelor și crizelor anterioare. Pentru exemplificare amintim aici câteva dintre ele:

– implicarea cu rezultate limitate în criza iugoslavă în 1991;

– în 1992 a început examinarea situației din NAGORNO-KARABAH (conflictul dintre ARMENIA și AZERBAIDJAN) și a dispus trimiterea în zonă a unei forțe multinaționale abia după doi ani în 1994;

– a acționat foarte limitat pentru punerea în practică a acordurilor de la DAYTON și PARIS, în 1995;

– pentru stingerea conflictului iugoslav, s-a limitat la a supraveghea alegerile din BOSNIA (1996) și retragerea militarilor sârbi din KOSOVO (1998), unde, de altfel, rolul principal l-a avut NATO;

– implicarea limitată și lipsită de eficiență în conflictul din GEORGIA, din cauza implicării active a RUSIEI în conflict, care s-a opus prelungirii mandatului misiunii OSCE.

Astfel, rolul pe care OSCE îl are în negocierile dintre părți precum și în transpunerea în practică a „Protocolului de la MINSK”, referitor la monitorizarea de către organizație a granițelor, retragerii armamentului greu și respectării drepturilor omului și a libertății presei, poate fi interpretat ca fiind o încercare a F.RUSE de creștere a profilului și de consolidare în plan internațional a unei organizații în care influența MOSCOVEI este considerabilă. În acest fel, voința generală a populației ruse, așa cum este exprimată în cadrul Adunării Federale (Parlamentul rus), poate fi reflectată în activitățile OSCE, F.RUSĂ fiind unul din principalii inițiatori ai actelor adoptate de această organizație, dreptul acesteia la inițiativă în cadrul OSCE fiind îngrădit numai de limitele competenței organizației.

Se poate observa astfel că organizația a devenit, practic, spațiu de confruntare cu SUA, direcțiile de acțiune ale F.RUSE continuând să vizeze fie șantajarea OSCE cu blocarea activității și a adoptării bugetului, sub condiția modificării activității în domeniul drepturilor omului și a criteriilor de evaluare a alegerilor libere și corecte, fie promovarea OSCE drept unica alternativă la NATO.

Având în vedere cele menționate, putem deduce o serie de concluzii referiroare la acest subiect, după cum urmează:

– condiția obligatorie privind absența oricărei obiecții din partea vreunui reprezentant față de adoptarea hotărârii, specifică principiului consensualismului care guvernează activitatea OSCE, coroborat cu calitatea F.RUSE de membru cu drepturi depline a acestei organizații, poate reprezenta un argument că OSCE nu va putea deveni o instituție considerată cu adevărat relevantă de către statele occidentale, atât timp cât organizația a avut, până în acest moment, un rol limitat în soluționarea conflictelor;

– calitatea F.RUSE de membru OSCE are implicații negative în însăși activitatea organizației, reducând influența internațională a acesteia;

– F.RUSĂ se poate opune oricărei decizii care nu corespunde intereselor sale, acesta fiind de altfel și considerentul pentru care OSCE este considerată de KREMLIN o alternativă mult mai atractivă decât NATO;

– pozițiile divergente identificate în interiorul celor două „entități” – „EUROPA Veche” (EUROPA OCCIDENTALĂ) si „EUROPA Nouă” (EUROPA CENTRALĂ și de EST) – și urmărirea de către grupul „statelor flexibile” a intereselor naționale în detrimentul celor ale grupului comunitar, ce au determinat divizarea „taberei occidentale” și apariția a trei grupuri distincte de state cu poziții diferite față de atitudinea și acțiunile F.RUSE în UCRAINA, au afectat și afectează în continuare procesul decizional, atât la nivelul Alianței cât și la cel al UE față de criza ucraineană, în special în adoptarea unor măsuri mai dure împotriva MOSCOVEI.

Dacă ar fi să exprimăm într-o singură frază o concluzie referitoare la relația dintre teorie și practică în ceea ce privește politica europeană de securitate comună, luând în calcul toate argumentele prezentate, cel mai potrivit ni se pare vechiul proverb românesc „teoria ca teoria dar practica ne omoară”.

2.4. Structurile euroatlantice

2.4.1. Scurtă istorie

Actul de naștere al alianței politico-militare denumită Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO – în limba engleză; OTAN – în limba franceză și limba spaniolă), sub forma Tratatului Atlanticului de Nord, s-a semnat în pe 4 aprilie . Anterior, pe 17 martie 1948 Benelux, Franța, și Regatul Unit au semnat Tratatul de la Bruxelles care este o percuziune la înțelegerea NATO.

Alianța s-a format din state independente, interesate în menținerea păcii și apărarea propriei independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să raspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre. Inițial, aceste state au fost: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda și SUA. Islanda, care nu are o forță militară proprie, s-a alăturat organizației cu condiția de a nu fi obligată să participe la război.

Cel mai important pasaj al tratatului este Articolul V, care declară: “Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor și, în consecință, sunt de acord ca, dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Națunilor Unite, va sprijini Partea sau Părțile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părți, a oricărei acțiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate, pentru restabilirea și menținerea securității zonei nord-atlantice”.

Grecia și Turcia s-au alăturat Alianței la 18 februarie 1952. Germania a aderat la alianță ca Germania de Vest în 1955, iar unificarea germană din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile Germaniei de Est. Spania a fost admisă la 30 mai 1982. Trei foste țări comuniste, Ungaria, Republica Cehă și Polonia, s-au alăturat NATO în 1999, după ce au fost invitate la 8 iulie 1997. La întâlnirea de vârf de la Praga din 21 – 22 noiembrie 2002, șapte alte țări au fost invitate să înceapă negocierile de aderare cu alianța: Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Bulgaria și România. Țările invitate s-au alăturat NATO în 2004. Albaniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei li s-a comunicat că nu îndeplinesc criteriile economice, politice și militare și că vor trebui să aștepte. Croația a făcut o cerere de aderare abia în 2002. La 1 aprilie 2009 au aderat la NATO Albania și Croația.

Decizia lui Charles de Gaulle de a revoca comanda militară franceză în 1966 pentru a-și dezvolta propriul program de descurajare nucleară, a necesitat relocarea Centralei NATO din Paris, Franța la Bruxelles, Belgia până la 16 octombrie 1967. În același timp, centrala militară și cea a Puterilor Aliate ale Europei (SHAPE) sunt localizate la sud de Bruxelles în orașul Mons. Franța a revenit asupra deciziei în anul 2009.

Fraza din art. 5 al Tratatului s-a referit, la început, la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva aliațiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze Uniunuea Sovietică ca și cum ar fi fost atacată ea însăși. Totuși, temuta invazie sovietică din Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului pe 12 septembrie, 2001 în răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.

NATO și-a văzut primul angajament militar în Războiul din Kosovo, unde a pornit o campanie de 11 săptămâni împotriva statului Serbia și Montenegru începând cu 24 martie și terminând cu 11 iunie 1999.

Pe 13 septembrie 2001, NATO a invocat, pentru prima dată în istoria sa de alianță, un articol din carta sa prin care se înțelege că orice atac asupra unui stat-membru este considerat un atac împotriva întregii alianțe. Aceasta a venit ca răspuns la Atacul terorist de la 11 septembrie 2001.

La 10 februarie 2003 NATO a înfruntat o criză serioasă deoarece Franța și Belgia au împiedicat procedura de aprobare tacită în privința momentului la care s-ar lua măsuri protective pentru Turcia în cazul unui posibil război cu Irakul. Germania nu și-a folosit dreptul de veto dar a spus că susține decizia celor două țări.

Pe 16 aprilie 2003, NATO a fost de acord să preia comanda Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate (ISAF) în Afganistan în luna august a aceluiași an. Decizia a venit după cererea Germaniei și Olandei, cele două națiuni care conduceau ISAF la momentul înțelegerii. A fost prima oară în istoria organizației când a avut loc o misiune în afara zonei atlantice.

De-a lungul istoriei, NATO a avut 14 secretari generali. În prezent, secretarul general al NATO este domnul Jens STOLTENBERG, care activează în această funcție din octombrie 2014.

2.4.2. Structura NATO

NATO este o organizație politico-militară care promovează valorile democratice și încurajează consultarea și cooperarea în probleme de apărare și securitate, în scopul construirii încrederii între țări și prevenirii conflictului.

Având la bază acest deziderat NATO a adoptat o structură suplă, cu instrumente civile și militare care să îi permită îndeplinirea scopurilor sale, structură ajustată în cei peste 65 de ani de istorie și care, la acest moment arată după cum urmează:

Palierul civil:

– Cartierul general al NATO – cadrul politic și administrativ al Alianței, numit și „Casa permanentă a Consiliului Nord Atlantic”;

– Reprezentanții permanenți și delegațiile naționale ale celor 28 de state membre au un statut similar cu cel al unei ambasade și contribuie la procesul decizional în cadrul alianței;

– Statul Major International – International Staff/IS – constituit din aproximativ 1000 persoane care sprijină prin expertiză de specialitate dar și administrativ delegațiile naționale.

Palierul Militar:

– Comitetul Militar NATO – care întră în acțiune când implementarea deciziilor politice are implicații militare;

– Structura de comandă a NATO cu:

– Comandamentul Aliat pentru operații – Allied Command Operation/ACO;

– Comandamentul Aliat pentru Transformare – Allied Command Transformation/ACT.

– Structura de forțe a NATO.

Palierul organizațiilor și agențiilor:

– Centrele de excelență NATO

– Structura de învățământ și instruire

– Alte agenții și organizații.

Dacă ne referim la palierul civil, putem menționa că interesele de securitate naționale se susțin atât de către reprezentanții naționali, pe timpul lucrărilor în cadrul Consiliului Nord –Atlantic – North Atlantic Council/NAC sau Comitetului de Planificare Nuclear – Nuclear Planning Group/NPG cât și de membrii delegațiilor naționale și ai IS, în cadrul lucrărilor comitetelor care își desfășoară activitatea în baza agendelor proprii de lucru, pentru diferite subiecte pornind de la aspecte legate de politică până la cele de nivel „tehnic”.

2.4.3. Structuri militare prin care se promovează interesele de securitate națională în cadrul NATO

Comitetul Militar al NATO – Military Committee/MC

Fig. nr. 3 Structura Comitetului militar NATO

Cea mai înaltă autoritate militară NATO, aflată sub autoritatea NAC, MC este format din șefii apărării/șefii Statului Major General/CHOD din cele 28 de țări membre.

Principalele caracteristici ale activității acestuia sunt:

– convertește orientările politice în direcții militare de acțiune;

– emite recomandări și opțiuni militare pentru NAC sau Secretarul general NATO;

– avizează recomandările militare pentru NAC, ale comandanților Comandamentelor Strategice;

– asigură precizări pentru cele două Comandamente Strategice;

– se întrunește de două ori pe an în formatul șefilor apărării pentru probleme curente se întrunește ori de câte ori este nevoie, în formatul reprezentanților Militari /MilReps;

– președintele este ales dintre șefii Statelor Majore Generale ai apărării din statele membre.

Statul Major Militar International – International Military Staff/IMS

Ca instrument executiv al MC, IMS este responsabil pentru elaborarea de evaluări și studii în probleme militare de interes pentru NATO, determinând domeniile de interes la nivel strategic și operațional și propunând cursuri de acțiune.

De asemenea este structura care se asigură că politica și deciziile NATO în probleme militare sunt corecte repartizate și implementate către/de către structurile militare.

Activitatea lui trebuie să fie caracterizată de celeritate și eficiență pentru a permite reprezentanților militari – Military representatives/MilReps ai statelor membre să furnizeze NAC evaluările și propunerile corecte în ce privește aspectele militare ale politicilor, operațiilor și transformărilor în cadrul Alianței.

IMS este condus de un Director General și este organizat pe cinci divizii, și un număr de secții și birouri independente, pentru sprijin. Este un organism care poate foarte ușor să treacă, în situații de criză, la un regim de lucru permanent 24/7, bineînțeles pentru o perioadă limitată, fără augumentări de personal.

O structură generală a IMS este prezentată în Anexa numărul 7.

Comandamentul Aliat pentru transformare

Dispus în Norfolk, Virginia, SUA, este structura care conduce și facilitează desfășurarea activităților pentru transformarea Alianței. De asemenea este considerat avocatul îmbunătățirii continue a capabilităților Alianței pentru îmbunătățirea relevanței și eficienței militare a acesteia, are ca principală misiune să fie în măsură să coordoneze procesul de transformare al NATO, să mențină/îmbunătățească capabilitățile militare aliate și să sprijine operațiile/misiunile conduse de NATO. O structură a ACT este prezentată în Anexa numărul 8.

Interesele de securitate ale statelor membre se promovează prin reprezentanțele naționale, formate din specialiști ai ministerelor apărării naționale din statele membre ale Alianței, ai căror membri participă la toate activitățile organizate la nivelul ACT, susținând, pe baza mandatelor naționale, punctele de vedere și pozițiile naționale privind domeniul transformării NATO, în special din punct de vedere conceptual dar nu numai, astfel că ACT poate fi considerat, în opinia noastră, chiar incubatorul de idei al transformării Alianței.

Comandamentul Aliat pentru Operații

Despre ACO și structura de forțe nu vom prezenta prea multe detalii, deoarece acesta este destinat planificării și executării operațiilor militare în vederea îndeplinirii obiectivelor politice ale Alianței, iar structura de forțe are misiunea să pună în executare planurile operațiilor/misiunilor stabilite de comandamentul strategic și nu sunt structuri în care interesele de securitate și apărare să se poată manifesta, decât tangențial în cadrul unor grupuri de lucru organizate, pe diferite teme, de aceste comandamente.

Un aspect pe care totuși îl considerăm foarte important, legat de rolul structurii de comandă a NATO, este că această contribuție, utilizând o varietate de instrumente (vizite ale echipelor de experți, exerciții, cursuri de instruire, echipe mobile de instruire, conferințe, seminarii etc), contribuie la construirea capacităților pentru apărare, ca o contribuție esențială la dezvoltarea ordinii și stabilității internaționale prin: consiliere operațională în politica de apărare; reforma sectorului de securitate; instruire și educație; dezarmare; demobilizare și reintegrare; managementul resurselor umane etc.

Această sarcină a NATO trebuie să constituie, după Keseah Silverman, un „instrument pentru securitatea cuprinzătoare” care trebuie să ia în calcul legăturile dintre diferitele elemente ale întregului sector de securitate al fiecărei țări beneficiare.

2.4.4. Procesul decizional în cadrul NATO

Am prezentat anterior structurile în activitatea cărora se promovează, pe baza mandatelor naționale, de către reprezentanții sau delegațiile națiunilor componente, interesele naționale de securitate și apărare. Pentru a înțelege funcționarea mecanismului în ansamblu prezentăm în Anexa numărul 9 o schemă generală a procesului decizional în cadrul NATO.

După cum se poate observa și din analiza schemei, interesele națiunilor se promovează pe baza mandatelor, naționale sau specifice, pe timpul diferitelor activități la care participă reprezentanții naționali și ofițeri specialiști, activități care se desfășoară în mod regulat sau ocazional, în funcție de subiect și programul Alianței Nord-Atlantice, cum ar fi: Conferința șefilor transformării, Conferințele Comitetului Militar în formatul șefilor apărării, Reuniuni ale miniștrilor apărării, Conferințe la nivel de MilReps, seminarii, simpozioane, conferințe pe diferite teme, vizite de lucru, grupuri de lucru etc.

Interesele naționale se susțin ținându-se cont atât de subiectele generale în atenția Alianței cât și de cele determinate de evoluția situației de securitate în zona de interes strategic a acesteia, cum ar fi: transformarea NATO, orientările politice pentru planificarea apărării, operațiile/misiunile NATO, dezvoltarea parteneriatelor și a cooperării (Dialogul mediteranean – Mediteranean Dialogue/MD, Iniațiativa de Cooperare de la Istanbul – Istanbul Cooperation Initiative/ICI etc), dezvoltarea capabilităților necesare menținerii nivelului de ambiție (Smart Defence, Conected Forces), implementarea deciziilor NATO, asigurarea unui răspuns eficient la dinamica mediului de securitate și multe altele.

Cele mai importante forumuri în care se promovează interesele statelor, sunt Summituri-le NATO, care se țin la fiecare patru ani, ocazie cu care se iau cele mai importante decizii pentru viitorul Alianței, pe termen mediu sau lung.

2.5. Concluzii

Pacea și securitatea noastră, niciodată înțelese de la sine, sunt din ce în ce mai amenințate de evenimentele care se petrec în vecinătate noastră și în lume. Tratatul privind Uniunea Europeană conferă statelor membre temeiul legal pentru ca acestea să acționeze efectiv pentru a contracara aceste amenințări din vecinătatea UE.

De la crearea Politicii de securitate și apărare comune (PSAC) în 1999, timp în care au fost desfășurate 30 de misiuni civile și militare de apărare, UE a contribuit la stabilitatea și menținerea păcii în Balcani, Caucazul de Sud, Africa și în Orientul Mijlociu. În 2013, liderii au stabilit o foaie de parcurs pentru capabilități mai eficiente și pentru a conferi un nou impuls PSAC, subliniind totodată relația noastră importantă cu NATO.

Comisia pentru securitate și apărare – Security and Defence/SEDE a devenit un forum major pentru promovarea dezbaterilor și analizarea evoluțiilor din PSAC din perspectiva instituțiilor, capabilităților și operațiilor. SEDE reprezintă un instrument esențial pentru monitorizarea decidenților din cadrul PSAC și pentru a face cunoscută politica în domeniu cetățenilor UE.

În cea de a 8-a legislatură, SEDE va continua să urmărească PSAC, asigurându-se că răspunde rapid și eficient provocărilor existente și celor noi la dresa securității Uniunii și a cetățenilor săi.

Politica externă și de securitate la nivelul UE nu este definită și implementată unitar, motiv pentru care ne alăturăm demersului specialiștilor în domeniu, atunci când afirmă că este absolut necesară adaptarea strategiei de securitate europeană, elaborată în anul 2003, la realitățile mediului actual de securitate.

În afară de această realitate, Uniunea Europeană are rezultate modeste în eforturile sale de a demonstra, în mod succesiv, o politică externă comună eficientă și unită. Evenimentele în care UE își arată poziția clară, îndrăzneață, unită și, în timp util, sunt excepții și nu regulă, iar înființarea de instituții comune care să ofere sprijin pentru realizarea acestui obiectiv nu poate compensa, decât bineînțeles în faza inițială, pe care noi o considerăm cea a declarațiilor sau a tatonărilor, deficiențele de echipamente existente. Chiar înființarea Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE) nu a adus o schimbare reală, palpabilă a acestei situații, oricât de optimiști am vrea să fim.

Pe de altă parte se pare că teama unei confruntări așa-numite „hibride”, foarte aproape de cea reală, cu Federația Rusă, un inamic într-adevăr de proporții, a dus la schimbarea atitudinilor statelor membre ale Uniunii, chiar dacă, cel puțin pentru țara noastră, conceptul nu ar trebui să fie unul nou, el fiind menționat anterior în abordările despre război de la începutul secolului anterior.

Un exemplu foarte concludent sunt convorbirile de la Minsk, din 11- 12 februarie 2015 care, având în vedere rezultatele ar trebui să-i convingă pe liderii europeni că securitatea, apărarea și politica externă a Uniunii Europene sunt într-o stare care poate fi catalogată mai degrabă „jalnică” pentru că Uniunea nu a fost în stare, sau nu a fost dispusă „să ia în calcul modul în care să apere principiile fundamentale ale integrității teritoriale” și nici nu a fost dispusă să stabilească o strategie serioasă și viabilă în domeniul politicii externe și securității pentru gestionarea relațiilor cu vecinii estici și cu atât mai puțin cu vecinătatea sudică extrem de tumultoasă.

De asemenea, criza ucraineană a arătat omenirii ceea ce unii dintre analiștii de strategie de securitate foarte bine cotați ai ultimilor ani au afirmat în mai multe ocazii, articole sau lucrări pe care le-au publicat, și anume cum liderii europeni au preferat să lase NATO să le asigure securitatea, în loc să gestioneze problemele legate de puterea militară și strategie.

Transformare militară a NATO este un proces încă în desfășurare. Datorită resurselor limitate, generate în principal de criza economico-financiară globală din ultimii ani, forțele militare ale NATO, în ciuda ultimelor evoluții determinate de situația din Ucraina și acțiunile F. Ruse pe acest subiect, au realizat mult mai lent unele obiective propuse prin programe, ceea ce poate duce la existența unor decalaje majore între misiunile viitoare și capabilitățile disponibile.

Și datorită acestor cauze cele două inițiative NATO „Smart defence/SD” – apărarea inteligentă, care presupune crearea capabilităților pentru a răspunde eficient apărării colective, gestionării crizelor și securitatea prin cooperare și eficientizarea cheltuielilor și cooperarea specializată a aliaților și „Connected Forces Initiative/CFI” – inițiativa forțelor interconectate, prin care se înțelege educația, instruirea și sporirea accentului pe exerciții, menținerea direcției și valorificarea lecțiilor învățate printr-o cooperare mai strânsă, instituționalizarea schimbului de informații și utilizarea tehnologiei ca pe un multiplicator de capabilitate, devin și mai importante pentru toți aliații și trebuie să stea la baza transformării Alianței, alături de adaptarea, din punct de vedere conceptual, la realitățile mediului de securitate actual.

CAPITOLUL 3

RELAȚIA SECURITATE NAȚIONALĂ – SECURITATE EUROPEANĂ/SECURITATE EUROATLANTICĂ/SECURITATE REGIONALĂ DIN PERSPECTIVA UNEI ABORDĂRI CUPRINZĂTOARE

Toate organizațiile de securitate implică diferite puncte tari, dar ele trebuie să-și bazeze operațiunile pe o evaluare comună a amenințărilor și pe o strategie împărtășită.

3.1 UE și NATO

Provocările tot mai serioase și diverse la securitatea statelor membre ale Alianței Nord-Atlantice sau UE au condus la adaptarea din mers a politicilor celor două organisme referitoare la acest domeniu, sub toate aspectele, fie că vorbim de concepte, strategii sau acțiuni concrete.

Poate că unul din cele mai bune exemple în sensul relației dintre politicile, interesele și nevoile naționale de securitate ale statelor și cele regionale sau internaționale, este adaptarea NATO la provocările și modificările mediului de securitate, exprimată prin elaborarea, la Summitul de la Lisabona, în 2010, a noului concept strategic, în care sunt definite elemente de noutate în domeniul securității, precum:

securitatea prin cooperare;

aprecierea că terorismul este o amenințare directă pentru securitatea cetățenilor statelor din NATO;

includerea riscurilor și amenințărilor care vin din spațiul virtual în gama amenințărilor de securitate;

creșterea caracterului activ, responsabil și eficace al angajamentului Alianței în materie de securitate energetică;

implicarea mai activă, atunci când este posibil și necesar, pentru a preveni sau gestiona o criză, stabiliza o situație post-conflict sau pentru a ajuta la reconstrucție;

supravegherea și analiza constantă a medilui internațional de către NATO pentru o mai bună anticipare a potențialelor crize;

oferirea serviciilor Alianței pentru contribuția la stabilizare și reconstrucție;

promovarea unei vaste rețele de relații de parteneriat cu țări și organizații din întreaga lume;

aprecierea că securitatea NATO și a Rusiei sunt indisolubil legate;

reînnoirea Alianței pentru a face față provocărilor de securitate ale secolului XXI;

recunoașterea faptului că experiența de până acum a demonstrat că singure, mijloacele militare, chiar dacă sunt esențiale, nu sunt sufieciente pentru a răspunde adecvat noilor provocări de securitate.

Pe de altă parte UE este în plin proces de regăsire a propriei identități, plecând de la diferențele de opinie ale diferitelor state referitoare la necesitatea uniunii, și dăm aici doar exemplul Marii Britanii și până la ascensiunea partidelor extremiste, mișcărilor radicale și anti-sistem, care se face simțită în ultima perioadă din ce în ce mai mult.

Ultimii ani au demonstrat, de asemenea, cât de greu este, în unele situații, să realizezi consensul, mai ales în ceea ce privește securitatea, poate și datorită diferențelor dintre cele 27 state membre ale Uniunii dar cu certitudine având în vedere diversitatea de culturi, interese, legături economice și istorice, care la rândul lor au determinat un anume specific național în ceea ce privește interesele de securitate și modalitățile concrete de a le promova și impune la nivelul UE.

Toate preocupările amintite anterior, alături de necesitatea menținerii UE ca unul dintre cei mai importanți actori în plan internațional și la care putem adăuga necesitatea depășirii crizei economice care încă nu și-a stins efectele pe bătrânul continent, vor continua să afecteze inclusiv felul în care UE își va redefini prioritățile și strategia în domeniul securității prin înglobarea intereselor naționale sau regionale de securitate ale tuturor membrilor ei.

România ca membră a celor două organisme, își promovează interesele de securitate în cadrul documentelor programatice din acest domeniu, elaborate și adoptate la nivelul NATO sau UE, prin afirmarea acestora în cadrul negocierilor care se poartă la nivelul comisiilor, comitetelor, grupurile de lucru, la nivel de experți, miniștri ai apărării sau de externe sau șefilor de state și guverne, așa cum am mai amintit pe parcursul lucrării de față. Legătura dintre interesele naționale și cele comunitare, se regășeste în formulările documentelor adoptate în cadrul summit-rilor, ca organisme de decizie la cel mai inalt nivel.

De asemenea interesele de securitate națională se regăsesc și în conținutul diferitelor documente care fac referire la acțiunile comune în acest domeniu, în declarațiile comune pe acest subiect iar mai mult decât atât în toate documentele de planificare ale operațiilor NATO sau sub egida UE, indiferent de tipul sau scopul acestora, locul sau perioada în care se desfășoară.

Ni se pare important de reamintit, pentru că există și critici pe acest subiect, că la acest nivel nu exactitatea cuvintelor este importantă ci obținerea consensului și exprimarea spiritului intereselor de securitate ale fiecărei națiuni în parte.

3.2 . Proiecte regionale

Referitor la implicarea României în proiectele regionale din domeniul securității considerăm că ar trebui să pornim de la cele mai recente declarații referitoare la faptul că România reprezintă un bastion de securitate, stabilitate și de predictibilitate în regiune. Țara noastră este un jucător regional important în cadrul Politicii Europene de Securitate și ea poate deveni în același timp și un furnizor de securitate zonală. Reconfigurarea Politicii de Vecinătate a Uniunii Europene asigură cadrul optim pentru ca România să poată și "exporta" securitate în regiune. Iar stabilitatea politica și pacea în Balcani este o condiție obligatorie pentru ca națiunile din această parte a lumii să prospere.

Participarea activă a reprezentanților României în cadrul acestor inițiative prin exprimarea opiniilor, adoptarea de poziții față de deciziile luate, participarea la elaborarea documentelor specifice, participarea în cadrul procesului de luare a deciziilor, organizarea unora dintre reuniuni în țara noastră sau lansare unor proiecte, sunt tot atâtea exemple de promovare a intereselor noastre naționale și protejare a valorilor democratice. Promovarea intereselor naționale ale României se manifestă și prin stabilirea unor relații bilaterale sau multilaterale cu state din întreaga lume.

Oferim în continuare câteva elemente referitoare la unele dintre cele mai importante inițiative regionale și alianțe la/în care Românie este parte, cu accent pe cele militare și modul în care aceste valorile și interesele menționate anterior, sunt nu doar promovate ci și protejate.

Inițiativa Central Europeană (ICE)

Este o formă flexibilă de cooperare regională care reunește 9 state membre UE și 9 state ne-membre UE. Funcționarea acesteia este asigurată pe trei dimensiuni: Dimensiunea guvernamentală (Reuniuni ale șefilor de guvern – Summit-ul ICE, Reuniuni ale miniștrilor afacerilor externe,  Reuniunile sectoriale ad-hoc ale miniștrilor economiei, transporturilor, turismului, agriculturii, tineret etc., Reuniuni ale directorilor politici, Comitetul Coordonatorilor Naționali/CNC, Secretariatul Executiv, Secretariatul pentru proiecte și alte organisme de lucru cum ar fi rețeaua punctelor de contact, grupuri de implementare a proiectelor, task-forces ad-hoc etc.), Dimensiunea parlamentară (funcționează pe baza propriilor reguli de procedură si se compune din: Conferința președinților de Parlamente, Adunarea Parlamentară, Comitetul Parlamentar și Comitete de lucru) și Dimensiunea antreprenorială/business (funcționează după reguli proprii și este formată din conferința anuală a președinților Camerelor de Comerț si Secretariatul acestei conferințe anuale).

Inițiativa regională pentru elaborarea și implementarea protocoalelor clinice în sănătatea reproducerii

Este o inițiativă lansată la Chișinău în scopul îmbunătățirii calității serviciilor medicale în sănătatea reproducerii prin armonizarea și instituționalizarea elaborării și implementării protocoalelor clinice naționale și elaborarea și implementarea protocoalelor clinice în sănătatea reproducerii în Europa de Est și Asia Centrală.

Inițiativa Regională este un proiect UNFPA, conceptul fiind elaborat în colaborare cu Oficiul Regional al OMS pentru Europa și este implementat în parteneriat cu Colegiul Regal de Obstetrică și Ginecologie din Marea Britanie și Institutul Est European de Sănătate a Reproducerii din România. Obiectivul de bază al inițiativei este contribuția la îmbunătățirea calității serviciilor medicale în sănătatea reproducerii, prin armonizarea și instituționalizarea protocoalelor clinice naționale. 

Inițiativa de cooperare în SUD-ESTUL EUROPEI – Southeast European Cooperative Initiative/SECI

Este o organizație transnațională cu sediul în București, care are ca scop cooperarea în combaterea infracționalității. Centrul SECI de la București este singurul instrument regional care contribuie direct la sprijinirea eforturilor instituțiilor de aplicare a legii din Sud-Estul Europei pentru combaterea criminalității transfrontaliere.

Centrul reunește 13 state – Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Grecia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Republica Moldova, Muntenegru, România, Serbia, Slovenia, Turcia și Ungaria, iar în cadrul acestuia funcționează opt grupuri specializate de lucru pentru: combaterea traficului de droguri; combaterea traficului de ființe umane; combaterea fraudei financiare și informatice; combaterea traficului de mașini furate; combaterea contrabandei; combaterea terorismului; asigurarea securității containerelor; combaterea infracționalității în legătură cu mediul și natura.

În prezent, 36 de state și organizații internaționale cooperează în soluționarea problemelor cu incidență asupra domeniilor polițienesc și vamal, în Europa de Sud-Est.

Procesul de cooperare din Europa de Sud-Est – South Eastern Europe Cooperation Process/SEECP

Este continuatorul colaborării balcanice, începând cu anul 1996, la care România exercită în prezent cel de-al treilea mandat de președinție. O caracteristică specială a acestei inițiative este faptul că este o formă originală de cooperare între țările din regiune, lansată din proprie inițiativă, și nu la inițiativa unor organizații internaționale sau țări. Din această perspectivă SEECP încearcă să se definească ca o voce autentică a Europei de Sud-est, complementară la Pactul de Stabilitate, SECI sau Acordul de stabilizare și asociere.

Obiectivele de bază ale cooperării regionale în cadrul SEECP includ: consolidarea securității și a situației politice; intensificarea relațiilor economice și de cooperare în domeniul resurselor umane, democrație, justiție, și lupta împotriva activităților ilegale.

Consiliul Regional de Cooperare – Regional Cooperation Council/RCC

A fost lansat oficial în sofia la 27 februarie 2008, cu rolul de a reprezenta regiunea și a asista SEECP, a monitoriza activitățile regionale, a furniza o perspectivă regională privind asistența în domeniul donațiilor ca instrument pentru Programul de pre-accedere al UE și a spori implicarea societății civile în activități regionale.

Organizația de Cooperare Economică la M.Neagră/OCEMN

Certificatul de naștere al organizației a fost semnat la Istanbul, la 25 iunie 1992, de șefii de stat și de guvern din unsprezece țări (Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Moldova, România, Rusia, Serbia, Turcia și Ucraina). Odată cu intrarea în vigoare a Cartei de la 1 mai 1999, OCEMN a dobândit identitate juridică internațională și a fost transformată intr-o organizație economică regională. În anul 2004 la Organizație a aderat și Serbia.

Organizația a luat ființă ca un model unic și promițător, la acea vreme, de inițiative multilaterale politice și economice care au ca scop stimularea interacțiunii și armoniei între statele membre, precum și de asigurare a păcii, stabilității și prosperității, dar și relațiilor de bună vecinătate în regiunea Mării Negre.

Un amănunt important este acela că apartenența la organizație nu a fost restricționată de existența ieșirii la M.Neagră. De asemenea, tot ca un aspect important este de menționat că organizația are și un număr de douăspreuece națiuni cu rol de observator.

Sinergia MĂRII NEGRE

Este o inițiativă la care România a aderat la 1 ianuarie 2007, alăturându-se astfel Uniunii Europene. Cu o populație numeroasă, regiunea este o piață în expansiune cu un potențial de dezvoltare ridicat și constituie un nod important pentru fluxurile energetice și de transport. Cu toate acestea, este în egală măsură o regiune cu conflicte înghețate nerezolvate, cu multe probleme de mediu și controale insuficiente la graniță, ceea ce încurajează migrația ilegală și criminalitatea organizată.

Configurația regiunii Marea Neagră s-a schimbat considerabil în ultimii ani și va continua să evolueze. Prezența Uniunii Europene în regiunea Mării Negre deschide calea spre noi perspective și posibilități. Aceasta presupune acțiuni consecvente și pe termen lung care să permită valorificarea pe deplin a acestor posibilități și care să aducă o mai mare stabilitate și prosperitate în regiune.

Principalele domenii de cooperare sunt: Democrație, respectarea drepturilor omului și buna guvernare; gestionarea circulației și ameliorarea securității (îmbunătățirea gestionării la frontierele externe și a cooperării vamale la nivel regional); conflictele „înghețate” (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud și Nagorno-Karabah); energie; transporturi; mediu (promovarea activităților regionale de combatere a schimbărilor climatice); politica maritimă; pescuit; comerț; rețele de cercetare și educație; știință și tehnologie; ocuparea forței de muncă și afaceri sociale; dezvoltarea regională (finanțarea politicii regionale a Uniunii Europene); cooperarea transfrontalieră; rolul actorilor locali și ai societății civile; consolidarea Parteneriatului European de Vecinătate/PEV; rolul organizațiilor regionale și sprijin financiar.

Totuși cele mai cunoscute inițiative sunt cele din domeniul politico-militar, coordonate de MApN, după cum urmează: Procesul reuniunilor miniștrilor apărării din Sud-Estul europei/SEDM; grupul de cooperare navală la M. Neagră/BLACKSEAFOR; Operația națională turcă de securitate maritimă “BLACK SEA HARMONY”/OBSH, batalionul multinațional de geniu “TISA”, Batalionul mixt româno-ungar de menținere a păcii RO-HU BAT și Grupul de lucru interministerial româno-bulgar la nivelul directorilor politici din ministerele apărării/DAG.

Procesul Reuniunilor Miniștrilor Apărării Din Sud-Estul Europei/SEDM

Are drept scop intensificarea procesului de înțelegere și cooperare politico-militară regională, menit să contribuie la întărirea stabilității și securității în Europa de Sud-Est. La inițiativă participă Albania, Bulgaria, Bosnia-Herțegovina, Croația, Grecia, Italia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM ), Muntenegru, România, Slovenia, Serbia, Turcia și Ucraina, împreună cu Statele Unite ale Americii. Georgia și Republica Moldova, acestea din urmă cu statut de observator. Anual, la nivelul SEDM se desfășoară câte o reuniune a miniștrilor apărării, cu caracter decizional, și câte o reuniune a locțiitorilor șefilor de state majore generale, pentru consultări militare. Structura care gestionează Forța Multinațională de Pace din Sud-Estul Europei (MPFSEE) este Comitetul Director Politico-Militar (PMSC) iar toate proiectele procesului SEDM sunt gestionate de Comitetul de Coordonare (SEDM-CC). Țara care deține președinția inițiativei organizează anual reuniunile SEDM-CC și PMSC (de regulă câte două pe an). Președinția SEDM-CC și PMSC/MPFSEE este asumată pentru o perioadă de doi ani de statele membre prin rotație (1999-2001 Grecia, 2001-2003 România, 2003-2005 Turcia, 2005-2007 Albania, 2007-2009 FYROM, 2009-2011 Bulgaria, 2011-2013 Italia, 2013-2015 România).

Sub egida SEDM funcționează Forța Multinațională de Pace din Sud-Estul Europei (MPFSEE), precum și proiecte, precum: Rețeaua de simulare în Sud-Estul Europei (SEESIM); Rețeaua de telemedicină pentru interconectarea spitalelor militare (IMIHO); Femei lider în domeniul securității și apărării (FLSD); Inițiativa de Construire a Integrității (BII); Procesul de evaluare strategică a SEDM (SEDM-SR).

Forța Multinațională de Pace din Sud-Estul Europei/MPFSEE – reprezintă propunerea de înființare a Forței Multinaționale de Pace, cu valoare de nivel brigadă – South Eastern European Brigade/SEEBRIG. Ea a fost lansată cu ocazia reuniunii miniștrilor apărării din sud-estul Europei, care a avut loc la Sofia, în 1997). Statele participante la MPFSEE sunt: Albania, Bulgaria, Grecia, Italia, FYROM, România și Turcia. La acestea se adaugă cele cu statut de observator: Bosnia și Herțegovina, Croația, Georgia, Muntenegru, Slovenia, Serbia, SUA și Ucraina.MPFSEE are două componente: Brigada din Sud-Estul Europei (SEEBRIG) și Grupul de forțe de geniu (ETF) – componenta destinată pentru intervenția la crize umanitare și asistență civilă în caz de dezastre.

Rețeaua de simulare din Sud-Estul Europei/SEESIM – al cărui scop este de a contribui la promovarea cooperării, coordonării și inter-operabilității dintre țările membre și SEEBRIG, prin utilizarea modelării și simulării asistată de calculator. Acesta a fost lansat în anul 2000, în vederea realizării arhitecturii informatice necesare pentru perfecționarea și standardizarea procedurilor naționale și regionale de răspuns la situații generate de acțiuni teroriste, urgențe civile, calamități, precum și organizarea de exerciții asistate de calculator. O dată la doi ani sunt organizate și desfășurate exercițiile "SEESIM", de instruire prin simulare asistată de calculator (SEESIM 04 Turcia, SEESIM 06 România și FYROM, SEESIM 08 Bulgaria, SEESIM 10 Albania, SEESIM 12 Bulgaria, SEESIM 14 Croația și Bulgaria).

Rețeaua de telemedicină pentru interconectarea spitalelor militare din statele membre /SEDM IMIHO – are ca scop utilizarea sistemelor informatice și de comunicații pentru a acorda asistență medicală la distanță prin rețeaua INTERNET. Președinția proiectului este asigurată de Grecia.

Female Leaders in Security and Defence/FLSD – are ca scop implementarea unei noi abordări la nivelul conducerilor politico-militare în ceea ce privește rolul femeilor în sistemele de securitate și apărare, precum și crearea și dezvoltarea unui cadru legislativ care să permită creșterea numărului de femei în funcții de conducere în domeniile securității și apărării.

Inițiativa de Construire a Integrității/BII – este un proiect care are ca scop dezvoltarea încrederii și integrității organizaționale în vederea reducerii riscurilor de apariție a fenomenelor de corupție în domeniile apărării și securitate, prin creșterea transparenței instituționale și promovarea bunelor practici.

Procesul de evaluare strategică a SEDM – SEDM Strategic Review/SEDM-SR – care trebuie să conducă către rezultate concrete pentru a ajuta transformarea iniâiativei într-un instrument eficient pentru Europa de Sud-Est.

BLACKSEAFOR

Este o inițiativă regională, înscrisă în eforturile țărilor riverane Mării Negre de a întări încrederea și buna înțelegere între statele semnatare, precum și de a dezvolta cooperarea și interoperabilitatea între forțele navale din bazinul Mării Negre. La inițiativă participă: Bulgaria, Federația Rusă, Georgia, România, Turcia și Ucraina. Organismele de coordonare ale inițiativei sunt: Reuniunea Înalților Reprezentanți Naționali – la nivel politic, și Comitetul Comandanților Forțelor Navale din Marea Neagră – la nivel operațional. Deciziile în cadrul ambelor organisme se adoptă prin consens.

Tipurile de misiuni la care pot participa forțele din cadrul BLACKSEAFOR sunt: căutare-salvare, asistență umanitară, deminare, protecția mediului, vizite reciproce în porturi, alte misiuni convenite prin consensul participanților. Statutul forței este "La solicitare". Prin consensul statelor participante, BLACKSEAFOR poate fi pusă la dispoziție pentru operațiuni sub egida ONU sau OSCE. De asemenea, poate participa și la alte tipuri de activități internaționale conforme cu scopurile și misiunile sale. Comanda BLACKSEAFOR este asigurată prin rotație, pentru o perioadă de un an, de statele membre. România a deținut președinția în anul 2010.

OPERAȚIA NAȚIONALĂ DE SECURITATE MARITIMĂ "BLACK SEA HARMONY"/OBSH

Este o inițiativă lansată de Turcia la 1 martie 2004, ca operație națională de securitate maritimă, pentru monitorizarea rutelor maritime, în scopul descoperirii navelor suspectate de activități ilegale sau ale unor posibile amenințări asimetrice, în zona de jurisdicție națională, cu precădere în strâmtoarea Bosfor, perspectivă din care Turcia cooperează cu NATO, prin schimb de informații despre navele suspecte și încearcă dezvoltarea cooperării în plan regional, cu statele riverane Mării Negre. România, Federația Rusă și Ucraina au încheiat aranjamente bilaterale cu Turcia pentru cooperarea în cadrul OBSH.

BATALIONUL MULTINAȚIONAL DE GENIU "TISA"

Inițiativa a fost lansată în 1999 cu ocazia întâlnirii trilaterale a miniștrilor apărării din România, Ucraina și Ungaria. Ulterior, Slovacia și-a manifestat dorința de a adera la inițiativă. Proiectul prevede constituirea unui comandament comun multinațional care se va afla în poziție stand-by, în vreme ce problemele de personal, logistică și comunicații interioare vor rămâne în responsabilitatea națională.

Contribuția României constă într-o companie de geniu (circa 200 militari). Misiunea principală a batalionului constă în supravegherea și intervenția în regim de urgență, în cazul producerii unui dezastru natural în bazinul râului Tisa, precum și participarea la înlăturarea efectelor unor astfel de evenimente. Structurile de coordonare sunt Grupul Director și Grupul Multinațional de Lucru. Conducerea inițiativei este asigurată pentru o perioadă de un an de statele membre prin rotație (2012 România, 2013 Slovacia, 2014 Ucraina, 2015 Ungaria). Anual, țara care deține președinția inițiativei organizează și asigură desfășurarea unui exercițiu multinațional, denumit "Blonde Avalanche"

BATALIONUL MIXT ROMÂNO-UNGAR DE MENȚINERE A PĂCII (RO-HU BAT)

Reprezintă un proiect comun româno-ungar, menit să conducă la sporirea încrederii dintre cele două armate și să asigure interoperabilitatea la nivelul subunităților din compunerea acestei unități mixte. Scopul unității este îndeplinirea unor misiuni de menținere a păcii sau umanitare, sub mandat ONU sau OSCE, conduse de NATO sau UE. Acordul de constituire al batalionului a fost semnat în anul 1998, la Budapesta, iar unitatea a devenit operațională la 01.01.2000.

Comanda batalionului este deținută, prin rotație, de partea română, respectiv maghiară pe durata unui an. Activitatea de pregătire prevede și executarea de exerciții în comun, în mod alternativ pe teritoriul fiecărui stat.

GRUPUL DE LUCRU INTERMINISTERIAL, LA NIVELUL DIRECTORILOR POLITICI DIN MINISTERELE APĂRĂRII DIN ROMÂNIA ȘI BULGARIA – Defence Advisory Group/DAG

Este un grup de lucru interministerial la nivelul Departamentelor pentru Politica de Apărare din cele două ministere, prezidat de directorii politici din Ministerele Apărării ale României și R. Bulgaria, înființat în iunie 2010. Inițiativa are la bază, atât promovarea cooperării bilaterale și regionale în cadrul NATO și UE, în domeniile apărării și securității, cât și preocuparea față de problematica punerii în comun și partajării capacităților (conceptele "Smart Defence" și "Pooling & Sharing").

Activitatea grupului s-a concretizat prin organizarea unor reuniuni anuale, începând cu 2011, găzduite alternativ de ambele țări, pe timpul cărora ambele părți, au avansat o serie de propuneri de proiecte de cooperare bilaterală în domeniul securității.

3.3. Abordarea cuprinzătoare

Generalități

Având în vedere că am amintit anterior de necesitatea asigurării unei securități cuprinzătoare și realitatea că legat de aceasta se folosesște tot mai des noțiunea de abordare cuprinzătoare a fenomenului securitar, ne-am propus să prezentăm în continuare câteva detalii legate de acest concept, detalii care să demonstreze de ce este într-adevăr foarte importantă o abordare cuprinzătoare, mai ales când vorbim despre securitate națională în directă legătură cu situațiile de criză sau conflictul armat, coordonarea securității naționale cu securitatea europeană, euroatlantică sau regională, toate acestea circumscrise intereselor și obiectivelor de securitate ale fiecărui stat în parte.

Ni se pare foarte potrivit să începem cu afirmația generalului american David Petraeus care, pentru a ilustra o opinie oarecum general acceptată, că succesul depinde de capacitatea de a forja un organism hibrid, cuprinzător, multidimensional, deopotrivă militar și civil, a spus „It is all in, a whole of government approach”, care exprimă atât de simplu dar și cuprinzător esența necesității unei abordări cuprinzătoare a securității naționale.

Având în vedere și ideile care vin în special din lecțiile învățate ale ultimelor conflicte, tot mai vehiculate printre strategii lumii, se pare că intrăm într-un timp al “sfârșitului puterii”, în care “decuplarea puterii de mărime, precum și separarea capacității de a utiliza puterea eficient de controlul unei largi birocrații Weberiene, transformă lumea”. Dacă adăugăm la toate acestea și dinamismul dar mai ales complexitatea contextului actual internațional, așa cum aminteam anterior, vom avea o imagine mai completă, niciodată definitivă, a motivelor care au condus la modificarea concepțiilor privind gestionarea crizelor și conflictelor moderne și necesitatea reinterpretării conceptului securității naționale.

Astfel a apărut și noul concept numit abordarea cuprinzătoare (Comprehensive approach), din nevoia firească de definire a modului în care conflictele la care ne referim se gestionează.

Scurt istoric

Având în vedere conținutul acestui concept, chiar dacă interpretarea, explicarea/definirea/aplicarea lui în timp, am putea spune că s-a manifestat sub diferite forme, determinând o multitudine de dezbateri, la toate nivelurile, se pare că el este soluția cea mai potrivită/completă/cuprinzătoare la toate problemele ridicate de asigurarea securității și gestionarea conflictelor moderne.

Termeni precum abordarea cuprinzătoare, abordarea globală (multidimensional approach) sau integrated approach (approche globale), sunt termeni care au început să fie folosiți încă de la începutul anilor 2000 de state precum SUA, Franța, Anglia și organizații internaționale precum UE, NATO, ONU, Uniunea Africană. De menționat că acest concept, chiar dacă a apărut în statele NATO, motiv pentru care are denumirea în limba engleză, nu este străin nici țărilor nemembre NATO, chiar dacă nu este prevăzut în doctrinele și strategiile lor ca un concept de sine stătător. Oricum s-ar chema, principiile, noțiunile și conținutul acestora sunt foarte apropiate celui denumit abordare cuprinzătoare.

Și categoric, fără a fi cumva partizanii acțiunilor Federației Ruse pe timpul conflictului din Ucraina, pe care îl trăim cu atâta intensitate la timpul foarte prezent, dacă analizăm ceea ce a obținut aceasta nu putem să ne facem că nu observăm cât de multe similarități sunt cu conținutul conceptului de abordare cuprinzătoare caracteristic, din punct de vedere cutumiar, NATO.

Esența abordării cuprinzătoare stă în coordonarea eforturilor, scopurilor, activităților și instrumentelor de care statele, guvernele și ceilalți actori implicați dispun în stadiul cel mai incipient posibil și asigurarea că acestea sunt dimensionate în conformitate cu nevoile pentru obținerea de rezultate pozitive. Noile concepte și structuri trebuie să fie introduse în situație pentru a garanta coordonarea și cooperarea actorilor implicați la nivel național și internațional. În practică, deseori, astfel de eforturi “supără identificând diversele probleme reale și soluțiile pentru rezolvarea lor ca și prin rezistența la reformă și finanțare neadecvată“.

Abordarea cuprinzătoare în viziunea NATO

Cu scopul de a răspunde provocărilor tot mai complexe din Afganistan dar și din alte teatre de operații, aliații NATO au subliniat pentru prima oară necesitatea unei abordări cuprinzătoare civil-militare privind securitatea la Summit-ul de la Riga din 2006. La punctul 10 al Declarației finale se specifică “Experiența în Afganistan și Kosovo demonstrează că provocările actuale necesită o abordare cuprinzătoare a comunității internaționale, care implică un spectru larg de instrumente civile și militare”. Această decizie a fost reafirmată și la Summit-ul NATO de la București din Aprilie 2008: „Așa cum ne demonstrează experiențele din Afganistan și Balcani, comunitatea internațională are nevoie să conlucreze mai strâns și să aibă o abordare cuprinzătoare pentru a răspunde cu succes provocărilor de azi și de mâine la adresa securității. O implementare eficientă a abordării cuprinzătoare necesită cooperarea și contribuția tuturor actorilor importanți, inclusiv a organizațiilor neguvernamentale și organismelor locale relevante”.

La Summit-ul de la Lisabona din 2010, abordarea cuprinzătoare a fost statuată în noul Concept strategic al NATO, care la punctual 21 specifică: „Lecțiile învățate din operațiile NATO, în special din Afganistan și Balcanii de Vest, arată clar faptul că o abordare cuprinzătoare este necesară pentru gestionarea eficientă a crizelor”, afirmație susținută tot în 2010, dar în octombrie, în cadrul unei adunări la Brussels, de către secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, care susținea că “abordarea cuprinzătoare nu numai că are sens, dar este și o necesitate”.

Abordarea cuprinzătoare în viziunea UE

Dacă se studiază textele promovate de UE, se poate reține o largă referire la abordarea cuprinzătoare. Astfel, textele emise de consiliul european, din martie 2010, intitulate „Towards a comprehensive approach – The operating implications of a comprehensive approach”, întăresc percepția conceptului “abordare cuprinzătoare”. Pe de altă parte, este de semnalat faptul că Tratatul de la Lisabona întărește conceptul în discuție prin crearea Serviciului European de Afaceri Externe și al său Crisis Management Planning Directorate/CMPD, instituții ce se unesc strâns, în cadrul celor două componente – civilă și militară, în jurul conceptului Civil-military coordination/CMCO, care pare a fi una dintre materializările cele mai vizibile ale voinței de a dezvolta o abordare cuprinzătoare în cadrul instituțiilor europene.

În cadrul politicii comune de securitate și apărare, abordarea cuprinzătoare se exprimă ad-hoc. În principal există trei tipuri de cazuri în care abordarea cuprinzătoare a putut să se exprime în manieră ad-hoc. Primul se referă la operațiile militare în cadrul „Expanded Petersberg tasks”, al doilea caz se referă la exprimarea ad-hoc a abordării cuprinzătoare în misiunile de gestionare a crizelor civile iar în al treilea rând se referă la operații civilo-militare, ca în cazul “Aceh Monitoring Mission”.

Pentru clarificare, menționăm că în documentele UE este prevăzut că aceasta poate să aleagă să desfășoare o acțiune civilă sau o operație militară cu participare și susținere a componentelor civile, simultan, ceea ce face să avem disponibil un larg evantai de instrumente, și aceasta pentru o perioadă extinsă.

Dincolo de CMCO, folosit în cadrul politicii comune de securitate și apărare, se află, de asemenea, abordarea cuprinzătoare în cadrul serviciilor Comisiei Europene. Printre instrumentele Comisiei europene ce pot contribui la abordarea cuprinzătoare se află: instrumentul de stabilitate, ajutorul umanitar, mecanismul de protecție civilă, programele de ajutor în reconstrucție și dezvoltare, măsuri economice de sprijin și tot ceea ce este de ordinul reconstrucției instituțiilor în funcție.

O exemplificare a abordării cuprinzătoare de către UE o reprezintă operația ATALANTA-EUNAVFOR SOMALIA, lansată în decembrie 2008, care a contribuit la descurajarea, prevenirea și reprimarea actelor de piraterie și furturi în largul coastelor militare, securitare, umanitare și politice.

Abordarea cuprinzătoare va avea success dacă responsabilitățile la nivelul uniunii se vor împărți între UE ca organizație și statele membre, a căror politici, acțiuni și support contribuie în mod semnificativ la un răspuns al UE la crize, mult mai coherent și eficient.

10 lucruri de știut despre abordarea cuprinzătoare

Pentru a înțelege mai bine abordarea cuprinzătoare vom enumera aici 10 lucruri pe care, din experiența specialiștilor în domeniul securității și al planificatorilor militari, trebuie să le știm despre aceasta:

abordarea cuprinzătoare începe întotdeauna cu dialogul – pentru că se bazează pe înțelegerea între actorii militari și non-militari, care se poate realiza numai pe bază de dialog;

EBAO (Effect Based Approach to Operations – Operații Bazate pe Efecte) este un instrument, pe când abordarea cuprinzătoare este o filozofie – dacă despre evaluarea operațiilor în funcție de efecte se poate spune că este un instrument în mâna militarilor, despre abordarea cuprinzătoare se poate afirma că este mai mult un mod de setare a modului în care gândim managementul unei crize sau unui conflict;

Aplicarea unei abordări cuprinzătoare solicită existența unei rețele logice – aceasta pentru că s-a dovedit în ultimii ani că existența doar a rețelei ierarhice nu este de ajuns pentru aplicarea acestui concept cu succes;

Abordarea cuprinzătoare este mai mult o chestiune de coordonare decât una de coordonator – practic coordonarea eforturilor în maniera normală a consultărilor între toți actorii implicați este miezul, nu găsirea unui actor care să coordoneze un anumit domeniu (civil, economic, politic, militar etc.);

Abordarea cuprinzătoare este mai mult despre relația civil-civil decât despre coordonarea civil-militari – aceasta în special din cauza diferențelor culturale, atât de importante când vorbim despre managementul unei crize;

Abordarea cuprinzătoare nu înseamnă un scop final comun – scopurile pot fi determinate diferit, funcție de domeniul la care facem referiré, incluzînd aici și securitatea;

Cuprinzător nu înseamnă exhaustiv – este posibil ca pe timpul managementului crizei să se solicite uneori actorilor militari sau non-militari să grăbească sau să încetinească acțiunile lor, în scopul coordonării care să conducă la atingerea scopurilor comune propuse;

NATO nu deține un monopol asupra abordării cuprinzătoare – Alianța recunoaște că în special resursele la dispoziție pot conduce la o abordare diferită a actorilor în diferite domenii și crize, funcție de specificul acestora. Nu există o rețetă unică și este alegerea fiecărui actor implicat să aplice sau nu principiile enunțate de NATO.

Conținutul abordării cuprinzătoare din perspectiva asigurării securității

Cei mai mulți dintre strategii militari și civili, ca și majoritatea documentelor NATO și UE menționate anterior recomandă ca pentru o abordare cuprinzătoare a managementului unui conflict modern să luăm în calcul analiza documentată a următoarelor domenii cares ă conducă la asigurarea unui mediu de securitate stabil: politic, militar, economic, social, informații și infrastructură.

Politic – înseamnă că se impune să analizăm, într-o abordare complexă toate aspectele legate de regimul politic, relațiile dintre putere și opoziție, existența sau nu a unor mișcări insurgente de opoziție, relațiile politice ale Guvernelor, tipul relațiilor diplomatice promovate de o țară sau care caracterizează o zonă de conflict, existența sau implicarea în alianțe de orice fel.

Cât de importantă este înțelegerea corectă a elementelor enumerate, care pot fi completate și cu altele și analiza acestor aspecte ne-o spun realitățile teatrului de operații din Afganistan, situația din Irak și Ucraina, care, în opinia noastră, pot determina, într-un orizont de 5 ani, schimbări definitorii pentru structura de securitate viitoare pe plan mondial.

Militar – care este, poate, elementul cel mai complex analizat de obicei, indiferent dacă este sub auspiciile abordării cuprinzătoare despre care vorbim sau nu, atât din pricina multidisciplinarității acestui domeniu, al amplorii în cazul întrebuințării forței armate pentru asigurarea securității sau într-un conflict, al implicațiilor unei astfel de soluții cât și din perspectiva suportului logistic, uneori mai scump decât acțiunile propriu-zise din teren.

Am tinde să credem că acesta este cel mai important domeniu dar istoria recentă a conflictelor, așa zis „moderne” ne contrazice, fie și numai dacă analizăm războiul contra terorismului din Afganistan, care fără îndoială nu a dus lipsă de prezența a tot ce este mai bun în materie de forță, tehnologie și resursă umană militară, împotriva unui adversar net inferior, război care durează totuși de 12 ani și nimeni nu știe când se va termina cu adevărat.

Economic – este elementul care de obicei este analizat cu mai multă grijă, în special din perspectiva intereselor economice ale diverșilor actori implicați. Un exemplu despre cât de important, dar și diferit în abordare, este analiza în domeniul asigurării securității naționale, ni-l oferă, chiar la nivel de lecție care se poate studia în școlile de strategie, situația conflictului din Ucraina.

Interesele economice ale diferiților actori implicați au făcut nu doar ca NATO, UE, ONU să aibă reacții diferite, des criticate ca fiind foarte întârziate, defazate sau neadaptate la acțiunile Federației Ruse sau realităților din teren, ci și la o schismă, chiar dacă nerecunoscută, în interiorul acestor organizații, în ce privește unitatea opiniei, sau a propunerilor de măsuri care să fie aplicate Federației Ruse (în cazul NATO) sau abordării relației cu Ucraina (în cazul UE).

Social – după părerea noastră este cel mai văduvit dintre domenii, în ce privește nivelul de amănunțime până la care se fac analizele, de multe ori superficialitatea ei producând efecte după primele acțiuni. În general când vorbim despre domeniul social, ne referim, fără a limita la ele, aspectele legate de cultură (în special nivelul educației și sistemul de învățământ), istorie, tradiții, obiceiuri, nivel de acceptabilitate a străinilor (mai ales când ne referim la militari înarmați), religie și în special dogme religioase (foarte des superficial tratat), cutume, nivel de trai, valori, receptivitatea la nou și schimbări, respect față de valorile democratice așa cum le definim noi.

Toate acestea sunt fiecare dintre ele foarte importante pentru că ne ajută să înțelegem adevărata dimensiune a fenomenului social al statului și, mai important decât aceasta, ne ajută în determinarea nevoilor specifice și a modalităților de adaptare a valorilor la interesele de securitate internaționale sau regionale. Exemplele cele mai concludente pentru o anumită superficialitate în analiză și înțelegere a intereselor de securitate din această perspectivă, la care ar trebui să reflectăm mai des, sunt teatrele de operații din Irak și Afganistan, dar nu mai puțin plin de învățăminte fiind cel din Balcanii de Vest.

Informații – este unul dintre domeniile care sunt analizate din cele mai vechi timpuri în cazul unui conflict. Revoluția tehnică de la sfârșitul secolului trecut, specifică și începutului secolului XXI, dă acestui domeniu noi valențe, putând afirma că am trecut de la enunțul simplu din “Arta războiului” a lui Sun Tzi care spunea că acela care deține informația va câștiga războiul la unul mult mai aplicat, pe care vi-l supunem atenției, de genul „Cine deține informațiile va putea decide soarta războiului, dacă știe cum să folosească acea informație”.

Suntem convinși că această afirmație nu este pe placul unora dintre gânditorii militari dar realitatea ultimelor conflicte susține această afirmație. Motivele sunt multiple, dar în opinia noastră cel mai important este diversitatea și amploarea spațiului virtual în care se vehiculează informații, indiferent de natura lor.

Dacă la acesta adăugăm dezvoltarea pe care a cunoscut-o domeniul mass-media în ultimele decenii și puterea pe care acestea aceasta a dobândit-o, realizăm că afirmația noastră este susținută de fapte, mai ales dacă ne referim la modul în care aceste informații sunt folosite. Cel mai interesant exemplu de analizat ni se pare a fi cel legat de așa numita „Primăvară Arabă”, analiză a cărei concluzii vă invităm să le analizați într-un demers personal viitor.

Infrastructură – este un domeniu care are o importanță specială pentru suportul logistic al asigurării securității dar și operațiilor, plecând de la rețeaua și starea aeroporturilor și porturilor și terminând cu infrastructura de transport pe calea ferată și auto.

Fără a avea pretenția că am atins toate problemele care să lămurească abordarea cuprinzătoare din perspectiva managementului conflictelor moderne, aspectele prezentate, exemplele furnizate și realitatea ultimelor decenii în ceea ce privește complexitatea și provocările privind securitatea națională și abordarea conflictelor ne îndreptățesc să concluzionăm că oricât de „cuprinzătoare” ar fi abordarea, ea depinde în cea mai mare măsură de interesele actorilor, deci, cu alte cuvinte, de calitatea factorului uman implicat, din toate părțile. Aceasta va determina în mod covârșitor rezultatele pe care le vom obține în asigurarea unei securități naționale sigure și confortabile și promovarea intereselor proprii de securitate în mediul internațional, organismele, organizațiile și inițiativele internaționale sau regionale.

3.4. Concluzii

Toate inițiativele prezentate, fie ele în relația cu NATO, UE sau regionale se situează sub aceeași umbrelă, a unei abordări cuprinzătoare a fenomenului securității și în mod special în promovarea, proiectarea sau chiar impunerea intereselor proprii în ceea ce privește securitatea națională în organismele internaționale sau regionale. Conceptul este larg aplicat, în special în domeniul securității, de o serie de state precum SUA, Franța, Anglia, Germania, cât și de organizații precum NATO, ONU, UE sau Uniunea Africană, ca urmare a avantajelor pe care acesta le prezintă, și anume:

– sporirea interacțiunii organizaționale – abordarea cuprinzătoare se bazează pe prezumpția că asistența acordată altor organizații pentru a-și atinge obiectivele în beneficiul actorilor locali, ajută la atingerea propriilor interese sau obiective;

îmbunătățirea angajării în teatru – în cadrul abordării cuprinzătoare perspectivele multiple ale statelor sau grupurilor, mai ales când vorbim de abordări regionale, generează o înțelegere mai bună a angajării, atunci când este cazul, în conflicto. Abordarea cuprinzătoare asigură structura pentru accesarea diferitelor perspective, generând astfel noi idei în ceea ce trebuie făcut pentru a îmbunătăți situația cu mijloacele disponibile;

dezvoltarea unor parteneriate mai eficiente – combinarea modelelor mentale permite o mai bună înțelegere și învățare organizațională de către toți actorii. Această combinare face posibilă vizualizarea în profunzime a structurii mediului, a naturii actorilor și a efectelor activităților lor, car ene ajută în mod decisiv în dimensionarea acțiunilor pentru promovarea propriilor interese de securitate sau pentru asigurarea acesteia.

Fig. nr. 4 Abordarea cuprinzătoare în imagini

Abordarea de o manieră cuprinzătoare și eficientă este, așa cum se poate observa din exemplele din figura de mai sus, complexă, indiferent de domeniul în care se folosește. Cu atât mai mult, aplicarea filozofiei ei în domeniul amenințărilor la adresa securității este o adevărată provocare prin faptul că este nevoie să se treacă de la identificarea unor soluții ad-hoc, la un alt tip de reacție, bazată pe o nouă „cultură a securității”, nelimitată de gândirea convențională.

Fără a vrea să facem din asta un titlu de mândrie, nu putem să nu observăm că România demonstrează că a înțeles foarte bine conceptul și îl aplică în practica de zi cu zi atunci când vorbim despre proiectarea și promovarea intereselor de securitate națională la nivel regional sau internațional.

Este adevărat că nu există o înțelegere comună a conceptelor cu care operează abordarea cuprinzătoare din cel puțin trei motive: foarte rar se întâlnesc împrejurări care să permită definirea coerentă a obiectivelor managementului crizei respective, datorită intereselor diferite ale actorilor implicați; termenul abordare cuprinzătoare este înțeles diferit de către actorii implicați.și majoritatea terminologiei și procedurilor legate de abordarea cuprinzătoare sunt specifice NATO și ONU, ele fiind mai puțin familiare, aplicabile sau exersate de ceilalți actori cum ar fi organizațiile non-guvernamentale.

Ca exemplu putem menționa abordarea OSCE în acest domeniu, care consideră domeniul economic fiind oarecum prioritar, atunci când vorbim d e abordarea cuprinzătoare. Surprinzător sau un, acest concept nu este unul în totalitate nou, el extrăgându-și esența din discursul generalului american George C. Marshall, care în 1947 spunea că „nu poate fi vorba de pace sau stabilitate politică fără securitate economică” și că politica SUA va trebui să nu fie direcționată împotriva unui stat sau doctrine anume, ci „împotriva foametei, sărăciei, disperării și haosului”.

De un real ajutor ar fi adoptarea unei conduite a punerii intereselor și experienței structurilor implicate în procesul managementului unei crize, sub același acoperiș, eventual găsirea unei soluții pentru asumarea unei răspunderi unice, atunci când este cazul. Acest deziderat este uneori foarte greu de realizat, dacă ne gândim la istoria recentă în domeniul managementului crizelor, datorită intereselor diferite ale actorilor implicați, aspect ce se manifestă într-un anume conflict pe verticală, între nivelul strategic și tactic, datorat în special modului diferit de percepție a realităților din teren.

Abordarea cuprinzătoarea trebuie să fie dezvoltată ca o prioritate la nivel de politică externă, să fie statuată mai clar în documentele programatice ale statelor și finanțate corespunzător. În acest sens aducem în atenție exemplul UE care consideră că un punct de plecare pentru trecerea de la concept la acțiune în urmărirea unei abordări cuprinzătoare privind asigurarea securității naționale îl constituie abordarea următoarelor patru domenii:

– Coerența instituțională – în sensul coordonării acțiunilor tuturor instituțiilor pertinente (SEAE și serviciile competente ale Comisiei, dar și Parlamentul și Consiliul), pentru a se asigura unitatea, coerența, vizibilitatea și eficacitatea acțiunii externe a UE.;

– Coerența financiară – în sensul hotărârii Parlamentului de a se asigura că instrumentele financiare externe ale Uniunii pentru perioada 2014-2020 sunt concepute astfel încât să faciliteze urmărirea unei abordări cuprinzătoare a relațiilor externe ale Uniunii, în special, prin crearea de instrumente ce funcționează pe întreg ansamblul constituit din prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor, edificarea păcii, cooperarea pentru dezvoltare și consolidarea parteneriatelor strategice pentru asigurarea unui climat de securitate corespunzător. Ca exemplu, se reamintește necesitatea revizuirii mecanismului de finanțare a operațiunilor militare din cadrul PSAC (cunoscut sub numele de mecanismul ATHENA);

– Coerența în practică – în special pentru elaborarea de către UE a unor strategii regionale pentru a defini prioritățile politice, a comunica obiectivele politicilor, a coordona răspunsurile în materie de politici de securitate și nu numai, a construi parteneriate și a se concentra pe punerea în aplicare a resurselor. În document se solicită elaborarea sistematică a unor strategii ale UE pentru a structura și a da coerență acțiunilor UE pe teren, strategii care să enunțe în mod clar obiectivele și prioritățile UE în domeniul securității;

– Parteneriatele – domeniu în care se subliniază că, pentru a fi încununată de succes, o abordare cuprinzătoare necesită, de asemenea, dezvoltarea unor parteneriate în afara instituțiilor UE și a statelor membre, pentru a include alți parteneri internaționali și multilaterali, parteneri strategici, țări gazdă, organizații regionale, actori din societatea civilă și din sectorul privat, cu respectarea corespunzătoare a autonomiei decizionale a UE, acestea fiind în conformitate și cu obiectivele Tratatului de la Lisabona privind consolidarea politicii externe și a rolului UE în ceea ce privește pacea, securitatea și reglementarea la nivel mundial.

CAPITOLUL 4

CONTRIBUȚIA ROMÂNEASCĂ ȘI PERSPECTIVELE ACESTEIA PRIVIND POLITICA EUROPEANĂ DE SECURITATE COMUNĂ ȘI SECURITATE EUROATLANTICĂ

4.1. Generalități

Politica de securitate a României, stat care a devenit membru NATO în data de 29 martie 2004 și țara care și-a fixat termenul de 1 ianuarie 2007 ca dată a aderării la Uniunea Europeană, se înscrie în politica de securitate a comunității euroatlantice și are la bază un ansamblu unitar de principii, direcții de acțiune și modalități de realizare a obiectivelor strategice din Strategia de securitate națională a României, în vederea promovării intereselor naționale.

Angajarea activă în procesul de asigurare a securității internaționale se înfăptuiește în plan extern prin participarea activă – politică, diplomatică, economică, militară și în planul activității de informații – la promovarea democrației, securității și prosperității în vecinătatea României și în alte zone de interes strategic.

În contextul actualului cadru multilateral de securitate, prezenta strategie se bazează prioritar pe următorii piloni: calitatea de membru al Alianței Nord-Atlantice; integrarea în Uniunea Europeană; consolidarea parteneriatelor strategice.

Ca parte a acestui spațiu geopolitic, la interferența a trei zone de importanță deosebită – Europa, Orientul Mijlociu și Asia Centrală, România este conștientă că securitatea comunității euroatlantice este indivizibilă, iar relația transatlantică este fundamentul acesteia.

În consens cu o astfel de abordare, România sprijină activ demersurile vizând reconstrucția și dinamizarea acestei relații, vizibil diferit interpretată și înțeleasă în ultimii ani, necesitatea unei transformări profunde a Alianței, complementaritatea funcțională în materie de securitate și apărare a NATO și Uniunii Europene, ca și nevoia de evitare a paralelismelor și a concurenței în domeniul capabilităților, structurilor de comandă, strategiilor și doctrinelor. Cooperarea României cu statele membre ale celor două organizații se va desfășura în conformitate cu valorile și interesele naționale, armonizate cu setul de valori și interese pe care cele două organizații democratice le promovează, cu principiile de acțiune ale NATO și Uniunii Europene.

Înțelegând importanța calității de membru al celor două organizații, România și-a luat foarte în serios rolul și, imediat după familiarizarea cu principiile, regulile de lucru și înțelegerea fenomenelor care caracterizează procedurile interne ale acestora, a trecut la acțiune construindu-și propria imagine și definindu-și propriul lor prin manifestarea de o manieră profesionistă, la toate palierele, atât cele de lucru cât și cele decizionale, prin exprimarea opiniilor, principiilor, experienței proprii, valorilor pe care le îmbrățișează, devenind în scurt timp o voce cunoscută și ascultată în exprimarea opiniilor, mai ales în probleme de securitate regională.

De asemenea, în scurt timp a devenit unul dintre partenerii de încredere pe „câmpul de luptă” prin nivelul și calitatea participării cu forțe în teatrele de operații sau situații de gestionare a crizelor, inclusiv umanitare.

Astfel astăzi putem afirma cu certitudine, lucru recunoscut și de către interlocutorii noștri, fie ei aliați sau nu, că România s-a transformat într-un furnizor de securitate, mai ales în plan regional, opinia noastră, în acest domeniu, fiind în permanență nu doar ascultată ci și solicitată, indiferent că vorbim despre NATO sau UE, ceea ce ne obligă la o monitorizare și gestionare foarte profesionistă a relațiilor internaționale și regionale, la o abordare și interpretare matură, corectă și realistă a acestora și la dezvoltarea unui sistem de relații care să ne mențină pe locul pe care ne găsim în acest moment, foarte important pentru promovarea și proiectarea intereselor proprii privind securitate națională.

4.2. Participarea României în cadrul PESA

Situația geografică în Europa, dublată de rolul de stat la frontiera externă estică a Alianței și coroborată cu ultimele evoluții ale situației de securitate din regiune obligă România să analizeze cu atenție și preocupare situația din zona strategică de interes și de asemenea să militeze „pentru o conduită bazată pe respectarea prevederilor dreptului internațional și pe modalitățile pașnice de soluționare a diferendelor”.

Plecând de la noua situație de securitate din Ucraina, România și Aliații, deopotrivă, sunt foarte preocupați de consolidarea dimensionării apărării colective și adoptarea unor măsuri care să demonstreze valabilitatea prevederilor Tratatului NATO dar și al politicii comune europene de securitate, având în vedere că multe dintre țările europene au dubla calitate de membri atât ai NATO cât și ai UE. În același timp, aceste măsuri, foarte cunoscute ca denumire, legat de situația concretă la care ne referim, drept măsuri de reasigurare, trebuie aplicate în așa fel încât să își atingă și scopul de a descuraja acțiunile militare care ar putea afecta securitatea UE și Alianței, nu doar în regiune ci și în ansamblul ei, poate chiar la nivel internațional dacă luăm în calcul reverberațiile dezvoltărilor situației în ultimul an.

Fără îndoială, dimensiunea operațională a Politicii Europene de Securitate și Apărare, indiferent de denumirea acesteia în decursul timpului, reprezintă astăzi o realitate. Toate aceste evoluții reprezintă etape majore ale unui amplu proces de reconfigurare a rolului pe care UE îl are în gestionarea securității globale. În acest cadru, dezvoltarea dimensiunii de securitate și apărare, susținută de operaționalizarea capacităților relevante pe această dimensiune, reprezintă segmentul esențial al acestui proces.

Pentru țara noastră, semnarea Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană, în aprilie 2005, a marcat o nouă etapă în cadrul procesului de conectare la aceste evoluții, orientat spre conturarea profilului strategic al României ca viitor membru al Uniunii Europene. Astfel, perioada de pre-aderare, în care România participă, ca observator, la activitățile structurile politico-militare ale UE, a oferit oportunități semnificative pentru familiarizarea cu procedurile și filozofia de lucru a Uniunii, așa cum aminteam anterior.

România a demonstrat că poate fi un participant activ în dialogul politic stabilit prin Acordul de Asociere și a jucat un rol constructiv în cadrul PESC, aliniindu-se totodată în mod constant la pozițiile și declarațiile comune ale UE în materie de PESC. România a continuat să respecte sancțiunile internaționale și măsurile restrictive impuse de UE, ONU și OSCE. O relevanță aparte pentru consistența dialogului politic UE – România a avut-o prezența la întâlnirile la nivel de directori politici, corespondenți europeni și ale Troicii UE cu statele candidate.

În iunie 1999, la Köln s-a lansat conceptul și în același timp procesul Politicii Europene de Securitate și Apărare/PESA, în a cărui structurare și operaționalizare România s-a implicat activ încă de la început.

În ceea ce privește dimensiunea politico-strategică și instituțională, România a contribuit la structurarea PESA atât prin participarea la dezbaterile din cadrul Convenției pentru Viitorul Europei privind Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, la cele pentru elaborarea Strategiei Europene de Securitate, cât și, recent, prin participarea la dezvoltarea conceptelor privind Reforma sectorului de securitate, Coordonarea Civil-Militară și viziunea pe termen lung privind capacitățile europene. Pozițiile exprimate de reprezentații României în cadrul diverselor activități au reflectat dorința țării noastre de a juca un rol pe măsura potențialului său, precum și sprijinul față de afirmarea Uniunii Europene ca actor global și responsabil al sistemului internațional.

După obținerea statului de observator activ, implicarea României în cadrul dialogului politico-militar s-a materializat prin participarea la reuniunile structurilor politice și politico-militare ale Consiliului Uniunii Europene, precum Consiliul Afaceri Generale și Relații Externe, Comitetul Reprezentanților Permanenți/COREPER, Comitetul Politic și de Securitate/COPS, Comitetului Militar/EUMC, la grupuri de lucru permanente sau ad-hoc, precum cele constituite pentru elaborarea Catalogului Cerințelor 2005. Totodată, în calitate și de stat membru NATO, România a participat la dialogul instituțional UE-NATO, în cadrul oferit de Grupul de Lucru UE-NATO pentru capabilități.

Dacă ne referim la capabilități, putem afirma că din punct de vedere al participării la procesul de dezvoltare a capacităților europene de apărare, România a făcut prima ofertă de forțe și capacități militare pentru a fi utilizate în cadrul misiunilor de tip Petersberg, cu mult timp înainte de a devein membru cu drepturi depline al UE, cu prilejul Conferinței UE de Angajament a Capacităților Militare, desfășurată la Bruxelles în 20-21 noiembrie 2000.

Ulterior, în urma reconsiderării raportului dintre contribuțiile țării noastre la NATO și UE, oferta româneasca fost îmbunătățită, în sensul realizării convergenței și comlementarității între forțele și capacitățile puse la dispoziția celor două organizații. Contribuția României în cadrul Suplimentului la Catalogul de Forțe al UE 2004 a inclus unități din toate categoriile de forțe: terestru (nivel brigadă de infanterie motorizată și vânători de munte, protecție NBC, poliție militară, CIMIC, sprijin logistic, capacități de intelligence), naval (o fregată, navă de sprijin, forțe speciale, capacități de deminare) și aerian (capacități de transport strategic și tactic, elicoptere de evacuare medicală).

În contextul lansării Planului European de Acțiune în domeniul Capabilităților, România a participat la Grupul de Proiect, vizând interoperabilitatea în operațiuni de evacuare și acțiuni umanitare, a cărui activitate s-a încheiat în ultima parte a anului 2004. Din noiembrie 2004, România participă la Grupul de Proiect privind Transportul Strategic Aerian și, de la începutul anului 2005, în calitate de observator, la reuniunile grupului de proiect în domeniul Transportului Strategic Maritim. În cursul anului 2006, România a participat și la lucrările Grupului de Proiect Comandamente/subgrupul 4 – activare și încadrare.

De asemenea, România a participat la întregul set de activități derulat în scopul adoptării, la nivelul UE, a Catalogului de Cerințe 2005, care definea capacitățile de apărare necesare Uniunii pentru a răspunde obiectivelor Strategiei Europene de Securitate și Obiectivului Global 2010. În acest context, experții români au participat la atelierele de lucru dedicate elaborării Catalogului Cerințelor 2005, Chestionarului Obiectivului Global, precum și a metodologiei de verificare, analiză și evaluare a contribuțiilor transmise de statele membre și în curs de aderare. Toate contribuțiile cu forțe și capacități vor fi incluse, în final, în Catalogul de Forțe al Uniunii.

Un alt domeniu prioritar al participării României în cadrul procesului de dezvoltare a dimensiunii operaționale a PESA este reprezentat de capacitățile de reacție rapidă, în special Grupurile de Luptă ale UE. În acest sens, România este participant la două astfel de structuri, una pusă la dispoziția UE în semestrul I/2007 și care are Grecia drept națiune-cadru(la care mai participă Bulgaria și Republica Cipru) iar a doua pusă la dispoziția UE în semestrul II/2010, cu participarea Italiei, ca națiune cadru și a Turciei.

În aceeași idee România este parte activă la inițiativa UE privind dezvoltarea și punerea la dispoziție a capabilităților comune, grupate în așa numitele tier-uri, în cadrul iniațiativei Pooling&Sharing lansată în noimebrie 2011 la inițiativa EDA, continuată cu adoptarea codului de conduită, în noiembrie 2012 și cu adoptarea, de către miniștrii apărării a unei declarații clare privind această inițiativă în decembrie 2013, prin participare efectivă cu capabilități la o parte dintre acestea și exprimarea interesului pentru o altă serie de astfel de capabilități, punându-și la dispoziția partenerilor europeni toate cunoștințele și experiența dobândite de-a lungul vremii în domeniile pentru care și-a exprimat interesul.

Cooperarea în domeniul industriei de apărare, la nivelul Uniunii Europene, reprezintă un domeniu esențial pentru operaționalizarea Politicii Europene de Securitate și Apărare, contribuind la optimizarea capacităților europene în domeniul managementului crizelor. Din această perspectivă, România este interesată și participă la activitățile și programele Agenției Europene de Apărare.

În același timp, România a contribuit și la Catalogul de forțe civile al UE cu o aproximativ 650 de experți în domeniul poliției, statului de drept, administrației și protecției civile, dacă ne referim numai la perioada până în 2006. Ulterior, după ce România a devenit membru cu drepturi depline al UE, această ofertă a fost actualizată, reflectând evoluțiile conceptuale în materie de gestionare a crizelor, cu accent pe forțele și capacitățile de reacție rapidă, capacitatea de proiecție în zone de criză aflate la mare distanță și de susținere a forțelor în teatru, precum și nevoia unei abordări integrate a răspunsului la crize – care să se bazeze pe coordonarea deciziilor și acțiunilor răspunsului civil și militar în astfel de situații.

Un exemplu recent de participare și implicare activă a României la PESA este noul concept privind revizuirea Politicii Europene de Securitate pe care țara noastră îl propune, acela de "Security Trusts", care presupune crearea unor platforme de dialog politic permanent, inclusiv între statele din regiune, în cadrul cărora să se abordeze atât chestiuni de securitate, cât și proiecte concrete de interes pentru toate părțile implicate. O astfel de comunicare permanentă, atât formală cât și informală, poate oferi în același timp și o anumită doză de predictibilitate a situațiilor de criză.

Participarea la operații conduse de UE

Este un domeniu special, care ilustrează cum nu se poate mai concret implicarea și participarea noastră la acțiunile derulate sub umbrela PESA, și pe care ne propunem să îl dezvoltăm în cele ce urmează.

Astfel, dorim să evidențiem că România s-a implicat pe deplin și activ în operațiile, atât civile cât și militare, conduse de UE, sub egida PESA conștientizând importanța și impactul pe care acestea îl au în contextul demersurilor UE de promovare a statului de drept funcțional, a respectului pentru drepturile omului și bunei guvernări, precum și în alte domenii conexe, precum reforma sectorului civil de securitate sau dezvoltarea capacităților instituționale regionale și locale, toate acestea având incidență directă asupra stabilității și securității internaționale.

În acest sens, România a fost o prezență activă încă de la lansarea primelor operațiuni conduse de Uniune în Europa, Africa și Orientul Mijlociu. Astfel, prezența românească a fost consemnată în cadrul primei operații militare a UE – CONCORDIA, derulată în 2003, în FYROM, continuând cu misiunea EUPM Bosnia și Herțegovina (misiune civilă, de poliție), EUJUST LEX Irak (misiune integrată, în domeniul statului de drept), EULEX Kosovo (misiune în domeniul supremației legii), EUPOL Afganistan (misiune civilă, de poliție), EUMM Georgia (misiune de monitorizare), EUPOL COPPS  (misiune în domeniul poliției, în Teritoriile Palestiniene) și EUBAM Rafah (misiune de asistență la frontieră). De asemenea, România participă și la misiunea civilă EUAM Ucraina, lansată la 1 decembrie 2014, care acordă asistență autorităților ucrainene în domeniul reformei sectorului civil de securitate, inclusiv poliție și statul de drept. La momentul februarie 2011, România se afla pe primul loc între statele membre în ceea ce privește personalul detașat în misiuni (227 de experți) și pe locul al doilea în ceea ce privește contribuția totală, care include și personalul contractual (258 de experți).

La începutul anului 2015, România era reprezentată în misiunile civile PSAC de 57 experți secondați din administrația publică, precum și de 71 de experți naționali angajați cu contracte individuale.

Din perspectiva asumării unui rol mult mai pronunțat al UE în gestionarea situației de securitate din Balcani, România participă cu militari în cadrul operației militare din Bosnia-Herțegovina, ALTHEA și KFOR în Kosovo. În cadrul aceleiași operații, în cursul anului 2005 țara noastră a contribuit și cu capacități de transport aerian tactic.

În contextul exercitării Președinției SHIRBRIG (Brigada multinațională cu capacitate de luptă ridicată a forțelor ONU în așteptare – alcătuită din structuri ale Austriei, Canadei, Danemarcei, Italiei, Olandei, Norvegiei, Poloniei și Suediei), România a susținut demersurile acestei organizații în susținerea operației ONU din Sudan/UNMIS abordare circumscrisă demersurilor UE vizând stabilizarea acestei țări. De asemenea, din perspectiva sprijinului efectiv pentru implementarea Strategiei UE pentru Africa, România a participat în cadrul programului de pregătire a observatorilor militari ai Uniunii Africane, din și efectiv la misiunile EUTM Mali, EUTM Somalia, EUSEC RD Congo și EUNAVFOR Atalanta.

4.3. Obiectivele României în NATO, din perspectiva intereselor de securitate națională

Pentru că participarea țării noastre la operațiile NATO este una foarte cunoscută și prezentată pe larg în diferite medii și situații, în economia prezentei lucrări și a subiectului abordat în acest capitol, nu ne-am propus să prezentăm detalii despre participarea activă în operații ci despre participarea noastră din punct de vedere al abordării teoretice a obiectivelor de securitate națională, determinată de calitatea noastră de membru al Alianței Nord-Atlantice dar și de dorința de a ne manifesta și a fi acceptați ca un actor major în ce privește securitatea regională, atât de încercată în ultimii ani.

Este de acum o certitudine, rezultată atât din acțiunile reale și concrete ale României din momentul accederii în NATO cât, sperăm noi, și din exemplele oferite pe parcursul demersului nostru, că România este un membru activ în ce privește definirea strategiilor de securitate și apărare ale Alianței și că obiectivele României, ca stat membru al NATO, răspund intereselor naționale ale țării în ce privește securitatea națională, în plan regional și internațional.

Într-o abordare analitică, sintetică și foarte generală, ele se pot defini astfel:

1. O Alianță robustă și relevantă, bazată pe un parteneriat transatlantic solid –în sensul că sprijinim o Alianță puternică și capabilă să răspundă eficient noilor amenințări la adresa securității membrilor ei dar și a securității internaționale. Un parteneriat transatlantic dinamic și robust reprezintă un factor crucial în articularea unor răspunsuri eficiente la noile riscuri de securitate cu care se confruntă comunitatea democrațiilor transatlantice.

2. Îndeplinirea responsabilităților de membru NATO legate de participarea la operațiunile și misiunile Alianței – prin care România înțelege să contribuie la toate misiunile și operațiunile Alianței, inclusiv la cele din afara spațiului euro-atlantic. Participarea țării noastre la operațiunile și misiunile NATO demonstrează susținerea concretă a angajamentelor politice asumate de țara naostră ca membru al Alianței Nord-Atlantice, amplificându-i credibilitatea de aliat.

3. Promovarea rolului NATO de furnizor de stabilitate, promotor al reformelor și cooperării regionale în vecinătatea imediată a României (Balcanii și regiunea Mării Negre) – în sensul în care România consideră că frontiera comunității euro-atlantice, bazate pe democrație, libertate și securitate nu trebuie să se oprească la frontiera estică a României. Țara noastră consideră că Europa nu poate fi completă fără integrarea Balcanilor de Vest în structurile europene și euro-atlantice. Prin sprjinirea fermă a acestei perspective și a reformelor derulate de statele din regiune, și asumarea unui rol tot mai important în această regiune, vom putea contribui la modelarea unui climat de stabilitate pe termen lung. La estul Alianței, România a fost și va continua să fie un avocat ferm și activ al consolidării parteneriatului cu Republica Moldova, în sprijinul evoluției democratice și vocației sale europene și al integrării Georgiei în cadrul structurilor euro-atlantice. Ca parte a Europei și punte către Asia Centrală și Afganistan, dar și ca regiunea cea mai fierbinte a Europei în ultimii doi ani, regiunea Mării Negre este considerată de o importanță vitală pentru stabilitatea euro-atlantică în general și la flancul sud-estic al acesteia în mod special. România își propune să contribuie, printr-un efort considerabil, sub toate aspectele, la dezvoltarea modalităților prin care NATO poate susține eforturile statelor riverane de consolidare a securității regionale.

4. Dezvoltarea parteneriatelor NATO cu UE și ONU – având în vedere că parteneriatele NATO cu UE și ONU asigură cooperarea în problemele de interes comun și contribuie semnificativ la contracararea amenințărilor și provocărilor la adresa securității internaționale. România sprijină constant dezvoltarea dialogului și cooperării NATO – UE în cât mai multe domenii de interes comun, fiind un avocat vocal în ceea ce privește în special necesitatea coordonării acțiunilor pentru evitarea duplicării paralelismelor și eforturilor în privința celor două inițiative amintite anterior, Smart Defence și Pooling&Sharing, bineînțeles cu respectarea specificității și autonomiei de decizie a fiecăreia dintre cele două organizații. Relația Alianței Nord-Atlantice cu Organizația Națiunilor Unite este considerată de țara noastră ca fiind una de o relevanță deosebită, în special în ceea ce privește necesitatea asigurării unei legitimăți cât mai extinse și a unei legalități în afara oricărui dubiu a operațiilor sau intervențiilor NATO, pentru menținerea securității internaționale.

5. Susținerea procesului de transformare a NATO – în ideea în care țara noastră consider că transformarea NATO este imperios necesară, ca o demonstrație a capacității alianței de adaptare din mers la noile provocări de securitate, vom continua să contribuim la procesul de transformare a Alianței Nord-Atlantice, menit să ofere acesteia capacități flexibile, capabile să se desfășoare rapid și să răspundă noilor tipuri de amenințări (terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă, război hybrid, extremism pe scară largă).

Consecvenți obiectivelor menționate, România a urmărit în perioada de 11 ani de membru al NATO, desfășurarea, pe teritoriul ei, a unor evenimente de mare vizibilitate în cadrul Alianței, tocmai pentru a-și putea promova mai bine interesele de securitate și imaginea de partener de încredere, implicat și devotat intereselor generale NATO.

Chiar dacă activitățile au fost mai multe și diverse, le amintim aici pe cele mai importante:

Reuniunea informală a miniștrilor apărării din țările membre NATO, desfășurată la Poiana Brașov în anul 2004;

Summit-ul NATO de la București, 2-4 aprilie 2008 – cel mai mare eveniment politic al anului și cel mai important organizat vreodată în România;

Conferința Comitetului Militar NATO, septembrie 2012, Sibiu.

4.4. Perspective

Pentru a determina perspectivele privind contributia românească la politica de securitate comuna si euroatlantica va propunem un exercitiu de imaginație care să aibă ca punct de pornire un set de cuvinte și expresii în legătură cu securitatea națională ca mai apoi să completăm acest puzzle cu cîteva idei de final.

Așadar vă invităm să reflectați pe de o parte la următoarele:

– cuvinte și expresii – securitate; securitate națională – capacitatea unei națiuni de a-și apăra cu succes interesele naționale oriunde în lume; securitate regională – stare a relațiilor dintre state aflate în aceeași regiune, creată prin luarea unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni, pe baza unui tratat/inițiativă regională; interes național/de securitate – dorința statelor de a-și menține autonomia politică și integritatea teritorială; tratat; înțelegere bilaterală; Transnistria; apatrizii; mass-media; partide extremiste în ascensiune; China; Uniunea Vamală Euroasiatică; terorism; al treilea război mondial; Afganistan; amenințări biologice în creștere; islam; cooperare regională; război hibrid; Republica Moldova;

– valori – valori democratice – idei/concepte care promovează democrația și suveranitatea unui popor; dreptul la viață; dreptul la asociere; dreptul la vot; prezumpția de nevinovăție;

– idei – depășirea fazei de simplu stock/talking și raportare la Consiliul European; schimbarea este accelerată de către tehnologie; transparența interconectivității umane este în extindere; lumea a devenit policentrică; se îndreaptă UE cu adevărat către o Europă a națiunilor sau o națiune europeană?; 15 ani de experiență cu obiectivele de dezvoltare ale mileniului-Millennium Development Goals/MDGs; ISIL – rezultatul unei politici externe proaste a unor state occidentale?;

– realități – procentul de 2% din PIB pentru apărare – o provocare; apartenența la o regiune geopolitică cu conflicte înghețate și probleme etnice; apropierea de lumea arabă cu tendințele ei de „dezintegrare” a legitimității statelor care o compun; sentimentul ferm al puterii individuale; imigrația ilegală este un flagel în ascensiune prin care deseori se „importă” și problemele țării de proveniență a imigranților; scăderea nivelului resurselor; războiul rece s-a sfărșit cu adevărat?; bugetul pentru cercetare tehnologică redus începând cu anul 2006 cu aproximativ 27%.

Pe de altă parte vă reamintim următoarele organisme, organizații, alianțe, tratate, uniuni, regiuni: ONU, UE, NATO, Uniunea Africană, BRICS, Cooperarea economică Asia-Pacific/APEC, UNESCO, G7, G8, G20, Asociatia națiunilor din Asia de Sud-Est/ASEAN, OSCE, Regiunea extinsă a M.Negre/REMN, Organizația mondială a comerțului/OMC și exemplele pot continua.

Exercițiul nostru se încheie cu suprapunerea cuvântului România peste toate cele mai sus menționate, alături de următoarele documente programatice: Constituția României; Strategia de Securitate Națională a României datată 2007; Strategia Națională de Apărare se va definitiva în vara acestui an; Carta Albă a Apărării în curs de elaborare; Strategia Militară a României datată 2000.

Dacă și dumneavoastră veți utiliza aceleași criterii în aprecierea perspectivelor contribuției țării noastre la securitatea europeanăși euroatlantică, suntem convinși că veți ajuge la acelașii rezultat – continuarea și sporirea contribuției la securitatea Alianței Nord-Atlantice și a Uniunii Europene prin continuarea politicii de implicare activă în procesul decizional al NATO și UE, pentru consolidarea statutului de partener de încredere și furnizor regional de securitate și afirmarea cu și mai multă fermitate și consecvență a intereselor naționale de securitate la toate nivelurile orgnaismelor menționate.

În același timp România va trebui să își sporească participarea și contribuția regională, folosindu-și cu inteligență atuul poziției geostrategice, pentru ca regiunea din care face parte să devină una cu un climat sigur, bazat pe relații de bună vecinătate și respect reciproc pentru pentru toți cetățenii săi. În acest sens țara noastră va trebui să preia conducerea unor domenii importante ale asigurării securității regionale, în special după definitivarea unor documente programatice din domeniu, la a căror elaborare să fi ținut cont de teoriile moderne, modificările mediului de securitate actual, situația concretă din teren, lecțiile învățate și de proiecții de viitor bazate pe interpretări și argumente științifice.

Și nu în ultimul rând vedem în perspectivă o Românie “motor” al unui efort colectiv de reașezare a principiilor securității naționale în coordonatele unei normalități firești după o perioadă atât de zbuciumată pentru toată lumea.

4.5 Concluzii

Promovarea intereselor naționale și apărarea valorilor democratice este o activitate la care instituțiile statului contribuie conform domeniilor de responsabiliatte, prin instrumentele pe care le au la dispoziția acestora, permanent, la toate nivelurile și în toate formele permise de legislația internațională.

Aceste demersuri nu sunt simple și asigurarea succesului în acest sens, este condiționată de consistența, robustețea și modul de folosire a celor patru mari instrumente de putere națională –diplomatic, informațional, economic și militar. Inteligența negociatorilor și folosirea abilă a unor concepte precum cel al abordării cuprintătoare menționat anterior dublate de un efort concertat privind gestionarea avantajelor situării geostrategice a țării noastre, pot fi tot atâtea atuuri pentru realizarea dezideratului de promovare cât mai consistentă, atât la nivel internațional și european a intereselor naționale de securitate.

Unul din atuurile României, în promovarea și apărarea intereselor naționale, este apartenența la organisme precum NATO, UE, ONU, OSCE.

În același context se înscriu și eforturile României de afirmare tot mai pregnantă a rolului unui jucător în domeniu foarte important și anume acela de furnizor regional de securitate.

Participarea noastră la inițiative precum cele menționate și altele care vor urma, ca și la promovarea intereselor naționale de securitate nu sunt activități fără costuri dar sunt activități fără de care un stat nu poate exista iar România este conștientă de acest lucru.

CONCLUZII

După cum este cunoscut, statele lumii vor continua să aibă o evoluție diferită sub toate aspectele, indiferent dacă ne referim la aspectele de tip social, economic, politic, militar, cultural sau de mediu, datorită diferențelor dintre ele.

Rezultatele acestei evoluții vor determina, ca și până acum, un anumit statut pentru fiecare, funcție de care statele își asumă rolurile atât în plan regional cât și mondial, interesul fiecăruia fiind ca acest statut să fie unul cât mai înalt, în special în plan internațional.

Anul 2014, conform statisticilor și analizelor publicate de Consiliul Național pentru Informații al SUA, s-a dovedit a fi cel mai letal an pentru terorismul global, din cei 45 de ani de când se compilează date despre acest fenomen.

De asemenea, în același an, criza din Ucraina a devenit o certitudine și a explodat în toate formele ei de manifestare, previzionate sau nu, creînd, așa cum menționam și la începutul lucrării, o nouă oportunitate pentru revizuirea gândirii pe care teoreticienii strategiilor de securitate le au cu privire la viitorul Ordinii Mondiale. Una dintre lecțiile importante care s-ar putea învăța din această criză, pe lângă cele legate de vulnerabilitățile și fragilitățile statului și instituțiilor pătrunse de interese și control străin și războiul proxy-urilor (informațional, cibernetic, de intensitate redusă dar foarte bine gestionat) este aceea că menținerea unei dihotonii între proiectele regionale europene și eurasiatice are drept rezultat o situație din care nimeni nu câștigă și care, probabil, a depășit cu mult așteptările ambelor părți. Astfel, riscul apariției unor amenințări cu rezonanță globală confirmă principiul conform căruia furnizarea unui nivel corespunzător de securitate trebuie să fie rezultatul unui efort colectiv.

Așa cum am promis în introducerea lucrării de față, revenim la întrebarea “Către ce ne îndreptăm? Ce este de fapt nou în ceea ce privește dreptul internațional, normele și regulile? Care este viitorul pe care ni-l vom oferi?” concluzionând, din cele prezentate pe parcursul demersului nostru, cu câteva completări pe care le vom face acum la final de lucrare, că ne îndreptămcătre un mediu de securitate foarte volatil,, nesigur, complex, complicat, greu de anticipat, foarte diferit de la o regiune la alta, atât prin prisma realităților din teren cât și a intereselor actorilor – fie ei state sau alianțe/uniuni de orice natură – politică, militară sau economică, organisme/foruri internaționale sau regionale, organizații guvernamentale sau neguvernamentale, grupări teroriste, radicale, destabilizatoare și, în general, de orice natură care au ca interes menținerea unui mediu de securitate nesigur.

De asemenea putem concluziona că mediul de securitate va continua să fie unul dinamic, cu două trăsături definitorii, multipolaritatea centrelor de putere și complexitatea. Evoluția de ansamblu a acestuia va fi influențată de factori precum: reașezarea/redistribuirea centrelor de putere la nivel regional și global, amplificarea riscurilor și amenințărilor de tip hibrid, competiția pentru resurse strategice, evoluția crizei economice mondiale, confruntarea dintre cele două valori fundamental diferite – democrație și totalitarism, schimbările demografice etc.

Chiar și cu enunțarea acestor concluzii nu putem previziona, cu certitudine, cum va arăta mediul de securitate în viitor, dar putem menționa cu siguranță căteva dintre provocările căruia acesta va trebui să le facă față, funcție de care va trebui să se autodefinească, cum ar fi:

dinamica evoluției situațiilor din Orientul Mijlociu – cu referire la acțiunile organizației Statului Islamic din Irak și Levant/SIIL și reacțiile comunității internaționale la acestea, acțiunile organizației teroriste Al Qaeda și răspunsul internațional și mai ales regional dat acestora, absența aproape deplină a existenței unui proiect arab coerent pentru descurajarea și stoparea distrugerii proiectelor regionale și internaționale și evoluția conflictului din Yemen;

situația din Afganistan post 2016 și abordarea NATO pe acest subiect. Se pare că Alianța se află sub un fel de presiune, mai ales în ultima perioadă, când este criticată pentru gestionarea situației post-Irak, un exemplu cât se poate de îngrijorător dar care se pare că a ajuta-o să își redescopere o motivație/raison d’etre post Afganistan;

amplificarea evoluției fenomenului terorist, al mișcărilor radicale și al celor separatiste – generalizarea activității acestor organizații extremiste, caracterizată de extinderea ariilor de acțiune, consolidarea grupărilor dispersate anterior, accesul la tehnologii avansate și adaptarea rapidă la schimbările de situație;

creșterea autorității actorilor non-statali în detrimentul celei a statului – indiciu că avem de-a face cu un stat eșuat;

echilibrul puterii în zona Oceanului Pacific și cea a Oceanului Indian;

evoluția situației de securitate din zonele în care sunt prezente conflicte înghețate și pericolul (pentru unele dintre ele iminent) unei reactivări ale acestora;

proiecția unor stări de tensiune sau conflictuale de la nivel regional la nivel internațional;

evoluția situației din unele state din Africa – de la cele mai vechi până la cele din sfera așa numitei „primăveri arabe”;

evoluția mediului operațional CYBER – element tot mai prezent în ecuația securității informatice;

statele slabe și cele în curs de eșuare;

provocările umanitare;

războiul urban;

întoarcerea (deplasarea) teroriștilor pe străzile orașelor creând luptele de proximitate

menținerea confruntaării ideologice șia intereselor divergente dintre NATO și UE și F.RUSĂ;

ofensiva Chinei și a unor state emergente pentru cucerirea unor noi piețe de desfacere și sfere de influență;

diferențele de opinie între diferitele ideologii, liberale, conservatoare, democrate, socialiste etc., în ceea ce privește definirea noțiunilor precum securitate, siguranță națională și internațională, mediul de securitate stabil etc. sau a conceptului de Ordine Mondială;

evoluțiile relațiilor în perechile de state SUA-China, China, Rusia, China-India, Rusia-china, SUA-India și nu în ultimul rând SUA-UE.

În acest context, dorim să facem o mențiune aparte pentru unele provocări mai puțin analizate, recunoscute sau menționate de către analiștii din domeniu, dar de a căror existență nu putem face abstracție și care, în opinia noastră, ar putea influența, la un moment dat, mediul de securitate în viitor, și anume:

creșterea alarmantă a procentului din PIB al datoriei externe a Statelor Unite ale Americii;

unitatea UE versus creșterea popularității partidelor anti-sistem și fragmentarea sistemelor politice în mai multe state europene;

apariția unui număr mare de partide eurosceptice, populiste, xenofobe, anti-imigrație și anti-sistem, unele din ele chiar cu reprezentare în Parlamentul european;

divergențele în interiorul blocului european – plecând de la felul în care este privită necesitatea apartenenței la UE și valorile ei până la valoarea și modul de aplicare al sancțiunilor împotriva F.RUSE ca urmare a implicării în situația din Ucraina.

Toate aceste provocări, împreună cu tendințele previzionate în ce privește evoluția lor, creează îngrijorări justificate, oferă posibilitatea generării unor noi riscuri la adresa securității, dar în același timp, prin analizarea lor oferă și noi oportunități pentru redefinirea valorilor naționale, direcțiilor de acțiune, intereselor naționale de securitate și modalităților de asigurare a acestora.

Dacă acceptăm complet ideea lansată de Joseph S. Nye Jr. în conformitate cu care pe parcursul actualului secol puterea cunoaște două tipuri de evoluție, tranziția și difuzia înseamnă că acceptăm și ideea că până la mijlocul acestui secol lumea va deveni non-polară.

Într-o astfel de variantă declinul statelor națiune ar fi inevitabil și, ca urmare, am putea asista la un proces atât de fragmentare cât și de dispersie a puterii, pe orizontală și verticală. Apare astfel ca o necesitate, să ne așteptăm, într-un astfel de context la apariția unei situații oarecum bizare – pierderea lentă și continuă a statelor lider.

De asemenea, este foarte posibil ca odată cu schimbarea relațiilor dintre comunitățile moderne, lumea să devină una fără polaritate și, implicit, fără centre de putere.

Plecând de la cele enunțate ne punem fireasca întrebare dacă rolul tradițional dominant al statelor națiune va scădea într-atât încât lumea națiunilor va fi înlocuită de un model global, bazat pe o rețea de instituții și organizații politice, economice, sociale și de securitate?

Nu ne hazardăm să răspundem la această întrebare, suntem convinși că istoria ne va răspunde ca de fiecare dată, întrebărilor noastre, dar nu putem încheia fără să aducem în atenție declarația președintelui ucrainean Petro Poroșenko, făcută în luna mai a.c. în cadrul unei conferințe internaționale desfășurate la Gdansk, Polonia în care afirma "Amintiți-vă cât de fragilă era lumea în 1939 și remarcați cât de fragilă este în 2015. În prezent, există un conflict între dorință și politică, între valori și interese materiale și trebuie să facem totul pentru ca erorile din anii '30 să nu se repete … Conflictul pe scară largă în Europa pare mult mai aproape acum decât era pe atunci … Uniunea Europeană se confruntă cu cea mai dificilă provocare din istoria sa, care necesită un "test de solidaritate" … Este foarte important ca în aceste timpuri dificile să nu mai permitem ceea ce s-a întâmplat acum 70 de ani".

BIBLIOGRAFIE

1. BĂDESCU Ilie, MIHĂILESCU Ioan, ZAMFIR Elena (coord), "Geopolitica integrării europene", Ed. Universității, București, 2002

2. KISSINGER, Henry, Diplomația, Editura All, București, 2002

3. CORNISCH, Paul, EU and NATO: Co-operation or Competition?, Directorate-General for External Policies of the Union, European Parliament, 14 October 2006

4. WALLACE Helen, WALLACE William, POLLACK Mark A. (editori), „Policy-Making in the European Union”, Oxford University Press, 2005 , Fifth Edition

5. HAMILTON, Daniel S., Equipping NATO for the 21st Century, Center for Transatlantic Relations – Washington, Ed. Transatlantic Transformations, 2004

6. MISSIROLI, Antonio, “ESDP – How it Works”, in EU Security and Defence Policy. The first five years (1999-2004), EU Institute for Security Studies, Paris, 2004, p.55-72

7. ORTEGA, Martin, „Building the future: the EU’s contribution to global governance”, EU ISS, April 2007

8. TERTRAIS, Bruno, “The Changing Nature of Military Alliances”, Washington Quarterly, Vol. 27, No. 2 (Spring 2004), p. 135-149.

9. *** “International Order and the Future of World Politics”, Cambridge University Press, 1999

10. *** NATO Handbook, Information and Press Office, NATO HQ, Bruxelles, 2001

11. CHAFOS, Timothy, The European Union’s Rapid Reaction Force and the North Atlantic

Treaty Organization Response Force: a rational division of labor for European security, United States Command and General Staff College, Ft. Leavenworth, Kansas, 2003

12. CARSTENS, Nikolaus, The Value of a European Security and Defense Policy, School of

Advanced Military Studies, United States Army Command and General Staff College, Fort Leavenworth, Kansas, 2007

13. THEILER, Olaf, Sword or Ploughshare? New Roles for NATO and the Changing Nature of Transatlantic Relations, Occasional Paper Series, nr. 17, George C. Marshall European Center for Security Studies, februarie 2008

14. ARCHICK Kristin, GALLIS Paul, NATO and European Union, CRS Report for US Congress, 2005

15. CHILCOAT Richard, CERAMI Joseph R., BAETJER Patrick, The future of Transatlantic Security Relations, Colloquium Report, September 2006

16. DUNGACIU, Dan, „Adio arme? sau America despre ea insasi: Huntington si Brzezinski”,

Studii de securitate, Nr. 3 (4/2004)

17. ANCUȚ, Mariana, Diplomația apărării în consolidarea securității și stabilității internaționale și în promovarea intereselor și valorilor naționale ale statelor, în Forțele Terestre. Buletinul de teorie militară editat de Statul Major al Forțelor Terestre, nr. 2/2010

18. GUZZINI, Stefano, Realismul în relațiile internaționale și în economia politică internațională, Institutul european, București, 2000.

19. *** Constituția României și Declarația Universală a Drepturilor Omului, Editura Bogdana, 2004.

20. *** Strategia Națională de Securitate a României

21. *** Commission des Communautés Européennes, Communication de la Commission au Conseil et au Parlement Européen. La synergie de la Mer Noire – Une Nouvelle Initiative de Coopération Régionale, Bruxelles, 11.04.2007,COM(2007)160, accesat în variantă on-line la http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/com07160_fr.pdf.

22. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers enciclopedic, București, 1998

23. BUSE Constantin, HLIHOR Constantin, „Security Paradigm Between Classic and Modern”, in Euro-Atlantic Studies, nr. 7, 2004, p. 117-122.

24. Barry Buzan, „New patterns of global security in the twenty-first century”, in International Affairs, 67, 3, 1991, p. 431-451.

25. Cooper Robert, „The Breaking of Nations”, Atlantic Books, London, 2004

26. TERTRAIS Bruno, “The Changing Nature of Military Alliances”, Washington Quarterly, Vol. 27, No. 2 (Spring 2004), p. 135-149

27. BIRD, Tim and CROFT, Stuart (2001), The Copenhagen School and European Security, working paper, University of Birmingham Booth, Ken (1991)

28. *** „Security and Emancipation”, in Review of International Studies, vol 17, No. 4.

29. BUZAN, Barry, People, States and Fear, London: Harvester Wheatsheaj No. 11

30. FLORESCU, Florea, Națiunea și provocările (post)modernității, Ed. Tritonic, Bucuresti, 1937

31. HUNTINGTON, Samuel (2004), Who are we? The Challeges to America’s National Identity, Pearson Longman Publishingtiouse, New York, 2004

32. SNOW, Donald M., National Security for a New Era, Pearson Longman Publishingtiouse, New York, 2004;

33. SHEA, Jamie, „Keeping NATO Relevante, Policyoutlook, Carnegie Endowment, 19 Aprilie 2012.

34. Buzan and the Copenhagen school”, in Review of International Studies, vol. 22, No 1, January.

35. *** THE NATIONAL INTEREST, Colecția ianuarie – mai, 2014

36. *** STRATFOR, Colecția noiembrie 2013 – ianuarie 2015

37. *** THE WALL STREET JOURNAL, Colecția aprilie 2014

38. *** GLOBAL PERSPECTIVE WEEKLY, Aprilie – mai 2014

39. *** IMPACT STRATEGIC, Colecția noiembrie 2011 – februarie 2015

www.europa.eu.int

www.nato.int.org

www.osce.org

www.un.org

www.iss-eu.org

www.mae.ro

www.mapn.ro

www.foreignaffairs.org

http://nato.int/shape

http://www.act.nato.into/norfolk

www.brookings.edm

www.studiidesecuritate.ro.

ANEXE

Anexa nr. 1

MODEL DE STRATEGIE DE SECURITATE NAȚIONALĂ

Sursa: J. Boone, BARTHOLO MEES Jr. (ed), U.S. Army War College Guide to National Security Policy and Strategy, 1st Edition, USAWC, 2004, p.279.

Anexa nr. 2

LOCUL STRATEGIEI NAȚIONALE DE APĂRARE, ÎN CADRUL STRATEGIILOR NAȚIONALE ALE UNUI STAT

Sursa: Strategia națională militară, Prezentare pentru Asociația loviturilor strategice de precizie.

ANEXA NR. 3

REFORMA INSTITUȚIILOR EUROPENE – ISTORIC

Anexa nr. 4

CADRUL INSTITUȚIONAL AL COOPERĂRII POLITICE EUROPENE/CPE

Anexa nr. 5

POLITICA EXTERNĂ ȘI DE SECURITATE COMUNĂ – ELEMENTE DE BAZĂ

Anexa nr. 6

STRUCTURA INSTITUȚIONALĂ A PILONULUI DE SECURITATE ȘI APĂRARE – ÎN TRATATUL DE LA NISA

Anexa nr. 7

STRUCTURA STATULUI MAJOR INTERNAȚIONAL

Anexa nr. 8

STRUCTURA ACT

Anexa nr. 9

SCHEMA PROCESULUI DECIZIONAL NATO

Anexa nr. 10

BIBLIOGRAFIE

1. BĂDESCU Ilie, MIHĂILESCU Ioan, ZAMFIR Elena (coord), "Geopolitica integrării europene", Ed. Universității, București, 2002

2. KISSINGER, Henry, Diplomația, Editura All, București, 2002

3. CORNISCH, Paul, EU and NATO: Co-operation or Competition?, Directorate-General for External Policies of the Union, European Parliament, 14 October 2006

4. WALLACE Helen, WALLACE William, POLLACK Mark A. (editori), „Policy-Making in the European Union”, Oxford University Press, 2005 , Fifth Edition

5. HAMILTON, Daniel S., Equipping NATO for the 21st Century, Center for Transatlantic Relations – Washington, Ed. Transatlantic Transformations, 2004

6. MISSIROLI, Antonio, “ESDP – How it Works”, in EU Security and Defence Policy. The first five years (1999-2004), EU Institute for Security Studies, Paris, 2004, p.55-72

7. ORTEGA, Martin, „Building the future: the EU’s contribution to global governance”, EU ISS, April 2007

8. TERTRAIS, Bruno, “The Changing Nature of Military Alliances”, Washington Quarterly, Vol. 27, No. 2 (Spring 2004), p. 135-149.

9. *** “International Order and the Future of World Politics”, Cambridge University Press, 1999

10. *** NATO Handbook, Information and Press Office, NATO HQ, Bruxelles, 2001

11. CHAFOS, Timothy, The European Union’s Rapid Reaction Force and the North Atlantic

Treaty Organization Response Force: a rational division of labor for European security, United States Command and General Staff College, Ft. Leavenworth, Kansas, 2003

12. CARSTENS, Nikolaus, The Value of a European Security and Defense Policy, School of

Advanced Military Studies, United States Army Command and General Staff College, Fort Leavenworth, Kansas, 2007

13. THEILER, Olaf, Sword or Ploughshare? New Roles for NATO and the Changing Nature of Transatlantic Relations, Occasional Paper Series, nr. 17, George C. Marshall European Center for Security Studies, februarie 2008

14. ARCHICK Kristin, GALLIS Paul, NATO and European Union, CRS Report for US Congress, 2005

15. CHILCOAT Richard, CERAMI Joseph R., BAETJER Patrick, The future of Transatlantic Security Relations, Colloquium Report, September 2006

16. DUNGACIU, Dan, „Adio arme? sau America despre ea insasi: Huntington si Brzezinski”,

Studii de securitate, Nr. 3 (4/2004)

17. ANCUȚ, Mariana, Diplomația apărării în consolidarea securității și stabilității internaționale și în promovarea intereselor și valorilor naționale ale statelor, în Forțele Terestre. Buletinul de teorie militară editat de Statul Major al Forțelor Terestre, nr. 2/2010

18. GUZZINI, Stefano, Realismul în relațiile internaționale și în economia politică internațională, Institutul european, București, 2000.

19. *** Constituția României și Declarația Universală a Drepturilor Omului, Editura Bogdana, 2004.

20. *** Strategia Națională de Securitate a României

21. *** Commission des Communautés Européennes, Communication de la Commission au Conseil et au Parlement Européen. La synergie de la Mer Noire – Une Nouvelle Initiative de Coopération Régionale, Bruxelles, 11.04.2007,COM(2007)160, accesat în variantă on-line la http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/com07160_fr.pdf.

22. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers enciclopedic, București, 1998

23. BUSE Constantin, HLIHOR Constantin, „Security Paradigm Between Classic and Modern”, in Euro-Atlantic Studies, nr. 7, 2004, p. 117-122.

24. Barry Buzan, „New patterns of global security in the twenty-first century”, in International Affairs, 67, 3, 1991, p. 431-451.

25. Cooper Robert, „The Breaking of Nations”, Atlantic Books, London, 2004

26. TERTRAIS Bruno, “The Changing Nature of Military Alliances”, Washington Quarterly, Vol. 27, No. 2 (Spring 2004), p. 135-149

27. BIRD, Tim and CROFT, Stuart (2001), The Copenhagen School and European Security, working paper, University of Birmingham Booth, Ken (1991)

28. *** „Security and Emancipation”, in Review of International Studies, vol 17, No. 4.

29. BUZAN, Barry, People, States and Fear, London: Harvester Wheatsheaj No. 11

30. FLORESCU, Florea, Națiunea și provocările (post)modernității, Ed. Tritonic, Bucuresti, 1937

31. HUNTINGTON, Samuel (2004), Who are we? The Challeges to America’s National Identity, Pearson Longman Publishingtiouse, New York, 2004

32. SNOW, Donald M., National Security for a New Era, Pearson Longman Publishingtiouse, New York, 2004;

33. SHEA, Jamie, „Keeping NATO Relevante, Policyoutlook, Carnegie Endowment, 19 Aprilie 2012.

34. Buzan and the Copenhagen school”, in Review of International Studies, vol. 22, No 1, January.

35. *** THE NATIONAL INTEREST, Colecția ianuarie – mai, 2014

36. *** STRATFOR, Colecția noiembrie 2013 – ianuarie 2015

37. *** THE WALL STREET JOURNAL, Colecția aprilie 2014

38. *** GLOBAL PERSPECTIVE WEEKLY, Aprilie – mai 2014

39. *** IMPACT STRATEGIC, Colecția noiembrie 2011 – februarie 2015

www.europa.eu.int

www.nato.int.org

www.osce.org

www.un.org

www.iss-eu.org

www.mae.ro

www.mapn.ro

www.foreignaffairs.org

http://nato.int/shape

http://www.act.nato.into/norfolk

www.brookings.edm

www.studiidesecuritate.ro.

ANEXE

Anexa nr. 1

MODEL DE STRATEGIE DE SECURITATE NAȚIONALĂ

Sursa: J. Boone, BARTHOLO MEES Jr. (ed), U.S. Army War College Guide to National Security Policy and Strategy, 1st Edition, USAWC, 2004, p.279.

Anexa nr. 2

LOCUL STRATEGIEI NAȚIONALE DE APĂRARE, ÎN CADRUL STRATEGIILOR NAȚIONALE ALE UNUI STAT

Sursa: Strategia națională militară, Prezentare pentru Asociația loviturilor strategice de precizie.

ANEXA NR. 3

REFORMA INSTITUȚIILOR EUROPENE – ISTORIC

Anexa nr. 4

CADRUL INSTITUȚIONAL AL COOPERĂRII POLITICE EUROPENE/CPE

Anexa nr. 5

POLITICA EXTERNĂ ȘI DE SECURITATE COMUNĂ – ELEMENTE DE BAZĂ

Anexa nr. 6

STRUCTURA INSTITUȚIONALĂ A PILONULUI DE SECURITATE ȘI APĂRARE – ÎN TRATATUL DE LA NISA

Anexa nr. 7

STRUCTURA STATULUI MAJOR INTERNAȚIONAL

Anexa nr. 8

STRUCTURA ACT

Anexa nr. 9

SCHEMA PROCESULUI DECIZIONAL NATO

Anexa nr. 10