Integrarea Copiilor cu Anxietate In Activitatile Educationale Si de Timp Liber Prin Intermediul Terapiei Ocupationale

CUPRINS

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

Cu cât privim mai mult în jurul nostru constatăm că sunt tot mai mulți copii cu un comportament ciudat, copii furioși și totuși speriați, copii care plâng fără să aibă un motiv anume și care refuză să se dezlipească de mama lor deși se află într-un mediu familiarizat, în care nu există nici un fel de pericol.

De cele mai multe ori în fața acestor comportamente părinții se simt neputincioși, dezarmați și nu înțeleg de unde provine această frică și mai ales nu știu cum să o gestioneze. Pusă pe seama toanelor de moment, a unor disconforturi, problema fricii, a anxietății rămâne nerezolvată.

Deseori ca și părinte poți accepta cu greu faptul că puișorul de om se zbate între realitate și distorsionările acesteia datorate anxietății, dat fiind faptul că de cele mai multe ori atribuim această afecțiune adulților sau adolescenților tracasați, complexați, și cu atât mai mult cu cât ne gândim că anxietatea este o tulburare la nivel afectiv, manifestat prin stări de neliniște, de îngrijorare, de frică, toate nemotivate de un obiect sau o circumstanță care să le producă.

Cu toate acestea anxietatea există și la vârste fragede și o dată depistată trebuie să învățăm cum trebuie tratată, cum putem să o ținem sub control astfel încât să nu evolueze în situații mai grave, permanente și ireversibile.

De cele mai multe ori aceste manifestări de anxietate la un copil sunt puse pe seama răsfățului, a dorinței de atenție, de siguranță. Singura parte bună a lucrurilor constă în faptul că la fel ca și în cazul răsfățului, atunci când părinții decid să nu mai accepte acest gen de comportament, de cele mai multe ori rezultatul este că acest copil renunță singur și alege să se comporte normal, tot așa și în cazul anxietății, dacă acesta nu este întreținută, încurajată și întărit comportamentul copilului, în cele din urma el va renunța să se mai comporte astfel.

Terapia ocupațională aplicată în cazurile anxietății constă în implementarea unor noi tehnici și modalități de implicare a copilului în activități care să îi facă plăcere, sa-i amelioreze disconfortul și care să aducă un plus de curiozitate și dorință de participare, care au scopul de a-l ține ocupat, de a-i ocupa timpul, creându-se astfel circumstanțele necesare pentru ca acesta să uite fricile și motivele anxietății sale.

Totodată antrenarea copilului în activități educaționale și de timp liber, recreative, plăcute, relaxante va elimina sursele de stres din viața copilului, dându-i senzația de siguranță care ulterior va duce la creșterea capacității acestuia de a gestiona emoțiile și de a adopta un comportament normal prin înțelegerea corectă a situațiilor și circumstanțelor în care este implicat.

Deși sunt copii creativi, angajați în diferite activități și jocuri de fantezie, aceștia sunt descriși de părinții lor ca fiind de o sensibilitate extrema, ei dezvoltând de la vârste foarte fragede simptome de anxietate cum ar fi rezistența la separare, îngrijorarea excesivă, frica, teama, angoasa, coșmarurile, activitatea restrânsă, limitată și diferitele crize care apar în urma gestionării incorecte a trăirilor și emoțiilor interioare.

Vestea bună este că prin terapie ocupațională, prin activități de timp liber și de natură educațională, acești copii pot învăța să se simtă în siguranță și în final să devină capabili să gestioneze emoțiile și să rezolve problemele lor de natură comportamentală. Cu alte cuvinte, vor învăța să devină mai rezistenți. Atelierele de lucru, tehnicile și modalitățile de intervenție vor dezvolta capacitățile acestor copii de a se adapta mai ușor, de a socializa, de a realiza noi abilități de participare la activitățile vieții de zi cu zi.

Prin prezentarea unor propuneri de planuri terapeutice și intervenții la copii cu un grad ridicat de anxietate, voi descrie în cele ce va urmă problemele cu care se confruntă acești copii și strategiile folosite pentru ca aceștia să învețe să gestioneze corect și real temerile, sentimentele și emoțiile pe care le trăiesc.

Acțiunile cuprinse în programul terapeutic cuprind o serie de activități de timp liber și de domeniul educațional, menite să antreneze copilul în executarea lor, ceea ce va duce la creșterea motivației acestuia, a dorinței de participare, ajutându-l să-și însușească abilitățile necesare efectuării lor. Împiedicându-l să asocieze timpul liber și activitățile recreative cu televizorul sau calculatorul, vom obține la sfârșitul programului terapeutic, o performanță ocupațională a acestuia, implicând activități specific vârstei, care duc inevitabil la dezvoltarea echilibrată a acestuia din punct de vedere psihologic și emoțional.

Ceea ce am dorit să evidențiez în această lucrare este faptul că pentru orice copil terapia ocupațională cea mai eficientă se realizează prin joc și activități libere recreative și educaționale. Programul terapeutic, mediul și activitățile toate trebuie adaptate la problema reală a copilului, creându-se atmosfera potrivită dezvoltării capacităților sale funcționale și facilitând astfel adaptarea lui. Jocul ajută la o dezvoltare armonioasă a tuturor simțurilor, a afectivității, a dezvoltării și stimulării cognitive, având un caracter formativ în dezvoltarea abilităților viitoare.

Rolul terapiei este tocmai modalitatea de acțiune la nivel de nevoi prin care se urmărește facilitarea persoanei de a participa la activitățile zilnice, de a se bucura de viață și de realizările proprii și de a-și crea un mediu de dezvoltare specific nevoilor individuale.

Obiectivele sunt stabilite în funcție de dorințele, preferințele și nevoile realiste ale clientului ținându-se cont de dreptul fiecăruia de a avea aceleași șanse de integrare în activitățile dorite.

Intervenția terapeutică urmărește dezvoltarea abilităților și capacităților oamenilor de a ajunge la cel mai înalt nivel de bunăstare în condiția în care se găsește, promovarea unei stări de bine, de interacțiune, adaptare și dezvoltare la toate nivelurile: psihologic, cognitive, afectiv.

De-a lungul anilor și în urma cercetărilor făcute s-a constat ca un rol important în tratamentul copiilor cu tulburări anxioase îl au și părinții. Studiile au arătat ca includerea activă a părinților în tratamentul copiilor au adus cele mai semnificative și de durată câștiguri în obținerea rezultatelor dorite, sporind procesul de recuperare, eficacitatea tratamentului și menținând șansele de îmbunătățire a vieții cotidiene și a activităților în care sunt implicați în viața de zi cu zi.

Ceea ce am urmărit să evidențiez în această lucrare a fost posibilitatea folosirii terapiei ocupaționale ca și o alternativă a tratamentului clasic în recuperarea unor deficiențe sau în îmbunătățirea calității vieții, prin abordarea de noi comportamente și mentalități menite să dezvolte un echilibru psihic și emoțional permanent.

CAPITOLUL 2. CADRUL TEORETIC AL PROBLEMEI STUDIATE

2.1. Aspecte ale terapiei ocupaționale

Terapia ocupațională este o profesie de îngrijire și de promovare a sănătății centrată pe client, care prin intermediul diferitelor ocupații permite indivizilor participarea la diferite activități cotidiene și implicarea lor în activități de timp liber, recreative sau sociale, prin intermediul cărora aceștia interacționează atât unii cu alții, cât și cu mediul înconjurător, crescând astfel gradul de autocunoaștere și performanța individuală în îndeplinirea sarcinilor zilnice.

O definiție mai complexă spune că „Terapia ocupațională este arta și știința de a dirija  participarea omului spre îndeplinirea anumitor sarcini, cu scopul de a-i restabili,  susține și spori performanța, de a ușura învățarea acelor abilități și funcții esențiale pentru adaptare și productivitate, de a diminua sau corecta aspectele patologice și de a promova starea de sănătate mintală”.

O altă definiție spune că ”Terapia ocupațională este profesia care se preocupă de promovarea sănătății și stării de bine prin intermediul ocupației. Scopul primar aste de a permite indivizilor participarea la activitățile cotidiene. Este o profesie ce aparține de domeniul sănătății și are la bază concepția conform căreia o activitate cu scop poate promova sănătatea și starea de bine în toate aspectele vieții cotidiene”.

Ca principal obiectiv se urmărește integrarea, restaurarea sau reabilitarea clienților în vederea îmbunătățirii abilităților acestora de a se angaja în acele ocupații care se așteaptă să fie realizate, care trebuie îndeplinite pentru păstrarea independenței sau pe care clienții doresc să le facă, stabilindu-se astfel tehnici personalizate cu rol în modificarea ocupației sau a mediului cu scopul sprijinirii clienților în satisfacerea angajamentului ocupațional și profesional și a creării unei stări de bine.

In domeniul terapiei ocupaționale, ocupația este asociată cu sănătatea și cu starea de bine. De la cele mai simple obișnuințe zilnice, cum ar fi spălatul mâinilor, citirea ziarului, pregătirea micului dejun și până la cele mai complexe, care implică o anumită rutină sau un program de lucru, ocupațiile sunt modalități de petrecere a timpului ți includ atât munca, cât și diferite activități recreative.

Pentru un plan de recuperare bine stabilit se iau în considerare nevoile individuale ale fiecărui client, necesitățile cele mai urgente, dar și dorințele acestuia. Prin definiție ocupația reprezintă ansamblul activităților zilnice pe care fiecare dintre noi le realizăm cu scopul de a ne îngriji, de a ne păstra independența, în scopuri caritabile și de folos în domeniul societății, dar și diferite activități de petrecere a timpului liber în scop recreativ.

Dacă ne gândim la terapie ca și o definiție, aceasta ar reprezenta tratamentul unei afecțiuni sau a unei dizabilități, o diminuare a unei anumite patologii acolo unde circumstanțele nu permit o recuperare totală. Reabilitarea și reinserția clienților cu dizabilități în domenii socio-profesionale sau în diferite activități recreative sunt obiective principale ale terapiei, iar metodele terapeutice sunt de o varietate multiplă, cuprinzând viziunea conform căreia omul este privit ca o entitate bio-psiho-socială.

Menținerea stării de sănătate, dezvoltarea capacităților de adaptare sau însușirea anumitor abilități necesare păstrării independenței au constituit adevărate provocări pentru elaborarea de metode terapeutice personalizate, individualizate astfel încât eficacitatea lor să fie concretă, maximă și aplicată nevoilor actualizate ale indivizilor.

Toate aceste activități zilnice, terapia ocupațională le folosește pentru prevenirea, facilitarea și obținerea dezvoltării normale și a activității funcționale, precum și pentru obținerea maximului de independență al fiecărui individ.

Clienții care beneficiază de serviciile terapeutului ocupațional sunt cei care din diferite motive, de natură individuală, cum ar fi dizabilitatea, sau din motive sociale și culturale întâmpină un anumit grad de restricționare în ceea ce privește participarea la viața comunității. Terapeuții ocupaționali cred că participarea la activitățile vieții cotidiene poate fi susținută sau restricționată de abilitățile cognitive, fizice sau afective ale individului si de caracteristicile ocupației sau mediilor fizice, sociale și culturale.

Prin urmare practica terapeutică se axează pe asistarea persoanelor, îndrumarea și inițierea acestora în vederea schimbării unor aspecte legate de persoana lor, de ocupație ori de mediu sau o combinație a acestora în vederea obținerii unei satisfacții maxime pe plan personal, profesional și social.

Un obiectiv bine realizat are ca și consecințe creșterea încrederii în sine și a independenței clientului, reintegrarea lui într-un mediu social corespunzător, redarea condiției de normalitate a clientului sau posibilitatea adaptării mediului în funcție de necesitățile patologiilor ce nu permit recuperare completă.

Programul de terapie poate fi realizat în așa măsură încât să acopere integral timpul bolnavului sau să faciliteze participarea lui la acțiuni de natură recuperatorie individuală, dar mai ales de grup, care implică o lărgire a sferei de interacțiune și comunicare, adaptare și colaborare a clientului, încurajând astfel sentimentul de independență, de inițiativă și de acțiune, care creează clientului echilibrul necesar între tendința de dependență față de terapeut și păstrarea propriei voințe.

Un rol important îl constituie încurajarea persoanelor cu diferite probleme în sfera capacității lor de funcționare, pentru a-și dezvolta însușiri, abilități și calități corespunzătoare perioadei individuale de dezvoltare, dar și susținerea motivațională a acestora, care are o deosebită importanță în dezvoltarea funcțiilor volitive, facilitând astfel participarea voluntară în programul de terapie.

Acest lucru implică, din partea terapeutului, dobândirea de cunoștințe vaste și învățarea unor principii generale aplicabile diferitelor arii de funcționare, spectrul de acțiune fiind vast, cuprinzând de la probleme fizice până la probleme din domeniul psihic, cognitiv, psihologic și psihosocial.

Toate aceste aspecte ale terapiei ocupaționale implică formarea unor echipe pluridisciplinare, munca în echipă și colaborarea terapeuților cu diferite cadre medicale, psihologi și psihiatri. De asemenea nivelul educațional al terapeutului trebuie să includă o largă sferă de cunoștințele medicale, sociale, psihologice și profesionale, care îi pot oferi acestuia atitudinile, abilitățile și cunoștințele necesare exercitării profesiunii la cele mai înalte standarde de performanță.

Oferirea acestor servicii presupune o arie largă de desfășurare, mergând de la domiciliul clientului și până la spitale, clinici de reabilitare și recuperare, centre de îngrijire a sănătății, centre de detenție, de acomodare, școli, anumite instituții și cabinete private, azile și centre sanatoriale, solicitându-se atât în mod individual, cât și la cererea aparținătorilor sau membrilor de familie, care nu implică direct acordul persoanei în cauză.

Ca și domeniu de aplicare, terapia are metode aplicabile în mod diferit, mergând de la ramura pediatriei până la geriatrie. Acestea cuprind planuri de recuperare pe termen scurt sau pe termen lung, caz în care este nevoie de o reabilitare mai complexă. De la domiciliul clientului, până la grădinițe, școli, spitale, centre de recuperare specializate, clinici, dispensare, diverse service sociale și chiar închisori, terapeutul lucrează cu absolut orice categorie de vârstă și sex, ținând cont în egală măsură de fiecare dizabilitate în parte și tratând cu aceeași seriozitate fiecare acțiune întreprinsă pentru obținerea obiectivelor propuse.

Beneficiarul terapiei poate fi atât un copil cu dificultăți de adaptare sau cu probleme psihice, un adult cu retard mental, diferite persoane care se luptă cu dependența sau copii ori adulți cu sechele motorii, persoane care în urma unui atac cerebral ajung în stadiul de a-și readapta mediul înconjurător la necesitățile personale noi apărute, copil al străzii care se luptă cu marginalizarea, izolarea și imposibilitatea îmbunătățirii situației sociale, persoane cu dereglări emoționale, chiar și persoane de vârsta a 3-a care se confruntă cu singurătatea, cu lipsa ocupației, bolnavi neurologici, bolnavi care au suferit amputații, bolnavi cu afecțiuni senzoriale, arși, copii cu tulburări de dezvoltare neuromusculară și multe alte cazuri conferă domeniului de terapie un spectru larg de acțiune și o metodologie vastă de elaborare și aplicare a metodelor și planurilor de recuperare.

Aceste servicii oferite de terapie se bazează pe practica centrată pe client, concept care se realizează prin colaborarea și cooperarea cu membrii familiei, a asistenților personali, a comunității sau a altor categorii profesionale, ADL-urilor individuale ce implică componente cognitive senzoriale, motorii, de limbaj, comunicare si relații sociale, pe planificarea de obiective SMART (SPECIFIC –MĂSURABIL – REALIZABIL – REALIST – MĂSURABIL ÎN TIMP), pe termen scurt sau lung al programului de recuperare, dar și intervenții de tip adaptativ, educațional, de consiliere sau compensatorii cu rol în facilitarea independenței in activitățile de îngrijire și reducerea stresului și anxietății legate de îndeplinirea sarcinilor zilnice. În practica terapeutică parametrii tratamentului sunt dați în primul rând de dizabilitatea clientului, iar variantele și diversitatea metodelor folosite depind de cunoștințele, experiența și imaginația terapeutului.

De la activități ca ergoterapie și până la grădinărit, muzică, sport, diferite jocuri, dans, îngrijirea animalelor de casă, terapeutul îmbină unul sau mai multe din aceste ocupații, cu scopul de a stabilii cele mai viabile soluții, care să poată ducă la obținerea performanței clientului, la îmbunătățirea independenței acestuia sau la compensarea unor dizabilități funcționale. Grija față de sine, munca, sportul sau orice alte activități, pe care clientul le consideră relaxante, sunt activități terapeutice prin care se realizează performanțe individuale, dar și modalități terapeutice ce facilitează interacțiunea clientului cu mediul înconjurător, deoarece în terapie omul este privit în ansamblul său, ca un întreg, a cărui activitate armonioasă depinde în mare măsura de interacțiunea dintre elementele fizice, psihice și socioculturale și de mediul înconjurător. Din această perspectivă a terapiei, ocupația se referă și la lucrurile obișnuite, familiare și uzuale pe care indivizii le realizează în viața de zi cu zi.

În cadrul unei terapii eficiente individul este văzut ca și o persoană, și nu ca un obiect, i se garantează respect, egalitate și libertate de alegere, indiferent de gradul de handicap pe care îl prezintă. De asemenea, terapeutul se angajează să respecte și să apere drepturile pacienților, demnitatea acestora, asigurându-se totodată de păstrarea unicității fiecărui individ în parte.

Pe tot parcursul terapiei, clientul este asigurat de empatia, onestitatea și corectitudinea terapeutului, acesta respectând valorile și stilul de viață al fiecărui client în parte. În relația terapeut – client un rol important îl constituie înțelegerea clientului în contextul său personal, respectându-se dorințele, nevoile și necesitățile clientului, precum și independența acestuia, clientul exercitându-și dreptul de a alege ceea ce i se oferă în cadrul terapiei ocupaționale.

Într-o afecțiune de natură psihică, gradul de libertate al individului este scăzut față de situația lui anterioară și deci intervenția terapeutică presupune un grad mai mare de creștere a independenței și a abilităților de comunicare. Terapia ocupațională presupune adoptarea de modalități menite să corecteze dizabilitatea și urmările ei, dar și dezvoltarea abilităților noi de adaptare în vederea recuperării clientului, cât și a valorificării potențialului restant, astfel încât clientul să poată fi reintegrat în activitățile domeniului familiar, social și profesional, el funcționând la potențialul maxim oferit de condiția sa.

Orice plan de terapie implică un anumit proces în care obiectivele sunt stabilite atât pe perioadă scurtă, cât și pe perioadă mai lungă de timp. În tot acest timp terapeutul stabilește diferite programe de activități prin muncă, joc sau alte modalități de petrecere a timpului, menite să crească atât participarea subiectului, cât și performanța acestuia în îndeplinirea sarcinilor.

Un proces terapeutic bine organizat cuprinde trei aspecte esențiale, și anume evaluarea, tratamentul și consultanța. În faza evaluării terapeutul culege date și informații, atât despre persoana, referitor la gradul de dizabilitate al acesteia, cât și despre mediul în care acesta își desfășoară activitatea, analizând casa, locul de muncă sau școala, respectiv dorințele, nevoile si necesitățile acesteia, în raport cu capacitățile lui.

O evaluare corectă implică obținerea unui plan de intervenție cât mai concretizat pe nevoile acute ale clientului, respectiv elaborarea unui tratament, a unor intervenții bazate pe metode terapeutice specifice nevoilor în cauză.

In cadrul consultanței, terapeutul sfătuiește, instruiește și oferă indicații clienților sau membrilor familiei, în vederea creării posibilităților ca aceștia să poată să-și desfășoare activitățile cât mai independent posibil, atât din punct de vedere fizic cât și psihic. Un aspect important de menționat este că pentru obținerea performanței ocupaționale, un rol esențial îl are evaluarea corectă în ceea ce privește persoana și mediul, în raport cu gradul de deficiență pe care aceasta îl prezintă .

Interviul, observația, testele standardizate și activitățile practice sunt instrumente utilizate in terapia ocupațională cu scopul de a facilita atingerea obiectivelor propuse în cadrul atât a terapiei individuale, cât și de grup. Pentru a promova sănătatea și starea de bine, terapia ocupațională se aplică în fiecare domeniu din viața cotidiană. Prin intermediul ocupației, terapeuții ocupaționali facilitează participarea indivizilor la activitățile de zi cu zi, aceștia folosind mai multe tipuri de terapii, cum ar fi terapia prin învățare, ludoterapia, ergoterapia, meloterapia, terapia prin activități de tip recreativ și multe alte forme de antrenare a indivizilor în diferite ocupații. Toate aceste activități sunt un mijloc de exprimare și dau persoanei în cauză posibilitatea expunerii sentimentelor sau a trăirilor interioare referitoare la ceea ce a văzut, imaginat sau experimentat, prin intermediul creațiilor finale.

De asemenea acestea implică gândire, alegere, planificare, decizie din partea persoanei antrenate în activitate, iar la finalul îndeplinirii sarcinilor, persoana experimentează sentimentul de realizare, împlinire și de satisfacție ca urmare a obținerii rezultatului, care poate fi atât o jucărie, un desen, un obiect util, cât și pur și simplu reușita în a depăși anumite obstacole, frici, temeri, prin angajarea în activitățile cerute.

Rezultatul programului terapeutic poate aduce un sentiment revigorant, oferind participantului un simț al încrederii în sine mai dezvoltat, un simț al dezvoltării personale, ceea ce contribuie la structurarea rolului unei persoane și al statutului ei în societate. De la deprinderi cognitive, fizice și motorii, până la creșterea încrederii în sine și a stabilității pe plan emoțional, atât copiii, cât și adulții implicați în terapie învață elementele de bază în interacțiunea cu membrii familiei, cu grupurile din care fac parte sau cu alți copii sau parteneri, fiecare după caz, dezvoltând astfel relații sociale și de adaptare la viața de zi cu zi.

Terapia ocupațională se aplică în toate domeniile vieții cotidiene și pe diferite criterii de vârstă și afecțiuni. Ca și un argument în terapia problemelor legate de vârsta timpurie, țin să menționez ca perioada copilăriei este marcată de momente cruciale pentru succesul de mai târziu, intervenția adultului având un caracter fundamental.

Educația timpurie vizează implicarea adultului în dezvoltarea psihică și comportamentală a copilului între naștere și până la vârsta de 6 sau 7 ani. Copilul începe să se dezvolte și să învețe de la naștere și până la vârsta adultă, continuând cu un proces de perfecționare până la bătrânețe, însă în copilăria timpurie, fenomenele și activitățile acestei perioade au un caracter definitoriu și de o importanță majoră în dezvoltarea personalități și în obținerea unui fundament sănătos de dezvoltare armonioasă. Conceptual de dezvoltare cuprinde traseul individului de la naștere și până la moarte, motivele, procesele, modificările prin care persoana trece în interacțiunea ei cu mediul și cu ceilalți.

Procesul creșterii se desfășoară în diferite etape de dezvoltare de la primele semne de dezvoltarea cognitiva, fizică și până la nivel psihosocial:

– Dezvoltarea fizică – presupune modificări în lungime, greutate, modificări ale organelor interne a structurii și funcției creierului cu implicații directe asupra abilităților motorii.

– Dezvoltarea cognitivă – implică modificări la nivelul gândiri, memoriei, limbajului și la nivel de percepție.

– Dezvoltarea psihosocială – este strict legată de relații, personalitate și emoții.

Creșterea, maturizarea și învățarea sunt termeni cheie în evoluția copilului și presupune:

modificări la nivel celular și al dezvoltării țesuturilor, dacă ne referim la creștere;

procese ireversibile dacă vorbim de maturizare, procese care au loc atât la nivel comportamental cât și la nivelul organelor interne, maturizarea fiind definită ca “o succesiune cu determinare înnăscută de creștere și schimbare care este relativă independent de evenimentele externe”.

iar dacă ne referim la învățare, aceasta poate fi văzută ca o schimbare în comportament ca rezultat al interacțiunii și al experienței dobândite în urma participării în cadrul activităților ce țin de acest domeniu, permițând adaptarea în condiții diferite și circumstanțe noi ale vieții cotidiene.

Terapia ocupațională presupune însușirea unor noi abilități, învățări comportamentale și adaptarea individului prin intermediul ocupațiilor, metodelor interactive folosite, în planurile de recuperare folosindu-se mai multe modalități de învățare cum ar fi :

învățarea prin condiționare, unde clientul este asistat și îndrumat și unde anumite reacții se pot învăța și dobândi datorită interacțiunii și modificărilor la nivelul mediului și la nivel interacțional.

învățarea prin artă, prin muzică, prin diferite activități recreative ce aduc un plus de evidențiere a aspectului social, a integrării sociale a copilului, a educației acestuia pe cale afectivă, obținând performanțe remarcabile în dezvoltarea copiilor prin aceste procedee ce implică maturitatea la nivel socio-afectiv.

Acest aspect al integrării sociale și relaționale presupune antrenarea copilului în obținerea unor obiective de relaționare și de acceptare a sinelui și a celorlalți, de creștere a simțului responsabilității, de stabilire a unor atitudini de respect, colegialitate și de conștientizare a identității proprii prin stimularea capacității de creație și educarea capacității voliționale de a forma deprinderi și obișnuințe în urma cărora să beneficieze de o dezvoltare deplină a personalității lui.

„Dezvoltarea cognitivă reflectă abilitatea copilului de a înțelege relațiile dintre obiecte, fenomene, evenimente și persoane dincolo de caracteristicile lor fizice”.

„Practic înțelegerea acestor relații se traduce în capacitatea copilului de a rezolva probleme , de a gândi logic, de a asimila și utiliza cunoștințe despre mediul înconjurător și despre lumea în care trăiește, precum și de a avea noțiuni matematice de bază”.

Dezvoltarea cognitivă oferă copilului posibilitatea folosirii regulilor de joc specifice vârstei de doi ani, cum sunt jocurile practice, de explorare și de manipulare de obiecte, însă după perioada aceasta se dezvoltă capacitatea copilului de a diferenția realul de imaginar și atunci structura jocului se modifică, apar regulile, scopul jocului și rolurile interpretate de către aceștia sau de către partenerii lor de joc.

Jean Piajet afirmă că jocul simbolic favorizează retrăirea momentelor preferate ce au avut impact în impresionarea profundă a copilului prin “asimilarea realului la eu”.

Jocul este modalitatea copilului de a crea o lume a lui în care transpun problemele ce le întâlnește în viața zilnică, încercând prin asta să înțeleagă realitatea și să trăiască experiențe transpuse de la nivel real la nivelul necesităților eului propriu – interpretează roluri, se implică și improvizează, retrăind momentele experimentate la un nivel maxim, asemenea unei persoane.

La vârsta de trei ani, copilul este încă captivat de jocul cu obiecte, preferă rolurile singulare, izolate, alegând un anumit obiect preferențial. Treptat începe să interacționeze cu alți copii, cooperând în realizarea rolurilor de grup cum ar fi: “mergem la doctor“, “la picnic”, “eu sunt prințesa, tu ești regele”.

Uneori jocul presupune o înlănțuire logică de evenimente alte ori sunt conduse de imaginație, însă absolut orice rol interpretat permite copilului experimentarea diferitelor comportamente sociale care ulterior vor fi transpuse în viața reală și au o contribuție majoră în adaptarea și în îndeplinirea sarcinilor zilnice .

După patru ani, copiii devin preocupați de reguli, de păstrarea ordinii și respectarea anumitor principii ale jocului, conștientizând mai mult realitatea transpusa în joc, având anumite preferințe accentuate și stabilind o anumită interacțiune cu alți copii sau grupuri care au aceleași preocupări.

In funcție de problemele de adaptare ale copilului, terapeutul ocupațional stabilește jocuri, activități recreative și educaționale menite să stimuleze cogniția copilului prin jocuri de rol sau prin activități de grup, ce vor stimula creativitatea, dorința de implicare și curiozitatea, având ca obiectiv final stabilirea unor patternuri comportamentale ce favorizează adaptarea și participarea la activitățile corespunzătoare.

Acest proces de dezvoltare poate fi puternic influențat de apariția trăirilor anxioase, de tulburările de comportament de angoasă caracteristică fricii, de evitarea situaților interacționare și de refuzul participării la activitățile educaționale și recreative specifice nivelului de vârstă. Apariția anxietății se manifestă prin diferite forme și la un grad de intensitate diferit, în funcție de fiecare individ și de particularitățile acestuia.

Suferința copilului cu anxietate este evidenta la toate nivelele lui de dezvoltare, de la fizic, la comportamental și cognitiv, fiind manifestată atât în situații individuale, cât și de grup. De la semne fizice cum ar fi adoptarea unei poziții de frică, la tulburări de limbaj, de exprimare, refuzul comunicării, tulburări la nivel somatic – insomnii, anorexie sau polifagie, și până la nivel comportamental unde se pot observa o serie de reacții de frică exagerată, de teamă, de apărare nemotivată, tresăriri, atenție anxioasă, evitarea confruntării și rezistență la interacțiunea cu alte persoane, până la dificultăți de autocontrol, respingere, izolare față de alți copii sau alte persoane, dar și o teamă de separare nejustificată în situații normale de participare la activități educaționale și recreative în procesul educației acestora.

Anxietatea implică o serie de transformări ale normalului, iar terapia ocupațională presupune identificarea acestora și elaborarea unor planuri de intervenție personalizate, în funcție de nevoile individuale ale copilului.

Pe lângă terapia individualizată, terapeutul stabilește și un program de colaborare cu familia copilului, realizând medierea relației părinte – copil și consilierea acestora în vederea colaborării comune în aplicarea planurilor de intervenție.

Terapia ocupațională, jocurile de rol, desenul, muzica, activitățile de timp liber sunt strategii de intervenție adaptate particularităților copilului, prin care se urmărește de către terapeut dezvoltarea abilităților și competentelor sociale ale copilului, dezvoltarea relațiilor cu alte persoane, a independenței copilului, creșterea motivației, a încrederii, a libertății de exprimare prin joc sau diferite activități menite să restabilească echilibrul în comportamentul și dezvoltarea copilului.

Cele mai utilizate metode în terapia ocupațională implică jocul, colaborarea terapeut – copil prin diferite jocuri de rol, activități recreative și educaționale, ce implică antrenarea lor în efectuare unor sarcini asistate. Din categoria acestor jocuri aplicate putem aminti:

jocuri ce dezvoltă motricitatea – acestea dezvoltă coordonarea, echilibrul, motricitatea fină și globală:

– 3 – 5 ani: tricicleta, mingi, cercuri, jocuri de manipulare cu obiecte de dimensiuni diferite

– 5 – 7 ani: role, discuri zburătoare

jocuri pentru imaginație și creativitate:

– 3 – 5 ani: plastilina, tamburine, instrumente muzicale, creioane, acuarele

– 5 – 7 ani: lut, foarfece, perforatoare

jocuri pentru dezvoltarea afectivității – implică folosirea jucăriilor ce ajută la exprimarea afecțiunii, tandreței, uneori și a agresivității:

– 3 – 5 ani: apa, nisip, jucării de plus

– 5 – 7 ani: marionete ce pot fi mânuite și pot interpreta jocuri de rol cu caracter educațional.

jocuri pentru dezvoltarea imitației – acestea permit exprimarea realității prin transpunerea ei în activități de joc, astfel copilul adopta comportamente noi care îi permit flexibilitatea exprimării trăirilor agreabile, plăcute, dar și de frică, angoasă, ajungând în final să accepte și să experimenteze diferite stări emoționale în vederea reușitei în gestionarea lor:

– 3 – 5 ani: obiecte tăioase, ascuțite, mai mari ca dimensiune, ce permit manipularea lor cu ușurință și accesorii ce-i permit asemănarea cu altcineva

– 5 – 7 ani: obiecte ce pot fi utilizate pentru diferite jocuri – de-a doctorul, fermă, garaj

jocuri ce dezvoltă capacitatea senzorială și intelectuală – folosirea activităților în care copii asamblează, memorează, reflectă și raționalizează, orice activitate care are la bază operațiile mentale:

– 3 – 5 ani: jocuri de asamblare, constructive, de ordonare

– 5 – 7 ani: jocuri de clasare, table, cifre, litere magnetice, puzzle

Pentru un copil cu anxietate, reușita colaborării în îndeplinirea sarcinilor este obiectivul primordial. Un rol important îl joacă crearea cadrului ambiental, a împrejurărilor și a activităților corespunzătoare, care să stimuleze curiozitatea și dorința copilului de a se implica, trecând astfel dincolo de stările anxioase ce-l împiedică să trateze cu normalitate circumstanțele firești în care se desfășoară orice gen de activitate educațională sau recreativă.

Aceste modalități de intervenții prin joc “trebuie să permită copilului, indiferent de gradul său de dezvoltare și de capacitățile sale individuale, să se joace cu plăcere și, în același timp, să învețe. Jocuri diverse înseamnă mai multe capacități, înseamnă curiozitate, înseamnă dezvoltare”.

Conceptual de terapie centrat pe nevoi individuale pune accentul pe dezvoltarea capacităților, atitudinilor de a trăi și de a se implica în activități împreună cu ceilalți precum și în activități individuale, de a gestiona emoțiile, creând astfel un mediu de dezvoltare socio-emoțional armonios; de asemenea vizează dezvoltarea fizică prin antrenarea clienților în activități de sport, de timp liber cu caracter recreativ, vizând în mod direct motricitatea fină și grosieră, dezvoltarea capacităților de învățare prin stimularea interesului, a creativității, a curiozității și acțiunii, dar și modalitățile terapeutice de aplicare a metodelor ce favorizează dezvoltarea cognitivă, a limbajului și a comunicării, cu atât mai mult pentru copii cu un grad ridicat de anxietate, terapia presupunând programe interactive și colaborare între copil – terapeut – părinte în vederea atingerii obiectivelor stabilite în funcție de dificultățile de adaptare pe care le prezintă fiecare client în parte.

Există corelații semnificative între dezvoltarea intelectuală și mediul stimulativ, deoarece se știe faptul că copiii au o dezvoltare afectivă și o receptivitate specială față de stimulii din jur, ei fiind ușor influențați de informațiile primite și de calitatea procesării acestor informații. Rolul terapeuților este de a organiza intervenții cu caracter formativ, pentru a valorifica această receptivitate, și nu în ultimul rând, de a observare diferitele dizabilități sau bariere în dezvoltare, fapt ce constituie punctul cheie în elaborarea planurilor de recuperare.

Terapia la nivelul educației sau a timpului liber în copilăria timpurie, trebuie să se concentreze pe o abordare holistică, cu integrarea serviciilor de educație timpurie, având ca partener jocurile, cărțile și ținând cont de faptul că acești stimuli, o dată bine receptați, vor valorifica potențialul pe care îl va avea copilul ulterior.

Dezvoltarea socio-emoțională, a abilităților sociale, a comportamentelor centrate pe sarcină sunt obiective ce duc la ușurarea incluziunii copiilor în sarcini, ocupații și roluri, care ulterior se transformă în activități sociale vitale pentru independența acestor copii. În diminuarea acestor bariere și în atingerea obiectivelor la acest nivel un rol important îl constituie identificarea dificultăților și crearea unei relații copil – familie – terapeut, care este esențială din punct de vedere al continuității planului de recuperare.

Abordarea holistică a copilului cu nevoi speciale presupune atât stimularea dezvoltării fizice, a limbajului, a comunicării, dezvoltarea cognitivă și socio-emoțională, centrată pe client, cât și dezvoltarea globală a acestuia, în contextual interacțiunii cu mediul natural și social.

Terapia aplicată copilului cu dificultăți în adaptare, presupune recunoașterea atât a particularităților de vârstă și individuale, cât și ale anxietății însăși, care întrerupe lanțul interacțiunii normale, principiile terapeutice aplicându-se în acest sens ținând cont de faptul că fiecare copil, indiferent de nivelul de afecțiune, trebuie să aibă oportunități egale de a se juca, de a învăța și de a se dezvolta conform potențialului său.

Terapia copilului cu anxietate implică dezvoltarea capacității de a interacționa cu alți copii, cu adulții, cu mediul, de a încuraja explorările, experiențele noi, a atitudinilor, a conduitelor și a deprinderilor noi necesare dezvoltării integrale și armonioase a personalității copilului. În cazul copiilor cu un grad mare de anxietate secreția de cantități mari de hormoni ai stresului, cortizoni, afectează capacitatea cognitivă și de interacțiune între ei și mediu și la nivel social.

“Jean Piajet identifică patru stadii în dezvoltarea cognitiva a copilului asociate cu perioade de timp dar care diferă de la individ la altul. Menționăm : stadiul senzoriomotor 0-2 ani în care inteligența ia forma acțiunilor motorii, stadiul preoperator 3-7 ani caracterizat de inteligență intuitivă naturală, stadiul operator 8-11 ani logic, dar dependent de referenții locale, stadiul formal 12- 15 ani care implică gândirea abstractă”.

În urma cercetărilor lui Jean Piajet s-a ajuns la concluzia că dezvoltarea cognitivă este “facilitată de oferta de activități și situații care angajează și presupun adaptare (asimilare și acomodare).

Terapia centrată pe copil, pe nevoile individuale ale acestuia, presupune o bună cunoaștere a particularităților psihofizice ale acestuia, o bună cunoaștere a temperamentului, a capacităților, deprinderilor, intereselor, a potențialului intelectual și a trăsăturilor de personalitate.

Terapia individualizată presupune adaptarea obiectivelor, a mijloacelor terapeutice și a metodelor de intervenție, în funcție de particularitățile bio-psiho-socio-culturale ale fiecăruia. Centrarea pe copil presupune construirea unor experiențe de participare, învățare și adaptare pozitivă, ceea ce facilitează dezvoltarea și integrarea copilului cu anxietate în mod progresiv în activitățile educaționale sau interactive specifice vârstei.

Prin interacțiunea terapeut – copil se dezvoltă capacitatea de cooperare, copii învață să se ajute și interacționează între ei, îmbunătățind performanțele proprii, crescând deopotrivă competențele sociale, de relaționare cât și abilitățile necesare activităților educative sau recreative.

Deși terapia presupune o serie variată de modalități de tratament ce pot fi aplicate clientului, lista fiind destul de numeroasă, pentru obținerea de rezultate pozitive este important ca terapeutul să aleagă acele modalități de lucru ce se aplică cel mai bine clientului în funcție de diagnosticul său, bazându-se mai mult pe colaborarea cu acesta în îndeplinirea sarcinilor, pe mobilizarea lui în procesul terapeutic și pe motivarea acestuia în a-și focaliza efortul în păstrarea unei atitudini de învățare. Dacă clientul nu este deja motivat în implicarea în acest proces, atunci relația terapeut – client devine crucială, reprezentând ea însăși mai mult de jumătate din procesul terapeutic.

Terapia conține atât o fază de implicare, cât și o fază de învățare a noilor comportamente. Prin reușita implicării clienților, aceștia vor fi motivați în a învăța diferitele metode terapeutice ce-i vor ajuta în obținerea rezultatului dorit. Putem spune că baza unui proces terapeutic nu constă în implementarea anumitor tehnici, ci mai degrabă antrenarea clienților în folosirea acestora cu scopul obținerii rezultatului dorit.

Performanța în terapie este direct influențată de implicarea clientului, deoarece dacă acesta se simte demoralizat și își antrenează o mentalitate de genul că nimic nu va funcționa, atunci, tocmai din aceste motive, nici nu se va implica, adoptând o atitudine pasivă și așteptând ca terapeutul sa îi rezolve problemele. De o maximă importanță pe tot procesul terapeutic este menținerea unei atitudini de învățare, a concentrării asupra rezultatelor ce se doresc a fi obținute și a abordării unei mentalități noi de a învăța din greșeli și de a persista în efectuarea sarcinilor, adoptând o atitudine deschisă de învățare și de colaborare. Terapeutului îi revine sarcina de a distrage clientul de la părțile negative ale dizabilității prezentate și de a-l determina constant pe acesta în a vedea abilitățile și potențialul lui de schimbare prin însușirea unei atitudini optimiste și încrezătoare.

O dată ce clientul a fost antrenat cu succes în acceptarea și implicarea în procesul de terapie, putem vorbi de abordarea unor modalități de învățare prin care clientul să îndeplinească cerințele terapeutice, cum ar fi :

realizarea unui spațiu de lucru și a unei atmosfere de empatie;

crearea unor experiențe care să aducă modalități noi de învățare sau de abordare de noi comportamente;

crearea dialogurilor constructive, ce au în perspectivă abordarea clientului din punct de vedere existențial, constructiv, cognitiv;

realizarea unor activități recreative sau a unor strategii de autocunoaștere, de dobândire a noilor abilități de antrenare a acestora în activități de realizare a sarcinilor impuse;

încurajarea unei atitudini comunicative și de suport moral în care clientul să se simtă liber în a se exprima și în a-și comunica trăirile interioare;

implicarea clientului în sesiuni de învățare diferite atât la nivel individual cât și la nivel de grup, prin integrarea acestuia și încurajarea colaborării și comunicării în grup sau în mod individual.

Pentru atingerea obiectivelor propuse și a performanței dorite este vital ca terapia și tehnicile folosite să fie cât mai flexibile, adaptate la client și nu invers, respectiv adaptarea clientului la un anumit gen de terapie sau stil. Tehnicile de lucru, de relaxare, de implicare în diferitele activități, toate acestea vor da rezultatele dorite atunci când aplicarea lor se va face în acord cu nevoia urgentă a clientului.

Implementarea unei mentalități terapeutice nu este atât un tratament, cât antrenarea clientului în condiții de acceptare, participare și învățare a noilor comportamente, abilități și oportunități ce duc la creșterea performanței acestuia în toate domeniile vieții sale.

2.2. Cadrul teoretic al anxietății

Anxietatea se poate explica ca fiind trăirea și reacția persoanei la stimulii externi, este o stare caracterizată de teamă, tensiune psihică și îngrijorare nejustificată de ceva anume, care poate provoca astfel de sentimente, de gen iritabilitate, neliniște, lipsă de încredere, urmate de o serie de reacții neurovegetative.

Ca și definiție, anxietatea este „o teamă difuză, fără obiect bine precizat. Subiectul trăiește o încordare continuă, simțindu-se permanent amenințat. El este foarte nervos și de multe ori nu realizează de fapt ce anume îl sperie atât de tare”.

Sunt situații în viață când fiecare dintre noi am experimentat teama sau situații de tensiune, însă pentru o persoana anxioasă această frică și neliniște permanentă și irațională se resimte în mod insistent, împiedicând persoana să se adapteze în mod normal la viața de zi cu zi, în special pe fondul că teama resimțită nu are nicio justificare, ea manifestându-se în absența unui pericol adevărat.

Sentimentul de insecuritate și lipsa de încredere, îngrijorarea și teama accentuată împiedică individul de la a duce o viață normală, el anticipând pericolul la orice pas, în anumite situații simplul gând de a parcurge ziua provocând pentru această persoană un intens sentiment de frică și neliniște.

Anxietatea este deci o “teamă fără obiect”, o stare de “aprehensiune subiectivă intensă doar gândindu-se la probabilitatea unei amenințări iminente, indiferent dacă în cele din urma aceasta se materializează sau nu”.

O persoană anxioasă resimte o serie de modificări la toate nivelele:

la nivelul cognitiv, responsabil cu procesarea informației anxietatea se manifestă prin îngrijorare, preocupări intense;

la nivel emoțional sau afectiv, referitor la trăirile pacientului, manifestul se realizează prin teamă, neliniște, iritabilitate;

la nivel fiziologic, cuprinzând toate modificările care au loc în organismul uman, anxietatea se manifestă prin tensiune musculară, tremurături, palpitații, respirație rapidă, mâini reci sau umede, greață, puseuri de căldură, stare de rău, gol în stomac, agitație, senzație de paralizie

la nivel comportamental, incluzând acțiunile motorii voluntare, prezența anxietății se face prin evitarea situațiilor, fugă, refuz de colaborare, refuz de implicare, adaptarea unei atitudini de resemnare și retragere.

Persoana afectată de anxietate se află în continuă alertă, manifestă teamă și agitație, tulburări de somn, palpitații, paloare, scăderea randamentului intelectual, fiind caracterizată de o stare de neliniște și apăsase, de sentimente de insecuritate și teamă, ea anticipând nenorociri sau catastrofe iminente, din păcate toate aceste trăiri având ca rezultat imposibilitatea adaptării la viața de zi cu zi.

O intervenție eficientă prin terapie ar consta în învățarea și practicarea unor strategii alternative de adaptare, prin implementarea unui comportament terapeutic la nivel cognitiv, emotiv și comportamental.

Tipurile de tulburări de anxietate:

Anxietatea de separare

Se manifestă atunci când, în special în cazul copilului, persoana este luată de lângă persoana de care este atașată emoțional. Este mai des întâlnită în rândul copiilor mici, aceștia fac tot posibilul prin plânset, crize și rugăminți să împiedice separarea lor de cei dragi, fie în momentul începerii grădiniței, fie în diferitele circumstanțe în care sunt separați pentru o scurtă durata de timp de părinți, și în mod special de mama. Intensitatea și tipul anxietății depind de vârsta copilului și de relația dintre el și aparținător.

Anxietatea generalizată

Acești copii sunt descriși ca fiind permanent îngrijorați de ceva, de jucării, de familie, de situații, de prieteni, practic de absolut tot ce captează atenția persoanei în cauza, pe o perioadă mai lungă de timp și în mod constant.

Fobia socială

Copiilor în cauză le este frică de orice mediu nou și nefamiliar, de persoane străine, de locuri publice unde au loc diferite întâlniri. Se tem tot timpul de o evaluare negativă din partea celorlalți, evită să vorbească, să se implice, sa creeze relații, evită discuțiile și refuză să facă orice altă activitate de teamă ca vor fi umiliți. De obicei se ascund, fug, prezentând și o serie de manifestări somatice de gen senzație de greață, tremurături, palpitații, transpirații, fiind foarte puțin implicați în activități recreative, neavând prieteni mulți și prezentând un grad redus de abilități sociale.

Fobia specifică

Se manifestă printr-o frică persistentă și irațională, legată de un obiect, un animal, de o situație anume, de înălțimi, de lift, deci în mare măsură interferează cu circumstanțele din viața de zi cu zi. De obicei acești copii evită stimuli de acest gen sau situația care provoacă teama, iar în cazul în care nu o pot evita, copilul acceptă situația, dar cu un grad ridicat de anxietate. De cele mai multe ori aceste situații stresante restrâng viața clienților, ducând la izolare și refuz.

Fobia școlară

Cuprinde un set de comportamente asociate tulburărilor anxioase în care copiii refuză să meargă la școală, resping colectivitatea și activitățile educaționale printr-o serie de manifestări comportamentale cum ar fi agresivitate, plâns, grețuri, dureri de cap, pierderea cumpătului. Problema poate fi tratată aplicând terapii din cadrul celorlalte tulburări de anxietate, dar poate să cuprindă și terapia de familie, prin care se va viza implicarea părintelui în educația și integrarea copilului.

Tulburarea de panică

Este mai frecvent întâlnită în perioada adolescenței și de obicei se pune acest diagnostic după mai multe episoade de atacuri de panică repetate și însoțite de simptome somatice cum sunt amețeala, tremur, transpirație, palpitații. De obicei copiii care suferă de tulburare de panică evită locurile aglomerate, sălile de clase, sălile de cinema, spațiile închise, mijloacele de transport, având o permanentă teamă că episodul o dată experimentat se va repeta, ei asociind locul sau situația pe care o evită cu apariția manifestării de panică.

Tulburarea obsesiv-compulsivă

Copii cu astfel de simptome prezintă gânduri și obsesii persistente, gânduri imaginare, impulsuri sau anumite comportamente repetitive care sunt realizate ca un răspuns la obsesii și pentru prevenirea evenimentelor negative. Spălatul pe mâini excesiv sau verificarea unor anumite lucruri, ordonatul sau păstrarea tuturor lucrurilor în ordine, toate ocupă un timp semnificativ din timpul clientului și interferează cu obișnuințele zilnice. De cele mai multe ori copii nu recunosc și nu verbalizează natura obsesiilor lor, fie datorită rușinii, fie datorită incapacității de înțelegere a ceea ce se întâmplă, însă problemele o dată depistate de către părinți pot face obiectul programului terapeutic.

Stresul posttraumatic

Apare de obicei fie după un episod traumatizant recent, fie din cauza unui abuz sau șoc din copilărie. Atunci când se trăiesc astfel de evenimente reacțiile de furie și de suferință sunt normale, însă dacă persistă, ele afectează în mod dramatic viața de zi cu zi a persoanei. Gândurile și amintirile situației traumatizante pot fi chiar mai stresante decât situația în sine, și ca urmare intervine refuzul și evitarea locului sau a situației care reamintește trauma.

În general toți copii sunt anxioși la un moment dat, în anumite etape ale dezvoltării lor, acest lucru fiind considerat ca fiind ceva normal. Însă atunci când aceste simptome persistă pe perioade lungi și tind să nu aibă o explicație logică, putem vorbi de apariția anxietății.

De cele mai multe ori acești copii sunt mai legați de părinți, petrec mai mult timp acasă, iar părinții tind sa îi lase pe copii să evite situațiile ce produc anxietatea, prin aceasta însă antrenând menținerea ei. De aceea este important ca procesul terapeutic să cuprindă informarea părinților cu privire la natura anxietății și cu privire la importanța expunerii copilului la circumstanțele care creează disconfortul, pentru a-l ajuta să le depășească, și nu să le evite. Aceste lucruri implică învățarea atât de către părinți, cât și de către copii a tehnicilor și metodelor ce pot fi folosite în momentele de maximă anxietate.

Cei mai mulți specialiști consideră că implicarea părinților în procesul terapeutic îmbunătățesc șansele de menținere a recuperării și de asemenea procedurile stabilite împreună cu terapeutul pot fi mai ușor implementate în toate activitățile de bază ale copilului. O terapie eficientă trebuie să include o combinație între psihoterapie individuală, familială, medicație, consiliere și noi abordări comportamentale.

CAPITOLUL 3. OBIECTIVELE ȘI IPOTEZELE CERCETĂRII

3.1. Obiective generale

familiarizarea și integrarea copilului în ocupație/activitate

implicarea lui în jocurile și activitățile de timp liber

gestionarea corectă a sentimentelor

dezvoltarea expresivității și creativității

stabilirea și inițierea unei colaborări părinte – copil – terapeut în elaborarea și implementarea planului terapeutic personalizat

implicarea familiei în implementarea și continuitatea procesului terapeutic

3.2. Obiective specifice

participarea în mod activ la activitățile de timp liber individuale și de grup

comunicarea cu colegii și educatorii în cadrul activităților educaționale

exprimarea sentimentelor, punerea de întrebări și răspunderea la întrebări

dezvoltarea abilitățile practice în rezolvarea ADL-urilor și a sarcinilor de muncă propusă.

3.3. Ipoteza cercetării

Se presupune că terapia ocupațională este o metodă alternativă de tratament a anxietății prin adoptarea și implementarea de strategii și activități cu impact asupra funcționalității, aptitudinilor și preocupărilor clienților și contribuie la formarea sau ameliorarea disfuncțiilor fizice sau psihice astfel încât să permită adaptarea sau progresul acestora în dobândirea unui anumit grad de independență.

CAPITOLUL 4. METODOLOGIA CERCETĂRII

4.1. Date generale privind subiecții

Copilăria este ceea ce numim noi cea mai frumoasă perioadă a vieții, însă pentru acești copii, care prezintă un grad ridicat de anxietate, fiecare zi reprezintă o nouă provocare, un nou început. Ei au dezvoltat simptome de anxietate cum ar fi rezistența la separare, îngrijorare excesivă, coșmaruri, activitate restrânsă, fobii și diferite crize de comportament.

Asistând la ședințele de terapie și la diferitele activități în ateliere, am purtat o serie de discuții și cu părinții acestor copii, iar ca și priorități pentru ei în recuperarea simptomelor anxioase sunt o listă ce include bucuria, exprimarea fericirii, sociabilitatea, realizarea și deprinderile uzuale.

Prin cazurile ce le voi prezenta voi încerca să descriu, în mod detaliat, câteva dintre problemele acestor copii și strategiile pe care eu consider că le-aș putea recomanda ca și propunere de plan terapeutic în ameliorarea acestor manifestări pentru o mai bună gestionare a temerilor și emoțiilor lor. Sub observație am avut trei cazuri de copii cu vârste cuprinse între 3 și 8 ani, pentru o perioadă de 4 luni, respectiv decembrie – ianuarie – februarie – martie, toți prezentând tulburări de comportament anxios.

4.2. Descrierea instrumentelor de investigare

În vederea obținerii rezultatelor scontate, se folosesc o serie de instrumente prin intermediul cărora se obțin date despre pacient și despre performanțele acestuia în contextul ocupațional.

Pentru o evaluare din punct de vedere ocupațional am folosit următoarele metode de evaluare:

informații medicale obținute din dosarul medical

interviul semistructurat COPM

observația structurată

În stadiul de început, prin studierea dosarului medical al clientului, am colectat date despre caz obținând informații legate de condiția psihologică și medicală a acestuia, și prin discuțiile cu părinții am cules date referitoare la dezvoltarea fizică, emoțională și sociala a copilului, ținând cont de înțelegerea copilului în complexitatea sa și în contextul relațiilor sale.

Referindu-mă la interviul semistructurat C.O.P.M. (The Canadian Ocupational Performance Measure) menționez faptul că este un instrument de evaluare specializat, elaborat pe baza Modelului Canadian al Performanței Ocupaționale, care reflectă perspectiva centrării terapiei pe client, ilustrând interdependența dintre persoană, mediu și ocupație.

C.O.P.M –ul constă dintr-un interviu semistructurat, care se aplică clientului și în urma căruia se identifică problemele de performanță ocupațională în toate cele trei arii ocupaționale principale: autoîngrijire, productivitate și petrecerea timpului liber. Totodată cuprinde și o scală de auto-evaluare (de la 1 la 10), menită să sprijine clientul în evaluarea complexă a importanței activității pe care o face, a performanței pe care o poate atinge și a satisfacției oferită de activitatea propriu-zisă.

În urma acestui interviu aplicat clientul pot fi identificate activitățile zilnice pe care clientul dorește să le facă, trebuie să le facă sau este dator să le facă, înregistrând totodată activitățile care ridică probleme în realizarea lor. Aceste probleme se vor înregistra și se vor scora în funcție de importanța lor pentru client.

Aplicabil la toate grupele de vârstă, C.O.P.M. –ul este un instrument flexibil, care permite clienților identificarea propriilor nevoi, determinând implicarea lor activă în terapie, pentru a-și atinge propriile obiective stabilite în urma planului de recuperare individualizat.

Odată cu aplicarea C.O.P.M. –ului se poate utiliza cu succes și cealaltă metodă de evaluare, respectiv observația, care oferă terapeutului posibilitatea evaluării atenției, motivației, limitelor pacientului și a caracteristicilor de personalitate ce pot influența pozitiv sau negativ performanța acestuia. Nivelul de activitate, cooperarea, emoțiile, abilitățile sociale, preferințele, dispozițiile, obiceiurile, reacțiile clientului și competențele acestuia, toate fiind extrem de necesare în evaluarea comportamentală a copilului.

Pentru o evaluare și interpretare corecta a datelor am folosit și observația structurată, atât la nivel individual cât și de grup, prin implicarea copilului în diferite sarcini și activități, notând cât mai exact reacțiile lui în diferite circumstanțe, medii și ocupații.

4.3. Designul cercetării

Pregătirea pentru partea de cercetare a prezentei lucrării de licență am realizat-o în cadrul instituției publice unde lucrez și unde am avut contact cu mai mulți copii ce prezentau simptome ale anxietății. Tot aici am asistat pentru prima dată la o ședință de terapie pentru copii cu anxietate, care urmau îndrumările și sarcinile stabilite de către terapeut.

S-au prezentat trei copii cu manifestări anxioase, cu grade diferite. La început am observat cum se desfășoară o intervenție, ulterior am avut posibilitatea efectuării unei propuneri de plan terapeutic, ce cuprinde diferite activități menite să dezvolte abilitățile și să amelioreze comportamentul anxios.

Cazurile pe care le-am pregătit se referă la trei copii cu vârste cuprinse între 5 și 8 ani proveniți din medii de familii normale, nici unul dintre acești copii nu au frați sau surori, și s-au aflat sub observație pentru o perioadă de patru luni, respectiv decembrie – ianuarie – februarie – martie, toți prezentând tulburări de comportament anxios.

STUDIUL DE CAZ NR. 1

Date generale

Numele clientului: D.M.

Vârsta: 6 ani

Sex: masculin

Aparținătorul: părinții

Istoricul cazului

Primul caz prezentat este cel al lui Daniel, în vârstă de 6 ani. Daniel învață la o grădiniță cu program normal, unde este înscris în grupa mijlocie și în urma evaluării documentelor medicale se constată diagnosticul de fobie socială.

Dezvoltat normal din punct de vedere fizic, Daniel este puțin întârziat din punct de vedere mintal, deoarece, fiind fobic social, el nu a ieșit din casă și nici nu s-a jucat cu copiii de vârsta lui. Astfel, în timp s-a izolat și acum preferă să se joace singur sau să folosească ca și parteneri de joacă pe părinții care îl iubesc foarte mult și care nu înțeleg, din păcate, importanța încadrării copilului lor într-o colectivitate, unde acesta va juca un rol și va avea o poziție.

Profilul ocupațional

Analizând toate datele cazului am sintetizat următoarele informații :

Daniel este un copil care provine dintr-o familie normală, este iubit și îngrijit de familie. Familia are moralitate, neexistând antecedente penale, și frecventează și se încadrează în comunitatea religioasă locală.

Din punct de vedere psihic și fizic Daniel este un copil sănătos, neexistând dizabilitate medicală, dar este întârziat în dezvoltarea cognitivă și aplatizat afectiv-emoțional, nu are voință și nici nu conștientizează nevoia îndeplinirii sarcinilor, însă își dorește să experimenteze în mod normal emoțiile constructive în urma efectuării anumitor sarcini specifice vârstei lui.

Din punct de vedere ocupațional, Daniel se află în abandon școlar, nu are productivitate școlară, nu este capabil să aibă grijă de el, nefiind în stare să iasă afară din casă de unul singur, este într-o continuă vacanță (timp liber), el neștiind că are obligații școlare, familiale, etc.

Din punct de vedere al mediul în care trăiește, Daniel este izolat, fiind dependent de familie, nu interacționează cu nicio instituție: grădiniță, spital, biserică, nu are grup de apartenență, grup de joacă, prieteni, comunitate de care să aparțină.

Pe parcursul discuției și în urma aplicării COPM-ului am constat următoarele probleme de performanță la nivelul ariilor ocupaționale:

Dezvoltat fizic corespunzător, nu prezintă deficiență motorie, senzorială sau perceptivă.

În mediul său nu prezintă probleme în a-și satisface nevoile de îngrijire personală, se schimbă singur, servește masa singur, la indicația mamei își realizează corespunzător igiena.

Se deplasează fără probleme în mediul familial.

Întâmpină dificultăți la folosirea mijloacelor de transport, a spațiilor publice, a magazinelor, unde nu merge singur și nu reușește să se desfășoare în absența mamei și a indicațiilor acesteia, simte teamă, paralizie, senzație de sufocare și nu interacționează de nici un fel cu vânzătoarea sau persoanele cunoscute cu care se întâlnește întâmplător.

Prezentând o aplatizare afectiv – emoțională ajunge să obțină totul prin ajutorul părinților speriați de reacțiile lui, care au încetat să mai pretindă copilului efectuarea unor sarcini ce implică interacțiune socială sau anumite activități în care să fie implicați și alți copii sau persoane.

În ce privesc activitățile casnice, Daniel copil fiind, se bucură de grija mamei și de rezolvarea nevoilor la acest nivel de către aceasta, iar în ceea ce privesc sarcinile simple pe care trebuie să le întreprindă, respectiv a avea grijă de camera lui, de jucării, de cărți și de păstrarea ordinii, copilul le îndeplinește doar la cererea mamei și cu ajutor din partea ei. În ce privește însă școala, aceasta reprezintă o adevărată problemă, deoarece Daniel are o ușoară întârziere cognitivă și o încetinire a procesului de învățare, datorită refuzului categoric de a frecventa grădinița și școala, și datorită fobiei sociale care a determinat izolarea, refuzului colaborării, temerilor, fuga și, ca rezultat, abandonul școlar.

Preferă activitățile și jocurile solitare, nu se implică în activități de grup. Preferă programe de desen animat.

În cazul activităților ce implică copii din cadrul grădiniței, prezintă frica de a interacționa cu ei, cu educatorii sau personalul medical.

Prezintă crize de plâns ce îl paralizează în fața situațiilor sociale ce implică persoane străine.

Prezintă un comportament ezitant, nu se îndepărtează de mama, refuză să călătorească sau să facă activități de ieșire în aer liber împreună cu alți colegi.

Ca și socializare, prezintă dificultăți în efectuarea vizitelor chiar și în prezența părinților, preferă să se retragă, refuză să participe la jocuri, concursuri sau diferite petreceri organizate pentru copii.

Interviul semistructurat COMP aplicat mamei se regăsește în anexă.

Conform C.O.P.M. -ului, în etapa următoare interviului, în colaborare cu copilul și părinții acestuia am selectat cele mai semnificative probleme care necesită rezolvare, prin stabilirea acestora ca și obiective, iar în funcție de importanța rezolvării lor, le-am scorat cu note de la 1 la 10.

Așadar, în urma testării inițiale am stabilit următoarele probleme de performanță ocupațională, scorate în ordinea importanței lor pentru client:

O altă metodă de evaluare aplicată este observația structurată, în urma căreia am constatat următoarele:

Folosind observația structurată am sesizat că la grădiniță Daniel nu este capabil să îndeplinească anumite cerințe, nu interacționează cu ceilalți copii, are dificultăți în a învăța noțiunile de informatică, nu își dezvoltă creativitatea prin desenele computerizate, prin colorarea lor electronică, nu are imaginație. Cu greu este convins să vină la calculator, încearcă să evite acest lucru, deoarece observă că, față de colegii lui, el este foarte lent. În ceea ce privesc abilitățile dezvoltate în mânuirea computerului, Daniel nu este capabil să se coordoneze, îl incomodează poziția tastelor, nu reușește să memoreze comenzile simple de operare informatică (folosite la desenarea, colorarea schițelor electronice).

În lipsa copilului, m-am deplasat la domiciliul acestuia, pentru a evalua și mediul în care își desfășoară cea mai mare parte din activități, respectiv camera lui, și am observat următoarele:

Cu toate că este tăcut și aparent dezorganizat în concepții, am observat că jucăriile lui sunt aranjate pe culori și pe mărimi, cărțile de colorat sunt rupte – exprimarea agresivității -, iar jucăriile de plus sau plastilină nu există în cameră lui.

Odată cu trecerea timpului, Daniel s-a izolat și mai mult și nu a mai fost capabil să învețe noțiunile predate la grădiniță, nu a mai făcut progrese școlare, s-a izolat și s-a aplatizat afectiv – emoțional, deoarece colegii lui îl evitau sistematic pentru că nu făcea parte din grupul lor, Daniel fiind incapabil să se joace și să se întreacă la învățătură cu ei. În trecut Daniel era deschis față de educatoare, acum el s-a închis în el și refuză să mai vină la grădiniță și nu dorește compania colegilor de la grădiniță.

Propunerea planului de intervenție terapeutică

Scopul planului de intervenție:

Constă în folosirea terapiei ocupaționale în ameliorarea anxietății prin diferite activități zilnice menite să influențeze în mod constructiv preocupările, abilitățile și trăirile clientului, astfel încât să îmbunătățească performanța acestuia în activitățile zilnice.

Stabilirea obiectivelor:

Se face în funcție de nevoile individualizate ale persoanei

Obiective pe termen lung:

1. Încadrarea în colectivitate, luând parte activă la viața socială

2. Integrarea în mediul școlar și creșterea performanței școlare

3. Creșterea interacțiunii sociale.

Obiective pe termen scurt:

Participarea la jocuri de grup

Reînscrierea și frecventarea grădiniței

Realizarea unui grup de prieteni

Familiarizarea copilului cu folosirea calculatorului

Intervenția terapeutică:

Ca și mijloace de realizare a acestor obiective m-am axat pe utilizarea ludoterapiei, a terapiei prin artă și pe folosirea unor exerciții de motricitate fină. Jocul are o importanță majoră, deoarece stimulează dezvoltarea optimă la toate nivelurile, senzorial, motric, cognitiv și social, jocul reprezintă principala activitate a copilului și deține un rol esențial în socializarea și integrarea optimă a copilului în societate. Jocurile care vor fi utilizate cuprind o serie de acțiuni de natură creativă și exploratorie: alcătuirea unui ierbar pe diferite culori, a unor planșe ce cuprind figuri geometrice decupate și colorate, conturarea unor desene, contururi pe puncte care să dezvolte imaginația, să stârnească curiozitatea pentru a vedea în final ce figurină a realizat.

Ca și exerciții de motricitate fină voi încerca să implic copilul în activități de păstrare a ordinii în camera sa, exerciții de prindere și aranjare a jucăriilor, aranjare a patului, a cărților, eventual chiar și anumite jocuri care să implice exersarea unor mișcări de încheiat / descheiat nasturi, împletit părul păpușilor, decuparea sau conturarea unor obiecte, toate având rolul de a dezvolta o mai mare siguranță în executarea mișcărilor și o mai bună coordonare.

Observând capacitatea lui Daniel de a aranja jucăriile pe culori și pe mărime, am sfătuit mama să încurajeze dialogul cu Daniel în ceea ce privește plăcerea resimțită în momentul în care finalizează aranjamentul jucăriilor. Prin acest mijloc de organizare el finalizează o activitate ce i aduce satisfacția îndeplinirii unei sarcini.

Prin oferirea de recompense, prin surpriza care i-a provocat copilului jucăriile noi, bomboanele, afectivitatea, lauda, copilul își va înlătura sentimentele de furie, frică, dezgust, de a fi inutil familiei, respingerea familială, tristețea, crescându-și astfel încrederea în sine.

Introducerea de jocuri cu creioane, instrumente muzicale care îi pot dezvolta creativitatea și imaginația, emoțiile negative pot fi înlăturate, frica, dezgustul, tristețea, luându-le loc emoțiile pozitive, bucuria că este capabil să îndeplinească obiectivele și surpriza ca este apreciat pentru ceea ce face.

Introducerea calculatorului în rutina de zi cu zi pentru a se obișnui și pentru a deveni un obiect comun, de uz zilnic și care, prin obișnuință, poate duce la dezvoltarea abilităților de mânuire a acestuia crescând și motricitatea fină, exersarea zilnică a folosirii tastaturii prin jocuri ce cuprind număratul, folosirea tastelor de bază, jocuri ce includ săgețile și mișcări stânga/dreapta.

Ieșiri organizate în parc, unde copilul să fie antrenat în activități solitare care îi fac plăcere, de exemplu organizarea unui ierbar pe culori și mărimi, și ca urmare, aici va interacționa cu copii și va experimenta aprecierea acestora, care curioși, vor trezi în el sentimentul de importanță.

Curiozitatea copiilor va sta la baza unui schimb de roluri sau de joc; interacționând, ei vor dori să se implice în acțiunile lui Daniel, acesta din urmă fiind constrâns să se integreze, în acest fel fiind expus treptat la socializare.

Achiziția unei biciclete, pentru clădirea sentimentului că nu este mai prejos de ceilalți și că oricând poate avea posibilitatea unei alegeri în ceea ce privește jocul.

Familiarizarea treptată cu colegii de la grădiniță și organizarea de activități comune, în care jocul lui preferat să stârnească interesul celorlalți și crearea sentimentului utilității și aprecierii pentru ceea ce face.

Încurajarea jocurilor de rol, a pictorului, doctorului, arhitectului, confecționarea jucăriilor.

Implementarea unui program de activități zilnice care să includă interacțiunea de orice fel, atât ca timp liber, cât și activități în cadrul gospodăriei, prin trasarea sarcinilor clare de ajutor la adresa mamei.

Reînscrierea la grădiniță și participarea lui în mod treptat la activități, familiarizarea cu sarcinile prin repetiție, până la momentul în care va reuși să parcurgă întregul număr de ore.

În vederea monitorizării performanței ocupaționale propun ca reevaluarea să se realizeze la 3 luni.

Concluzii:

Aprecierea poate determina dezvoltarea capacității logice, raționale, a deducției, intuiției, organizarea în menținerea poziției în colectivitate.

Prin muzică și activități recreative se poate ajunge la substituția emoțiilor negative cu cele pozitive, experimentarea bucuriei și învățarea gestionării emoțiilor.

Înlăturarea izolării, a adultului de care se vede dependent, expunerea treptată la anumite activități zilnice până ce acestea devin obișnuință, crearea ambientului necesar obișnuirii copilului cu anumite cerințe, sarcini și obiective de îndeplinit specifice vârstei.

Folosirea emoțiilor ca parte esențială a relațiilor interpersonale poate transforma treptat perceperea copilului asupra trăirilor lui ca fiind o modalitate normală de funcționare și relaționare în raport cu ceilalți.

STUDIUL DE CAZ NR. 2

Date generale

Nume și prenume: C.M.

Vârsta: 6 ani

Sex: feminin

Aparținătorul: mama

Istoricul cazului

Copilul provine dintr-o familie monoparentală, diagnosticat de la vârsta de 3 ani cu anxietate de separare, prezintă o ușoară imaturitate comportamentală. Nu prezintă afecțiuni la nivel fizic, dar motricitatea fină este slab dezvoltată, iar deprinderile de autoservire sumare.

Boala se manifestă în special atunci când se află în absența mamei, atunci devine tristă, mimica exprimând o frică intensă urmată de furie, plâns isteric, refuzul colaborării și o totală dependență de mama sa, având dificultăți și în integrarea în colectivitate, deoarece încăpățânarea ei a dus la încetarea frecventării grădiniței.

Profilul ocupațional:

Primul pas în evaluarea clientului a fost observarea comportamentului fetiței, atât în prezența mamei, cât și în absența ei, respectiv la grădiniță, pe care o frecventează destul de rar. Prezintă un refuz categoric al oricărei activități și jocuri, în care mama nu este implicată, nu se îndepărtează de ea, comunicarea este slabă și se raportează la obținerea aprobării din partea mamei, nu cooperează nici cu educatoarea, nici cu copii, decât în prezența mamei si orice încercare a acesteia de a părăsi incinta grădiniței are ca urmare declanșarea crizelor de plâns de isterie, lipsa totală a controlului asupra ei de către oricine altcineva.

Fetița în cauză prezintă simptomele unei anxietăți de separare, care determină comportamentul dependent de mama și refuzul categoric de colaborare sau îndeplinire de sarcini în lipsa acesteia. Nu prezintă dificultăți la nivel fizic, dar obișnuința de a face totul cu ajutorul mamei a dus în timp la slaba dezvoltare a motricității fine în ceea ce privește activitățile de îngrijire.

Prezintă un cerc limitat și restrâns de prieteni, cu care interacționează ocazional în funcție de timpul alocat de către mama pentru aceasta, deoarece în lipsa ei fetița nu poate fi socializată datorită crizelor isterice, plânsului și încăpățânării de a comunica sau colabora cu alte persoane.

În urma aplicării C.O.P.M. -ului am identificat următoarele probleme de performanță la nivelul ariilor ocupaționale:

Refuzul categoric de a se dezlipi de mama a dus în timp la o motricitate slab dezvoltată, îmbrăcatul și dezbrăcatul făcându-se doar cu ajutor din partea mamei, prezentând o comoditate în ceea ce privește păstrarea igienei personale.

Ca și mobilitate funcțională, din punct de vedere fizic nu prezintă niciun dezavantaj, însă prezintă refuzul de a se deplasa afară în lipsa mamei, refuzând categoric jocurile sau activitățile ce nu o implică și prezența mamei, cât și cele care prezintă un anumit grad de efort fizic.

De asemenea în ce privește deplasarea la magazine, oraș, aceasta se face doar în prezența mamei; fiind tot timpul însoțită nu prezintă o necesitate majoră la vârsta ei.

În colaborare cu mama, în mediul familial, participă la activitățile din gospodărie, dar în ceea ce privește frecventarea grădiniței, aceasta reprezintă o adevărată problemă, deoarece nu acceptă despărțirea de mama, refuză categoric orice colaborare cu alte persoane și astfel nu frecventează grădinița și are un cerc restrâns de prieteni care se limitează la cei care o vizitează acasă sau la care merge în vizită împreună cu mama.

In ceea ce privește responsabilizarea cu sarcini mici în vederea păstrării curățeniei la nivelul camerei ei, a ordinii jucăriilor, cărților, rechizitelor, copilul refuză categoric să le îndeplinească în absența mamei, ea dorind să fie asistată și ajutată la fiecare pas prin indicații din partea mamei, dependentă total fiind de prezenta acesteia.

Preferă activitățile solitare, puzzle-urile, desenele animate, a desena, dar în tot acest timp caută prezența mamei în jurul ei, orice îndepărtare a acesteia declanșează întreruperea activității.

Nu participă la activități de joacă sau excursii ce implică deplasarea ei, orice grad de socializare realizându-se în măsura în care mama își petrece timpul împreună cu ea, interacționând cu diferiți copii în parc sau la cumpărături.

Nu realizează absolut nicio vizită sau ieșire în care mama să nu fie prezentă.

Interviul semistructurat COMP aplicat mamei se regăsește în anexă.

Conform COPM-ului, în etapa următoare interviului, în colaborare cu copilul și părinții acestuia am selectat cele mai semnificative probleme care necesită rezolvare, prin stabilirea acestora ca și obiective, iar în funcție de importanța rezolvării lor, le-am scorat cu note de la 1 la 10.

Propunere de plan terapeutic

Scopul planului terapeutic este reducerea anxietății, a fricii și a dependenței de mama prin familiarizarea copilului cu diferite activități în lipsa prezenței mamei și integrarea lui treptată în colectivitatea și cercul de prieteni.

Stabilirea obiectivelor:

Se face în funcție de nevoia majoră de socializare, de independență față de mamă, care o dată experimentată în mod pozitiv și in limite normale va duce la o creștere a încrederii în propria persoană și a obținerii performanței în activitățile specifice vârstei.

Obiective pe termen lung:

Dezvoltarea abilităților practice în rezolvarea în mod independent a sarcinilor specifice vârstei.

Dezvoltarea creativității și expresivității

Obiective pe termen scurt:

Dezvoltarea motricității fine, astfel încât să poată efectua anumite sarcini fără indicația și ajutorul mamei.

Implicarea activă în jocuri și activități la nivel de grup, independent de mamă.

Realizarea comunicării în interacțiunea cu educatoarea și ceilalți copii.

Intervenția terapeutică cuprinde:

Ergoterapia, jocul, exerciții de motricitate, lauda și recompensa toate acestea vor sta la baza procesului terapeutic. Pictura, desenul, modelarea cu plastilină, asamblarea și manipularea de obiecte corectează atât la nivel fizic, de coordonare, cât și la nivel psihic, îmbunătățind sentimentul utilității și creșterii încrederii în forțele proprii, fapt care va duce treptat la reducerea fricii și a dependenței față de mama. Lauda și recompensa vor sta la baza motivării fetiței în angajarea în activități individuale și îndeplinirea acestora cu succes.

Bazându-mă pe particularitățile individuale ale copilului, propun crearea unui mediu favorabil adaptării și integrării în activități de tip preșcolar și în grupul de copii, la început obișnuința cu activități în mediul familial și treptat captarea ei prin joc și scăderea treptată a implicării mamei în respectivele jocuri.

Pentru a crește încrederea în propria persoană am încurajat mama să crească pretențiile cu privire la sarcinile de autoîngrijire, folosind totodată recompensa și lauda atunci când le îndeplinește cu succes.

Se vor realiza exerciții de motricitate ce vizează îmbunătățirea abilitaților de autoîngrijire prin repetiția și obișnuința cu mișcările de încheiat nasturi, îmbrăcat, legat șiretul, efectuate în mod regulat până ce treptat va dispărea sentimental de nesiguranță în efectuarea lor; am încurajat-o în jocul de rol, când ea reprezintă designerul, păpușile sunt modele ce trebuie îmbrăcate și aranjate pentru o prezentare de modă imaginară, aplicând același principiu și în ce privește îmbrăcatul ei și alegerea hainelor.

Pentru relaționarea cu ceilalți copii se pot organiza activități variate care sa-i suscite interesul. Am observat că atunci când copilul participă la activitățile ce-i fac plăcere, atunci comunică cu ceilalți copii, este mult mai bun, deci crește încrederea în sine independent de prezența mamei, se antrenează cu entuziasm, iar timpul alocat căutării prezenței mamei scade treptat.

În vederea socializării propun trasarea unor sarcini zilnice ce trebuiesc realizate independent de mama și creșterea treptată a timpului alocat acestora până în momentul în care copilul obține o performanță a timpului alocat activităților individuale: într-una din zile se deplasează în fața locuinței preț de 5 minute pentru a uda florile, urmat de o scurtă vizită la magazinul aflat la câțiva metri, deci sub supraveghere, dar realizat individual, următorul pas constând în vizita scurtă la cei apropiați, crescând treptat timpul alocat acestor ieșiri și a diferitelor medii.

Achiziția unui animal de companie, cățel de preferat, și responsabilizarea copilului cu toaleta, cu îngrijirea acestuia în mod fizic, cu hrănirea și plimbările în aer liber. La început însoțit, pe urmă cu o creștere treptată a timpului în care se află singur în aer liber, supravegheat fiind de la distanță.

Interpretarea jocurilor de rol, ea reprezentând pentru cățel ceea ce mama ei reprezintă pentru ea și creșterea îndatoririlor în ce privește responsabilizarea dar și recompensarea ei pe măsură.

Participarea la activități de serviciu în cadrul grădiniței, dar și acasă.

Participarea la activități pe grupe, punând accent pe munca în echipă (împreună cu educatoarea, copii la început și mama participă, toți la îngrijirea și udatul florilor din curtea grădiniței).

Vizite scurte și discuții cu ceilalți copii din grupă, privind pasiunea și grija ei față de animale, integrarea ei treptată în discuții scurte, unde să i se clădească o creștere a sentimentului de utilitate.

Implicarea activă în jocuri cu cretă colorată, plastilină, cărți de colorat și materiale diverse ce implică dezvoltarea creativității și motricității fine. Introducerea sub supraveghere a activităților de decupat ce implică mânuirea unei foarfece.

Organizarea de ieșiri în parc sau în incinta școlii, unde prezența mamei să se îndepărteze treptat în timp ce motivația principală a copilului, cățelul să-i capteze atenția și să devină centrul activităților ca urmare creând o atmosferă familiară care să-i redea încrederea în sine și siguranța în ceea ce face și decide în lipsa mamei.

Socializarea copilului prin primirea regulată de vizite din partea colegilor de grădiniță și a educatoarei, petrecerea timpului cu aceștia și familiarizarea cu ei astfel încât prezența ei la grădiniță să nu mai fie percepută de către ea ca pe ceva ostil, străin.

Implicarea ei în activități de relaxare la nivel de grup.

Implementarea unui program zilnic de urmat și creșterea treptată a toleranței copilului în ceea ce privește timpul alocat sarcinilor și activităților individuale.

În vederea monitorizării performanței ocupaționale propun ca reevaluarea să se realizeze la 3 luni.

Concluzii

Asocierea mediului din grădiniță și a grupului de copii cu sentimentul de apartenență și siguranță, aceasta va duce treptat la diminuarea manifestării anxioase, va crește încrederii de sine și va aduce satisfacția performanței dobândite în urma interacțiunii dintre persoană – mediu – context.

STUDIUL DE CAZ NR. 3

Date generale

Nume și prenume: M.E.

Vârsta: 6 ani

Sex: F

Aparținătorul: familia

Istoricul cazului

Copilul este o fetiță în vârstă de 6 ani diagnosticată cu anxietate generalizată încă de la vârsta de 3 ani, când ieșirea în colectivitate, respectiv integrarea în grădiniță a declanșat primele simptome. În urma testelor și analizelor medicale la care a fost supusă, reiese că fetița este clinic sănătoasă, neexistând vreo dovadă clară patologică referitoare la simptomele fiziologice pe care le prezintă.

Cu toate acestea fetița prezintă simptome de agitație, nerăbdare, o stare de oboseală accentuată, cu slăbiciune și insomnie, prezentând pe tot parcursul zilei o stare de nervozitate și o lipsa de concentrare în activitățile zilnice și arătând o preocupare exagerată pentru absolut orice lucru obișnuit ce se petrece în familie, în jurul casei.

Orice tentativă de socializare și scoatere din mediul familiar declanșează crize de dureri abdominale, stări de vărsături, amețeli și o preocupare excesivă pentru absolut orice urmează să facă, toate acestea fiind prezente pe o perioadă mai lungă de 6 luni, motiv pentru care frecventarea grădiniței și socializarea fetiței au devenit imposibile.

A urmat tratamente medicamentoase cu sedative ce reduc anxietatea, cu Xanax, însă pe perioade scurte de timp, când a prezentat o ameliorare a stării anxioase, dar simptomele au revenit, și a urmat și terapii cognitiv – comportamentale care au îmbunătățit semnificativ starea ei, dar întreruperea lor era urmată din nou de prezența semnificativă a simptomelor.

Profilul ocupațional

Încă de la primul contact cu fetița am observat că atât mama, cât și fetița erau foarte speriate, mama obosită, se declară depășită de situație și în mod inconștient exersa o protecție excesivă asupra fetiței prin evitarea oricărei acțiuni ce agrava starea copilului, motiv pentru care nici nu a frecventat o bună perioadă de timp grădiniță și acum se izbește de refuzul categoric al fetiței de a merge la școală.

Fetița irascibilă, neliniștită, agitată, colaboră cu dificultate și refuză categoric să comunice, deși nu prezintă probleme la nivel de intelect, dezvoltată fizic în mod corespunzător, prezintă abilități manuale și un simt artistic bine dezvoltat, de exemplu potrivirea culorilor, proporționarea echilibrată a dimensiunilor, muzică, pictură și diferite activități care în urma interviului aplicat mamei am aflat că le îndeplinește cu succes, printre care și cântatul la chitară, acesta din urmă fiind singura pasiune ce mai avea efect asupra ei ca și motivație.

În urma aplicării chestionarului C.O.P.M. am dorit să identific împreună cu mama problemele de natură ocupațională ale fetiței în toate cele trei arii ocupaționale, autoîngrijire, productivitate, timp liber, evidențiind astfel pe cele cu importanță majoră pentru fetiță.

La nivel de îngrijire personală fetița prezintă un dezinteres total față de propria persoană, nu face nimic din propria inițiativă, decât la indicația și cu ajutorul mamei, prezentă o stare de comoditate.

Ca și mobilitate funcțională nu prezintă nici un deficit fizic, dar nici nu se implică activ în activități de joc specifice vârstei; de cele mai multe ori teama că se va lovi, cădea sau se va pierde au făcut-o să refuze participarea la jocuri de grup în aer liber. Deplasarea în localitate era refuzată în mod categoric, foarte greu o însoțește pe mamă la cumpărături. Prezența a tot felul de frici, frică de autobus, de zgomote puternice, nu frecventează mall-urile din cauza scărilor rulante, teama și starea de rău se accentuează, există teama că va fi călcată de mașini sau că vor există eventuale accidente.

Ca și activități specifice vârstei nu se implică și refuză participarea la grădiniță, prezintă agitație, dureri abdominale, oboseală excesivă și ca urmare activitățile sunt reduse la minim.

Ca și treburi gospodărești, fetița este prezentă în jurul mamei și caută siguranță, dar nu participă activ la curățenia camerei, mai mult dezvoltă o stare de agitație și teamă că în urma curățeniei se pierd anumite jucării sau se strică ceva anume.

Ca și activități recreative pasive, fetița preferă jocurile solitare, teama o împiedică să se desfășoare normal pentru vârsta ei, deseori se refugiază în cântatul la chitară.

În activitățile active, refuză implicarea, are teamă în a învăța să folosească bicicleta, refuză rolele, plimbările sunt scurte, în jurul casei, o sperie zgomotele de circulație și rapiditatea jocurilor celorlalți copii o obosesc și mai tare și îi creează o stare de agitație, dureri de picioare, cefalee, teama de autobuz o împiedică să facă călătorii practic absolut tot ce era normal să facă, este întreruptă de diferite temeri, iar stările de oboseală și tensiune musculară se accentuează, determinând-o să renunțe repede la joc, să refuze implicarea și să petreacă cea mai mare parte a timpului dormind, însă fără să-și îmbunătățească starea fizică.

Preferă jocurile cu care este deja familiarizată, refuză tot ce e nou, există teama de a încerca ceva diferit – role, bicicleta, animale -, teama că va fi muscată și că va muri.

La capitolul socializare, temerile și simptomele anxietății o împiedică să viziteze și să se integreze cu succes în grupuri de copii de vârsta ei, nu reușește să își mențină prietenii, să se joace sau să realizeze activități de grup, simplul gând că va trebui să fie parte participantă undeva declanșează toate acele frici urmate de simptome și de cele mai multe ori mama renunță la diferitele activități de socializare pe care și le propunea, inclusiv a integrării ei în colectivitatea grădiniței.

Interviul semistructurat C.O.M.P. aplicat mamei se regăsește în anexă.

Conform COPM-ului, în etapa următoare interviului, în colaborare cu copilul și părinții acestuia am selectat cele mai semnificative probleme care necesită rezolvare, prin stabilirea acestora ca și obiective, iar în funcție de importanța rezolvării lor, le-am scorat cu note de la 1 la 10.

Propunere de plan terapeutic

Scopul este reducerea stării de supraactivare neurofiziologică, a îngrijorării excesive și integrarea treptată în activități educaționale și de timp liber.

Obiective pe termen lung:

Identificarea și gestionarea corectă a gândurilor anxioase și a fricii.

Obiective pe termen scurt:

Reducerea fricii și a simptomelor anxioase.

Creșterea interesului și participării la activități de îngrijire și de timp liber.

Integrarea treptată în colectivul grădiniței.

Familiarizarea cu noi prieteni.

Intervenția terapeutică:

Fiind un copil cu inclinații artistice se va folosi terapia prin artă, care presupune implicarea copilului în activități de pictură, muzică, poezii sau povești menite să reducă anxietatea și tensiunea acumulată, să dezvolte abilităților de comunicare și capacitățile de relaționare cu ceilalți copii și cu adulți. Jocul de rol, desenul, muzica, plastilina acționează asupra sentimentului de blocaj, autocontrol și stăpânire de sine, benefice în gestionarea anxietății.

Sportul, activitățile recreative și cele ludice sunt modalități prin care vom realiza expunerea treptată a copilului la un anumit grad de anxietate, creând totodată mediul prielnic de gestionare a simptomelor anxioase prin relaxare și concentrare asupra sarcinilor ce trebuie îndeplinite. Stabilirea unui program zilnic în care fetița să se obișnuiască și să se acomodeze treptat cu responsabilitățile zilnice ce implică, dimineața, efectuarea toaletei, alegerea hainelor, aerisirea camerei, aranjarea patului, exerciții fizice, apoi servirea prânzului și odihna.

Activitățile recreative vor cuprinde încurajarea jocurilor care-i fac plăcere, încurajarea pasiunii pentru chitară – atât în mediul familial cât și expunerea treptată la vizitatori, care ascultând muzica fetiței să o încurajeze și să îi determine astfel creșterea încrederii în sine.

Responsabilizarea cu un animal de casă, cățel de preferat, pentru schimbarea ideilor disfuncționale de pericol în idei constructive, și anume din pericol să-l perceapă ca pe cel mai bun prieten.

Grija față de cățel va impune un anumit program de ieșire în natură, de îngrijire a acestuia și va reprezenta motivația fetiței de a ieși la cumpărături, fiind nevoie de hrană pentru cățel, alegerea unor hăinuțe pentru acesta, ceea ce va stimula creșterea sentimentului de mulțumire, apreciere, urmat fiind de încurajarea îngrijirii propriei persoane.

Interpretarea jocurilor de rol în care să i se crească încrederea în sine prin conștientizarea că ea este persoana pe care se bazează mama pentru ajutor, creșterea încrederii în propria persoană.

Se va încuraja comunicarea problemelor prin joc sau circumstanțe în care fetița să-și exprime emoțiile și trăirile, fără ca acestea să aibă un impact negativ, familiarizarea cu idea că este în regulă să greșească, astfel schimbându-se idea că orice greșeală este catastrofală.

Folosirea recompenselor atunci când inițiază o activitate proprie.

Primirea vizitelor, atât din partea copiilor de vârsta ei, cât și din partea părinților acestora, și crearea unui mediu în care să nu existe refugiu, astfel încât să fie expusă treptat la socializare.

Folosirea abilităților și a motricității fine pentru realizarea unor lucrări care mai apoi să fie expuse și arătate prietenilor, care apreciind și lăudând calitățile fetiței, vor face că fetița va câștiga treptat încrederea în ea; se vor realiza desene, diferite coafuri împletite, planșete pentru lipirea diferitelor figurine într-o anumită ordine, distanță, minimalizând astfel starea de tremur, dezvoltând coordonarea și siguranța.

Introducerea de noi jocuri, role, bicicletă la început în mediul ei de siguranță, treptat în aer liber.

Efectuarea exercițiilor de sport, îmbinarea acestora cu muzica, pentru a crea o atmosferă detensionată și pentru a favoriza relaxarea și odihna.

Efectuarea de activități de colorat, desen, pictură, împletit, activități la care ea este foarte bună și prin rezultatele bune să fie ușor acceptată de ceilalți copii, la început acomodarea cu ei în mod individual, urmând ca treptat să le facă împreună cu prietenii ce vin în vizită și în final pe un teren neutru – la grădiniță.

Expunerea treptată, zilnic și creșterea treptată a timpului alocat pentru activități de gen cumpărături, jocul în parc, mersul cu mașina, urcatul, coborâtul scărilor, crescând treptat numărul treptelor – deci provocarea unui nivel de anxietate controlată până în momentul când își va schimba comportamentul, conștientizând un mod diferit de a gestiona pericolul – prin obișnuință atât cu lucrurile, cât și cu trăirile respective.

În vederea monitorizării performanței ocupaționale propun ca reevaluarea să se realizeze la 3 luni.

Concluzii:

Anxietatea generalizată cuprinde o serie de manifestări la nivel fiziologic și atrage atenția asupra acestora, persoana în cauza fiindu-i greu să conștientizeze că de fapt propriile gânduri și frici determină modul în care reacționează.

Terapia ocupațională intervine la nivel de gândire și comportament, prin adoptarea unui program de activități menite să schimbe focusul persoanei, să ocupe timpul în mod productiv și să aducă o recâștigare a încrederii în propria persoană, prin activități zilnice constructive și prin educarea gândurilor și acțiunilor, astfel încât, treptat, prin expunere și obișnuință, să se adopte un comportament normal care să aibă un impact pozitiv asupra perceperii și reacțiilor persoanei în cauză.

CAPITOLUL 5. REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA ACESTORA

5.1. Prezentarea și analiza datelor

Analizând datele și informațiile referitoare la cele trei cazuri am constat că anxietatea este o emoție fundamentală, cunoscută tuturor în numeroase situații de viață, chiar de la vârste fragede. Pentru a delimita anxietatea normală de cea patologică se face o analiză a consecințelor asupra calității vieții persoanei în cauză și a anturajului. Durata acestor tulburări mai mare de șase luni, consecințele negative în plan individual și la nivel de relaționare cu ceilalți, neputința controlării simptomelor și a gestionării corecte a sentimentelor, toate acestea denotă depășirea pragului de normalitate. Anxietatea resimțită de o către o persoană este dată o frică foarte intensă și irațională, nejustificată de un pericol adevărat, neliniștea și teama interferând cu viața cotidiană.

Cele trei cazuri au prezentat o stare accentuate de neliniște resimțită atât la nivel mental, cât și la nivel fizic, printr-o serie de manifestări fiziologie, gânduri disfuncționale și un comportament de evitare. Acești copii au uitat cum e să simți bucuria unui joc, nu au mai avut un somn liniștit de mult timp, nu se știu bucura, nu au prieteni și sunt captivi gândurilor și trăirilor anxioase.

Din punct de vedere ocupațional acești copii se află în abandon școlar, nu au productivitate școlară, nu sunt capabili să aibă grijă de ei, se izolează în gânduri disfuncționale și nu conștientizează importanța exercitării rolului și implicațiilor și obligațiilor sociale pe care le au. Inițial, toate aceste îngrijorări influențează rolul social pe care îl îndeplinim în familia noastră și in societate, având un impact negativ asupra dezvoltării și stării de bine a clienților în cauză.

5.2. Interpretarea rezultatelor

Scopul principal al terapiei ocupaționale este de a ajuta clientul să-și recapete independența în efectuarea sarcinilor și ocupațiilor specifice etapei lor de dezvoltare și în majoritatea ariilor ocupaționale.

Reintegrarea socială a copiilor, îmbunătățirea abilităților cognitive, fizice și motrice, creșterea încrederii în sine sunt domenii asupra cărora am canalizat intervenția terapeutică, având ca obiectiv principal dezvoltarea armonioasă a personalității umane.

Principalele ocupații ale copiilor sunt joaca și învățatul, în urma evaluării abilităților și performanțelor școlare și a celor din cadrul activităților zilnice, prin terapia ocupațională am dorit identificarea și înlocuirea comportamentelor dezadaptative, urmărind dobândirea echilibrului și câștigarea performanței ocupaționale conform standardelor de dezvoltare specifice grupei de vârstă din care fac parte.

Abordarea terapeutică centrată pe client este folosită pe un spectru vast de probleme, aplicându-se pe toate tipurile de vârstă, domenii și activități, identificând și tratând problemele într-un mod individualizat.

Referindu-mă în special la tema lucrării, am încercat să evidențiez beneficiul folosirii terapiei ocupaționale în schimbarea modalităților de gândire irațională, înlocuirea lor cu modalități de adaptare, implicare și recuperare a unor abilități necesare dezvoltării armonioase a clientului folosind ca prioritate în focusul persoanei ocupația și petrecerea unui timp de calitate care va aduce beneficii de natura performanței.

Abordarea terapeutică a copilului a vizat nevoile și dorințele copilului, luând în considerare contextual în acesta care se află.

Atingerea obiectivelor s-a realizat prin metode și tehnici îmbinate, care împreună facilitează dezvoltarea abilităților și starea de bine a clienților.

Terapia ocupațională urmărește creșterea performanței în arii de responsabilizare, de formare a deprinderilor de autoîngrijire, dezvoltarea motricității, a abilităților de joc sau petrecere a timpului liber, educarea capacităților cognitive, formarea imaginii și capacitatea recreativă adecvată în situații cotidiene.

Pentru aceasta am folosit jocuri și activități motrice, ce au favorizat inițiativa, căutarea unei soluții, conștientizarea și exprimarea dorințelor, motivând astfel copilul să depășească pasivitatea. S-a utilizat mediul artistic, art-terapia, muzica, ergoterapia ce au impact asupra dezvoltării cognitive, motrice, emoționale, asupra comportamentului și asupra socializării.

Mediul în care s-a desfășurat terapia a favorizat exprimarea liberă a copilului, siguranța lui și experimentarea diferitelor situații și emoții la care a fost nevoit să găsească soluții, motivându-l astfel să iasă din zona lui de confort și să gestioneze trăirile, emoțiile și sentimentele la un nivel de dezvoltare mai înalt.

CAPITOLUL 6. CONCLUZII ȘI IMPLICAȚII

Terapia ocupațională este o „profesie centrată pe client”, o profesie în care „prioritățile clientului trebuie să fie și prioritățile terapeutului” (Terapia ocupațională, Andreea Schuster, anul 2011 pag 89). Anxietatea nu doar ca privează copilul de bucuria experimentării activităților specifice vârstei, dar influențează negativ și adaptarea lui la activitățile zilnice, creând o dependență totală față de părinți.

Obținerea performanței ocupaționale vine în urma orientării intervenției în funcție de prioritățile și nevoile individului, ținându-se cont că terapia ocupațională nu tratează boala, ci tratează individul.

În fiecare etapă de dezvoltare din viața unui individ există diferite activități sau ocupații care să mențină starea de bine, sănătatea și să faciliteze adaptarea acolo unde sunt prezente diferite dizabilități. Ca și implicații ale terapiei ocupaționale acestea presupun evaluarea diferitelor activități, identificând în același timp comportamentele disfuncționale ce au impact asupra vieții individului și elaborând planuri de intervenție personalizate, în urma cărora să se mențină echilibrul activităților ocupaționale și să se crească performanța în trăirea zilnică a individului.

Terapia ocupațională presupune o abordare „centrata pe client” (ENOTHE 2000), promovează starea de bine și facilitează participarea indivizilor la activitățile de zi cu zi, ținând cont de faptul că performanța ocupațională se obține prin creșterea capacității individului de a realiza sarcinile cerute de rolul său, în raport cu etapele lui de dezvoltare.

Acest studiu se referă la posibilitatea utilizării terapiei ocupaționale ca tratament alternativ în ameliorarea comportamentului anxios. Dacă un copil cu anxietate beneficiază de o intervenție terapeutică timpurie, șansele lui de adaptare, de implicare și de dezvoltare a abilităților cresc semnificativ, oferindu-i șansa să interacționeze cu mediul social în condiții cât mai normale.

Acest domeniu al terapiei presupune elaborarea și implementarea unor programe și activități prin care subiectul este încurajat în autocunoașterea personalității proprii, acceptarea acesteia și a celorlalți, în câștigarea spontaneității și a independenței prin dezvoltarea unor noi abilități de adaptare la viața de zi cu zi.

Terapeutul elaborează și implementează o serie de planuri de activități și ocupații menite să ocupe timpul persoanei în cauza, prin care persoana este încurajată și motivată în depășirea problemelor dificile, a fricilor și în gestionarea corectă a sentimentelor astfel încât acestea să nu împiedice obținerea unei performanțe ocupaționale în trăirea zilnică a subiectului.

Terapia ocupațională se aplică în toate domeniile vieții cotidiene și pe diferite criterii de vârstă și afecțiuni. Atât adulții, cât și copiii implicați în terapie, învață elementele de bază la nivel de comunicare și colaborare, atât cu membrii familiei, cât și cu grupurile din care fac parte și cu terapeuții. Se dezvoltă un simț al încrederii în sine, al dezvoltării personale, deprinderi și abilități cognitive, fizice și motorii, precum și o stabilitate în plan emoțional, care duce la interpretarea cu succes a rolurilor sociale a fiecăruia și la o mai bună adaptare la viața de zi cu zi.

SUMMARY:

Occupational therapy (OT) is the use of assessment and treatment to develop, recover, or maintain the daily living and working skills of people with a physical, mental, or cognitive disorder. Occupational therapy is a client – centered practice that focuses on adapting the environment, modifying the task, teaching the skill, and educating the client/family in order to increase participation in and performance of daily activities, particularly those that are meaningful to the client. Therapists work closely with a professional team specialized in physical therapy, speech therapy, nursing, and social work.

Some interventions include helping people that are recovering from injury to regain skills, and providing support for older adults experiencing physical and cognitive changes. Also may include comprehensive evaluations of the client’s home and other environments), recommendations for adaptive equipment and training in its use, and guidance and education for family members and caregivers.

Occupational therapy services may include an individualized evaluation, during which the client/family and occupational therapist determine the person’s goals, the customized intervention needed to improve the person’s ability to perform daily activities and reach the goals, and an evaluation to assess and ensure that the goals are being met during the intervention plan. Occupational therapy have a holistic perspective, in which the focus is on adapting the environment to fit the person, and the person is an integral part of the therapy team.

The main theme of my work is to show that occupational therapy is a profession that helps children with anxiety disorders to improve their behavior, to get involved and participate in daily activities that involve self-care, productivity, free time, and socialization.

Anxiety disorders are a category of mental disorders characterized by feelings of anxiety and fear, where anxiety is a worry about future events and fear is a reaction to current events. These feelings may cause physical symptoms, such as a racing heart and shakiness. There are a number of anxiety disorders: including generalized anxiety disorder, a specific phobia, social anxiety disorder, separation anxiety disorder,  and panic disorder among others. While each has its own characteristics and symptoms, they all include symptoms of anxiety.

Being a generalized disorder, anxiety influences the person at every level of activity. Children develop a dependent behaviour and fear makes them refuse to get involved in new types of activities which leads to a real problem for those who can be separated from their parents because it is impossible for them to accomplish their role in kindergarten or school, or any daily activities that involve socialization.

Occupational therapy includes a series of activities and interventions for these children in order to increase the involvement, motivation and the desire to participate, building at the same time the necessary skills to accomplish that.

The therapy program involves different activities and types of games that develop the children’s functional capacities and increase adaptability to different environments and conforming to the specific age requirements: kindergarten, group of friends and socialization.

The role of occupational therapy is to create different plans of action for the real needs of the person in order to help them participate in daily activities and find joy in accomplishing their role in society, and to build a healthy environment conducive to a normal development according to their personal needs.

The main objectives are established depending on every person’s real needs, knowing the every person has equal rights for integration in the activities of their choice.

My work affirms that occupational therapy is an alternative of treatment that promotes wellbeing, interaction, adaptation, and a good development at all levels: psychological, cognitive and affective, keeping a permanent physical and emotional balance.

A good therapeutic process involves three essential aspects: evaluation, treatment and consultation. Using the C.O.P.M. as an evaluation instrument I was collecting the data for all three groups of activities: self-care, productivity, free time establishing the priority goals in accordance with the particularities of each case.

CAPITOLUL 7. BIBLIOGRAFIE

American Psychiatric Association, Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale, Ediția a patra revizuită, Editura Asociația psihiatrilor liberi din România, București 2003

Boca, C (Coord.), Noi repere ale educației timpurii, Editura Didactică și pedagogică, București, 2008

Boca, C (coord.), Să construim împreună cei 7 ani … de-acasă, Editura Didactică și pedagogică, București, 2009

Boca, C. (coord.), Educație timpurie și specificul dezvoltării copilului preșcolar, Editura Didactică și pedagogică, București, 2009

Chateau, J. – Copilul și jocul, Editura Didactică și pedagogică, București, 1975

Clark, D. A. / Beck, A. T. – Terapia Cognitivă a Tulburărilor de Anxietate: Știința și Practică, Vol. I și II, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2012

Dafinoiu, I. – Elemente de psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iași, 2001

Dan, M. – Introducere în terapia ocupațională, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2005

Holdevici, I. – Psihologia anxietății, Editura Dual Tech, București, 2002

Holdevici, I. – Psihoterapia tulburărilor anxioase, Editura Ceres, București, 2000

Leahy, R.L. / Holland, S.J. – Planuri de tratamente și intervenții pentru depresie și anxietate, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2009

Maslow, A. H. – Motivație și Personalitate, Editura Trei, București, 2007

Mitrofan, I. (coord.) – Copii și Adolescenți, Probleme, Tulburări, Evaluare și Intervenție Psihoterapeutică, Editura Sper, colecția Alma Mater, București, 2014

Pavelcu, V. – Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972

Piaget, J. / Inhelder, B. – Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969

Poland, M.R. / Wignall, A. / Hudson, J.L. / Carolyn, A. – Tratamentul anxietății la copii și adolescenți: o abordare fundamentată științific, Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2008

Popescu Al. – Terapia ocupațională și ergoterapia, Volumul II, Elemente practice, eficacitate medicală și eficiență economică, și Volumul III, Forme aplicative ale tehnicilor folosite de terapia ocupațională și ergoterapie, Editura Cerna, București, 1994

Popescu, Al. – Ergoterapia, organizare, finanțare, desfășurare, Editura Medicală, București, 1975

Popescu, Al. – Terapia ocupațională și ergoterapia, Editura Medicală, București, 1986

Popovici D.V. – Elemente de psihopedagogia integrării, Editura ProHumanitas, București, 1999

Popovici D.V. – Introducere în terapia ocupațională, Editura ProHumanitate, București, 2000

Preda, V. – Terapii prin mediere artistică, Editura Presa Universității Clujana, Cluj-Napoca, 2004

Radu, I. – Introducere în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1991

Roco, M. – Creativitatea și inteligență emoțională, Editura Polirom, Iași, 2004

Romila Dr., A. (Coord.) – Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale (DSM-IV), Editura Asociației Psihiatrilor Liberi Din România, București 2003

Schuster, A. – Terapia ocupațională, Editura Psihomedia, Sibiu, 2011

Șchiopu, U. – Psihologia copilului, București, EDP, 1967

Șchiopu, U. / Verza, E. – Psihologia vârstelor, Ediția a treia revizuită și adăugită, EDP, București, 1997

Teodorescu, S. – Psihologia educației și a dezvoltării, Editura Științifică, București, 1984

Todor, I. – Psihologie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2013

Ungureanu, D. – Educația Integrată și Școala Inclusivă, Editura de Vest, Timișoara, 2000

Verza, E. – Psihopedagogie Specială, Editura Didactică și Pedagogică, București,1995

Verza, E. / Verza, E.F. – Psihologia vârstelor, Editura ProHumanitas, București, 2000

Vlad-Popovici, D. (coord.) – Terapie ocupațională pentru persoane cu deficiențe, Editura Muntenia, Constanța, 2005

Vrășmaș, E. – Introducere în Educația Cerințelor Speciale, Editura Credis, București, 2004

Vrășmaș, T. – Învățământul integrat sau incluziv, Editura Aramis, București, 2010

Zlate, M. – Eul și personalitatea, Editura Trei, București, 2008

Zlate, M. – Fundamentele psihologiei, Editura Hyperion, București, 1994

Zlate, M. – Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iași, 2007.

Pagini WEB:

www.aota.org – American Occupational Therapy Association, ultima accesare iunie 2015

www.caot.ca – Canadian Association of Occupational Therapyst, ultima accesare mai 2015

www.copiiidecristal.ro – Asociația Copiii de Cristal – ultima accesare iunie 2015

www.cotec-europe.org – Council of Occupational Therpists for the European Countries, ultima accesare iulie 2015

www.wfot.org – World Federation of Occupational Therapists, ultima accesare iunie 2015

ANEXE

C.O.P.M. – STUDIUL DE CAZ NR. 1

C.O.P.M. – STUDIUL DE CAZ Nr. 2

C.O.P.M. – STUDIUL DE CAZ Nr. 3

FIȘA DE OBSERVAȚIE – STUDIUL DE CAZ NR. 1

Nume: D.M.

Vârsta: 6 ani

Sex: Masculin

Diagnostic: FOBIE SOCIALA

Data:

FIȘA DE OBSERVAȚIE – STUDIUL DE CAZ NR. 2

Nume: C.M.

Vârsta: 6 ani

Sex: Feminin

Diagnostic: ANXIETATE DE SEPARARE

Data:

FIȘA DE OBSERVAȚIE – STUDIUL DE CAZ NR. 3

Nume: E.M.

Vârsta: 6 ani

Sex: Feminin

Diagnostic: ANXIETATE GENERALIZATĂ

Data: