Institutionalizare Erving Goffman

Lucrarea de față își propune să realizeze o analiză asupra problematicii instituționalizării, pornind de la opera lui Erving Goffman (1961) “Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate”.

Am ales să discut despre această carte întrucât o consider cu adevărat reprezentativă pentru sociologia contemporană, mai exact, pentru explicarea modului de organizare socială și instituțională. În cadrul acestei lucrări se prezintă realitatea instituțională exact așa cum este ea, fără menajamente. Goffman și-a dorit ca prin intermediul acestei opere să realizeze o radiografiere cât mai corectă a tot ceea ce implică viața în cadrul unei instituții, încercând să le ofere o viziunea cât mai reală inclusiv neinițiaților, oamenilor de rând, care n-au pășit și cu atât m-ai puțin n-au trăit niciodată într-o instituție.

Problematica instituționalizării a mai fost analizată și de alți autori, atât români cât și străini, însă opera lui Goffman rămâne cartea de căpătâi a tuturor acestor analize, de la care o pornit o serie impresionantă de cercetări și investigații în acest sens, ale căror rezultate nu au rămas însă fără ecouri în literatura de specialitate.

Goffman, unul dintre cei mai renumiți sociologi din toate timpurile, aduce prin intermediul acestei cărți un aport mai mult decât important în ceea ce privește explicarea tuturor fenomenelor care au loc în diferite tipuri de instituții totale, prezentând în același timp și o analiză amănunțită cu privire la viața ce se desfășoară în cadrul acestor instituții analizate. Ceea ce este cu adevărat interesant la Goffman constă în preocuparea sa pentru viața instituționalizărilor, mai exact, pentru posibilitatea sa de adaptare, precum și pentru toate efectele pe care le exercită mediul instituțional asupra sinelui și asupra identității individului instituționalizat.

Cartea pusă în discuție fost publicată în 1961 și reprezintă o reală analiză profundă a tot ceea ce înseamnă viața comunităților din ceea ce am amintit mai sus și pe care autorul le numește instituții totale, mai exact acele instituții în cadrul cărora își desfășoară activitatea cotidiană un număr mare de oameni cu statut relativ similar, despărțiți fiind însă de restul societății din care provin, pentru o perioadă de timp relativ apreciabilă și care duc împreună o viață complet delimitată și reglementată oficial de către instituții” (Goffman, Erving, 2004). Exemple de astfel de instituții prezente în lucrarea lui Goffman sunt: spitalele de psihiatrie, penitenciarele, cazărmile militare și navele, școlile publice cu internat, mănăstirile, căminele sau azilurile pentru nevăzători, sanatoriile, spitalele etc. Autorul alege să abordeze fiecare aspect al tuturor acestor instituții, urmărind mai cu seamă viața de zi cu zi a celor instituționalizați, posibilitățile acestora de adaptare la mediul restrictiv, precum și efectele pe care le are instituționalizarea asupra sinelui și asupra identităților.

S-ar putea aprecia că studiul pe care Erving Goffman l-a realizat asupra acestor instituții totale trebuie luat în vedere pentru înțelegerea și explicarea aprofundată a tuturor fenomenelor actuale, autorul reușind în același timp să surprindă tocmai esența acestor locuri, precum și cultura care se creează în interiorul lor.

Lucrarea pusă în discuție este cu atât mai interesantă cu cât cuprinde patru texte gândite ca drept studii de sine stătătoare, care au rezultat de fapt în urma unei anchete desfășurate în perioada cuprinsă între anii 1954 și 1957 în cadrul mai multor instituții medicale americane, cu precădere într-un spital din Washington, în cadrul căruia autorul susține că ar fi ajuns fără a avea un mare interes pentru psihiatrie. Într-o foarte mare măsură, toate observațiile lui Goffman cu privire la instituțiile analizate se fundamentează și pe surse scrise, provenind din diverse studii de specialitate, memorii și mărturisiri din lagăre de concentrare, cazărmi sau penitenciare. Fiecare dintre aceste patru studii propune de fapt o perspectivă sociologică inedită și diferită asupra tuturor instituțiilor analizate, detaliile de tip empiric concentrându-se în jurul unor anumite concepte cheie.

Prin intermediul acestei opere, Goffman găsește mai mult decât oportun un adevărat detur prin universurile de tip carceral ale societății noastre contemporane, care să-i servească la emiterea unei veritabile teorii sociologice asupra structurii eului, așa cum, în mod absolut surprinzător, anunță el însuși în introducere. Acest scop major este foarte dificil de reperat în lucrare, copleșit fiind de toată abundenta detaliilor referitoare la organizarea unei existențe cotidiene sub covârșitoarea influență a determinărilor structurale instituționale, precum și a interacțiunilor dintre personalul unui spital (de exemplu) și bolnavi, pentru a nu lua ca și exemplu numai cazul spitalului de psihiatrie. În aceste condiții se pare că lipsesc însă toate acele sinteze necesare care să clarifice în ce maniera analiza vieții cotidiene în spitalele de psihiatrie își aduce aportul la o veritabilă teorie sociologică generală asupra eului.

Analiza dinamicii vieții izolate din așa-numitele instituții totale evidențiază însă și eșecul tuturor proiectelor care le stau la bază, subminate fiind pe de-o parte de strategiile de rezistență ale oamenilor instituționalizați iar pe de o altă parte, de deturnarea de la toate finalitățile declarate oficial care provin chiar din partea personalului, cu o singură excepție, cel mai probabil, și anume, cea a instituțiilor totale de tip religios.

Atenția sociologului pentru analiza cât mai autentică a tuturor datelor empirice în obiectivitatea lor socială se reflectă însă la nivelul principalelor concepte selecționate, fiecare cu o carieră sociologică foarte ușor de recunoscut: instituțiile din cadrul cărora se va extrage tipul instituției totale, cariera (profesională, de regulă) care va fi declinată sub forma carierei de tip moral a bolnavului psihic, ideologie, care se reflectă de altfel și în modelul psihiatric al recuperării bolnavilor.

Goffman îmbina deci în cadrul acestor studii două mari perspective aparent contradictorii, mai exact, acel holism sociologic de tip durkeimian și acel interacționism de tip empiric care își are origini în cadrul pragmatismului american preluat de Școala de la Chicago, acolo unde tot sociologul s-a și format, subliniind în același timp și ordinea socială, precum și ordinea interacțiunii, cu măruntele sale mecanisme. În mod absolut paradoxal, o asemenea analiză sociologică pune în evidență de fapt normalitatea vieții sociale în cadrul acestor instituții pe care însăși societatea le-a elaborat, tocmai din nevoia de a se putea apăra împotriva devianței și a tuturor anormalității pe care în prealabil le-a definit astfel, le-a izolat și vrea să le trateze. Comparate cu alte tipuri de instituții, penitenciarele, spitalele de psihiatrie, lagărele de concentrare, mănăstirile sau cazărmile, toate evidențiază de fapt vocația totalitară a oricărui tip de instituție.

Așa cum de-a lungul timpului au mai demonstrat și alți autori, problematica instituționalizării se asociază în mod frecvent cu o serie de trăsături ale mediului de tip instituțional, având serioase repercursiuni asupra personalității și asupra conduitei individului, a cărui dezvoltare nu are loc în aceleași condiții ca în cazul celor neinstituționalizați. Efectele instituționalizării se resimt deci la toate nivelurile personalității individului și în toate domeniile funcționării acestuia.

În baza acestei accepțiuni se constată că individul instituționalizat se află pus în situația de a se supune unui regim de viață reglementat în totalitate din exterior, într-un mod foarte strict și supus controlului permanent al unei instanțe asupra căreia individul în cauză nu are niciun fel de influență. În lucrarea analizată, autorul apreciază însă caracterul tuturor acestor instituții așa încât susține că de fapt caracterul lor delimitator ori total poate fi simbolizat de interzicerea tuturor interacțiunilor sociale cu lumea exterioară și a părăsirii instituției, interdicție care, de cele mai multe ori, îmbracă o formă concretă în clădire, ca atare: uși baricadate, ziduri foarte înalte, sârme ghimpate, faleze foarte abrupte, ape, păduri sau chiar zone mlăștinoase etc. (Goffman, Erving, 2004).

Goffman acordă o atenție specială și asupra privilegiilor pe care le au persoanele instituționalizate și care constau în a avea un loc de muncă decent, o cameră și un pat de calitate, cafea, intimitate, posibilitatea de a putea părăsi secția fără o supraveghere specială, chestiuni cărora oamenilor dintr-o societate nu li s-ar părea importante. Pentru un individ neinstituționalizat, a dormi seara acasă, într-un pat confortabil și a bea dimineața o cafea, fac parte dintr-o rutină zilnică și banală, în timp ce pentru indivizii instituționalizați, toate aceste lucruri se ridică la stadiul de dorință. Din punctul meu de vedere, orice persoană trebuie să aibă parte de câteva condiții minimale, oricât de vinovat sau de blamat de societate ar fi.

După cum am mai amintit deja, de subiectul instituționalizării s-au mai preocupat de-a lungul timpului și alți autori, mulți dintre ei chiar români, care au considerat că instituționalizarea trebuie sprijinită prin închiderea instituțiilor de tip vechi, alături de descoperirea unor soluții alternative pentru protejarea și asigurarea drepturilor omului care să răspundă tuturor nevoilor sale personale. (Zamfir, C., 1997).

Având în vedere că Goffman e un interacționalist, poate părea chiar paradoxal că tocmai el să prezinte atât de mult interes pentru o instituție. De fapt, tot acest studiu îi permite autorului să critice foarte aspru punctul de vedere funcționalist care solicita în nenumărate rânduri o hiper-socializare a indivizilor. În cadrul unei instituții atât de rigide și constrângătoare precum este spitalul de psihiatrie analizat, toți alienații reușesc însă întotdeauna să se adapteze într-un mod corespunzător, ba mai mult decât atât, să se afișeze într-o asemenea manieră încât să poată păstra întotdeauna o distanță importantă față de rolul pe care ar trebui să-l joace. Omul nu este o ființă programată, așa încât încorporat instituției care ar putea încerca să-i controleze într-un fel sau altul existența, acesta va deveni susceptibil de adaptări secundare.

Tot în cadrul acestei lucrări se mai demonstrează și că sistemul din aziluri adaugă alienării de tip mintal, o adevărată alienare socială tocmai prin izolarea lor în rolul de alienați, ceea ce nu-i împiedica însă niciodată să opună rezistență printr-o veritabilă serie de manevre care ține de fapt de rolul care li se atribuie.

Oprindu-ne puțin la mediul spitalicesc din opera lui Goffman, se poate spune că, de-a lungul timpului s-au mai realizat și multe alte cercetări, însă mult prea puține dintre acestea au reușit să realizeze o imagine atât de clară asupra mediului instituțional, așa cum a făcut-o Goffman.

Mediul spitalicesc nu este tocmai un mediu dezirabil pentru individ, iar de cele mai multe ori, imaginea acestuia în viziunea unui pacient este cea a unui lagăr, a unei închisori, a unui loc sinistru și macabru. Din această descriere se explică și starea psihică a pacientului, care este una critică și nefavorabilă. În acest caz, intervenția unui psiholog ar putea fi cea mai bună soluție de remediere a stării.

Pacienții reacționează diferit la boală din mai multe motive. Ȋnțeleg diferit diagnosticul și au răspunsuri diferite față de atitudinea medicului sau chiar față de comunicarea cu acesta sau cu cei apropiați. În plus, diferitele boli cronice au și diferite efecte psihologice. Răspunsurile la efectele adverse ale medicamentelor pot fi și ele foarte variate.

Pacientul este în primul rând un om trist. De cele mai multe ori se arată ca fiind depresiv și anxios și trăiește o serie de emoții negative. La aflarea unui diagnostic grav pacientul suferă un șoc, care poate avea grave urmări mai târziu. O parte dintre ei, în prima fază vor nega diagnosticul și vor repeta analizele.

La aflarea veștii că necesită internare, mulți dintre pacienți vor fi reticenți și vor respinge ideea. Pentru mulți oamenii, ideea internării în spital reprezintă o pedeapsă, o povară greu de depășit. Sunt totuși și oameni care acceptă resemnați, însă acest lucru nu înseamnă că le și face plăcere.

Adaptarea la spital se poate analiza din prisma aspectelor atât biologice, cât și psihologice. Exista însă și o adaptare primară care ar corespunde adaptării imediate, precum și o adaptare secundară, mult mai de durată și mult mai profundă, care ar permite obținerea unei stări de destindere.

Un bolnav care pătrunde într-un mediu spitalicesc cunoaște în general o ștergere relativ parțială a propriei imagini, provocată de amenințarea reală care apasă pe trupul său, dar și de presiunea foarte pusă de către mediul spitalicesc, un univers închis și uniformizant.

Lumea instituționalizată este foarte frecvent percepută ca drept realitate de tip obiectiv. Aceasta are istoria sa, care a existat de fapt de la nașterea individului și va continua să existe chiar și după moartea sa. Biografia personală este adesea percepută ca drept un episod din istoria obiectivă a unei societăți.

Toate instituțiile, în calitatea lor de fenomene istorice și obiective apar pentru om ca adevărate fapte incontestabile. În aceste condiții, instituțiile sunt percepute de individ ca externe, păstrându-și însă realitatea, indiferent dacă individului îi convine sau nu. Toate instituțiile sunt obiective, întrucât individul nu le poate înțelege prin intermediul introspecției, ci trebuie să le studieze în detaliu, așa cum studiază și natura. (Berger, P.L. și Luckmann, T., 1999).

Atât instituțiile cât și structurile sociale care conduc de fapt societatea par să se fundamenteze pe principiile dominației, ale competiției, ale egoismului și în niciun caz pe grijă față de ceilalți.

Indiferent de tipul de instituție în care se află un individ, toate aceste procese de impersonalizare sunt aceleași, fiind în foarte mare măsură raportate adesea la lumea angajaților respectivei instituții; ei fiind cei care controlează de fapt viața tuturor instituționalizaților. Aceștia, așa cum ne sunt descriși de Goffman, nu sunt chiar așa cum ar trebui să fie de fapt, nu-și îndeplinesc întotdeauna rolurile întocmai și de aici apar și toate acele conflicte între cele două lumi. Aceștia își iau uneori mult prea mult rolul în serios iar alteori sunt complet nepăsători, reușind să obțină astfel critica și disprețul persoanelor instituționalizate.

Așadar, analiza lui Goffman asupra instituțiilor analizate este una destul de critică, acesta amintind încă de la începutul lucrării sale riscurile de a fi pacient în cadrul unei instituții totale, în care individul este practic obligat să suporte o serie de degradări, de umilințe, de batjocoreli și exploatări, precum și zdruncinări a relațiilor sociale cu persoanele foarte apropiate, toate acestea conducând în mod clar la degradări ale eului, în sensul că pacientul, mai devreme sau mai târziu va prelua din mentalitatea celor din jurul său.

Degradarea eului se produce însă prin intermediul mai multor procese, iar unul dintre acestea este prezent încă de la intrarea în cadrul instituției, și constând în confiscarea tuturor bunurilor și obiectelor personale și înlocuirea acestora cu unele de tip standardizat și marcate, aparținând instituției din care face parte. Mai gravă decât atât este însă pierderea numelui și înlocuirea acestuia cu un număr. Această metodă reprezintă de fapt o pierdere a identității personale și demonstrează faptul că odată ajuns într-o instituție, nu mai reprezinți nimic din ce ai fost înainte. Ești exact ca cei de lângă tine, cu nimic mai presus sau mai prejos. Trecutul nu contează, iar prezentul este cât se poate de neprietenos. În ceea ce privește viitorul, nu știu câți indivizi instituționalizați au puterea de a-și imagina astfel de aspecte, având în vedere că pentru cei mai mulți dintre aceștia nu exista niciun viitor în afara instituției.

Un aspect de o actualitate deosebită în cadrul cercetării lui Erving Goffman se referă și la procesul de organizare a tuturor acestor instituții totale, în care indivizii sunt tratați conform anumitor criterii și standarde care fac parte de fapt din gradul de responsabilitate al acestora. Principiul formalității se evidențiază în mod special prin intermediul activităților zilnice de tip standardizate și prin intermediul comportamentului personalului care este format în așa fel încât să promoveze în relațiile cu indivizii perspectiva totalitară a instituției.

Așa cum și alți autori semnalează, bariera pe care instituțiile totale o pun între indivizii instituționalizați și restul lumii marchează de fapt primul pas spre restrângerea identității. Tot acest proces este reprezentat însă de separările și rupturile care practic "smulg persoana din legăturile sociale curente și (…) amputează brutal noul sosit de diferitele sale particularități sociologice, iar principiile de diferențiere socială ale lumii exterioare sunt abolite" (Ian, H., et al, 2004).

Așadar este mai mult decât limpede că apartenența la o instituție totală aduce cu sine și perturbarea absolut automată a programării rolurilor întrucât indivizii trebuie să își găsească un loc în cadrul instituției, precum și o nouă identitate socială.

Impactul acestei deposedări de toate obiectele și bunurile personale se resimte la nivelul sentimentului de apartenența, precum și de substituire a identității personale cu identitatea instituției și a noului grup social din care individul face parte acum. În lumea exterioară oamenii au posibilitatea de a-și proteja toate elementele de autodefinire, precum propriul corp, gândurile sau bunurile individuale de contactul cu lucruri străine lor, ce le-ar putea contamina. În cadrul instituțiilor totale însă, toate aceste teritorii sunt deci încălcate, motiv pentru care frustrarea și degradarea devin cu mult mai evidente. (Pollak, M., 1990).

În ceea ce-i privește pe oamenii instituționalizați în cadrul penitenciarului, se poate spune că spațiul de viață destinat deținuților are o serie de caracteristici complet negative, printre care se poate nota închiderea ca fiind complet constitutivă structurii, precum și funcționalității sale. Spațiul penitenciar este de asemenea un spațiu dihotomic care divizează practic populația din penitenciar în două grupuri de o parte și de alta a culoarului. Este vorba de fapt despre un spațiu penal din perspectiva juridică, un spațiu al ceea ce se numește disciplinei penală, fiind, de asemenea și un spațiu al autorității, practic o zonă a interacțiunilor asimetrice.

Întregul univers uman penitenciar este foarte dificil de pătruns și nu de puține ori, foarte greu de exprimat în termeni statistici. Așa cum susține și Goffman însă, la contactul cu viața instituționalizată din penitenciare pot apărea o serie de tulburări psihice, acestea fiind de fapt reacții față de încarcerare, care apar în mod special la deținuții primari. Toate tulburările de ordin psihic ce pot apărea cel mai frecvent sunt reprezentate de acele stări depresive care se manifestă însă sub formă de melancolie, agitație anxioasă, halucinații auditive și vizuale, până la tentativa de suicid.

Consider că lucrarea prezentată este cu siguranță o operă care merită citită filă cu filă, fiind absolut înfiorător să constați că instituționalizarea nu este deloc așa cum ți-ai fi imaginat-o, indivizii din cadrul instituțiilor fiind tratați într-un mod de multe ori inuman, poate mai rău decât animalele. În acest context este clar că lucrarea prezentată trage și un semnal de alarmă asupra noastră a tuturor care putem face ceva pentru a schimba lucrurile, de fapt pentru a schimba societatea în care trăim și care se degradează tot mai mult pe zi ce trece, deși se și modernizează în același timp. Probabil că degeaba se modernizează tehnologia dacă mentalitatea rămâne aceeași, iar noi ca cetățeni refuzăm să facem ceva pentru a produce o schimbare, atât pentru noi, cât și pentru semenii noștri și chiar pentru generațiile viitoare.

Sunt de părere că, deși Goffman a încercat să realizeze o radiografiere cât mai autentică asupra vieții din instituție, tot au mai rămas diverse aspecte neanalizate în acest sens, aspecte cu adevărat dramatice pe care, voia sau nu, autorul a preferat să le evite.

Lucrarea lui Goffman a fost deopotrivă adulată și renegată. S-a bucurat de foarte multe laude, însă s-a bucurat și de critici. De-a lungul timpului, tot mai mulți specialiști, din domenii variate au analizat opera lui Goffman în detaliu. Deși părerile au fost împărțite, un singur lucru a fost și va rămâne în continuare cert: lucrarea lui Goffman analizată în studiul de față reprezintă o reală operă de artă, o lucrare așa cum puține există, de-o complexitate și grandoare complet ieșite din comun.

BIBLIOGRAFIE:

Berger, Peter L., Luckmann, Thomas. (1999), Construirea socială a realității, București: Editura Universitatea București

Goffman, Erving. (2004), Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate, Iași: Editura Polirom.

Hacking, Ian, Foucault, B.M., Goffman, Erving. (2004), Economy and Society Journal, Volum 33/3.

Pollak, Michael (1990). L’ Experience concentrationnaire: Essai sur le maintien de l' identite sociale. Paris: Metailie.

Preda, Marian (2002). Politica socială românească între sărăcie și globalizare. Iași: Editura Polirom.

Sabău, G.L. (2001). Societatea cunoașterii. O perspectivă românească. București: Editura Economică.

Sabini, J., Silver, M. (1982). Moralities of everyday life. New York: Oxford University Press.

Zamfir, C. (coord.) (1997). Pentru o societate centrată pe copil. București: Editura Alternative.