Ingrijirea Pacientului Varstnic cu Artroza la Nivelul Membrului Inferior

PARTEA I

ASPECTE DE BIOETICĂ ÎN PRACTICA GERIATRICĂ

Geriatria, in practica a asistentei medicale , implica toate principiile deontologice ale practicii medicine in general, dar si altele particulae , pornind de la specificul relatieiu medic-asistenta-pacient varstnic si mai ales de la caracteristicile bio-psiho-socio-culturale ale varstnicului.

El intruneste modificarile psihologice generate de imbolnavirile, la care se adauga cele de varsta inaintata, care imprima totdeauna schimbari importante pe multiple planuri: pshiofiziologice , senzoriale, ale gandirii, al afectivitatii, personalitatii, comportamentului.

Apropierea de pacientul varstnic nu trebuie sa se limiteze la reletia strict personala existand din pacate o tendinta la “medicalizarea excesiva a imbatranirii” care face sa se ignore celelalte laturi ale complexului process al senescentei psihologice, sociale, culturale, morale.

G. Abahan sustine ca acest lucru este posibil prin ceea ce el numeste “logoterapie”, adica un adevarat dialog care pentru pacientul varstnic are nebanuite efecte terapeutice.A-i vorbi si a-l asculta cu rabdare , iata o resursa de revitalizare, de potentare a tuturor celorlalte metode terapeutice in cazul pacientului varstnic.

“Sustinerea morala are la varstnicul bolnav o valoare terapeutica. El este descurajat , depresiv, neincrezator in vindecare , fatalist privind viitorul pentru ca el isi constientizeaza imbatranirea, isi percepe regresia, isi anticipa sfarsitul”

ROLUL AUTONOM ȘI DELEGAT AL ASISTENTEI MEDICALE

“Succesul cadrului medical depinde nu numai de stiinta, ci si de iscusinta lui de a pricepe caracterele care fac ca orice fiinta sa fie un individ aparte.”

Carrel

S-a afirmat adesea și pe bună dreptate că atunci când te afli în fata unui bolnav vârstnic, situația este esențial diferită de aceea când te afli în fața unui bolnav tânăr sau adult. O situație cu totul particulară privește delimitarea normal-psihologică.

Este foarte important să stabilim dacă ne aflam în fața unui bolnav în vârstă sau in fața unei personae cu modificari de îmbătrânire.

Anamneza bolnavului vârstnic are unele particularități, se apreciază că în nenumărate cazuri anamnezei trebuie să i se acorde mai mult de jumatate din timpul afectat examinării pentru că are efecte pozitive asupra stării psihice a vârstnicului și oferă date utile orientării diagnosticului.

Istoricul bolii, foarte lung, cel mai adesea intrică cu diagnosticul fenomenelor de îmbătrânire, are mai puțina importanță decat cel al suferințelor actuale. Bătrânului în multe cazuri dat fiind hipoacuzia frecventă trebuie sa-i vorbim mai tare, mai rar, mai clar, fiindcă hipoacuzia sa este central și mai putin periferică.

În geriatrie este necesara în practica asistenței echipa. Membrii acesteia spre a acționa cât mai multă eficacitate, este necesar să-si edifice o pregatire complexa, care să include pe langă cunoștiintele de medicina geriatrică și notiuni de psihologie și asistență socială.

Îngrijirile trec pe primul plan în ingrijirea geriatrică.Se poate presupune că nu toți bătrânii internați intr-un cămin spital sunt și bolnavi, adică cu un diagnostic sau mai multe. O parte din ei sunt “doar bătrâni” , diagnosticul putand fi cel mult “uzura crogenetica “, ei pot fi infirmi stabilizati care nu necesita tratament. Ei sufera adesea de izolare, de abandon sau semiabandon, de carente affective, de pierderea autonomiei, a tonusului vital, de deficite, amnezice, de neputinte fizice, toatenumai aspecte de imbatranire si nu de boala. Sarcinile echipei sunt sa faca aceste suferinte suportabile , sa acorde ingrijiri varstnicului , compensandu-i neputintele.

Asistenta medicala – este un membru obligatoriu al echipei , ca de altefel in orice domeniu al asistentei. Acest cadru se afla mult timp , nemijlocit, alaturi de varstnic, raspunzand de ingrijirile habituale, asigurarea mobilitatii prin sprijinirea deplasarii, mobilizarea partiala la pat , alimentatia , toalerta , igiena, operatii importante de prevenire a unor imbolnaviri sau degradari, prevenirea escarelor de decubit.

In unitatile de tip camin- spital si camin de batrani se face din ce in ce mai simtita nevoia unui cadru a carui rol este sa se ocupe de organizarea vietii celor asistati, indeosebi de intocmirea programelor sociale, culturale, instructive-recreative, aspect esentiale ale asistentei varstnicului institutionalizat pe termen lung, cu efecte curative si mai ales profilactice deosebite.

Asistenta medicala trebuie sa abia pe langa o pregatire profesionala exceptionala si calitati mortale, fara de care activitatea ei in favoarea batranului este de neconceput.

O persoana care nu mainifesta simpatie si intelegere fata de batran , care nu are rabdare, blandete si calm, nu trebuie sa faca parte dintr-o echipa geriatric; departe de a avea un aport favorabil existentei batranului, ea poate devenii nociva.

Dintre obiectivele care trebuie sa le urmareasca o asistenta medicala amintim:

– redobandirea autonomiei varstnicului

– recapatarea tonusului vital

– reintegrarea sociala

Asistenta medicala trebuie sa desfasoare o educatie sanitara si apartinatorilor, familiei varstnicului(in cazul in care exista) in vederea instruirii acesteia corespunzatoare.Discutiile cu apartinatorii varstnicului in cauza trebuie sa tinteasca :

Modificarile de personalitate in contextulo unor modificari largi fiziologice si psiho-sociale la varsta a treia.

Modificariole privind campul de activitate si campul-relatiomal

Asupra varstnicului spitalizarea actioneaza ca un “stress de mutar”

NOTIUNI GENERALE DE ÎMBĂTRÂNIRE

“Geriatria (termen introdus de Ignat Nascher in 1909)=[gr. geron=batran, iateria = tratament ] este o ramura a medicinii care cerceteaza aspectele patologice, anormale, reversibile ale diferitelor functii din organism.

Geriatria reprezinta o sinteza interdisciplinara asupra preveniri,supreavegherii terapiei bolilor varstnicului si readaptarea lor la viata siciala.Mai poate fi definite ca o medicina a sperantei pentru grija de maine.

Academia Ana Aslan in perspectiva larga a procesului de imbatranire considera ca profilaxia este metoda esentiala a intarzierii sau evitarii fenomenelor morbide de la varsta a treia.” ˡ

DATE BIOLOGICE

Fundamentul din punct de vederwe biologic in procesul de imbatranire este scaderea capacitatii de adaptare, fenomen caretrebuie inteles atat la nivelul functiilor diferitelor organe si sisteme cat si la nivlul metabolismului cellular.

Hemostazia este perturbata cu deosebire in conditile de stress fizic, chimic, psihic.Starile de boala determina frecvent la varstnici o alterare progresiva si ireversibila a mediului intern.

DATE MORFOLOGICE

Elementele de morfologie atesta faptul dupa care capacitatii fundamentale cu inaintarea in varsta ii corespund un substrat histologic definit prin “histologia paranormala a varstnicului”.

Amiloidaza pulmonara cardiac si renala reprezinta un domeniu in care modificarile morfologice sunt specific bătrânului.

DATE CLINICE

Simptomatologia este de multe ori frusta. Camuflată în stări de boală, de multe ori necunoscută.Organismul bătrânului se caracterizează prin marea susceptibilitate la complicații multiple. Dacă batrânul este totuși scos din episodul acut de boală, convalescent este lungă și marcată de un grad mare de incertitudine, de recăderi.

Debutul are, de asemenea , particularități, echilibrul biologic labil creează condiții optime declanșării bolilor la cele mai mici injurii patologice. Dimensiunea patologică a proceselor degenerativede vârstă este unul din aspectele deosebite care trebuie să fie permanent în atenția personalului medical care se ocupă de îngrijirea bătrânilor.

Importantă este delimitarea aspectului de îmbătrânire normal de starea patologică, care din păcate sunt de cele mai multe ori associate.

Îmbătrânirea : – precoce ( între 40- 60 ani)

-accelerată (dupa 60- 65 ani)

Îmbătrânirea precoce cu predominanță : -cardiacă

-cerebrală

-endocrină

-osteo-articulară

Îmbatrânirea accelerate este indusâ de boli vasculare, cardiace, pulmonare, neuro-pihice, reno-urinare, osteo-articulare.

Ateroscleroza ocupă locul central în patologia vârstnicului și bătrânului.

DATE PARACLINICE

Valorile de laborator sunt numite “ valori de referință”

T.A. -160-195 mmHg

Glicemia – 130-150 mg%

V.S.H. -15 mm/

Colesterolemia crescută, daca depășește cu 35 mg pentru barbate și 45% pentru femei este ceva acceptat.

Ureea, acidul uric și creatinina au valori superioare celor normale ale adultului.

Hipoproteinemia zisă senil.

Trigliceridemia crește cu înaintarea in vârstă spre valori maxime.

Numărul de hematii diminuă ușor la ambele sexe la bătânețe, limfocitele scad.

DATE DE PSIHOGERIATRIE

“Viața trebuie măsurată în funcți de gând și acțiune, nu de timp”

J.L.Averbury

Îmbătrânirea psihologică este rezultanta modificărilor induse de vârstă în planul biostructurilor, care, contituie suportul material al vieții psihice și în Acela al desfășurarii propriu-zise al funcțiilor psihice.

La baza acestor modificări stau factorii interni( ereditatea, ”uzura‟ sistemului vieții psihice) și factori externi ai mediului ambient: ecologici, sociali, culturali.

Evenimente din mediul social care intervin în mod particular în existent vârstnicului se află la baza unor modificări psihologice sau imbolnăvirii psihice caracteriste involuției:

Retragerea din activitate

Renunțarea la unele activități

Scăderea potențialului biologic

Imbolnăviri somatice , invalidări

Scăderea numarului membrilor de familie

Dispariția vechilor prieteni

Un alt factor important îl constituie conștientizarea îmbătrânirii cu incertitudinea pe care o generează privind perspectivele din viitor.

Caracterul diferențial

Poliudeterminarea senescenței psihologice

Caracterul relative al deficiențelor

Psihologia senescentei apare ca fiind marcată de o involuție inegală și neliniară a diverselor funcții psihice, cu importante diferențe individuale și o condiționare polivalentă.

Senescența senzorială : la acest nivel de activitate psihică se remarcă diferența

între analizatori și mai profund receptorii vizuali și ai auzului.Vederea se degradează în primul rând prin scăderea elasticității cristalinului, se reduce câmpul visual, în consecintă apărând scăderea clarității imaginii și acomodării vizuale.

Auzul fonematic devenind mai puțin sensibil face ca prelucrarea informațiilor, deci comunicarea să devină dificilă și deficitară ceea ce va amplifica sau favoriza insecuritate, susceptibilitate, interpretativitate sau chiar idei de persecuție.

Sensibilitatea tactilă scade.Mirosul și gustul scad mai puțin .Atenția scade, la fel și capacitatea de concentrare.

Memoria:semnificative și caracteristice sunt scăderea memoriei de scurtă durată și conservarea memoriei de lungă durată ceea ce stimuleaza frecvente întoarceri în trecut sau detalieri din experiența de mult dobandită.

Limbajul reflect dificultățile gândirii vârstnicului și evidențiaza de de asemenea o scădere a fluxului verbal, o lendoare a ritmului și frecvent a vocabularului.

În legătura cu personalitatea, aceasta va reflecta trasaturile senescenței la toate nivelele integrate personalitații.

Distingem doua aspect principale, generatoare ale majorității celorlalte caracteristici:

atitudinea sau sistemul de atitudini, ce se elaborează în raport cu situația existențiala complex a vârstnicului;

îngroșarea sau accentuarea unosr trăsături de personalitate, uneori de o manieră caricaturală care până la această vârsta au fost mai multr sau mai puțin stăpânite sau controlate.

În sfera activității se remarcă o‟ inconștiență psihoemoțională”.Există, de asemenea, tendință progresivă la scăderea memoriei de fixare, de evocare. Scade capacitatea de învățare.

DIMENSIUNEA SOCIALĂ A GERIATRIEI

În anul 2014, se estimează cu probabilitate o creștere a vârstnicilor de 18% barbate, 20 % femei.

Sfatul gerontologic sintetizează un mănunchi de recomandări pein care se va promova conceptual după care un om active nu are timp să îmbătrânească, printr-o alimentație rațională, ritm (muncă⁄odihnă), mișcare fizică, umorul , evitarea băuturilor alcoolice , a fumatului, stresului și a alotor noxe.

Vârsta a III-a, cum mai este numită bătrânețea, trebuie privită ca o peroadă normal în ciclul ontogenezei, cu o fiziologie proprie , iar lipsa inteligenței diferitelor noxe patologice ar permite potential două-patru decade în plus de viață.

Gerontologia zilelor noastre refuză să considere bătrânețea boală.

Etape gerontologice:

– 45- 59 ani perioada de tranziție

– 60 -75 ani perioada omului vârstnic

– 75 – 89 ani perioada omului bătrân

-peste 90 ani longevitatea

Sensibilitatea presupune un grad avansat de deteriorare fizică și psihică care necesită supraveghere și îngrijire continua.

Îmbătrânirea primară este mai evidentă la nivelul nucleoproteidelor celulelor ganglionare din sistemul nervos central, al musculaturii scheletice și al fibrelor de collagen din țesutul conjunctiv.

Îmbătrânirea fiziologică definește îmbătrânirea normal, lentă dar continua, asincrona, heterogenă.

ARTROZA VÂRSTNICULUI

Artroza denumită și boală degenerative, reprezintă insuficiența artriculaților diartrodiale(mobile).Simptomatologia artrozelor este variabilă, uneori putând fi total asimptomatice.

Fenomenele dureroase sunt mai accentuate noaptea , spre dimineață, însoțite de redoare articulară matinală care cedează însă repede, în câteva munite după utilizarea articulțiilor respective (‟încălzirea articulației”).

Artroza este poate cea mai frecventă suferința articulară a omului.La persoanele vârstnice artroza este principal cauză de invaliditate în țările dezvoltate.

Vârsta este cel mai puternic factor de risc pentru artroză.O supraveghere radiologică arată ca femeile până la 45 de ani, numai 2 % aveau artroză; între 45-65 de ani, prevalența 30% pentru cele de de peste 45 ani, și de 68 % la cele de peste 65 ani.La barbate, datele au fost la fel, dar mai scazute la grupul de vârstnici.Factorii favorizanți ai artrozei sunt bine cunoscuți: traumatisme repetate, obezitate , alterări locale ale osului sau cartilajului.

Majoritatea autorilor admit că primul țesut lezat în osteoartroză este cartilajul, care este constituit dintr-o subastanță fundamentală în care se evidențiază un sistem de fibre de colagen și din condrocite dispersate în acesta.

”Mucopolizaharidele (proteoglicanii), constituenții substanței fundamentale, sunt compuse din cea mai mare parte din sulfați de condroitină.Matricea cartilaginoasă este capabilă să-și regleze propia producție prin intermediul condrocitelor .Un studio comparative pe cartilagiul uman și pe cartilajul unei gonartroze a evidențiat în aceasta din urmă mai puțin sulfat de condroitină și a arătat că lanțurile din cartilagiul artrozei sunt mult mai scurte decât la normal.Această anomalie apare datorită unui mecanism de distrugere , crește concentrația de apă, scade concentrația de proteoglicani cu rol protector asupra colagenului, se fărâmițează colagenul” ²

Leziunea primară este localizată în catilagiu, osul find afectat în mod secundar .Acest process degenerativ al cartilagiului , numit ți condroză, în fazele evolutive ale bolii este însoțit de reactive inflamatorie generatoare de dureri.

Leziunea inițial de boală artozoică este la nivelul cartilagiului care prezintă eroziuni sau fisuri care generează în ulcerații.Aceste alterații sunt însoțite de o condensare osoasă subcondrală și de constituire de microgeode.Vasele care ies din măduva osoasă, pătrund prin placa osoasă subcondrală, favorizând dezvoltatea unor noi calcificări cartilaginoase, care se reabsorb ulterior și apar osteofile. Sinoviala este ușor hiperplaziată și celule inflamatorii sunt în număr redus.Lichidul articular este sărac în cellule (2000-3000) fără o creștere a numărului de polinucleare.

” În producerea leziunilor de artroză la membrele inferioare intervin atât factorii mecanici cât și modificările de structură, primele fiind dominate articulatiile membrelor inferioare care sunt articulații de stațiune, în timp ce la membrele superioare condroza este mechanism dominant.” ³

1.1 NOȚIUNI DE ANATONOMIE A ARTICULAȚIEI GENUNCHIULUI ȘI ȘOLDULUI

” Genunchiul reprezintă segmentul mobil al aparatului locomotor care leagă coapsa de gambă.

Articulația genunchiului :

În regiunea genunchiului se găsesc trei articulații : femoro-tibială (sau articulația propriu-zisă a genunchiului), femuro-rotuliană (care participă la alcătuirea articulației propiu-zisa agenunchiului) și tibio-peronieră superioară.

La om, capul peroneului, foarte redus ca dimensiuni , a devenit o piesă scheletica secundară, care nu participă la alcătuirea articulației genunchiului decât prin inserția pe care o oferă capătul distal al ligamentului lateral extern si mușchiul biceps-femural. Articulația genunchiului , este o articulație foarte importanta a corpului omenesc.Atenția mai deosebită ce i se acordă se întemeiază pe câteva observații de ordin general medical, și anume:

– comparativ cu alte articulații mari (șold, scapulohumerală), este mai puțin acoperită și protejată de părți moi, ceea ce explică frecventele sale expuneri la acțiunea factorilor nocivi externi;

–este foarte mult solicitată în statică și locomoție, fapt ce grăbește uzura mai accentuatăa elementelor sale componente;

–articulația genunchiului are numeroase implicații în patologie, fiind sediul a numeroase traumatisme și a unor procese inflamatorii și tumorale.”4

SUPRAFEȚELE ARTICULARE aparțin : epifizei inferioare a femurului, epifizei superioare a tibiei și patelei.

Suprafața articulară a epifizei inferioare femurale, reprezentată prin cei doi condili, este recurbată înapoi și de aceea partea sa cea mai mare este situată înapoia axului osului.Fiecare condil este oblic orientat, și axul său de învârtire este oblic de sus în jos și din spațiul intercondilian înspre fața cutanată.Condilul medial este mai proeminent decât cel lateral.Condilul medial se află pe un plan inferior celui lateral.Privind din profil se observă cum raza de curbură a celor doi condili descrește dinainte- înapoi (în partea anterioară ea are aproximativ 45 mm, iar în cea posterioară aproximativ 16 mm ), ceea ce face ca suprafața articulară a condiilor să apară nu ca un segment de cerc ci ca o curbură spirală.Condilul medial e mai îngust și mai lung (aproximativ 10 mm) decât cel lateral (aproximativ 8 mm).Cei doi codili diverg dinainte-înapoi, astfel că diametrul transversal al extremității inferoare femurale este mai mare în partea posterioară decât în cea anterioară.Condilii femurali sunt acoperiți de un cartilaj hialin, gros de 2-3mm.

Corespunderea suprafețelor articulare se face astfel: fața patelară a femurului răspunde feței posterioare a patelei; fețele articulare ale condililor răspund foselor articulare ale platoului tibei; eminența intercondiliană continup crestei patelei.În această articulație nu există o concordanță perfectă între suprafețele oaselor.Pentruatenuarea acestei nepotriviri de dezvoltă fibrocartilaje semilunare.Acici ligamentele și mușchii contribuie, în special, la soliditatea articulației.

Figura 1. Articulațile genunchiului

„Meniscurile interaaticulare. Sunt două fibrocartilaje ce s-au dezvoltat la periferia fiecăreia din fosele articulare tibiale.Rolul lor este de a contribui la o mai bună congruetă între suprfețele condiliene femurale și fosele articulare ale tibiei, insuficient excavante.

MIJLOACELE DE UNIRE sunt reprezentate printr-o capsulă și o serie de ligamente.

Capsula, se reprezintă ca un manșoncare unsește cele trei oase: femurul, tibia și patela.În partea anterioară capsula este perforată de patelă pe marginile căreia se și inseră.Inserția femurală a capsulei are următorul traiect: pleacă din depresiunea de deasupra faței patelare la circa 10-20 mm de suprafața articulară și descinde pe laturile condililor până sub epicondili.Aceștia rămân extracapsulari.De acolo, capsula se afundă în fosa intercondiliană, unde se confundă cu ligamentele încrucișate.Deci, ligamentele încrucișate reprezintă porțiunea profundă de invaginare intercondiliană a capsulei.

Ligamentele articulației genunchiului sunt:

Ligamentul palatei sau ligamentul rotulian

Ligamentele posterioare;

– Ligamentul popliteu oblic;

– Ligamentul popliteu arcuat;

Ligamentul colateral fibular;

Ligamentul colateral tibial;

Ligamentele încrucișate;

Ligamentul încrucișat anterior;

Ligamentul încrucișat posterior.” 5

Fig 2: Ligamentele membrului inferior

Formațiuni aponevrotice de întărire ale capsulei.În partea anterioară, capsula articulară este întărită de trei formațiuni aponevrotice care se succed dinainta înapoi astfel – fascia genunchiului – expansiunea cvadricipitală cu retinaculele patelei și patelei și aripioarele patelei.

Sinoviala.Articulația genunchiului prezintă o sinovială vastă și complictă.Prin marea ei întindere ea oferă o suprafață apreciabilă pentru resorbția de toxine în infecții.

Raporturile dintre sinovială și ligamentele încrucișate:

Sinoviala plecată de pe partea posterioară a capsulei se reflectă înăuntru pe laturile ligamentelor încrucișate, formând două foițe cu direcție sagitală: una pe partea medială, iar cealaltă pe partea laterală a acestor ligamente, înaintea ligamentelor încrucișate, cele două foițe se unesc restabilind continuitatea sinovială.De aici vedem că sinoviala nu se interpune între aceste ligamente, ci le aplică unul pe celălalt și că ele sunt în realitate în afara sinovialei și a cavitătii articulare.Tot în afara articulației rămâne și eminența intercondiliană a tibiei.

Raporturile articulației înainte și pe laturi, articulția este acoperită de planurile fibroase descrise anterior, de țesut celular și de piele.Înapoi, răspunde planurile regiunii poplitee și diferitelor organe care se găsesc în aceasta regiune.Raporturile dintre sinvială și cartilajele de conjugare ale extremităților osoase.Cartilajul de conjugare al femurului prezintă raporturi intime cu sinoviale înainte și înapoi; pe laturi, raporturile acesteia cu sinoviala sunt mai îndepărtate.

Șoldul

„ Prin intermediul șoldului, centura pelviană se continuă cu membrul inferior.Șoldul este astfel structurat, încât să permită membrului inferior îndeplinirea celor doua funcții contradictorii: oscilația în faza de pendulare și stabilizarea în faza de propulsie a mersului, alergării sau săriturii.”6

Scheletul șoldului

Osul coxal și femurul participă la alcătuirea articulației șoldului.

Osul coxal este un os plat, de formă patrulateră, alcătuit din 3 piese: iliacul situat în jos și în afară, pubisul situtat înainte și ischionul situat în jos.Toate aceste 3 piese converg către centrul osului coxal , care prezintă pe fața lui externă cavitatea cotiloidă.

Osul coxal are două fețe – externă și internă – și patru margini- superioară, anterioară și posterioară.”

Fața externă a osului coxal prezintă în centru ei cavitatea cotioidă, aceasta este suprafața articulară oferită de osul coxal pentru articulația cu capul femurului.deasupra de cavitatea coloida , se întinde fosa ileacă externă.

Fața internă a osului coxal prezintă în mijlocul ei o proeminență liniară, linia nenumită, îndreptată oblic în jos și înainte.Deasupra de aceasta se găsește fosa iliacă internă de formă triunghiulară.

Marginea superioară a osului, care mai este numită și creasta iliacă, are forma literei S italic. Pe buza externă se inseră mare obilc abdominal, în zona mijlocie- micuzl oblic , iar pe buza internă – transversul abdominal.Marginea superioară se termină anterior cu spina iliacă antero-superioară, pe care se inseră tensorul fasciei late și croitorul.

Marginea anterioară a osului coxal coboară de la spina iliacă antero-superioară și prezintă o scobitură nenumită, o spină iliacă antero-inferioară, pe care se inserătendonul direct al dreptului anterior al cvadricepsului, o scobitură prin care alunecă psoasul iliac.

Marginea inferioară a osului coxal se întinde de la unghiul pubisului la corpul ischionului și este format din ramura descendentă a pubisului și din cea ascendentă a ischionului.

Fig. 3: Osul coxal

Femurul

Este un os lung , nesimetric și nepereche, acesta alcătuiește scheletul coapsei.Prezintă o extremitate superioară, un corp și o extremitate inferioară (fig .4)

Extremitate superioară a femurului este formată de un cap articular, un gât, mare tuberozitate și o mică tuberozitate. Tuberozitățiile sunt foate voluminoase , deoarece pe ele se inseră mușchii puternici.

Capul articular prezintă 2/3 dintr-o sferă, este perfect rotunjit și orientat în sus, înainte și înăuntru. Puțin sub centru lui se găsește foseta ligamentului rotund.

Gâtul femurului unește capul cu cele două extremități. Axa lungă a gâtului este înclinată față de axa lungă a corpului femurului cu 125 – 135̊ , unghiul format de ele luând numele de unghi de înclinație (fig. 5)

Lungimea gâtului femural- cel mai lung gât al oaselor corpului omenesc – este în raport tot cu mîrimea forțelor care acționează asupra șoldului. Lărgirea bazinului, o caracteristică strictă a stațiunii bipede , a atras o depărtare a celor două tuberozități de capul femural , marindu-se astfel concomitent brațul de pârghie și forța de acțiune.

Marele trohanter sau marea tuberozitate este o proeminență, care continuă în sus corpul osului. Pe fața externă prezintă o creastă pentru inserția fesierului mijlociu, iar pe fața internă- o cavitate pentru inserția obturatorului extern, a obturatorului intern și a celor 2 gemeni. Pe marginea superioară se inseră piramidalul, pe marginea inferioară – vastul extern, pe marginea anterioară – fasierul mic și pe marginea posterioară – pătratul femural.

Mica tuberozitate, sau micul trohanter, este situată la partea postero-inferioară a gâtului și dă inserție psoas-iliacului.

Fig 4: Femurul

Fig. 5: unghiul de înclinație

1.2 BIOMECANICA ARTICULAȚIEI GENUNCHIULUI ȘI A ȘOLDULUI

Biomecanica articulației genunchiului

Articulația femuropatelotibială, fiind o articulație cu un singur ax( grad de libertate), va prezenta două mișcări principale: 1) flexiunea; 2) extensiunea. Pe lângă aceasta sunt încă posibile mișcări secundare , de rotație medială și laterală. Deși foarte reduse ca amplitudine, în această articulație se mai pot produceși mișcări de înclinare marginală, medială și laterală. Le vom analiza pe rând:

Flexiunea este mișcarea prin care gamba se aproprie de fața posterioară a coapsei.Ea se execută în jurulunui ax transversal care trece prin condilii femurali. De fapt, această mișcare se execută în jurul mai multor axe. Acestea sunt impuse de forma suprafețelor articulare ale condililor femurali care este spiroidală. Ele prezintă mai multe raze de curbură ale căror dimensiuni descresc dinainte înapoi. În mișcare de flexiune a genunchiului trebuie luate în considerație trei eventualități:

A deplasării tibiei pe femur

A deplasării femurului pe tibie

A deplasării simultane a ambelor oase, unul pe altul.

Dacă în analiza mișcării de flexiune se admite ca punct de mișcare deplasarea femurului pe tibie , se constată că această mișcare impălică la începutul ei o mișcare mai redusă de învârtire, urmată de alta mai amplă, de alunecare. Aceasta din urmă este mai întinsă, datorită disproporției existente între suprafața condiliană femurală, mai alungită și cavitatea articulară tibială, mai scurtă. Un alt factor care explică întinderea mai mare a mișcării de alunecare este cel aminti; forma spirodă a condilului femural care în partea anterioară prezintă o rază de curbură de circa 45 mm, iar în partea posterioară, raza descrește ajungând până la maximum 16- 17 mm.

Aceste fenomene, de învârtire și alunecare din cursul mișcării de flexiune, au fost demonstrate de către frații Weber. Acești autori au pornit de la poziția de repaus în extensiune și au fixat două repere osoase simetrice: unul pe condilul femural (superior) și altul pe cel tibial (inferior).În momentul în care începe flexiunea, curând după declanșarea mișcării, aceste repere își pierd simetria, în sensul că punctul tibioal (b) ajungând în (bˡ) parcurge o distanță mai mică decât punctul femural (a) care, prin învârtire și alunecare, parcurge o distanță cu mult mai mare, ajungând în (aˡ).Se apreciază că mișcările de flexiune sunt până la 70̊ sunt mișcări ‟pure”, adică necombinate cu vreo altfel de mișcare.De la amplitudinea de 70̊ mai departe, aceste mișcări se combină cu o mișcare de rotație internă a gambei și de aceea ele sunt denumite mișcări ‟terminale” .Flexiunea gambei la omul viu poate atinge un unghi de 130̊, în mod pasiv, gamba poate fi flectată și mai mult, până ce ajunge în contact cu coapsa. Mișcarea de flexiune se produce în articulația femuromeniscală. Articulația femurotibială lucreauă după principiul unei pârghii de gradul III, atât în mișcarea de flexiune cît și în cea de extensiune.

Principalii mușchii care produc flexiunea în articulașia genunchiului sunt: bicepsul femural, semimembranosul și semitendinosul, în mod secundar , maiintervin : gemenii, gracilisul și croitorul.

Limitarea mișcării de flexiune este realizatpă de întâlnirea feței posterioare a gambei ci cea similarî a coapsei, în acest moment, mușchiul cvadriceps femural se află întins la maximum și el poate fi considerat ca un factor frenator activ al mișcării de flexiune.În această miscare , ligamentul colateral fibular se rela xează total, iar cel colateral tibial , foarte puțin: ligamentul încrucișat posterior este întins.

Mișcarea de extensiune este opusă flexiunii, adică de îndepărtare a feței posterioare a gambei de fața corespunzătoare a coapsei.Ea se execută în jurul aceluiași ax transversal ca și flexiunea.În efectuarea acesteia se deosebesc, de asemenea, aceleași momente : unul inițial, de învârtire, urmat de altul de alunecare care are drept scop aducerea axului longitudinal al gambei exact în prelungirea axului longitudinal al coapsei.Mișcările de extensiune i se asociază și o mișcare de rotație externă.Mișcarea de extensiune se petrece în articulația meniscotibială.Mișcarea de extensie este produsă în primul rând de mușchiul cvadriceps, ajutat de tensorul fasciei late.În limitare extensiunii intervin: ligamentele posterioare ale genunschiului și ligamentul încrucișat anterior.extensiunea maximă poate ajunge până la 180̊.

3)Rotația.Este mișcarea de răsucire a gambei pe coapsă sau a coapsei pe gambă.Ea este executată în jurul unui ax vertical care trece prin centrul eminenței intercondiliene tibiale.Se asociază, după cum am văzut, mișcărilor de fexiune – extensiune.Sensul roației poate fi înăuntru sau în afară.În rotația înăuntzru, vârful piciorului se apripie de linia mediană (adducție).În rotația în afară, el se deplasează lateral (abducție).Executarea mișcării de rotație poate avea loc numai când gamba este flectată și când ligamentele colaterale se relaxează.

4) Înclinarea laterală și medială.Este o mișcare pasivă care se execută în felul următor: se fixeză coapsa, iar gamba este dusă în semiflexiune.Din această poziție se imprimă gambei mișcări oscilatorii pendulare, atât în sens lateral cât și în sens medial.Aceste mișcări sunt de amplitudine foarte redusă (2-2,5 cm).Ele sunt limitate de ligamentele colaterale și de cele încrucișate.

Pentru o mai bună întelegere a biomecanicii articulației genunchiului este necesar să amintim rolul altor elemente anatomice(în detaliu).

Meniscurile sau fibrocartilajele intraarticulare.Au o mare importanță în dinamica articulației, în sensul că ele se deplasează întotdeauna cu platoul tibial, găsindu-se în acea parte a platoului care suportă presiunea condililor femurali.

În flexiune, meniscurile sunt deplasate invers, adică dinapoi înainte, apropiindu-se prin extremitățile lor anterioare.

În mișcarea de rotație ăn afara gambei, meniscul medial alunecă dinapoi înainte și dinăuntru în afară.În același timp, extremitatea sa posterioară este împinsă înapoi de către condilul femural respectiv. Consecința acestei deplasări este distensia puternică a meniscului ; în rotația internă, meniscul lateral se deplasează dinainte înapoi și din afară înăuntru.De reținut faptul că meniscul lateral este mai rezistent și mai mobil și de aceea deplasările lui sunt mai întinse.Deși miniscurile articulare urmăresc cu mare fidelitate direcția pe care le-o impune condilii prin forța lor de presiune , se întâmplă uneori ca unul sau chiar ambele meniscuri să fie prinse sub condili, suferind leziuni, rupturi sau fisuri.

Ligamentul palatei. Este formațiunea ce realizează legătura dintre tibie și patelă și care include acest os considerat ca un os sesamoid sau ca un ‟olecran” detașat din extremitatea inferioară a femurului.Patela, fiind acționtă de un tendon puternic și inextensibil, alunecă pe condilii femurali, coborând în flexiunea genuchiului și ridicându-se în extensiune. În extensiunea maximă, baza patelei ajunge în scobitura intercondiliană de care este depărțită doar prin bursa suprapatelară.În flexiunea minimă, patela părăsește spațiul intercondilian, acoperă condilii femurali ajungând astfel în contact cu tibia.De fapt, intre tibie și condili se interpune corpul adipos infrapatelar.

Ligamentele încrucișate . Poziția ligamentelor încrucișate în mișcările de flexiune și de extensiunea este o problemă controversată.Unii autori sunt de parere că în aceste mișcări, tensiunea acestor ligamente nu este uniformă.În ambele ligamente încrucișate (anterior și posterior) ar exista porțiuni întinse și porțiuni relaxate.Dacă se secționează ligamentele încrucișate cănd articulația se află în poyiție de flexiune, rezultatul ce se obține este o compromitere a solidității acesteia, deoarece articulația devine foarte mobilă, ‟balanță‟. Secționarea acelorașiligamente în poyiția de extensiune a articulației nu este urmată de nici un prejudiciu.De aici s-a dedus în mod logic că ligamentele încrucișate sunt elemente ce asigură soliditatea articulației în flexiune, pe când ligamentele colaterale servesc pentru menținerea solidității articulației în extensiune.

Studiile de biomecanică a articulației genunchiului au mai arătat că dispoziția ligamentelor încrucișate constituie unul din factorii care explică combinarea ”mișcărilor terminale” ale genuchiului cu mișcări de rotație. După câte se cunoaste , la sfârșitul unei mișcări de extensiune ”pură‟ ligamentul încrucișat anterior este întins.Această extensiune poate fi accentuată dacă femurul execută o mișcare de rotație înăuntru sau tibia o rotație în afară. În aceste situații, ligamentul se relaxează permițând accentuarea extensiunii anterioare. Aceste mișcări zise ‟terminale” care însoțesc în acest caz extensiunea maximă conferă o mai mare siguranță locomoției, îndeosebi pe terenuri accidentate.

BIOMECANICA ȘOLDULUI

STRUCTURA ARTICULAȚIEI COXO-FEMURALE

Articulația coxo-femurală se găsește în regiunea șoldului, o enartroză cu 3 grade de libertate și este foarte importantă în statică și în locomoție, este construită astfel încât să ofere , un maximum de stabilitate și mobilitate.

Suprafețele articulare sunt alcătuite din:

capul femurului și cavitatea coloidă a coxului, acesta fiind situate anterior

Cavitatea coloidă nu poate cuprinde singură capul femurului, ea este mărită de jur împrejur de un burelet fibrocartilaginos, prismatic-triunghiular, cu baza aderentă. Trecând peste scobitura pubo-ischiatică, bureletul cotiloidian formează ligamentul transvers.

b) Cele două suprafețe articulare sunt menținute în contact prin burelet glenoidian și capsulă.Capsulafibroasă are formă de sac conoid.Anterior se face inserția pe col, pe linia intertrohanteriană, iar posterior la un lat de deget înăuntrul crestei intertrohanteriene posterioare. Capsula puternică și rezistentă este formată din două tipuri de fibre: unele superficiale , longitudinale și altele profunde, circulare. Aceste fibre se grupează formând ligamentele.

-ligamentele articulare – acestea au rol de întâlnire a capsulei asigurând soliditatea extremităților inferioare în timpul staționării verticale , și în timpul mersului.

Fibrele superficiale ale capsulei formează următoarele ligamente:

Ligamentul ilio-femural al lui Bertin-bigelow , are formă de evantai cu vârful sub spina iliacă antero-inferioară, cu baza pe linia interotrohanterială anterioară. Prezină două fascicule ilio-pretrohanterian , aceasta limitează extensia și abducția și ilio-pretrohantinian, care limitează extensia. Acest ligament ilio-fmural ajută la menținerea poziției ortostatice, opunându-se căderii corpului înapoi.

Ligamentul pubo-femural se întinde de la eminența ileo-pectinee, creasta pectineală ți ramura superioară a pubisului la micul trohanter. Acesta limitează abducția și rotația externă.

Ligamentul ischi-femural, pornește de pe ramura superioară a ischionului și se îndreaptă în afară prin două fascicule: unul spre marele trohanterși celălalt spre zona orbiculară.

Fibrele circulare profunde ale capsulei formează zona orbiculară , ca un inel ce înconjoară colul, susținându-l.

Ligamentul rotund , acesta este intraarticular și acesta se întinde din partea antero-superioară a fosetei capului spre ligamentul transvers al cadrului cotiloidian și regiunile de cadru învecinate ; conține vase importante, acestea oblitează cu vârsta.

Presiunea atmosferică joacă un rol important în menținerea suprafețelor articulare.

Articulația coxo-femurală permițe mișcări de flexie-extensie, abducție-adducție, rotație internă-externă și prin combinarea acestora mișcarea de circumducție.”7

Lungimea colului femural și unghiul col-diafiză fac ca mișcările de flexie, extensie, abducție și adducție să se asocieze cu rotație.

a. Mișcarea de flexie-extensie – se realizează în plan sagital, în jurul unui ax transversal care trece prin vârful marelui trohanter și prin foseta ligamentului rotund , aceasta corespunde axei anatomice a colului ți a capului.

Mișcările de flexie-extensie se asociază cu rotație; flexia cu ușoară rotație internă iar extensia cu ușoară rotație externă.

Flexia cu genunchiul extins este limitată la 90o(limitată de tensionarea ischiogambierilor) iar cea cu genunchiul flectat ajunge la 120o ( limitată de ischiogambieri și contactul coapsă-bazin).

Flexorii principali sunt: dreptul anterior (din cvadriceps), psoasul-iliac, tensorul fasciei lata și croitorul. Până la orizontală intervin ți adductorii și mușchiul drept intern, iar la orizontală în sus fesierul mijlociu prin fibrele lui anterioare. Mușchii flexori sunt mai puternici decât extensori.

Extensia este limitată de tensionarea părții anterioare a capsulei articulare și ligamentul ilio-femural. Hiperextensia este posibilă numai prin flexia articulației opuse curburii lombare.

Extensorii principali sunt: semitendinosul, semimembranosul, biceps femural ajutați de fasciculele posterioare ale,fesierul mijlociu și de fesierul mic la care se asociază dincolo de orizontală adductori, dreptul intern (gracilis), obturatorul extern și pătratul femural, și pentru menținerea hiperlordozei – fesierul mare.

b. Mișcarea de abducția-adducția – se realizează în jurul unui ax antero-posterior ce trece prin centrul capului femural și sunt însoțite de mișcări de rotație ale coapsei ( reper clinic –axa biomecanică antero-posterioară se reperează pe fața anterioară a șoldului, în plica inghinală la 1 cm în afara arterei femurale.

Abducția și adducția se asociaza cu rotație. Abducția este limitată prin punerea în tensiune a ligamentului ilio-pretrohanterian (în cazul articulației extinse) și de ligamentul pubofemural (în cazul articulației flectate) .

Abducția este realizată de tensorul fasciei lata , fesierul mijlociu și croitor.

Mișcarea de adducția este limitată de întâlnirea coapselor, iar când aceasta se încrucișează- de către ligamentul pretro-hanterian și ligamentul rotund.

Amplitudinea abducției-adducției crește prin compensarea mișcării de către bazin.

c. Mișcareade rotația externă și internă,se realizează în jurul unei axe verticale care trece prin capul femurului.

Rotația externă este limitată de fasciculul ilio-pretrohanterian al ligament ilio-femural și deligamentul rotund.

Rotatorii externi sunt: fesierul mijlociu ( prinfascicolele posterioare), fesierul mare,ce 2 gemeni, piramidalul, cei 2 obturatori, pătratul femural, pectineul, dreptul intern și croitorul.

Rotația internă este limitată de fascicolul iliopretrohanterian al ligamentului iliofemural și ligamentul ischiofemural. Rotatorii interni sunt: fesierul mijlociu ( prin fascicolele anterioare ), fesierul mic, semitendinosul și semimembranosul.

d . Mișcarea de circumducția – este combinarea tuturor mișcărilor, însumarea lor.În timpul mișcării de circumducție capul femural se învârte în cavitatea coloidă, epifiza distală a femurului descrie un cerc, iar diafiza femurului un con.

e. Mișcarea de depărtare ,datorită alcătuirii articulației se primite ca printr-o tracțiune laterală puternică să se obțină și un mic grad de depărtare. Această mișcare este pasivă și fără importanță în statică și locomoție.

Capitolul II

Artroza

Definiție

Etiologie

Incidență

Factorii de risc

Tablou clinic

Diagnostic

Radiologic

Clasificare , Tratament

ARTROZA VÂRSTNICULUI

1.”Boala artrozoică este cunoscută in literatura agloxaxonă ca osteoartrită, bolala reprezintă cea mai comnunaă formă de reumatosm degenerativ cronic care afectează mai ales articulațiile periferice (genunchi, sold, micile articulații ale mâinilor , în general orice articulație sinovială) dar și coloana vertebrală, si care produce deteriorarea (degradarea și distrugerea progresivă cu vârsta și efortul fizic) a cartilajului articular, a osului subcostal (din imediata apropiere a articulației afectate) și a țesuturilor moi articulare și periarticulare (sinovială, capsulă articulară, ligamente și mușchii care produc mișcările articulației afectată)”8

Gonartroza

II.1. Definție

„Gonartroza este o afecțiune degenerativă la nivelul genunchiului caracterizată anatomic prin uzura progresivă a cartilajului până la dispariția sa în zonele de compresiune maximă.”9

Fig6. Pacient cu gonartroză

2. Etiologie

Ruperea echilibrului între rezistența structurilor articulare și solicitările mecanice la care sunt supuse.

Cauzele care determină scăderea rezistenței mecanice a cartilajului sunt puțin cunoscute.Au fost însă incriminați factori genetici, neurohormonali, metabolici și circulatori.

Cauze intraarticulare:

Traumatismul însoțit de leziuni majore ale elementelor constitutive ale articulației

Cauze extraarticulare:

Genu flexum

Genu varum

Genu valgum

Instabilitate laterală a rotulei

Supraîncărcarea statică a genunchiului determinată de luxația congenitală de șold, artrodeze coxo-femurale

Toate acestea sunt cauze ale artorzei.

3. Incidență

Frecvența gonartrozei este superioară celorlalte artroze. Incidența bolii crește odată cu vârsta și există diferențe legate de sex:

până la 50 de ani suferă mai frecvent bărbații;

după 50 de ani femeile suferă mai frecvent de artroză digitală și de gonartroză;

Debutul variază în general între 40-70 de ani cu maximum la 50 ani.

Incidența este de 70 % la populația de peste 65 ani., și este a doua cauză de invaliditate la persoanele de peste 50 ani.

Factorii de risc

Obezitatea: este cel mai mare „dusman” al articlațiilor membrului inferior, cresterea stresul mecanic, a încărcării, a forțelor care apar și se dezvoltă la acest nivel, sunt strâns legate de artroza genunchiului.

Traumatismele: pot distruge în mod direct cartilajul articular prin apariția leziunilor condrale, sau pot determina leziuni ligamentare (menisc, LIA, LIP) care în timp vor determina aparitia gonartrozei, uneori chiar dacă sunt tratate corect sau nu.

5. Tablou clinic

Durere cronică cu sediul antero-intern și posterior;

Reducerea perimetrului de mers;

Dezaxare: valg, var, flexum;

Mărirea de volum a articulației (deformare osoasă);

Genunchi deformat, dezaxat, dureros și instabil (stadiile avansate);

Indicele de evaluare – indexul funcțional al lui Lequesne (fig.7 )

Impotență funcțională progresivă → scade calitatea vieții.

Fig.7. Indexul funcțional al lui Lequesne

6. Diagnostic

Diagnosticul gonartrozei este ușor de făcut inclusiv în formele incipiente de boală Suspiciunea de gonartroză poate fi făcută de către pacient în prezeța unor cracmente sau prepitații la nivelul genunchiului, chiar dacă nu sunt însoțite de durere, medicul de familie apreciind dacă este nevoie de consultul medicului specialist pentru stabilirea diagnosticului. De reținut că nu orice durere la nivelul genunchiului înseamnă că pacientul are gonartroză, dar și că gonartroza are inițial o perioadă evolutivă când nu este însoțită de durere.

Criteriile de diagnostic stabilite de ACR (de Colegiul American de reumatologie) pentru gonartroză sunt reprezentate de:

• durere la nivelul articulației genunchiului

• cel puțin unul din următoarele criterii:

o vârsta> 50 ani

o redoare matinală < 30 minute

o crepitații

• și prezența osteofitelor (radiologic) (Dougados, 2005).

Diagnosticul diferențiar se face cu durerile proiectate la genunchi din cadrul coxalgiei sau al coxartrozei:

cu ostecondromatoză

cu artropatia tabetică

cu artropatia gutoasă

7. Examen radiologic

Radiografia de față a genunchiului, în picioare evidențiază o scufundare a interliniilor femuro-tibiale, o hipertrofie a spinelor tibiale și condiliene și câte o dată o osteoslceroză tibială subcondrală, examenul de profil în stadiile inițiale arată pensarea interliniei femuro-rotuliene și îndeosebi osteofitoza supracondiliană posterioară, osteofitoza tibială și tibială anterioară.

8. Clasificare

: există două categorii de gonartroză:

Gonartroze primitive- fără o cauză identificabilă;

Gonartroze secundare- cu cauze cunoscute

mare decât la bărbații.

Gonartrozele primitive debutează, în general, între 40 și 50 de ani, în special la femeile aflate în menopauză, obeze, cu varice ale membrele inferioare, leziunile artrozice sunt bilaterale și beneficiază de tratamente conservatoare. Au debut lent, inițial asimptomatică, nedureroasă. Un control medical atent remarcă cracmente și crepitații la mobilizarea genunchiului care poate fi dureros, de scurtă durată, după eforturi fizice mari, durerea cedând ușor la repaus după una-două zile.

Gonartoza secundară apare după diverse cauze articulare, frecvent unilaterale, debutând la orice vârstă. Cele mai frecvente cauze sunt: traumatismele, modificările congenitale ale genunchiului . Debutul bolii incepe cu instalarea cauzei, evoluția fiind progresivă, frecvent fiind nevoie de intervenție chirurgicală

Tratament

Tratamentul medicamentos este pe bază de iod, sulf, hormonoterapie, anabolizante, preparate de extracte de cartilaj, de măduvă, enzime.

Medicția analgezică și antiinflamatoare ocupă un loc important în tratamentul puseurilor acute. Tratamentul fizical are acțiune antalgică și antiinflamatoare.

Tratament preventiv

Acțiunea asupra factorilor de risc modificabili (obezitate, malaliniament, activitate fizică, poziție corecta în timpul efortului)

Tratatamentul chirurgical

Încearcă să corijeze tulburările morfologice ale genunchiului și să permită o regenerare articulară.

-osteotomia de corecție tibială sau femurală

– operațiile intraarticulare caută să realizeze o regenerare articulară

edmondajul articular

foraje transcartilaginoase în artroze fără deviații axiale

patelectomie în artroze izolate

artroplastia în gonartrozele decompensate invalidante

artrodeza în gonartoze cu mobilitate sub 50̊ cu subluxații

Studiul cazurilor operate în Clinica de Ortopedie a Spitalului Brîncovenesc, îl fac Antonescu să stabilească următoarele indicații operatorii în gonartroză:

în stadiul preatrozic:-osteotomia de corecție și tratamentul instabilității laterale a rotulei

în artroza incioientă: -osteotomia de corecție

-meniscectomia și ablața corpilor străini

– patelectomia

3. în artroze avansate: -osteotomie, operații intraarticulare (edemondaj, sinovectomie, foraje Pridie)

– patelectomie pentru artroza femuropatelară

4. în artroze avansate cu mobilitate mai mică de 50̊ cu redoare dureroasă, subluxații, este indicată artroplastia totală sau artrodeza.

Kinetoterapia este importantă în tratamentul și recuperarea pacientului.În timp, gonartroza poate duce la atrofia muschiului cvadriceps.Dacă acest muschi este antrenat în exerciții, el poate proteja articulatia de stresuri fizice ulterioare. Specialiștii recomandă hidrokinetotera-pieterapie sau masaj și exerciții aerobice efectuate după un plan realizat de către un kinetoterapeut.

Coxartroza

Definiție

„Coxartroza , este o afecțiune degenerativă a soldului, care rezultă datorită ruperii echilibrului între mecanismele de solicitare exercitatate asupra șoldului și capacitatea de rezistență la efort a țesutului cartilaginos și osos”.10

Fig. 8 Pacient cu coxartroză

2 .Etiologie

Coxartroza reprezintă o entitate patologică cu incidență crescută care afectează 2-4 % din populația adultă între 40 și 70 ani

În 40 % din cazuri este bilaterală.

Coxartroza reprezintă distrugerea cartilajului articular.Dar acesastă distrugere poate fii de cauză primară și secundară

Pentru coxartroza primară nu sunt cunoscute cauzele ce declanșază apariția boli, dar pentru cea secundară sunt cauze multiple:

reumatism

malformații congenitale

coxa vara

coxa valga

boli metabolice

patologii circulatorii

accidente

3. Incidență

Coxartroza este mai frecventă la bărbați, indiferent de vârstă;

-între 30-65 de ani prevalența bolii crește de 2-10 ori;

Frecventa – 3-6 % din populatia peste 55 ani

4.Factorii de risc

obezitatea reprezintă o suprasolicitare de lungă durată a articulațiilor soldurilor.

traumatismele survenite prin accidente de diverse tipuri,

activități sportive sau profesiuni ce implică solicitare articulară repetitivă si/sau de mare intensitate reprezintă de asemenea factori de risc pentru dezvoltarea coxartroxei.

vârsta inaintată creste riscul de deteriorare articulară la toate persoanele.

5. .Tablou clinic

” Coxartroza este o boală cu debut lent, insidis și ireversibil.

Tulburări de mers;

Scăderea distanței parcurse;

Dificultate la urcatul scărilor;”11

Alte simptome:

cracmente(zgomote) la mobilizarea articulației,

reducerea mobilității articulare (mai ales la extensie, rotației interne și abducției)

poziție vicioasa (flexie, adducție, rotație externă),

semnul Patrik (maleolă-genunchi),

semnul pantofului Duvernay (încălțare pe la spate cu genunchiul flectat, pacientul neputandu-se apleca),

diferența de lungime a membrelor, prin scurtarea membrului afectat.

6. Diagnostic

” Criteriile de diagnostic pozitiv al coxartrozei stabilite de Colegiul American de reumatologie (ACR) sunt următoarele:”12

• durere la nivelul articulației coxo-femurale

• și cel puțin 2 din următoarele criterii:

o VSH <20mmllh

o prezența osteofitelor (radiologic)

o îngustarea spațiului articular (radiologic) (Dougados 2005).

7. Examen radiologic

Se efectuează radiografie de bazin , în incidență de față , care prinde ambele șolduri și radiografie de profil pentru șoldul afectat

Se poate observa:

cap femural turtit, cu osteofitoză

obicizarea cotilului

îngustarea spațiului dintre capul femural și cotil

cotil cu fund dublu, cu osteofite

modificări de structură osoasă

subluxații prin : – cantitate crescută de osteofite

displazie luxantă congenitală

Fig. 9: Examen radiologic

8. Clasificare

Analiza cauzelor coxartrozelor permite clasificarea lor în:

– coxartroze primitive (idiopatice)

– coxartroze secundare.

Coxartroza primitivă -este frecvent bilaterală

– Debut după 60 ani

Coxartrozele secundare sunt consecutive perturbării mecanicii articulare prin tulburări de

statică articulară și fac parte din diformitățile congenitale. Cele mai frecvente apar după subluxații și displazii (40%), predominând la femei, cu evoluție rapidă invalidantă și cu indicație chirurgicală , mai puțin frecvente sunt cele după protruzii acetabulare, tolerate timp mai îndelungat , coxartrozele secundare unor distrofii dobândite.

Tratament

Eficacitatea tratamentului medicamentos și fizioterapic în coxartroză este în funcție de trei factori:

precizarea mecanismelor patologice legate de dezvoltarea și evoluția procesului artrozoic

un diagnostic etiologic precis

precizarea situației clinice , artroze lente sau un acces acut supra adăugat

Stabilirea unui diagnostic etiologic precis este de importanță primordială în conduita terapeutică, coxartroza primară reprezintă 40-50% din toate coxartrozele.

Coxartrozele secundare trebuie trebuie rezolvate cât mai repede chirurgical.Coxartroza decompensată impune intervenție medicamentoasă în timp de forma latentă nu necesită decât o atitudine protectoare.

Tratamentul va viza așadar încetinirea procesului artrozoic și reducerea sub formă latentă a unei artroze decompensate.

Obiectivele tratamentului:

– combaterea durerii și a inflamației

– ameliorarea deficitului funcțional

– încetinirea ritmului de progresivitate a maladiei

Combaterea durerii si a inflamației

Mijloace farmacologice AINS, tratament condroprotector

Mijloace nonfarmacologice

1. Reguli de igiena articulară

2. Electroterapie cu rol antalgic, excitomotor și de stimulare a circulației locale

3. Masaj antalgic, de tonifiere a grupelor deficitare și decontracturant pentru adductori

4. Termoterapie

5. Hidroterapie

Igiena articulară

Reducerea greutății corporale

Evitarea ortostatismului și mersului prelungit

Mers cu sprijin ăn baston (în mana opusă în stadiul inițial sau final, de aceeași parte pentru cazuri cu dureri severe)

Evitarea mersului pe teren accidentat

Evitarea schiopatării prin control volițional al mersului

Repaus postural la pat de cel puțin 2 ori pe zi cu articulațiile coxofemurale întinse

Se vor prefera deplasările pe bicicleta

Se vor purta pantofi cu tocuri joase și moi

Se vor corecta inegalitățile membrelor inferioare de la 2 cm în sus

Se va executa de cel putin 2 ori pe zi programul de kinetoterapie pentru sold

Posturarea

Pentru evitarea instalării rotației externe

decubit dorsal, membrul inferior întins și sprijinit lateral de o perna sau un suport

poziție sezând pe sol, genunchii flectați, picioarele sprijinite pe sol pe o linie în afara coapselor

Pentru evitarea flexumului

– decubit ventral, cu o greutate pe regiunea sacrată și pe gleznă. Poate menține o perna mica sub genunchi

– decubit dorsal cu o perna mica sub soldul afectat, membrul inferior neafectat cu genunchiul flectat și piciorul în sprijin pe pat

– decubit ventral, varful piciorului sprijinit pe o perna

Tonifierea musculaturii stabilizatoare

exerciții izometrice rezistive pentru fesieri, tensorul fasciei lata, croitor și quadriceps

exerciții izotonice rezistive pentru aceleași grupe musculare, eventual folosind scripeți

bolnav în decubit heterolateral cu membrul inferior de sprijin flectat – se fac exerciții repetate de abducție cu membrul inferior afectat, apoi cu încărcare progresivă

Creșterea mobilității articulare

Tehnici de inhibiție activă (relaxare reflexă) pentru musculatura coapsei

hold relax

hold relax cu contracție de antagoniști

contracția antagoniștilor

Mobilizări pasive, active asistate, active

Proceduri de self-stretching

Artroza gleznei

Artroza gleznei , este o boală degenerativă și se localizează la nivelui gleznei, datorită distrugerii cartilajului articulației.

Simptomatologie:

Durere articulară

Instabilitate

Edem

Roșață

Încalzirea zonei bolnave

Factorii care determină apariția bolii

-fracturile singulare sau repetate

– infecțiile articulare, poliartrita reumatoida

– supraponderabilitatea

– factorii ereditaro( ligamente slabe)

– suprasolicitare de lungă durată (sportivi)

– încălțăminte incomodă , necorespunzătoare , purtată pe termen lung

Tratament

Artroscopia gleznei reprezintă cel mai invaziv tratament și se aplică în situația în care artroza este într-un stadiu foarte avansat. Intervenția implică înlocuirea unei părți a articulației glezneiu cu o proteză , iar aceasta are ca beneficiu major eliminarea durerilor și faptul că se implică necrozarea în continuare a oaselor, deci stagnarea bolii.

Prevenirea artrozei gleznei:

Putem preveni apariția artrozei prin purtarea adeacvată a unui pantof bun. Incălțămintea bună oferă sprijin și este foarte importantă pentru menținerea poziției corectă a piciorelor și a gleznelor.

Caracteristicile unor pantofi buni sunt urmatoarele:

Trebuie sa fie suficient de lungi cu un cm – 1 cm jumate decât degetul cel mare

Trebuie să fie suficient de lungi: câlcâiul trebuie să stea comod iar degetele să nu fie înghesuite de marginile pantofilor

Pantofii fără cusătură pe partea din față sunt cei mai buni

Câlcâiuș și marginile laterale trebuie să fie rezistente și să asigure suport

Pantofii din piele ventilează cel mai bine ; talpa trebuie să fie flexibilă ; pentru uzul zilnic este recomandat un toc de maxim 2-3 cm.

Kinetoterapia și balneoterapia

Kinetoterapia tonifica inserțiile, ameliorează funcția musculară și în general nutriția cartilajului și constă în exerciții pasive și active și în cele din urma active cu rezistență. Masajul este foarte important în artroze, deoarece tonifică muschii si ameliorează circulația în tesuturile periarticulare, combătând atrofiile musculare care pot contribui la uzura articulațiilor.

Balneoterapia constituie un important factor terapeutic in artroze.

Fig. 10 .Pacienți la balneoterapie

Artroza piciorului

Cea mai frecventă localizare , o reprezintă articulația meta-tarso-faringiană a halucelui, proces degenerativ determinat de purtarea de încălțăminte neadecvată.Subluxația primei falange și dezvoltarea osteofitelor generează halux valgus.

În cazul artrozei la degete , marginea degetului mare se îngroașă , iar degetul sta strâmb sau încălecat peste celelalte .În prima fază, orteza este potrivită, pentru a corecta poziția degetului mare și pentru a elibera punctele de presiune.

PARTEA A – II – A

II. 1. Motivația alegerii temei

Cei care sunt însărcinați cu îngrijirea sănătății pacientului, ar trebui să fie mult mai orientați asupra pacientului decât asupra bolii. Indiferent de modalitatea tratamentului boliilor artrozoice la diferiți pacienți, îngrijirea acestora se face în funcție de nevoile fundamentale și de particularitățiile fiecărui individ.

Am ales această temă datorită numărului destul de apreciabil al pacienților care suferă de această afecțiune , număr de cazuri care implică, în general , persoane vârstnice , care necesita un tratament corect pentru o recuperare cât mai eficientă.

Având în vedere creșterea numărului bolnavilor cu artroză la membrul inferior , lucrarea de față își propune să încerce găsirea unor noi modalități de aplicare precoce și sistemică a procedeelor și mijloacelor de recuperare prin care pacienții sa-și restabilească mai repede capacitatea funcțională și sa asigure reintegrare socială. Prin acest studiu încercăm să imbunătățim actualele metode și proceduri de tratament.

2.Scopul lucrării

Lucrarea de față își propune să analizeze distribuția afecțiunilor artrozoice , la persoanele vârstnice . De asemenea, lucrarea analizează nivelul de cunoștințe al pacienților privind factorii implicați în apariția afecțiunilor.

Scopul lucrării este de a îmbunătății aplicarea conceptelor de îngrijire a pacienților având în vedere complexitatea acestor boli și a faptului că persoanele suferinte prezintă și alte boli asociate.

3. Ipoteza de lucru

Cunoașterea modalității de îngrijire și analizarea comparativă a acestora va putea permite alegerea rațională a unui anumit tratament și îngrijire.

Aplicarea intervențiilor trebuie sa ducă la îmbunătățirea stării de sănătate, înlăturarea durerii și obținerea confortului fizic cât și psihic.

4.Material și metodă

Procesul de îngrijire este o metodă organizată și sistemică având ca scop obținerea unei bune stări a pacientului prin aplicarea modului științific de rezolvare a problemelor, a îngrijirilor pentru a răspunde nevoilor psihosociale ale persoanei.În aplicarea procesului de îngrijire am acordat deosebită atenție avantajelor utilizării procesului științific din punct de vedere al calității îngrijirii.

Datorită faptului că demersul se sprijină și pe date obținute de la pcient, am facut anamneza fiecărui pacient în parte și am obținut date sigure din: foiaie de observație , bilet de trimitere, de la bolnav cât și de la membrii familiei acestuia.Aceste date mi-au permis să văd situația în ansamblul ei și să apreciez nevoile reale ale fiecărui pacient .

Material: Studiul s-a desfășurat în Ambulatorul Spitalului Clinic Sibiu, în secția de Fizioterapie , și a cuprin un lot de 80 de pacienți internați în perioada 1 ianuarie – 1 iulie 2015.

Metoda:

-Studiul foilor de observație

– Aplicarea unui chestionar care să urmărească cunoștințele pacienților despre boală

– Studiu de caz ; am luat în studiu 1 caz la care s-au menționat nevoile pacienților , problemele, diagnosticul și intervențiile nursing necesare.

Conținutul chestionarului este:

Vârsta

Sexul

a) masculin

b) feminin

3. Mediul de proveniență:

a) Urban (oraș)

b) Rural (sat)

4. Cunoașteți ce este artroza?(gonartroza, coxartroza, artroza gleznei și a picioarelor)

a) da;

b) nu;

c) știu puține lucruri despre această boală.

5.Suferiți de:

a) gonartroză;

b) coxartroză;

c) artroza gleznei , a piciorului.

6. Cine v-a spus prima dată că suferiți de această boală?

a) medicul de familie;

b) medicul specialist (ortoped, de reabilitare medicală, reumatolog , etc);

c) am bănuit că sufăr de această boală , după ce m-am informat din mass-media (ziare, televizor) .

7. Cine credeți că este cel mai indicat pentru a vă oferi informații despre artroză?

a) medicul de familie;

b) medicul specialist (ortoped, de reabilitare medicală, reumatolog , etc);

c) asistenta medicală.

8. Cunoașteți care sunt factorii favorizanți pentru producerea artrozei membrului inferior?

a) da;

b) nu;

c) nu mă interesează.

9. Credeți că slăbirea în greutate în cazul persoanelor obeze este benefică în cazul artrozelor membrului inferior?

a) da;

b) nu;

c) nu știu.

10. Considerați vârsta înaintată ca fiind un factor favorizant în producerea artrozei (reumatismului degenerativ)?

a) da;

b) nu;

c) nu stiu;

11. Considerați că durerea din artroză este meteorodependentă (frigul, umezeala o accentuează)?

a) da;

b) nu;

c) nu știu.

12. Care considerați că sunt / ar fi pentru dumneavoastră cele mai supărătoare simptome prin care se manifestă artroza membrului inferior?

a) durerea articulară (șold, genunchi, gleznă, picior);

b) înțepenirea articulației;

c) reducerea mobilității (limitarea mersuluipe jos, pe scări).

13. Sunteți de părere că mersul pe scări este un bun exercițiu pentru un pacient cu artroză a membrului inferior, ajutându-vă să îndoiți mai bine articulația bolnavă?

a) da;

b) nu;

c) nu știu.

14. Considerați că este importantă folosirea la mers a bastonului pentru sprijin?

a) este importantă;

b) nu este importantă;

c) nu aș folosi niciodată bastonul pentru deplasare.

15. Ați dori mai multe informații despre boala dumneavoastră?

a) da;

b) nu.

În studiul efectuat pe secția de Fizioterapie în perioada de 1 ianuarie – 1 iulie 2015, din totalul de 80 de pacienți luați in studiu, 45 au fost femei și 35 au fost bărbați, după cum este reprezentat în figura următoare.

Tabelul nr.1 Repartiție pe sexe

Figura 1: Reprezentarea grafică în funcție de sexe, corespunzătoare întrebării 2.

Motivul pentru care artroza se manifestă preponderent la femei este insuficient cunoscut, specialiștii avansează teorii referitoare la factorii de risc incriminați în degradarea articulației.

Frecvența artrozelor membrului inferior pe sexe și grupe de vârstă este redată în figura 2 si tabelul 2 corespunzătoare intrebărilor 1 și 2.

Tabelul 2. Repartiția cazurilor de artroză pe sexe și decade de vârstă

Figura 2. Repartiția cazurilor de artroza a membrului inferior pe decade de vârstă și sex.

În figura 2 se observă o creștere a numarului de cazuri cu artroză la nivelul membrului inferior la persoanele de sex feminin, în decadele de vârstă 51-60 ani , apoi stagnează ușor in jurul vârstelor 61-70 ani, apoi crește semnificativ odată cu înaintarea în vârstă, deoarece odată cu înaintarea în vârstă densitatea osoasă scade mai accentuat la femei decât la bărbați. Masa osoasă scăzută constituțional la femei este în acest sens factorul de ris cel mai important.

Activitatea fizică mai redusă și dereglările metabolice consecutive ”furtuni hormonale” de la climacteriu constituie alți factori de risc. Astfel estrogenii intervin în metabolismul osos prin contractarea efectelor periferice ale parathormonului, atât la nivel renal, cât și la nivelul țesutului osos. Administrarea de preparate estrogenice după menopauză scade rata de demineralizare osoasă.

Din totalul celor 80 de bolnavi internați în secția de Fizioterapie Sibiu, 50 pacienți provin din

mediul rural, iar restul de 30 de pacienți provin din mediul urban. (Figura 3)

Figura 3. Repartiția artrozelor în funcție de mediu de proveniență

În urma chestionarului aplicat, la întrebarea cu numarul 4 ”Cunoașteți ce este artroza?”, 50 de pacienți au raspuns afirmativ , 10 au raspuns negativ , iar 20 au raspuns că știu puține lucruri despre această boala.

Figura 4. Corespunzătoarea întrebării 4

Din 80 de internări pe secția de Fizioterapie Sibiu, în perioada 1 ianuarie -1 iulie 2015, au fost 30 de pacienți care au suferit de gonartroză, 38 au suferit de coxartroză și 12 au suferit de artroza gleznei sau a piciorului (corespunzătoare întrebării 5)

Figura 5. Prevalența gonartozelor din totalul internărilor

Figura 6. Prevalența coxartrozelor din totalul internărilor

Figura 7. Prevalența artrozelor gleznei și a piciorului din totalul internărilor

Din totalul de 30 de cazuri cu gonartroză 18 au fost femei și 12 au fost bărbați.

Figura 8. Incidența pe sexe a cazurilor cu gonartroză

Din totalul celor 38 de cazuri de coxartroză , 20 au fost bărbați , iar 18 au fost femei.

Figura 9. Incidența pe sexe a coxartrozelor

Din totalul de 12 pacienți cu artroză la nivelul gelznei sau piciorului 9 au fost femei și 3 au fost bărbați.

Figura 10. Incidența pe sexe a artrozelor gleznei sau a piciorului

Frecvența gonartrozelor pe sexe și decade de vârstă este redată în tabelul nr 3, și se reflectă în figura 13

Tabelul 3.Repartiția cazurilor de gonartroză pe sexe și decade de vârstă

Figura 13. Repartița cazurilor de gonartroză pe sexe și decade de vârstă

Reprezentând grafic datele obținute în funcție de structura pe vârste se observă la ambele sexe o creștere a incidenței gonartrozelor atingând un maxim în decada de 71-80 de ani.

Frecvența coxartrozelor pe sexe și decade de vârstă este redată în tabelul nr 4, și se reflectă în figura 14.

Tabelul 4. Repartiția cazurilor de coxartroză pe sex și decade de vârstă

Figura 14. Repartiția cazurilor de coxartroză pe decade de vârstă

Reprezentând datele obținute în funcție de structura pe grupe de vârstă se observă la femei o creștere a incidenței coxartrozei atingând un maxim în decada de vârsta 61-70 ani , iar la bărbați frecvența coxartrozelor crește considerabil în decada de vârstă 71-80 ani.

În graficul reprezentat se observă cum crește incidența coxartrozelor odată cu înaintarea în vârstă dupa cum demonstrează și Lawrence, acesta arată că subiecții tineri între 15 și 24 ani leziunile radiologice de artroză sunt prezente la 10 % din cazuri , în vreme ce aceeleași leziuni radiologice la întâlnește la 80% din cazuri ce au trecut peste 55 de ani.

Frecvența artrozelor de gleznă si a piciorului pe sexe și decade de vârstă este redată în tabelul nr 5 și se reflectă în figura 15

Tabelul 5. Repartiția cazurilor cu artroză de gleznă și artoză de picior

Figura 15. Repartiția cazurilor de artroză de gleznă si de picior

Reprezentând grafic datele obținute în funcție de structura pe grupe și vârstă se observă la femei o creștere a incidenței artrozelor de gleznă și de picior în jurul decadei de 81-90, iar la bărbați frecvența artrozelor de gambă sau de picior , cresc în jurul decadei de vârstă de 61-70 ani.

În urma chestionarului aplicat, la întrebarea nr ”Cine v-a spus pentru prima dată că suferiți de această boală” , 33 din bolnavi susțin că au aflat prima dată despre boală de la medicul de familie, 37 au aflat de la medicul splecialist , iar 10 dintre ei, au bănuit după ce s-au informat din alte surse, după cum este reprezentat în figura următoare:

Figura 16. Corespunzătoare întrebării 6

După cum se observă și în figura nr 16, cei mai mulți pacienți au aflat despre boală în urma unui consult de specialitate . Dar și un număr relativ mare de pacienți, au fost diagnosticați cu artroză de membru inferior de către medicul de familie. Dar cum în ziua de azi , cam fiecare e medic sau asistent, 10 pacienți și-au pus singuri diagnosticul după ce s-au informat din propriile surse (ziare, televizor), iar apoi au urmat un consult de specialitate.

La întrebarea nr 7 , în urma aplicării chistionarului, 40 de pacienți sunt de părere că medicul specialist este cel mai indicat spre a le oferii informații despre boală, 26 de pacienții consideră medicul de familie mai indicat , 12 pacienți consideră asistenta medicală, iar 2 pacienți sunt de parere că mass-media oferă cele mai bune indicatii, acest lucru este reprezentat în figura nr 17.

Figura 17. Corespunzătoare întrebării 7

După cum se observă majoritatea pacințiilor consideră medicul specialist cel mai indicat spre a le oferii informații despre această boală, deoarece sunt dotații cu cunoștințele necesare, dar au și aparatură care îi ajută. Un număr de 26 de pacienți, cred că medicul de familie poate oferii cele mai bune informații, deoarece spun ei că le cunoaște antecedentele și în ei au cea mai mare încredere. Doar un nr de 12 pacineți consideră că asistenta medicală este indicată spre a oferii indicații ,deorece au foarte mare răbdare și își petrec foarte mult timp alături de ei.

În urma chestionarului aplicat la întrebarea nr 8 , 45 dinre pacienți au raspuns că cunosc factorii favorizanți 30 nu îi cunosc , iar 5 pacienți au raspuns că nu îi interesează.

Figura 18. Corespunzătoare întrebării 8

În urma aplicării chestionarului majoritatea pacințiilor au răspus că cunosc factorii favorizanți pentru producerea artrozei, deoarece au fost informați de către medicul specialist , sau de cel de familie,dar și asistenta le-a spus care sunt factorii care au ajutat la producerea bolii. 5 dintre pacintii au raspuns că nu îi mai interesează , doarece consideră ei că nu mai au ce face odată

instalată boala.

La întrebarea nr 9, în urma aplicării chestionarului 50 de pacienți consideră benefică scaderea în greutate în cazul persoanelor obeze, 20 de pacienți nu știu dacă este benefică , iar 10 pacienți cred că nu este benefică scăderea în greutate.

Figura 20. Corespunzătoare întrebării 9

După cum se observă în figura 20 , pacientii consideră că slabirea în greutate este benefică, deoarece greutatea suprasolicită articulația care este deja afectată. S-a dovedit că pacienți cu indici de masă corporală de 30-35, frecvența de producere a artrozei de membru inferior este de patru ori mai mare decât la persoanele cu indici de masa corporală normală.

La întrebarea nr 10 , un număr de 55 de pacineți consideră că vârsta înaintată este un factor favorizant în producerea artrozei , 10 nu cred că odată cu înaintarea în vârstă se accentuează și artoza , iar 15 dintre ei nu știu.

Figura 21. Corespunzătoare întrebării 10

După cum se observă și în figurile 13.14, 15 și 21. Odată cu înaintarea în vârstă articulația membrului inferior este mult mai predispusă deteriorării articulare ,iar odată cu aceasta crește șansa de apariție a artrozei.

În urma chestionarului aplicat pe secția de Fizioterapie, la întrebarea nr.11 ”Considerați că durerea din artroză este meteorodependentă ( frigul, umezeala o accentuează)? ” 50 de pacienți au raspuns că durerea este meteorodependentă, 10 că nu este , iar 20 dintre pacienți au răspus că nu știu.

Figura 22. Corespunzătoare întrebării 11

După cum se observă și în figura nr, 22 , durerea din atroză este meteorodependentă, durerea fiind accentuată prin expunere la frig și la umezelă, după cum afirmă si cei 50 de pacienți din lotul luat în studiu.Un număr de 20 de pacienți susțin că nu știu dacă durerea este accentuată la frig , deoarece au o durere constantă , iar 10 pacienți sustin că nu li se accentuaează durerea la frig.

La întrebarea nr .12 ”Care considerați că sunt / ar fi pentru dumneavoastră cele mai supărătoare simptome prin care se manifestă artroza membrului inferior”, un număr de 30 de pacineți au răspuns că durerea articulară îi supără cel mai mult, 25 au răspuns că îi supără înțepenirea articulației , iar 25 de pacienți au răspuns că reducerea mobilității îi deranjează cel mai mult.

Figura 23. Corespunzătoare întrebării 12

Mulți pacienți consideră durerea articulară ca fiind cel mai supărător simptom, deoarece aceasta arapre de obicei după efort fizic , dar se poate ameliora la repaus articular , doar dacă boala nu este într-un stadiu foarte avansat, atunci durerea nu mai dispare.25 dintre pacinți consideră că îi deranjează cel mai mult atunci când articulația se înțepenește, această înțepenire apare de obicei după un repaus prelungit, iar mobilizarea se face cu dificultate după 10 minute de mișcare. Reducerea mobilității este o problemă pentru 25 de pacienți luați , deoarece se instalează rapid, și spun ei că sunt tot timpul dependenți de cineva în efectuarea anumitor mișcări, cum ar fii urcatul scărilor sau mersul pe jos.

În urma aplicării chestionarului la întrebarea nr. 13 , un număr de 45 de pacienți sunt de părere că mersul pe scări este indicat în cazul persoanelor un artroză, 20 de pacienți susțin că nu este bine să folosească scările, iar 15 pacienți nu au știut ce să răspundă.

Figura 24. Corespunzătoare întrebării 13

După cum se observă în figura 24 , 56% din pacienți consideră urcatul scăriilor ca fiind un bun exercițiu pentru artroza de membru inferior, deoarece mișcarea este un aliat puternic împotriva îmbătrânirii articulației , iar lichidul sinovial lubrefiază și tot odată hrănește articulația bolnavă.În timpul urcării scărilor lichidul se agită și hrănește cartilajul.Mai mult, activitatea fizică face mușchii mai supli și mai puternici, astfel că ei vor putea proteja mai bine articulația.

Un număr de 20 de pacienți consideră urcatul scăriilor un exercițiu prost pentru boala artrozoică, deoarece spun ei că în timpul mersului pe scări durerea se accentuaeză și apare reducerea mobilității.

Din totalul celor 80 de pacienți luați în studiu , la întrebarea numărul 14, 52 de pacienți consideră că este importantă folosirea la mers a bastonului, 23 de pacienți consideră că nu este importantă, iar 5 dintre ei nu ar folosi niciodată bastonul pentru deplasase.

Figura 25. Corespunzătoare întrebării 14

După cum se observă și în figura 25, 68% din pacienți consideră importantă folosirea la mers a bastonului , deoarece spun ei că se simnt mai în siguranță, iar mobilizarea se face cu mai multă ușurințădacă au un punct de sprijin.

Un procent de 30% din pacienți , nu consideră importantă folosirea la mers a bastonului , deoarece afirmă că nu știu cum să il folosească corect , iar din această cauză nu au siguranță în el ,de aceea le-am prezentat tehnica utilizării bastonului:

-bastonul se ține în mâna opusă membrului inferior afectat, sprijinul facându-se ultan pe baston și pe membrul pelvin afectat, centrul de greutate căzând cât mai la mijlocul liniei dintre ele;

– bastonul trebuie să fie lângă corp , cotul să facă o flexie ușoară de circa 30̊, respectiv bastonul să ajungă la marginea superioară a mareui trohanter;

– vârful bastonului pe sol va fi totdeauna pe aceeiași linie cu piciorul afectat;

– urcatul treptelor va începe cu membrul sănătos urmat apoi de baston și membrul afectat.

Doar un procent de 2% , nu ar folosi niciodată bastonul , deoarece consideră ei , că este nefolositor și că s-ar putea sprijinii de câte o persoană, sau la urcatul scăriilor se susțin de balustrade.

La întrebarea numărul 15, 72 de pacienți au răspus că ar dori mai multe informații despre boală , iar 8 pacienți au raspuns că nu ar dorii informații.

Figura 26. Corespunzătoare întrebării 15

În urma aplicării chestionarului, un procent de 90 % ar dorii mai multe informații despre boală, iar un procent de 10 % nu ar dorii infomații deoarece cosideră că oricum nu înțeleg despre ce este vorba și oricum nu mai contează atâta timp cât ei simt pe pielea lor despre ce este vorba.