Influenta Sistemului de Taiere Si a Incarcaturii de Rod Asupra Productiei Viticole

CAPITOLUL I

IMPORTANȚA ȘI ISTORICUL CULTIVĂRII VIȚEI DE VIE

1.1 Importanța viticulturii

Importanța viticulturii rezultă din principalele valențe ale sale între care se detașează cele de îndeletnicire tehnică, știință cu caracter sintetic și activitate didactică.

Importanța social-economică. Cultura viței de vie, ca ramură a agriculturii (horticulturii), se constituie într-o activitate productivă pentru un număr variat de oameni, în funcție de condițiile specifice ale fiecărei țări.

Mărimea suprafețelor, dotarea tehnică, gradul redus de mecanizare al unor lucrări, fac ca viticultura să constituie o sursă de existență atât pentru persoanele antrenate în mod direct în această activitate cât și pentru cele din sectoarele adiacente.

Valorificarea terenurilor slab productive. Vița de vie prezintă o capacitate mare de adaptare, fiind cultivată cu succes atât pe terenurile fertile cât și pe cele mai puțin fertile. Ea valorifică bine terenurile frământate, nisipurile (exemplu podgoria Sadova – Corabia) dar și terenurile erodate, în cazul centrelor viticole: Pietroasele, Cotnari, Jidvei, Drăgășani, unde calitatea excepțională a vinurilor obținute se constituie într-un exemplu elocvent.

Stimularea producției industriale. Cultura viței de vie necesită cantități importante de pesticide, impulsionând producția și cercetarea în domeniu în vederea obținerii unor produse cât mai ecologice. Înființarea și întreținerea plantațiilor viticole reclamă existența unor materiale (spalieri, sârme, foarfeci ș.a.) dar și a unei sisteme de mașini corespunzătoare pentru care țările viticole se constituie într-o importantă piață de desfacere.  Viticultura stimulează dezvoltarea industriei constructoare de mașini, industriei chimice îngrășăminte, insecto-fungicide pesticide etc, industria sârmei, a transporturilor și industriei locale pentru confecționarea stâlpilor pentru mijloacele de susținere(citat de Laurian Ungurian). 

Furnizoare de materii prime. Strugurii sunt produsul principal al acestei îndeletniciri, ei constituind o sursă de materii prime pentru alte activități, direcția principală de valorificare a acestora constituind-o industria vinicolă (obținerea de vin, vermut, vinuri spumante și spumoase, distilate de vin, ș.a.). Subprodusele fac și ele obiectul unor prelucrări ulterioare pentru a se obține: ulei (din semințele de struguri) sau combustibil și îngrășăminte organice (din frunze și coarde).

Rolul peisagistic al cultivării viței de vie derivă din dorința de a îmbina utilul cu plăcutul. Verdeața care ne înconjoară mergând printr-o plantație viticolă, răcoarea bolților, frumusețea și rusticitatea peisajului fac din podgorii adevărate locuri generatoare de senzații stenice, binefăcătoare pentru trup și spirit. Frumosul, care caracterizeaza podgoriile in general, nu are numai functie odihnitoare, de tihna, ca cea pe care o manifesta un parc natural, ci si pe aceea de rascolire a tuturor fortelor din om, pentru ca in frumosul unei podgorii se reflecta biruinta omului(citat de Laurian Ungurian).

Importanța alimentară. Prin compoziția chimică diversă produsele viti-vinicole nu pot să nu-și aducă un aport favorabil la bunul mers al metabolismului uman, după unii autori ,,mustul fiind considerat un lapte vegetal” (Herpin – citat de Valnet J., 1987). Consumul de struguri și must este, pe cât de util, pe atât de sănătos, de aceea se spune că “cine consumă struguri, consumă soare concentrat”. Vinul este produsul hidro-alcoolic, principal,rezultat din fermentarea mustului din struguri, la rândul lui, dacă este consumat rațional, are efecte pozitive asupra organismului uman. Consumul rațional înseamnă 1 cm cub alcool etilic pur/kg greutate vie, ceea ce reprezintă cca 0,5-0,75 l în 24 de ore, consumat la trei taniuri, în timpul sau după mesele principale. Vinul stimulează secrețiile gastrice, hepatice, intensifică metabolismul, reactivează circulația, previne și combate răceala(citat de Laurian Ungurian).

Într-adevăr, zaharurile în forme ușor asimilabile, acizii organici, aminoacizii, dintre care 24 cu rol important în nutriția omului, conținutul deloc de neglijat în vitaminele: C, B2 și A, aportul de: potasiu, calciu, magneziu, mangan, fier, ș.a. conferă strugurilor o valoare remineralizantă ridicată, cura de struguri și de must având efecte benefice în afecțiunile biliare, hepatice, cardiovasculare, pulmonare, renale, ș.a.

Vinul, consumat în cantități moderate, printr-o serie de compuși chimici pe care îi conține (acizi organici, săruri minerale, glucide, vitamine, alcool, ș.a.), asociat cu momentele cele mai importante din viața omului: nașterea, căsătoria, moartea (folosit încă din vechime în ritualuri legate de aceste evenimente), dar și cu momentele de dulce relaxare pe care, de obicei, le completează, manifestă o acțiune tonică generală, mărește rezistența la efort fizic și psihic, stimulează diureza și reduce riscul afecțiunilor de miocard.

Așadar, prin virtuțile lor alimentare, terapeutice și de agrement, prin diversitatea lor, produsele viti-vinicole pot fi consumate fără restricții majore, în mod curent sau ocazional, de tineri și vârstnici pe tot timpul anului.

1.2 ISTORICUL CULTIvării viței de vie in România

Vița-de-vie este, alături de grâu, una din cele mai vechi plante de cultură care a luat naștere cu aproximativ 4 000 de ani î.C., iar pe teritoriul țării noastre, vița-de-vie se cultiva încă din epoca neoliticului mijlociu, cu aproximativ 3 000 de ani î.C. (citat de Martin T.,1972).  Cultura vitei de vie, este o ramura de prim ordin a economiei nationale, fiind cunoscuta din timpuri foarte vechi. Viticultura romaneasca a urmat cursul aparitiei si dezvoltarii viticulturii mondiale. Faptul ca Burebista da ordin de desfrisarea viilor (sec. I i.e.n.), demonstreaza ca viticultura geto-dacica era intr-un stadiu de inflorire. Dupa moartea lui Burebista, sub Decebal,  noul rege al Daciei, viticultura cunoaste o etapa de inflorire ( Istoria Romanilor de Giurescu, vol. I. pag. 60 ).

Odata cu cucerirea Daciei de catre romani, practica vini-viticola este inaintata cu tehnici superioare de prepararea bauturilor, de ingrijirea vitei de vie. Ea cunoaste apoi o ascensiune lenta, dar continua, astfel incat din evul mediu (sec. XIV-XVIII ) ne raman date tot mai importante despre bogatia in vita de vie a a celor trei tari romanesti.

In Descriptio Moldave, Dimitrie Cantemir arata ca aceste vii nu sunt de folos numai localnicilor tarii pentru nevoile lor, caci pretul scazut al vinului atrage mici negustori rusi, bosi, cazaci si chiar unguri.

Suprafata ocupata de vii a crescut continu, astfel ca in anul aparitiei FILOXEREI 1884, existau 150.000 ha cu vii organizate in podgorii  cu renume COTNARI, DEALU MARE, ODOBESTI.

In etape post filoxerica,  viticultura Romaneasca trece prin diferite faze:

incercarea stavilarii atacului filoxerei prin gasirea de noi cai in aceasta directie;

introducerea hibrizilor producatorilor directi;

aparitia primelor pepiniere viticole create cu scopul de a revace viile distruse;

asigurarea unei noi ordini in plantatiile de vii;

aparitii primelor publicatii de specialitate.

Din anii 1950 viticultura capata o noua orientare, asigura  o gama variata de produse alimentare:struguri, vin, stafide, sucuri naturale, must, compot. Suprafata viticola a Romaniei reprezinta 3 % din suprafata mondiala cultivate cu vita de vie. Raportat la suprafata arabila a tarii, suprafata viticola reprezinta cca 2,6 %, iar productia totala obtinuta este de cca 10-12 % din productia  agricola.

Pe teritoriul României de astăzi se poate considera că viticultura are o existență milenară. Practic, dovezile arheologice și scrierile învățaților antici i-au făcut pe români să considere că suntem în patria naturală a viței de vie (P.S. Aurelian citat de Teodorescu și colaboratorii, 1966). Pe teritoriul României vița de vie s-a bucurat de o mare cinste, iar consumul de vin și struguri ocupă un loc de seamă în alimentația locuitorilor statornici de milenii în acest spațiu.

Viticultura și vinificația constituie activități tradiționale de mare importanță economică, dezvoltate în decursul timpului ca rezultat al favorabilității excepționale a condițiilor naturale pentru viticultură, intuită cu milenii în urmă de strămoșii noștri, ceea ce a condus la legarea românilor de cultura viței de vie, ca o ocupație permanentă.

Relieful variat în zonele pericarpatice precum și podișurile Moldovei, Transilvaniei și Olteniei, natura diferită a solurilor, insolația și umiditatea neuniformă au creat numeroase microclimate deosebit de favorabile pentru cultura viței de vie.

Mărimea spațiului românesc a înregistrat în timp modificări cantitative. De la dezastru produs de filoxera până în prezent dimensiunile și calitatea spațiului nostru viticol se înscriu pe o linie ascendentă iar produsele viticulturii și vinificației românești se plasează pe o traiectorie definită de multiple distincții câștigate la concursurile internaționale.

În România arealele viticole sunt bine definite prin lucrări de raionare (1952-1953) și de microraionare (1962) și definitivarea soiurilor recomandate și autorizate de podgorii și centre viticole (1979).

Spațiul viticol se compune din : 40 de podgorii cu 145 centre viticole și 16 centre viticole răzlețe, grupate în 7 regiuni viticole.

Viticultura țării noastre este situată în emisfera nordică, aproape de limita nordică din Europa Centrală a culturii viței de vie, mai exact în jumătatea nordică a zonei din această emisferă.Ca urmare partea sudică a viticulturii noastre în Oltenia, Muntenia și mai ales Dobrogea, tinde spre caracteristicile viticulturii din jumătatea sudică mediteraneană și caucaziană a emisferei nordice, iar cea centrală, din sudul Moldovei, al Transilvaniei și al Crișanei este tipică centrului acestei zone. În ceea ce privește partea nordică, aceasta are caractere ale limitei nordice a culturii în liber a viței de vie.

Datorită condițiilor prielnice din sudul Carpaților, viticultura din Oltenia și Muntenia, deși nu se prezintă sub forma unui lanț continuu, poate lua acest aspect.

Lanțul viticol de la sudul Carpaților Meridionali se continuă spre nord, pe dealurile și pe colinele pericarpatice Orientale în Moldova. Excluzând însă câmpia care trebuie cedată agriculturii, în această parte a țării poate ocupa pe unele locuri și trebuie să ocupe versanții dintre terasele Dunării și cei ai râurilor și pâraielor mai mari care brăzdează câmpia. Aceste poziții constituie insule viticole desemnate în zona de câmpie.

În afara insulelor viticole din afara câmpiei Dunării în Oltenia și anume în lungul Dunării până nu departe de Corabia se întinde viticultura nisipurilor.

Prin nivelul producției, țara noastră ocupă un loc în ierarhia mondială care nu exprimă potențialul viticol existent.

Cauzele acestei situații sunt multiple : suprafața mare de HPD, neaplicarea la timp în număr suficient a tratamentelor fitosanitare, aplicarea defectuoasă a tăierilor, folosirea insuficientă a îngrășămintelor, etc. De aceea este necesar a se folosi o strategie într-un concept de dezvoltare durabilă pe termen mediu și o valorificare a patrimoniului viticol.

În concluzie, de la invazia filoxerei și până în prezent, dimensiunile și calitatea spațiului nostru viticol, se înscriu pe o linie ascendentă împreună cu produsele viticulturi și vinificației.

Această ascensiune este justificată prin favorabilitatea ecologică a ținuturilor românești, prin economicitatea culturii și valorificarea superioară a terenurilor improprii altor culturi.

1.3 DEzvoltarea viticulturii in oltenia

Pe teritoriul României se găsesc condiții naturale excelente pentru viticultură, aici încadrându-se și Oltenia. De o parte și de alta a Oltului, ne întâmpină vechea podgorie a Drăgășanilor cu viile sale din centrele viticole: Drăgășani, Gușoieni, Cerna și Iancu-Jianu. Mai jos în judeșele Mehedinți și Dolj se află podgoriile: Dealurile Severinului, Craiovei și Plaiurile Drâncei, precum și centru viticol independent Segarcea. Importanță pentru viticultura Olteniei prezintă și viile situate pe nisipurile din apropierea Dunării, din partea de sud a Olteniei și anume cele din podgoriile Sadova-Corabia, Calafat și din podgoria Dacilor, cele din județul Gorj (centrele viticole Târgu-Jiu și Poiana Crușețu), precum și cele câteva areale producătoare de vinuri de bună calitate, ocupând suprafeșe restrânse în județul Brăila (Cireșu, Jirlău, Râmnicelu), Călăraș (Ulmu), Giurgiu (Greaca), Dâmbovița (Bucșani, Valea Voievozilor), Argeș (Costești), Teleorman (Furculești și Mavrodin), Olt, Carpații Sudici și Dunăre, cultivarea viței de vie a însemnat una dintre primele îndeletniciri.

În sprijinul acestei afirmații vin dovezi grăitoare, ca numărul mare de soiuri autohtone, metode tradiționale de cultură a viței de vie precum și unele procedee de vinificare, etc.

Cu cele cinci județe ale ei (Dolj, Romanați, Vâlcea, Mehedinți și Gorj), Oltenia deținea, în 1989, cca. 30% din suprafața viticolă a României cu cele 32 de județe. Din totalul viticultorilor din țară 38,5% erau din Oltenia. Numărul mare de cultivatori de viță de vie făcea ca această provincie să se înregistreze cea mai mică proprietate medie (6882 m2/cultivator) în comparație cu Moldova (8102 m2/cultivator), Dobrogea (9565 m2/cultivator) și Muntenia (9802 m2/cultivator).

Aceste date relatează că din cele mai vechi timpuri, în Oltenia, mase mari de lucrători ai pământului se îndeletniceau cu viticultura și vinificația. Acești oameni aveau un adevărat cult pentru vița de vie.

Pe întinsele zone viticole oltenești datele statistice și științifice ilustrează prezența soiurilor pentru vinuri roșii de calitate superioară și de consum curent.

Pentru a pune în evidență acest aspect se știe că numai în trei din cele cinci județe ale Olteniei (Dolj, Mehedinți și Romanați)se produceau în 1892 o treime din producția totală de vin roșu obținută în cele 32 de județe ale României (Teodorescu Șt., Gheorghiță M.-1970).

CAPITOLUL II

INFLUENȚA SISTEMULUI DE TĂIERE SI A INCARCĂTURII DE ROD ASUPRA PRODUCȚIEI VITICOLE

2. 1 Necesitatea APLICĂRII tăierilor

Vița de vie prezintă caracteristici de liană. Lăsată să crească liber (fără tăieri) aceasta formează lăstari lungi, subțiri și incomplet maturați, producțiile obținute de la asemenea vițe fiind necorespunzătoare. Și la vițele luate în cultură se constată asemenea sporuri de creștere vegetativă (fără importanță în procesul de rodire), care se elimină prin tăieri.

Aplicarea tăierilor este necesară pentru exprimarea potențialelor vegetative și de rodire în concordanță cu agroecosistemul respectiv. Concordanța se realizează prin optimizarea densității coardelor și lăstarilor la fiecare viță.

Execuția lor este necesară și pentru obținerea unor raporturi favorabile între vigoare, încărcătură și rodire.

Clasificarea tăierilor. În viticultură se folosesc mai multe moduri de tăiere. Clasificarea lor se face după scopurile pentru care se execută:

Tăierile de formare au scopul dimensionării părții aeriene a plantei în vederea asigurării unor raporturi corespunzătoare între potențialul vegetativ și de rodire al vițelor. Ele se aplică în primi 3-5 ani de la plantare.

Sinteză privind clasificarea tăierilor aplicate în plantațiile viticole roditoare

Tabelul 2.1.

Tăierile de rodire și menținere a formei de creștere se aplică anual, după execuția celor de formare și până ce potențialul vegetativ și de producție scade sistematic. Ele sunt de două feluri: tăieri de rodire cu încărcătură normală și tăieri de rodire cu încărcătură corectată (compensată, amplificată și diminuată); tăieri de încărcare – aplicate în ferestrele iernii sau primăvara devreme și tăieri de ușurare – aplicate toamna.

Tăierile de refacere (redresare) a potențialului vegetativ și de producție se aplică vițelor afectate de accidente climatice (îngheț, brumă și grindină), prin ele refăcându-se procesele de creștere și de rodire;

Tăierile de regenerare (reîntinerire) se aplică vițelor îmbătrânite prematur, ele putând fi parțiale sau totale;

Tăierile de epuizare se aplică în plantațiile bătrâne, care ar urma să fie desființate în următorii 3-5 ani;

Tăierile care includ lucrări și operații în verde se a aplică în perioada de vegetație;

Tăierile de transformare aplicate în plantațiile viticole supuse retehnologizării;

Tăierile manuale, semimecanizate și mecanizate se aplică în funcție de modul de execuție.

2.2 Principiile științifice pe care se fundamentează tăierile

Acestea se bazează pe cunoașterea posibilităților viței de vie de a crește și a rodi în concordanță cu condițiile de mediu. Între vița de vie și mediu există o unitate realizată printr-o multitudine de legături. Echilibrul acestui sistem se menține printr-o continuă reglare a creșterilor vegetative în favoarea rodirii și se realizează prin tăieri executate după anumite principii științifice:

– Reacția de răspuns a viței de vie la aplicarea tăierilor sub forma unui paralelism biologic între creștere și rodire. La același soi, în aceleași condiții de mediu și tehnice, prin execuția anuală și în mod asemănător a tăierilor în lemnificat, se obține aceeași reacție de răspuns privind: numărul și lungimea de creștere a lăstarilor, mărime coeficienților de fertilitate și a indicilor de productivitate. Pe baza acestui principiu se pot stabili nivelele de încărcătură de muguri necesare obținerii anumitor producții;

– Menținerea echilibrului între formarea și valorificarea potențialului de rodire. Diferențierea mugurilor de rod pentru anul "N+1" se realizează în condițiile obținerii producției de struguri pentru anul "N". Între cele două laturi ale procesului de rodire, care se desfășoară concomitent și succesiv, este necesar să se asigure producții ridicate în anul în curs, dar și o bună diferențiere a mugurilor pentru anul următor;

– Distribuirea mugurilor roditori pe coarde. Frecvența distribuirii lor pe coarde se realizează după legea perioadei maxime. Ea crește de la baza coardei spre vârf, atingând maximum și apoi scade. În funcție de această distribuție se dimensionează coardele de rod pentru a se asigura un optim de muguri roditori pe acestea,

Forma de conducere modifică distribuirea lăstarilor fertili pe coarde. Prin folosirea formelor de conducere semiînalte și alegerea unor soiuri cu mugurii de la bază (cei mai puțin evoluați), să beneficieze de condiții optime pentru a se obține o rodire maximă.

– Încărcătură corespunzătoare și bine repartizată pe coarde de un an, prinse pe coarde de doi ani. Alegerea elementelor de producție se face în funcție de raporturile fiziologice care se stabilesc între coardele de un an și cele în vârstă de doi ani. Această alegere se justifică prin obținerea de producții mari de la lăstarii de pe coardele de un an prinse pe cele de doi ani. De aceea, este necesar ca în fiecare an să se înlocuiască lemnul de rod respectându-se principiul științific recunoscut "vița de vie rodește pe coarde de un an prinse pe coarde de doi ani";

Coardele de un an prinse pe lemn mai în vârstă de doi ani nu asigură, în general, producție. Uneori, dimensiunile foarte mici ale lemnului de doi ani (1-3 mm lungime) dau impresia că rodesc și coardele prinse pe lemn mai vechi de doi ani (Oșlobeanu M., 1980).

– Aplicarea diferențiată a tăierilor în concordanță cu: soiul, vârsta, vigoarea viței, sistemul radicular, condițiile de mediu și tehnice. Diferitele soiuri de viță, cultivate în aceleași condiții de sol și climă, se deosebesc între ele, iar în cadrul aceluiași soi plantele se deosebesc prin vârstă și vigoare. Aceste deosebiri ne obligă la execuția diferențiată a tăierilor în concordanță cu caracteristicile biologice ale soiului. Pe măsură ce vițele înaintează în vârstă încărcăturile de ochi atribuite sunt mai ridicate. Aplicarea diferențiată se impune și în cazul vițelor din același soi, de aceeași vârstă și cultivată pe același teren, care manifestă vigoare diferită

Cele două sisteme, radicular și supraterestru (în ansamblul biosistemului – vița de vie) se găsesc într-o corelație pozitivă. Ele se influențează reciproc și în același sens. Executarea exagerată a tăierilor de rodire determină diminuarea sistemului radicular, raporturile dintre rădăcină și tulpină devenind, din utile, nefavorabile. Pentru realizarea unor raporturi favorabile între cele două sisteme, execuția tăierilor se va face în concordanță cu mărimea sistemului radicular;

Practicarea unor tehnologii superioare și favorabilitatea climatică determină o vigoare mai ridicată a butucilor, de aceea, prin tăieri, se pot aloca încărcături de muguri mai mari.

– Alegerea elementelor de rod în funcție de dimensiunile coardelor de un an. Potențialul de rodire al coardelor subdimensionate sau supradimensionate este mai redus. Coardele care au lungimi de 1,2-1,8 m și un diametru de 6-12 mm prezintă un număr mai mare de muguri roditori. De aceea, prin tăieri, pe plantă, se lasă coardele care au dimensiuni optime pentru acest proces.

– Reducerea mărimii aparatului vegetativ al vițelor. Pentru formarea organelor sau părților de organe extraterestre s-a depus un important efort biologic, s-a folosit și acumulat energie, care prin tăieri se poate îndepărta și reprezintă pierderi în bilanțul general al plantei. Sunt considerate corespunzătoare acele tăieri prin care se elimină cât mai puțin. Acest mod de tăiere asigură însă un număr exagerat de lăstari și influențează negativ diferențierea. Pentru a se reduce acest efect se impune ca prin plivit să se îndepărteze o parte din lăstarii fără inflorescențe.

Orice tăiere trebuie înțeleasă ca un "rău necesar pentru economia culturii" (Winkler, 1962) și prin aplicarea ei se limitează puterea plantei sau chiar o suprimă și-i scurtează viața (Martin T. și colaboratorii, 1988). Rănile la vița de vie nu se cicatrizează în condițiile în care le cultivăm. De aceea trebuie folosite tăierile care nu lasă răni în calea sevei ce alimentează coardele și lăstarii (Oprean, Olteanu, 1983).

– Reducerea vitezei de ridicare a trunchiului și coborârea taliei. Vița de vie condusă sub formă de trunchi scurt are tendința de a se înălța față de nivelul solului, motiv pentru care prin tăieri trebuie redusă această tendință.

– Realizarea unor suprafețe de similare care să determine un randament fotosintetic ridicat. Între sistemul foliar și rodirea vițelor există o corelație pozitivă (Martin, 1960; Martin, Taloi, 1972; Hidalgo, 1979; Olteanu, 1988). Reducerea suprafeței de asimilare prin tăiere determină o aprovizionare scăzută a sistemului radicular, o vigoare și o fructificare mai redusă a lăstarilor rămași.

– Relația dintre numărul punctelor de creștere (muguri rămași pe viță) și dimensiunile lăstarilor proveniți din acestea. Alimentarea corespunzătoare a lăstarilor este influențată de numărul lor pe plantă. Optimizarea numărului punctelor de creștere (muguri rămași pe viță) și, deci, a numărului de lăstari, asigură o alimentare mai bună a acestora și, implicit, o dimensionare corespunzătoare. Ca urmare, cu prilejul tăierilor, este evidentă necesitatea de a încărca vița cu încărcături de muguri corespunzătoare cu vigoarea, asigurându-se o repartiție corectă a încărcăturii de muguri pe coardă și a acestora pe cepi.

– Momentul execuției. Tăierile de rodire se execută înainte de vehicularea substanțelor de rezervă din rădăcini și lemnul bătrân spre coardele anuale, înainte de pornirea în vegetație. De momentul aplicării tăierilor depinde în bună măsură cât se elimină din aparatul vegetativ. Se evită execuția tăierilor primăvara târziu, după creșterea lăstarilor, deoarece pierderile sunt maxime.

Respectarea acestor principii și adaptarea lor la execuția tăierilor pentru fiecare viță asigură condiții de reducere a creșterilor vegetative în favoarea rodirii, permite alegerea sistemelor de cultură în funcție de condițiile de mediu, de exigențele solului și portaltoiului.

Principalele baze fiziologice pe care se fundamentează tăierile la vița de vie sunt: polaritate exagerată – manifestată prin creșterile vegetative exagerate în lungime (creșteri de prisos); raporturile dintre producție și vigoarea convenientă asigurării acesteia și a acumulării zaharurilor (la un volum al bacelor compatibil) în funcție de activitatea fotosintetică. De aceea, primul obiectiv îl reprezintă reducerea polarității; cel de al doilea: limitarea numărului de muguri la plantă în funcție de oferta ecologică, în vederea realizării unei vigori conveniente, și al treilea reglarea biomasei utile (struguri) în scopul adaptării la posibilitățile fotosintetice.

Elementele lemnoase rezultate pe butuc prin tăiere. În cazul viței de vie cultivate creșterile vegetative ale sistemului supraterestru sunt dirijate prin tăiere și susținere. Pe tulpină și elementele de schelet de durată (brațe și cordoane) se prind coardele de un an și de doi ani. Prin tăierea coardelor de un an, în funcție de lungime, soi, poziția pe butuc și ordinea coardei de un an, se formează elementele provizorii cu rol de formare și rodire.

Elementele provizorii cu funcții de formare sunt cepii de: înlocuire, rezervă, coborâre și siguranță.

Cepii de coborâre sunt folosiți pentru formarea coardelor care înlocuiesc pe cele care au rodit.

Cepii de rezervă se formează din coardele de 1 an situate pe butuc, brațe, cordoane, cepi sau coarde de 2 ani, prin dimensionarea lor la lungimea de 1-2 muguri.

Cepii de coborâre se folosesc la vițele conduse în forme joase pentru menținerea elementelor provizorii sau de durată cât mai aproape de nivelul solului. Aceștia se realizează prin scurtarea coardei de 1 an (bine plasată) la 1-2 muguri.

Cepii de siguranță se utilizează în cazul cultivării viței de vie pe tulpini semiînalte și înalte în zonele cu temperaturi scăzute de risc. Ei formează dintr-o coardă de un an situată cât mai aproape de nivelul solului dimensionată la lungimea de un mugur și au rol în refacerea formațiunilor lemnoase afectate de ger.

Elementele provizorii cu funcții de rodire sunt: cepii de rod, cordița de rod, biciul și călărașul.

Cepii de rod sunt elemente de producție rezultate dintr-o coardă de un an, prinsă pe lemn de doi ani, dimensionată la lungimea de 3-4 muguri. Se folosesc în cazul practicării sistemului de tăiere scurt.

Cordița de rod se realizează dintr-o coardă de un an situată pe lemn de doi ani, scurtată la lungimea de 4-7 muguri.

Coarda de rod se formează dintr-o coardă de un an, prinsă pe lemn de doi ani, dimensionată la 8-10 muguri – coarda de rod scurtă; 11-13 muguri – coardă de rod mijlocie; 14-16 muguri – coardă de rod lungă și 17-20 muguri – coardă de rod foarte lungă.

Coarda de rod se prinde pe: cepii de înlocuire, cepii de rezervă și pe coardele care au rodit, la baza sau spre vârful lor.

Coardele de rod, cordițele de rod și cepii de înlocuire pot fi dispuse izolat sau în asociație.

Existența pe butuc a unei coarde de rod sau cordițe de rod și a unui cep de înlocuire constituie veriga de rod sau cuplul de rod, unitatea biologică de bază cu care se operează la tăierea în lemnificat.

Biciul este o formațiune asociată constituită dintr-o porțiune lemnoasă multianuală lungă, la capătul căreia se găsește lemn de doi ani de pe care pornește coarda de rod, de lungime variabilă (12-16 muguri).

Călărașul este o formațiune asociată realizată prin tăierea unei coarde de un an plasată pe jumătatea superioară a unei coarde de doi ani, la lungimea de 5-7 muguri și situată necondiționat în spatele unei coarde (de un an) de rod.

Elementele provizorii ale tulpinii cu funcții

de formare și rodire rezultate prin tăiere

Tabelul 2.2

2. 3 Sistemele de tăiere

Sistemul de tăiere se definește prin felul elementelor (cepi, cordițe, coarde de rod și verigi de rod), numărul și lungimea elementelor rămase după tăiere. Pe baza acestor criterii, sistemele de tăiere se clasifică în: sistemul de tăiere scurt, sistemul de tăiere lung și sistemul de tăiere mixt. Fiecare sistem de tăiere se poate folosi la vițele cu tulpini joase (15-30 cm), semiînalte (0,6-0,8 m) și înalte (1,2-2,0 m). Tipurile de taiere rezulta din combinatia dintre sistemul de taiere si forma de conducere, avand diferite denumiri.
Sistemul de taiere se caracterizeaza prin felul si marimea elementelor de rod, lasate la taiere pe butuc.
Sistemele de taiere practicate in viticultura pot fi grupate in sistemul scurt, care foloseste numai cepi de rod, de 2 – 3 ochi; sistemul mixt, care se caracterizeaza prin prezenta verigilor de rod, formate din coarda de rod, de 8 – 14 ochi lungime si cep de inlocuire de 2 ochi lungime si sistemul lung, care foloseste la taiere coarde de rod, lungi de 8 – 16 ochi.
Fiecare din cele trei sisteme de taiere poate fi practicat pe forme de conducere joasa, semiinalta si inalta, rezultand tipurile de taiere(citat de Liviu Dejeu).

Sistemul de tăiere cu elemente scurte. Se caracterizează prin prezența pe butuc numai a cepilor și se utilizează la toate sistemele de plantații și formele de conducere. Acest sistem de caractezizeaza prin folosirea in exclusivitate a elementelor scurte – cepi de rod de 2-3 ochi lungime. Coardele de rod existente pe butuc se taie in cepi, al caror numar este cuprins intre 6-8 si 12-14 sau chiar mai mult. Cepii de rod au si rolul de a asigura lemnul de rod pentru anul urmator.
Acest sistem de taiere se poate practica in special la soiurile care diferentiaza bine primii 3 ochi de la baza coardelor ( Feteasca regala, Galbena de Odobesti, etc.).

Avantajele acestui sistem de tăiere constau în: formarea de lăstari viguroși din mugurii plasați la baza coardelor; menținerea elementelor de rod în apropierea solului la cultura protejată (pentru ușurarea îngropatului) și în apropierea cordonului la cultura neprotejată (cordon speronat). Printre avantaje mai reținem: simplitatea și ușurința în execuție; maturarea uniformă a strugurilor cu acumulări de zaharuri și posibilitatea de execuție mecanizată a lucrărilor agrofitotehnice.

Sistemul prezintă și unele dezavantaje. Folosit la vițele cu trunchi scurt acesta diminuează potențialul de creștere și vigoarea butucilor; valorifică puțin din potențialul de producție (5-10%); reduce longevitatea butucului; expune organele vegetative și generative din apropierea solului la accidente climatice (brume și înghețuri), la boli și dăunători.

Sistemul de tăiere cu elemente lungi. Se caracterizează prin prezența pe butuc numai a elementelor lungi (coarde de rod) și absența cepilor de rod sau înlocuire. Se utilizează la conducerea pe tulpini joase (tăierea de Huși), la cele conduse semiînalt (tăierea de Odobești) și la cele conduse înalt (cordon Sylvoz și pergolă rațională).  Folosirea elementelor lungi in rod caracterizeaza acest sistem de taiere. Coardele de rod, in numar de 2-4, sunt scurtate la lungimi variabile (8-16 ochi).

Prin acest sistem de taiere sunt retinute pe butuc 20-40% din formatiunile lemnoase roditoare, folosindu-se mai bine capacitatea de fructificare a vitelor. Prin coardele formate la baza coardei de rod este asigurat lemnul de rod necesar tairii an de an, ceea ce la un moment dat duce la indepartarea lemnului de rod.

Acest sistem de taiere permite obtinerea unor productii mari de struguri, dotorita incarcaturilor sporite de ochi pe butuc, insa inseamna o degarnisire rapida a butucului, o maturare neuniforma a strugurilor si necesita un volum mare de forta de munca.
Sistemul de taiere lung a fost folosit in tara noastra in perioada prefiloxerica ( taierea de Odobesti, de Husi etc. ).

Avantajele acestui sistem de tăiere constau în: elimină prin tăiere mai puțin din aparatul vegetativ; favorizează vigoarea și longevitatea butucilor; simplitatea în execuție; distribuie în spațiu sistemul foliar pentru o mai bună activitate fotosintetică; valorifică mai mult potențialul de producție (20-40 %).

Printre dezavantajele sistemului se remarcă: îndepărtarea elementelor butucului față de nivelul solului, datorită absenței cepilor în apropierea solului, pentru refacerea elementelor de producție; mărirea procentului de muguri neporniți (în special a celor de la baza coardelor); producerea de răni în suprafață mare, obținută prin îndepărtarea unor elemente de schelet, și dificultate în execuția celorlalte lucrări agrofitotehnice.

Sistemul de tăiere cu elemente scurte și lungi (mixt). Se caracterizează prin prezența pe butuc atât a elementelor scurte (cepi) de 2-3 muguri, cât și a elementelor lungi (cordițe și coarde de rod). Acest sitem foloseste ca element de productie veriga de rod, alcatuita dintr-o coarda de 8-14 ochi lungime sau o cordita de 5-7 ochi si un cep de inlocuire de 1-2 ochi. Pe butuc se pastreaza intre 1 si 4, rar mai multe verigi de rod. Coarda de rod (sau cordita ) reprezinta elementul de productie pentru anul in curs, iar cepul de inlocuire asigura formarea coardelor roditoare pentru anul urmator.

In prezent, sistemul de taiere mixt este larg raspandit in toate poggoriile datorita numeroaselor avantaje pe care le are: permite repartizarea unor incarcaturi optime de ochi pe butuci, mentinerea elementelor de rod si de inlocuire cat mai aproape de butuc sau cordon, se poate utiliza in toate conditiile ecologice si la toate soiurile, atat la conducerea joasa a butucilor (Guyot multiplu), cat si la cea pe semitulpina ( Cordon Cazenave, Guyot pe semitulpina) sau inalta ( Guyot pe tulpina, Lenz Moser etc.).

Sistemul de tăiere mixt îmbină avantajele celor două. Prin el se optimizează repartizarea încărcăturii pe butuc și se valorifică în mai mare măsură potențialul de producție pe o durată de exploatare mai mare.

Acest sistem este indicat a se folosi la toate soiurile și în toate condițiile de mediu la forma de conducere joasă (Guyot multiplu), la forma de conducere semiînaltă (Guyot pe tulpină semiînaltă, Cordon Cazenave) și la forma de conducere înaltă (Guyot pe tulpină și Cordon Lenz Moser).

Folosirea elementelor scurte și lungi se realizează prin tăierea cu verigi de rod. Veriga de rod (cuplul de rod) este formată dintr-un cep de înlocuire și o coardă de rod. Prin lăsarea cepilor de înlocuire se realizează formarea coardelor de rod pentru anul următor (plasate în apropierea butucului sau cordoanelor), iar prin cordițe și coarde de rod se alocă încărcăturile necesare obținerii de producții superioare.

2.4 Moduri de conducere

Forme de conducere ale viței de vie

Forma de conducere a vițelor se definește prin expresia raporturilor numerice, metrice și spațiale dintre butuc (tulpină), formațiunile multianuale, elementele de rod și de formare. Prin acest mod de conducere, vița de vie este adusă la polul opus formei de creștere naturală (liană). De aceea vițele conduse astfel prezintă proporție mare de lăstari lacomi, potențial vegetativ de creștere ridicat, tendință de refacere a habitusului natural, stabilitate mai redusă care obligă la execuția de lucrări pentru menținerea formei de creștere proiectată și potențial de rodire mai redus. La acestea se mai adaugă și perioada mai scurtă de pregătire a rodirii. Pentru evitarea unei îmbătrâniri rapide a vițelor și prelungirea duratei de rodire maximă este necesară o repartiție corespunzătoare a elementelor de rod și de formare pe butuc.

Dirijarea vițelor în forma de conducere joasă avantajează prin: maturarea mai timpurie a strugurilor, acumulări mai ridicate de zaharuri și ușurința în execuție a lucrărilor de protejare împotriva temperaturilor scăzute, prin îngropare sau mușuroire.

Forma de conducere joasă obligă la folosirea de distanțe mici la plantare și, deci, desimi mari la unitatea de suprafață. Din această cauză execuția lucrărilor agrofitotehnice este îngreunată, vigoarea vițelor este mai redusă, vițele se umbresc mai mult, umiditatea este mai mare în plantație și contaminarea cu boli și dăunători este favorizată. Pentru eliminarea acestor dezavantaje se impune execuția unor lucrări ca: plivit, copilit, cârnit ș.a., execuție ce determină un necesar mai mare de muncă manuală.

Pentru o mai bună valorificare a rodirii, la soiurile din arealele cu ierni aspre s-au imaginat și experimentat cu bune rezultate formele joase, protejabile cu trunchi târâtor, trunchi și cordon târâtor sau numai cordon târâtor (Oprean M., Olteanu I., 1972).

Conducerea pe tulpini semiînalte. Vițele dirijate în acest mod prezintă un trunchi semiînalt (0,60-0,80 m) cu elemente de rod prinse pe acesta sau pe un cordon orizontal plasat la aceeași înălțime. Folosirea cordoanelor avantajează față de trunchi prin posibilitatea repartizării elementelor de rod pe întreaga lungime a cordonului și îmbătrânirea se produce încet, extinzându-se perioada de rodire.

Posibilitățile de protejare peste iarnă, de acțiunea temperaturilor scăzute, a vițelor conduse în acest mod sunt reduse. De aceea, în arealele cu risc pentru cultura neprotejată, la această formă de conducere se lasă cepi de siguranță, cultura devenind astfel semiprotejabilă.

Prin folosirea formei de conducere pe tulpini semiînalte se mărește stabilitatea, se reduc tăierile de menținere a formei de creștere, se extinde perioada de rodire cu posibilități de apropiere de polul maxim și se reduce potențialul de creștere vegetativ fără importanță în procesul de rodire. Ea se recomandă a se practica la soiurile de vigoare mijlocie, în zona colinară, în arealele cu o scăzută frecvență a temperaturilor minime absolute de – 200C.

Forma de conducere semiînaltă permite folosirea de distanțe medii, distanțe care favorizează execuția mecanizată a lucrărilor de îngrijire. La aceasta se adaugă posibilitățile de execuție a unor tăieri simple (cordonul speronat) și de scădere a volumului de muncă (Cianferoni, R. și Pugliese, L. 1975).

Conducerea pe tulpini înalte. Vițele dirijate în acest mod prezintă o tulpină înaltă (peste 1,0 m), cu elemente de rod prinse pe aceasta sau pe un cordon orizontal plasat la aceeași înălțime. Elementele de rod pot fi prinse la înălțimi de 100-120 cm (Guyot pe tulpină); 135 cm (Lenz Mozer, pergolă trentină simplă sau dublă); 180 cm (cortină dublă) și 200 cm pentru condițiile ecologice din țara noastră, este de 100-120 cm.

Prezența pe butuc a unor formațiuni multianuale, cu posibilități de depozitare a substanțelor de rezervă asigură o diferențiere mai bună a mugurilor de rod. De aceea, prin folosirea acestui mod de conducere, rodirea se apropie mai mult de polul maxim, iar creșterile fără importanță în procesul de rodire se reduc.

Forma de conduce înaltă asigură condiții de diminuare a pericolului de îngheț (datorată diferențelor de temperatură dintre stratul de aer de la suprafața solului și cel din zona unde cresc mugurii), reduce frecvența atacurilor de boli și dăunători, asigură condiții favorabile pentru mecanizare, pentru reducere muncii manuale și pentru economii.

Prin plasarea organelor vegetative și generative la înălțime, se reduc acumulările de zaharuri și crește aciditatea, calitatea producției fiind inferioară celei obținute din plantațiile conduse pe tulpini joase sau pe semitulpini. La vițele conduse în acest mod, atacurile de boli și dăunători sunt mai reduse, pagubele produse de brume și înghețuri târzii de primăvară sau timpurii de toamnă sunt mai mici.

Factorii ce limitează extinderea acestui mod de conducere sunt aceiași de la cultura semiînaltă. Pentru reușită se recomandă a se folosi soiurile viguroase, cu necesar redus de căldură în timpul maturării, amplasarea pe solurile fertile și irigarea în arealele secetoase.

Principii și criterii folosite pentru calculul și aprecierea încărcăturii de muguri la executarea tăierilor în lemnificat

Determinarea încărcăturii de muguri pentru tăierea de rodire

Prin tăierile de rodire, anual, se alocă încărcături de muguri, care să asigure producții ridicate pentru anul în curs și condiții pentru formarea potențialului de rod a anului următor.

Limitarea încărcăturii se face în concordanță cu capacitatea de creștere a butucului (vigoarea) și condițiile de mediu.

Încărcătura de muguri se exprimă în muguri la butuc sau muguri la unitatea de suprafață (m2 sau ha). Încărcătura lăsată la tăierea în lemnificat reprezintă încărcătura inițială sau globală. Între încărcătura de ochi (I) și producția de struguri (P) există relația:

, unde:

I.p.r. = indicele de productivitate relativ, el fiind caracteristic soiului pentru arealul viticol respectiv.

Branas (1974) a stabilit și definit încărcătura eficace.

, unde:

Ie = încărcătura eficace;

It = încărcătura teoretică;

p1= muguri care nu pornesc;

p2 = muguri porniți de pe lemnul multianual.

Numărul de lăstari, cu și fără inflorescențe, raportat la butuc sau m2 exprimă încărcătura reală. După eliminarea unor lăstari neroditori sau afectați de accidente climatice, boli și dăunători, pe butuc rămâne încărcătura finală.

Limitarea anuală a încărcăturii la butuc se face și pentru realizarea unui înveliș foliar corespunzător. Mărimea și productivitatea acestuia influențează pozitiv diferențierea mugurilor și calitatea producției. Pentru obținerea unui gram de struguri, mărimea suprafeței foliare oscilează de la 10 cm2 (Kliever și Weaver,1971) până la 20 cm2 (Diofan, 1969).

Dar, acest raport este puțin folosit în practică, deși interesul fiziologic este mare, preferându-se indicele Ravaz (F/V) unde F reprezintă rodirea și V greutatea creșterilor anuale. Valorile acestui indice oscilează între 4, la soiurile de vigoare medie, și 8, la soiurile acumulatoare de zaharuri (Ravaz L., 1901).

După Ravaz (1904) între volumul recoltei și concentrația de zaharuri există o corelație negativă. Această corelație este valabilă în cazul alocării de încărcături exagerate (maximale sau minimale). Între producție și calitate există o corelație de tipul:

x · y = cte; unde:

x = volumul recoltei;

y = conținutul în zahăr.

De aceea, prin alegerea unor încărcături optimale se pot obține producții de struguri cu acumulări de zaharuri la nivelul realizării tipului de vin caracteristic soiului și arealului. În figura 9.19 se prezintă corelația dintre producția de struguri (cantitate-calitate), încărcătura de rod și lungimea coardelor pentru soiul Merlot în centrul viticol Halânga.

La stabilirea încărcăturii eficace se ține seama, deci, de corelațiile ce se stabilesc între cele două laturi ale producției (cantitate-calitate) funcție de favorabilitatea climatică și tehnologică a anului. Adaptarea și optimizarea încărcăturilor la gradul de favorabilitate climatică a anului reprezintă o necesitate, care se poate realiza printr-o analiză retroactivă, atentă, a condițiilor climatice și a efectelor acestora, și, în funcție de prognoza climatică se stabilesc acestea.

Încărcătura aceasta variază de la 60 la 180 muguri/ha, uneori la 300 mii muguri/ha. Rezultatele cercetărilor științifice au stabilit numărul optim de muguri la ha. (de exemplu pentru podgoriile Dealu Mare și Drăgășani 180-250 mii; Odobești 300-400 mii; Murfatlar 150-200 mii).

Orientativ, încărcăturile care pot fi atribuite soiurilor la unitatea de suprafață (m2), se pot stabili prin experiment (tabelul nr. ). Ele oscilează în anumite limite (tab.9.6).

La soiul Merlot, cultivat în podgoria Dealurile Craiovei, în perioada 1986-1990, studiindu-se mai multe nivele de încărcătură în condiții de fertilizare moderată și asigurarea unui plafon minim de 50 % din I.U.A., s-au obținut sporuri de producție de 20-40 % la încărcături de 22-24 muguri la m2 (Olteanu I., 1990).Aprecierea orientativă a încărcăturii se sprijină și pe unele observații privind creșterea și rodirea vițelor în anul precedent.Pe baza practicii și cercetărilor științifice s-au stabilit următorii indici orientativi:

Nivelul producției anului precedent se poate utiliza ca indice de dimensionare, prin comparație cu anul în curs. La recolte exagerate se vor lăsa la tăiere coarde mai puține și invers

Raportul dintre numărul coardelor de un an și cele de doi ani. În cazul că acest raport (C1 / C2) = 1 se apreciază că încărcătura a fost bine aleasă (Brezeanu, 1912). Valorile mai mici de 1 atenționează că încărcătura trebuie micșorată, iar cele mai mari de 1, atestă necesitatea sporirii încărcăturii;

Tabelul 2.3.

Încărcătura de muguri recomandata pe grupe de soiuri după potențialul de producție și vigoare

(după I.C.V.V. Valea Călugărească)

– Raportul dintre numărul coardelor pornite din butuc și numărul de cepi necesar (indicele de autoreglare), poate fi egal, mai mic sau mai mare decât unitatea. Valorile egale cu unitatea evidențiază că încărcătura din anul anterior a fost bine dimensionată;

– Raportul dintre numărul total de coarde anuale și cele cu dimensiuni normale poate fi cuprins între 1 și 2 (Merjanian, 1968). Valorile cuprinse între 1 și 2 indică situații prea diferite în care se află butucul; cele în jurul valorii de 1,5 indică încărcătură practic normală (Martin T., 1968);

– Valoarea procentuală de încărcătură lăsată prin tăieri pe butuc. Orientativ, în principalele podgorii din țara noastră, aceste valori sunt: 30-40 % pentru soiurile și podgoriile de cantitate, 20 % pentru podgoriile și soiurile de calitate și 10 % pentru soiurile cu creștere slabă și podgoriile cu climat secetos (Oșlobeanu M. și colab., 1980).

Stabilirea încărcăturii inițiale (globale) în

cazul tăierii cu încărcătură normală

Programarea producției (P) se poate realiza prin determinarea încărcăturii teoretice (It) după relația:

, unde:

Ipr = indice de productivitate relativ (Ipr = c.f.r. g);

Nb = numărul real de butuci la ha.

Pentru un calcul mai apropiat de realitățile din plantațiile noastre viticole, această încărcătură se determină după relația:

, unde:

p1= procentul de muguri care nu vor porni, aproximat înainte de tăiere.

Stabilirea încărcăturii de muguri în cazul tăierii

cu încărcătură compensată

Pentru corectarea încărcăturilor inițiale se realizează primăvara controlul viabilității mugurilor. Anual, o parte din mugurii de pe elementele cu funcții de formare și rodire sunt afectați. Factorii care determină distrugerea mugurilor sunt temperatura și umiditatea, care pot acționa separat sau împreună. Temperaturile scăzute pot determina moartea mugurilor prin înghețare. Pierderile de muguri sunt determinate și de prezența simultană a apei în exces și a temperaturilor ridicate. Aceste pierderi apar fie prin mucegăire, fie prin clocire. Pentru determinare se recoltează probe și se verifică viabilitatea mugurilor prin metoda secționării și observarea culorii lor (cei viabili au culoarea verde intens), prin metoda dezmuguritului forțat și testarea histochimică cu T.T.C. (Tryphenil tetrazolium clorid).

În funcție de nivelul pierderilor de muguri se adoptă următoarele soluții tehnice:

– la pierderile de până la 20 % se execută tăierea normală cu alocarea încărcăturii în funcție de nivelul producției și vigoare;

– la pierderile de 20 – 50 % se execută tăierea de compensare a mugurilor distruși;

– la pierderile de 50 – 80 % se execută tăierea de compensare a mugurilor afectați, cu condiția ca încărcătura de rod să nu depășească 20 muguri/m2 la soiurile cu vigoare redusă, 25 muguri/m2 la soiurile cu vigoare mijlocie și 35 muguri/m2 la soiurile cu vigoare mare.

Calculul încărcăturii în cazul tăierii cu încărcătura compensată (Ic) se realizează după următoarea formulă:

, în care:

Ii = încărcătura inițială;

P = procentul de muguri care nu se transformă în lăstari.

Corectarea încărcăturii pentru tăierile de amplificare

Îmbunătățirea condițiilor de exploatare a plantațiilor determină reali-zarea potențial de creștere mai mare, care trebuie dirijat spre rodire. De aceea, se impune amplificarea încărcăturii în funcție de nivelul condițiilor de mediu și al celor tehnice.

Calculul încărcăturii de amplificare (Ia) se face după formula:

, unde:

Ic= încărcătura de compensare;

m= modificarea procentului de muguri în vederea amplificării

încărcăturii;

P= procentul de muguri care nu se transformă în lăstari.

Corectarea încărcăturii pentru tăierile cu încărcătură diminuată

În cazul creșterilor vegetative reduse, determinate de condițiile climatice nefavorabile, se impune stabilirea încărcăturii de reducere (Ir) după formula:

, unde:

Ic= încărcătura de compensație;

m= modificarea procentului de muguri în vederea diminuării încărcăturii;

P= procentul de muguri care nu se transformă în lăstari.

Reducerea încărcăturii de producție, impusă de situații speciale, urmărește asigurarea condițiilor de refacere a potențialului de creștere și rodire la posibilitățile plantației.