Influenta Motivatiei Inconstiente Asupra Structurii Personalitatii

CUPRINS

Capitolul 1. Sistemul psihic uman

1.1. Conceptul de sistem psihic uman

1.2.Principalele aspecte ale activitãtii psihice

1.3.Structura aparatului psihic în viziunea freudiană

Capitolul 2. Motivația

2.1. Conceptul și caracterizarea motivației

2.2. Motivul și funcțiile sale

2.3. Forme și niveluri de integrare a motivației

2.4. Nivel de aspirație, nivel de expectație, nivel de realizare

Capitolul 1. Sistemul psihic uman

1.1. Conceptul de sistem psihic uman

„Psihicul uman este asemenea unei cetăți platoniciene în care Santinela (Eul) execută ordinele Stăpânului (Supraeul), îmblânzind în același timp, revolta Sclavilor (Sinele)” (J.Delay).

În raport cu macrosistemele fizice, biologice, socio-culturale ale realității, sistemul psihic uman este un subsistem, iar ca obiect de investigare psihologică este un sistem alcătuit din subsisteme rezultate din interacțiunea elementelor, acestea fiind procese, funcții, stări, însușiri psihice.

Psihicul reprezintã un ansamblu de element, procese, stãri, produse corelate în baza principiilor de organizare și integrare specifice, efectul interacțiunii fiind unitatea emergentã a sistemului, efect ireductibil la suma însușirilor elementelor care îl compun.

Evolutia sistemului psihic uman trebuie să aibă în vedere principalele coordonate funcționale, și anume : este un sistem deschis privind schimburile energetice și informaționale cu mediul, sau este deschis comunicațional, din punct de vedere cibernetic, iar evoluția se face în baza unei cauzalități de tip circular, adică de la cauză la efect și de la efect la cauză.

Pe această bază se elaborează constante cărora le datorăm programele pentru receptarea, decodificarea, elaborarea comportamentelor; este un sistem închis privind reglarea și echilibrul sistemului. Pe măsura constituirii sale are tendința de închidere, dobândind mai multă libertate, mai multă autonomie față de mediu datorită posibilităților constructive și transformatoare exercitate față de influențele externe .

Modificările evolutive reclamă un control continuu pentru a nu deveni fenomene entropice, dezorganizând echilibru și totodată pentru a sprijini trecerea de la o organizare la alta nouă.

Caracterul sistemului hipercomplex, autoreglabil rezultă din relațiile comunicaționale, fie între componentele interne ale acestuia, fie dintre sistem și mediul extern.

1.2.Principalele aspecte ale activitãtii psihice

a) Aspectul genetic

Din perspectivă cibernetică, geneza psihicului uman reclamă o dublă comunicație, și anume marea comunicație a individului cu lumea externă, al cărei rezultat este modelul informațional al realității externe în diferitele sale forme de organizare și concretizare și mica comunicație a individului cu sine însuși al cărei rezultat este modelul informațional al propriului eu.

În baza comunicației, de la mișcările reflexe de explorare și până la comportamentele superioare, de autorealizare, dezvoltarea se face după o traiectorie de fază a sistemului în ansamblul său; activitățile psihice evoluează de la o stare sincretică în care percepția, gândirea, motivația, atenția, etc. sunt doar o unitate globală, la diferențieri, delimitări pentru fiecare dintre ele.

Psihologia contemporană orientată spre abordarea sistemică, promovând punctul de vedere interacționist arată că odată cu evoluția de diferențiere are loc o continuă stabilire a legăturilor corelative ale celor două tipuri de modele informaționale și se ajunge la integrare conștientă, forma superioară de realizare a interacțiunilor, proprie psihicului uman.

Principiul interacționist, relațional în privința determinismului și dezvoltării vieții psihice susține rolul multidicondiționării în care se corelează influențele externe cu structura internă a subiectului; condițiile interne și externe aflându-se într-un raport dinamic.

Condițiile interne sunt reprezentate de:

structura morfo-funcțională a sistemului nervos

viața psihică elementară dobândită în embriogeneză prin preluarea de către făt de la mamă a unor informații din mediul extern, care îi vor influența evoluția;

structuri preoperaționale reprezentate de scheme de acțiune, care s-au fixat în forma unor algoritmi la indivizi ai căror predecesori de-a lungul mai multor generații au practicat același tip de activitate;

predispozițiile-dominante în raport cu viața psihică a fătului și cu algoritmii preoperaționali. Acestea sunt reprezentate de tipul de sistem nervos, din punct de vedere al forței, echilibrului și mobilității, al proceselor nervoase fundamentale- excitația și inhibiția. De asemenea, ele sunt date de structura morfofuncțională a analizatorilor (vizual, auditiv, olfactiv etc) care influențează gradul de receptare a stimulilor și forța de reacție.

Predispozițiile sunt premise de ordin formal cu caracter plastic, polivalent, în condiționarea aptitudinilor, talentelor, a performanțelor în activitate. Aceeași predispoziție în funcție de solicitări, învățări, exersări poate fi valorificată în aptitudini diferite.

Condițiile externe sunt reprezentate de ansamblul stimulilor realității obiective capabili să acționeze asupra organelor de simț și să declanșeze o reacție.

În relația dintre condițiile interne și cele externe există un mecanism al interiorizării și un mecanism al exteriorizării.

Mecanismele interiorizării ne ajută să înțelegem că ceea ce a reprezentat inițial o cerință a lumii externe față de subiect, prin asimilare devine o cerință proprie, internă.

Mecanismul exteriorizării reprezintă obiectivarea, concretizarea în forme de comportament adecvate a proceselor, calităților psihice.

Abordarea sistemicã a psihicului uman ne deschide perspectiva înțelegerii nuanțate a raporturilor dintre psihismul subiectiv și comportamentul exteriorizat care sunt nu numai în interacțiune, ci și reciproc convertibile.

Actele comportamentale sunt imitate, preluate, asimilate pe baza învățării, prelucrate în acte subiective, iar acestea din urmă se exteriorizează în comportamente, respectându-și fiecare (mentalul și comportamentul) propriile legi de organizare și manifestare.

Aspectul ontologic

gr.ontos=ființă, ontologia este o parte a filosofiei care studiază existența ca existențã.

Forma sau modul de existență al activității psihice este subiectiv, activ, trăit în plan mental, deci intern.

Activitatea psihicã îmbracă două forme de existență, cea a imaginilor concret senzoriale ca produse primare și cea a constructelor general-abstractizate sub formă de simboluri, formule, legi.

Imaginea este forma primară de interiorizare și păstrare a informațiilor cu valoare de mesaj, obținute prin relația directă, nemijlocită a subiectului cu obiectele și fenomenele externe.

Constructele simbolic abstracte reprezintă coduri rezultate din prelucrări secundare ale informației în baza relațiilor indirecte, nemijlocite.

Din punct de vedere al conținutului, și imaginea primară și constructele simbolice-abstracte au o notă comună, dată de faptul că sunt purtătoare de informații.

Din punct de vedere ontogenetic, în constituirea sistemului psihic uman se delimitează două momente:

de la 0-1,6/2 ani -perioada preverbală, dominată de complexe imagistice, operații de adecvare a vieții psihice la obiectele care o generează, specific principiului reflectării sau semnalizării;

dupã 1,6/2 ani- odată cu elaborarea și definitivarea caracterului semantic al limbajului debutează înscrierea treptată a dimensiunii imagistice în simbolizarea abstractă; crește rolul subiectivității active, transformatoare, se impune mai ales principiul constructivismului în raport cu precedentul.

Ontologic, sistemul psihic uman este o construcție rezultată din integrarea imagisticului cu simbolicul, într-o organizare coerentă, finalistă.

c) Aspectul instrumental pragmatic

Viața psihică evoluează și prin activarea unor acte, operații care servesc drept mijloace pentru dezvoltarea unei acțiuni și obținerea unor efecte. Folosirea instrumentelor psihologice amplifică și extinde enorm posibilitățile comportamentului. Cuvântul, de exemplu are valoare de instrument psihic.

Pentru Vâgotski, cuvintele sunt instrumente spirituale ce se încarcă în procesul acțiunilor comunicative cu conținut determinat.

Funcțiile psihice superioare se construiesc pe baza și în procesul activității instrumentale. În subiect nu pot fi despărțite funcțiile cognitivă și pragmatică, homosapiens și homofaber, există unul prin celălalt și progresează în același mod.

Aspectul instrumental pragmatic este relevant pentru capacitățile adaptativă și transformativ-creatoare ale sistemului psihic uman; acestea nu sunt posterioare cunoalterii, ci intervin ca factor de inițiere sși dezvoltare a demersurilor cognitive.

Mai mult chiar, toată instrumentația cunoașterii se subordonează eficienței către care converg atât reflectarea cât și creația, constructivismul psihologic înscriindu-se într-o organizare dinamică în care întrebările „ce?” și „de ce?” coexistă.

1.3.Structura aparatului psihic în viziunea freudiană

Sigmund Freud, părintele psihanalizei, este cel care elaborează principiile psihologiei dinamice a personalității , concepând ,,aparatul psihic” ca pe un întreg structural. Referitor la aceasta alcătuire a aparatului psihic ca un întreg structural, Freud a elaborat două “topici”.

Prima topică freudiană distinge ca element ce alcătuiesc aparatul psihic trei instanțe: inconștientul, preconștientul și conștientul. Între aceste trei instanțe alcătuitoare, impulsurile circulă pe verticală, ascendent sau descendent: mișcarea descendentă este exprimată în reprimări și refulări, iar mișcarea ascendentă în deplasări și sublimări, rolul esențial revenindu-i inconștientului.

Inconștientul conține pulsiuni care se comportă ca niște adevarate ,,ființe vii”. El este sediul instinctelor sexuale care ,,clocotesc” și care au ca și rațiune de a exista ,,descarcarea” și “consumarea”, adică reducerea tensiunii și procurarea placerii. Acesta ,,descarcare” se face totuși respectând anumite reguli și norme de comportament social. Descoperirea obiectului capabil să ducă la consumarea pulsiunilor nu garanteaza și producerea consumării, dimpotrivă, satisfacerea acestor pulsiuni poate fi amânată sau chiar respinsă de către conștiință. În virtutea acestui fapt, Freud consideră că inconștientul functionează după ,,principiul plăcerii”, văzut de el ca fiind un principiu fundamental al vieții.

Freud argumentează existența inconștientului prin următoarele probe: vise, simptome psihopatologice, acte simptomatice, acte perturbate născute din interferența planului conștient și inconștient (acte ratate), acte refulate (lapsusuri, amnezii temporare, inhibiții). Metaforic vorbind, Freud descrie inconștientul ca pe un cerc mare care include conștiința ca pe un cerc mai mic: ”Inconștientul este psihicul însuși, în realitatea sa esențiala.” (Freud, 1900, Opere, vol. 3, 2000).

Actele ratate sunt acte psihice care rezultă din interferanța a două intenții: una conștienta și alta preconștientă sau inconștientă, prima constiituind tendința perturbată, iar cea de-a doua, tendința perturbatoare. Ele apartin zonei normalului si nu patologicului, întrucât nu produc suferință și se însoțesc de conștientizarea lor ca greșeli, spre deosebire de simptomele nevrotice care produc suferintță și nu sunt conștientizate ca fiind de natură nevrotică.

Visul este, asemenea actului ratat, un fenomen psihic de compromis care satisface în același timp două tendințe contradictorii: dorința de a dormi, care ține de sistemul conștient-preconștient, și dorința inconștientă sau refulată, de natură instinctuală. Visul permite o satisfacere deghizată a dorinței instinctuale inconștiente, așa încât somnul să nu fie perturbat. Visul are un conținut manifest – imaginile, ideile, sentimentele pe care visătorul le păstrează în minte dupa trezire – și un conținut latent, la care nu se poate ajunge decât prin psihanaliză, prin interpretare, constituit din totalitatea semnificațiilor desprinse de analiză (resturi diurne, amintiri și dorințe din copilărie, impresii corporale, aluzii la situația transferențială).

La fel ca actul ratat și visul, simptomul nevrotic este o formațiune de compromis în care se confruntă și se satisfac simultan tendința interzisă care, după Freud, este întotdeauna de natura sexuală și apărarea împotriva acestei tendințe. În ceea ce privește forțele care se confruntă în conflictul nevrotic, Freud a susținut constant ideea unei etiologii sexuale, ceea ce înseamnă că sexualitatea reprezintă, într-o formă sau alta, elementul indispensabil.

Conștientul este asimilat percepției și capacității de integrare a calităților senzoriale, descris ca fiind un sistem autonom, „sistemul Pc-Cs” (percepție-conștiință). Structural, conștientul deține un loc periferic în contextul aparatului psihic .

Conștientul, este doar ,,spectator”, el observă și permite sau nu permite satisfacerea pulsiunilor inconștientului, neavând nici un rol în adaptarea individului la solicitările mediului , ci are doar rolul de a suprima, de a refula, de a trimite înapoi în inconștient acele pulsiuni care încearcă să iasă la suprafață, sau de a le permite să facă acest lucru. Conștiința acționează după ,,principiul realității”, principiu care presupune gândirea, rezolvarea problemelor, a diverselor situații problematice apărute prin stabilirea și aplicarea unor planuri de acțiune.

Preconștientul este definit ca o zonă intermediară, o zonă autonomă cu două funcții de cenzurare: separarea preconștientului de inconștient și de delimitarea preconștientului de conștient(rol de filtru față de perturbările ce prejudiciază buna funcționare a stării vigile. Metaforic, preconștientul este un fel de ,,statie de tranzit”, unde tendințele provenind din inconștient sau din conștient ajung temporar înainte de a trece în structurile opuse fiecărora dintre ele.

Atâta vreme cât între aceste trei instanțe există un echilibru, viața psihică a individului este normală. Când însă intervin dezechilibre sau distorsiuni, modelele de interacțiune se modifică și spre patologic. Instinctele sexuale nesatisfăcute sunt refulate, și sunt astfel transmise din nou în inconștient, care, odată refulate, nu dispar, ci acționează cu mai multă forță asupra individului pentru a fi satisfăcute. Cu cât conflictul dintre libido și conștiință este mai mare, cu atât instinctele refulate caută alte căi pentru a se satisface. Cu alte cuvinte, satisfacerea apare sub forma așa-numitelor acte ratate , sub forma visului, sub forma stărilor nevrotice. Dupa părerea lui Freud actele ratate, visele și nevrozele au la baza apariției lor o cauză de natură sexuală.

Perturbările de comportament, ca forme de manifestare a inconștientului, pot fi intâlnite atât la adulți cât și la copii. În acest context, Freud face referire la “complexul lui Oedip”, conform căruia copilul mic manifestă un puternic atașament sexual față de părintele de sex opus dublat de resimțirea apariției unei rivalități față de paărintele de același sex.

Freud explică de asemenea multe dintre fenomenele vieții sociale umane prin recurgerea la sexualitate. Astfel, după Freud, sunt situații în care arta, literatura, religia, morala nu sunt altceva decat manifestări ale sexualității, în urma unui proces de sublimare al instinctelor sexuale care renunță la placerea parțială pe care le-o poate produce satisfacerea lor, înlocuind această plăcere printr-un alt scop care nu se mai revendică din sexualitate.

Cea de-a doua topică freudiană (după 1920) se referă la personalitate și, de data asta Freud identifică ca elemente alcătuitoare ale structurii aparatului psihic, Sinele (Se), Eul și Supraeul.

Freud descrie că între aceste trei instanțe psihice, Sine, Eu și Supraeu, există raporturi dinamice și structurale deosebit de complexe: “ Am recunoscut tot mai clar că evenimentele istoriei omenirii, interacțiunile dintre natura omului, dezvoltarea culturii și acele precipitate ale trăirilor primordiale drept al căror reprezentant caută să se evidențieze religia, sunt numai oglindirea conflictelor dinamice dintre Eu, Se, și Supraeu, pe care psihanaliza le studiază la individ, aceleași procese, repetate pe o scenă mai mare” (Sigmund Freud, post-scriptum,1935 la Autobiografie, Opere vol. 16 , Viața mea și psihanaliza, ed. Trei).

Sinele este zona arhaică, care cuprinde tot ceea ce este ereditar, dobândit la naștere, și în special instinctele, care îsi află în acest sine expresia psihică. Sinele este echivalentul inconștientului din clasificarea corespunzătoare primei topici, este sediul instinctelor, acestea reprezentând sursa primară a energiei psihice.

Pentru Freud, SE-ul este rezervorul principal al energiei psihice, el intră în conflict cu Eul și Supraeul. Dintre trăsăturile sale menționate de Freud amintim: zona obscură, inabordabilă prin căi directe, deschiderea spre somatic, lipsit de organizare, irațional, guvernat de principiul plăcerii, ființează în afara timpului, sustrage oricărei rigori morale.

Eul este o porțiune a sinelui care sub influența lumii exterioare, a mediului înconjurător suferă o dezvoltare specială, în sensul că din simplu receptor și protector în raport cu stimulii, devine un intermediar între sine și lumea exterioară. Eul este responsabil de mișcările voluntare cu rol în autoconservare.

Construit sub impactul lumii externe și prin intermediul sistemului percepție-conștiință, Energia Eului are un caracter secundar deoarece provine de la Sine. ”Eul este acea parte a Sinelui care s-a modificat prin proximitatea și influența lumii exterioare, constituit pentru receptarea stimulilor și pentru protecție…s-a dezvoltat de la sistemul preconștient ca din nucleul său, fapt comparabil cu membrana prin care se înconjoară substanța vie (discul germinativ al oului)” (Freud, Eul și Sinele, p. 245)

Structural, Eul are o autonomie relativă, „ascultă” de Se, Supraeu și lumea exterioară; dinamic, reprezintă polul defensiv al personalității, posedă mecanismele de apărare, iar economic, constituie un liant al proceselor psihice. Dintre caracteristicile prezentate în opera freudiană amintim: Eul este sediu al conștiinței, loc de trecere pentru libido, orice sublimare se produce prin intermediul său; reprezintă instanța registrului imaginar, al identificărilor, a narcisismului, înglobează din prima conceptualizare preconștientul și conștientul, este o parte a Se-ului de care s-a diferențiat prin introducerea interdicțiilor la copilul mic; este o zonă de „tampon” între conflictele și clivajele aparatului psihic, asigură adaptarea la context prin mecanismele de coping; girează raportul „principiului plăcerii versus principiul realității”, participă la cenzură alături de Supraeu, este sediul rezistențelor, apărărilor. „Eul reprezintă ceea ce numim bun simtț în opoziție cu Se-ul care are drept conținut pasiunile, ….poartă o calotă acustică alcatuită din resturile mnezice ale cuvântului auzit.”(Freud, Eul și Sinele, 2000, p. 345) .

Ontogenetic, Eul se constituie progresiv pâna la trei ani (cristalizarea constiinței de sine) în etape: stadiul non-eului (primele luni de viață când sugarul este un „tot unitar cu ambianța, nu este diferențiat de mediu), stadiul primelor distincții dintre sine și obiecte cu semnificație, stadiul eului structurat cu cele trei elemente fundamentale: perceptiv, intelectual, de execuție. Funcțiile primordiale a Eului sunt de protecție a ființei și adaptare la realitate a ei; „are rol de scoarță de copac, protejează în fața intemperiilor din exterior și interior” (Freud, Eul și Sinele, p. 379).

Supraeul este o structură specială existentă tot în perimetrul eului, prin intermediul căruia se produce o prelungire a influenței părinților și, prin intermediul acestora, o influență a mediului social. Freud spunea: “Supraeul este moștenitorul complexului Oedip și reprezentantul standardelor etice ale omului” (Sigmund Freud, Autobiografie, 1925, Opere vol 16 ,Viața mea și psihanaliza ed. Trei).

Din punct de vedere ontologic, Supraeul se dobândește progresiv, între trei și șase ani, prin cristalizarea conștiinței morale și interiorizarea unor norme și reguli sociale ce stăvilesc tendințele de satisfacere a pornirilor pulsionale. Nu există un semn de egalitate între Supraeu și conștiința morală deoarece Supraeul are două componente: una inconștientă (fundamentul Supraeului) și una conștientă, ce coincide cu conștiința morală. Activitatea Supraeului conține un paradox: deși este o emanație a Se-ului, el tinde să-l cenzureze și să-l domine la fel ca și pe Eu. Lipsa de flexibilitate a acestei instanțe psihice constituie un factor insecurizant pentru persoană, contribuind la deviațiile de factură nevrotică a energiilor Sinelui (Freud, Totem și tabu, 1913, Opere, 1992, p. 34). Relațiile tensionate între Eu și Supraeu conduc la instalarea sentimentului de culpabilitate și/sau de inferioritate, derivă din Eu și se alimentează din Se dincolo de sistemul percepției. Are două aspecte: unul negativ (interdicții, cenzuri, inhibiții și frâne ce inoculează sentimentul de inferioritate) și unul pozitiv (Idealul Eului, modelele și intenții bune), ce apare din nevoia de aprobare, acceptare și afecțtiune. Este autonom față de Eu, atât energetic, cât și ca scopuri urmărite. Este tutelat de principiul datoriei și are ca funcții: auto-observația, conștiința morală, funcția de ideal.

Metaforic, Supraeul este asemenea unui judecător sever și intransigent care frânează pulsiunile stocate în Sine prin intermediul barajelor socio-culturale, ce întruchipează în concepția freudiană „autoritatea paternă”. Se implică în activitățile Eului pentru a-l determina să renunțe la scopurile egoiste, individualiste, în favoarea celor morale (utile societății) și insuflă Eului dorința de auto-perfecționare continuă.

Eul Ideal este un concept introdus în 1914 și prezentat în opera “Eul și Sinele”: „ideal de atotputernicie narcisică, creat după modelul egocentric infantil, este o formațiune psihică ce ține de registrul imaginarului și reprezintă prima schiță a Eului investit de libido, reprezintă narcisismul infantil din perioada când copilul era pentru el însuși propriul său ideal” (Freud, Prolog la o teorie a narcisismului, 1914, Opere vol.3, p. 87).

Idealul Eului reprezintă o instanță a Eului prin care acesta își evaluează realizările (Freud, Prolog..p. 97). Conceptul este dezvoltat în lucrarea “Psihologia colectivă si analiza Eului” din 1921, unde este prezentat ca fiind o formațiune psihică autonomă de Eu și se explică prin comportamente seductive și eroice (ex. seducția ființei iubite/dorite; ipostaza de lider).

Dintre aceste trei instanțe, cea mai importantă , după Freud, este cea reprezentată de către Eu, întrucât funcționarea Eului trebuie să satisfacă simultan cerințele Sinelui, Supraeului și realității înconjurătoare. Eul îndeplinește astfel trei mari categorii de funcții:

– față de realitatea exterioară ( pe care o percepe, înmagazinează experiențele prin memorare, învață din experiențe și transformă lumea externă în avantajul său, sau cel puțin actionează în această direcție );

– față de sine (controlează instinctele, decide asupra satisfacerii, amânării sau suprimării lor, tinde spre obținerea plăcerii în conformitate cu ‘’principiul realității’’)

– față de supraeu (relevată prin aceea că trebuie să țină seamă de cadrul etico-moral pe care Supraeul, ca reprezentant al standardelor etice, valori și idealuri tradiționale, îl impune.

Începând cu 1923, Freud definește Eul Ideal, care, spre deosebire de Eul însemnând omul asa cum este, reprezintă omul așa cum ar trebui să fie, modelat de o cenzură morală puternică.

Capitolul 2. Motivația

2.1. Conceptul și caracterizarea motivației

În accepțiunea cea mai largă, termenul de motivație reunește „ansamblul factorilor dinamici care determină conduita unui individ” (Sillamy, 1996) sau „totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conștientizate sau neconștientizate, simple trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte” (Al. Roșca, 1943).

Într-o accepțiune mai restrânsă, motivația este o formă specifică de reflectare prin care se semnalează mecanismelor de comandă-control ale sistemului personalității, o oscilație de la starea inițială de echilibru, un deficit energetico-informațional sau o necesitate ce trebuie satisfăcută.

La nivelul mecanismelor corespunzătoare de reglare, aceste semnale sunt transformate în comenzi, care selectează și pun în funcțiune comportamente mai mult sau mai puțin adecvate. Motivația transformă ființa umană dintr-un simplu receptacul al influențelor externe, în subiect activ și selectiv, cu un determinism intern propriu în alegerea și declanșarea acțiunilor și comportamentelor.

Posedând o structură motivațională proprie, omul se va pune într-o dublă relație față de mediul extern: una, de independență, constând în capacitatea lui de a acționa pe cont propriu, în absența unor stimuli sau solicitări externe; cealaltă, de dependență, constând în satisfacerea stărilor de necesitate pe baza schimburilor substanțiale, energetice și informaționale cu mediul ambiant.

De aici rezultă caracterul interacționist complex al comportamentului și activității umane. Aceasta înseamnă că, indiferent unde se plasează inițial stimulul declanșator – în plan extern sau în plan intern –, realizarea comportamentului implică obligatoriu interacțiunea celor două planuri. Orice stimul extern își atinge efectul numai prin filtrarea și interpretarea lui în planul intern al personalității; la rândul său, orice mobil sau motiv intern determină actul comportamental specific prin raportarea la particularitățile situației externe: satisfacerea unei stări de motivație nu se poate face prin orice fel de obiect, ci numai printr-unul specific, care are anumite însușiri și valențe.

Motivația apare ca o cauzalitate externă transpusă în plan intern; cu alte cuvinte, dacă obiectul corespunzător satisfacerii unei trebuințe lipsește și, deci, nu are cum să declanșeze comportamentul corespunzător, locul său este luat de starea de necesitate în raport cu el, actualizată spontan, în urma unor modificări de ordin fiziologic sau psihologic.

Totodata , motivația trebuie considerată și ca o lege generală de organizare și funcționare a întregului sistem psihic uman, ea operând distincția necesară între plăcut și neplăcut, între util și inutil, între bun și rău.

Toate celelalte procese psihice – percepție, gândire, memorie, voință, precum și componentele caracterială și aptitudinală ale personalității – sunt subordonate legii motivației, conținutul lor dezvăluind semnificația și valențele „motivaționale” ale obiectelor și fenomenelor din jur.

În calitate de componentă a sistemului psihic uman, motivația se evidențiază și se individualizează printr-o latură informațională, de conținut, și printr-una dinamică.

Latura de conținut este dată de natura calitativă, modală a semnalelor pe care le antrenează starea internă de necesitate dată: de foame, de sete, de mișcare, de distracție, de informare-cunoaștere, de conversație, de muzică etc. Aceste semnale exprimă existența unei legături selective a subiectului cu anumite obiecte și activități, și ele asigură desprinderea și individualizarea pe fondul motivațional general a unui anumit motiv. În plan subiectiv, atunci când se diferențiază și se conștientizează, aceste semnale și, implicit, latura de conținut a motivației se concretizează în forma unor senzații (cum sunt, de pildă, senzațiile organice) sau adorințelor (în cazul motivelor socioculturale).

Latura dinamică este dată de încărcătura energetică a semnalelor respective și de raportul tensiune/destindere care se stabilește la nivelul profilului general de stare al sistemului personalității. În plan subiectiv, ea se exprimă prin intermediul unor trăiri emoționale (încordare, tensiune, disconfort, insatisfacție).

Pe măsura satisfacerii stării de motivație respective, semnalele de conținut diminuează în intensitate până la dispariție, iar latura dinamică se convertește energetic, locul energiei negative (în sens psihologic, nu fizic) de tensiune-încordare fiind luat de energia pozitivă (tot în sens psihologic) de satisfacție, saturație, relaxare.

Semnalele de sensibilizare sunt generate de oscilațiile și „deficitele” ce încep să se producă la nivelul unui subsistem sau altul al personalității. Neurofiziologic, cel mai probabil, ele iau naștere la nivelul formațiunii reticulate diencefalice și al structurilor plurimodale ale scoarței cerebrale, unde există posibilitatea comparării directe a parametrilor de stare ai diferitelor subansamble funcționale – biologice și psihice. Pentru a produce activarea care să poată individualiza motivul, semnalele respective trebuie să aibă o intensitate mai mare sau cel puțin egală cu valoarea pragului ce caracterizează traseul dat. În cazul când semnalele de sensibilizare se emit nu doar pe un singur traseu, ci pe două sau mai multe, raportul lor de intensitate este cel care va decide care din ele vor ajunge la finalizare.

Orice motiv se compune din două verigi: una „obiectivă”, constând din oscilațiile reale ale coordonatelor de definiție ale sistemului personalității de la linia de echilibru, și alta subiectivă, constând în integrarea la nivel psihic a acestor oscilații. Motivul își poate îndeplini rolul său specific numai dacă se păstrează unitatea celor două verigi: disocierea lor, cum se întâmplă în unele stări patologice, duce la perturbarea funcției motivului.

Semnalele de edificare se formează pe baza celor de sensibilizare și codifică natura stării de necesitate. Ele se concretizează în senzație sau dorință. În cazul când motivul nu este conștientizat, semnalele de edificare determină o activare difuză, automată a unor mecanisme de execuție, rezultând un comportament de tip impulsiv, intempestiv, pe care subiectul nu și-l poate justifica.

Semnalele de selectare realizează compararea conținutului semnalelor de edificare cu modelele informaționale stocate ale obiectelor ce posedă proprietăți (valențe) de natură să asigure satisfacerea stării de necesitate. Rezultatul final al acestei operații va fi stabilirea și formularea scopului, ca legătură direcționată a dorinței cu obiectul. Fără participarea semnalelor selectoare n-ar fi posibilă realizarea reglării, pentru că ar lipsi vectorul principal al acțiunii – scopul. Se întâmplă uneori ca motivul să se consume într-o dorință difuză, nedefinită, ceea ce se poate trăi ca o stare de dezorientare și indispoziție globală.

Refularea sau reprimarea repetată și necondiționată a tendințelor și impulsurilor spre acțiunea de satisfacere determină blocarea tocmai a semnalelor de selectare. Dorința ca atare nu dispare, dar rămâne lipsită de suportul ei obiectual specific. Aceasta îi conferă un caracter de focar tensional, ce poate genera, în anumite circumstanțe, tulburări nevrotice.

Ca structură psihopatologică, nevroza devine un nou mod de „încapsulare” și „stăpânire” a dorințelor refulate și rămase rebele pe fondul efervescenței motivaționale. În supracompensație, personalitatea se va comuta și centra pe ele, împingându-le în prim-planul dinamicii comportamentale. Vehicularea lor rămâne însă simbolică, formală și are un caracter justificativ, iar nu unul acțional-practic. De la acestea, efectul nerealizării se generalizează și la alte dorințe, făcând ca pacientul să fie obsedat de sentimentul neputinței. Iată, deci, că desprinderea semnalelor selectoare are un temei real și ne permite să pătrundem mai profund în structura informațională a motivului.

Semnalele de operare se declanșează după ce a fost stabilit scopul și ele îndeplinesc un dublu rol: de punere în funcțiune a mecanismelor de execuție pentru atingerea propriu-zisă a scopului și de alegere a programelor adecvate de acțiune, adică de articulare a comportamentului de atisfacere a stării respective de necesitate. Ele interacționează și sunt condiționate de celelalte categorii de semnale – de sensibilizare, de codificare și de selecție –, alcătuind împreună o configurație informațional energetică unitară.

Perturbarea sau blocarea fluxului semnalelor operative frânează sau fac imposibilă realizarea acțiunii pe care o reclamă motivul dat, aceasta rămânând în faza intențională. Se întâmplă adesea să se formuleze scopuri, să se afirme intenții, dar toate să rămână nefinalizate din cauza absenței impulsului declanșator. Starea respectivă era legată în psihologia tradițională de lipsa de voință, calificată ca abulie. În fond, este vorba de o întrerupere în cursul normal al transformărilor energetico-informaționale, pe care le presupune atingerea obiectivului (scopului) ca moment final al dinamicii stării de motivație.

Semnalele de validare acționează ca informație de control și evaluare. Ele se interpun între starea de necesitate și efectul comportamentului de satisfacere. Momentul emiterii lor corespunde cu momentul declanșării procesului de satisfacere a motivului sau de atingere

a scopului. Ele ajung la blocul operativ al conexiunii inverse negative, care reglează raportul dintre starea de necesitate și comportamentul de satisfacere. La acest nivel, se păstrează și informația despre valoarea-etalon a coordonatei de definiție a sistemului personalității, a cărei deviere formează conținutul stării de necesitate. Pe măsura satisfacerii motivului, semnalele de validare diminuează intensitatea semnalelor operative și înlocuiesc starea inițială de necesitate și tensiune cu cea de satisfacție, saturație, bună dispoziție, echilibru. Se poate presupune că mecanismele de reglare a dinamicii motivaționale se compun din două verigi integrate după

principiul inducției reciproce: când una este maximal activă, cealaltă este relativ blocată, inhibată, și invers. Trecerea lor dintr-o ipostază în alta are un caracter secvențial-ciclic, potrivit regulei: „nici una din cele două verigi nu poate fi în același timp activată sau inhibată și nici una din ele nu poate rămâne indefinit într-una din cele două ipostaze”.

Motivația se manifestă ca atare la nivelul actului comportamental global, iar nu la nivelul proceselor secvențial-segmentare; ea este o componentă integrată schemei comportamentului molar și nu un element de analiză moleculară.

Direcționalitatea comportamentului, așa cum este ea implicată în preferința motivațională, pentru anumite situații sau obiecte, nu are o semnificație spațială. Motivația nu ne instrumentează cu o cale concretă anume, pentru a dobândi obiectul de care avem nevoie sau pe care-l dorim. Dar faptul însuși că anumite obiecte sau efecte comportamentale au caracter întăritor, iar altele trebuie ocolite sau evitate, arată că există o direcționalitate internă spre anumite obiecte și o respingere a altora.

Orientarea preferențială față de anumite tipuri de interacțiune cu ambianța nu este numai o stare factuală; ea este o relație dinamică, sursă a activității teleonomice. Așa cum am menționat mai înainte, subiectul nu este o entitate închisă, absolut autonomă. Încă din faza embrionară și până la stadiul de personalitate adultă, individul uman este intrinsec determinat

să intre în relație cu diferite obiecte din mediul ambiant pentru a își menține echilibrul și funcționare biologică și psihică.

Din această perspectivă, starea de motivație poate fi considerată ca un gen de relație reclamată obiectiv de necesitatea dezvoltării, funcționării și autoechilibrării (autoreglării) sistemului personalității în ansamblul său.

2.2. Motivul și funcțiile sale

Prin termenul de motivație, definim o componentă structural funcțională specifică a sistemului psihic uman, care reflectă o stare de necesitate în sens larg, iar prin cel de motiv, exprimăm forma concretă actuală în care se activează și se manifestă o asemenea stare de necesitate. Așadar, prin motiv vom înțelege acel mobil care stă la baza unui comportament

sau acțiuni concrete. Natura calitativă și tipul sau modalitatea motivului vor fi determinate de specificul stării de necesitate pe care o reprezintă și de gradul de trăinicie a legăturii dintre satisfacerea/nesatisfacerea stării date de necesitate și echilibrul psihofiziologic al persoanei.

Un motiv pune în evidență patru dimensiuni principale, pe baza cărora el poate fi analizat și evaluat. Acestea sunt: conținutul; intensitatea; durata; nivelul de integrare.

Conținutul se identifică și se apreciază pe baza stării de necesitate pe care o reflectă motivul și a valențelor obiectuale sau comportamentale pe care le reclamă satisfacerea lui. De exemplu: conținutul motivului care declanșează comportamentul alimentar va fi reprezentat de starea de necesitate biologică exprimată prin senzația de foame (latura subiectivă a trebuinței de hrană); conținutul comportamentului de obținere a unor performanțe deosebite în activitatea profesională este reprezentat de necesitatea (dorința) de autorealizare sau de nevoia de statut social; conținutul comportamentului distractiv este reprezentat de necesitatea neuropsihică de destindere, de relaxare, de reechilibrare ș.a.m.d. Orice motiv are un conținut; când acesta nu se relevă și nu se delimitează suficient de clar, „starea de necesitate” rămânând pulverizată, difuză, în sistemul personalității se introduce o doză mare de entropie, care se exteriorizează într-o agitație fără scop, fără orientare finalistă.

Intensitatea exprimă încărcătura energetică a motivului și se concretizează în forța de presiune a lui asupra mecanismelor de decizie și execuție. Astfel, motivele pot fi: puternice, moderate și slabe. Corespunzător, energia pe care ele o induc comportamentelor specifice de satisfacere variază într-un registru valoric relativ întins.

Intensitatea unui motiv este condiționată de două variabile: apartenența modală și intervalul de timp care separă momentul începutului de activare a stării de necesitate și momentul satisfacerii ei. Variabila modală are o influență intrinsecă, ea acționând de la început în structura motivației. Pe baza ei, A. Maslow a realizat cunoscuta sa piramidă motivațională (asupra căreia ne vom opri într-un paragraf următor): nevoile sau trebuințele biofiziologice ating și se manifestă cu intensități semnificativ mai mari decât nevoile sau trebuințele estetice sau cognitive; apoi, o trebuință, de orice modalitate ar fi ea, are o intensitate mai mare decât interesul sau idealul.

Variabila temporală a are un caracter circumstanțial: într-o situație ea poate atinge valori ridicate, în alta – se oprește la valori scăzute. Regula de bază este următoarea: intensitatea motivului crește proporțional cu durata amânării satisfacerii stării de necesitate. Pe această bază, în studiul experimental al motivației s-a introdus metoda privațiunii și a frustrației.

Privațiunea constă în interzicerea sau blocarea pentru un anumit timp (evident controlabil) a satisfacerii nevoii de hrană sau de apă, de exemplu. Se constată că intensitatea motivului, exprimată în desfășurarea comportamentului de satisfacere este cu atât mai mare, cu cât intervalul de privare de hrană sau de apă este mai lung.

Frustrația rezidă în introducerea unor obstacole (de exemplu, șocuri electrice, cum s-au folosit în experimentele pe animale) pe traiectoria comportamentului de ajungere și luare în stăpânire a obiectului trebuinței. În cazul unei intensități scăzute a motivului, comportamentul de satisfacere poate fi întrerupt (se renunță); dimpotrivă, în cazul unei intensități crescute a motivului, comportamentul de satisfacere rezistă și își face loc printre obstacolele (frustrațiile) ce i se pun în cale.

Reglarea optimă a activității presupune nu numai simpla prezență a unui motiv, ci și un anumit nivel de activare (intensitate) a lui. Apare astfel problema dependenței performanței comportamentului de intensitatea impulsului (motivațional).

În raport cu motivele „primare” (biologice), s-a constatat că, pe măsură ce cresc în intensitate, determină o amplificare a operațiilor executive ale comportamentului de satisfacere (de pildă, în cazul unei flămânziri îndelungate mișcările de masticație și deglutiție își sporesc considerabil ritmul). S-a pus apoi problema și în raport cu alte activități: de învățare, de reproducere a celor învățate anterior, de competiție etc.

Un mare număr de cercetări efectuate pe animale și pe subiecți umani adulți au arătat că toate genurile de răspunsuri – parcurgerea labirintului, apăsarea pe pedale, răspunsurile verbale etc. – vor fi învățate mai ușor și mai bine dacă intensitatea impulsului motivațional crește până la un nivel moderat. Intensitățile extreme ale motivului – foarte slabe sau foarte puternice – exercită o influență perturbatoare asupra comportamentului actual. Punctul exact de unde creșterea drive-ului începe să interfereze cu învățarea și performanța depinde de natura sarcinii. Sarcinile foarte simple sunt facilitate de drive-uri mai puternice; cu cât gradul de complexitate al sarcinilor devine mai mare, cu atât trebuie să scadă intensitatea drive-ului pentru a deveni facilitator. Această relație a fost dezvăluită de doi psihologi comparatiști și este cunoscută sub numele de legea Yerkes-Dodson. Conținutul ei poate fi redat astfel: optimumul pentru învățare descrește o

dată cu creșterea dificultății sarcinii. Observăm că această lege se asociază cu legea intensității moderate a afectivității, acționând ca un mecanism reglator unitar. Un nivel de tensiune sau anxietate are un efect reglator pozitiv, dar un nivel ridicat acționează perturbator asupra performanței; subiecții anxioși pot executa bine sarcini de dificultate scăzută, dar performanțele lor scad în rezolvarea sarcinilor complicate.

În cazul comportamentelor extrinsec motivate, nivelul reglării optime depinde de valoarea (dimensiunea) și natura întăririi. Natura și frecvența întăririi influențează nemijlocit asupra stării de necesitate, facilitând în mod diferit elaborarea legăturilor temporare.

Durata exprimă timpul de menținere în stare activă dominantă a motivului fără a fi satisfăcut. Se constată că orice motiv, inclusiv cel de ordin biologic, se activează și se menține în prim plan un anumit interval de timp, atingând punctul său maxim de intensitate și, apoi, dacă nu este satisfăcut, slăbește treptat și, subiectiv, iese din scenă, nemaifiind resimțit ca atare.

În cazul motivației biologice, starea obiectivă de necesitate persistă și se accentuează pe măsura amânării momentului satisfacerii ei, având efecte entropice păgubitoare pentru starea de echilibru a sistemului personalității.

În cazul motivației spirituale, durata stării active a unui motiv diferă în funcție de gradul de consolidare structurală și de locul motivului în ierarhia motivațională generală a personalității (un motiv integrat la un nivel inferior va avea o durată mai mare de persistență în absența satisfacerii decât unul integrat la un nivel superior – piramida lui Maslow).

Nivelul de integrare se referă la posibilitatea de identificare și exprimare verbală a motivului.

Registrul de integrare se întinde între două niveluri extreme: primul – la care motivul este perfect și clar conștientizat și acțiunea poartă semnul deplinei deliberări și responsabilități, și al doilea – la care activarea și funcționarea lui rămân total inconștiente, așa cum se întâmplă în cazul actelor comportamentale aberante – somnambulisme, lapsusuri, inversiuni, automatisme etc.

Între cele două extreme – punctul maximei conștientizări și cel al maximei neconștientizări, al inconștientului profund, se interpune o gamă întreagă de situații intermediare. Important de reținut este că orice motiv trebuie analizat și după indicatorul conștient / inconștient.

Plasând acum motivul în schema structural-dinamică a comportamentului și activității, o importanță deosebită o dobândește relația lui cu scopul. Această relație are, în principiu, un caracter nelinear. Esențiale sunt două posibilități: când motivul se află în deplină concordanță cu scopul și când motivul se separă de scop, comutându-se asupra activității însăși, așa cum se întâmplă frecvent în joc, unde motivul rezidă în plăcerea copilului de a se juca pur și simplu sau în activitățile „automotivate”, ca, de pildă, atunci când un matematician rezolvă probleme de dragul activității rezolutive însăși; asupra unuia din rezultatele acțiunii.

Spre deosebire de orientările tradiționale din psihologie – asociaționismul și behaviorismul –, care confereau termenului de motiv un sens restrictiv, punctiform sau localicist, noi îi conferim motivului o accepțiune sistemică, punând accentul nu pe veriga la nivelul căreia se generează și se semnalizează starea de necesitate, ci pe efectul pe care această stare îl produce asupra celorlalte subansamble și componente biopsihice ale personalității. Așadar, ca formă concretă de manifestare și operare a oricărei structuri motivaționale modale, motivul are un efectgeneralizat, punând întregul sistem al personalității într-o ipostază relațional-funcțională nouă, aceea de orientare, explorare și identificare a modalităților de satisfacere a stării de necesitate activate. Acțiunea se încadrează perfect în legea generală a exclusivității, potrivit căreia, în fiecare moment, sistemul personalității poate efectua o singură activitate principală, care corespunde motivului și scopului dominant în acel moment.

De aici, se desprind și cele trei funcții principale pe care le îndeplinește în mod concret motivul, și anume: funcția de declanșare, funcția de orientare-direcționare (vectorială) și funcția de susținere (energizantă).

Funcția de declanșare constă în deblocarea și activarea centrilor de comandă efectori, care asigură pregătirea și punerea în priză a verigilor motorii și secretorii în vederea satisfacerii stării de necesitate, fie că este vorba de o trebuință biologică, fie de una de ordin spiritual (de cunoaștere, estetică etc.). Pentru producerea acestei funcții, este necesar ca intensitatea motivului să depășească o anumită valoare-prag. Cu cât intensitatea va fi mai mare, cu atât și forța de declanșare a motivului va fi mai mare. La om, care posedă mecanisme speciale de analiză-evaluare critică a motivelor și de decizie, funcția de declanșare trebuie să treacă prin filtrul acestor mecanisme și să primească OK-ul lor. Oricât de puternic ar fi în sine un motiv, el poate fi blocat, fie prin reprimare (refulare), cum susținea Freud, fie prin amânare, cum afirma Lazarus.

După H. Pièron, prin funcția sa de declanșare, motivul alege dintre „deprinderile existente pe cea care va fi actualizată”. Aceasta face ca, în fața aceluiași obiect sau situații, diverși subiecți să dea răspunsuri diferite sau ca același subiect să reacționeze diferit la același obiect, în contexte variate. Din nou, se relevă că proiectarea motivului în acțiune nu se produce automat și nemijlocit, ci prin intermediul verigii cognitive evaluativ-decizionale.

Neputând să derive cunoașterea din libido, Freud, care s-a menținut tot timpul pe poziția interpretării pur hedoniste și monovalente a pulsiunilor, a fost nevoit să declare un conflict aproape total între principiul motivațional al plăcerii și principiul cognitiv al realității. Această situație poate fi considerată și ca o consecință logică a faptului că el concepea motivația în mod pur energizant, ca o cantitate variabilă de energie libidinală, asociată sau investită în fiecare reprezentare a „obiectului de consum” sau a plăcerii procurate de satisfacerea anterioară a unei trebuințe.

Din acest punct de vedere, psihologia motivației – dezvoltată ulterior de autori, precum Montgomery, Berlyne și Lewin – va merge într-o direcție opusă celei freudiene clasice. În cadrul noii orientări, se aduce în atenție și se subliniază funcția motivațională, declanșatoare, a situațiilor, faptelor și conflictelor de cunoaștere, a intențiilor, a scopurilor și a valorilor. Astfel, K. Lewin considera intenția ca o pseudotrebuință și ca o variabilă care determină acțiunea. Această expresie ne avertizează asupra faptului că trebuie să discernem între motivație și, respectiv, motivul propriu-zis, în sensul definiției pe care am dat-o în paragraful anterior, și pseudomotivație (pseudomotiv) – în care se includ alte entități psihice, ca, de exemplu, o percepție, o reprezentare, o intenție, o idee etc., care în anumite situații dobândesc valoare sau funcție motivațională. În fond, nu aceste entități în sine acționează ca motive, ci, prin semnificația pe care o relevă, ele induc ad-hoc o „stare de necesitate”, de tensiune care se cere a fi redusă.

Funcția de orientare-direcționare constă în centrarea comportamentului și activității pe un obiectiv anume – satisfacerea stării de necesitate individualizate de către motiv. La prima vedere, ea ar putea părea superfluă și desprinderea ei nejustificată. În fond, lucrurile nu stau nici pe departe așa.

Pentru a-și atinge efectul său reglator-adaptativ specific, nu este de-ajuns ca acțiunea să fie doar declanșată pur și simplu; este imperios necesar ca ea să fie și orientată spre un anumit deznodământ sau scop, adică, să devină finalistă, teleonomică. Altminteri, ea s-ar desfășura și consuma în van, haotic, debusolată.

J. Nuttin (1953, 1980) include funcția de orientare-direcționare în însăși definiția motivelor. În virtutea acestei funcții, derularea proceselor mentale interne este subordonată găsirii mijloacelor adecvate pentru atingerea scopului. Apoi, tot grație acestei funcții, se realizează ordonarea și articularea secvențelor și acțiunilor individuale într-o schemă logică unitară.

În fine, funcția de orientare-direcționare este aceea care favorizează înlocuirea unei acțiuni, dovedită a fi inadecvată sau ineficientă, cu alta, mai potrivită.

Pentru a evita un echivoc, subliniem că motivul este ceva pentru care se săvârșește o activitate, iar scopul – ceva spre care țintește acea activitate. Devine astfel mai clar conturată funcția de orientare-direcționare a motivului.

Funcția de susținere și energizare constă în menținerea în actualitate a comportamentului declanșat până la satisfacerea „stării de necesitate”. În virtutea acestei funcții se asigură eliberarea de energie și dincolo de momentul declanșării acțiunii. Dacă motivul ar avea caracterul unei simple scântei, a unui simplu semnal de alarmă, ar fi imposibilă finalizarea comportamentului de satisfacere, pentru că, dispărând imediat după ce a apărut, nu ar mai avea ce să mai întrețină acest comportament. În acest context, esențială devine veriga subiectivă a stării de necesitate, care permite transferul conținutului energetic al verigii obiective în planul

acțiunii externe. Evident, funcția de susținere-energizare a motivului se leagă atât de latura lui pur cantitativă (respectiv de intensitate), cât și de semnificația motivului pentru subiect. Așa se face că, la om, organizarea sferei motivaționale se realizează nu numai după forța sau intensitatea

energetică a motivelor, ci și după o dimensiune valorică, de sorginte socioculturală (morală, estetică, religioasă, politică etc.), trebuințele primare, cu toată virulența lor, subordonându-se celor secundare.

2.3. Forme și niveluri de integrare a motivației

Primul lucru care se impune atenției noastre atunci când abordăm sfera motivațională a personalității umane este diversitatea formelor ei de structurare și integrare.

Procesul de diversificare a entităților motivaționale se realizează, mai întâi, în plan genetic, apoi, după conținut, după importanță sau semnificația reglatorie și după poziția pe care o ocupă în cadrul activității.

Sub aspect genetic, se delimitează două tipuri de motivație: înnăscută sau primară și dobândită sau secundară.

Motivația înnăscută este legată esențialmente de procesele de dezvoltare, maturizare și homeostazie biologică în cadrul organismului. Ea exprimă nevoia bazală a organismului nostru, ca entitate vie, de substanță, energie și informație din mediul extern, de menținere a integrității

structural-funcționale și de reproducere.

O parte din componentele motivației primare sunt funcționale încă de la naștere și ele incită comportamentele specifice de satisfacere (ex.:, trebuințele alimentare și fiziologice); o altă parte intră în funcțiune mai târziu, dar tot în mod automat, necondiționat, o dată cu parcurgerea de către individ a stadiilor corespunzătoare de dezvoltare și maturizare biologică (ex.:, trebuințele eroticosexuale). Satisfacerea motivelor primare devine imperativă și obligatorie pentru asigurarea supraviețuirii și funcționării normale a omului ca sistem viu. Perturbări repetate și prelungite ale periodicității satisfacerii lor determină serioase dereglări interne, cu efecte entropice la nivelul tuturor subsistemelor personalității, iar nu numai la nivelul subsistemului biologic. Motivele primare, fiind determinate genetic, au aceeași configurație și aproximativ aceeași dinamică la toți oamenii.

Motivația dobândită sau secundară este specifică omului. La animale este greu să consemnăm apariția în cursul ontogenezei a unor motive noi, toți indivizii unei specii etalând în esență același repertoriu motivațional, care se conservă și se transmite prin programul genetic de la o generație la alta. Posibilitatea apariției și dezvoltării la om, în cursul ontogenezei, a unei motivații noi, care se suprastructurează pe fondul celei primare, este favorizată de doi factori principali: un factor de ordin intern, legat de creșterea gradului de complexitate structural-funcțională a creierului, care, pe de o parte, duce la inversarea raportului dintre experiența individuală și cea de specie în procesul adaptării în favoarea celei dintâi, iar pe de altă parte, asigură mecanisme apte să realizeze funcții psihice de nivel superior, de tip conștient, în cadrul cărora va căpăta o pondere din ce în ce mai mare desprinderea și formularea-atribuirea de semnificații evenimentelor și obiectelor din afară, precum și propriilor activități, propriilor trăsături de personalitate; cel de-al doilea factor este de ordin extern și el se leagă de constituirea și dezvoltarea istorică a mediului sociocultural, care pune în fața indivizilor concreți sarcini și exigențe specifice de adaptare, calitativ diferite de cele ridicate de mediul natural. Printre asemenea sarcini și exigențe, pot fi menționate: imperativul angajării într-o activitate sistematică și permanentă de asigurare a celor necesare existenței; necesitatea perfecționării și diversificării propriilor capacități și abilități pentru a face față în mod eficient unei game cât mai întinse și diversificate de situații; obligația de a raporta propriile interese, dorințe și scopuri și a propriei conduite la interesele, dorințele și scopurile celorlalți semeni (membri ai grupului, comunității) și la normele și principiile morale supraordonate; necesitatea cunoașterii și asimilării (evident, selective și critice) a experienței acumulate istoricește (practice, de cunoaștere, comportamentală în forma obiceiurilor și tradițiilor etc.) și a sistemului de valori dominant la momentul dat, cu reperele și etaloanele corespunzătoare; nevoia diferențierii, individualizării, a obținerii identității de sine a Eului, pe fondul comunalității care se asociază unei vieți de grup.

Pentru ca adaptarea și integrarea în acest mediu sociocultural să se realizeze în mod normal, devine obligatorie restructurarea sferei motivaționale, prin formarea unor motive care să determine modularea comportamentelor în raport cu semnificațiile noilor situații, exigențe și valori. În acest fel, în ontogeneză, prin stabilirea și exersarea legăturii și interacțiunii cu conținuturile mediului sociocultural specific, se va structura etajul motivației secundare – etice, estetice, religioase, sociale, a Eului etc.

Spre deosebire de motivația primară, care devine socializată și culturalizată numai sub aspectul modului de satisfacere, motivația secundară este socializată și culturalizată în însăși structura și conținutul său intern. În plus, în vreme ce motivația primară nu-și modifică structura

și formele de manifestare în cursul evoluției istorice (trebuința alimentară, de pildă, nu este structural diferită la omul primitiv și la omul contemporan), motivația secundară va cunoaște un proces de permanentă evoluție, dobândind conținuturi și forme noi, pe măsura diversificării conținuturilor mediului sociocultural, a tipurilor de relații interpersonale, a formelor de activitate.

În fine, dacă, așa cum am menționat, motivația primară nu prezintă variații semnificative de la un individ la altul, motivația secundară devine puternic personalizată, configurația și modul său concret de integrare contribuind într-o măsură hotărâtoare la determinarea unicității persoanei: nu există două persoane care să aibă structuri absolut identice ale motivației

secundare.

În sistemul personalității, integrarea motivațională se face după principiul ierarhizării, potrivit căruia nivelurile mai vechi din punct de vedere genetic și, implicit, inferioare, se subordonează funcțional nivelurilor genetic mai noi și, implicit, superioare.

În virtutea acestui principiu, devine plauzibilă ipoteza că motivația primară se va subordona celei secundare și va fi controlată de aceasta.

Pe baza conținutului se diferențiază și se structurează o gamă foarte largă de motive: biologice (trebuințele alimentare semnalizate subiectiv prin senzațiile organice de foame și sete); fiziologice (nevoia de defecare și urinare, nevoia de mișcare, nevoia eroticosexuală); materiale (trebuința de îmbrăcăminte, trebuința de adăpost, trebuința de unelte); informaționale (trebuințe senzoriale, interese și trebuințe cognitive); sociale (nevoia de contacte și comunicare cu cei din jur, nevoia de apartenență la o familie, la un grup, nevoia de consonanță cognitivă și afectivă cu ceilalți etc., nevoia de integrare și comunicare, nevoia de întărire și suport social); spirituale (trebuințe estetice, morale, filosofice și religioase); motivele Eului (nevoia de securitate și afecțiune, de statut și prestigiu, de autorealizare și afirmare a personalității, nivelul de aspirație, idealul de viață – familial, profesional, social).

A.Maslow a elaborat clasificarea sa privind trebuințele, pornind de la aprecierea locului

și importanței conținutului motivului în structura personalității. Totodată, a stabilit un raport invers proporțional între nivelul de integrare (respectiv, urgența de satisfacere) și valoarea conținutului trebuințelor. Astfel, el a realizat un model ierarhizat, de tip piramidal al entităților motivaționale, care cuprinde 8 niveluri sau clase de motive: trebuințe fiziologice (nevoia de hrană, de odihnă, de sexualitate, de păstrare a sănătății etc.); trebuința de securitate (nevoia de siguranță existențială, de securitate emoțională, profesională, socială, relațională etc.); trebuințe sociale (de apartenență și adeziune, de identificare afectivă cu un grup sau categorie socială, de a fi membru al unei familii și de a avea o familie, de a fi în consonanță cognitivă și afectivă cu membrii grupului); trebuințe ale Eului (de autoconservare, de autoprețuire, de autorespect, de prestigiu și statut, de identitate); trebuințe de realizare/autorealizare (nevoia de a-ți atinge propriul tău potențial creativ, de a obține performanțe înalte în activitatea cel mai puternic motivată, de a contribui în mod propriu și original la atingerea unor obiective profesionale sau sociale); trebuințe cognitive (nevoia de a ști, de a înțelege, de a învăța, de a explora, de a descoperi); trebuințe estetice (nevoia de ordine, simetrie, de armonie, de contact și contemplare a produselor de artă etc.); trebuințe de concordanță (nevoia de concordanță între simțire sau trăire, cunoaștere și acțiune).

După cum se poate observa, la baza piramidei, ca prioritate numărul unu în satisfacere sunt plasate trebuințele fiziologice, cu conținutul valoric, din punct de vedere sociocultural, cel mai scăzut, iar la vârful piramidei – cu prioritatea cea mai redusă de satisfacere, dar cu conținutul valoric cel mai ridicat, – trebuințele estetice și de concordanță. Maslow pledează pentru o înțelegere psihologică a gradienților de superioritate ai motivelor, afirmând că o trebuință este cu atât mai specific umană, cu cât ea este mai înaltă, respectiv, mai sus situată în ierarhia piramidală. Deși trebuințele superioare nu sunt vitale pentru organism, ele sunt mai importante pentru subiectivitate, satisfacerea lor îmbogățind sfera spirituală a personalității, sporindu-i eficiența biologică și performanța socială.

După importanța și semnificația reglatorie, se delimitează următoarele mari tipuri de motive: motive homeostazice; motive de creștere și dezvoltare; motive pozitive (antientropice); motive negative (entropice); motive extrinseci; motive intrinseci.

Motivele hemeostazice sunt legate de menținerea unor echilibre fiziologice sau psihologice, atât la nivelul unor subsisteme particulare, cât și la nivelul sistemului global al personalității. Există anumite coordonate de ordin biologic sau psihologic care nu au voie să varieze în mod liber și indefinit și care se cer a fi menținute între anumite limite valorice date.

Depășirea acestor limite devine păgubitoare pentru stabilitatea sistemului personalității și, ca atare, trebuie întreprinse acțiuni de înlăturare a oscilațiilor produse și de readucere a coordonatelor respective în limitele prestabilite (ex.: temperatura, glicemia, raportul dintre polul pozitiv și cel negativ al afectivității, consonanța cognitivă etc.).

Motivele homeostazice, reflectând asemenea deviații, sunt cele care selectează și declanșează procesele și comportamentele corespunzătoare de redresare și menținere a echilibrelor perturbate. Ele se activează automat și se pot finaliza și la nivel involuntar, inconștient.

Motivele de creștere și dezvoltare sunt integrate și se activează în cadrul stadiilor bio- și psihogenetice. Fiecare din aceste stadii se caracterizează printr-un conținut bine definit și printr-o mulțime de transformări orientate ascendent: trecerea de la o stare mai difuză, slab diferențiată, la alta mai diferențiată și mai bine organizată. Încheierea unui stadiu devine semnal pentru pregătirea și declanșarea stadiului următor.

Astfel, acțiunea motivelor de creștere și dezvoltare are un caracter deschis, ea reînoindu-se permanent pe măsura succesiunii stadiilor evolutive, până la atingerea nivelului de maturitate. Dinamica lor se subordonează mecanismului feed-back-ului pozitiv antientropic, întrucât, prin procesele și transformările pe care le incită și le susțin, îndepărtează tot mai mult sistemul personalității de la starea inițială, dar nu în sens dezorganizator, entropic, ci în sens organizator, antientropic.

Motivele creșterii și dezvoltării biologice au un caracter spontan, ele activându-se și funcționând la nivel inconștient, „comportamentele” corespunzătoare de satisfacere a lor desfășurându-se fără ca individul să le perceapă și să le controleze.

Motivele dezvoltării psihice se integrează, de regulă, la nivel conștient, ele elaborându-se cu implicarea directă a intenționalității, autoevaluării și efortului voluntar. Asemenea motive vor fi reprezentate de dorința și nevoia de autorealizare, de aspirații și idealuri care proiectează și susțin dinamica personalității pe traiectoria continuei perfecționări și optimizări, atât în planul organizării interne, cât și în planul activității externe.

Motivele pozitive sunt acelea a căror satisfacere are întotdeauna un efect reglator asupra echilibrului și funcționării personalității, înlăturând sau diminuând oscilațiile și stările perturbatoare. Ele sunt homeostazice și de dezvoltare. Valoarea motivelor se apreciază nu numai după semnul efectelor satisfacerii lor asupra propriei persoane, ci și prin raportarea acestor efecte la anumite criterii și etaloane socioculturale, mai ales de ordin moral. Din acest punct de vedere, pozitive vor fi apreciate acele motive, a căror satisfacere, având efect antientropic asupra propriei persoane, nu intră în conflict cu exigențele și etaloanele morale care funcționează la nivel social sau care, prin natura lor, generează comportamente și activități îndreptate spre atingerea unor scopuri sociale.

În evaluarea structurii globale și a tipului de personalitate, un indicator esențial îl va constitui raportul de dominanță dintre așa-zisele motive personale (individuale) și motivele sociale, supraordonate. Astfel, se consideră că există o diferență de ordin calitativ între personalitatea la care integrarea sferei motivaționale se realizează în jurul și pe baza dominanței

motivației individuale și cea la care această integrare se realizează pe baza dominanței sociale, supraordonate.

Motivele negative se caracterizează prin aceea că satisfacerea lor, pe lângă un efect adaptativ de moment, asociat cu reducerea tensiunii inițiale și obținerea unei doze de plăcere și satisfacții de moment, generează efecte perturbatoare, entropice, secundare, care, cumulându-se în timp, duc la serioase dezechilibre și disfuncții în planul intern al sistemului personalității sau în planul relaționării individului cu mediul social. În cea mai mare parte, aceste motive se leagă și se adresează primordial sferei biologicului și fiziologicului. Din categoria lor fac parte, printre altele, trebuința pentru alcool, pentru fumat, pentru droguri, trebuința pentru mâncăruri excesiv de condimentate sau excesiv de grase, trebuința de acumulare excesivă de bunuri materiale, trebuința de aventură etc. Dacă, inițial, asemenea trebuințe se manifestă în limitele funcționalității normale, prin supraconsolidare și exacerbare ele se desprind de sub controlul mecanismelor generale de reglare-control, autonomizându-se ca dominante în structura motivațională a personalității.

Ca urmare a acestei mutații, ele vor ocupa ponderea principală în direcționarea și susținerea liniei de conduită a individului. Creând dependențe puternice, motivele negative vor subjuga întreaga dinamică a personalității: din stăpân al propriilor tentații și trebuințe, individul devine sclav și instrument al acestora.

Termenul de motiv negativ se mai ia și într-un alt sens, de evitare, respingere sau opunere activă în raport cu anumite situații sau valențe. El se asociază cu fenomenul de întărire, în acest caz întărirea luând forma sancțiunii.

Deși activitățile noastre sunt motivate, nu în toate activitățile motivele ocupă aceeași poziție. În unele, motivul face parte din însăși structura lor, le direcționează și le susține din interior; în altele, motivul se situează în afara structurii propriu-zise a lor direcționându-le și susținându- le din exterior. Primele sunt denumite activități intrinsec motivate, iar cele din urmă – activități extrinsec motivate. Din punctul de vedere al eficienței – nivelul de performanță și consumul de efort (energie) și timp –, activitatea intrinsec motivată este superioară celei extrinsec motivate.

Astfel, pe când activitatea intrinsec motivată, având sursa de satisfacție în ea însăși se efectuează cu plăcere și cu un efort de mobilizare relativ redus, cea extrinsec motivată se efectuează sub semnul unei solicitări și condiționări externe, fără o plăcere interioară și cu un efort intens de mobilizare voluntară.

În raport cu multe tipuri de sarcini și solicitări, activitatea începe pe suportul unei motivații extrinseci și, apoi, treptat, se poate transforma în activitate intrinsec motivată. Și, sub acest aspect, ne putem referi tot la activitatea de învățare. Un elev care, inițial, nu are nici o atracție pentru învățătură, pe măsură ce asimilează cunoștințe și pe baza lor dobândește capacități și competențe pe care înainte nu le-ar fi putut bănui, va trece de la suportul motivației extrinseci la cel al motivației intrinseci –, satisfacția rezultând din însăși activitatea de învățare.

În multe cazuri, una și aceeași activitate se poate desfășura sub imboldul ambelor forme de motivație, atât intrinsecă, cât și extrinsecă.

A.Maslow (1970) a introdus categoria de metamotivație, pentru a desemna acea formă de motivație intrinsecă ce se situează deasupra stărilor proprii de necesitate și propulsează acțiuni și comportamente centrate pe cauze cu semnificație generală.

În virtutea unei asemenea metamotivații, se săvârșesc marile fapte de caritate, în interesul comunității, fără a se aștepta vreo recompensă. La un asemenea nivel de dezvoltare motivațională ajung însă foarte puțini indivizi și el reprezintă un reper major de delimitare a dominantelor de ordin personal de cele de ordin social-supraordonat.

După gradul de structurare și integrare, se disting mai multe tipuri de motive: pulsiunile și tendințele, cu un grad scăzut de structurare și de integrare, cu manifestare difuză, acompaniată de trăiri emoționale slab definite, fără o raportare obiectuală specifică; trebuințele propriu-zise, bine structurate și puternic integrate la nivel biologic sau psihologic, care reflectă o legătură trainică și durabilă a subiectului cu anumite „obiecte” din lumea externă și cu anumite valențe ale acestora; satisfacerea lor are un caracter imperativ, orice amânare pe termen mai lung determinând dezechilibre funcționale severe în sistemul personalității; interesele, care reflectă o legătură selectivă mai puțin trainică și mai puțin durabilă în timp între subiect și anumite situații, obiecte, evenimente etc. În ontogeneză, interesele trec prin multe oscilații și metamorfoze, atât în ceea ce privește diferențierea și individualizarea în raport cu obiectul, cât și în ceea ce privește stabilitatea; deși, din punct de vedere structural, pot să atingă un nivel relativ ridicat (interese de cunoaștere, interese turistice, interese politice, interese tehnice etc.), din punct de vedere integrativ, ele se situează la un nivel mai scăzut de consolidare afectivă decât trebuințele; ca urmare, satisfacerea unui interes devine mai puțin imperativă, decât satisfacerea unei trebuințe; în cazul motivației secundare, apariția și formarea interesului precede formarea trebuinței: trebuința se structurează pe baza interesului, printr-o mai bună structurare internă și, în primul rând, printr-o puternică integrare și consolidare în profilul motivațional al personalității; idealurile, reflectând o „stare” sau o „situație” proiectată în viitor, spre care tinde subiectul în mișcarea ascendentă de devenire și de autodesăvârșire; structura lor este mai puțin articulată și definită decât a trebuințelor și intereselor, iar conștientizarea conținutului pe care-l poartă are un caracter mai vag; chiar idealul profesional – unul dintre cele mai bine individualizate în profilul personalității, parcurge în multe cazuri un drum sinuos și relativ îndelungat de cristalizare, iar uneori se constată că, chiar după ce subiectul și l-a fixat, el se află în discordanță cu potențialul aptitudinal sau cu structurile temperamentală și caracterială; se întâlnesc, de asemenea, destule cazuri de indivizi care nu ajung la elaborarea unor idealuri clare de viață, dinamica lor comportamentală desfășurându-se într-un câmp mai mult sau mai puțin aleator, fără o busolă de orientareproiectiv-anticipativă sigură.

2.4. Nivel de aspirație, nivel de expectație, nivel de realizare

În psihologia dinamică, analiza comportamentelor motivate și finaliste se întemeiază pe corelarea a trei noțiuni principale: nivel de aspirație, nivel de expectație și nivel de realizare.

Nivelul de aspirație reprezintă modalitatea generală, tipică, a individului de fixare a valorii sau ștachetei scopurilor, în general, și în raport cu diferite categorii de sarcini sau domenii de activitate, în particular.

Din acest punct de vedere, definiția cea mai cuprinzătoare o considerăm pe cea formulată de F.Robaye (1957), potrivit căreia nivelul de aspirație indică „scopurile pe care subiectul își propune să le atingă într-o activitate sau sferă de activități în care este angajat… profesional, social, intelectual”.

Nivelul de aspirație ne apare ca un montaj cu funcție anticipativproiectivă, în care, pe lângă o componentă motivațională, se include și una cognitiv-evaluativă (cunoașterea și evaluarea de sine și experiența rezolvării anterioare a situațiilor). Se poate delimita un nivel de aspirație general (latent sau de fond), ca dimensiune dinamică a personalității în ansamblu, și un nivel de aspirație actual sau situațional, care este o rezultantă a filtrării unei sarcini concrete prin nivelul de aspirație general.

În principiu, între cele două există o concordanță legică: un nivel de aspirație general ridicat favorizează structurarea unui nivel actual de asemenea ridicat, și viceversa.

Nivelul de expectație exprimă rezultatul concret la care subiectul se așteaptă la finele rezolvării unei anumite sarcini. Pentru relevarea și măsurarea lui este necesar ca subiectului să i se prezinte un set relativ mare de sarcini de dificultate diferite, ierarhizabile, susceptibile de a-i stimula interesul și capacitatea de mobilizare. (Subiectul trebuie să răspundă „la obiect” și în estimații numerice la întrebări de genul: „câte răspunsuri corecte crezi că o să dai?”; „ce notă vei primi pentru performanța ce-o vei realiza?”; „al câtelea crezi că te vei clasifica în grupul din care faci parte la finele acestui test?” etc.). Sarcinile pot fi de natură variată: de gândire (probleme de matematică, de logică, de fizică, de biologie etc.), de percepție, de imaginație (verbală, figurală), de îndemânare și abilitate motorie etc.

Nivelul de realizare exprimă rezultatul sau scorul concret pe care subiectul îl obține, atât la sfârșitul rezolvării fiecărei sarcini individuale în parte, cât și pe ansamblul întregului set de sarcini date. Raportul dintre cele trei niveluri are un caracter dinamic și variabil, atât în plan individual, la diferite sarcini, cât și în plan interindividual, la una și aceeași sarcină. În activitatea curentă, această dinamică este în bună măsură condiționată de relația de forță sau de dominanță dintre dorința de succes și teama de eșec: predominarea celei dintâi tinde să propulseze nivelul de aspirație în sus, iar predominarea celei din urmă tinde să-l împingă în jos.

În lumina principiului reglării optime, cea mai dezirabilă este formula în care avem nivelul de aspirație în poziție superioară, nivelul de expectație în poziție secundă, dar la distanță mică de primul, iar nivelul de realizare pe locul trei, la mică distanță de cel de-al doilea.

Inversări ale acestor poziții și creșterea distanțelor dintre ele determină scăderea capacității de relaționare optimă a individului cu realitatea externă.