Influenta Migratiei Asupra Unei Comunitati Mici Remitenta Sociala Ca Mijloc de Influentare la Nivel Microsocial

Introducere

În ultimii ani, numărul românilor care au plecat la muncă în străinătate a ajuns la aproximativ 2 milioane de persoane, fenomenul migrației devenind, astfel, o chestiune des vehiculată. La nivel academic au fost întreprinse o serie de cercetări, care s-au concentrat pe dinamica acestui fenomen, pe motivele care stau la baza acestui fenomen, pe componenta economică a migrației sau pe consecințele avute asupra societății românești, dar mai puține cercetări au fost centrate pe implicațiile pe care le are acest fenomen la nivel microsocial, pe schimbările care au loc la nivel de individ, la nivelul comunității din care acesta provine și la modalitatea unică în care diferențele culturale sesizate și experimentate de emigrant sunt asimilate în cadrul comunității de origine.

Dacă până acum aceste cercetări au sondat fie motivele pentru care românii au emigrat, fie felul în care banii trimiși de emigranți sunt investiți aici în țară, această lucrare își propune să studieze această problemă la nivel microsocial, în cadrul comunei Baia de Fier, pentru a vedea modalitatea și măsura în care migrația influențează o comunitate mică, pornind de la întrebarea: cum se raportează un emigrant la noua cultură și care sunt motivele pentru care mai apoi aduce/încearcă să impună influențe ale acesteia în comunitatea din care a plecat? Pentru a răspunde la această întrebare, din punct de vedere metodologic, voi aplica o serie de interviuri câtorva persoane care lucrează în străinătate, folosindu-mă, de asemenea, și de metoda observației.

Pornind de la ideea că remitența socială nu implică doar resurse financiare, ci și bunuri, idei, valori si perspective noi, prin studiul de caz voi încerca să analizez motivele pentru care oamenii le-au importat în comună, felul în care acestea au fost primite și mai apoi acceptate sau, după caz, respinse de membrii comunității. De asemenea, având în vedere că oamenii cărora le voi aplica interviurile lucrează în străinătate de câțiva ani, voi încerca să văd dacă influența pe care ei încearcă să o impună în comunitatea din care provin reprezintă o modalitate de a face față șocului cultural invers, adică de a vedea dacă folosesc aceste idei, valori, bunuri, perspective ca metode de a-și face reacomodarea mai ușoară, mai facilă, sau dacă acestea sunt doar consecințe ale faptului că au fost expuși unei alte perspective și doresc să amelioreze calitatea vieții din sânul comunității-mamă.

Capitolul I

În demersul de a întreprinde această lucrare de licență, voi începe cu un prim capitol ce va fi dedicat conceptelor ce analizează emigrantul ca „obiect” asupra căruia se operează schimbări de către noul mediu în care se află. Acest capitol, și nu numai, face o trecere în revistă a unor concepte din psihologia generală, a căror sferă de acțiune este prelungită în domeniul interculturalității. Acestea sunt: șocul cultural, șocul cultural invers și procesul de aculturație.

Acest capitol este construit în jurul răspunsurilor la întrebările:

1. Cum fac față migranții decalajului schimbării?

2. În ce cadru teoretic se încadrează legătura dintre șocul cultural și șocul cultural invers?

3. În ce fel cele două tipuri de șoc constituie un fapt al schimbării în cadrul comunității?

4. În ce măsură aceste schimbări inițiate de migranți sunt acceptate?

1.1 Șocul cultural

În această eră a „tuturor posibilităților” capacitatea de a experimenta culturi noi și a intra în legătură cu oameni dintr-o cultură diferită a devenit o posibilitate la îndemâna tuturor. Cei care fac uz de această posibilitate pot fi clasificați în funcție de intervalul de timp petrecut și de scopul contactului cu o nouă cultură. Astfel, conform clasificării făcute de Fred Jandt, există patru categorii: turiștii, rezidenții temporari (”sojourners”), emigranții (”expatriates”) și imigranții (immigrants).

Turiștii sunt definiți drept cei care experimentează o cultură nouă în scop educativ, de divertisment, pentru o perioadă relativ scurtă de timp și a căror întoarcere este garantată. Rezidenții temporari sunt cei care petrec între 6 luni și 5 ani într-o cultură nouă, fie cu scopul de a munci sau în scop educativ.

Emigranții reprezintă persoane care au venit cu scopul de a munci și care își vor petrece o perioadă nedeterminată de timp în noua cultură, iar imigranții – persoane care doresc să devină membri stabili și definitivi ai noii culturi.

Pentru a aduce în discuție unul dintre conceptele de bază ale acestui capitol pornim de la presupoziția de la care au pornit și Ward, Bochner și Furnham, aceea că orice contact cultural este, inerent, un factor de stres, prin urmare fiecare dintre categoriile enumerate mai sus experimentează, într-o mai mare sau mai mică măsură, șocul cultural.

Conceptul de șoc cultural a fost folosit prima dată de Kalervo Oberg, antropolog, în anul 1960. A fost considerat o „boală ocupațională” și prezentat într-o lumină care a condus, la vremea respectivă, către ideea că un contact cultural este o experiență care cauzează doar neplăceri și disconfort psihologic, care poate fi vindecat doar cu tratament medicamentos. Brown și Holloway , discutându-i pe Oberg și Hall, au reamintit definiția propusă de aceștia, care vedeau șocul cultural ca angoasa rezultată din pierderea contactului cu semnele și simbolurile familiare și substituirea lor cu altele noi, care sunt străine. El spune că aceste semne și simboluri fac parte din activități ce variază de la cele zilnice uzuale, ca momentele potrivite pentru a strânge mâna cuiva sau formulele de adresare folosite atunci când întâlnești o persoană, până la reguli și norme dobândite de-a lungul timpului. (Oberg 1960) Însă atunci când o persoană ajunge într-o cultură nouă toate aceste semne și simboluri își pierd valoarea, iar persoana nu mai deține niciun sistem de referință la care să-și raporteze comportamentul și atitudinea, instalându-se șocul cultural.

În procesul de dobândire a altor semne și simboluri, emigrantul va trece printr-un proces în șase etape: tensiune psihologică, sentimentul de pierdere, senzația de respingere din partea noii culturi, confuzie a valorilor, sentimentelor și rolurilor, surpriză și anxietate provocate de conștientizarea diferențelor culturale, senzația de neputință de a gestiona situația și de inabilitate de a se integra în noul mediu.

Zhou, Jindal-Snape, Topping și Todman au afirmat că Bochner și Klineberg abia în 1980 au reușit să schimbe perspectiva asupra contactului cultural. Acesta a început a fi privit ca o experiență dinamică și de învățare, care necesita o serie de acțiuni prealabile, care includ o pregătire și orientare solidă, precum și achiziționarea unor aptitudini specifice noii culturi.

Așadar, diferența cea mai importantă dintre vechea abordare și cea nouă a șocului cultural e reprezentată de faptul că acesta nu mai este văzut ca o „boală” ce necesită tratament medical, ci ca un deficit de resurse și abilități care poate fi ameliorat printr-o pregătire preliminară intrării în contact cu noua cultură.

Dintre toate categoriile enumerate mai sus, această lucrare va aduce în discuție șocul cultural experimentat de emigranți, argumentul principal fiind faptul că aceștia au fost rareori subiectul unor cercetări academice, spre deosebire de rezidenții temporari, care reprezintă cel mai cercetat grup de călători interculturali (Zhou, Jindal-Snape, Topping și Todman).

Dacă privim cele trei concepte ale acestui capitol aplicate în cazul emigrantului, atunci acestea se îmbină într-un proces în trei etape care debutează odată cu primul contact cu noua cultură. Șocul cultural este prima etapă, urmat invariabil de procedura de aculturație, care reprezintă depășirea stării de șoc și acomodarea la noua cultură, iar ultima dintre etape este șocul cultural invers, care are loc odată cu întoarcerea în cultura-mamă.

În continuare vor fi prezentate detaliat cele mai notabile teorii specifice fiecăruia dintre aceste concepte și modul în care acestea se aplică pentru emigranți.

Categoria emigranților are o serie de trăsături specifice, care o deosebesc de celelalte trei. Printre acestea, cele mai importante sunt motivația pentru care aceștia ajung într-o nouă cultură și durata de timp petrecută acolo. Ward, Bochner și Furnham au readus în discuție perspectiva lui Winter-Ebmer, care spunea că deși motivele pentru care o persoană alege să devină membru (temporar sau definitiv) al unei noi culturi variază de la cele personale, sociale la cele educaționale și politice, cel mai frecvent motiv este cel economic. Durata de timp este una nedeterminată, deoarece poate exista situația ca un emigrant care a plecat din cultura-mamă cu intenția ca absența sa să fie temporară să ia decizia, la un moment dat al șederii sale, de a deveni membru permanent al noii culturi.

După ce au fost trecute în revistă aceste caracteristici ale emigranților este necesară parcurgerea unui alt aspect teoretic, și anume cel al șocului cultural experimentat de emigranți atunci când întâlnesc cultura-gazdă. După cum am menționat anterior, șocul cultural este o reacție negativă provocată de contactul cu elementele noi și surprinzătoare ale culturii-gazdă. Odată cu apariția conceptului, mai mulți teoreticieni au oferit perspectiva proprie asupra stadiilor șocului cultural.

Astfel, Lysgaard a afirmat că acomodarea la noua cultură este atinsă după parcurgerea a trei etape: de sentimente pozitive, inadaptabilitate, care se încheie cu adaptarea la noua cultura. Această abordare poartă numele de modelul U de adaptare. Mai târziu acesta a fost îmbunătățit de către Gullahorn și Gullahorn, care au adăugat și procesul prin care trece emigrantul odată cu restabilirea în cultura-mamă, ajungându-se astfel la modelul W.

Fred Jandt a oferit o perspectivă contemporară asupra acestor etape, încercând să facă o sinteză care să acopere toate aspectele experimentate de un emigrant. Astfel, acesta afirmă că există cinci etape.

Prima este așa-numita „lună de miere”, caracterizată de sentimente pozitive și euforie.

Dezintegrarea semnelor familiare, caracterizată de iritare, ostilitate și respingere a noii culturi, este cea de-a treia. În cadrul celei de-a treia etape, integrarea noilor semne, apar stări ca furie, indignare și revoltă, ce însoțesc adoptarea semnelor specifice noii culturi. La adaptarea graduală stările negative încep să fie înlocuite de altele neutre față de cultura-gazdă. Interdependența, stadiul final, este cel în care emigrantul atinge autonomia și se poate considera bicultural, prin asimilarea aspectelor specifice noii culturi.

În urma parcurgerii acestor etape, în care emigrantul interacționează cu toate laturile culturii-gazdă, acesta înregistrează o serie de reacții pe trei paliere: afectiv, comportamental și perceptiv, care vor fi descrise și detaliate, precum și modelele de gestionare a acestor reacții.

Ward, Bochner și Furnham au afirmat că la nivelul celor trei paliere enumerate mai sus există o serie de reacții declanșate de contactul intercultural, reacții ce au fiecare câte un cadru teoretic de soluționare.

Teoreticieni ca Eitinger, Grunfeld sau Ødegaard, citați în lucrarea lui Ward et all, afirmau în anii ′60 că șocul cultural acționează asupra componentelor de la nivel afectiv prin declanșarea unor reacții emoționale negative, așadar este nevoie de un studiu aprofundat asupra incidenței și severității psihopatologiei populațiilor migrante. Însă studiile contemporane au demonstrat faptul că gestionarea emoțiilor negative provocate de stabilirea în mijlocul unei noi culturi este mai degrabă o problemă de perspectivă, în care accentul ar trebui pus mai puțin pe latura de ordin medical a șocului cultural și mai mult pe strategiile de management al stresului provocat de acesta.

Punând ca prioritate gestionare stresului, Ward, Bochner și Furnham au conceput un model teoretic dedicat acesteia – gestionării stresului – care subliniază faptul că noua cultură produce schimbări la nivelul individului, schimbări ce creează un disconfort psihic care poate fi diminuat printr-o serie de „răspunsuri de ajustare”. Esența acestui model constă în a privi schimbarea ca un proces dinamic și stimulativ, nu ca pe o amenințare.

În ceea ce privește palierul comportamental, Ward, Bochner și Ward spun că Argyle și Kendon au pornit de la constatarea că interacțiunea dintre două persoane este un act organizat mutual și competent. Această interacțiune eșuează dacă nu există abilități sociale sau dacă interacțiunea nu se inițiază din diferite motive.

Aplicându-se această viziune la interacțiunea dintre persoane din culturi diferite s-a constatat că aceasta își pierde competența prin faptul că emigrantul nu deține suficiente informații despre convențiile sociale și de comunicare ale culturii noi din care face parte interlocutorul său. Astfel, cei trei autori au conceput modelul teoretic al „învățării culturale”, care presupune dobândirea abilităților necesare unei interacțiuni eficiente în cadrul culturii-gazdă. Spre deosebire de modelul de gestionare a stresului, cel de învățare culturală presupune sublinierea aspectelor comportamentale pentru o acomodare cât mai facilă la noua cultură. Zhou, Jindal-Snape, Topping și Todman afirmă că acest model atrage atenția asupra importanței pregătirii, orientării și mai ales a antrenamentului abilităților sociale comportamentale.

Al treilea palier pus în discuție este cel perceptiv, care își are rădăcinile în teoriile percepției sociale, care se ocupă cu modalitatea în care oamenii se percep și gândesc despre sine și alții, inclusiv felul în care sunt procesate informațiile despre grupul propriu sau despre alte grupuri. (Ward, Bochner și Furnham)

Această abordare a nivelului perceptiv are în vedere în principal apartenența la un grup și poartă numele de identificare socială. Felul în care emigrantul se raportează la sine și la noul grup din care va urma să facă parte, având în vedere faptul că și-a pierdut calitatea de membru al grupului său local și se află într-un context mai amplu reprezintă reacții ce pot fi incluse în sfera șocului cultural.

Zhou, Jindal-Snape, Topping și Todman au reactualizat perspectiva duală a lui Phinney din 1990, care spune că există două abordări teoretice ale identificării sociale: aculturația și teoria identității sociale. Teoria identității sociale se ocupă de procesele mentale interne și mai puțin de comportamentele externe observabile, dar subliniază faptul că apartenența la un grup este cea care oferă identitate individului. (Ward, Bochner și Furnham)

Atunci când vorbim despre emigranți, se poate deduce faptul că înstrăinarea față de grupul din cultura-mamă le alterează sentimentul de identitate, îngreunându-le procesul de adaptare. Tocmai de aceea, teoria identității sociale afirmă că emigrantul trebuie orientat spre a deveni membru al noului mediu cultural, pentru a avea din nou sentimentul de siguranță oferit de apartenența la un grup.

Prin rezumarea modelului de gestionare a stresului, a celui de învățare culturală și a teoriei identității sociale am oferit un răspuns pentru prima dintre întrebările de la începutul acestui capitol. Utilizarea acestor trei modele reprezintă felul în care emigranții pot face față decalajului schimbării.

1.2 Aculturația

După ce a fost trecut în revistă ABC-ul șocului cultural (Affect, Behaviour, Cognitions) este timpul pentru dezvoltarea subiectului aculturației, care reprezintă, într-o anumită măsură, scopul atins prin punerea în aplicare a celor trei modele teoretice: cea a gestionării stresului, cea a învățării culturale și cea a identității sociale, scop care nu este altul decât acomodarea, adaptarea la noua cultură.

Cei care au oferit prima definiție a aculturației au fost Redfield, Linton și Herskotivs, în 1936. Ei au caracterizat-o ca fiind „ acel grup de fenomene care rezultă atunci când grupuri de indivizi care au culturi diferite intră în contact direct și continuu cu schimbări ulterioare în modelele culturale ale unuia dintre grupuri sau ale amândurora.” Încă de la început, cei trei au subliniat esența aculturației, și anume schimbarea.

Berry aduce această definiție în contemporaneitate, descriind-o drept procesul desfășurat în timpul interacțiunii dintre grupuri sau indivizi din medii culturale diferite și al declanșării schimbărilor psihologice și culturale de ambele părți, în timp ce Floyd Rudmin o vede ca pe un proces de percepere a noilor obiceiuri și comportamente, imitare a acestora, dezvoltarea unei scheme cognitive care o inhibă sau anihilează pe cea anterioară. Dar tot el atrage atenția că aculturația este achiziționarea unei a doua culturi și nu trebuie în niciun caz confundată cu schimbarea culturală la nivel colectiv. Se poate deci observa că și aculturația este un proces dinamic, care are loc atât la nivel de grup, cât și la nivel individual. Tot Berry afirmă că schimbările de la nivelul grupului au loc în cadrul structurilor și instituțiilor sociale, precum și în practicile culturale, iar la nivel individual survin schimbări ale manifestărilor comportamentale.

Zhou, Jindal-Snape, Topping și Todman au alcătuit o clasificare a strategiilor de aculturație, grupându-le pe trei categorii: unidimensională, bidimensională și absolută. Aculturația unidimensională implică asimilarea – emigrantul dobândește percepția că este parte integrantă a noii culturii, se identifică cu aceasta, renunțând la apartenența la cultura de baștină. Categoria bidimensională a aculturației face referință la integrarea în cultura-gazdă și dobândirea unui caracter bicultural sau chiar multicultural. Aceeași teoreticieni afirmă că Bochner a considerat acest model, spre deosebire de cel anterior, ca fiind unul echilibrat, deoarece sintetizează ambele culturi. Acestea alcătuiesc împreună o schemă cognitivă ce oferă emigrantului integrat o identitate biculturală sau multiculturală.

Ultima dintre categorii este cea absolută, care desemnează un model antagonic față de cele două anterioare, și anume marginalizarea. Aceasta este definită ca starea în care individul este lăsat la periferia culturii care îl găzduiește din cauza faptului că el pendulează între aceasta și cea de „acasă”. Acest lucru are consecințe negative asupra persoanei, care se află într-o situație precară datorită disconfortului psihologic și a sentimentului că este „lăsat pe dinafară”.

Pe lângă cele trei tipuri de aculturație menționate mai sus, John Berry a mai adăugat o categorie, aceea a separării sau izolării, în care individul, din dorința de a păstra intacte valorile culturii-mamă, evită orice contact care amenință aceste valori și se autoizolează. Cum afirmă mai departe acesta, „individul ignoră implicarea cu alte grupuri culturale și se întoarce introspectiv către moștenirea culturală.” Prin urmare, pentru individul care alege izolarea într-un mediu cultural nou este mai importantă păstrarea integrității moștenirii culturale decât dobândirea unui nou set de abilități culturale derivate din interacțiunea cu acesta.

Pe de altă parte, atunci când procesul de aculturație nu se desfășoară corespunzător și afectează individul, aceasta va resimți ceea ce se numește stres aculturativ. John Berry, care a desfășurat cele mai multe cercetări asupra acestui concept, îl definește drept o reacție de stres survenită ulterior petrecerii unor evenimente strâns legate de procesul de aculturație. Această reacție apare de cele mai multe ori atunci când individul se simte copleșit sau chiar depășit de situație. Stresul aculturativ apare atunci când persoana nu poate gestiona stresorii, adică stimulii care îl provoacă. Au fost determinate cinci categorii majore de stresori. Aceștia sunt dorul de casă, diferențele culturale, izolarea socială, climatul nefamiliar și discuțiile teoretice. (Ying 2005)

Floyd Rudmin afirmă că șocul cultural este o formă acută de stres aculturativ, iar stresul aculturativ este forma cronică a șocului cultural. Tot el l-a nominalizat pe Berry ca fiind unul dintre teoreticieni care afirmă chiar că cele două concepte sunt sinonime. Este doar o chestiune de perspectivă: oricum ambele reprezintă stări de stres pentru individ, ceea ce le deosebește este însă gravitatea.

Sintetizând toate aceste informații ce provin din literatura de specialitate despre aculturație și stres aculturativ, se poate afirma că odată cu stabilirea într-un nou mediu cultural individului nu i se poate garanta adaptarea la aceasta. Există o serie de factori, ce țin atât de individ, cât și de mediu, ce pot face din atingerea acestui scop fie un drum extrem de anevoios, dar încununat de succes, fie o încercare ratată, ce îl marginalizează sau îl izolează pe individ.

1.3 Șocul cultural invers

După ce au fost trecute în revistă cele mai importante informații despre fiecare etapă parcursă de o persoană atunci când ajunge într-o cultură-gazdă, este necesară o sinteză a literaturii de specialitate și despre fenomenul invers, cel de reintegrare a emigrantului înapoi în cultura-mamă. Ward, Bochner și Furnham au readus în atenție în cartea lor discuția pornită de Martin în 1984, care afirma că, oricât de surprinzător ar părea, pentru majoritatea emigranților reacomodarea la mediul de baștină este chiar mai dificilă decât adaptarea la o nouă cultură, aceștia suferind un al doilea tip de șoc cultural, cel de reintegrare. Tot ea afirma că aceleași strategii de soluționare valabile în cazul șocului cultural se pot aplica și pentru cel invers. Astfel, managementul stresului și învățarea culturală pot fi utilizate și pentru a-l atenua pe cel din urmă.

Martin a subliniat că dificultatea acestui tip de șoc este dată tocmai de caracterul său neașteptat, de faptul că persoana nu previzionează că vor exista probleme, așadar nu sunt luate niciun fel de măsuri de precauție și de pregătire pentru reacomodarea la cultura-mamă.

Mary Margaret Wang este o altă cercetătoare care a subliniat importanța antrenamentului și pregătirii emigranților pentru momentul întoarcerii acasă. Aceasta afirmă că printre provocările cu care emigrantul se va confrunta în timpul șocului cultural invers va fi integrarea printre familie și vechii prieteni, durata până la atingerea acestei integrări, valorificarea schimbărilor survenite în timpul petrecut în cultura-gazdă și, poate cel mai important, sentimentul de pierdere a tuturor obiectelor, stilului de viață și aspectelor specifice timpului petrecut în cealaltă cultură.

Schroeder, Wood, Galiardi, and Koehn (2009), citați în articolul lui Allison, Davis-Berman și Berman, afirmă cu printre cele mai eficiente soluții pentru atenuarea șocului cultural invers se numără planificarea temeinică și încurajări și susținere din partea grupului în mijlocul căruia s-au întors. Din câte se poate observa, cea mai sugerată metodă de reducere a răului provocat de șocul cultural invers este pregătirea, care, sugerează cercetătorii evocați mai sus, trebuie inițiată chiar dinainte de a pleca spre noua cultura.

După ce au fost prezentate și rezumate toate conceptele stabilite pentru acest capitol, se pot oferi și răspunsurile pentru ultimele trei întrebări de cercetare.

După cum se poate deduce, șocul cultural și șocul cultural invers pot fi încadrate în sfera teoretică a psihologiei interculturale, deoarece ambele sunt declanșate de contactul intercultural și se manifestă la nivelul a trei paliere specifice psihologiei: afectiv, comportamental și perceptiv.

Ultimele două întrebări de cercetare fac referire la schimbare, atât la nivelul individului, cât și al societății din care a plecat. Cele două tipuri de șoc reprezintă un fapt al shimbării deoarece acestea operează modificări în primul rând la nivelul migrantului, care, la rândul său, poate să aducă schimbări în sânul comunității. Însă măsura în care acestea sunt acceptate este chestionabil, deoarece schimbarea provoacă un sentiment de nesiguranță, care îi poate determina pe membrii comunității să se opună aplicării ei.

Capitolul II

2.1 Introducere

După ce în primul capitol am vorbit despre procesul prin care un emigrant trece atunci când își părăsește căminul, de la etapa în care ajunge în cultura-gazdă și până la momentul întoarcerii acasă, acum vor fi prezentate și consecințele acestui act de interacțiune temporară cu elementele unei culturi noi. Aceste consecințe sunt importante pentru comunitatea din care emigrantul pleacă, pentru că se traduc prin trei fenomene care o influențează semnificativ: schimbarea socială, fenomenul migrației și remitențele sociale.

Atunci când o persoană pleacă într-un mediu nou, pentru a se adapta la acesta, este nevoit să adopte toate elementele specifice noii culturi, de la norme și tradiții, până la formule de adresare și moduri de efectuare a activităților. Odată întors acasă, emigrantul încearcă să redevină omul care era înainte de plecare, situație în care se pot întâmpla două lucruri: fie persoana își reia stilul de viață avut înaintea plecării, fie conduita sa a fost alterată iremediabil prin contactul cu altă cultură și persoana se comportă diferit din acel moment înainte. Această schimbare poate fi una doar la nivel familial, unde doar membrilor familiei le sunt vizibile schimbările , sau poate fi una vizibilă la o scară mai mare, la nivelul întregii comunități de origine a emigrantului.

Folosirea sintagmei de „expunere la schimbare” este justificată de faptul că emigrantul care a suferit o schimbare poate la rândul lui să dorească implementarea unor schimbări fie doar la nivelul propriei familii, fie să dorească implicarea și în viața comunității și să propună și pentru aceasta o serie de schimbări. Levitt și Lamba-Nieves au punctat, în primul rând, faptul că Newland consideră că existența unei legături între migrație și dezvoltare este încă dezbătută, apoi faptul că această dezbatere este generată de faptul că persoanele care emigrează pot să contribuie fie la dezvoltarea societăților din care pleacă, cum au afirmat de Haas și Ruttan, fie la accentuarea inegalităților.

Migranții pot să contribuie atât la dezvoltarea comunității în care vin să muncească, prin munca pe care o prestează și prin cunoștințele puse în slujba acestei munci, cât și la dezvoltarea economică, socială și culturală a comunității de origine, prin trimiterea de remitențe economice și sociale (idei și perspective noi, modalități inovatoare de desfășurare a activităților). Reversul medaliei este accentuarea inegalităților, care se produce prin crearea unei dependențe economice a comunităților-mamă față de comunitățile unde emigrantul muncește și setarea unor standarde nerealiste de viață a membrilor familiei emigrantului, standarde ce nu ar mai putea fi susținute odată cu sistarea trimiterii de remitențe economice.

2.1 Migrația

Hein de Haas, Co-Directorul Institutului Internațional de Migrație (International Migration Institute), a propus o clasificare a tipurilor de migrație, împărțite în două categorii: teoriile migrației generale (general migration theories) și teoriile migrației tranziționale (transitional migration theory).

Prima dintre acestea cuprinde trei tipuri de migrație: pesrspectiva neoclasică de echilibru (the neo-classical equilibrium perspective) , teoria istorico-structurală și creșterea asimetrică (historical-structural theory and asymmetric growth) și cadrul în contratimp (the push-pull framework).

Perspectiva neoclasică de echilibru își are rădăcinile în lucrările lui Ravestein din 1885 și 1889, care sunt considerate primele lucrări academice având tema migrației. Acesta afirma că migrația reprezintă o parte esențială a dezvoltării, iar motivele principale ale migrației sunt de ordin economic. Aceste afirmații au fost dezvoltate de Skeldon în 1997, care a spus că distanța și densitatea populației reprezintă de asemenea factori ce influențează migrația.

Faptul că baza migrației este construită pe fundamente economice a dominat perspectiva teoretică asupra migrației pentru mult timp, dar Todaro (1969) și Harris și Todaro (1970) au elaborat modelul migrației rural-spre-urban, care a devenit baza teoriei neoclasice de echilibru. Modelul celor doi este bazat pe ideea că diferența de venituri dintre mediul rural și cel urban și posibilitatea sporită de obținere a unui loc de muncă în mediul urban sunt factori care încurajează migrația. Deși văzut inițial ca un model al migrației aplicabil doar la nivel național, cu anumite modificări aduse de teoreticieni ca Borjas (1989; 1990) sau Todaro și Maruszko (1987), acesta poate fi extins și la nivel internațional.

Teoria istorico-structurală și creșterea asimetrică a migrației își are rădăcinile în paradigma istorico-structurală a dezvoltării, care la rândul ei provine din economia politică marxistă și din teoria sistemelor lumii. Această proveniență a fost identificată de către Castles & Miller în 2003.

Teoria istorico-structurală vede migrația ca pe o consecință naturală a acțiunilor inerente influenței capitaliste. Adepții acestei teorii spun că puterea politică și economică este distribuită inegal între țările dezvoltate și cele subdezvoltate, iar o viitoare egalizare a forțelor este improbabilă, deoarece țările subdezvoltate sunt dezavantajate de poziția în structura geopolitică a lumii. Prin urmare, acești teoreticieni au dedus că migrația este doar o manifestare a capitalismului global.

Istoria recentă însă a contrazis aceste concepții, considerate acum extrem de rigide, prin exemple de țări subdezvoltate care au reușit să atingă un prag al dezvoltării satisfăcător datorită capitalismului. Așadar, așa cum a afirmat și de Haas, se poate concluziona că migrația nu poate fi privită doar ca o modalitatea de a scăpa de sărăcie, ci ca un mijloc de a evolua, prin efectul avut de remitențele economice și sociale asupra societății în care acestea sunt trimise.

Teoria cadrului în contratimp este considerată cea mai comprehensivă dintre cele trei teorii ale migrației generale, deoarece cuprinde toți factorii responsabili de luarea deciziei de emigrare. În 1966 Lee a revizuit „legile migrației” ale lui Ravenstein, adăugând o serie de factori care, în opinia sa, determină decizia de migrare. Acești factori sunt: cei asociați locului de origine, cei asociați destinației emigrantului și așa-zisele obstacole inerente (distanța, barierele fizice, legile emigrării etc). Lee afirmă de asemenea că migrația are loc din anumite locuri către anumite destinații (locuri unde există deja un „canal” deschis ce facilitează procesul). Pe de altă parte, Hein de Haas reamintește că Reniers a văzut procesul migrației ca unul selectiv, deoarece fiecare emigrant reacționează diferit la condițiile destinației, precum și la variabilele acesteia. Astfel, se poate concluziona că niciun emigrant nu este cu siguranță reprezentativ pentru comunitatea de origine, concluzie considerată valabilă pentru toate cele trei teorii ale migrației generale.

A doua categorie propusă de de Haas, cea a teoriilor migrației tranziționale, cuprinde tranziția mobilității (mobility transition) și the migration hump.

Tranziția mobilității a fost adusă în discuție de către Zelinsky în 1971, care a legat conceptul de „tranziție vitală”(vital transition) – concept echivalat de teoreticieni cu cel al dezvoltării – de cel de tranziție a mobilității. El a afirmat că această „tranziție vitală” are cinci faze, iar fiecare dintre este legată de un anumit tip de mobilitate, întregul proces fiind numit tranziție a mobilității.

Cele cinci faze identificate de Zelinsky și tipul de migrație specific fiecăreia dintre ele sunt: a) în societatea pre-modernă tradițională, cu un nivel foarte ridicat al natalității, dar și al mortalității, era specifică migrația circulară restrânsă; b) în societatea tranzițională timpurie, care a înregistrat o scădere a mortalității și o creștere demografică majoră, migrația de toate tipurile – circulară, colonizarea rurală, cea rurală-urbană internă, internațională – au înregistrat creșteri semnificative; c) în societatea tranzițională târzie, cu scăderi ale natalității și ale creșterii demografice naturale, migrația circulară și cea rural-spre-urban au înregistrat cote înalte și, de asemenea, au crescut în complexitate; d) societatea avansată, cu niveluri stabile ale natalității și mortalității și ușoare creșteri ale populației, a practicat migrația de tip circular, cea urban-spre-urban, mobilitatea rezidențială, precum și imigrarea muncitorilor necalificați sau semi-calificați din țări emergente; e) în societatea viitoare superavansată, cu un nivel scăzut de natalitate și mortalitate, se practică același tip de migrație ca în faza anterioară.

The migration hump este o teorie mai degrabă economică, asupra căreia nu se va insista foarte mult. Martin (1993) și Martin and Taylor (1996) au constatat că în dezvoltarea economică un rol foarte important îl au creșterile temporare ale migranților , adică aceste migration humps.

O altă teorie, independentă de cele două categorii anunțate la începutul acestui subcapitol, este cel de lanț al migrației sau teoria rețelei (chain migration and network theory), care sunt concepte ce au același înțeles – semnifică legătura ce se formează între primii migranți ce ajung într-un punct de lucru și toți ceilalți care îl urmează sau nu. Hein de Haas explică noțiunea de “bridgeheads” a lui Böcker 1994, aceasta traducându-se prin „capete de pod”, adică oamenii care facilitează crearea unei căi de acces pentru viitorii migranți între comunitatea de origine și punctul de lucru. de Haas mai subliniază faptul că aceste legături, bazate pe rudenie, prietenie sau sentimentul de apartenență la aceeași comunitate îi determină pe migranți să remită sume substanțiale de bani către cei rămași acasă, în timp ce Djajic 1986 și Taylor spun că abordările neoclasice ale migrației, mult mai centrate pe individ, exclud prezența remitențelor. Ca o consecință logică, se poate spune că aceste conexiuni în rețea sunt o formă de capital social de care oamenii se folosesc pentru a-și facilita accesul la un loc de muncă în străinătate.

Cea mai potrivită dintre aceste teorii pentru cercetarea prezentă este această teorie a rețelei, deoarece persoanele intervievate au ajuns să lucreze în străinătate urmând un lanț al migrației format în urma plecării unui prim grup de persoane care au reușit să se acomodeze și să obțină mijloace materiale (o casă pentru cazarea temporară a emigranților, precum și sume de bani cu care să îi imprumute pentru a supraviețui în primele zile), precum și conexiuni sociale, pe care să le folosească pentru găsirea unui loc de muncă pentru cei care urmau să vină.

2.2 Remitențele sociale

Dacă până acum teoria prezentată a gravitat în jurul migranților și al proceselor desfășurate în destinația aleasă de aceștia, în continuare vom discuta despre remitențele sociale, conceptul-cheie al acestei cercetări, care acționează în comunitățile de origine ale migranților.

Termenul de remitență socială a fost folosit pentru prima dată de Peggy Levitt într-o lucrare apărută în 1998, apoi în anul 2001, în cartea „The transnational villagers”, și a apărut ca urmare a cercetărilor care au arătat că ceea ce migranții aduc nou în comunitatea de origine nu sunt doar sumele mari de bani, ci și valori imateriale care au un impact la fel de important. Bredl spune că toate perspectivele teoretice elaborate până în prezent, cu excepția celei a lui Amuedo-Dorantes et al. (2008) văd migrația și remitențele ca procese interdependente, care se petrec concomitent.

În 2011 Levitt și Lamba-Nieves au afirmat că există un proces circular atunci când vine vorba de remitențele sociale: experiențele personale anterioare emigrării influențează acțiunile întreprinse în țara în care persoana s-a stabilit, iar acest lucru influențează la rândul său ce anume este remis acasă. Cei doi spun că acest lucru este evident atunci când migrația este văzută dintr-o perspectivă transnațională. Tot Levitt, în articolul din 2001, definește transnaționalismul ca un domeniu social emergent, care studiază persoanele care au o viață dublă, cauzată de contactul regulat cu altă țară, sau „sferele publice care cuprind țara gazdă și pe cea de origine”, cum au propus Fraser și Mahler. Acești oameni își împart viața între două culturi diferite, sunt capabili să vorbească două limbi și au cămine în două țări. (Portes et all 1999) Importanța transnaționalismului ca un cadru indispensabil înțelegerii remitențelor sociale este dată de faptul că emigrantul nu trebuie disociat de comunitatea sa de origine. Deși fizic el nu mai este prezent acolo, legătura cu cei rămași acasă este păstrată strâns, prin conversații, fotografii, filmulețe, acestea continuând să influențeze viața comunității.

Remitențele sociale sunt definite ca „ideile, practicile, identitățile și capitalul social pe care migranții îl remit acasă, care se infiltrează în traiul de zi cu zi al celor rămași în urmă, alterându-le comportamentul, și modificând noțiunile despre relațiile dintre sexe, democrație și ceea ce e corect sau nu.”(Peggy Levitt, 2005) Remiterea acestora poate avea loc fie când migranții se întorc acasă, fie când membrii familiei migrantului îl vizitează în țara în care s-a stabilit, sau prin trimiterea de scrisori, e-mail-uri, apeluri telefonice, clipuri video etc. Așadar, excluzând partea financiară, în ecuația influențelor intră și aspecte de natură socială, capabile de modifice într-o măsură la fel de mare viața unei comunități ca și banii.

Analizând tipul și caracteristicile remitențelor sociale, aceeași autoare a făcut și o clasificare a acestora. Astfel, ea a identificat trei tipuri de remitențe sociale: capitalul social, structurile normative și sistemele de practică. Structurile normative se referă la idei, valori și credințe, referitoare la un spectru larg de domenii: de la comportamente, participare la viața comunității, responsabilitate familială, până la idei privitoare la identitate, sex și rasă. Sistemele de practică sunt „acțiunile coordonate de structurile normative”. Altfel spus, ele reprezintă modalitatea în care sunt efectuate anumite activități. Levitt dă ca exemplu îndatoririle casnice, ritualurile religioase, gradul de implicare în viața politică și civică sau practicile organizaționale.

În 2001, aceeași autoare, alături de Lamba-Nieves, au completat această clasificare. Astfel, din punct de vedere al persoanelor care remit, există remitențe sociale individuale (remise de o singură persoană) și colective (remise de un grup de persoane); din punct de vedere al persoanelor cărora le este remis, s-a făcut distincția între remitențele sociale schimbate și utilizate de către indivizi și cele folosite de către un întreg colectiv.

Pe de altă parte, analizând o serie de factori, Levitt (2005) a preconizat natura și gradul de impact al remitențelor sociale. Acești factori sunt: a) natura remitenței sociale – unele remitențe sunt mai complexe sau mai simple, determinând ușurința cu care poate fi transmisă; b) caracteristicile organizațiilor transnaționale prin care remitențele ajung la destinație, care determină acuratețea cu care ele sunt transmise. Astfel, organizațiile bine structurate facilitează drumul remitențelor sociale într-o formă cât mai compactă, apropiată de forma în care au fost formulate, în timp ce sistemele informale favorizează interferența cu alte schimburi culturale; c) statutul mesagerului influențează impactul remitenței, în sensul în care o persoană cu statut social este ascultată cu mai multă atenție. Se poate spune că pentru a spori impactul unei remitențe este de preferat ca mesagerul să fie ales cu atenție; d) sexul și clasa socială determină gradul de acceptare al remitențelor. O persoană cu posibilități materiale ridicate și cu un bagaj intelectual substanțial are o mai mare libertate în acceptarea sau respingerea remitențelor sociale; e) impactul anumitor remitențe este accentuat de faptul că sunt transmise alături de altele – gradul de acceptabilitate crește odată cu acceptarea primelor remitențe recepționate.

Cum îmbunătățesc remitențele sociale comunitățile este o chestiune evidentă, dar care este nevoie să fie punctată, pentru a sublinia importanța lor în dezvoltarea unei comunități. În primul rând, remitențele sociale acționează la nivelul socioeconomic al unei comunități, abundența de informații despre educație, sănătate sau alte domenii contribuind la bagajul de cunoștințe al populației, care la rândul ei să se perfecționeze, să performeze mai bine și, desigur, să îmbunătățească viața comunității.

Un alt aspect important care a beneficiat de pe urma remitențelor sociale este cel al definirii noțiunilor de rasă, sex și clasă. Levitt spune că cei care trăiesc într-un registru transnațional confruntă două viziuni, adesea diferite, asupra celor trei noțiuni. De exemplu, felul în care gândesc italienii noțiunea de clasă este diferit față de cum văd românii. Un român care are un venit mediu în România, cu care reușește să-și asigure traiul zilnic, dar nu-și permite nimic altceva, se consideră ca făcând parte din clasa mijlocie. Însă dacă se muta în Italia și are același venit ar fi văzut ca făcând parte din clasa de jos. Sau reversul medaliei, când un român fără nicio posibilitate materială în țară merge la muncă în Italia și are un salariu, ce depășește adeseori tot venitul pe care l-a încasat în țară vreodată. Acest tip de situații îi fac pe cei mai mulți să conștientizeze existența mai multor valori ale termenului de clasă socială și, confruntând aceste situații, mulți români care au plecat la muncă în Italia și-au reconsiderat poziția socială.

Ultimul aspect pus în discuție de Levitt este cel al culturii ca valoare. Ea spune că de cele mai multe ori cultura este slab utilizată ca mijloc de atingere a dezvoltării, lucru ce nu face altceva decât să o întârzie. În procesul de ameliorare a problemelor și dezvoltare nu este suficientă crearea unor structuri potrivite, ci și ajungerea la sufletul oamenilor, iar cultura este instrumentul perfect pentru crearea de comunități, identificarea problemelor și soluționarea lor.

2.3 Schimbarea socială

Schimbarea socială ar putea fi comparată cu deznodământul unei cărți, dacă am putea-o privi dintr-o perspectivă mai neobișnuită. Se poate spune că procesul de migrație include remitențele sociale, iar schimbarea socială este ceea ce rezultă din acțiunea acestor remitențe. Mai mult, Ana Bleahu consideră că „migrația trebuie privită ca unul dintre cei mai importanți agenți ai schimbării sociale în țările cu o dezvoltare contemporană și ca un catalizator puternic al dezvoltării economice”.

În ciuda faptului că este un concept menționat fără excepție în fiecare lucrare ce tratează migrația și remitențele sociale, există puține referințe la ceea ce înseamnă schimbarea socială. Conform ghidului cliffnotes.com, aceasta reprezintă orice alterare în timp a tiparelor comportamentale, a normelor și a valorilor culturale. Au fost elaborate și trei modele ale schimbării sociale – teoria evoluționistă, cea funcționalistă și teoria conflictului – fiecare explicând factorii ce au dus la schimbări sociale.

Revenind la cazul migranților, se poate afirma că remitențele sociale menționate în capitolul anterior, de la idei și practici și până la perspective noi, au o acțiune transformatoare asupra comunității în care se răsfrâng, producându-se această schimbare la nivel social. Între cei aflați în străinătate și cei rămași acasă are loc o negociere constantă pentru schimbările sociale apărute în urma circulației transnaționale de oameni, bani, idei și bunuri.

Capitolul III

În capitolele anterioare am făcut o prezentare a principalelor concepte ce teoretizează experiența unui emigrant, în timp ce în acest capitol va fi cuprins studiul de caz. Acesta reprezintă analiza detaliată a interviurilor aplicate câtorva persoane din comuna Baia de Fier, precum și rezultatele obținute în urma metodei interviulu, corelată cu cea a observației.

Scopul cercetării este de a vedea dacă modul în care emigranții intervievați s-au raportat la noua cultură i-a determinat pe aceștia să întreprindă schimbări în comunitatea de origine, și dacă da, care au fost remitențele sociale folosite în sensul schimbării. Obiectivele cercetării sunt în număr de patru: identificarea motivelor plecării la muncă în altă țară, aflarea modului de raportare a emigrantului la noua cultură, determinarea existenței sau absenței dorinței de a face schimbări în sânul comunității de baștină și depistarea modalităților de influențare a comunității-mamă utilizate de emigrant în momentul reîntoarcerii. Întrebările de cercetare care au ca răspuns aceste obiective sunt:

1. Ce îl determină pe emigrant să meargă să muncească în altă țară?

2. Cum se raportează emigrantul la noua cultură?

3.Care sunt motivele pentru care încearcă să impună influențe ale acesteia în comunitatea din care a plecat?

Aceste întrebări de cercetare au fost formulate în corelație cu toate conceptele teoretice prezentate în primele două capitole ale prezentei lucrări. Astfel, prima întrebare de cercetare încorporează conceptul de migrație. Prin determinarea motivației din spatele deciziei de părăsire a țării și căutarea unui loc de muncă în străinătate se poate determina cărei teorii a migrației se subsumează fenomenul de migrație din Baia de Fier.

Cea de-a doua întrebare de cercetare pune în discuție conceptele de șoc cultural, aculturație și șoc cultural invers. Prin chestionarea emigranților din comună în legătură cu felul în care s-au raportat la noua cultură, ce probleme au întâmpinat și cum le-au făcut față, se poate vedea dacă emigranții au experimentat șocul cultural, care au fost manifestările specifice în fiecare caz individual, cum au asimilat valorile noii culturi și dacă la întoarcerea acasă au trecut prin etapa șocului cultural invers.

Iar sub umbrela ultimei întrebări de cercetare se află conceptele de remitențe sociale și schimbare socială. Pentru a chestiona motivele pentru care un emigrant vrea să instituie o serie de schimbări în comunitatea sa de origine, se impune un întreg proces: în primă etapă se află dacă persoana dorește să facă schimbări, apoi, dacă răspunsul este afirmativ, se cercetează care sunt lucrurile pe care emigrantul le consideră a avea nevoie de o modificare, apoi care sunt lucrurile pe cere le-ar importa din cultura-gazdă și felul în care ar face acest lucru.

Prima dintre ideile de la care pleacă această cercetare este că un emigrant se schimbă pe parcursul șederii sale în străinătate. Cea de-a doua presupunere este că, odată întors acasă, acesta dorește să influențeze comunitatea din care a plecat într-un fel sau altul, iar ultima este că dorința de a face aceste schimbări este un mecanism utilizat pentru a-și face reacomodarea mai ușoară.

Pentru a răspunde primei întrebări de cercetare, în ghidul de interviu, după primele două întrebări de deschidere, am adresat întrebarea „Care au fost motivele care v-au determinat să plecați în străinătate?” Prin aceasta am vrut să aflu motivația din spatele decizie de părăsire a țării pentru un loc de muncă în străinătate și apoi să centralizez răspunsurile, pentru a vedea dacă există un motiv general valabil pentru tot eșantionul de persoane intervievate sau motivele sunt diverse și izolate unele de altele.

Celei de-a doua întrebări de cercetare, care chestionează felul în care se raportează un emigrant la noua cultură, îi corespund întrebările cu numărul patru și cinci din grila de interviu, „Ce probleme ați întâmpinat ?” „Cum v-ați descurcat cu problemele întâmpinate?” Prin aceasta am urmărit să vedem cum au perceput noua cultură și cum au perceput condițiile noi pe care le impunea noul mediu de viață.

Pentru a obține un răspuns relevant pentru ultima dintre întrebările de cercetare, am adresat respondenților întrebările cu numărul opt și nouă – „ Atunci când v-ați întors prima dată acasă, ați fost pusă în situația de a schimba ceva sau ați simțit nevoia de a schimba ceva?” și „Puteți să-mi povestiți despre o idee, sau mai multe, pe care ați văzut-o în Italia și credeți că s-ar potrivi și aici?” – care au avut ca obiectiv aflarea modului în care au semnalat diferențe pe care ar fi vrut să le importe sau pe care le-au importat deja.

Metodologia utilizată pentru atingerea obiectivelor este alcătuită din metoda interviului și cea a observației, instrumente de lucru folosite concomitent. Interviul a fost folosit în scopul identificării relației dintre raportarea emigrantului la noua cultură și dorința de a acționa pentru schimbări în cadrul comunității de origine, iar metoda observației a fost folosită pentru a obține un plus de informații în vederea confirmării sau infirmării întrebărilor de cercetare.

Având în vedere scopul interviului, acesta a fost unul de documentare (scopul a fost strângerea de informații diverse despre emigrant, începând cu decizia de emigrare și sfârșind cu întoarcerea acasă a acestuia), intensiv ( durata interviurilor fiind și de peste 60 de minute, incluzând discuția de acomodare, separată de grila de interviu, și detaliile din afara răspunsurilor date la întrebările interviului, detalii oferite oarecum „off the record”, atunci când persoanele intervievate observau oprirea înregistrării sau a notării răspunsurilor). Grila de interviu a constat în 10 întrebări deschise, respondenții fiind oameni simpli, ce au lucrat sau încă lucrează în străinătate. Această grilă de interviu poate fi găsită în cadrul secțiunii Anexe.

Tipul observației utilizate în paralel cu interviul este cel structurat (a existat o grilă de observație alcătuită anterior desfășurării interviului) și participativ, observatorul luând parte activ la interacțiunea cu respondentul. Această grilă de observație poate fi găsită în cadrul secțiunii Anexe.

Aceste instrumente de lucru au fost folosite pentru 4 persoane, din comuna Baia de Fier, care au lucrat sau încă lucrează în străinătate de o perioadă de timp cuprinsă între 1 an și 9 ani. Perioada când au fost aplicate este cuprinsă între 15 aprilie și 4 mai, data fiecărei întâlniri fiind stabilită de comun acord cu fiecare persoană în cadrul unor discuții anterioare. Fiecare interviu a fost ținut față în față, la domiciliul fiecărei persoane, și a avut o durată medie de 45 de minute.

3.1. Context

Baia de Fier este o comună din județul Gorj, situată la 50 de km de orașul de reședință Târgu-Jiu. Se află într-o zonă colinară a Depresiunii Getice, la poalele Munților Căpățânii. Satul se întinde pe circa 12.025 ha, este alcătuit din două comune: Baia de Fier și Cernădia, și este traversat de râul Oltețul.Acesta era folosit în vechime pentru transportarea lemnului tăiat din munte, care era pus pe râu și oprit în comună cu ajutorul unor baraje, unde era prelucrat la fabrica de cherestea. Însă această fabrică s-a închis cu mult timp în urmă, în jurul anilor ′90.

Tot în Baia de Fier funcționa și mina Cătălinu, singura mină de grafit din țară, și cariera de minereu de grafit de la Ungurelașu, care prelucra grafitul extras din mină prin tehnica flotației. Aici au lucrat în anii ′90 aproximativ 1000 de oameni, majoritatea din Baia de Fier, dar și din satele învecinate. La începutul anilor 2000 numărul angajaților se redusese la 350, majoritatea din comună. Acest complex minier este deținut de Salrom – Sucursala Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea, care însă a decis în anul 2004 închiderea minei, pe motiv de neprofitabilitate și cerere scăzută.

Angajaților minei li s-au prezentat două posibilități: fie acceptau cuantumul a 12 salarii compensatorii, care însuma la acea vreme 12.000 lei, și desfacerea contractului de muncă, fie acceptau transferul la mina de sare Ocnele Mari, cu transportul asigurat de Salrom. O parte dintre angajați au acceptat prima variantă, iar cei rămași au fost transferați la Ocnele Mari. Aceștia au continuat să lucreze pentru încă 3 ani, astfel că în 2007 compania a anunțat că nu mai poate asigura transportul angajaților din Baia de Fier și împrejurimi, deoarece costurile erau prea ridicate, iar angajații au fost disponibilizați. Au primit ajutor de șomaj pentru doi ani de zile, apoi compania și-a încheiat socotelile cu aceștia.

Anul 2007 a adus cu sine constatarea că nu mai exista niciun angajator din domeniul oricărei industrii în comună, iar oamenii au încercat să se reorienteze. Turismul a devenit subit un domeniu care putea fi exploatat, deoarece în comună există Peștera Muierii, una dintre cele mai mari peșteri din țară, în satul vecin există o alta, Peștera Polovragi, iar la 50 de km se află stațiunea montană Rânca. Încercând să profite de toate aceste atracții turistice, consiliul local a făcut o serie de investiții pentru atragerea turiștilor: a reamenajat poiana de la ieșirea din Peștera Muierii, construind un spațiu comercial la ieșirea din peșteră, a modernizat drumul de acces către peșteră și a îmbunătățit semnalizarea către aceasta. De asemenea, numărul pensiunilor a crescut, acest lucru aducând cu sine și crearea de locuri de muncă, însă pentru un număr redus de persoane.

La momentul actual, oamenii se ocupă cu creșterea animalelor (în principal vaci și oi) și agricultura, însă ambele sunt practicate la nivel de subzistență, recoltele fiind slabe, însă de cele mai multe ori suficiente pentru hrănirea animalelor și obținerea de alimente pentru o familie. Rata persoanelor care dețin actualmente un loc de muncă este scăzută, singurele locuri de muncă fiind în cadrul instituțiilor locale (primăria, dispensarul, grupul școlar industrial și cele trei grădinițe) sau la cele 10 puncte comerciale din comună.

Pe de altă parte, se încearcă revitalizarea zonei prin proiecte cu fonduri europene. Unele dintre ele au fost deja finalizate, cum ar fi reabilitarea a două drumuri comunale, extinderea uneia dintre grădinițe sau racordarea la rețeaua de apă a unuia dintre cătunele comunei. Pentru alte proiecte, cum ar fi modernizarea circuitului de vizitare al peșterii, estimat de către primar la valoarea de un milion de euro, reabilitarea rețelei de apă sau introducerea canalizării, și ele estimate la treisprezece milioane de lei, se așteaptă finanțare, deoarece, conform declarației primarului Dumitru Turbăceanu, nu există fonduri suficiente la bugetul local.

Au existat și câteva zvonuri referitoare la apariția unor investitori, interesați de mina de grafit, în contextul descoperirii grafenului – variantă bidimensională a grafitului, considerat a avea cea mai mare duritate din lume a unui material. Însă, în afară de generare de știri în ziarele locale și naționale, care precizau că doi investitori, a căror identitate era necunoscută, doreau să achiziționeze mina de grafit în vederea reînceperii exploatării, nu a avut nicio finalitate, posibilii investitori renunțând probabil la acest plan. Alt zvon era legat de investitori în turism, care se pare că vor mări numărul pensiunilor deja existente în comună.

Conform Institutului Național de Statistică, la recensământul din 2002, Baia de Fier număra 4.378 de locuitori, însă la următorul recensământ, din anul 2011, numărul acestora scăzuse la 3.984 de locuitori. Însă este nevoie de precizarea că, odată cu constatarea din 2007 a oamenilor că în zonă nu mai există șanse de angajare, s-a accentuat un fenomen destul de rar până atunci, cel de migrație, care se concentra pe o singură țară, Italia.

Pe site-ul primăriei, la pagina de istoric al localității, aceasta este descrisă astfel: „Baia de Fier este una dintre așezările din țara noastră, care alături de alte câteva localități, a contribuit, prin resturile fosile umane descoperite de cercetători, speologi și istorici, pe teritoriul ei, la studierea apariției omului pe pământ cu mii de ani în urmă.” Așadar, Baia de Fier a contribuit la scrierea istoriei, dar în acest moment nu mai era capabilă să-și susțină proprii locuitori. Așa că aceștia s-au dus singuri să scrie istoria altor locuri.

Deși, din cunoștințele sătenilor – primăria nu deține nicio evidență a persoanelor care muncesc în străinătate – primii locuitori ai comunei au plecat la începutul anilor 2000, de-abia în 2007-2008 acest fenomen a luat amploare la nivel local. Cei care s-au hotărât să plece erau rude sau cunoștințe ale „temerarilor” care plecaseră de câțiva ani și care reușiseră să facă rost de o locuință și să aibă un venit acceptabil, astfel că noii-veniți erau sprijiniți până reușeau să-și găsească un loc de muncă suficient de bine plătit încât să se poată descurca singuri. Corelând cu informațiile anterioare, se poate afirma că ar fi posibilă existența unei legături între dispariția locurilor de muncă și scăderea numărului locuitorilor.

De asemenea, se poate observa că acest model al migrației urmat de locuitorii Băii de Fier care au plecat la muncă în străinătate se identifică în totalitate cu teoria rețelei prezentată în capitolul II al acestei lucrări. Bazându-se pe relații de rudenie, prietenie sau pur și simplu pe faptul că vin din aceeași comunitate, oamenii s-au ajutat unii pe alții, formându-se un „lanț” în care de exemplu o mătușă este ajutată de nepotul ei, ea la rândul ei își ajută vecina, care apoi își cheamă soțul și tot așa. După cum se va observa în acest capitol, persoanele intervievate au urmat același tipar, toate beneficiind de ajutorul unui cunoscut în prima perioadă de la sosirea în Italia.

Eu sunt din comuna Baia de Fier. Mama mea este una dintre persoanele descrise mai sus, care a fost nevoită să plece în străinătate pentru a munci. Această decizie a fost luată în anul 2010. Tatăl meu fusese unul dintre angajații minei de grafit din comună, care atunci când aceasta se închisese, alesese transferul la salina de la Ocnele Mari, unde a muncit până în 2007, când conducerea i-a spus lui și celorlalți angajați din comună că nu le mai poate asigura transportul. Prima soluție care le-a fost propusă a fost continuarea contractului de muncă, dacă aceștia își asigurau singuri transportul. Tatăl meu avea un salariu net de 790 de lei, din care ar fi cheltuit jumătate dacă și-ar fi acoperit singur transportul, iar pentru cheltuielile familiei nu mai rămâneau suficienți bani. Chiria în orașul respectiv era prea mare pentru a fi considerată o opțiune, așa că tata a decis că e mai bine să aleagă disponibilizarea și ajutorul de șomaj, ce urma a fi asigurat pe o perioadă de doi ani, începând cu 2007.

Părinții mei au reușit să asigure traiul întregii familii până în vara anului 2010. Deși tatăl meu își căutase un loc de muncă, fusese respins deoarece era „prea în vârstă”- avea 43 de ani. Mi-au spus că e posibil să nu-mi pot continua studiile liceale, pentru că ei nu mai au bani să îmi asigure chiria și celelalte cheltuieli aferente în Târgu-Jiu, orașul unde urmam liceul. De altfel, nu mai prea existau bani nici pentru cheltuielile casei, așa că mama a hotărât că singura ieșire din impasul financiar era ca ea să plece în Italia. Această deciziea fost luată în luna iulie, iar mama i-a cerut ajutorul cumnatei ei, care lucra deja de doi ani într-un orășel de la malul Mării Adriatice. Aceasta a reușit să-i găsească un loc de muncă într-o lună, iar plecarea a fost hotărâtă pentru 8 septembrie 2010, când mama a plecat spre o bătrânică pe care urma s-o îngrijească pentru două luni de zile. Astfel, mama mea a devenit și ea o emigrantă, iar întreaga familie a fost încorporată în fenomenul migrației.

Acolo, a intrat în „rețeaua” formată de oameni din Baia de Fier, care munceau cu toții în orășelul de la malul mării. Duminica era ziua liberă a majorității acestora, așa că de cele mai multe ori se întâlneau prin oraș, întâmplător sau intenționat, și se salutau. Existau grupuri mai apropiate, în care oamenii petrecau întreaga duminică împreună, mâncau împreună, iar când vreunul pleca acasă, juca și rolul de „curier”, transportând pentru ceilalți bani, alimente sau alte bunuri către membrii familiilor rămase acasă.

În timpul vizitelor mamei mele acasă, când ea povestea, am aflat cine sunt ceilalți oameni din sat care muncesc în străinătate, în ce domenii lucrează, cum se descurcă și ce înseamnă pentru o parte dintre ei să muncească acolo. Profitând de prilejul efectuării unei cercetări amănunțite, am considerat oportun să aflu mai multe despre emigranții din satul meu, iar metoda cea mai simplă pentru acest lucru era să stau de vorbă cu ei. Am rugat-o pe mama mea să fie prima căreia îi voi adresa niște întrebări referitoare la munca de acolo, și apoi să întrebe cât mai multe dintre persoanele din Baia de Fier care lucrau în același oraș cu ea dacă ar fi de acord ca în vacanța de Paște, atunci când ei vin acasă, să răspundă la câteva întrebări despre ce înseamnă să muncești în străinătate. Mama mea a acceptat, însă a spus că le va întreba doar pe doamnele din grupul ei de prietene. Inițial am acceptat, gândindu-mă că mamei îi e rușine să întrebe, deoarece nu știe foarte bine motivul pentru care eu voi pune întrebări, însă voi merge direct eu să îi întreb, atunci când vor veni acasă.

Trei dintre prietenele mamei mele, doamne care lucrau ca și ea, îngrijind bătrâni, au acceptat să îmi răspundă la întrebări. Le cunoșteam pe toate destul de bine, încă de când eram un copil, însă în perioada imediat următoare sărbătorilor pascale am mers la fiecare acasă, pentru a le explica motivația din spatele întrebărilor interviului și pentru a stabili de comun acord o dată pentru desfășurarea acestuia. Toate cele trei au fost reticente la început, fie în mod direct, fie indirect. Astfel, toate patru, inclusiv mama mea, au pomenit de sentimentul de rușine. Au recunoscut, indirect, că se simt rușinate să vorbească de lucrurile neplăcute pe care le trăiesc acolo și să recunoască deschis că sărăcia le-a împins să plece așa departe pentru a munci. În timpul primelor discuții, toate puneau aproape obsesiv întrebarea „ce să-ți spun eu ție? Că doar știi de la mama ta cum e, ce nevoie mai ai să-ți spun și eu?” Prin această afirmație am putut deduce că, pe lângă sentimentul de rușine cu care se raportează ele la fenomenul de migrație în care sunt angrenate, aceste femei extind experiența lor la toți ceilalți oameni, în sesnsul că fără a cunoaște toate detaliile activității celorlalți, ele presupun că dacă experiența lor de muncă este o una neplăcută, așa este și a celorlalți.

Una dintre doamne a spus că ea s-a„cam răzgândit” și nu ar vrea să mai răspundă la nicio întrebare, deoarece îi este rușine și „nu știe nici să vorbească așa, frumos”. Mai mult, mi-a spus că dacă n-ar fi fost vorba de mine, fiica prietenei ei, și n-ar fi apucat să îi promită mamei mele că mă va ajuta, nu ar face asta în niciun caz. Celelalte două doamne m-au întrebat dacă ceea ce scriu eu va ajunge la ziar, pentru că dacă e așa, ele ar vrea să renunțe. După ce le-am asigurat că răspunsurile sunt anonime și nu au scopul de a fi publicate, ele s-au mai relaxat și au spus că sunt de acord să continue. După ce aceste detalii au fost puse la punct, am stabilit datele intervievării lor. Prima persoană intervievată era mama mea, după care urmau celelalte trei interviuri.

După ce aceste prime patru interviuri fuseseră stabilite, i-am spus mamei mele că este nevoie să mai întreb persoane dacă doresc să îmi răspundă la întrebări, așa că mi-am făcut o listă cu alți câțiva localnici cărora le voi cere acordul. Primii pe care i-am înrebat au fost trei vecini, care de asemenea lucrau de câțiva ani în străinătate. Doi dintre ei au refuzat direct să răspundă laorice întrebări, zicând că „au mai văzut ei pe la televizor oameni care vorbeau de străinătate” și nu voiau „să știe ceilalți oameni din sat ce făceau ei pe-acolo printre străini.” Deși explicațiile au fost clare în ceea ce privește scopul interviurilor, cu totul diferit de cel jurnalistic menționat de ei, ei nu au dorit să colaboreze.

O a treia persoană a acceptat să fie intervievată, am stabilit data interviului, dar când am fost pentru a pune întrebările, domnul respectiv plecase de acasă „chiar înainte de a ajunge” eu. Am stat în așteptarea acestuia o oră, în speranța că el se va întoarce, dar acest lucru nu s-a întâmplat, deși soția dânsului mi-a spus că nu a plecat „cu treabă”, ci în vizită la un alt vecin. Am dedus că persoana respectivă s-a răzgândit și a încercat să evite interviul, fără a-mi comunica direct acest lucru.

După toate aceste contacte cu toți acești consăteni implicați în fenomenul migrației, am fost surprinsă să constat modalitatea dominată de rușine în care ei se raportau la migrația în care se implicaseră de bunăvoie. Deși pornisem cercetarea de la ideea că oamenii vor vorbi deschis despre fenomenul care le influența pozitiv viața, pentru că plecarea le îmbunătățise tuturor existența, indiferent că vorbeam de aspectul financiar sau de statutul social, am fost mai mult decât uimită să aflu că oamenilor le este jenă să vorbească despre viața din străinătate și nu doresc sub nicio formă ca ceilalți din comunitate să afle despre aspectele negative ale traiului acol, care sunt inerente, de altfel.

Mama mi-a spus că nu este nevoie să mai chestionez alte persoane, luând în calcul refuzurile categorice menționate mai sus. În plus, ea afirma cu fermitate că ea și celelalte prietene apropiate ale ei „sunt suficiente”, însă i-am spus că lista respondenților trebuie să fie mai lungă, deoarece cele patru răspunsuri ale lor nu sunt suficiente pentru a fi reprezentative pentru comunitate. Am insistat că nu mă voi descuraja din cauza unor refuzuri și voi merge să întreb și alți oameni veniți în concediu, oameni din aceeși localitate cu noi, dar de care ea nu era atât de apropiată. În acest punct ea aproape mi-a „interzis” să fac acest lucru, deoarece „este rușine să te duci pe la oameni pe care nu-i cunoști prea bine, și să te bagi așa, în viața lor” În plus, mai spunea ea, „cine știe ce-o să creadă oamenii aia despre tine! Poate cred că te duci să îi întrebi ceva și vii și-mi spui mie.” În această etapă a cercetării am realizat că această interdicție a mamei mele exprimă, la rândul lui, felul în care și ea se raportează la acest fenomen al migrației, cu aceeași rușine de care vorbeam și la ceilalți localnici. Am decis să mă opresc acolo și să nu continui cu propunerile de interviu pentru alți localnici, deoarece, în cel mai probabil caz, m-aș fi lovit de aceleași refuzuri. În schimb, am ales să mă concentrez pe interviurile pe care le obținusem și să încerc să descopăr motivele pentru care oamenii își priveau cu rușine munca din străinătate, deși aceasta era „motorul” care ținea multe familii din zonă departe de colapsul economic și contribuia, printre altele, la dezvoltarea economică, socială și culturală a comunității din Baia de Fier.

În continuare,vor fi vor fi analizate răspunsurile respondentelor la grila de interviu și apoi prezentate rezultatele interviurilor pentru a exemplifica, de asemenea, teoria rețelei menționată mai sus. Însă înainte de a începe analiza interviurilor este necesară mențiunea că faptul că respondentele erau toate persoane cunoscute mie a facilitat și, în același timp, a perturbat desfășurarea interviurilor. Facilitarea a venit din faptul că discuția de acomodare a fost mult mai scurtă, iar persoanele au fost mai degajate. Pe de altă parte, faptul că eu, intervievatorul, eram o persoană cunoscută lor le-a determinat să nu dezvoltate răspunsurile atât cât mi-aș fi dorit, iar două dintre persoane au refuzat cu desăvârșire înregistrarea interviului, invocând motive diverse. De asemenea, o parte din informațiile prezentate de-a lungul interviurilor nu sunt prezente în transcripturile din cadrul Anexelor, deoarece au fost relatate fie în discuțiile de acomodare, care nu erau înregistrate, fie după terminarea înregistrării interviului.

Primele două întrebări ale grilei de interviu au fost de deschidere, prin care respondentele au fost întrebate unde lucrează, în ce domeniu și de cât timp. Toate cele patru au lucrat în regiunea Marche, din Italia, în provincia Fermo, iar duratele perioadelor de muncă erau variate, de la aproximativ 2 ani până la 9 ani. Cu excepția doamnei care a lucrat 9 ani acolo, toate celelalte încă mai lucrau, la momentul interviului ele aflându-se fie în concediu, fie într-o pauză de 2 luni, înlocuite de alte românce. Domeniul în care ele își desfășurau activitatea era cel de asistență și îngrijire a bătrânilor, având în grijă unul sau doi bătrâni, care fie nu mai erau capabili să se îngrijească singuri din cauza vârstei, fie care erau bolnavi – imobilizați la pat sau cu diferite afecțiuni: Parkinson, Alzheimer, demență, etc.

A treia întrebare, „ Ce v-a determinat să plecați în străinătate?” a primit un răspuns aproape unanim, trei dintre respondente spunând că sărăcia și nevoia de a-și întreține familia le-a împins să caute un loc de muncă în străinătate. :„ nevoia de bani, pentru că soțul nu lucrează. Fetele cer, au cerințe foarte mari.”(A.G.), „Sărăcia! Pentru că soțul meu a pierdut locul de muncă, noi nu aveam niciun venit în familie.”(I.C.), „(…)pentru câștigarea existenței, atât a mea, cât și a familiei.”(L.P.) Însă nu doar acest răspuns a fost unanim, ci și reacția avută înaintea formulării lui. Toate cele trei femei au dat acest răspuns cu privirea în pământ și însoțit de un râs forțat, ce le trăda discomfortul pe care îl simțeau.

O singură respondentă a spus că a plecat în Italia pentru că dorea să călătorească și să vadă cum este să trăiești în altă țară: „visul meu, încă de când eram tânără, era să ajung într-o țară străină.”(E.C) Deși acest motiv poate părea ciudat, respondenta a spus că oricum nu-și permitea doar să călătorească sau să stea în altă țară exclusiv cu acest scop, așa că s-a gândit „să îmbine utilul cu plăcutul” și să muncească în timp ce experimenta și o altă cultură.

A patra din șirul de întrebări, „Odată ce ați ajuns acolo, ați întâmpinat vreun fel de problemă?” a primit răspunsuri extinse ca dimensiuni, problemele cu care persoanele intervievate se confruntaseră fiind diverse. Însă toate cele patru respondente au răspuns că bariera lingvistică a fost primul obstacol cu care s-au confruntat. Invocând vârsta înaintată, când învățarea unei limbi nu este atât de facilă, și faptul că nu aveau acest exercițiu al deprinderii unei alte limbi, deoarece niciuna dintre doamne nu cunoșteau altă limbă în afară de cea maternă, toate întâmpinseră greutăți în comunicarea cu bătrânii de care aveau grijă: „Prima mea problemă a fost că nu cunoșteam italiana și fiind la 52 de ani, am prins mai greu”;(E.C.) „prima dată, din cauza limbii a fost greu, pentru că nu puteam vorbi cursiv, cum vorbim în română”(A.G.); „întâmpini și probleme, că nu cunoști limba”(I.C.)

Au existat două răspunsuri comune pentru două dintre respondente. Primul dintre acestea a fost programul strict pe care îl aveau familiile italiene, atât în ceea ce privește orarul meselor, cât și al orelor de culcare și trezire, program pe care respondentele trebuiau să-l respecte în îngrijirea bătrânilor. Acestea s-au plâns că acasă nu aveau un program fix, iar obișnuirea la rutina din Italia le-a făcut relativ dificilă adaptarea la noua cultură: „Italienii sunt foarte atenți cu programul de trezire, ora de masă, trebuie toate la oră fixă. Eu aici în țară nu aveam un program, mi-l făceam eu în fiecare zi”(I.C.)

Al doilea răspuns comun îl reprezintă diferențele culturale, pe care două dintre respondente le-au sesizat și le-au considerat obstacole: „sunt culturi diferite și grade de civilizare diferite”(L.P.); „nu cunoști obiceiurile lor din casă – cum se mănâncă, programul în general”(I.C) Pe de altă parte, una dintre respondente a spus că pentru ea a reprezentat o problemă și mâncarea și că a avut divergențe cu bătrâna referitor la aceasta, deoarece bătrâna insista ca ea să mănânce „italienește” – paste, deoarece gătirea unui alt tip de mâncare o vedea ca pe o risipă a resurselor proprii. Ea a dorit să continue să mănânce românește. La momentul interviului a spus că așa procedează, făcându-și „o oală de ciorbă românească, din care mănânc două zile”. I se pare dificil de tolerat și atitudinea bătrânei și a nepoților ei, pe care ea o caracterizează drept dură și rea. De asemenea, faptul că programul ei era stabilit de nevoile bătrânei o făcea să se simtă izolată, ca și cum ar fi fost închisă.

Una dintre respondente s-a confruntat și cu problema îngrijirii bătrânului pentru care fusese angajată (și de a cărui îngrijire se ocupa și în perioada când a avut loc interviul), bătrân care avea Alzheimer, și, așa cum a spus și ea, „mintea unui copil de trei ani, dar forța unui om matur”. De asemenea cu privirea în pământ și cu grimasă de dezgust, ea a spus că este foarte dificil de îngrijit și povestește cum atunci când are crize, acesta încearcă să o lovească cu pumnii peste mâini, uneori chiar reușește, o scuipă sau o jignește: „era dezgustător. Când îl duceam la masă băga mâna în farfurie, îi ziceam să stea liniștit și el iar începea cu pumnii, și țipa că e casa lui, eu să ies afară că sunt o „curvă”.” Respondenta a mai precizat că săptămânal „dobândește” câte o vânătaie din cauza acestor crize, dar, cu un ton resemnat, a încheiat adresând o întrebare retorică: „Dar ce să faci? Pentru bani, dacă sunt necesari, faci tot ce e nevoie.”

A cincea întrebare urmărea aflarea modului în care s-au raportat la aceste probleme și cum le-au făcut față, așa că au fost chestionate cum le-au gestionat. Trei dintre respondente au declarat că în privința limbii au beneficiat de ajutorul bătrânilor pe care îi îngrijeau sau de al familiilor acestora: „Eu ascultam ce zicea bătrâna și mi-a fost mai ușor, m-a văzut și ea că vreau să înțeleg limba și m-a ajutat, atât în vorbire(…)”(I.C.); „Am fost acceptată și tratată cu respect, ajutată când nu înțelegeam sau nu știam ceva”(L.P.); „Primele mele cuvinte au fost nume de obiecte, de afară și din casă, spuse de bătrânică. Eu îi arătam obiectul, ea îmi spunea, iar eu mergeam și-l scriam și-l rețineam imediat”(E.C.) Mai mult, două dintre ele au spus că se foloseau și de un dicționar luat înainte de a pleca și vizionau multe programe TV, pentru a se deprinde cu pronunția și a-și îmbogăți vocabularul.

De asemenea, toate cele patru au precizat că „încet-încet” s-au obișnuit cu noile condiții și s-au adaptat la acestea, indiferent că era vorba de programul strict, felul de a găti sau limba italiană. În ceea ce privește respondenta care îngrijește un bătrân cu Alzheimer, ea a spus că îngrijirea bătrânului încă îi dă bătăi de cap, dar spune că s-a informat despre boala lui, a reușit să-i înțeleagă comportamentul, și acum aplică diverse tactici pentru a-l calma, deși nu întotdeauna reușește: „îl iau cu vorbe bune, să-i spun minciuni nevinovate, ca să stea liniștit, de exemplu că urmează să mergem în vizită la fratele lui sau în satul unde s-a născut. Îi pomenesc de lucrurile puține de care își mai aduce aminte ca să-l conving să facă o plimbare.”

Pe parcursul formulării răspunsurilor la această întrebare, toate respondentele au folosit multe verbe și adjective cu conotație pozitivă, iar tonul vocii a fost unul antrenant, specific afirmațiilor motivaționale. Toate cele patru respondente păreau că vor să mă asigure pe mine și pe ele însele că totul era în ordine și reușiseră cu succes să-și adapteze comprtamentul la noile condiții.

Următoarea întrebare din grila de interviu cerceta dacă a fost sesizată vreo schimbare după prima întoarcere acasă. Respondentele au fost întrebate dacă ”prima dată când v-ați întors acasă vi s-a părut Baia de Fier schimbată în vreun fel?”. Două dintre acestea au răspuns că localitatea în sine nu li s-a părut că s-ar fi schimbat, însă ceilalți localnici da. Ele au spus că oamenii păreau că le privesc „cu invidie” și au simțit că atitudinea oamenilor s-a schimbat față de ele, sentimentul pe care l-au avut după ce au interacționat iarăși cu persoanele cunoscute a fost că aceștia „se uitau foarte urât la noi, ne invidiau.” Au fost deranjate și de faptul că o singură persoană sau chiar niciuna le-au întrebat cum se simte acolo, restul chestionându-le doar în legătură cu câștigul financiar, perioada pe care o va petrece acasă sau cât va mai lucra în străinătate.

O altă respondentă a spus că la prima întoarcere acasă, care a fost după șapte luni,ea nu a sesizat nicio schimbare. Însă la a doua întoarcere, ce a durat 30 de zile, la un an de zile de la prima, a bulversat-o puțin. A observat imediat ce cunoscuți au făcut schimbări, cine ce casă și-a renovat sau cine și-a refăcut gardul, iar familia ei părea diferită: „Dar cea mai schimbată mi s-a părut familia mea, copiii mei, care crescuseră…” În momentul în care a ajuns în acest punct respondenta și-a oprit relatarea și a început să plângă. După ce s-a liniștit a spus că revocarea acelor momente a făcut-o să resimtă tristețea pe care a simțit-o atunci, tristețe cauzată de sentimentul că ratase momente din dezvoltarea copiilor ei, care se aflau la vârsta adolescenței, prin urmare schimbările prin care ei trecuseră în anul în care lipsise erau destul de evidente.

Două dintre respondente au mai raportat faptul că întoarcerea acasă le-a determinat să conștientizeze că intervenise o schimbare și la nivel personal, una dintre ele spunând că se simțea „mult mai deschisă față de toată lumea”, mai încrezătoare în capacitatea ei de a purta o discuție, având de câștigat și relația cu soțul ei, care s-a îmbunătățit, iar cealaltă că a simțit că s-a schimbat, că „a fost o experiență” ce a avut un impact asupra propriei persoane. Ultima dintre respondente a răspuns că nu a observat nicio diferență în felul în care privea comuna, iar viața ei „a reintrat în normal”.

Întrebarea cu numărul șapte din grila de interviu, „Atunci când v-ați întors prima dată acasă, ați fost pusă în situația de a schimba ceva sau ați simțit nevoia de a schimba ceva, indiferent despre ce e vorba?”, le-a pus pe respondente în situația de a vizualiza schimbările pe care le întreprinseseră odată cu prima vizită acasă. Toate au menționat modificările aduse casei, precum și bunurile achiziționate. Una dintre respondente a menționat achiziționarea unui laptop pentru fiica ei, renovarea câtorva părți din casă și refacerea altor porțiuni din gospodărie, cea de-a doua a spus că fiind influențată de obiectele pe care a văzut că italienii le folosesc în agricultură, a achiziționat o motosapă, care i-a ușurat munca soțului ei în îngrijirea propriului pământ. Cu un sentiment de mândrie în glas, aceasta a adăugat că această achiziție i-a dat acestuia posibilitatea să aibă un venit provizoriu, prin folosirea ei, contra-cost, și în gospodăriile altor persoane.

Ce-a de-a treia respondentă a afirmat că printre lucrurile care i-au plăcut în Italia și dintre care a și pus în practică în propriul cămin se numără stilul italienilor de a-și aranja casa. Ea a spus că în urma experienței din Italia și-a aranjat casa la fel ca cele din Italia: a folosit piese de mobilier asemănătoare celor văzute în casele bătrânilor la care lucrase, a folosit gresie pentru toate podelele din casă, cu excepția dormitoarelor, unde a pus parchet. Mai mult, după ce a menționat aceste aspecte, respondenta m-a întrebat dacă nu vreau să și văd felul în care arăta casa cu pricina, așa că mi-a făcut un tur, explicându-mi destinația fiecărei camere, materialele folosite și motivația din spatele folosirii lor, precum și costul aproximativ al acestora. La sfârșit, cu un ton de mândrie, m-a întrebat dacă mi-a plăcut și mi se pare frumoasă casa ei aranjată astfel.

A opta întrebare a interviului pune problema ideilor pe care respondentele ar vrea să le importe din Italia și care ar fi potrivite și contextului comunității din Baia de Fier. După ce le-am întrebat dacă „Puteți să-mi povestiți despre o idee, sau mai multe, pe care ați văzut-o în Italia și credeți că s-ar potrivi și aici, sau pe care ați pus-o deja în practică?”, acestea au enumerat fie idei care au fost deja puse în practică, fie idei care au rămas la stadiul de proiect.

Una dintre respondente a adoptat idei de ordin alimentar, spunând că șederea în Italia a inspirat-o să modifice regimul alimentar al propriei familii și să introducă tipul de alimente consumate în Italia și felul lor de preparare. Ea a afirmat că acest regim i se pare „mult mai sănătos”, de aceea de fiecare dată când vine acasă în concediu gătește familiei italienește, iar lor le place. O altă respondentă a făcut referire la ideile de design interior, la faptul că italienii folosesc puțină mobilă și accesorii din casă (covoare, bibelouri, mileuri etc.), pentru a avea un spațiu cât mai larg, simplu și curat.

Antepenultima întrebare a ghidului de interviu le-a chestionat pe respondente în legătură cu reacția cunoscuților la schimbările întreprinse de ei, iar fiecare dintre ele a dat un răspuns diferit. Cea care își renovase casa a spus că reacția a fost una pozitivă, toată lumea a apreciat noul mod în care fusese renovată – „persoanele care ne-au vizitat au rămas profund impresionate de schimbările făcute.” Persoana care începuse să schimbe regimul alimentar al familiei a primit reacții negative, oamenii au dezaprobat-o, deoarece „românul e tot român.(…) el zice că nu poate să mănânce așa, fără multă carne.”, iar respondenta care își achiziționase unelte agricole, atunci când a fost adusă în discuție reacția cunoscuților la aceasta, a spus că aceștia nu au făcut decât să o imite: „Cum vede cineva că îți iei câte ceva, imediat își iau și ei. Cum au văzut că am luat în casă de exemplu robot de bucătărie, imediat s-a dus o altă persoană și și-a luat. Ce faci tu fac și alții.”

Întrebarea cu numărul zece urmărește dacă persoanele intervievate au sesizat vreo diferență în modul de îngrijire al bătrânilor între Baia de Fier și locul unde ele lucrează. Răspunsul a fost afirmativ la toate cele patru respondente. Această unanimitate a răspunsurilor afirmative a fost justificată de fiecare în mod diferit. I.C. a răspuns că ea a sesizat diferențe, date în special de sistemul medical, care îi tratează cu mai multă atenție – „medicul vine acasă o dată pe lună, gratuit, ca să-i consulte, iar dacă bătrânul se simte rău, imediat vine” – le oferă facilități, cum ar fi medicamente aproape integral compensate, o „cotă” de scutece pentru adulți și internare gratuită. L.C. a confirmat că ea a observat o diferență majoră, cauzată de „sistemul sanitar”, care „e total diferit”, și de faptul că ei se situează mai bine din punct de vedere economic.

E.C. a spus că într-adevăr, există diferențe între modul de îngrijire, bătrânii din Italia fiind mai bine îngrijiți – „li se dă tot ce e mai bun până la sfârșitul vieții” – și tratați cu mai multă afecțiune de familie, iar A.G. a răspuns că și ea a sesizat o serie de diferențe, cum ar fi atitudinea pe care o are familia bâtrânului/bătrânei față de acesta – „Sunt foarte răsfățați și îngrijiți bătrânii de acolo. Nici nu arată ca niște bătrâni, par mult mai tineri. Bătrâna mea, pe care o îngrijesc, are 85 de ani și nu-i dai mai mult de 70” – și grija pe care ei, bâtrânii, o au față de propria persoană – „Și ei, personal, au grijă de ei. Mănâncă la ore exacte, se culcă la ora exactă.”

Ultima întrebare a fost cea de închidere, în care am făcut un rezumat al discuției și le-am întrebat dacă doresc să mai adauge ceva. În timp ce două dintre respondente au spus că nu, celelalte două au mai făcut câteva adăugiri. Prima mi-a povestit despre felul în care ea a observat că italienii privesc lucrurile, făcând și o referire la un aspect religios. Ea spune că aceștia au o atitudine caracterizată de multă detașare și preocupare față de viața proprie: „ei cred că o persoană, atâta timp cât e în viață, trebuie să aibă totul, că în viața de dincolo nu există nimic.”. A doua respondentă a dorit să ofere o justificare diferenței de tratament a bătrțnilor din comună fașă de cei din Italia. Ea spune că modul în care familiiile italiene se raportează la bătrâni este similar cu cel de acasă, însă diferența economică nu le permite oamenilor din comună să își trateze bătrânii la fel de bine.

La sfârșitul interviului, am observat că una dintre respondente avusese o reacție emoțională puternică, ce se manifestase prin transpirație abundentă extrem de vizbilă, înroșirea puternică a feței și tremur al mâinilor. Am întrebat-o dacă se simțea bine și dacă această manifestare emoțională fusese cauzată din cauza disconfortului creat de vreuna dintre întrebări. Ea a spus că pe parcursul întregului interviu se simțise astfel și că i-a displăcut să discute chestiunea locului de muncă din Italia, deoarece acolo ea și ceilalți români sunt priviți „ca niște sclavi”.

3.3 Limitele cercetării

Cea mai importantă limită a acestei cercetări este reprezentată de numărul mic de respondenți, ce împiedică obținerea unor rezultate concludente. Un număr de 4 persoane nu este foarte reprezentativ pentru o comunitate cu 4000 de locuitori. Numărul acesta mic se datorează mai multor factori, printre care reticența față de scopul unei astfel de cercetări, sentimentul de vulnerabilitate care îi determină pe oameni să refuze să se pună în situația de a răspunde unor întrebări legate de un subiect sensibil pentru ei sau lipsa unor recompense care să le ofere sentimentul că nu își irosesc timpul.

O altă limită este legată de lipsa de experiență a mea, a intervievatorului, care a influențat pe alocuri calitatea interviurilor. Astfel, au fost situații când nu am sondat suficient pentru a obține răspunsuri satisfăcătoare, situații când, din dorința de a explica suficient de bine întrebarea am sugerat răspunsuri sau situații când nu am gestionat discuția, iar respondentul a divagat, dând răspunsuri irelevante.

O altă limită este legată de posibilitatea existenței subiectivității atât în răspunsurile persoanelor intervievate, cât și în interpretarea răspunsurilor din cadrul interviurilor, precum și a datelor colectate prin metoda observației. Dat fiind faptul că persoanele intervievate erau cunoscuți (una dintre aceste persoane fiind chiar mama mea), e posibil ca aceștia să se fi eschivat, iar răspunsurile să fi fost formulate altfel față de situația când intervievatorul era o persoană necunoscută.

Faptul că nu au existat nicio serie de date referitoare la numărul migranților

Bibliografie

CA Ward, S Bochner, A Furnham – The psychology of culture shock, 2001

Zhou, Yuefang; Jindal-Snape, Divya; Topping, Keith; Todman, John – Theoretical Models of Culture Shock and Adaptation in International Students in Higher Education – 2008

L Brown, I Holloway – The initial stage of the international sojourn: excitement or culture shock? – – British Journal of Guidance & Counselling, 2008 – Taylor & Francis

S Bochner – Culture shock due to contact with unfamiliar cultures – S Bochner – Online readings in psychology and culture, 2003

Jandt, F. E. (2012). An introduction to intercultural communication: Identities in a global community. Sage Publications.

Neuliep, J. W. (2011). Intercultural Communication: A Contextual Approach. SAGE Publications.

Oberg, K. (1960). Cultural Shock: Adjustement to New Cultural Environments. Practical Antrophology 7: 177-182 (Reprint)

Paul Pedersen – The Five Stages of Culture Shock: Critical Incidents Around the World – 1995

Globalisation and acculturation – International Journal of Intercultural Relations, Volume 32, Issue 4, July 2008, Pages 328–336 – J.W. Berry

Rudmin, F. W. (2003). Critical history of the acculturation psychology of assimilation, separation, integration, and marginalization. Review of general psychology, 7(1), 3.

Acculturation: Living successfully in two cultures – JW Berry – International journal of intercultural relations, 2005 – Elsevier

Berry, John W.; Phinney, Jean S.; Sam, David L.; Vedder, Paul – Immigrant youth. Acculturation, identity and adaptation

John W. Berry – Immigration, Acculturation, and Adaptation, 1997

Yu-Wen Ying – Variation in acculturative stressors over time: A study of Taiwanese students in the United States, 2005

CA Ward, S Bochner, A Furnham – The psychology of culture shock, 2001

Peter Allison, Jennifer Davis-Berman, Dene Berman – Changes in latitude, changes in attitude: analysis of the effects of reverse culture shock – a study of students returning from youth expeditions

Cushner, K., & Brislin, R. W. (1997). Improving Intercultural Interactions: Modules for Cross-Cultural Training Programs (Volume 2).

Levitt, P. (2001). Transnational migration: taking stock and future directions. Global networks, 1(3), 195-216.

http://www.cliffsnotes.com/sciences/sociology/social-change-and-movements/social-change-defined

Amuedo-Dorantes, C., & Pozo, S. (2010). Accounting for remittance and migration effects on children’s schooling. World Development, 38(12), 1747-1759.

De Haas, H. (2010). Migration and development: a theoretical perspective1. International migration review, 44(1), 227-264.

Bredl, S. (2011). Migration, remittances and educational outcomes: The case of Haiti. International Journal of Educational Development, 31(2), 162-168.

Bleahu, A. (2004). Romanian migration to Spain. Motivation, networks and strategies. New Patterns of Labour Migration in Central and Eastern Europe. Public Policy Centre, Cluj-Napoca, Rumania.

Levitt, P., & Lamba-Nieves, D. (2011). Social remittances revisited. Journal of Ethnic and Migration Studies, 37(1), 1-22.

Levitt, P. SOCIAL REMITTANCES – CULTURE AS A DEVELOPMENT TOOL