Influenta Asolamentului Asupra Cantitatii, Calitatii Si Valorificarii Apei DE Catre Cultura Graului In Conditiile DE LA Oradea
INFLUENȚA ASOLAMENTULUI ASUPRA CANTITĂȚII, CALITĂȚII ȘI VALORIFICĂRII APEI DE CĂTRE CULTURA GRÂULUI ÎN CONDIȚIILE DE LA ORADEA
CUPRINS
INTRODUCERE
În sistemul de agricultură durabilă, asolamentul este pivotul central datorită rolului său complex. Tema abordată prezintă importanță deosebită pentru Câmpia Crișurilor, iar irigarea contribuie decisiv la garantarea nivelului producției, calității și profitabilității culturilor.
Lucrarea se bazează pe cercetări efectuate în anii 20l3-2014 la Stațiunea de Cercetare Dezvoltare Agricolă Oradea într-o experiență înființată în anul 1990.
Pentru realizarea acestei lucrări doresc să aduc calde și respectuoase mulțumiri d-nului Prof. univ.dr.ing. Cornel Domuța, membru corespondent al Academiei Oamenilor de Știință din România, precum și d-nei Șef lucr.dr.ing. Ioana Borza, coordonator științific al lucrării, care cu o înaltă competență și grijă m-au îndrumat pentru a finaliza acest proiect de diplomă.
Capitolul I
ASOLAMENTELE – generalități
Asolamentul reprezintă împărțirea terenului în sole, pe care plantele se succed în spațiu și timp într-o ordine bine stabilită și pe care se aplică în complex sisteme raționale de lucrări a solului, de fertilizare și de erbicidare în vederea creșterii fertilității solului, a sporirii cantitative și calitative a producțiilor agricole (Guș P. și colab., 1998).
I.1. Asolamentele – istoric
Se consideră că, încă din comuna primitivă, s-a observat că producțiile scădeau dacă plantele se cultivau în mod repetat pe aceeași suprafață.Cato, Varro, Columella și Virgilius amintesc în scrierile lor despre „agerrestibilis”, adică despre rotația culturilor. Convinși de acest lucru important, în secolul I î.e.n., romanii aveau o lege „lex frumentaria”, care interzicea cultivarea grâului după grâu (Vasiliu A.1979, citat de Budoi Gh. și Penescu A., 1996).
Cunoștințele despre asolament au evoluat și s-au completat odată cu dezvoltarea științei și practicii agricole. Până în secolul al XVII-lea s-au aplicat sistemele de agricultură cu țelină, cu pârloagă și cu ogor .
Un moment important în istoria asolamentului l-a constituit introducerea trifoiului în asolament, realizându-se „asolamentul altern”. În 1556 literatura consemnează asolamentul cu trifoi și raigras al lui Camillo Torella. Trifoiul s-a extins în cultură spre nord din Normandia, iar în jurul anului 1651 este introdus în Anglia (Zăhan P., Bandici Gh. 1999). În comitatul Norfolk asolamentul cu trifoi s-a extins, de unde și denumirea de “asolament altern Norfolk”.Acest tip de asolament s-a extins repede și s-a folosit în toată Europa Apuseană și Centrală (Anglia, Olanda, nordul Franței, vestul Germaniei etc.), revoluționând agricultura. Și în Transilvania, în zonele mai umede și răcoroase se practică un astfel de asolament:
1.cereale de primăvară + trifoi (cultură ascunsă); 2.trifoi;
3.cereale de toamnă; 4.prășitoare.
În secolele XVIII și XIX, asolamentul altern a fost predominant în multe țări europene.
Asolamentul cu alternarea culturilor și-a găsit justificarea științifică în progresele chimiei agricole din sec. XVII – XIX datorate unor iluștrii cercetători precum A. Thaer, J. V. Liebig, etc. Pe baza cercetărilor efectuate s-a constatat că plantele au cerințe diferite față pentru anumite substanțe nutritive, iar în funcție de acestea plantele cultivate pot fi împărțite în trei grupe: 1- plante mari consumatoare de azot și fosfor din care fac parte cerealele; 2- plante care consumă mari cantități de calciu și fosfor cum sunt leguminoasele și 3- plantele care consumă mult potasiu-rădăcinoasele. Așadar pentru menținerea fertilității solului era necesar ca plantele în cadrul asolamentului să aibă o asemenea succesiune, încât să nu schimbe compoziția chimică a solului, aceasta fiind baza științifică a alternării culturilor, precum și necesitatea redării solului a substanțelor care au fost consumate cu fiecare recoltă, sub formă de îngrășăminte chimice. (Guș P., 2004)
Asolamentul în agricultura convențională
Deși sistemul de agricultură cu asolament altern a avut avantaje din punct de vedere agrotehnic, el nu a putut nu poate satisface cerințele economice. În consecință s-a modificat proporția de participare a plantelor prășitoare în structura culturilor până la o pondere de 40-50%, acestea ocupând locul ogorului. În acest fel s-au pus bazele sistemului de agricultură convențională. Trecerea s-a făcut treptat, astfel că în țara noastră planta care a luat locul ogorului în asolament a fost porumbul care a alternat cu cerealele păioase în rotații de 2 și 3 ani, sistemul fiind practicat mai ales la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX fiind definit de caracterul său extensiv bazat în primul rând pe folosirea metodelor tradiționale și în special pe creșterea suprafețelor cultivate.
Începând cu a doua jumătate a sec XX, dezvoltarea științei și tehnicii, a industriei corelată cu creșterea cerinței de produse agricole a adus la modififcarea caracterului extensiv al sistemului de agricultură convențională într-un caracter pregnant intensiv materializat prin îmbunătățirea stucturii culturilor odată cu creșterea suprafețelor ocupate de plante industriale: floarea soarelui, cartof, sfeclă de zahăr, etc., introducera în cultură a soiurilor și hibrizilor productivi de porumb, mai apoi acelor de floarea soarelui, folosirea pe scară largă a îngrășămintelor chimice, pesticidelor, a mecanizării și a irigațiilor.
Rezultate obținute prin folosirea pesticidelor și îngrășămintelor au făcut ca unii cercetători să considere problema asolamentelor ca perimată. Cercetătorul canadian Peterson R., pe baza rezultatelor pozitive obținute în monocultura de porumb din SUA în cartea sa „Legenda asolamentelor”, considera că „rotația culturilor este o teorie perimată, depășită complet de progresul tehnic înregistrat în chimie și agricultură”. Peterson și adepții săi considerau că dezvoltarea științei și tehicii agricole, aplicarea îngrășămintelor și pesticidelor rezolvă problemele ridicate de lupta cu buruienile, bolile și dăunătorii plantelor cultivate. În România această teorie a fost îmbrățișată mai mult de unii practicieni, dar de puțini oameni de știință (Guș P. și colab., 1998).
Pe lângă avantajele sale, creșterea nivelului producțiilor și a calității acestora, agricultura convențională are și unele dezavantaje cărora inițial nu li s-a acordat suficientă atenție. S-au extins fenomene negative legate de poluarea mediului înconjurător, de degradarea și reducerea nivelului resurselor naturale, etc. Poluarea mediului se datorează în principal folosirii excesive a îngrășămintelor chimice, pesticidelor, lucrării neraționale a solului, greșelilor de tehnica irigațiilor, etc.
În aceste condiții, după 1980, în SUA, a apărut conceptul de agricultură durabilă în care asolamentul are rolul de pivot central întrucât el reprezintă una dintre cele mai importante măsuri agrotehnice de menținere și sporire a fertilității solului, de luptă împotriva bolilor și dăunătorilor, de sporire a eficacității celorlate măsuri pedoameliorative și agrofitotehnice, de obținere a unor producții mari și de calitate superioară în condiții de profitabilitate. Concomitent, asolamentul contribuie la reducerea substanțelor chimice folosite în agricultură, reprezentând o importanță ecologică deosebită, fiind de asemenea o măsură de bază în planificarea și organizarea organizarea activității în orice tip de exploatație agricolă.
Cercetările despre asolamente
În țările cu agricultură avansată cercetările despre asolamente efectuate în experiențe staționare depășesc100 de ani. La Rothamstad, Anglia experiența cu asolamente și îngrășăminte s-a înființat în anul 1843. Alte experiențe de lungă durată de peste 100 de ani există la Woburn (Anglia), Halle (Germania), Askov în Danemarca.
În România, primele experiențe cu asolamente s-au efectuat după înființarea Institutului de Cercetăir Agronomice a României însă din diferite motive aceste cercetări nu au avut continuitate. Astfel că, în prezent experiențele de lungă durată au o vechime mai mică de 50 de ani (SCDA Șimnic), 40 de ani (SCDA Fundulea), 30 de ani (Moara Domnească).
Pintilie și colab., 1985, îi citează pe Walace și Bressman, mari specialiști în cultura porumbului în SUA, care au arătat că „cea mai importantă și cea mai economică cale de menținere a nivelului recoltelor la porumb este aplicarea unei bune rotații.”
I.2. Importanța asolamentului
Asolamentul este pivotul central al agriculturii durabile. Asolamentul este considerat ca una din cele mai importante măsuri agrotehnice de menținere și sporire a fertilității solului, de luptă împotriva bolilor și dăunătorilor, de sporire a eficacității celorlalte măsuri pedoameliorative și agrofitotehnice, de obținere a unor producții mari și de calitate superioară în condiții de profitabilitate. În același timp asolamentul contribuie la reducerea substanțelor chimice folosite în agricultură, având o importanță ecologică deosebită. Asolamentul este o măsură de bază în planificarea și organizarea activității în exploatațiile agricole.
I.2.1. Influența asolamentelor asupra principalelor proprietăți ale solului
Modul în care asolamentul influențează însușirile solului iese mai pregnant în evidență mai ales în experiențele staționare cu asolamente de lungă durată. Asemenea cercetări despre asolamente, sub diferitele lor aspecte sunt foarte numeroase, atât în țară cât mai ales în țările cu agicultură avansată unde acestea depășesc cu mult un secol de observații. Utilizarea unei anumite rotații a culturilor trebuie să urmărească în primul rând menținerea la un nivel înalt a potențialului de fertilitate a solului precum și îmbunătățirea condițiilor de aerație, umiditate, temperatură din sol.
Asolamentul influențează evoluția solului prin structura și succesiunea culturilor, fiecare din acestea având un efet specific direct prin resturile vegetale ce rămân în sol și indirect prin sistemele proprii de fertilizare, lucrarea și irigare a solului.
Prin structura culturilor și succesiunea lor în cadrul unui tip de asolament, în sol se acumulează o cantitate însemnată de resturi organice (rădăcini, miriște, frunze). Resturile vegetale diferă de la o cultură la alta sub aspect cantitativ și calitativ. Acest material organic suferă diferite transformări ajungându-se la forme ce intră în componența humusului. Substanța organică din sol este supusă descompunerii în funcție de condițiile pedoclimatice respective.
Influența plantei premergătoare asupra cantității de substanță organică (miriște + rădăcini) acumulată în sol este prezentată în tabelul 1.1 Se constată faptul că față de monocultura de grâu, cultivarea grâului după porumb sau mazăre în rotație, de 2 și respectiv 3 ani a determinat o sporire a cantității de materie organică acumulată în sol cu 15,8 % și 52,65. Procentul de 14,3% reprezentat de s. u. adusă de rădăcină deși mai mic decât de cel adus de miriște, 85,7% nu este de neglijat având în vedere faptul că rădăcinele se descompun mai ușor în sol sub acțiunea microorganismelor, comparativ cu miriștea care are un conținut mai ridicat de celuloză în compoziția ei și care se descompune mai greu în sol sub acțiunea proceselor microbiologice de descompunere.(Zăhan P. și Bandici Gh., 1996).
Tabel 1.1.
Influența plantei premergătoare asupra acumulării în sol a resturilor vegetale
(rădăcină + miriște) la grâul cultivat pe soluri brune luvice, Oradea 1996
(după Zăhan P. și Bandici Gh., 1996)
Gradul de structurare a solului depinde în primul rând de conținutul în humus, natura și calitatea acestuia fiind determinantă în ceea ce privește proporția de agregate hidrostabile de care depinde în ultimă instanță calitatea structurii cunoscută și sub denumirea de „structură stabilă”. Atât prezența materiei organice în sol, cât și procentul agregatelor hidrostabile depind și sunt influențate nu numi de speciile speciile de plante ci și de succesiunea acestora în cadrul unui asolament, natura și cantitățile de îngrășăminte folosite.
Grupa culturilor cu acțiune foarte favorabilă asupra structurii solului sunt amestecul de leguminoase și graminee perene, culturile leguminoase perene (lucernă, trifoi, sparcetă, ghizdei, etc.) sau culturile de graminee perene (raigras, timoftică, păiuș). Grupa culturilor cu acțiune favorabilă este alcătuită din plante cu sistem radicular fasciculat, reprezentat de cerealele păioase, iar grupa celor mai nefavorabile plante care în general degradează structura solului o reprezintă plantele prășitoare.
În tabelul 1.2. sunt prezentate rezultate obținute pe sol brun roșcat podzolit de le Șimnic-Craiova după 9 ani de experimentare.
Se constată că numai după o perioadă relativ scurtă, efectul asolamentului asupra gradului de structurare este vizibil la ambele culturi și pe cele două adâncimi, procentul agregatelor stabile a crescut sub influența asolamentului față de monocultură. S-a înregistrat un grad de structurare mai mare după grâu decât după porumb în toate rotațiile și mai ales gradul de structurare pe adâncimea de 20-40 cm.
Tabel 1.2.
Influența asolamentului asupra gradului de stucturare a solului
la grâu și porumb după 9 ani de experimentare (1959-1967) pe solul brun roșcat de pădure podzolit de la Șimnic,
(după Stratulă V. citat de Dincă D., 1982)
După 12 ani de practicare a rotației de 4 ani și a monoculturii de porumb (Pintilie și Sin, 1980, citați de Budoi Gh. și Penescu Al., 1996) ponderea agregatelor hidrostabile a crescut cu 17,8% în rotația de 4 ani, permeabilitatea pentru apă și porozitatea totală au crescut cu 54,1%, respectiv 15,6%, iar densitatea aparentă s-a micșorat cu 9,6%; odată cu îmbunătățirea însușirilor fizice s-au îmbunătățit și însușirile chimice, pH-ul solului a crescut de la 6,3 la 6,5, conținutul de fosfor (P2O5) și potasiu (K2O) au crescut de la 4,2 respectiv 17,3 mg/100 g sol la 6,3 respectiv 18,2 mg/100 g sol (tabel 1.3.).
Tabel 1.3.
Însușirile fizice și chimice ale solului de la ICCPT Fundulea, după o perioadă de 12 ani de practicare a rotației și monoculturii de porumb
(după Pintilie și Sin, 1980)
În condițiile preluvosolului de la Oradea, după 25 de ani de folosire a asolamentului ameliorativ cu trifoi, Domuța C. și colab. 2005 au constatat îmbunătățirea gradului de structurare a solului comparativ cu asolamentul grâu-porumb. (tabel 1.4).
Tabel 1.4.
Influența asolamentului (1971 – 2004) asupra gradului de structurare a preluvosolului de la (după Domuța C. și colab., 2005)
V1 – Asolamentul grâu – porumb;
V2 – Asolamentul grâu – ovăz + trifoi – trifoi – porumb – soia – floarea soarelui.
Guș P. și colab., 1998, au evidențiat un aspect foarte important din punct de vedere agrotehnic, privind rezervele diferite de apă pe care diferitele premergătoare le lasă în sol în momentul recoltării, element deosebit de important pentru culturile postmergăroare neirigate mai ales în anii secetoși. (tabel 1.5). După cum se poate observa premergătoarele cu recoltare timpurie, mazărea și grâul favorizează un regim hidric mai bun datorat în mare parte faptului că acestea părăsesc mai devreme terenul contribuind prin aceasta la refacerea rezervelor de apă.
Tabel 1.5.
Rezerva de apă a solului (mm), la începutul vegtației culturilor, după diferite premergătoare, pe stratul de 0-100 cm la I.C.C.P.T. Fundulea, 1968
(după Guș P. și colab., 1998)
Prezența leguminoaselor conduce și la îmbunătățirea rezervei de azot din sol. Prin succesiunea culturilor cu pretenții diferite față de elemntele nutritive se asigură și o utilizare echilibrată a acestora, pe când monocultura determină epuizarea unilaterală a principalelor elemente nutitive.
Prin îmbunătățirea regimului aerohidric și a rezervei de elemente nutritive din sol se exercită o influență benefică și asupra microorganismelor aeorbe din sol, îndeosebi a celor nitrificatoare.
I.2.2. Influența asolamentului asupra cantității producției
Asolamentele, prin planta premergătoare, prin timpul de revenire pe același teren, diferențierea judicioasă a sistemelor de fertilizare, de lucrare a solului și de aplicare a pesticidelor, creează condiții favorabile pentru creșterea și dezvoltarea plantelor, obținându-se producții sporite la fiecare cultură.
Analizând rezultatele obținute în urma folosirii timp de 28 de ani a asolamentelor, față de monocultură, producția de grâu în asolamentul de 4 ani a crescut cu 30,9% la Fundulea și cu 49% la Șimnic, iar producția de porumb cu 17,3% la Fundulea și cu 24,3% la Șimnic (tabel 1.6.)
Tabel 1.6.
Influența asolamentului asupra producției de grâu și porumb (q/ha) 1958 – 1985
(după Guș P și colab 1998)
Într-o experiență de lungă durată cu asolamente și irigații amplasată la Oradea în anul 1990, în condițiile unui preluvosol, în medie pe perioada 2003-2006, cele mai mici producții de grâu s-au obținut în monocultură, 3870 kg/ha în condiții de neirigare și 5210 kg/ha în condiții de irigare. Față de aceasta sporurile de producție obținute în asolamentele grâu-porumb și grâu-porumb-soia sunt foarte semnificative statistic. Astfel în asolamentul grâu-porumb, în condiții de neirigare s-a obținut un spor de producție de 1484 kg/ha, iar în condiții de irigare un spor de 1510 kg/ha; în asolamentul grâu-porumb-soia sporurile față de monocultură au fost și mai mari, 2508 kg/ha în condiții de neirigare și 2648 kg/ha în condiții de irigare. În medie pe cele două regimuri, față de monocultură în asolamentul grâu-porumb s-a obținut o diferență de producție de 32,9%, iar în asolamentul grâu-porumb-soia s-a obținut o diferență și mai mare, 56,8% (tabel 1.7.).
Tabel 1.7.
Influența asolamentului și a regimului apei asupra producțiilor de grâu,
Oradea 2003-2006
(după Domuța C., 2006)
I.3. Criteriile care stau la baza întocmirii asolamentelor
Pentru întocmirea corectă a asolamentelor trebuie avute în vedere condițiile naturale, economico – organizatorice , cu respectarea criteriilor agrobiologice.
1. Condițiile naturale. Se au în vedere condițiile de relief, sol, expoziția terenului, adâncimea și gradul de mineralizare a apei freatice, clima etc. Pe baza acestora se stabilesc speciile și soiurile ce se vor cultiva și măsurile agrotehnice necesare. Academia de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu Șișești” (colectivul condus de Teaci D.) a întocmit hărți ecologice pentru majoritatea culturilor, pe baza cărora s-a făcut zonarea producției agricole; s-a dovedit ulterior că zonarea are un caracter dinamic, fiind susceptibilă de îmbunătățiri, întrucât prin irigare, fertilizare, erbicidare etc., arealul unor culturi s-a extins. Dintre factorii climatici, temperatura și precipitațiile dintr-o anumită zonă au un rol determinant la stabilirea sortimentului de cultură (Guș P și colab.,1998).
2. Condițiile economico-organizatorice sunt reprezentate de cerințele economiei de piață, de necesitatea folosirii raționale a forței de muncă și a mijloacelor mecanice, de rețeaua de drumuri, de existența unor fabrici de prelucrare a produselor agricole în apropiere, distanța față de centrele populate, prețurile și posibilitățile de valorificare a produselor agricole etc.
3. Criterii agrobiologice. Acestea au în vedere următoarele:
Consumul de substanțe nutritive. Fiecare plantă folosește cantități specifice de elemente nutritive;plantele mari consumatoare de elemente nutritive vor alterna cu plantele care consumă mai puține elemente nutritive:
cerealele păioase consumă mai mult azot și fosfor, iar porumbul consumă și mult potasiu;
sfecla de zahăr, cartoful, floarea soarelui etc. consumă mai mult potasiu și, ca urmare, se recomandă să alterneze cu cerealele păioase care consumă mai puțin potasiu;
leguminoasele lasă în sol cantități mari de azot, fixat prin simbioza cu bacteriile din genul Rhisobium și, ca urmare, se recomandă alternarea cu plantele mari consumatoare de azot, în special cu grâu de toamnă;
muștarul, lupinul, hrișca și, în bună măsură mazărea, ovăzul folosesc fosforul din compușii greu solubili, în timp ce grâul, fasolea, inul, orezul preferă substanțele ușor solubile.
Plantele se diferențiază între ele și prin adâncimea la care își trimit rădăcinile: fasolea, inul, cartoful, cerealele păioase au sistemul radicular dezvoltat pe o adâncime mai mică, în timp ce lucerna, trifoiul, sfecla de zahăr, floarea soarelui, porumbul etc. au un sistem radicular care pătrunde mai adânc. Dacă se cultivă mai mulți ani la rând aceleași plante există pericolul epuizării rezervei de hrană din anumite straturi de sol; acest neajuns se poate evita prin rotația plantelor, realizându-se și o „rotație a rădăcinilor” (Vasiliu A., 1959,citat de Budoi Gh.și Penescu A.1996)
Consumul de apă. Și acest parametru are diferite valori de la o cultură la alta. După o cultură cu un consum mare de apă, la recoltare solul rămâne uscat ; ca urmare, se recomandă ca până la semănatul plantei postmergătoare să treacă un timp mai îndelungat pentru ca rezervele de apă din sol să se refacă. De exemplu, grâul nu va urma după lucernă, întrucât după recoltarea lucernei rezerva de apă din sol este scăzută, această cultură fiind o foarte mare consumatoare de apă; după lucernă se va cultiva porumb, întrucât până în primăvară rezervele de apă se refac. Ivanov (1972), citat de Budoi Gh. și Penescu A. (1996) a determinat la semănatul grâului următoarele cantități de apă accesibilă pe adâncimea 0-150 cm: 131 mm după mazăre, 126 mm după porumb siloz, 91 mm după ricin, 71 mm după porumb boabe și 57 mm după floarea soarelui; acest diferențieri s-au reflectat și asupra producției la grâu.
Influența asupra însușirilor fizice. Plantele de cultură, prin sistemul radicular, cantitatea de resturi vegetale lăsate în sol, măsurile agrofitotehnice specifice influențează diferit însușirile fizice (structura, densitatea aparentă, porozitatea). Culturile semănate în rânduri rare se prășesc de câteva ori, favorizând deteriorarea structurii solului; de aceea, aceste culturi se alternează cu cele semănate în rânduri dese, care pe lângă faptul că nu se prășesc, opresc picăturile de ploaie de contactul direct cu solul, protejând structura solului.
Protecția împotriva eroziunii. Sistemul radicular, resturile vegetale, densitatea, măsurile agrofitotehnice dau culturilor agricole o protecție diferită împotriva eroziunii. În funcție de gradul de protecție împotriva eroziunii se stabilește structura culturilor și rotația acestora în asolamentele de pe terenurile în pantă.
Bilanțul substanței organice din sol. Prin cultivare, în sol se petrec concomitent procese de descompunere și de sinteză a materiei organice. De regulă, în timpul vegetației predomină procesele de sinteză, iar în perioadele de la recoltare și până la instalarea culturii următoare, procese de descompunere;după cantitatea de materie organică lăsată în sol, în ordine descrescândă, situația se prezintă astfel: ierburi perene, grâu, porumb , cereale de primăvară, floarea soarelui, leguminoase anuale. Sunt plante care lasă puțină materie organică în sol: inul, bumbacul, cânepa, tutunul.Materia organică din sol se descompune cu cea mai mare intensitate în terenul lucrat ca ogor negru, urmează în ordine descrescătoare terenul cultivat cu prășitoare, cereale păioase, ierburi perene. Aceste aspecte trebuie avute în stabilirea unui asolament rațional.
Îmburuienarea. Una din principalele măsuri de combatere a buruienilor este rotația culturilor. Sunt grupe de buruieni care însoțesc anumite culturi:
– în cultura repetată de grâu se înmulțesc: Polygonum convolvulus, Matricaria inodora, Anthemis arvensis, Centaurea cyanus ,Delphinium consolida,etc.;
– în cultura repetată de porumb se înmulțesc: Digitaria sanguinalis, Echinochloa crus galli, Setaria sp.,Sorghum halepense,etc.
Cerealele de toamnă luptă mai bine cu buruienile decât cele de primăvară. Dintre cele de primăvară, ovăzul și orzul luptă mai bine cu buruienile decât meiul și grâul de primăvară. În cultura de orz, deoarece ajunge mai repede la maturitate, se scutură mai puțin semințe de buruieni decât în cultura de ovăz. Culturile care se recoltează pentru masă verde sau fân sunt cosite înainte ca buruienile să ajungă la maturitate și, deci, lasă terenul mai curat de buruieni.
Culturile prășitoare dacă se prășesc la timp lasă solul mai curat de buruieni decât cele la care nu se execută lucrări ale solului în timpul vegetației.
Culturile care se seamănă des și care cresc repede în prima parte a vegetației înăbușă buruienile, deoarece umbresc bine solul. Exemple: cânepa pentru fuior, secara, rapița etc. Inul, macul, lucerna și sparceta în primul an de la înființare cresc încet, au o suprafață foliară redusă și pot fi cu ușurință înăbușite de buruieni.
Culturile de floarea soarelui, tutun și alte plante parazitate de lupoaie (Orobanche sp.), când sunt cultivate mai mulți ani pe același teren provoacă o puternică infestare a solului cu aceste buruieni parazite.
În zona centrală a țării și în zona de vest, ovăzul sălbatic (Avena fatua), produce mari pagube. Distrugerea acestei buruieni se poate face ușor, prin practicarea de rotații în care 3 ani consecutiv alternează numai culturile prășitoare.
Combaterea costreiului mare (Sorghum halepense) se poate face în asolamentele cu rotații care cuprind cereale păioase. Metoda este și mai eficace dacă grâul se cultivă doi ani repetat..
Cunoașterea aspectelor precizate mai sus servește la stabilirea unei rotații a culturilor care să conducă la evitarea sau diminuarea pericolului îmburuienării.
Combaterea dăunătorilor și a bolilor plantelor. Majoritatea bolilor și dăunătorilor atacă cu precădere anumite plante. Întrucât prin resturi vegetale și sol se transmit numeroși agenți fitopatogeni și dăunători, monocultura determină înmulțirea excesivă a acestora și atacul devine din ce în ce mai periculos:
grâul este atacat puternic de ciupercile Ophiobolus, Fusarium, Helminthosporium, Cercoporella;
sfecla de zahăr este atacată puternic de nematozi (Heterodera sachtii) și cercosporioză (Cercosporella beticola). La o infecție puternică de nematozi se recomandă introducerea în rotație a unor culturi de asanare, cum este lucerna, sub care se curăță terenul de acești dăunători;
cartoful poate fi atacat de virusuri, mozaicul rugos, râia comună, nematozi. În toate aceste cazuri cartoful poate reveni pe același loc numai după 3-4 ani;
porumbul poate fi atacat de Tanymecus dillaticollis și Ostrinia nubilalis;
inul și cânepa sunt puternic atacate de fuzarioză, rugini etc.
Rotația culturilor este una din metodele cele mai eficace prin care se evită înmulțirea bolilor și dăunătorilor. Plantele care sunt atacate de aceleași boli sau aceiași dăunători nu vor alterna una după alta.
Suportabilitatea. Anterior au fost prezentate exemple de culturi care se autosuportă, precum și culturi care nu se autosuportă. Cauzele nesuportabilității pot fi înmulțirea excesivă a bolilor și dăunătorilor, alelopatia (Budoi Gh și Penescu A,1996):
datorită atacului de boli și dăunători nu se vor cultiva: grâu după orz; ovăz după orz de primăvară și invers; trifoiul roșu după seradela și invers; trifoiul roșu după lucernă și invers; varza după rapiță și invers; in după mazăre și invers; floarea soarelui după soia (Sclerotinia); bobul după trifoi. Tutunul nu se va cultiva după cânepă și floarea soarelui dacă solul este infestat cu lupoaie.
nu se vor amplasa în vecinătate datorită atacului de boli și dăunători: varza lângă rapiță; orzul de primăvară lângă orzul de toamnă;
alelopatia poate influența suportabilitatea prin faptul că secrețiile radiculare sau substanțele rezultate în urma descompunerii resturilor vegetale pot frâna creșterea culturilor postmergătoare.
Perioada de timp dintre două culturi care se succed. Este nevoie ca timpul care rămâne de la recoltarea plantei premergătoare și până la semănatul plantei care urmează în rotație să permită executarea în bune condiții a lucrărilor de fertilizare, a arăturii și a lucrărilor de pregătire a patului germinativ. De exemplu, pentru grâul de toamnă, plantele care se recoltează la începutul primăverii și începutul verii sunt foarte bune premergătoare.
În experiențele de lungă durată de la Rothamsted s-a stabilit că sporul mediu de producție la grâu în asolament este de 620 kg/ha, iar la ovăz de 500 kg/ha. În Minessota (SUA) sporul de producție obținut la grâu după 30 de ani de cercetare este de 8% în rotația de 2 ani și de 44% în rotația de 4 ani; la ovăz, în aceeași perioadă, sporul de producție este de 5% în rotația de 2 ani și de 36% în rotația de 4 ani (Guș P. și colab., 1998).
I.4. Noțiuni folosite în proiectarea și practicarea asolamentelor
Sola (tarlaua) este suprafața de teren, cu sol cât mai omogen, pe care se cultivă 1, 2 sau 3 plante cu însușiri biologice și tehnologii asemănătoare. Când într-o solă sunt 2 sau 3 plante sola se numește combinată sau mixtă; ele pot ocupa suprafețe egale sau diferite. De regulă sola este delimitată de șosele, drumuri, căi ferate, vetre de sat, păduri, canale ,fir de vale sau râu, etc.
Parcela este o subdiviziune a solei mixte (combinate) pe care se cultivă o singură specie de plante.
Cultura principală ocupă o anumită solă în anul de referință.
Cultura (planta) premergătoare s-a cultivat în anul precedent, deci înaintea culturii principale.
Cultura (planta) postmergătoare este cultura care se amplasează după cultura principală în anul următor.
Cultura dublă (secundară, succesivă, în miriște, a doua cultură) se însămânțează în același an, după recoltarea culturii principale. Cultura poate fi pentru boabe, îngrășământ verde sau furaj. Cultura principală trebuie să elibereze terenul mai devreme (borceag, rapiță, orz, grâu, cartofi timpurii etc.), încât cultura dublă să aibă o perioadă de vegetație suficientă pentru ajungerea la maturitatea biologică sau la cea tehnologică. Eliberarea terenului și semănatul culturii duble se vor face cât mai repede (2-3 zile). Culturile duble reușesc pe suprafețe irigate și în anii cu brume târzii de toamnă, recomandându-se soiuri sau hibrizi cu o perioadă de vegetație scurtă. Culturile succesive sunt o practică obligatorie în majoritatea asolamentelor legumicole. Cultura dublă poate ocupa toată sola sau numai o parte din ea (Guș P și colab,1998).
Exemple de asolamente cu culturi duble:
1 soia; 2 grâu de toamnă (cultura I); porumb pentru siloz, cultură dublă; 3 porumb pentru boabe; 4 porumb pentru boabe;
1 tomate de toamnă; 2 ceapă + usturoi; 3 salată + spanac, cultura 1; varză de toamnă, cultura II; 4 morcov + pătrunjel + păstârnac.
Cultura intercalată reprezintă cultivarea unei specii de plantă printre rândurile sau pe rândurile plantei principale. Exemple: fasole prin porumb, dovleci prin porumb, ceapă, usturoi, salată etc. prin vie; cartofi timpurii prin pepeni etc.
Cultura în amestec constă în cultivarea a 2-3 specii de plante amestecate de la semănat, care se recoltează și se valorifică împreună. Exemple: borceagul (ovăz + măzăriche) amestecurile de leguminoase și graminee perene folosite la înființarea pajiștilor.
Cultura ascunsă (protejată) vegetează o perioadă alături de o cultură și își continuă vegetația și în anul următor. Exemplu: trifoi semănat în culturile de ovăz, grâu, orz.
Structura culturilor reprezintă ponderea [%] fiecărei culturi în cadrul asolamentului. Suprafața totală a asolamentului reprezintă 100%.
Rotația culturilor reprezintă ordinea (succesiunea) de cultivare a plantelor în timp pe aceeași solă și se reprezintă prin indicarea numerelor de ordine ale fiecărei culturi. Exemplu: 1 soia; 2 grâu de toamnă; 3 floarea soarelui; 4 orz de toamnă; 5 porumb pentru boabe.
Durata rotației reprezintă numărul de ani după care o cultură revine pe aceeași solă sau timpul (în ani) în care o cultură trece prin toate solele asolamentului. Durata rotației este egală cu numărul de sole. Rezultă că numărul de sole pe care le va ocupa rotația din exemplu anterior va fi de 5.
În acest caz asolamentul va avea următoarea configurație:
Se remarcă faptul că după 5 ani, în 2006, se începe ciclul 2 al rotației.
Monocultura este o practică opusă rotației culturilor. Ea înseamnă cultivarea unei singure plante mai mulți ani pe același teren și anume cel puțin atât cât durează rotațiile în zona respectivă (4-6 ani). Monocultura are numeroase și mari dezavantaje în comparație cu rotația culturilor.
Cultura repetată reprezintă cultivarea pe aceeași solă a unei plante timp de 2-4 ani. Ea este admisă numai pentru plantele care se autosuportă:
orezul și cânepa, 3-4 ani;
tutunul și porumbul, 2-3 ani;
grâul și soia, 2 ani.
Nu se autosuportă și pot să revină pe aceeași solă (parcelă) numai după:
5-6 ani, floarea soarelui și inul;
4-5 ani, ovăzul, mazărea, sfecla de zahăr, trifoiul, iarba de ;
3-5 ani, lucerna (după atâția ani cât a fost folosită).
Cultura repetată nu trebuie confundată cu monocultura deoarece la cultura repetată numărul de ani este mai mic decât durata rotației.
Veriga de rotație este reprezentată de două culturi care se succed într-o rotație.
Tipul de asolament (rotație) se realizează când într-o rotație se prezintă concret plantele de cultură care se succed. Exemplu: 1 mazăre; 2 grâu; 3 sfecla de zahăr; 4 porumb pentru boabe.
Schema de asolament (rotație) se realizează atunci când se indică grupele de culturi. Exemplu: 1 cereale păioase de toamnă; 2 prășitoare; 3 leguminoase anuale.
I.5. Clasificarea asolamentelor
Asolamentele se clasifică din mai multe puncte de vedere: după numărul de sole, după structura solului etc. Budoi Gh. și Penescu A., 1996, consideră clasificarea după structura culturilor ca cea mai potrivită; din acest punct de vedere asolamentele sunt clasificate astfel:
asolamente agricole;
asolamente furaje;
asolamente legumicole;
asolamente mixte;
asolamente – speciale; de protecție (pentru terenurile în pantă); cu plante aromatice și medicinale; pentru orez.
Primele patru grupe de asolamente pot fi cu sau fără ierburi perene sau sole săritoare.
I.5.1. Asolamente agricole
Aceste asolamente ocupă cele mai mari suprafețe. În structura lor ponderea cea mai mare o au culturile de grâu și porumb, urmate de orz, floarea soarelui, sfecla de zahăr etc. După ponderea pe care o au diferitele grupe de plante există asolamente cerealiere, asolamente cu plante tehnice, asolamente mixte (cu cereale și plante tehnice sau cu cereale și plante leguminoase). Exemple de rotații:
1. Rotații de 2 ani pentru asolament cu 2 sole:
1 cereale de toamnă; 2 prășitoare. Aceasta este cea mai simplă schemă de rotație, iar dezavantajele ei sunt cunoscute: Solele pot fi combinate : grâu + orz, porumb + cartof sau sfeclă de zahăr; în al doilea ciclu de rotație se va avea grijă ca sfecla de zahăr sau cartoful să nu fie amplasate pe aceeași parte din solă ca în rotația precedentă;
2. Rotații de trei ani pentru asolamentul cu trei sole:
1 leguminoase pentru boabe; 2 cereale de toamnă; 3 prășitoare. Variante ale acestei scheme de rotație:
1 soia + fasole; 2 grâu; 3 porumb;
1 soia + mazăre; 2 grâu; 3 porumb;
1 mazăre; 2 grâu; 3 porumb.
Pentru condiții de irigare:
1 cereale păioase + culturi succesive; 2 prășitoare; 3 prășitoare.
Exemplu: 1 grâu + porumb masă verde cultura a II-a; 2 porumb; 3 porumb.
1 leguminoase pentru boabe; 2 cereale păioase; 3 prășitoare.
Exemplu: 1 soia; 2 grâu ; 3 porumb.
3. Rotații de 4 ani pentru asolamente cu 4 sole:
1 leguminoase pentru boabe; 2 cereale păioase; 3 prășitoare; 4 prășitoare.
Exemplu: 1 soia + fasole; 2 grâu; 3 porumb; porumb + floarea soarelui; 4 Rotații de 5 ani pentru asolamente cu 5 sole.
1 leguminoase pentru boabe; 2 cereale păioase; 3 prășitoare; 4 cereale păioase; 5 prășitoare.
Exemplu: 1 soia; 2 grâu; 3 floarea soarelui + sfeclă de zahăr; 4 grâu + orz; 5 porumb.
1 leguminoase + plante tehnice; 2 cereale păioase; 3 prășitoare; 4 prășitoare; 5 cereale păioase.
Exemplu: 1 soia + cânepă; 2 grâu; 3 porumb; 4 porumb + floarea soarelui; 5 grâu + orz.
I.5.2. Asolamente furajere
În aceste asolamente, plantele furajere au cea mai mare pondere sau se găsesc chiar în exclusivitate. De regulă, culturile furajere au nevoie de mai multă apă și, ca urmare, asolamentele furajere se amplasează pe formele cele mai joase de relief, în depresiuni, luncile râurilor. Aceste asolamente pot fi cu ierburi perene sau numai cu plante furajere anuale (borceag, porumb pentru masă verde etc.).
I.5.3. Asolamente legumicole
Asolamentele legumicole se vor introduce având în vedere următoarele considerente:
culturile legumicole sunt mari consumatoare de apă și, ca urmare, aceste asolamente se amplasează pe terenuri cu surse de apă pentru irigat;
întrucât aceste culturi necesită multă muncă, iar producția este foarte mare , asolamentele legumicole vor fi amplasate în apropierea arterelor de circulație și de centrele populate;
solurile cele mai potrivite sunt cele afânate, profunde, lutoase, luto-nisipoase; nu sunt indicate solurile greu permeabile;
pentru culturile legumicole se aplică cantități mari de îngrășăminte organice ; ca urmare, trebuie să existe posibilități ca acestea să fie procurate ușor;
foarte multe specii legumicole aparțin aceleiași familii și au boli și dăunători comuni; de aceea, la alcătuirea rotaților se va avea în vedere ca speciile din aceeași familie să nu vină în același loc decât după minimum 3 ani;
în asolamentele legumicole se folosesc sole combinate, iar la gruparea plantelor se va avea în vedere felul nutriției, fertilizarea, durata de vegetație, lucrările de îngrijire; în ciclul următor al rotației fiecare plantă va ocupa o parte a solei diferită de cea ocupată în ciclul anterior;
asolamentele legumicole sunt intensive și în mod frecvent cuprind culturi succesive;
este recomandabil ca asolamentele legumicole să cuprindă în structură și ierburi perene, chiar și numai ca solă săritoare, întrucât numărul mare de lucrări, irigarea și trecerile repetate cu mașinile pe câmp conduc la degradarea însușirilor solului, iar cultivarea ierburilor perene ajută la menținerea și chiar sporirea fertilității solului.
Exemple:
1 tomate de toamnă; 2 ceapă + usturoi; 3 morcov + păstârnac; 4 varză de toamnă.
1 orz cultura a I-a; fasole verde + salată cultura a II-a; 2 varză de toamnă; 3 morcov + pătrunjel + păstârnac; 4 mazăre cultura I; castraveți de toamnă + varză roșie cultura a II-a; 5 tomate de vară.
I.5.4. Asolamente cu ierburi perene
Se numesc astfel deoarece în rotația culturilor participă și ierburile perene:
leguminoase: lucernă, trifoi, sparcetă;
graminee (golomăț, obsigă, firuță etc.).
Exemple de scheme de rotații cu lucernă:
1-3 lucernă; 4 prășitoare; 5 cereale de toamnă; 6 prășitoare;
1-3 lucernă; 4-5 prășitoare; 6 cereale.
Asolamentele cu lucernă se practică în fermele de bovine. Lucerna poate fi amestecată și cu graminee perene. Asolamentele de mai sus pot fi încadrate în grupa asolamentelor furajere sau mixte. Cultura rămâne 3-4 ani în cultură. În aceste condiții, rotația se face numai pe celelalte sole. Asolamentul de acest fel se numește și asolament cu solă săritoare.
I.5.5. Asolamente mixte
Această grupă cuprinde atât plante specifice asolamentelor din cultura mare, cât și plante pentru furaj sau legumicole. Ele se organizează acolo unde condițiile nu permit organizarea de asolamente specializate; în funcție de ponderea grupelor de culturi pe care le cuprind aceste asolamente poartă denumirea: agricol-furajer, furajer-agricol, furajer-legumicol.
Exemplu: 1 leguminoase pentru boabe + plante tehnice; 2 cereale de toamnă + plante legumicole, cultură dublă; 3 prășitoare; 4 prășitoare.
I.5.6. Asolamente speciale
Asolamente pentru orez. Orezul necesită terenuri special amenajate ; în plus, se poate cultiva repetat 3-4 ani.
Exemple: 1-3 lucernă; 4-6 orez; 1-3 orez; 4 cultură pentru îngrășământ verde; 5-6 orez.
Asolamente pentru plante medicinale. Plantele medicinale se cultivă pe suprafețe mai mici și prezintă particularități deosebite de cultură. Ele pot fi:
anuale (coriandru, muștar, mac etc.);
bienale (salvia, fenicul, menta, degețel, chimion);
perene (levănțica, revent, rozmarin etc.).
Asolamentele cu plante medicinale sunt, de cele mai multe ori, mixte.
Exemplu:1 cereale de primăvară sau toamnă + trifoi cultură ascunsă; 2 trifoi; 3-4 plante medicinale bienale; 5 cartofi; 6 plante medicinale anuale; 7 porumb; 8 solă săritoare cu plante medicinale perene.
Asolamentele pe terenurile în pantă se organizează cu scopul de a preveni eroziunea solului. Amplasarea solelor se face paralele cu latura lungă. Structura culturilor se corelează cu panta terenului; pe măsură ce panta crește sporește și ponderea culturilor bune protectoare.
I.6. Organizarea asolamentelor în diferite zone climatice
În alegerea succesiunii culturilor pe aceeași solă trebuie respectate prioritar câteva reguli:
alternarea culturilor mari consumatoare de apă și substanțe nutritive cu culturi cu perioadă scurtă de vegetație sau cu ritmul absorbției substanțelor nutritive mai scăzut;
realizarea de succesiuni de culturi care să permită evitarea bolilor, buruienilor și dăunătorilor comuni;
reconsiderarea unei verigi de rotație sau chiar a unei rotații scurte, datorită aplicării unor erbicide cu remanență, cum sunt clorsulfuron 15 g/ha primăvara, imazetapir peste 75 g s.a/ha și atrazin peste 2-2,5 kg s.a./ha. De exemplu, la grâul erbicidat cu 15 g/ha clorsulfuron, culturile duble de porumb, soia, floarea soarelui trebuie evitate ,(Guș P și colab,1998).
în condiții de irigare, datorită gradului de intensivizare ridicat va fi acordată mai multă atenție culturilor foarte bune premergătoare (mazăre, fasole, plante furajere); se vor evita succesiunea de trei cereale grâu-orz-porumb sau grâu-porumb-porumb, datorită riscului răspândirii fusariozei.
În condiții de îmburuienare puternică cu costrei în zonele de sud se recomandă succesiunea: grâu-grâu-orz-porumb-floarea soarelui.
În zona de sud a țării se recomandă organizarea unor asolamente tipice, cum sunt cele cu cereale și plante tehnice și asolamente cu solă săritoare. În unitățile mari se recomandă folosirea mai multor tipuri de asolamente.
În zonele mai umede se recomandă introducerea în asolamente a trifoiului datorită însușirilor sale ameliorative asupra solului.
Organizarea asolamentelor este parte componentă a acțiunii de organizare a teritoriului. Organizarea teritoriului este prima problemă care trebuie rezolvată în oricare exploatație agricolă (fermă individuală, asociații, societăți comerciale) și ea determină direcțiile și succesul dezvoltării ulterioare a acesteia. Pe scurt, principalele etape sunt următoarel(Budoi Gh și Penescu A,1996):
1. Delimitarea masivelor de teren pe categorii de folosință (arabil, plantații de pomi și vie, pășuni și fânețe, păduri, lacuri etc.) și apoi sistematizarea teritoriului în ansamblul zonei, încadrarea lucrărilor de îmbunătățiri funciare. Stabilirea categoriilor de folosință a terenurilor se face după mai multe criterii:
cele mai multe cerințe sunt pentru terenul arabil, considerat ca o categorie superioară de folosință;
fiecare masiv de teren trebuie apreciat din punct de vedere al pretabilității lui pentru o anumită folosință în scopul obținerii unui randament maxim;
menținerea echilibrului ecologic, modul de folosire a terenului trebuie să asigure prevenirea eroziunii solului, a inundațiilor, poluării etc.
2. Structura culturilor se stabilește în funcție de mai mulți factori:
plantele ce vor trebui să satisfacă cerințele economiei naționale, aprovizionarea populației, industriei de prelucrare, exportul și să asigure venituri mari fermierilor;
condițiile de sol și climă și modul în care acestea satisfac cerințele plantelor reprezintă criteriul de bază în stabilirea culturilor;
satisfacerea nevoilor locale (ale populației sau industriei locale – fabrici de ulei, zahăr, conserve) ;
existența căilor de comunicație condiționează eficiența culturilor legumicole și a unor culturi tehnice și furajere la care producțiile sunt de mare volum și greutate, iar multe dintre ele perisabile;
forța de muncă și baza tehnică trebuie să asigure executarea la timp și de calitate a tuturor lucrărilor pentru plantele care urmează a fi cultivate;
asigurarea ritmică cu furaje a sectorului zootehnic;
un număr mare de culturi care să asigure o rotație rațională, din care să nu lipsească plantele care contribuie la menținerea și creșterea fertilității solului;
variația mai mare a speciilor de plante în asolament, precum și a soiurilor și hibrizilor pentru aceeași plantă de cultură contribuie le evitarea sau compensarea efectului unor calamități naturale: secetă, grindină, îngheț, furtună. Și în caz că se înregistrează aceste calamități, pagubele vor fi mai mici deoarece culturile diferite se găsesc în diferite faze de vegetație.
variație mai mare a plantelor de cultură asigură evitarea vârfurilor de muncă și folosirea rațională a forței de muncă. Produsele sunt livrate ritmic, asigurându-se și încasări ritmic.
3. Stabilirea sistemului de asolamente. Într-o exploatație agricolă, îndeosebi în cele cu suprafețe mari, se pot organiza mai multe asolamente. În exploatațiile mici se organizează un singur asolament. Într-un asolament se încadrează suprafețe de teren cu sol cât mai omogen din punct de vedere al fertilității, reliefului, adâncimea apei freatice.
În primul rând se delimitează terenul pentru asolamentul legumicol care trebuie să fie cu sol cu textură mai ușoară, afânat, profund, aproape de sursele de apă, cu posibilități de irigare , pentru asolamentele furajere se repartizează teren aproape de fermele de animale și cu posibilități de irigare.
4. Numărul, forma și mărimea solelor
Din punct de vedere agrotehnic, organizatoric și al eficienței economice cele mai mari avantaje le au asolamentele cu 4-6 sole.
Forma solelor trebuie să permită folosirea cu eficiență maximă a mijloacelor mecanice. Cea mai potrivită fermă este cea dreptunghiulară cu lungimea de 1000-2000 m, cu un raport aproximativ între lungime și lățime de 3:1. În condițiile unui teren deja amenajat pentru irigat, suprafața solelor este mai mică fiind condiționată de amenajarea pentru irigare, metoda de irigare, caracteristicile instalației de udare și durata de revenire.
Mărimea solelor poate fi de: 5-50 ha pentru asolamentele legumicole; 10-100 ha pentru asolamentele furajere; 20-200 ha pentru asolamentele agricole.
Cifrele de mai sus sunt orientative, ca regulă generală, suprafețele mari prezintă avantaje.
În zona colinară, aproape întotdeauna, din cauza neuniformității reliefului, a diferitelor restricții (văi, canale, căi ferate, diguri etc.) sola este formată din câteva parcele. Pe cât posibil, parcelele vor fi apropiate, de formă regulată, cu laturi paralele.
Pe terenurile în pantă, parcelele se trasează cu latura lungă de-a lungul curselor de nivel. Pe terenurile cu pantă mijlocie suprafața optimă a solei este de 10-100 ha; dacă panta este mai mare de 18% suprafața optimă a solei este de 5-30 ha.
Pe terenurile amenajate cu stații de punere sub presiune se recomandă ca parcela să fie deservită pe întreaga suprafață de aceeași stație de pompare și de aceeași antenă.
I.7. Introducerea asolamentului. Asolamentul de tranziție. Modificarea asolamentului
Pentru introducerea asolamentului este necesară cunoașterea istoriei solelor cu privire la planta premergătoare, lucrările solului executate anterior (afânare adâncă, arătură adâncă), erbicide utilizate, îngrășăminte folosite.
Introducerea asolamentelor noi se face în maxim doi ani, ținând seama de scopul asolamentului și regimul juridic al terenului (Guș P și colab,1998).
Când scopul asolamentului nu este unul special și pe el nu există ierburi perene, asolamentul poate fi început încă din primăvară.
Când pe teren există ierburi perene care se pot desființa, această operațiune se va face vara, primăvara urmând o cultură prășitoare. Când cultura perenă este în primii ani ea se încadrează în asolament ca solă săritoare.
Dacă pe anumite suprafețe s-au folosit erbicide cu efect remanent vor fi cultivate plante care suportă efectul remanent .
Regimul juridic al terenului impune ca pe suprafețele luate în arendă, durata de rotație a culturilor să se încheie înainte sau cel târziu în ultimul an de arendare.
Asolamentul introdus trebuie respectat. Modificarea, dacă se impune, este recomandat să se facă numai în succesiunea culturilor și cu plante din aceeași grupă. Nu este indicată modificarea numărului de sole și a suprafeței acestora.
Cauze care impun modificarea asolamentelor: schimbarea destinației terenului; introducerea de noi culturi ca urmare a cererii pieței și care nu se pot cultiva în rotațiile inițiale; introducerea unor tehnologii convenționale și neconvenționale; apariția unor factori naturali care afectează terenul (alunecări, colmatări, salinizări secundare).
Asolamentul de tranziție este rezultatul adoptării planului de cultivare la cerințele pieței. Realizarea asolamentelor de tranziție presupune aplicarea regulilor de rotație și accentuarea următoarelor elemente (Guș P și colab,1998):stabilirea culturilor cu influențe asemănătoare asupra fertilității solului; alegerea erbicidelor fără remanență sau cu remanență redusă; stabilirea dozelor de îngrășăminte corespunzător randamentelor planificate și realizate, stării de aprovizionare a solului cu elemente nutritive, dozelor de îngrășăminte aplicate în anii anteriori în solele în care se desfășoară tranziția, precum și condițiile climatice ale anilor.
I.8. Eficiența economică și energetică a asolamentelor
Rezultatele obținute de Pintilie și colab., citați de Guș P. și colab., 1998, evidențiază o rată a profitului de 6 ori mai mare în rotația grâu-porumb comparativ cu monocultura de grâu și de 2,8 ori mai mare decât în monocultura de porumb. Practicarea asolamentelor cu mazăre a determinat o creștere a ratei profitului de 8,9 ori față de monocultura de grâu și de 3,8 ori față de monocultura de porumb. Introducerea în asolament a lucernei, respectiv a trifoiului a determinat creșterea ratei profitului, astfel: prezența lucernei în asolament a determinat o rată a profitului de 13,2 ori mai mare decât în cazul monoculturii de grâu și de 5,7 ori mai mare decât în cazul monoculturii de porumb; în cazul asolamentului cu trifoi rata profitului a crescut de 14,8 ori față de monocultura de grâu și de 6,3 ori față de monocultura de porumb. Rotația are și o eficiență energetică mai mare decât cea înregistrată în monoculturile de grâu și porumb.
I.9. Registrul cu istoria asolamentului
Evidența tuturor lucrărilor executate, cu înscrierea datei și a indicilor de executare (adâncimea de executare a arăturii, tipurile și dozele îngrășăminte și pesticide, lucrările de îngrijire) sunt de mare folos. Acestea servesc la evaluarea eficacității tehnologiilor aplicate, la justificarea producțiilor obținute în fiecare an, la stabilirea cauzelor unor greșeli și evitarea repetării lor, la perfecționarea tehnologiilor în mod diferențiat pe sole sau parcele de teren, pentru plantele de cultură și chiar pentru soiurile și hibrizii acestora. O astfel de evidență este importantă pentru toți cei care conduc procesul de producție, întrucât nu se pot memora toate datele din anii trecuți; ea este de mare importanță și în cazul în care specialiștii își schimbă locul de muncă, servind celor care urmează pentru a dirija corect procesul de producție (Budoi Gh și Penescu A,1996).
Toată evidența amintită mai sus se ține într-un registru. În prima parte a registrului se înscriu principalele date referitoare la organizarea asolamentului, numărul de sole și suprafața acestora, însușirile solului (tipul de sol, conținutul de humus, pH, indicii fizici și hidrofizici, gradul de aprovizionare cu elemente nutritive), datele medii climatice, rotația culturilor etc. În partea a doua a registrului se rezervă mai multe file pentru fiecare solă. Anual aici se înregistrează planta de cultură, data și indicii de executare pentru toate lucrările agricole, eventualele accidente care s-au ivit pe parcursul vegetației, recoltarea și producțiile obținute. În anii în care pe sola respectivă se cultivă mai multe plante, înregistrările se fac separat, pe file diferite pentru fiecare cultură. Menținerea evidenței tuturor lucrărilor executate este o obligație a fiecărui fermier.Un registru al asolamentului pe calculator este posibil.
Capitolul II
CULTURA GRÂULUI
II.1. Importanță. Compoziția chimică
II.1.1. Importanță
Grâul este una dintre cele mai importante cereale și planta care ocupă pe glob cele mai mari suprafețe. Suprafețele întinse pe care este semănat, precum și atenția de care se bucură se datoresc: conținutului ridicat al boabelor în hidrați de carbon și proteine și raportului dintre aceste substanțe, corespunzător cerințelor organismului uman; conservabilității îndelungate a boabelor și faptului că pot fi transportate fără dificultate; faptului că planta are plasticitate ecologică mare, fiind cultivată în zone cu climate și soluri foarte diferite; posibilităților de mecanizare integrală a culturii
Grâul este cultivat în peste 100 de țări și reprezintă o importantă sursă de schimburi comerciale. Boabele de grâu sunt utilizate îndeosebi pentru obținerea făinei, destinată fabricării pâinii, aliment de bază pentru un număr mare de oameni (după unele statistici, 35 – 40% din populația globului) și furnizează circa 20% din totalul caloriilor consumate de om. De asemenea, boabele de grâu sunt folosite pentru fabricarea pastelor făinoase, precum și ca materie primă pentru alte produse industriale foarte diferite (amidon, gluten, alcool etilic, bioetanol utilizat drept carburant).
Tulpinile (paiele) rămase după recoltat au utilizări multiple: materie primă pentru fabricarea celulozei; așternut pentru animale; nutreț grosier; îngrășământ organic, încorporate ca atare în sol, imediat după recoltare, sau după ce au fost supuse unui proces de compostare.
Tărâțele – reziduuri de la industria de morărit – sunt un furaj concentrat deosebit de valoros, bogat în proteine, lipide și săruri minerale.
Boabele de grâu pot reprezenta și un furaj concentrat foarte apreciat, superior porumbului, sub aspectul valorii nutritive, al prețului și chiar ca productivitate. Folosirea boabelor de grâu ca furaj este mai puțin răspândită la noi, dar este mult extinsă în majoritatea țărilor mari producătoare de grâu.
Sub aspect agronomic, cultura grâului oferă avantajul că este integral mecanizată. Totodată, grâul este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturile, deoarece părăsește terenul devreme și permite efectuarea arăturilor încă din vară. Ca urmare, după grâu poate fi semănată, în principiu, orice cultură agricolă. După recoltarea soiurilor timpurii de grâu pot fi amplasate unele culturi succesive.
II.1.2. Compoziția chimică
În compoziția bobului de grâu predomină glucidele: 62-75% din masa proaspătă a bobului – formate în proporție de peste 90% din amidon, iar restul fiind dextrine și alte glucide mai simple. Glucidele sunt acumulate, în principal în endosperm.
Substanțele proteice reprezintă în mod obișnuit 10-16% din masa bobului (cu limitele între 8 și 24%) și sunt situate în cea mai mare parte spre părțile periferice ale bobului (învelișuri, stratul cu aleuronă), în embrion și scutellum.
Cantitatea și compoziția proteinelor dau calitatea nutritivă a bobului. Acumularea proteinelor în bob depinde de o serie de factori, cum ar fi: specia de grâu, soiul, condițiile climatice, fertilitatea naturală a solului și dozele de îngrășăminte cu azot folosite. Dintre acești factori, condițiile climatice au un rol deosebit de important, în climatele secetoase și calde, acumularea proteinelor în bob este favorizată; pe de altă parte, perioada de formare și umplere a boabelor este mai scurtă, coacerea este grăbită și ca urmare, procentual, proteinele reprezintă mai mult din compoziția bobului. Din contră, în climatele umede și răcoroase este favorizată acumularea hidraților de carbon; totodată, perioada de formare a boabelor este mai lungă, ceea ce conduce la acumularea unor cantități mai mari de amidon. De asemenea, în condiții de irigare, conținutul boabelor de grâu în substanțe proteice este mai scăzut.
Proteinele din bobul de grâu sunt constituite, în primul rând, din prolamine (4-5 g/100 g boabe, predominând gliadina) și gluteline (3-4 g/100 g, predominând glutelina) și mai puțin din albumine (0,3 – 0,5 g/100 g, în principal leucosina) și globuline (0,6 – 1,0 g/100 g, mai ales edestina).
Proteinele din bobul de grâu formează, în principal, glutenul, un amestec de substanțe proteice care ocupă spațiul dintre grăunciorii de amidon din endosperm și care, după măcinat, în faină, înglobează grăunciorii de amidon. Prin adăugare de apă, glutenul formează filamente și membrane coloidale care vor reține bulele de dioxid de carbon în procesul de creștere a aluatului și dau aluatul pufos.
Boabele de grâu „durum”, destinate fabricării pastelor făinoase, conțin o cantitate mai mare de proteine și gluten, dar glutenul are o calitate inferioară pentru panificație; în schimb, este foarte potrivit pentru fabricarea pastelor făinoase, având stabilitate mare la fiert, datorită filamentelor de proteină foarte rezistente.
Lipidele. Reprezintă 1,8 – 2,6% în compoziția bobului și sunt acumulate, în special, în embrion și în stratul cu aluronă. Uleiul din germeni de grâu aparține grăsimilor vegetale nesaturate, este bogat în vitamina E și constituie obiect de comerț.
Celuloza.Se află în cantitate de 2,0 – 3,5%, prezentă în primul rând în învelișurile bobului (pericarp).
Substanțele minerale sunt reprezentate de un număr mare de elemente chimice (K, Ca, Mg, Si, Na, Cu, Mb, Mn) au o pondere de 1,5 -2,3%, aflându-se spre părțile periferice ale bobului.
În sfârșit, bobul de grâu conține și vitamine din complexul B (B1, B2, B5, B6) și vitamina PP.
Valoarea biologică a proteinelor din boabele de grâu este ridicată, deoarece acestea conțin toți cei 30 aminoacizi esențiali, pe care organismul uman nu-i poate sintetiza. Totuși, un impediment îl constituie conținutul redus al boabelor de grâu în lizină și triptofan.
Calitatea grâului este determinată de compoziția chimică a boabelor și se apreciază în funcție de diversele utilizări ale acestora pentru pâine, paste făinoase, biscuiți etc. Indiferent de utilizare, grâul trebuie să posede însușiri bune de morărit, adică la măcinat tărâțele să se separe ușor de făină care prin prelucrare să dea o pâine de calitate, având coaja rumenă, fără crăpături, cu miezul afânat și elastic (cu pori fini și uniformi), fiind gustoasă și plăcut aromată.
În România se pot produce grâne din clasa A în stepa de sud și grâne din clasa B în toate zonele de silvostepă. (Vârban D.I., 2008)
II.2. Răspândire
Grâul se caracterizează printr-o mare plasticitate ecologică (fig. 2.1.), ceea ce îi permite să fie cultivată pe toate continentele, între 66° latitudine nordică și 45° latitudine sudică, de la nivelul mării și până la 3.000 – 3.500 m altitudine (în zona Ecuatorului) (Bîlteanu Gh., 1991).
Fig. 2.1. Aria de răspândire a grâului pe glob
(după R.Peterson, citat de Gh.Bîlteanu, 1974).
În ultimele decenii, suprafețele cultivate au depășit an de an 200 milioane ha, în anul 2006 a fost de 216.100 mii ha, iar producțiile au sporit semnificativ ca urmare a introducerii în cultură a unor soiuri mai productive și a perfecționării tehnologiilor de cultivare. Paralel cu creșterea populației globului, de-a lungul timpului, suprafețele cultivate și producțiile de grâu au cunoscut o evoluție ascendentă (după F.A.O., 2006 citat de Vârban D.I, 2008).
Dintre continente cea mai mare suprafață cultivată o are (45,8 % din suprafața mondială), urmată de Europa (25,9%) și America de Nord (14,3%) (după FAO, 2006). Țările mari cultivatoare și, în același timp, exportatoare de grâu sunt: , , Federația Rusă, S.U.A, , , și . Mari importatoare de grâu sunt Brazilia, Japonia, Coreea de Sud și țările din fosta URSS. (Vârban D.I, 2008).
România se numără printre țările europene mari cultivatoare de grâu.
II.3.Sistematică. Origine. Soiuri
II.3.1. Sistematică
Grâul face parte din clasa Liliopsida (Liliatae, Monocotyledonopsida), ordinul Poales (Graminalis), familia Poaceae (Gramineae), tribul Triticeae, genul Triticum care cuprinde mai multe specii cultivate sau sălbatice, având bobul golaș sau îmbrăcat și rahisul flexibil sau fragil.
Genul Triticum cuprinde un mare număr de forme sălbatice (primitive) sau cultivate (evoluate), clasificate diferit de-a lungul timpurilor pe baza anumitor criterii. In prezent, este acceptată și utilizată mai frecvent clasificarea genetică (după numărul de cromozomi), concepută de N. Vavilov în anul 1935 și modificată de J. Mac Key în 1963.
Formele evoluate au rezultat prin încrucișarea între diferite specii, cultivate și spontane.
Grupa diploidă (2n = 14 cromozomi). Cuprinde forma sălbatică Triticum monococcum ssp. boeoticum și forma cultivată Triticum monococcum ssp. monococcum („alacul”). Alacul este una dintre cele mai vechi plante cultivate ale omenirii, semnalată încă din neolitic în Europa Centrală; în prezent este pe cale de dispariție. Se caracterizează prin boabe care rămân „îmbrăcate” după treierat și care dau o faină albă bogată în gluten.
Grupa tetraploidă (2n = 28 cromozomi). Se apreciază că a rezultat prin încrucișarea spontană a grânelor diploide cu specia spontană Aegilops speltoides, Forma sălbatică din această grupă este Triticum turgidum ssp. dicoccoides, iar formele cultivate sunt numeroase.
Triticum turgidum ssp. dicoccum („tenchi” cultivat) a fost principala cereală a vremurilor vechi (Egipt, ); din cauza pretențiilor sale față de căldură a fost înlocuit, treptat, începând încă din epoca bronzului, de speciile hexaploide. În prezent este cultivat sporadic în țări din Asia Mică, în și în Etiopia. Bobul rămâne îmbrăcat după treierat și este sticlos, bogat în proteine.
Triticum turgidum ssp. turgidum conv. durum (grâul „durum”) a provenit din tenchi, prin mutații. Era cultivat încă de pe vremea Imperiului Roman, alături de tenchi. Se caracterizează prin cerințe mari față de căldură și rezistență la secetă, dar este sensibil la ger. Are forme de toamnă și de primăvară. În prezent este cultivat pe circa 9% din suprafața mondială cu grâu, cu precădere în zonele ceva mai calde. Este excelent pentru producerea pastelor făinoase.
România cultivă suprafețe restrânse cu grâu „durum”, evaluate în ultimele decenii la sub 1% din suprafața totală semănată cu grâu (sub 100 mii hectare), fiind dependentă de importuri pentru acoperirea consumului intern de paste făinoase.
Grupa hexaploidă (2n = 42 cromozomi). A provenit prin încrucișarea spontană a grânelor tetraploide cu specia sălbatică Aegilops squarrosa. Forma sălbatică nu este cunoscută, în schimb, în această grupă sunt cuprinse mai multe specii cultivate, unele deosebit de importante.
Triticum aestivum ssp. vulgare (grâul „comun” sau „grâul pentru pâine”) este semănat pe circa 90% din suprafața mondială cultivată cu grâu.
II.3.2.Originea grâului
În urma expedițiilor științifice și studiilor sale, Vavilov N. a identificat pentru grâu patru centre de-origine (după Bîlteanu Gh. 1991): centrul asiatic central (India de Nord-Vest, Afganistan, Tadjikistan, Uzbekistan), din care provine specia Triticum aestivum, cu subspeciile vulgare, compactum si sphaerococcum; centrul din Orientul Apropiat (interiorul Asiei Mici, Iran, Transkaukazia, munții din Turkmenia), din care provin T. aestivum, ssp. vulgare și ssp. macha, T. monococcum, T. turgidum ssp. turgidum conv. durum și conv. turgidum, T. carthlicum și T, timopheevi, centrul abisinian (Etiopia și o parte din Somalia), din care provin T. turgidum ssp. turgidum conv. durum și conv. turgidum, T. turgidum ssp. polonicum, centrul mediteranean (teritoriile din bazinul mediteranean) din care provin T. turgidum ssp. turgidum conv. durum, T. turgidum ssp. dicoccum și ssp- polonicum, T. aestivum ssp. spelta.
II.3.3. Soiuri cultivate
Sortimentul de soiuri de grâu din catalogul oficial cuprinde forme care aparțin în mare majoritate varietății „erythrospermun”. Aceste soiuri se caracterizează printr-un potențial de producție de 9-10 tone boabe/ha, rezistență la cădere, ger, iernare, secetă și boli, valoare nutritivă și tehnologică a boabelor, stabilitate a recoltelor (tabel 2.1).
Se apreciază că există în cultură peste 10.000 varietăți și soiuri (după unele păreri ar exista circa 20.000 soiuri), de toamnă și de primăvară. Pe plan mondial, cea mai mare parte din suprafața semănată cu grâu (circa 70%) este ocupată cu grâu de toamnă, iar restul cu grâu de primăvară. În unele regiuni ale globului, grâul de toamnă nu suportă temperaturile scăzute din timpul iernii și degeră, sau planta nu rezistă în cazul în care stratul de zăpadă acoperă solul o perioadă îndelungată (chiar peste 6 luni). In asemenea condiții, se seamănă grâu de primăvară, care poate ajunge la maturitate în perioada scurtă a verii; în țările fostei URSS, grâul de primăvară se seamănă pe circa 74% din suprafața totală cultivată, cu grâu, iar în Canada pe 94% din suprafața cu grâu (după Bîlteanu Gh., 1991).
În țara noastră, grâul de toamnă ocupă 99% din suprafața totală ocupată cu această plantă; grâul de primăvară se cultivă pe suprafețe restrânse, în zone submontane și unele depresiuni intramontane.
Tabel 2.1.
Principalele soiuri de grâu înscrise în catalogul oficial
II.4. Particularități biologice
Grâul (fig. 2.1.) este o cereală păioasă, care în dezvoltarea ei ontogenetică trece prin mai multe faze de vegetație; perioada de vegetație a grâului de toamnă durează, în condițiile din noastră, circa 9 luni (270 – 290 zile).
În sol, semințele de grâu germinează numai dacă au parcurs repausul seminal, al cărui durată diferă în funcție de soi, existând soiuri fără repaus seminal, cu repaus foarte scurt (sub 10 zile), cu repaus mijlociu (30-45 de zile) și soiuri cu repaus lung (peste 45 de zile). Soiurile fără repaus sau cu repaus seminal foarte scurt nu se recomandă să se cultive în zone bogate în precipitații la recoltare, deoarece prezintă pericolul încolțirii boabelor în spic sau imediat după recoltare dacă umiditatea lor este ridicată.
Fig. 2.1. Grâul
http://www.ebaomonthly.com/ebao/e027/Wheat_1_TriticumAestivumL.jpg
Trecerea embrionului de la viața latentă la viața activă începe cu absorbția apei (40-50 % din masa bobului uscat), la temperatură mai mare de 1° C când enzimele transformă substanțele de rezervă complexe din endosperm (amidon, proteine, grăsimi) în substanțe cu moleculă mai simplă (glucoză, aminoacizi, acizi grași și glicerină) care sunt transferate embrionului prin intermediul scutellumului.
La nivelul celor două vârfuri de creștere, mugurașul și radicula, urmează diviziunea celulară. Protejată de coleoriză, radicula străbate învelișurile bobului și pătrunde în sol marcând momentul încolțirii, iar mugurașul, protejat de coleoptil, sparge învelișul seminței, se alungește spre suprafața solului, fiind străbătut de vârful primei și marchează momentul răsăririi. (fig.2.2.)
Ritmul încolțirii semințelor, respectiv durata germinației și răsăririi în câmp, este dependent de temperatura și umiditatea patului germinativ. Viteza germinației crește de la temperatura minimă la cea optimă. Temperatura minimă de germinație a semințelor este de 1-3° C, cea optimă este cuprinsă între 20-25° C, iar maxima 28-32° C. (Muntean L.S. și col., 2008)
La temperatura de 12-14° C și umiditate optimă (circa 60 % din capacitatea de câmp) la adâncimea de încorporare a seminței (4-6 cm), germinarea și răsărirea grâului au loc în 8-11 zile, perioadă în care se realizează o sumă a gradelor de temperatură de 115-130° C.
Fig. 2.2. Morfologia germinației bobului de grâu
bobul; 2- coleoptilul, 3- coleoriză, 4- rădăcină primară, 5 – rădăcini secundare embrionare, 6- rădăcini embrionare cu sol reținut de perișorii radiculari; 7 – prima frunzuliță (după Bîlteanu Gh., 1989)
Înrădăcinarea. Grâul de toamnă emite, în general, 3 rădăcini embrionare, iar cel de primăvară 5, dar numărul diferit de rădăcini ce se formează (cu limite între 2-8) depinde de mărimea embrionului, boabele cu embrionul mai mare emițând mai multe rădăcini embrionare (după Nosatovski A.I., 1950, citat de Săulescu N., 1965).
Sistemul radicular al grâului se află în cea mai mare parte (60-70 %) în stratul arabil al solului, unele rădăcini putând ajunge până la 1,5-2 m adâncime. Sistemul radicular atinge dezvoltarea maximă la înspicare, dar în condiții de apă și hrană suficientă în sol poate continua creșterea și în perioada formării boabelor, iar la sfârșitul perioadei de vegetație reprezintă 8-10 % din masa întregii plante.
Rădăcina grâului este mai slab dezvoltată și cu capacitate de absorbție mai redusă decât cea a secarei și ovăzului, dar întrece din acest punct de vedere orzul. Dezvoltarea sistemului radicular depinde de textura, structura și umiditatea solului, precum și de gradul de aprovizionare al acestuia în elemente nutritive.
Înfrățirea grâului. Toamna, la circa 12-15 zile de la răsărire, după formarea celei de a treia frunze, când temperatura este de 12-15°C, începe înfrățirea plantelor de grâu care continuă până la intrarea ia iarnă, iar uneori și iarna când temperatura aerului și solului depășește 0° C (în “ ferestrele iernii”). Unii dintre frați se formează primăvara, dar aceștia, de regulă, rămân neproductivi (“frați de poală”).
Grâul are o bună capacitate de înfrățire, iar la intrarea în iarnă este de dorit ca plantele de grâu să aibă 2-3 frați și 3-5 .
În condițiile climatului continental din țara noastră, cu ierni aspre și lungi, procesul este întrerupt pe perioada sezonului rece, iar înfrățirea încă din toamnă prezintă o mare importanță pentru sporirea rezistenței plantelor la ger. Frații își formează rădăcini proprii și contribuie la o mai bună nutriție și la acumularea substanțelor de rezervă în nodul de înfrățire, mărind rezistența plantei la iernare. La un semănat întârziat, înfrățirea continuă primăvara în primele 2-3 săptămâni de la pornirea în vegetație dar este mai puțin abundentă decât înfrățirea de toamnă.
Adâncimea de semănat influențează adâncimea la care se formează nodul de înfrățire.
Capacitatea de înfrățire a grâului este o însușire ereditară influențată mult de condițiile de vegetație, așa după cum s-a prezentat la biologia cerealelor. Având un grad de înfrățire mai redus, soiurile actuale, intensive, de mare productivitate, trebuie semănate în epoca optimă și la densități mai mari care să permită realizarea a 500-600 spice/m2 pentru ca producția să se formeze îndeosebi pe seama tulpinii principale.
Călirea grâului. În lunile octombrie, noiembrie și decembrie, odată cu înrădăcinarea și înfrățirea, plantele de grâu parcurg un proces de pregătire, de adaptare la temperaturi scăzute, denumit procesul de “călire”. Procesul durează 40-50 de zile după răsărire și constă în acumularea în celule (mai ales la nivelul nodului de înfrățire) a unor cantități mari de glucide, cu rol deosebit de important în protejarea coloizilor din protoplasmă, și în concentrarea sucului celular prin deshidratarea organelor plantei. Această perioadă cuprinde două faze.
Prima fază a procesului de călire, durează 15-20 zile când plantele sunt în faza de înfrățire, are loc acumularea în țesuturi a zaharurilor (zaharoză, glucoză etc.), în prezența luminii, în zile însorite, cu temperaturi de 10-15°C care favorizează asimilația clorofiliană și la temperaturi scăzute (0-6°C) în timpul nopții când consumul de asimilate prin respirație este scăzut. Plantele de grâu care au parcurs prima fază a procesului de călire pot rezista până la –12° C (la nivelul nodului de înfrățire).
Odată cu scăderea temperaturii sub 0° C (până la –2° C …-10° C), în a doua fază, plantele elimină din celule cantități însemnate de apă prin transpirație și prin înghețarea ei în spațiile intercelulare, mărindu-se concentrația sucului celular și rezistența la îngheț. Această fază durează 17-28 zile și la sfârșitul ei plantele pot suporta temperaturi de până la –20° C …-23° C, la nivelul nodului de înfrățire.
La grâul de toamnă, rezistența la ger este cu atât mai mare cu cât plantele conțin o cantitate mai ridicată de zaharuri și substanțe proteice și o cantitate mai mică de apă la intrarea în iarnă. Pentru a intra în iarnă bine călit, grâul are nevoie de la răsărire de 40-50 zile de vegetație și în funcție de aceasta se stabilește și data semănatului.
Perioada de vegetație din timpul iernii. O parte însemnată din vegetația grâului se desfășoară în perioada de iarnă când procesele vitale din plante sunt mult încetinite din cauza temperaturilor scăzute. Este dificil de precizat momentul trecerii plantelor de grâu în perioada de „repaus de iarnă” cum este definită de unii autori sau în perioada de „cripto-vegetație” („vegetație ascunsă”) cum o denumesc cercetătorii italieni (Gh. Bîlteanu, 1974). Pentru condițiile din țara noastră, în anii normali această trecere are loc între 5-10 decembrie în Transilvania și jumătatea de nord a Moldovei, între 10-20 decembrie în sudul și vestul țării și chiar în a treia decadă a lunii decembrie în sud-estul Dobrogei (Berbecel O., 1970).
Pe timpul iernii continuă cu o intensitate foarte redusă unele procese fiziologice: absorbția azotului chiar la temperaturi de 0° C (după Spaldon E., 1970, citat de Bîlteanu Gh., 1989) și procesul de fotosinteză. Fertilizarea suplimentară de iarnă cu azot, în corelație cu etapele de organogeneză și cu starea de vegetație a grâului, conduce la o dezvoltare corespunzătoare a elementelor de productivitate și la pornirea mai timpurie în vegetație a plantelor în primăvară.
În perioada sezonului rece, grâul de toamnă poate suferi unele pagube de iernare: degerarea, descălțarea, epuizarea, uscarea și sufocarea plantelor.
Perioada de regenerare a plantelor de grâu de toamnă în primăvară. Odată cu dezghețarea solului, plantele de grâu de toamnă își intensifică funcțiile vitale. În funcție de evoluția vremii, data la care plantele își reiau vegetația în primăvară este diferită de la un an la altul. Berbecel O., 1970, constată, pe baza datelor de mai mulți ani, că la noi în reluarea vegetației active a grâului de toamnă se produce între 10 februarie și 27 martie.
În primăvară, când se parcurg fazele de formare a paiului, de înspicare și de formare a bobului, grâul de toamnă are o creștere foarte intensă, acumulând în circa 90 de zile peste 95 % din biomasa totală, comparativ cu perioada octombrie-martie (ce reprezintă 2/3 din întreaga durată a perioadei de vegetație) când plantele formează numai 3 % din fitomasă. Zamfirescu N., 1977, evidențiază particularitățile formării biomasei la grâul de toamnă în primăvară. Până la înspicare (30 V), planta de grâu a acumulat 74,5 % din biomasa totală, iar în numai 40 de zile (în perioada 20 IV-30 V) a format 64,8 %. În cele 40 de zile înainte de înspicare, grâul are ritmul de creștere cel mai intens, plantele având nevoie de o mare cantitate de apă și elemente nutritive pentru diferențierea organelor de reproducere.
Alungirea paiului. Formarea tulpinii la grâul de toamnă începe primăvara după ce plantele au parcurs procesul de vernalizare. Durata fazei de formare a paiului este dependentă de factorii genetici, fiind mult influențată de factorii de vegetație: temperatura, umiditatea, lumina, regimul de nutriție etc. Soiurile timpurii au un ritm mai intens de creștere a paiului, iar temperaturile mai ridicate scurtează perioada de formare a tulpinii și a organelor de reproducere. În această fază, cerințele plantelor față de apă și față de elementele nutritive din sol sunt mari.
Paiul de grâu este format din 5-6 internoduri, având lungimea de 70-120 cm. Rezistența la cădere a paiului este caracter de soi, mult influențată de condițiile de vegetație. Soiurile cu talie scundă au rezistență mai mare la cădere, dar înălțimea paiului nu se corelează direct cu capacitatea productivă, în cultură existând soiuri cu paiul scurt dar cu potențial de producție ridicat. Odată cu alungirea paiului se dezvoltă aparatul fotosintetic.
Înspicarea și înflorirea. Faza de alungire a paiului se încheie odată cu apariția spicului din teaca ultimei .
În zonele secetoase, soiurile aristate depășesc producția soiurilor nearistate, dar în zonele mai umede aristele pot mări sensibilitatea la boli și cădere (după L.T. Evans, 1975, citat de Muntean L.S., 1993).
La câteva zile de la înspicare are loc înflorirea care se petrece atât ziua cât și noaptea, dar noaptea procesul este mai lent. În timpul zilei, înflorirea are două maxime, dimineața între orele 9-11 și după masă între orele 15-19. Un spic înflorește în 3-5 zile, iar un lan întreg în 6-7 zile.
Grâul este o plantă autogamă, polenizarea străină fiind foarte redusă. Alogamia este mai frecventă în zonele mai calde și secetoase și la soiurile timpurii. Seceta și insuficiența elementelor nutritive din sol în această perioadă poate duce la sterilitatea spiculețelor de la baza și vârful spicului.
Formarea și coacerea bobului. Formarea bobului începe imediat după fecundare și în funcție de soi și de mersul vremii, durează 32-45 de zile până la coacerea deplină. În toată această perioadă în bobul de grâu are loc un proces intens de depunere a substanțelor asimilate în , iar cantitatea de substanțe de rezervă este cu atât mai mare cu cât durata acestei faze este mai lungă. Primele care se depozitează sunt substanțele proteice, apoi extractivele neazotate și pe măsură ce conținutul de apă scade, bobul își reduce volumul și își schimbă consistența. În primele săptămâni, bobul crește mai ales în lungime apoi predomină creșterea în grosime.
Durata formării și umplerii bobului este influențată de condițiile de vegetație din această perioadă. În zonele umede și răcoroase se prelungește perioada formării boabelor, acumulându-se o cantitate mai mare de amidon, iar conținutul procentual de proteină este mai scăzut. În zonele și anii secetoși și calzi se scurtează această perioadă, iar boabele rămân mici și de multe ori se produce șiștăvirea. Pe măsură ce grâul avansează spre maturitate crește contribuția tulpinii și spicului la asigurarea asimilatelor destinate umplerii boabelor. Din totalul asimilatelor depuse în bob, aportul diferitelor părți ale plantei este următorul: spicul – 30 %, internodul care poartă spicul -10 %, limbul ultimei frunze (frunza “stindard”) –12 %, limbul frunzei imediat inferioare –8 %, limbul frunzei anterioare –3 %, paiul cu tecile frunzelor –36 %. (Seiffert M., 1981, citat de Roman Gh. V., 2001)
II.5. Cerințe față de climă și sol
II.5.1. Cerințe față de temperatură
Pe întreaga perioadă de vegetație, grâul de toamnă necesită o sumă a gradelor de temperatură de 1800-2300°C, în funcție de soi și de condițiile climatice, iar grâul de primăvară în jur de 1500° C.
Temperatura minimă de germinație a semințelor este de 1-3°C, cea optimă de 20-25° C, iar pentru răsărire (10-15 zile), grâul are nevoie de 120-160°C, temperaturi peste 0°C. La temperaturi de 14-16° C și umiditate suficientă în sol, grâul răsare în 8-10 zile.
În perioada de înrădăcinare și înfrățire are nevoie de temperaturi moderate cuprinse între 8-12°C și zile însorite, procesul de înfrățire continuând până când temperatura scade sub 5°C.
Plantele de grâu de toamnă, bine înfrățite și călite, suportă geruri de până la –15°C… -20°C la nivelul nodului de înfrățire, iar sub un strat de zăpadă de 10-30 cm pot rezista până la –30°C dacă gerurile sunt de scurtă durată. Sunt dăunătoare oscilațiile de temperatură din ferestrele iernii și de la desprimăvărare pentru că surprind plantele decălite, având concentrația sucului celular micșorată. Grâul de primăvară, după răsărire, poate rezista până la –6°C… -7°C, iar pentru a parcurge într-o perioadă mai lungă primele etape de organogeneză trebuie semănat cât mai devreme.
În lunile octombrie, noiembrie și decembrie, plantele de grâu parcurg un proces de adaptare la temperaturi scăzute, denumit “călire”. Această perioadă cuprinde două faze.
În prima fază a procesului de călire, care durează 15-20 zile când plantele sunt în faza de înfrățire, are loc acumularea în țesuturi a zaharurilor (zaharoză, glucoză etc.), în prezența luminii, în zile însorite, cu temperaturi de 10-15° C care favorizează asimilația clorofiliană și la temperaturi scăzute (0-6°C) în timpul nopții când consumul de asimilate prin respirație este scăzut.
În faza a doua, odată cu scăderea temperaturii sub 0° C (până la -2° C … -10° C), plantele elimină din celule cantități însemnate de apă prin transpirație și prin înghețarea ei în spațiile intercelulare, mărindu-se concentrația sucului celular și rezistența la îngheț. Această fază durează 17-28 zile.
Pentru a intra în iarnă bine călit, grâul are nevoie de la răsărire de 40-50 zile de vegetație și în funcție de aceasta se stabilește și data semănatului.
Cerințele grâului față de căldură cresc progresiv pe măsură ce plantele avansează în vegetație. La temperaturi medii zilnice de peste 5°C, plantele își reiau vegetația, iar la 14-18°C are loc alungirea paiului care este faza de creștere cea mai intensă.
Înspicarea grâului se produce la temperatura de 16-18°C iar la 18-20°C are loc înflorirea, fecundarea și formarea bobului. Temperatura de 20°C și umiditatea suficientă asigură condiții optime pentru umplerea bobului prin acumularea substanțelor de rezervă. În condiții de arșiță și secetă, cu temperaturi de peste 30°C, boabele șiștăvesc.
II.5.2. Cerințe față de umiditate
Față de apă, cerințele grâului sunt moderate spre ridicate (coeficientul de transpirație fiind în jur de 450) și variază pe faze de vegetație. Se apreciază că pentru producții satisfăcătoare sunt necesare cel puțin 225 mm precipitații pe perioada de vegetație (Angelini F., 1965), optimul fiind 600 mm.
Pentru germinație, boabele de grâu absorb apă în proporție de 40-50 % din masa lor uscată, iar pentru o răsărire optimă umiditatea solului trebuie să fie de 70-80 % din capacitatea capilară pentru apă.
În toamnă, pentru răsărire, înrădăcinare și înfrățire, grâul are nevoie de apă suficientă în sol. Toamnele secetoase sunt nefavorabile culturii, deoarece plantele nu răsar sau răsar cu întârziere și neuniform, grâul intrând în iarnă neînfrățit și slab înrădăcinat. Carența apei în timpul înfrățirii, când au loc principalele etape de organogeneză, este foarte dăunătoare.
Pretențiile cele mai mari față de umiditate se manifestă în fazele de alungire a paiului, înspicare, înflorire-fecundare și la formarea bobului, care constituie perioada critică pentru apă a grâului. Insuficiența apei din sol, însoțită de secetă atmosferică, de temperaturi ridicate și de vânturi uscate duce la grăbirea vegetației, plantele rămânând scunde și slab productive și apare fenomenul de șiștăvire a boabelor (rămân mici și zbârcite) cu consecințe negative asupra producției și calității.
În țara noastră, în zona de silvostepă, unde cad anual 500-600 mm precipitații, grâul de toamnă găsește cele mai favorabile condiții de vegetație, apa din zăpezi și din ploile căzute ulterior asigurând creșterea și dezvoltarea optimă a plantelor. În zona de stepă și chiar în silvostepă, în perioadele critice, apa trebuie suplinită prin irigare. Pentru grâul de primăvară, condiții bune de vegetație se întâlnesc în zonele mai bogate în precipitații.
II.5.3. Cerințele față de lumină
Grâul este o plantă de zi lungă, cu o mare capacitate de adaptare la durata de iluminare.
II.5.4. Cerințe față de sol
Sistemul radicular al grâului este mai slab dezvoltat decât la alte cereale, ca urmare, este pretențios față de sol, preferând terenurile fertile, profunde, cu textură mijlocie spre grea (soluri lutoase și luto-argiloase), care posedă o bună capacitate de înmagazinare și reținere a apei dar permeabile, cu reacție neutră spre slab alcalină (pH între 6-7,5) și cu conținut relativ bogat de calciu.
Cele mai potrivite pentru cultura grâului sunt cernoziomurile, solurile brun-roșcate și aluviunile, soluri cu fertilitate ridicată. Valorifică și solurile mai puțin fertile, brune argilo-iluviale, luvisolurile albice, solurile erodate, dacă sunt bine fertilizate și lucrate și li se corectează aciditatea.
Solurile slab drenate (cu apă stagnantă), nisipoase, cu permeabilitate ridicată (pe care plantele pot suferi de secetă, iar în timpul iernii pot fi expuse dezrădăcinării), solurile prea acide și cele puternic salinizate nu sunt indicate pentru cultura grâului.
II.6. Zone ecologice
În România, pe circa 20% din suprafața arabilă a țării se întrunesc condiții foarte favorabile pentru grâu, iar pe circa 70% condiții favorabile. Doar pe circa 7% din suprafața arabilă se poate afirma că se întrunesc condiții puțin favorabile pentru cultura grâului (Bîlteanu Gh., 1989).
Ca urmare, cele 2,0 – 2,1 milioane hectare semănate cu grâu în România pot fi amplasate numai în condiții foarte favorabile și favorabile.
Zona foarte favorabilă (fig.2.3.) Se situează, în primul rând, în Câmpia de Vest (Câmpia Crișurilor și Câmpia Banatului) și se caracterizează prin prezența solurilor de tip cernoziom și a solului brun-roșacat Condițiile climatice sunt foarte favorabile, iar secetele la semănat și în faza de formare a boabelor sunt puțin frecvente; precipitațiile de toamnă și de primăvară sunt suficiente pentru a acoperi nevoile plantelor de grâu.
În Câmpia Dunării, zona foarte favorabilă ocupă sudul Olteniei, terasele Dunării din stânga Oltului, jumătatea de sud a Câmpiei Teleormanului și o suprafață între București-Giurgiu-Călărasi-Armășești (Urziceni), vestul Bărăganului. În aceste areale, secetele sunt mai frecvente, atât toamna, la semănat, cât și primăvara și la începutul verii (îndeosebi în Bărăgan).
Fig.2.3. Harta răspândirii în cultură a grâului de toamnă în România
(după Bîlteanu Gh., 1991)
În Câmpia Transilvaniei, zona foarte favorabilă grâului este mai restrânsă; precipitațiile de toamnă și de primăvară sunt suficiente pentru a asigura vegetația normală a plantelor.
În nord-estul Moldovei, precipitațiile sunt mai reduse, atât toamna cât și iarna; pe timpul sezonului rece, plantele de grâu sunt expuse la temperaturi scăzute, în anii normali, nu se produc, totuși, pălirea plantelor și șiștăvirea boabelor.
Zona favorabilă. Se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile, în vestul țării, această zonă este asemănătoare din punct de vedere climatic, cu zona foarte favorabilă; solurile sunt însă foarte diferite și mai puțin fertile (aluviuni podzolite, soluri brun-roșcate podzolite, brune-podzolite, lăcoviști, soluri gleice).
În Transilvania, condițiile climatice sunt favorabile. Un dezavantaj îl constituie terenurile destul de denivelate. Zona se extinde în bazinele Târnavelor, Mureșului, Oltului, în depresiunile Bîrsei, Făgăraș, Ciuc.
În Moldova (județele Iași, Botoșani, Galați, porțiunea din dreapta Siretului) toamnele secetoase sunt foarte frecvente și pălirea grâului este mai accentuată; de asemenea, condițiile de iernare sunt mai grele. Solurile prezente sunt cernoziomuri, soluri de luncă, soluri argilo-iluviale. În aceste areale, aplicarea unor măsuri ameliorative, cum ar fi irigațiile, amendarea, afânările adânci, pot crea condiții foarte favorabile pentru culturile de grâu.
II.6. Tehnologia de cultură a grâului
II.6.1. Rotație
Grâul este pretențios față de planta premergătoare deoarece trebuie semănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară, să înfrățească și să se călească pentru a rezista peste iarnă.
Din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare timpurie, care lasă solul structurat, bogat în substanțe nutritive, permit lucrarea devreme a solului, astfel încât, până în toamnă acesta să acumuleze apă, nitrați, să se așeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunțite și încorporate resturile vegetale.
Plante foarte bune premergătoare pentru grâu sunt: mazărea, fasolea, borceagul, răpită de toamnă, inul pentru ulei, inul pentru fibră, cartoful timpuriu și de vară, trifoiul, cânepa pentru fibră, la care se adaugă alte plante, cultivate pe suprafețe restrânse: muștarul, năutul, bobul, sfecla pentru sămânță, porumbul pentru masă verde, tutunul, macul, coriandrul, anasonul, chimenul.
Plantele bune premergătoare pentru grâul de toamnă sunt: soia, sfecla pentru zahăr, sfecla pentru furaj, cartoful de toamnă, floarea-soarelui, porumbul pentru boabe și pentru siloz, cânepa pentru sămânță. Toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10 – 15 septembrie, pentru a rămâne un interval de cel puțin 2-3 săptămâni până la semănatul grâului.
La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor, deoarece se recoltează timpuriu și lasă solul curat de resturi vegetale și de buruieni și într-o stare bună de fertilitate.
II.6.2. Fertilizare
Graul reactioneaa foarte bine la aplicarea ingrasamintelor organice si minerale, desi are un consum de elemente nutritive redus: 2,3-3,4 kg N, 1,0-1,8 kg P2O5, 1,8-3,7 K2O/100 kg boabe + paiele afarente.
Totusi la ingrasare graul este pretentios din cauza unor anumite particularitati: system radicular al graului slab dezvoltat, are o putere mica de solubilizare si absorbtie a elementelor nutritive din sol, exploreaza un volum redus de sol si consumul maxim de elemente nutritive are loc intro perioada scurta de timp, de la alungirea pailui pana la coacere, interval in care este absorbit cca. 80% azot, 80% fosfor, 85% potasiu, iar in acest interval el trebuie sa aiba cantitatile necesare de elemente nutritive si in forme usor acesibile.
Ingrasamintele minerale
Principalul element nutritive care trebuie administrat pe solurile noastre este azotul. El influenteaza dezvoltarea vegetativa a plantelor, formarea de plante inalte si viguroase, bine infratite, cu frunze de culoare verde-inchis si late, favorizeaza fotosinteza, formarea componentelor de productie, continutul boabelor in substante proteice.
Insuficienta azotului duce la formarea slab dezvoltata a plantelor, de culare verde-galbui, care produc mai putin. Excesul azotului duce la o dezvoltare vegetativa prea puternica, o infratire exagerata, un consum mai mare de apa, culturi predispose la cadere, amplificarea de boli foliare si ale paiului si cresterea pericolului de sistavire prin intarzaierea vegetatiei.
Absorbtia azotului se face sub forma amoniacala si nitrica urmand o curba caracteristica. Marimea recoltelor este data de continuitatea nutritiei cu azot in conditiile in care fosforul si potasiul sunt intr-o cantitate suficienta. La stabilirea dozelor de azot si la fractionarea acestora trebuie sa tinem cont de cantitatea de azot din sol accesibil plantei de-alungul vegetatie, cerintelor plantelor de grau pe faze de vegetatie, mobilitatea azotului in sol si pericolul deplasarii lui in adancime cu apa din precipitatii.
Fosforul
Ingrasarea cu fosfor pe toate tipurile de sol din tara noastra este obligatorie. Graul este considerat ca fiind cereal cea mai sensibila la insuficienta fosforului, acesta afectand in primul rand plantele tinere cu system radicular slab dezvoltat. La inceputul vegetatiei graul absoarbe fosforul usor solubil si abia mai tarziu poate folosi fosforul din rezervele solului. Fosforul imbunatateste rezistenta la iernare, boli, echilibreaza efectul azotului, rezistenta la cadere, favorizeaza infratirea si dezvoltarea sistemului radicular, calitatea recoltei si grabeste maturarea.
La stabilirea dozelor de fosfor trebuie sa tinem cont de continutul fosforului in sol, consumul specific si ingrasarea cu gunoi de grajd. De regula dozele de fosfor sunt cuprinse intre 60-319 kg/ha, el fiind incorporat sub aratura. Sub forma de complex el se poate administra si la patul germinativ.
Potasiul
Este necesara ingrasarea cu potasiu doar pe solurile insuficien aprovizionate (sub 15 mg K2O accesibil/100gr sol). Potasiul sporeste rezistenta la ger, caderi si boli si favorizeaza sinteza glucidelor. Insuficienta potasiului duce la incetinirea cresterii, cioroza, scurtarea internodiilor, necroza marginala a frunzelor. In situatiile in care avem un deficit de potasiu in compozitia solului se pot aplica 40-80 kg K2O/ha,sub forma de ingrasaminte complexes au sare potasica, la pregatirea patului germinativ.
Pentru a obtine productii mari, intr-un sistem de agricultura intensive administrarea potasiului devine obligatorie pe toate tipurile de sol.
Ingrasamintele organice
Cele mai folosite la noi sunt: gunoiul de grajd semifermentat si mustul de gunoi, acestea sunt foarte bine valorificate de catre grau.Aceste ingrasaminte sunt folosite frecvent la planta premergatoare (proumb, sfecla) urmand ca graul sa beneficieze de efectul remanent, sau poate fi aplicat direct in cultura graului.
Fertilizarea foliară cu macro și microelemente este o cale suplimentară de nutriție a grâului stimulând dezvoltarea elementelor de productivitate și îmbunătățește calitatea recoltei. Ea se asociază, de regulă, cu combaterea chimică a buruienilor, bolilor foliare și a dăunătorilor. Rezultate pozitive s-au obținut prin utilizarea azotatului de amoniu sau a ureei în concentrații de până la 1 % N s.a. și respectiv 6-8 % N s.a. (Salontai Al., 1982; Borlan Z., 1985) și a microelementelor Mn, Cu, Zn sub formă de sulfați în concentrații de 0,2 % (Salontai Al., 1982). De asemenea s-au remarcat fertilizanții foliari complecși cu conținut ridicat în azot (F 411) aplicați în perioada creșterii intense a plantelor, precum și cei bogați în fosfor (F 141) dați în faza înspicare-formarea bobului.
Este recomandat ca fertilizant foliar produsul Greenzit NPK (70 g/l azot, 30 g/l fosfor și 39 g/l potasiu), în doze de 2,5-5 l/ha, care stimulează creșterea și vigoarea plantelor și previne carența de nutriție.
Aplicarea amendamentelor calcaroase. Este necesară pe solurile acide, cu pH sub 5,8 și cu un grad de saturație în baze sub 75%. Pentru ca lucrarea să fie economică trebuie ca, prin amendare, să se urmărească neutralizarea a 50% din aciditatea hidrolitică. Se administrează, de regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (piatră de var, dolomit). Împrăștierea foarte uniformă și amestecarea cât mai bună cu solul, urmate de încorporarea sub arătură, sunt condiții esențiale pentru reușita amendării.
II.6.3. Lucrările solului
De starea în care se prezintă solul în momentul semănatului depinde în cea mai mare măsură felul cum vegetează plantele de grâu în toamnă și, implicit, capacitatea lor de a trece peste perioada de iarnă. Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme deosebite din cauza timpului rămas de la recoltarea premergătoarei și până la semănat, a condițiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucrărilor (seceta de la sfârșitul verii și începutul toamnei) și a suprafețelor mari care trebuie pregătite și semănate într-un interval relativ scurt de timp.
Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafața nu foarte mărunțită, dar fără bulgări în sol, așezat, nivelat, fără resturi vegetale pentru a permite semănatul în bune condiții.
În cazul premergătoarelor timpurii (mazăre, fasole, grâu, rapiță, cartofi timpurii) după recoltare se recomandă o arătură imediat, la 20 – 22 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată, întârzierea arăturii are efecte nedorite: îmburuienare; pierderea rapidă a umidității din solul care nu mai este protejat de plante; solul se întărește și nu se mai poate ara; orice întârziere a efectuării arăturii conduce la scăderi progresive de recoltă.
În situațiile în care solul este prea uscat și nu se poate ara imediat sau prin arătură se scot bulgări mari, atunci se efectuează numai o lucrare de dezmiriștit și se așteaptă căderea unor precipitații ceva mai importante, care să îmbunătățească condițiile de umiditate din sol și care să permită o arătură de calitate. Grâul nu necesită arături prea adânci. Ca urmare, adâncimea arăturii trebuie stabilită în câmp, în funcție de starea terenului, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale (miriștea și buruienile) și fără a scoate bulgări, în condițiile unor terenuri bine lucrate an de an, se poate ara doar la 18 – 20 cm adâncime.
După premergătoarele târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă de zahăr, cartofi de toamnă, soia) arătura se va face cu plugul în agregat cu grapa stelată imediat după eliberarea terenului și curățirea cât mai bună a terenului de resturi vegetale, la adâncimea de 18-20-25 cm (în funcție de tipul de sol, umiditatea acestuia, cantitatea de materii organice rămase) și trebuie să fie uniformă, fără bolovani, cu încorporarea completă a resturilor de la cultura precedentă, urmată de o lucrare cu discul în agregat cu grapa. Această ultimă lucrare are rolul de a mărunți bulgării rămași în urma arăturii și a crea condiții favorabile pentru pregătirea patului germinativ.
Dacă solul este prea uscat (în toamnele excesiv de secetoase) sau prea umed sau în cazul în care recoltarea premergătoarei se face cu întârziere este preferabilă o arătură mai superficială dar fără bulgări sau se va renunța la arătură, iar terenul se va pregăti cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colți reglabili sau se va folosi grapa cu discuri grea mai ales după premergătoare care, datorită particularităților morfologice și tehnologice, lasă terenul afânat, nivelat și curat de buruieni (ex. soia, cartoful, sfecla pentru zahăr). În aceste condiții, adesea lucrarea superficială este superioară arăturii normale.
Pregătirea patului germinativ se face în preajma semănatului, la adâncimea de 6-8 cm și are drept scop asigurarea condițiilor optime de semănat, încolțire și răsărire rapidă, uniformă și energică a plantelor. În funcție de umiditatea solului, starea arăturii, gradul de îmburuienare etc., patul germinativ se pregătește folosind grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă sau cu combinatorul care efectuează o lucrare de bună calitate. Este recomandabil ca ultima lucrare de pregătire a patului germinativ să fie efectuată perpendicular pe direcția de semănat. Nu este indicată mărunțirea exagerată a solului care distruge structura și favorizează spulberarea zăpezii, deoarece bulgării rămași peste iarnă rețin mai bine zăpada și protejează plantele de grâu, iar la desprimăvărare se desfac și acoperă rădăcinile descălțate.
II.6.4. Sămânța și semănatul
Samanta destinata semanatului trebuie sa provina din loturi semicere (culture special destinate producerii de samanta), sa apartina unui soi zonat, facultate germinativa minim 85%, MMB cat mai mare, puritatea fizica minim 98%.
In prezent tratarea semintelor, inainte de semanat este obligatorie, impotriva agentilor patogeni transmisibili prin samanta, cu spori pe tegumentul semintei (fusarioza si malura comuna), dar si impotriva agentilor patogeni cu spori in interiorul bobului (taciunele zburator), sunt recomandate tratamente pe baza de carboxil.
Pe terenurile unde este frecvent atacul de dăunători în toamnă, unde infestarea cu gândac ghebos (Zabrus tenebrioides) este mare se recomandă tratarea semințelor cu următoarele produse: Cruiser 350 FS, 1,5 l/t de sămânță (insecticid), Yunta 246 FS, (insectofungicid) 2,25 l/t de sămânță, Nuprid AL 600 FS (insecticid) 1 l/t de sămânță. Viermii sârmă (Agriotes ssp.)și afidele (Macrosiphum sp., Schizaphis sp. etc.) se pot combate cu unul din următoarele produse: Nuprid AL 600 FS 0,7 l/t de sămânță, Cruiser 350 FS, 1 l/t de sămânță, Gaucho 600 FS, 0,6 l/t de sămânță etc.
Desimea culturii grâului trebuie stabilită astfel încât să se asigure, la recoltare, 500 – 700 spice/m2. Pentru a realiza acest lucru trebuie să fie semănate 450 – 600 boabe germinabile/m2 . Intre aceste limite, in functie de capacitatea de infratire a soiului, umiditatea solului, calitatea pregatirii patului germinativ, data semanatului (fata de epoca optima) se stabileste desimea de semanat.
Cantitatea de samanta necesara la ha este de 200-250 kg.
Adancimea de semanat depinde de textura si umiditatea solului, marimea semintei, soiul, data semanatului (fata de epoca recomandata), la noi in tara graul este semanat la 4-5 cm adancime pe soluri cu umiditate suficienta si textura mijlocie spre grea, iar pe terenuri cu umiditate insuficienta si textura usoara la 5-6 cm, precum si in cazul semanarilor timpurii.
Distanțele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 și 18 cm (după Brouwer W., 1970), fără a rezulta diferențe importante de producție. Ca atare, distanța dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în funcție de mașinile de semănat aflate la dispoziție, în România grâul este semănat, în mod obișnuit, la 12,5 cm (distanța pentru care sunt construite semănătorile universale SUP-21, SUP-29, SUP-48), existente mai frecvent în dotare).
II.6.5. Lucrări de îngrijire
La cultura grâului sunt necesare unele lucrări de îngrijire menite să asigure o vegetație corespunzătoare și să contribuie la obținerea unor recolte mari și de calitate superioară.
Când grâul de toamnă a fost semănat pe soluri afânate, îndeosebi după premergătoare târzii și când umiditatea solului este redusă se face tăvălugitul imediat după semănat care pune semințele în contact cu particulele de sol, favorizează ascensiunea apei capilare din straturile mai profunde ale solului și contribuie la răsărirea mai uniformă a plantelor. Tăvălugitul semănăturilor de grâu, ca lucrare distinctă, poate fi înlocuit prin atașarea rolelor de tasare în urma semănătorii.
Lucrarea cu tăvălugul inelar se mai execută la începutul primăverii când plantele de grâu sunt dezrădăcinate (descălțate) din cauza înghețului și dezghețului repetat, mai ales pe solurile grele (argilo-iluviale) și umede, pentru a pune rădăcinile și nodul de înfrățire în contact cu solul, favorizând astfel formarea de noi rădăcini și refacerea plantelor. Dezrădăcinarea se poate preveni prin semănatul la epoca optimă, în sol așezat și la o adâncime mai mare, precum și prin evacuarea apei ce băltește pe parcele.
Lanurile de grâu ieșite epuizate din iarnă (foamea de iarnă) din cauza autoconsumului sub un strat gros de zăpadă se refac primăvara printr-o fertilizare suplimentară cu azot.
În timpul iernii se controlează starea de vegetație a culturii prin ridicarea de monoliți (calupuri de sol de 30 cm lungime, 20 cm lățime și 20 cm grosime) pentru a cunoaște pagubele de iernare și a se putea stabili măsurile de întreținere necesare.
Când la suprafața solului se formează crustă (mai ales pe solurile grele sau cu exces temporar de apă), ce favorizează pierderea apei din sol și stânjenește plantele în creștere, se execută o lucrare cu sapa rotativă perpendicular pe direcția rândurilor. Prin această lucrare sunt distruse și buruienile tinere răsărite sau în curs de răsărire. Întrucât prin efectuarea lucrării cu sapa rotativă se produc și pierderi de plante, trebuie ca prin măsurile agrofitotehnice aplicate să se evite formarea crustei. (Muntean L.S și col., 2011)
Protecția culturii împotriva buruienilor. Cele mai răspândite buruieni din cultura grâului sunt: dicotiledonate anuale (Centaurea cyanus, Matricaria inodora, Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Chenopodium album, Anthemis sp., Galium sp.); dicotiledonate perene (Cirsium arvense); monocotiledonate anuale (Apera spica venti, Avena fatua etc.).
Erbicidele selective pentru cultura grâului se vor folosi în mod diferențiat, speciile dominante vor fi hotărâtoare în stabilirea erbicidelor:
1) La cultura în care dominante sunt speciile sensibile la 2,4 D și MCPA din genurile Sinapis, Rhaphanus, Sonchus, Cirsium, Chenopodium, se vor aplica: SDMA 1,5-2 l/ha; DMA 6 – 1 l/ha. Aplicarea erbicidelor se va face primăvara când buruienile sunt în faza de rozetă iar plantele de grâu sunt în faza de înfrățire și până la formarea primului internod. Temperatura aerului în ziua tratamentului va fi de minim 15oC.
2) La culturile de grâu infestate cu specii de buruieni rezistente la 2,4 D din genurile Matricaria, Polygonum, Galium, Papaver, Stelaria, Anthemis Galeopsis, Vicia se vor folosi erbicide rezultate din asocierea 2,4D sau MCPA cu Dicamba, Bromoxinil, Flurenol sau erbicide pe bază de Bromphenoxim. Câteva exemple sunt următoarele :Icedin super 1,0 l/ha; Icedin forte 2,0 l/ha;Brominal plus 1,5 l/ha;Glean 15-30 g/ha; Logran 75 WG + SDMA 10,0 g/ha + 1,5 l/ha; Granstar 20-25 g/ha; Grodil 20,0-40,0 g/ha
3) La culturile infestate puternic cu Galium aparine și Galeopsis tetrahit, care au răsărit din toamnă, se va folosi una din următoarele variante recomandate de Budoi Gh. și Penescu A., 1996:Starane + SDMA (0,6+1,5-2,0 l/ha);Starane + Icedin forte (0,6+2 l/ha)Starane + Icedin super (0,6+1 l/ha); Starane + Oltisan extra (0,6+1 l/ha); Grodil + Icedin super (30 – 40 g +1 l/ha)
4) Culturile infestate cu Apera spica venti se vor erbicida cu : Igran 50 3-4 kg/ha; Dicuran 80 2-3 kg/ha Tratamentele se pot face toamna imediat după semănat sau după răsărit, sau primăvara când Apera are 1-3 frunzulițe. Primăvara când Apera spica venti are 2-4 frunzulițe se pot aplica următoarele tratamente: Puma Super 0,8-1,0 l/ha, Assert 250 CE etc.
5) Culturile infestate cu Avena fatua: Trialat, 5-6 l/ha; Puma Super 0,8-1,0 l/ha; (Tratament înainte de semănat cu încorporare cu grapa, cu colți reglabili. Topik 0,4-0,6 l/ha¸ Grasp 1-1,5 l/ha ( se aplică primăvara când plantele au 2-4 frunzulițe)
6)Culturi semănate cu trifoi, ghizdei culturi ascunse:
– Basagran 4-6l/ha, aplicat când grâul sau ovăzul se află în faza de înfrățire până la formarea primului internod, iar trifolienele au 2-3 frunze adevărate (Guș P. și colab, 1998).
Cercetările efectuate de Șarpe N. la ICCPT Fundulea evidențiază sporuri de producție cuprinse între 4,5% (SDMA2,4D) și 19,9% (Icedin super).
Protecția culturii împotriva bolilor și dăunătorilor din cultura grâului este o lucrare de mare importanță ce se realizează în cadrul combaterii integrate prin combinarea metodelor preventive (distrugerea samulastrei, evitarea monoculturii, fertilizarea echilibrată între elementele nutritive, densitatea optimă de semănat, combaterea buruienilor, cultivarea de soiuri rezistente) cu măsurile curative (tratarea seminței și aplicarea de insectofungicide în timpul vegetației culturii).
Bolile foliare și ale spicului cum sunt făinarea (Erysiphe graminis), fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae), septorioza (Septoria tritici), rugina brună (Puccinia tritici), se combat prin 1-2 tratamente în timpul vegetației (primul la începutul împăierii, simultan cu erbicidarea și al doilea la înspicare), utilizând produsele: Topsin 500 SC (1,250 /ha), Bravo 500 SC (1,5 l/ha, aplicat asociat), Odeon 720 SC (1,5 l/ha), Granit 20 SC (1 l/ha), Impact 250 SC (0,5 l/ha),Tilt 250 CE (0,5 l/ha), Alert (0,8 l/ha), Acanto plus (0,5 l/ha) etc. (după Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România, 2004). Când se execută două tratamente se alternează produsele. În cazul unui singur tratament se preferă tratamentul al doilea.
Împotriva dăunătorilor (ploșnițelor cerealelor (Eurygaster integriceps), gândacul ovăzului (Oulema melanopus) se recomandă folosirea, la avertizare a tratamentelor cu insecticidele: Actara 25 WG (0,07-0,01 kg/ha), Biscaya 2400 D (0,2 l/ha), Calypso 480 SC (0,1 l/ha), Decis 2,5 EC (0,3-0,8 l/ha), Faster 10 CE (0,1 /ha), Karate Zeon (0,150 l/ha), ș.a.
Prevenirea căderii plantelor de grâu este o lucrare necesară uneori mai ales în zonele umede și în condițiile aplicării unor doze mari de îngrășăminte cu azot.
Pentru evitarea căderii grâului, alături de aplicarea unei tehnologii de cultivare corecte, se recomandă tratamente preventive la începutul alungirii paiului (simultan cu erbicidarea), folosind substanțe cu acțiune retardantă (nanizantă) pe bază de clorură de clorcholină, cunoscute sub diferite denumiri comerciale: Cycocel, CCC, Cycogan, Chlormequat, Stabilan etc.
Irigarea. Regimul de irigare va fi astfel condus încât să asigure menținerea rezervei de apă între plafonul minim și capacitatea de câmp pe adâncimea de 0-75 cm în Dobrogea și Bărăganul de nord și pe adâncimea de 0-50 cm în restul zonelor.
Norma de irigare medie multianuală folosită pentru menținerea rezervei de apă pe adâncimea de udare între plafonul minim și capacitatea de câmp diferă în funcție de zonă climatică (Grumeza N și colab.,1989): Suceava, 733 m3/ha; Tecuci, 1280 m3/ha; Valul lui Traian, 1584 m3/ha; Mărculești, 1794 m3/ha; Maglavit, 2405 m3/ha. La Oradea, media normelor de irigare folosite la cultura grâului în perioada 1976-2008 a fost de 1490 m3/ha (Domuța C., 2009)
II.6.6. Recoltarea
Momentul optim de recoltare a grâului este la maturitatea deplină, atunci când boabele ajung Ia 14 – 15% umiditate; în acest stadiu mașinile de recoltat lucrează fără pierderi și boabele se pot păstra în bune condiții, fără a fi necesare operațiuni speciale de uscare. De regulă se începe recoltatul mai devreme, când boabele au 18% umiditate, din cauza suprafețelor mari cu grâu care trebuie recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea și a limita pierderile de boabe prin scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz, este absolut necesară uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare și a evita deprecierea calității lor.
Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la circa 12 -13% umiditate; mai târziu grâul trece în faza de supracoacere și se amplifică pierderile prin scuturare. Perioada optimă de recoltare a unui lan de grâu este de aproximativ 5-8 zile.
II.6.7. Producția
Producțiile de grâu sunt în funcție de capacitatea productivă a soiurilor, de condițiile de vegetație și de tehnologia aplicată. Sunt considerate bune producțiile de 5000-6000 kg/ha și foarte bune peste aceste valori. La soiurile actuale, raportul boabe/paie este de circa 1:1.
Capitolul III
MATERIALUL ȘI METODA DE CERCETARE
III.1.Condițiile pedoclimatice de efectuare a cercetărilor
III.1.1. Clima
În anii studiați condițiile climatice nu au fost foarte diferite, ambii ani fiind caracterizați ca secetoși.Temperatura medie anuală a fost în 2013 de 11,58 oC, iar în 2014 de 12,55 oC. Precipitațiile anuale s-au situat sub valoarea mediei multianuale (616,3 mm), atât în 2013 (418,9 mm) cât și în anul 2014 (453,8 mm). (tabel 3.1.).
III.1.2. Solul din câmpul experimental
Câmpul de cercetare este amplasat la Stațiunea de Cercetare Dezvoltare Oradea pe un luvosol cu următorul profil: Ap = 0 – 24 cm; El = 24 – 34 cm; Bt1 = 34 – 54 cm; Bt2 = 54 – 78 cm; Bt/c = 78 – 95 cm; C = 95 – 145 cm. Se remarcă faptul că migrarea argilei coloidale a determinat apariția orizontului El cu 31,6 % argilă coloidală și a două orizonturi de acumulare a argilei coloidale Bt1 și Bt2 cu 39,8 % și 39,3 % argilă coloidală.
III.1.2.1. Proprietățile fizice și hidrofizice
Luvosolul din câmpul de cercetare se caracterizează printr-o hidrostabilitate foarte mare a agregatelor de sol mai mari de 0,25 mm, 47,5 % pe stratul de 0 – 20 cm (tabel 3.2.)
Solul are o porozitate totală mijlocie pe adâncimile 0 – 20 cm, 20 – 40 cm, 40 – 60 cm și mică pe adâncimile 6 – 80 cm, 80 – 100 cm și 100 – 150 cm. Valorile porozității totale scad pe profilul solului de la suprafață spre adâncime. Conductivitatea hidraulică este mare pe adâncimea 0 – 20 cm, mijlocie pe adâncimile 20 – 40 cm și 40 cm, mică și foarte mică pe următoarele adâncimi studiate. Densitatea aparentă – 1,41 g/cm3 – caracterizează un sol slab tasat pe adâncimea 0 – 20 cm.; pe celelalte adâncimi studiate greutatea aparentă evidențiază un sol moderat și puternic tasat. Pe adâncimile de udare (0 – 50 cm, 0 – 75 cm) și pe 0 – 150 cm solul este puternic tasat. Capacitatea de câmp are o valoare mijlocie pe întreg profilul de sol, iar coeficientul de ofilire are, de asemenea, valoare mijlocie până la adâncimea de 80 cm și mare sub această adâncime. Intervalul umidității active IUA sau capacitatea de apă utilă are valoare mare pe adâncimea 0 – 80 cm și mijlocie pe adâncimea 80 – 150 cm. Pe adâncimile de udare folosite în câmpul de cercetare intervalul umidității active are valoare mare. (tabel 3.2)
Tabel 3.1.
Elemente ale climei la Oradea în perioada 2013 – 2014
(după Stația Meteorologicã Oradea)
* Media pe perioada 1931 – 2012
Tabel 3.2
Însușiri fizice și hidrofizice ale luvosolului din câmpul de cercetare, Oradea
(după Domuța C., 2012)
În funcție de textura solului plafonul minim a fost stabili la 2/3 IUA.
III.1.2.2. Proprietăți chimice
Solul din câmpul de cercetare are o reacție slab acidă pe întreaga adâncime studiată, cu valori crescătoare de la suprafață spre adâncime (tabel 3.3).
Aprovizionarea cu humus este slabă, iar cea cu azot totală, slabă – mijlocie, pe întreaga adâncime cercetată.
Raportul C/N are o valoare mai mare pe adâncimea 0 – 20 cm (8,01) și scade cu adâncimea de determinare.
Fertilizarea an de an cu doze de fosfor specifice agrotehnici solurilor irigate a determinat ridicarea nivelului fosfatic al solului brun luvic din câmpul de cercetare încât după 18 ani de cercetări staționare cantitatea de fosfor mobil din sol a crescut pe stratul arat de la 22,0 ppm (sol mijlociu aprovizionat) la 150,8 ppm (sol foarte bine aprovizionat).
Conținutul solului în potasiu mobil este mic – mijlociu, cu valori ce cresc de la stratul arat (124,5 ppm pe 0 – 20 cm) spre profunzime (145,4 ppm pe 100 – 150 cm).
Conținutul solului în magneziu schimbabil pe profilul solului are o evoluție similară cu a potasiului, solul fiind mijlociu aprovizionat cu acest element pe întregul profil.
Manganul caracterizează solul din câmpul de cercetare ca sol cu un conținut mijlociu pe adâncimile 0 – 20 cm și 20 – 40 cm și mic pe adâncimile următoare.
Solul este moderat submezobazic pe întreaga adâncime studiată. (tabel 3.3)
Tabel 3.3
Principalele însușiri chimice ale luvosolului din câmpul de cercetare,
Oradea (după Domuța C., 2009)
III.2. Metoda de cercetare
Cercetările s-au efectuat într-o experiență amplasată în anul 1990 pe un preluvosol la Stațiunea de Cercetare Dezvoltare Agricolă Oradea. Experiența este bifactorială după cum urmează:
Factorul A: Asolamentul
a1: grâu, monocultură;
a2: grâu-porumb;
a3: grâu-porumb-soia.
Factorul B: Regimul apei
b1- neirigat
b2 – irigat
Suprafața parcelei experimentale: 50 m2
Numărul de repetiții: 4
Metoda de așezare: metoda blocurilor
Tehnologia de cultură a grâului din cele trei asolamente a cuprins:
– planta premergătoare: grâul în monocultură, porumbul în asolamentul de doi ani și soia în asolamentul de trei ani;
– lucrările solului: arătura executată toamna la adâncimea de 20 cm cu U650+PP4-30 și pregătirea patului germinativ cu grapa cu discuri (U650+GD4,2), două treceri;
– fertilizare: N120P90. Întreaga doză de fosfor s-a aplicat sub formă de superfosfat simplu înainte de efectuarea arăturii. Doza de azot s-a aplicat fracționat astfel: 1/3 la semănat și 2/3 la desprimăvărare, îngrășământul folosit fiind azotatul de amoniu. Fertilizarea s-a făcut manual;
– soiul de grâu folosit: Dropia a fost creat de către Institutul de Cercetare Dezvoltare Agricolă Fundulea și a fost omologat în anul 1993. Este un soi precoce, cu coleoptil scurt, înfrățire medie, semitipic (85-90 cm). Este un soi rezistent la iernare, cădere, făinare și septorioză și mijlociu rezistent la fuzarioză, rugini și helmintosporioză. Este un soi tolerant la arșiță și secetă. Masa a 1000 de boabe este de 43-48 g. Potențialul de producție al soiului este mediu, iar calitatea este foarte bună. Este un soi zonat doar la câmpie.
– norma de semănat: în funcție de indicii de calitate ai seminței
– combaterea buruienilor: Oltisan extra 1,0 l/ha în 2013, Rival star 20g/ha în 2014. Erbicidarea s-a realizat în momentul în care buruienile au ajuns la stadiul de rozetă;
– irigarea: în variantele irigate s-a avut în vedere menținerea rezervei de apă între plafonul minim și capacitatea de câmp pe adâncimea de 0-50 cm la cultura grâului. Irigarea s-a realizat prin aspersiune cu un dispozitiv adaptat;
Recoltarea experiențelor și calculul rezultatelor s-a efectuat cu respectarea instrucțiunilor prevăzută de tehnica experimentală (Săulescu N.A.., Săulescu N.N., 1967, Domuța C., 2006).
III.3. Analizele efectuate și interpretarea rezultatelor
Umiditatea boabelor la recoltare s-a determinat cu ajutorul umidometrului.
Azotul total (Nt) din boabe s-a determinat prin metoda Kjeldahl în laboratorul de analize de plantă și sol al SCDA Oradea.
Glutenul umed și glutenul uscat, indicele de deformare și indicele de cădere s-au determinat după metodele uzuale folosite în panificație la SCDA Oradea (glutenul umed, glutenul uscat și indicele de deformare), iar indicele de cădere s-a determinat la farinograful societății Agrotransport SRL.
Eficiența valorificării apei consumate (EVA) (Crăciun M., 1990; Crăciun Ioana, Crăciun M., 1993; Vegh Z., 2004, Domuța C., 2009) s-a calculat după formula:
în care: P = producția (kg/ha);
∑(e+t) = consumul total de apă (m3/ha)
Capitolul IV
REZULTATE OBȚINUTE
IV.1. Influența asolamentului și regimului apei asupra producției de grâu
În anul 2013 cele mai mici producții de grâu s-au obținut în monocultură, 3270 kg/ha în condiții de neirigare și 5830 kg/ha în condiții de irigare. În asolamentul grâu-porumb, producțiile de grâu au crescut cu 21,7% și 11,7%, iar în asolamentul grâu-porumb-soia cu 48,6% și 31,6%. Irigarea a determinat obținerea unui spor mediu de producție pe cele trei asolamente de 2633 kg/ha (65,2%),foarte semnificativ statistic. (Tabel 4.1., Fig.4.1.)
Tabel 4.1.
Influența asolamentului și irigației asupra producției de gâu (kg/ha), Oradea 2013
Fig. 4.1. Influența asolamentului și irigației asupra producției de grâu (kg/ha),
Oradea 2013
În anul 2014 cele mai mici producții de grau s-au înregistrat în monocultură atat la neirigat cat și la irigat,iar cele mai mari în asolamentul cu soia. Irigarea a determinat obținerea unui spor medie de producție de 23% (tabel 4.2., Fig. 4.2.).
Tabel 4.2.
Influența asolamentului și irigației asupra producției de gâu (kg/ha), Oradea 2014
Fig. 4.2. Influența asolamentului și irigației asupra producției de grâu (kg/ha),
Oradea 2014
IV.2. Influența asolamentului și regimului apei asupra unor indici de calitate ai producției de grâu
În anul 2013 cele mai mici valori ale conținutului boabelor în proteină și gluten și a indicelui de cădere s-au înregistrat în monocultură, iar cele mai mari în asolamentul cu soia. Aceeași situație s-a înregistrat și în anul 2013, însă valorile acestor indici de calitate au fost mai mari. (tabel 4.3., tabel 4.4., Fig. 4.3., Fig. 4.4.)
Tabel 4.3.
Influența asolamentului și irigației asupra unor indici de calitate a producției de grâu, Oradea 2013
Tabel 4.4.
Influența asolamentului și irigației asupra unor indici de calitate ai producției de grâu, Oradea 2014
Fig.4.3. Influența asolamentului și irigației asupra unor indici de calitate a producției de grâu, Oradea 2013
Fig.4.4. Influența asolamentului și irigației asupra unor indici de calitate a producției de grâu, Oradea 2014
IV.3. Influența asolamentului și regimului apei asupra eficienței valorificării apei (EVA)
In anul 2013 eficiența apei consumate de către cultura grâului a avut cele mai mici valori în monocultură; în asolamentul grâu – porumb eficiența valorificării apei a crescut cu 27,5%, respectiv cu 11,2%, iar în asolamentul grâu – porumb – soia cu 33,8%, respectiv 31,4%. (tabel 4.5.)
Tabel 4.5.
Influența asolamentului și regimului apei asupra eficienței valorificării apei
(EVA, kg/m3) la cultura grâului, Oradea 2013
În anul 2014 eficiența valorificării apei consumate de către cultura grâului a avut cele mai mici valori în monocultură; în asolamentul grâu – porumb eficiența valorificării apei a crescut cu 24,0%, respectiv cu 32,0%, iar în asolamentul grâu – porumb – soia cu 45%, respectiv 60%. (tabel 4.6.)
Tabel 4.6.
Influența asolamentului și regimului apei asupra eficienței valorificării apei
(EVA, kg/m3) de cultura grâului, Oradea 2014
Capitolul V
Concluzii ȘI RECOMANDĂRI
Cercetările realizate în anii 2013 și 2014 într-o experiență staționară amplasată în anul 1990 la Stațiunea de Cercetare Dezvoltare Agricolă. Oradea au condus la următoarele concluzii:
Cele mai mici producții de grâu s-au obținut în monocultura de grâu; în asolamentul grâu-porumb producțiile de grâu au crescut foarte semnificativ statistic; cele mai mari producții de grâu s-au obținut în asolamentul grau-porumb-soia.
Conținutul boabelor în proteină și gluten și indicele de cădere au avut cele mai mici valori în monocultură și cele mai mari în asolamentul cu soia.
Cea mai mică cantitate de boabe de grau obținută la 1 m3 apă consumată s-a obținut în monocultură, iar cea mai mare cantitate de producție s-a obținut in asolamentul cu soia.
Irigația a determinat obținerea de sporuri de producție foarte semnificative statistic în ambii ani studiați însă valorile indicelor de calitate sunt mai mici decat în condiții de neirigare.
Cercetările efectuate arată importanța asolamentului cu soia la cultura grâului și necesitatea folosirii irigației și la această cultură.
BIBLIOGRAFIE
Ardelean Ileana, 2007 – Asolamentele și calitatea producției de grâu, Ed. Universității din Oradea
Berindei I. O., Măhăra Gh., Pop Gr. P., Aurelia Posea, 1977 – Câmpia Crișurilor, Crișul Repede, Țara Beiușului. Editura Științifică și Enciclopedică, București, p.129-146
Bîlteanu Gh., Salontai Al., Vasilică C., Bîrnaure V., Borcean I., 1991- Fitotehnie. E.D.P., București. p. 124-174
Borcean I., Moisuc Al., Borcean A., David Gh., Niță Simona, 2001 – Cercetări privind influența principalelor verigi tehnologice asupra recoltei și calității grâului în Banat În vol. „Cercetarea științifică și agricultura durabilă”. Ed. Agris București p. 145-153
Borcean I., David Gh., Borcean A., 2006 – Tehnici de cultură și protecție a plantelor tehnice Ed. De Vest
Borza Ioana Maria, Alina Ștefania Stanciu, 2010 – Fitotehnie, Editura Universității din Oradea
Ciobanu Gh., 2003 – Agrochimia. Ed. Universității din Oradea.
Ciobanu Gh., Domuța C., 2003 – Cercetări agricole în Crișana. Ed. Universității din Oradea.
Domuța C., 1995 – Contribuții la stabilirea consumului de apă al principalelor culturi din Câmpia Crișurilor.Teză de doctorat.ASAS “Gheorghe Ionescu Șișești”.București.
Domuța C., Sabău N. C., 2000 – Agrotehnică;lucrări practice partea I. Editura Universității din Oradea.
Domuța C., , Klepș Cr., Tușa C. – 2000 – Irigarea culturilor, Ed. Universității din
Domuța C., 2003 – Oportunitatea irigațiilor în Câmpia Crișurilor. Editura Universității din .
Domuța C., 2005 – Irigarea culturilor. Ed. Universității din Oradea.
Domuța C., 2005 – Practicum de Irigarea culturilor și agrotehnică. Ed. Universității din Oradea.
Domuța C. coord., 2007 – Asolamentele în Câmpia Crișurilor. Ed. Universității din Oradea.
Domuța C. coord., 2008 – Asolamentele în sistemele de agricultură. Ed. Universității din Oradea.
Domuța C., 2009 – Irigarea culturilor. Ed. Universității din Oradea.
Domuța C. (coord), 2009 – Irigațiile în Câmpia Crișurilor. Ed. Universității din Oradea.
Domuța C. (coord), 2012 – Cercetări agricole în Oradea. Ed. Universității din Oradea.
Domuța Cr., C. Domuța, 2010 – Materii prime vegetale. Ed. Universității din Oradea.
Grumeza N. și colab., 1989 – Prognoza și programarea aplicării udărilor în sistemele de irigații. Editura CERES, București.
Guș P. și colab., 1998 – Agrotehnica. Ed. Risoprint, .
Ionescu Șișești Vl., 1982 – Consumul de apă și regimul de apă al culturilor. Editura. CERES, București.
Merculiev O. și colab., 1980 – Influența reducerii normelor de irigație asupra producției culturilor irigate. Sesiunea ICITID, 31 martie-1 aprilie.
Muntean L.S. și colab., 2003 – Fitotehnie. Ed. Ion Ionescu de la Brad.
Muntean L.S., Solovăstru Cernea, Gavrilă Morar, Marcel Duda, Dan Vârban, Sorin Muntean, 2008 – Fitotehnie. Ed. AcademicPres Cluj-Napoca
Muntean L.S., Solovăstru Cernea, Gavrilă Morar, Marcel Duda, Dan Vârban, Sorin Muntean, 2011 – Fitotehnie. Ed. Risoprint Cluj-Napoca
Mureșan A. și colab., 1992 – Irigații, desecări și combaterea eroziunii solului. Editura didactică și pedagogică București.
Nagy Z. și colab., 1991 – Cercetări privind evoluția capacității de producție a solului irigat în condițiile zonei colinare a Transilvaniei. Universitatea de ștințe agricole a Banatului. Timișoara 8-9 nov.
Nițu I., și colab., 2000 – Lucrările agropedoameliorative. Editura Ceres, București
Săulescu N.A., Săulescu I.D., 1967 – Câmpul de experiență Editura. Agro-silvică, București.
Vârban Dan Ioan, 2008 – Culturi de câmp, Ed. Risoprint Cluj-Napoca
BIBLIOGRAFIE
Ardelean Ileana, 2007 – Asolamentele și calitatea producției de grâu, Ed. Universității din Oradea
Berindei I. O., Măhăra Gh., Pop Gr. P., Aurelia Posea, 1977 – Câmpia Crișurilor, Crișul Repede, Țara Beiușului. Editura Științifică și Enciclopedică, București, p.129-146
Bîlteanu Gh., Salontai Al., Vasilică C., Bîrnaure V., Borcean I., 1991- Fitotehnie. E.D.P., București. p. 124-174
Borcean I., Moisuc Al., Borcean A., David Gh., Niță Simona, 2001 – Cercetări privind influența principalelor verigi tehnologice asupra recoltei și calității grâului în Banat În vol. „Cercetarea științifică și agricultura durabilă”. Ed. Agris București p. 145-153
Borcean I., David Gh., Borcean A., 2006 – Tehnici de cultură și protecție a plantelor tehnice Ed. De Vest
Borza Ioana Maria, Alina Ștefania Stanciu, 2010 – Fitotehnie, Editura Universității din Oradea
Ciobanu Gh., 2003 – Agrochimia. Ed. Universității din Oradea.
Ciobanu Gh., Domuța C., 2003 – Cercetări agricole în Crișana. Ed. Universității din Oradea.
Domuța C., 1995 – Contribuții la stabilirea consumului de apă al principalelor culturi din Câmpia Crișurilor.Teză de doctorat.ASAS “Gheorghe Ionescu Șișești”.București.
Domuța C., Sabău N. C., 2000 – Agrotehnică;lucrări practice partea I. Editura Universității din Oradea.
Domuța C., , Klepș Cr., Tușa C. – 2000 – Irigarea culturilor, Ed. Universității din
Domuța C., 2003 – Oportunitatea irigațiilor în Câmpia Crișurilor. Editura Universității din .
Domuța C., 2005 – Irigarea culturilor. Ed. Universității din Oradea.
Domuța C., 2005 – Practicum de Irigarea culturilor și agrotehnică. Ed. Universității din Oradea.
Domuța C. coord., 2007 – Asolamentele în Câmpia Crișurilor. Ed. Universității din Oradea.
Domuța C. coord., 2008 – Asolamentele în sistemele de agricultură. Ed. Universității din Oradea.
Domuța C., 2009 – Irigarea culturilor. Ed. Universității din Oradea.
Domuța C. (coord), 2009 – Irigațiile în Câmpia Crișurilor. Ed. Universității din Oradea.
Domuța C. (coord), 2012 – Cercetări agricole în Oradea. Ed. Universității din Oradea.
Domuța Cr., C. Domuța, 2010 – Materii prime vegetale. Ed. Universității din Oradea.
Grumeza N. și colab., 1989 – Prognoza și programarea aplicării udărilor în sistemele de irigații. Editura CERES, București.
Guș P. și colab., 1998 – Agrotehnica. Ed. Risoprint, .
Ionescu Șișești Vl., 1982 – Consumul de apă și regimul de apă al culturilor. Editura. CERES, București.
Merculiev O. și colab., 1980 – Influența reducerii normelor de irigație asupra producției culturilor irigate. Sesiunea ICITID, 31 martie-1 aprilie.
Muntean L.S. și colab., 2003 – Fitotehnie. Ed. Ion Ionescu de la Brad.
Muntean L.S., Solovăstru Cernea, Gavrilă Morar, Marcel Duda, Dan Vârban, Sorin Muntean, 2008 – Fitotehnie. Ed. AcademicPres Cluj-Napoca
Muntean L.S., Solovăstru Cernea, Gavrilă Morar, Marcel Duda, Dan Vârban, Sorin Muntean, 2011 – Fitotehnie. Ed. Risoprint Cluj-Napoca
Mureșan A. și colab., 1992 – Irigații, desecări și combaterea eroziunii solului. Editura didactică și pedagogică București.
Nagy Z. și colab., 1991 – Cercetări privind evoluția capacității de producție a solului irigat în condițiile zonei colinare a Transilvaniei. Universitatea de ștințe agricole a Banatului. Timișoara 8-9 nov.
Nițu I., și colab., 2000 – Lucrările agropedoameliorative. Editura Ceres, București
Săulescu N.A., Săulescu I.D., 1967 – Câmpul de experiență Editura. Agro-silvică, București.
Vârban Dan Ioan, 2008 – Culturi de câmp, Ed. Risoprint Cluj-Napoca
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Influenta Asolamentului Asupra Cantitatii, Calitatii Si Valorificarii Apei DE Catre Cultura Graului In Conditiile DE LA Oradea (ID: 121651)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.