Incheierea Si Intrarea In Vigoare a Tratatului International

CUPRINS

Sectiunea1. Introducere.

Evoluția istorica a tratelor internaționale

Sectiunea 2. Tratatul internațional. Noțiuni generale.

Definiția tratatului internațional

Clasificarea tratatului internațional

Denumirea tratatului internațional

Elementele tratatului internațional

2.4.1 Elemente esențiale ale tratatului internațional

2.4.2 Elementele accesorii ale tratatului internațional

Structura tratatului internațional

Sectiunea 3. Incheierea și intrarea in vigoare a tratatului internațional

3.1 Fazele incheierii tratatului internațional

3.1.1 Prezentarea deplinelor puteri

3.1.2 Negocierea tratatelor

3.1.3 Semnarea tratatului

3.2 Capacitatea statelor de a incheia tratate internaționale

3.3 Validitatea și menținerea in vigoare a tratatelor internaționale

Sectiunea 4. Respectarea, aplicarea și interpretarea tratatului internațional

4.1 Limba de redactare a tratatului internațional

4.2 Intrarea in vigoare și inregistrarea tratatului internațional si

interpretarea acestuia

4.3 Efectele juridice ale tratatului internațional

4.4 Modificarea tratatului internațional

Sectiunea 5. Nulitatea, incetarea sau suspendarea tratatelor internaționale

5.1 Caracteristicile nulitații tratatului internațional

5.1.1 Viciile de consimțamant la incheierea tratatului internațional

5.2 Incetarea tratatelor sau suspendarea tratatelor internaționale

Sectiunea 6. Aspecte conexe

6.1 Importanta tratatului internațional in reglementarea relațiilor internaționale

6.2 Poziția Romaniei in ceea ce priveste respectarea principiilor dreptului

internațional, a rolului tratatelor internaționale in reglementarea relațiilor dintre

state

6.3 Prevederile legislatiei romane privind dreptul tratatelor

SECTIUNEA 1.

INTRODUCERE

1.1Evolutia istorica a tratatelor internationale

Dreptul tratatelor reprezinta o parte componenta a dreptului internațional public formata din ansamblul de norme care guvernează, reglementează incheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, incetarea precum și orice alta problemă care are legatură cu tratatele. In timp, tratatul a inlocuit cutuma in cadrul raporturilor internaționale din motive care țineau de avantajele pe care le prevedeau tratatele in raport de dezavantajele pe care le prezenta cutuma.

Din cele mai vechi timpuri, tratatul s-a impus ca mijloc al relațiilor dintre state, tehnicile folosite fiind, în general apropiate de cele din prezent. Dar încheierea și aplicarea tratatelor în trecut nu exprima în realitate o voință a poporului, ci a claselor dominante în statele respective. Romanii împărțeau tratatele mai degrabă după interesul lor decât după criteriile firești. Există, spunea Titius Livius trei categorii de tratate pe care le încheie între ele statele: prima categorie era aceea a tratatelor prin care celui învins în război i se dictează condițiile de către învingător; a doua este aceea a tratatelor încheiate între părți care, avînd o forță egală în război, ajung la înțelegere pe calea unui tratat la pace; din cea de-a treia categorie fac parte tratatele dintre aceia care, nefiind niciodată dușmani, s-au hotărât să înjghebeze prietenie între ei, print-un tratat de alianță, prin care nu se dictează și nu se acceptă condiții impuse. Așadar, încă din antichitate convențiile erau împărțite în egale și inegale, considerându-se că sunt egale tratatele ale căror condiții sunt aceleași de o parte și de alta. Astfel de tratate erau denumite de vechii greci, așa cum arată Xenofon, acorduri în condiții de deplină egalitate. Pe celelalte tratate ei le denumeau convenții dictate, despre care Demostene spunea că trebuie să fie ocolite de cei care iubesc libertatea, deoarece se apropie foarte mult de sclavie.

În antichitate, la romani, acordurile internaționale mai importante – ca, de pildă, tratatele de pace, de alianță, de suspendare a ostilităților – erau încheiate valabil de magistratul care, în acel moment, avea imperium cel mai înalt, în calitate de reprezentant al poporului. Deși acest magistrat nu avea un mandat special, totuși, prin actele sale internaționale, obliga poporul, indiferent dacă acesta cunoștea sau nu tratatul respectiv.

În epoca îndepărtată, tratatele erau împarțite în pacte reale și pacte personale. Astfel se consideră că un tratat încheiat în mod egal între două popoare libere avea o natură reală derivată din calitatea părților contractante. Tratatele erau considerate reale chiar atunci când erau semnate de suverani, întrucât, după cum arată Ulpinian, de cele mai multe ori numele persoanei era înscris în pact nu pentru ca acesta să dobândească un caracter, ci pentru a se arăta cu cine s-a încheiat pactul. Într-o accepțiune generală se considerau ca reale tratatele favorabile, iar ca personale cele odioase. Tratatele încheiate în vederea păcii sau a comerțului erau favorabile, pe când cele încheiate în vederea războiului de agresiune erau ilicite și personale. Limitele în care se desfășurau relațiile interstatale erau determinate, în acea apocă, de dreptul celui mai puternic, care genera inegalitate și înrobirea popoarelor de către imperiul roman.

Încă de la începutul evului mediu există dovezi cu privire la semnarea și ratificarea tratatelor internaționale. Se cunoaște astfel, ca precizînd obligația de ratificare, tratatul încheiat în anul 561 între împăratul bizantin Justinian și regele Persiei, Chorsoes, practică care apoi se amplifică.

În perioada statelor feudale, încheierea tratatelor a capătat un caracter semipersonal, derivând din conceptul puterii feudalului sau monarhului, asemuindu-se cu contractul din dreptul privat. Analogia dintre trarat si contractul de drept privat a fost aplicată și în raporturile dintre feudal ori monarh și plenipotențiarul său asimilate cu raporturile dintre mandant și mandatar. Asemenea raporturi ar fi decurs din deplinele puteri privite ca un mandat care conferea o largă abilitare plenipotențiarului de a negocia și încheia un tratat, precum și promisiunea monarhului de a aproba sau ratifica cele convenite în numele său de plenipotențiar.

Așadar, ca act săvârșit de mandatar în numele mandantului, tratatul era considerat încheiat din momentul semnării de către plenipotențiar, ratificarea reducându-se la verificarea respectării deplinelor puteri. Considerăm că, oricât de pronunțat ar fi caracterul contractual al unui tratat în diferite perioade istorice, acesta nu este echivalent cu un contract din dreptul intern. Astfel, teoria mandatului nu poate fi aplicată în dreptul internațional, întrucât așa cum se arată și în comentariul Comisiei de Drept Internațional, raporturile juridice internaționale nu pot fi asimilate cu cele din dreptul privat.

Regimul juridic al tratatelor este reglementat în două documente internaționale de referință – Convenția privind dreptul tratatelor încheiate de către state (Viena, 1969) și Convenția privind dreptul tratatelor încheiate de către state și organizații internaționale (Viena, 1986). Conform primei Convenții, tratatul reprezintă “un acord internațional încheiat între state în formă scrisă și guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat într-un singur instrument sau în două, ori mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa particulară” (art.2.a).

Potrivit Convenției de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor, se folosește denumirea generică de “tratate” pentru toate actele juridice din această categorie, indiferent de denumirile speciale pe care ele le pot primi într-un caz sau altul.
Deoarece nu există reguli cu privire la folosirea unei denumiri sau alteia, statele pot recurge la acea denumire care reflectă mai bine semnificația documentului care urmează a fi incheiat.
Determinarea concretă a acordului încheiat între state (respective convenție, acord, pact, protocol, act final, statut) nu influențează natura juridica a actului internațional. Important de reținut este că nu există o denumire întru totul exactă pentru tratatele internaționale. Mai mult, înțelesul majorității termenilor utilizați în dreptul tratatelor este foarte variabil, schimbându-se de la o țară la alta și de la o constituție la alta. În dreptul internațional se poate spune că înțelesul variază de la un tratat la altul: fiecare tratat este, sau a fost, un microcosmos prevăzut, în clauzele sale finale, lege a propriei sale existențe, în proprii săi termeni.

SECTIUNEA 2.

TRATATUL INTERNATIONAL.NOTIUNI GENERALE.

2.1 Definiția tratatului internațional

Tratatul internațional este un acord incheiat in scris intre subiectele de drept internațional și guvernat de dreptul internațional, in scopul de a produce efecte juridice si consemnat intr-un instrument unic sau, in doua sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa. Parțile componente ale unui tratat sunt: titlul (in care se precizează materia in care se incheie si parțile), preambulul (in care se prevăd scopurile incheierii tratatului, circumstanțele in care se incheie, precum si unele principii generale care guverneaza materia respectiva), dispozitivul (cuprinde clauzele de fond ce reglementeaza normele de conduita ale partilor, drepturile si obligatiile ce le incumba), clauzele finale (stabilesc modul de intrare in vigoare si de modificare, termenul pe care se incheie tratatul, limbile in care se incheie, data si locul semnarii, semnaturile partilor) la care se mai pot adauga si unele anexe.

Elementele esențiale ale tratatelor sunt:

subiectele sau parțile la tratat;

voința parților;

condiția ca tratatul sa producă efecte juridice,

tratatul sa fie guvernat de normele dreptului internațional public.

Subiectele sau parțile intre care se incheie tratatul sunt entitațile care au capacitatea de a incheia tratate, adica subiectele dreptului internațional cum sunt: statele, organizațiile internaționale, popoarele care lupta pentru eliberare.

Dimpotriva, nu pot fi considerate tratate actele juridice (ințelegerile) incheiate intre state (sau alte subiecte de drept internațional) si persoane fizice sau juridice de drept intern din diferite state.

Voința parților trebuie sa fie liber exprimată, fara vicii de consințământ, iar obiectul asupra caruia se realizeaza acordul de voința al părtilor sa fie licit si realizabil. Necesitatea consimțământului liber a fost afirmată de C.I.J. in avizul privind rezervele la Convenția pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid.

Condiția ca tratatul sa produca efecte juridice inseamnă fie să creeze norme de conduită cu caracter general, fie sa ducă la crearea, modificarea ori stingerea unor drepturi sau obligatii intre părți.

Tratatul sa fie guvernat de normele dreptului internațional este o condiție hotăratoare pentru calificarea unui act juridic drept tratat. Statele sau organizațiile internaționale pot incheia anumite acte juridice in vederea cumpărarii unor imobile sau prestării unor servicii, care insă sunt simple contracte de drept privat, supuse dreptului intern al unui stat.

2.2 Clasificarea tratatului internațional

Clasificarea tratatelor se face in funcție de anumite criterii:

” După criteriul funcției pe care o indeplinesc tratatele se clasifică in:

tratate legi (law making-treaties), prin care se creaza in mod direct norme de drept internațional;

tratate-contract (contractual treaties), influențeaza indirect formarea dreptului internațional.

După criteriul timpului pe care se incheie tratatele se clasifică in:

tratate cu termen sau aplicare limitată;

tratate făra termen;

tratate cu termen si posibilitatea prelungirii.

După criteriul posibilitatii de aderare tratatele se clasifică in :

tratate deschise;

tratate inchise.

După criteriul formei tratatele se clasifică in:

tratate propriu-zise, care urmeaza toate fazele de incheiere;

tratate in forma simplificata, intra in vigoare prin semnare (schimb de note sau de scrisori).

După cri juridice de drept intern din diferite state.

Voința parților trebuie sa fie liber exprimată, fara vicii de consințământ, iar obiectul asupra caruia se realizeaza acordul de voința al părtilor sa fie licit si realizabil. Necesitatea consimțământului liber a fost afirmată de C.I.J. in avizul privind rezervele la Convenția pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid.

Condiția ca tratatul sa produca efecte juridice inseamnă fie să creeze norme de conduită cu caracter general, fie sa ducă la crearea, modificarea ori stingerea unor drepturi sau obligatii intre părți.

Tratatul sa fie guvernat de normele dreptului internațional este o condiție hotăratoare pentru calificarea unui act juridic drept tratat. Statele sau organizațiile internaționale pot incheia anumite acte juridice in vederea cumpărarii unor imobile sau prestării unor servicii, care insă sunt simple contracte de drept privat, supuse dreptului intern al unui stat.

2.2 Clasificarea tratatului internațional

Clasificarea tratatelor se face in funcție de anumite criterii:

” După criteriul funcției pe care o indeplinesc tratatele se clasifică in:

tratate legi (law making-treaties), prin care se creaza in mod direct norme de drept internațional;

tratate-contract (contractual treaties), influențeaza indirect formarea dreptului internațional.

După criteriul timpului pe care se incheie tratatele se clasifică in:

tratate cu termen sau aplicare limitată;

tratate făra termen;

tratate cu termen si posibilitatea prelungirii.

După criteriul posibilitatii de aderare tratatele se clasifică in :

tratate deschise;

tratate inchise.

După criteriul formei tratatele se clasifică in:

tratate propriu-zise, care urmeaza toate fazele de incheiere;

tratate in forma simplificata, intra in vigoare prin semnare (schimb de note sau de scrisori).

După criteriul obiectului de reglementare se clasifică in:

tratate politice;

tratate economice;

tratate culturale;

tratate in probleme juridice.

După numarul parților se clasifică in:

tratate bilaterale;

tratate plurilaterale (cu numar restrâns);

tratate multilaterale sau universale.”6

2.3 Denumirea tratatului internațional

În practica si știința dreptului internațional sunt utilizate numeroase denumiri, pentru a desemna tratatele internaționale. Aceste denumiri nu prezintă o semnificație juridică specială și n-au nici un fel de influență asupra forței juridice a tratatelor.

Denumirile cele mai frecvente sunt următoarele:

Tratatul constituie denumirea generică pentru înțelegerile prin care sunt stabilite, între părțile semnatare, anumite drepturi si obligații, de obicei în domeniile generale, importante, ale relațiilor internaționale, fie în domeniul public, fie în domeniul economic și care au un caracter mai solemn.

Convenția este o înțelegere între state prin care sunt reglementate relațiile internaționale într-un domeniu special.

Pactul este denumirea unei înțelegeri bilaterale sau multilaterale privitoare la domenii concrete ale relațiilor politice dintre state și care are un caracter deosebit de solemn.

Acordul este un termen general, aplicat unor înțelegeri internaționale în domeniul public, dar mai ales în domeniul economic, comercial, financiar, cultural.

Declarația este actul internațional prin care două sau mai multe state își fixează punctul de vedere sau modul de acțiune în probleme de ordin politic, economic și juridic.

Protocolul este o denumire fără un conținut precis, aplicată celor mai diferite acte și înțelegeri internaționale. În general, protocolul este un act accesoriu la un tratat preexistent, în scopul de a-l aplica, de a-l prelungi, de a-l interpreta, de a-l completa sau de a-l modifica. Termenul de protocol poate desemna însă și o înțelegere de-sine-stătăoare între state.

Schimbul de note este un schimb reciproc de scrisori, de declarații scrise, cu un text identic, prin care se consemnează un acord de voințe între state.

Compromisul conține acordul dintre state de a trnsmite spre rezolvare, unei instanțe arbitrale sau judiciare internaționale, anumite probleme litgioase.

Modus vivendi (mod de existență) este un acord temporar, provizoriu, pe care statele îl încheie, de obicei, cu intenția de a-l înlocui ulterior printr-un tratat s-au convenție conținînd clauze mai detailate și încheiat pe o durată mai lungă.

Actul general exprimă un acord multilateral care stabilește reguli de drept într-un domeniu concret al relațiilor internaționale sau un anumit regim juridic.

Statutul, începînd din 1919, este denumirea dată actelor colective internaționale cu caracter constitutiv.

Cartelul este o convenție între beligeranți, încheiată, de obicei, de comandanții militari, privind în special schimbul de prizonieri, de răniți, circulația persoanelor.

Gentlmen’s agreement este denumirea folosită pentru acorduri încheiate, de obicei, în formă verbală, privind anumite probleme. Un gentelmen’s agreement are aceași valoare juridică ca și tratatele în formă scrisă.

Comunicatele comune pot consfinții încheierea unui acord internațional între părțile în tratative, cuprinzînd, în unele cazuri, chiar textul acordului realizat.

Declarațiile solemne comune constituie documente de o deosebită semnificație politico-juridică, reafirmînd atașamentul statelor față de scopurile Cartei O.N.U., față de principiile dreptului internațional.

2.4 Elementele tratatului internațional

2.4.1. Elementele esentiale ale tratatului

„ Tratatul este acel act juridic ce exprima acordul de vointa intervenit intre state ca principale subiecte de drept international sau intreacestea si alte subiecte de drept international , ori intre acestea din urma , in scopul de a crea , modifica sau stinge drepturi si obligatii in raporturile dintre ele.Orice tratat conține o serie de elemente esențiale pentru a fi valabil si a crea norme juridice – părțile, voința liberă si obiectul tratatului, precum si unele elemente accesorii – termenul si condiția.

Părtile la tratatele internaționale.

Părtile la tratate trebuie sa fie subiecte de drept internațional si anume state, organizații internaționale și, in anumite cazuri, națiunile care luptă pentru eliberare și beligeranții. Potrivit Convenției de la Viena din 1969, art.6, orice stat are capacitatea de a incheia tratate. Organizațiile internaționale incheie tratate in limitele competențelor acordate de statele membre. Nu sunt tratate documentele internaționale intervenite intre un stat si persoane fizice sau juridice sau intre persoane fizice ori juridice din diferite state. Convenția de la Viena a stabilit unele norme de bază, mentinând deschise si alte posibilitati. Potrivit art.7 al Convenției, sunt considerate ca reprezentând statul, in virtutea funcțiilor lor si făra a trebui să prezinte depline puteri: șeful statului, șeful guvernului si ministrul afacerilor externe, pentru orice acte referitoare la incheierea unui tratat (adoptarea textului, parafare,semnare, exprimarea consimtamântului de a fi obligat prin tratat); șeful misiunii diplomatice, prin adoptarea textului unui tratat intre statul trimițător si statul care este acreditat; reprezentantul acreditat de un stat la o conferință internaționala sau pe langă o organizație internaționala ori pe langă unul din organele sale, pentru adoptarea textului unui tratat in conferința , la organizația sau la organul in cauză. In practica internaționala, ca urmare a extinderii cooperării și aprofundării specializării, unele ministere, altele decat ministerul de externe, incheie acorduri cu departamentele similar din alte țări, in problema din domeniul lor de activitate. In cea mai mare parte a cazurilor, aceste acorduri sunt considerate adevărate tratate internaționale, care obligă statele, chiar dacă persoanele in cauză nu prezintă puteri depline pentru incheierea lor. Probleme dificile ridică acordurile de cooperare incheiate de organele de stat ale unitaților teritoriale locale, mai ales cele din zonele de frontieră, pentru a soluționa problemele de vecinatate sau de cooperare de interes regional sau local. In cazul statelor federale, uneori incheierea unor asemenea acorduri este autorizată de constituție, alteori, un tratat intre statele in cauză prevede posibilitatea incheierii unor asemenea acorduri, deci autorizează incheierea lor; in sfarșit, după incheierea unor asemenea acorduri organele statului le pot accepta, prin faptul că nu contestă validitatea lor au acceptat punerea lor in aplicare.

Consimțământul.

Consimțământul reprezintă acordul de voință al părților de a fi legate prin tratat și trebuie să fie liber exprimat. Convenția din 1969, stabilește următoarele vicii de consimțământ și, prin urmare, cauze de nulitate a tratatelor:

Eroarea, dacă poartă asupra unui fapt sau unei situații, pe care partea o presupunea că există în momentul încheierii tratatului și care constituia o bază esențială a consimțământului acelei părți de a fi legată prin tratat. Nu este eroare dacă însăși partea a contribuit la ea sau dacă împrejurările erau de natură să avertizeze partea despre eroare. Eroarea care poartă asupră redactării textului tratatului ( eroare formală) nu este viciu de consimțământ.

Dolul, când o parte a fost determinată să încheie un tratat în urma conduitei fraudulose a unui alt stat care a participat la negociere.

Coruperea reprezentantului unui stat, dacă exprimarea consimțământului a fost obținută pe acestă cale, prin acțiunea directă sau indirectă a altui stat care a participat la negocieri.

Constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat, când exprimarea consimțământului a fost obținută pe aceasta cale, prin acte sau amenințări.

Constrângerea exercitată asupra unui stat prin amenintarea cu forța sau folosirea forței. Consimțământul inseamnă exprimarea statului de a deveni parte la tratat, acceptând obligațiile care decurg din dispozițiile acestuia. Legislația internă a statelor prevede mijloacele juridice prin care statul își exprimă voința de fi legat prin tratat.

O modalitate de exprimare a consimțământului statului de a fi “legat” prin tratat este ratificarea. De regula, prin simpla participare la negocierea si semnarea unui tratat, statele nu se consideră obligate, din punct de vedere juridic, de dispozițiile acestuia. Angajarea defintivă presupune intervenția unui act intern, prin intermediul căruia organele special abilitate ale statului – de obicei parlamentele naționale – analizează dispozițiile tratatatului si decid asupra angajării statului. Acest act constituie ratificarea tratatului.

Uneori, ratificarea tratatului impune elaborarea unei legislații interne pentru aplicarea dispozițiilor acestuia. Ratificarea tratatelor de către parlament este în prezent, mijlocul principal prin care organul legislativ controleaza exercitarea de catre executiv a dreptului de a negocia tratatele internaționale.

Termenul de ratificare depinde în mare masură de natura tratatului si este prevăzut în clauzele finale ale acestuia. Ratificarea nu poate fi parțială sau condiționată, ci numai acordată sau refuzată, iar dacă un stat încearcă sa modifice un tratat în timpul ratificării, acest act echivalează cu un refuz al ratificării, însoțit de o noua ofertă care poate sa fie, sau nu acceptată. La tratatele multilaterale statele pot să formuleze, o dată cu ratificarea si în anumite limite, rezerve.

O altă modalitate de exprimare a consimțământului statelor este aprobarea sau acceptarea. Această modalitate a apărut ca o alternativă mai simplă la ratificarea tratatelor, determinată de creșterea numarului acestora. Pe această cale se realizează o examinare rapidă a dispozițiilor unor tratate și se evită procedura mai lungă și complicată a ratificării de către parlamentele naționale. Procedura aprobării sau a acceptării este de competența guvernelor.

În conformitate cu legile interne ale fiecărui stat sunt supuse aprobării sau acceptării de către guvern, tratatele care nu implică un angajament politic major sau care nu se referă la domenii esențiale ale suveranității statelor.

Aderarea la tratate este o modalitate de exprimare a consimtamântului statelor, aplicabilă numai tratatelor multilaterale, care poate sa intervină în cazul în care un stat nu a participat la negocierea si semnarea tratatului, dar decide ulterior sa devină parte la acesta.

Un stat poate să adere la un tratat doar daca aceasta modalitate este prevazută în mod expres în textul acestuia.

Consimțământul poate fi exprimat prin semnare. De regulă, semnarea tratatului are ca efect autentificarea textului stabilit prin negocieri. În anumite cazuri, semnarea echivalează cu exprimarea consimțământului statului de a fi parte la tratat. Semnarea are acest efect dacă sunt întrunite, cumulativ, urmatoarele condiții, prevazute în Convenția privind dreptul tratatelor (art.12):

-tratatul să prevadă în mod expres această posibilitate sau, să se stabilească într-un alt mod voința statelor participante la negocieri de a acorda actului semnării valoare de consimțământ;

-intenția statului de a conferi actului de semnare acest efect să rezulte din “deplinele puteri” ale reprezentantului sau să fie exprimată în timpul negocierii.

Numeroase tratate internaționale la care statele devin parți prin semnare sunt cunoscute sub denumirea de acorduri în formă simplificată. Aceste acorduri constau, de obicei, în schimburi de note sau de scrisori, procese-verbale parafate, memorandumuri, declarații comune etc. Originea acestor acorduri se regăseste în practica S.U.A, în care sunt cunoscute sub denumirea de “executive agreements” si reprezintă acorduri semnate doar de președintele statului, evitând astfel aprobarea Senatului si facilitând în acest mod participarea statului la tratatele internaționale.

Obiectul.

Obiectul tratatului internațional îl constituie raporturile internaționle pe care prevederile tratatului le reglementează în conformitate cu voința liber exprimată a părților. Obiectul unui tratat internațional trebuie să îndeplinească două condiții: să fie posibil (realizabil), condiție în general respectată, îtrucât este puțin probabil ca statele să se oblige la săvârșirea unor acțiuni imposibile; să fie licit.

Obiectul unui tratat este licit atunci când respectă principiile și normele unanim admise ale dreptului internațional contemporan care au un caracter imperativ. Convenția din 1969 de la Viena, enunță categoric: „Este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internațional general…”

Pentru a determina nulitatea tratatului trebuie să fie vorba de o încălcare a unor dispoziții interne ale statului, de regulă constituționale, privind ratificarea sau aprobarea tratatelor ( organele competente, procedura de urmat, “deplinele puteri”). Pentru a evita invocarea abuzivă a acestei cauze de nulitate a tratatului, Convenția o restrânge la cazurile în care “violarea a fost vădita si privește o regulă de importanță fundamentală a dreptului sau intern” (art.46).

Invocarea erorii poate conduce la nulitatea tratatului dacă este vorba de o eroare de fapt si nu de drept, care a afectat în mod esențial consimțământului statului, iar statul care o invocă nu a contribuit prin comportamentul său la producerea sa (art.48). În practică, eroarea a fost invocată în special în probleme de delimitare a frontierelor.

Un stat poate invoca nulitatea tratatului dac consimțământul său a fost obținut “în urma conduitei frauduloase a unui alt stat care a participat la negocieri”(art. 49).

Un stat poate invoca coruperea reprezentantului său ca viciu de consimțământ atunci când actele de corupere au fost evidente si în măsura să exercite o influență considerabilă asupra acestui reprezentant. (art. 50).

Constrângerea exercitată asupra reprezentantului statului, în cazul în care este constatată, lipseste tratatul de orice efect juridic (art.51). Constrângerea se refera la “acte sau amenințări” îndreptate împotriva reperezentantului statului, ca individ și nu în calitatea sa de organ al statului.

Convenția de la Viena a codificat ca un viciu distinct constrângerea exercitata asupra unui stat prin amenintarea cu forța sau prin folosirea forței (art.52). În dreptul internațional clasic, razboiul a fost considerat un mijloc licit de rezolvare a diferendelor între state. Pactul Societății Națiunilor a instituit pentru prima dată limitări ale dreptului statelor de a recurge la forța, iar Pactul Briand –Kellogg din 1928 a scos razboiul în afara legii. Carta O.N.U. consacră principiul neagresiunii ca principiu fundamental al dreptului internațional.

Conventia de la Viena prevede doua tipuri de nulitate – absoluta si relativă – având regimuri juridice distincte.

Nulitatea relativă poate fi invocată numai de statul al carui consimțământ a fost viciat si poate fi acoperită ulterior prin confirmare de către același stat. (art.45) Se sancționeză cu nulitate relativă viciile de consimțământ rezultând din: încălcarea dispozițiilor dreptului intern al statului privind competența de a încheia tratate, din eroare, dol, sau coruperea reprezentantului statului.

Nulitatea absolută sancționeaza viciile de consimțământ rezultând din constrângerea exercitată asupra statului sau a reprezentantului sau si tratatele contrare unei norme imperative. Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice stat parte la tratat și chiar din oficiu, de catre o instanță internaționala. Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.”

2.4.2 Elementele accesorii ale tratatului internațional

Termenul.

Termenul este acel eveniment viitor si sigur de care depinde intrarea în vigoare sau expirarea unui tratat. Termenul la împlinirea căruia tratatul intra în vigoare poartă numele de termen suspensiv (a quo). De exemplu, toate tratatele prevăd termene precise la care ele intra în vigoare. Termenul rezolutoriu (ad quem) marchează, în cazul tratatelor încheiate pe o durată determinată, momentul încetării aplicării tratatului.

Condiția.

Condiția este un eneniment viitor și nesigur, de care depinde începutul sau încetarea executării obligațiilor prevăzute în tratat. Condiția poate fi deci suspensivă sau rezolutorie. De exemplu, art.5 al Tratatului Organizației Atlanticului de Nord, stabilește că agresiunea împotriva unui stat parte (condiția) permite exercitarea dreptului la apărare colectivă, considerîndu-se că orice stat al alianței a fost agresat.

În general, data intrarii în vigoare a unui tratat este prevazută expres în textul acestuia. Dacă tratatul nu o prevede, momentul intrării în vigoare este convenit ulterior de catre părți. Intrarea în vigoare a unui tratat coincide cu momentul de la care acel tratat produce efecte juridice fata de statele părți.

În cazul tratatelor bilaterale, data intrării în vigoare o reprezintă momentul schimbării instrumentelor de ratificare sau al notificării actului de aprobare sau acceptare. Documentele prin care statele îsi comunică îndeplinirea procedurilor interne de exprimare a consimțământului sunt denumite instrumente de ratificare sau de aderare.

În ceea ce privește tratatele multilaterale, instrumentele de ratificare se depun pe lânga unul dintre guvernele statelor participante la negocierea si semnarea tratatutului si căruia i-a fost încredințată functia de depozitar, sau pe lângă o organizație internațională investită cu aceeași funcție. Data intrării în vigoare a tratatelor se stabilește în funcție de acumularea unui număr minim, prestabilit prin dispozițiile tratatului, de instrumente de ratificare.

Structura tratatului internațional

Practica internațională a consacrat, îndeosebi pentru principalele categorii de tratate, o anumită formă pe care acestea  trebuie să o prezinte, un sistem de organizare a materialului, pentru a se exprima cu claritate și fără echivoc problemele de reglementat și pentru a se stabili o ordine de prezentare a problemelor potrivit importanței acestora.

De regulă, un tratat internațional cuprinde următoarele părți:

-preambulul, cuprinsul, partea finala, semnaturile, anexele.

Preambulul cuprinde mențiuni referitoare la scopul tratatului, hotărârea statelor de a-l încheia, principiile directoare ale reglementării ce urmează, participanții, nivelul negocierilor, locul încheierii, eventual interpretarea unor termeni din tratat (aceștia pot fi explicați și în primul articol al tratatului, sau în partea sa finală).

Dispozitivul cuprinde precizarea problemelor de reglementat, într-o ordine logică a acestora, astfel ca primele formulări să stabilească un cadru mai general al problemei și, în continuare, folosindu-se și prevederile din partea inițială, să se facă formularea amănunțită a tuturor aspectelor pe care părțile doresc să le reglementeze.

Partea finală face referiri la termenul și condițiile de intrare în vigoare a tratatului, durata acestuia, modalitățile prin care se pot stinge efectele lui, dacă tratatul poate sau nu să fie denunțat, condițiile de denunțare sau de prelungire a efectelor tratatului, statul depozitar, dacă e necesară ratificarea, condițiile de aderare etc.

Semnăturile se depun după ultima formulare din  tratat, astfel: la tratatele bilaterale, prin metoda alternatului, fiecare parte având prima semnătură (în stânga pe exemplarul care îi revine; la tratatele multilaterale, în ordinea literelor alfabetului asupra căreia părțile sunt de acord ( în practica generală internațională – alfabetul englez); în trecut se folosea tehnica semnăturii în cerc, pentru a nu dazavantaja pe nici un participant.

Anexele cuprind de obicei probleme tehnice, elemente ilustrative, de calcul economic, concretizări ale unor dispoziții din cuprins, cifre, date, scheme, hărți, etc.

Anexele la tratat nu constituie acte juridice separate, ci fac corp comun cu însuși tratatul, urmează situația acestuia, tratatul și anexele sale constituind un tot unitar. Pentru acest motiv, de regulă, anexele nici nu se semnează.

În cuprinsul tratatului în cadrul acestor părți principale materialul se ordonează după categorii mai mari de probleme pe părți, titluri, capitole, paragrafe, secțiuni și articole. Folosirea unora sau altora din aceste elemente tehnice de ordonare a materialului este determinată de caracterul și complexitatea problemelor, de diversitatea acestora, etc.

Părțile la tratat vor conveni asupra unora sau altora  din aceste elemente, folosirea tuturora nefiind obligatorii.

Tratatul se poate încheia într-un singur exemplar, dacă părțile hotărăsc, astfel, în care caz statul desemnat ca depozitar este obligat să transmită celorlalte state participante copii certificate ale tratatului.

Această formă se folosește pentru tratatele multilaterale. Tratatele bilaterale se încheie de regulă în două exemplare, ambele cu valoare egală.

SECTIUNEA 3.

INCHEIEREA SI INTRAREA IN VIGOARE A TRATATULUI INTERNATIONAL

Tratatele reprezintă expresia acordului dintre state cu privire la interese comune, conform legilor internaționale. Ele reprezintă cel mai important izvor de lege in Dreptul Internațional si sunt din ce in ce mai des folosite pentru codificarea și dezvoltarea acestuia.
Intrucât relațiile juridice internaționale intre state sau intre state si organizații internaționale au inceput sa fie de la un moment dat reglementate din ce in ce mai des prin acorduri incheiate in scris, s-a considerat a fi necesar să se definească un set de reguli generale care sa guverneze obligațiile părților in tratate.
In 1966 Curtea Internaționala de Justiție a adoptat poziția ei finala in ceea ce privește tratatele internaționale si in Coferința de la Viena la care au participat reprentanții a peste 100 de state și care s-a ținut in doua sesiuni, in 1968 si 1969, s-a adoptat Conveția de la Viena. Convenția a intrat in vigoare la 27 ianuarie 1980. O alta Conferința având ca tema Legea Tratatelor intre State și Organizații Internaționale sau intre Organizații Internaționale a avut loc la Viena in 1986. Convenția de la Viena din 1969 a avut ca subiect formarea tratatelor, intrarea in vigoare, rezervele la tratate și procedurile legate de invalidare, reziliere, retragere din cadrul unui tratat, suspendarea efectelor tratatelor si interpretarea acestora.

3.1 Fazele incheierii tratatului internațional

Sub aspectul încheierii tratatelor internaționale se disting doua modalități:

încheierea într-o singură fază, când negociatorul este împuternicit să exprime și consimțămâtul statului de a deveni parte la tratat, fără a mai interveni alte proceduri interne și externe;

încheierea în mai multe faze, în cursul cărora negociatorul poartă tratative și efectuează o serie de acte care duc la stabilirea textului tratatului și la autentificarea lui, iar exprimarea consimțământului statului de a fi legat prin tratat formează o fază distinctă în care intervin alte organe și proceduri interne și externe.

3.1.1 Prezentarea deplinelor puteri

Negocierile fiind purtate în general de alte persoane decât cele care au dreptul de a încheia tratate, aceste persoane trebuie să fie înzestrate în acest scop cu documente speciale denumite depline puteri.

Prin „depline puteri” se înțelege un document emanînd de la autoritatea competentă a unui stat și desemnînd una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimțământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini alt act cu privire la tratat.

Așadar, operațiile de negociere, redactare și încheiere ale unui tratat trebuie să fie efectuate de reprezentanți (mandatari) ai statelor, înzestrați cu depline puteri sau abilitați în virtutea funcțiilor lor în stat, fără a fi obligați să prezinte depline puteri. Sunt considerați reprezentanți ai statului lor, fără a fi obligați să prezinte depline puteri, pentru toate actele referitoare la încheierea unui tratat, șefii de state, șefii guvernelor și miniștrii afacerilor externe

Obiectul deplinelor puteri îl pot constitui separat sau cumulativ: negocierea și elaborarea textului tratatului; semnarea tratatului; înmnarea ori depunerea instrumentelor de ratificare sau aderare la tratat.

Înainte de începerea negocierilor, indiferent de modul lor de desfășurare, se procedează la depunerea (verificarea) deplinelor puteri.

Cât privește natura juridică a deplinelor puteri, ea a evoluat în decursul timpurilor. În trecut, când tratatele se încheiau între monarhi, deplinele puteri aveau caracterul unui mandat: plenipotențiarul angaja statul său prin cele convenite și semnate de el, iar monarhul se obliga să ratifice tratatul afară de cazul când plenipotențiarul și-ar fi depășit mandatul. În aceste condiții, deplinele puteri erau un element de validitate a tratatului.

În prezent, actele plenipotențiarului nu mai creează, în general, în sarcina statului pe care-l reprezintă la negocierea tratatului obligația de a accepta tratatul asupra căruia s-a convenit. De aceea deplinele puteri au, de obicei, caracterul limitat de a atesta că persoana împuternicită are calitatea să reprezinte statul la negocierea tratatului.

Depășirea sau încălcarea deplinelor puteri lipsește de orice valoare juridică actele astfel încheiate, afară de cazul când statul al cărui plenipotențiar și-a depășit puterile, aprobă ulterior conduita acestuia și recunoaște valoarea juridică a actelor semnate.

3.1.2 Negocierea tratatelor

Negocierea și semnarea tratatelor constituie prima fază în care se efectuează anumite acte și proceduri. Art.1 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor a definit statul negociator ca fiind statul care a participat la elaborarea și adoptarea textului tratatului. Așadar, elaborarea și adoptarea textului unui tratat fac parte din însăși procesul negocierii, constituie scopul acesteia. Statele sunt libere de a negocia tratate, iar o obligație de negociere se poate stipula printr-un pactum de negociando încorporat, de obicei, în textul unui tratat, cu acordul statelor contractante.

Potrivit Convenției de la Viena din 1969, statul-negociator se deosebește de statul-contractant și de statul parte atunci când aceste state nu au participat la negocieri. Trebuie reținut însă că statul-negociator este și el implicit stat-contractant și, totodată, parte la tratat.

În ceea ce privește procedura, se remarcă unele deosebiri între negocierea tratatelor bilaterale și cele multilaterale. Astfel, în cazul unui tratat bilateral, inițiativa aparține unui stat sau ambelor state care doresc să încheie un tratat, putînd stabili contracte prin reprezentanții lor. În cazul tratatelor multilaterale, negocierile au loc în cadrul unei conferințe a reprezentanților statelor interesate, convocată în baza unui acord preliminar. De asemenea, în practica actuală, tratatele multilaterale generale se negociază de regulă în cadrul organizațiilor internaționale sau al unor conferințe ce au loc sub egida acestora. La un tratat bilateral fiecare parte prezintă proiectul său, cele două proiecte urmînd să fie puse de acord. Tratatele multilaterale se elaborează, în general, în cadrul conferinței sau pe baza unor proiecte prezentate de unele state care participă la negocieri.

Din momentul în care s-a ajuns la un acord asupra textului tratatului se trece la adoptarea lui, care se face, de regulă cu o majoritate de două treimi, unanimitatea rămânînd regula aplicabilă tratatelor bilaterale ori încheiate de un număr redus de state. În același sens, art.9 din Convenția de la Viena prevede că adoptarea textului tratatului se face cu consimțământul tuturor statelor participante la negocieri, cu excepția cazurilor adoptării textului la o conferință intenațională, care se face cu o majoritate de două treimi, afară numai dacă statele nu au convenit asurpra unei reguli diferite.

3.1.3 Semnarea tratatului

După elaborarea și adoptarea textului, care, după cum am arătat, fac parte din procesul negocierii, urmează autentificarea textului tratatului, care se face prin semnare.

Semnarea tratatului poate să aibă însă o valoare juridică diferită, în raport cu voița părților contractante privind procedura prin care tratatul dobândește forță juridică obigatorie pentru ele.

Din acest punct de vedere, distingem:

tratate care, potrivit voinței părților urmează să dobândească forță juridică obligatorie numai printr-o procedură ulterioară distinctă de semnare, cum ar fi ratificarea;

tratate care, potrivit voinței părților, dobândesc forță juridică prin semnarea lor.

În primul caz, semnarea are ca efect juridic numai autentificarea textului tratatului, cu alte cuvinte, confirmarea că textul semnat reprezintă versiunea definitivă a tratatului, rezultată în urma negocierilor. Ea imlică, de asemenea, dreptul statului semnatar de a ratifica tratatul și obligația de a se abține de la acțiuni care, în intervalul până la ratificare, ar face imposibilă executarea ulterioară a tratatului; această obligație încetează în cazul când acel stat refuză să ratifice tratatul.

În cel de-al doilea caz, semnarea constituie actul final prin care statele își exprimă voința lor de a fi legate prin tratatul încheiat.

Semnarea produce asemenea efecte dacă: în tratat se prevede în mod expres aceasta; când este stabilit pe altă cale că statele care au participat la negociere conveniseră că semnătura va avea acest efect; când intenția statului de a conferii semnăturii acest efect rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său, sau a fost exprimată în cursul negocierii.

Parafarea și semnarea ad-referendum. Între redactarea și semnarea definitivă intervine uneori o etapă intermediară – parafarea – care constă în semnarea de către plenipotențiari a tratatului sau a unor părți din tratat numai cu inițialele lor. Parafarea intervine atunci când statele n-au dat reprezentanților lor depline puteri pentru semnarea definitivă a tratatului sau când guvernele acelor state doresc să mai examineze textul tratatului înainte de a-l semna definitiv. Efectele parafării se reduc la certificarea textului rezultat din tratative, text care nu mai poate fi modificat de către împuterniciți, ceea ce nu exclude însă dreptul pentru guverne de a-i aduce modificări. În cazul semnării prin parafare este necesară o împuternicire expresă pentru semnarea definitivă.

Tot o etapă intermediară între redactare și semnarea definitivă poate fi și semnarea ad-referendum („pentru a se referii până la hotărârea definitivă”). Semnarea ad-referendum intervine atunci când împuternicitul are mandat să negocieze, dar nu și împuternicire de a semna tratatul. Semnătura ad-referendum constituie în același timp un act de autentificare a textului cât și o semnătură provizorie a tratatului, pe când parafarea reprezintă numai o certificare a textului. Semnarea definitivă se face fie de împuternicitul care a semnat ad-referendum, fie de un nou împuternicit, în ambele cazuri cu aprobarea expresă din parte guvernului pe care îl reprezintă.

3.2 Capacitatea statelor de a incheia tratate internaționale

Capacitatea de a încheia tratate decurge, în mod inerent, din calitatea de subiect de drept internațional. În mod corespunzător, art.6 din Convenția de la Viena din1969 prevede că fiecare stat are capacitatea de a încheia tratate. În anumite cazuri, această capacitate poate fi limitată ca urmare a existenței unor împrejurări obiective, care exclud încheierea unor tratate, cum sunt neutralitatea permanentă, împiedicînd încheierea unor tratate cu caracter militar, ori apartenența la o organizație internațională, cum este Comunitatea Economică Europeană, căreia statele i-au conferit dreptul de a încheia numai anumite tratate.

Caracteristica generală a statelor ca subiecte de drept internațional o constituie calitatea lor de state suverane. De aceea, în dreptul internațional, titularul universal al drepturilor și obligațiilor ce-și găsesc identitatea în raporturile juridice internaționale este statul. Statele suverane și independente sunt, ipso facto, subiecte directe și nemijlocite de drept internațional, cu capacitate deplină, indiferent de întinderea lor, de numărul populației sau de stadiul de dezvoltare economică, politică și socială.

Calitatea de subiect de drept internațional definește situația juridică a statului de a avea capacitatea juridică internațională, respectiv deplina aptitudine de a poseda și de a exercita drepturi și îndatoriri internaționale. Aptitudinea de a avea dreptri și obligații internaționale și manifestarea acestora în sfera raporturilor interstatale determină conținutul propriu al statutului juridic al statului. Prin urmare, statele sunt, ipso facto, și subiecte ale tratatului internațional cu capacitate deplină, exarcitându-și, toate prerogativele ce decurg din suveranitatea lor națională.

Manifestarea calității de subict de drept internațional, deci al unui tratat internațional, se realizează prin organele guvernamentale care se manifestă în numele națiunii. Așadar, statele devin subiecte de drept efective prin manifestarea lor pe plan internațional prin organele proprii reprezentative. Alături de state, organizațiile internaționale, în raport cu statutele lor, sunt subiecte de drept internațional cu caracter derivat și limitat. Capacitatea juridică de care se poate bucura o organizație internațională are un caracter funcțional, exercitându-se în limita funcțiilor speciale cu care a fost investită de statele-membre.

Din cele ce preced rezultă că, în dreptul internațional, titularul universal al drepturilor și obligațiilor ce-și găsesc izvorul în raporturile juridice internaționale este statul, avînd ca trăsătură distinctivă suveranitatea de stat. Calitatea de subiect de drept internațional o au și națiunile care luptă pentru independență în momentul în care devin titulare de drepturi și obligații internaționale și în măsura în care întrunesc caracteristicile unui stat, prin crearea unor organe reprezentative. Popoarele și națiunile care nu s-au constituit într-un stat devin subiecte de drept internațional prin manifestarea lor pe plan internațional prin organe proprii reprezentative. În aceste condiții, li se poate recunoaște și capacitatea de a încheia tratate, de a-și asuma unele drepturi și obligații internaționale.

În Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor internaționale nu sunt prevăzute reglementări cu privire la capacitatea națiunilor și a organizațiilor internaționale de a încheia tratate; această problemă urmează să fie rezolvată în viitor. Convenția se limitează la state ca subiecte directe și deline de drept internațional. Cu toate acestea, lipsa unor dispoziții exprese în tratatele internaționale nu infirmă posibilitatea de a se recunoaște acestora calitatea de subiecte derivate ale dreptului internațional. Dar, nu se poate atribui a priori calitatea de subiect de drept internațional derivat organizațiilor internaționale în totalitatea lor.

3.3 Validitatea și menținerea in vigoare a tratatelor internaționale

„ Un tratat intră in vigoare la data si după modalitațile ce s-au fixat prin dispozițiile sale sau prin acord intre statele care au participat la negociere.

In lipsa unor atari dipoziții sau a unui asemenea acord, un tratat intră in vigoare de indată ce consimtământul de fi legat prin tratat a fost stabilit pentru toate statele care au participat la negociere.

Când consimțământul unui stat de fi legat print-un tratat este stabilit la o dată posterioara intrării in vigoare a zisului tratat, acesta, dacă nu dispune altfel, intră in vigoare fată de acest stat la acea dată.

Dispozițiile unui tratat, care reglementează autentificarea textelor, stabilirea consimtământului statelor de fi legate prin tratat, modalitățile sau data intrării in vigoare, rezervele, funcțtiunile depozitarului precum și alte chestiuni care se pun in mod necesar inainte de intrarea in vigoare a tratatului, sunt aplicabile de indată ce textul a fost adoptat.”

Din cele arătate mai sus, rezultă că mijloacele prin care statele devin părți la tratate se concretizează în manifestări de voință transpuse în acte ce se întreprind pe plan intern și pe plan internțional de către organele competente care reprezintă statul în relațiile internaționale. Aceste acte juridice trebuie îndelinite cu respectarea normelor de drept intern și a celor de drept internațional, în caz contrar fiind afectată validitatea tratatului.

Pentru ca un tratat să fie valid pe plan internațional este necesară îndeplinirea succesivă a actelor prevăzute de dreptul intern și a celor prevăzute de dreptul internațional.

Problema lipsei de validitate a unui tratat încheiat cu nerespectarea dreptului intern este reținută, în anumite situații, de către Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor. Astfel, art.46 prevede că validitatea unui tratat este afectată atunci când consimțământul statului a fost exprimat printr-o violare vădită a unei reguli de importanță fundamentală a dreptului intern. De asemenea, art.47 stipulează că un tratat este lipsit de validitate și atunci când un reprezentant al statului a semnat un tratat cu nesocotirea unei restricții speciale prevăzută în împuternicirea ce i s-a dat, dacă această restricție a fost notificată, înainte de exprimarea consimțământului, celorlalte state care au participat la negocieri. Problema lipsei de validitate a unui tratat în raport cu nerespectarea dispozițiilor de drept intern, se pune numai în cazul când un tratat intră în vigoare prin semnare, întrucât, în celelalte cazuri, consimțământul statului este exprimat de organele supreme ale puterii de stat.

Un tratat nu poate fi considerat valid dacă încheierea lui este afectată de dol, de o eroare sau de coruperea reprezentantului unui stat care a participat la negocieri și a semnat acel tratat. În astfel de cazuri, eroarea trebuie să se refere la un fapt sau la o situație existentă în momentul încheierii tratatului și să fi constituit o bază esențială a consimțământului unui stat, iar dolul să fie evident în determinarea conduitei frauduloase a unui alt stat care a participat la negocieri.

Cea mai gravă afectare a unui tratat se produce prin constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat la încheierea acelui tratat, făcând ca exprimarea consimțământului statului respectiv să fie lipsită de orice efect juridic. În asemenea situații, indiferent dacă constrângerea este exercitată asupra statului ca atare sau asupra reprezentantului acestuia, tratatul încheiat în astfel de împrejurări este nul ab initio, neproducînd nici un fel de efecte juridice.

Pe lângă aceste cauze care afectează validitatea unui tratat internațional menționăm și situația în care un tratat intră în conflict cu o normă imperativă a dreptului internațional. Potivit acestei reglementări, este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă impertivă de ius congens, cum, de asemenea, dacă survine o normă imperativă a dreptului internațional general, orice tratat existent care este în conflict cu această normă devine nul și își încetează efectele.

Menținerea în vigoare a unui tratat nu mai este posibilă atunci când se ivește o situație care face imposibilă executarea tratatului datorită dispariției sau distrugerii definitive a obiectului tratatului. Dacă imposibilitatea executării unui tratat rezultă dintr-o violare, din partea unui stat contractant, acesta nu se poate sustrage obligațiilor pe care și le-a asumat prin tratat. De asemenea, schimbarea fundamentală a împrejurărilor care intervine în raport cu cele existente în momentul încheierii unui tratat, nefiind prevăzută de părți, afectează valabilitate acestuia.

Un tratat internațional este valid și trebuie menținut în vigoare numai dacă este rezultatul unui acord de voințe a statelor contractante, deoarece elementul fundamental al actului juridic este voința părților, capacitatea lor de a contracta fiind o condiție de validitate a consimțământului.

Din cele arătate, rezultă că un tratat internațional este valid și produce efecte juridice față de părțile contractante dacă a fost încheiat pe baza unui consimțămînt liber exprimat de state cu respectarea strictă a normelor imperative ale dreptului internațional, precum și a celor de drept intern referitoare la dreptul tratatelor. Consecința nerespectării voinței uni stat de a fi legat printr-un tratat evocă problema viciilor de consimțământ care atrag nulitatea totală sau parțială a tratatului, în funcție de natura cauzei respective. Tot astfel, un tratat în conflict cu o normă imperativă de „ ius congens” a dreptului internațional este lipsit de validitate și nu produce efecte.

3.4 Rezervele și declarațiile la tratatele internaționale

Rezerva la un tratat internațional reprezintă o declarație unilaterală făcută de un stat prin care acesta stabilește că nu va fi legat de una sau mai multe dispoziții ale tratatului, sau de a limita aplicarea acestora în timp, spațiu sau cu privire la anumite împrejurări.

O rezervă nu poate fi făcută decât la un tratat multilateral. La un tratat bilateral nu se pot face rezerve, deoarece dacă cele două state nu se pun de acod, nu poate fi încheiat tratatul, iar dacă tratatul a intrat în vigoare nu mai poate fi vorba de o rezeravă, ci de modificarea acestuia. Prin urmare, dacă o parte la un tratat bilateral dorește să modifice textul inițial, ea nu poate să ajungă la acest rezultat decât făcînd cunoscută această voință celeilalte părți, tratatul neîncheindu-se decât dacă ambele părți sunt de acord cu prevederile acestuia, de formă și de fond. O rezervă elimină, în totalitate sau în parte, una sau mai multe dintre obligațiile decurgînd din textul inițial al tratatului în sarcina statului rezervatar. În consecință, o rezervă nu poate extinde volumul obligațiilor părților, ea neavînd caracter extinctiv.

Rezervele la un tratat internațional pot fi acceptate sau nu (obiecțiuni) de către celelalte părți la tatat. În legătură cu acceptarea sau obiecțiunile la rezerve, Convenția din 1969 prevede următoarele reguli:

Consimțământul unui stat de a fi parte la un tratat, dar care a formulat rezerve, produce efecte din momentul în care cel puțin un stat contractant a acceptat rezerva;

Rezerva se consideră acceptată și dacă nu s-au formulat obiecții în termen de 12 luni de la data notificării rezervei sau de la data exprimării consimțămânului;

Obiecțiunile la rezervă nu împiedică intarea în vigoare a tratatului între statul autor al rezervei și statul autor al obiecțiunii, decât atunci când acesta din urmă și-a exprimat clar intenția în cest sens;

Dacă aplicarea tratatului în întregul lui este o condiție esențială a consimțământului fiecărei părți, rezerva trebuie să fie acceptată de toate părțile;

Dacă tratatul este actul constitutiv al unei organizații internaționale și acesta nu prevede altfel, rezerva trebuie să fie aprobată de organul competent al organizației.

În practică, s-a pus problema inadmisibilității rezervei la tratatele internaționale, constitutive de organizații internaționale. De pildă, Carta O.N.U. prevede, în art.4, că pot deveni membri ai Națiunilor Unite toate statele iubitoare de pace, care acceptă prevederile Cartei. Până în prezent, nici un stat nu a făcut vreo rezervă la obligațiile ce decurg din acest statut. După cum se observă, intrarea în O.N.U. implică acceptarea fără rezerve a Cartei, care, în opinia noastră, cu toate că are unele lacune, reprezintă, prin respectarea ei, o garanție a păcii și securității mondiale. Desigur, nu prin rezerve se poate da eficiență prevederilor Cartei, ci prin adaptarea ei, prin consensul statelor, la relațiile și cerințele dezvoltării comunității mondiale.

În cadrul relațiilor internaționale contemporane, instituția rezervelor joacă un rol deosebit de important. În primul rând, datorită rezervelor la tratate, un stat suveran poate să-și exprime precis voința sa de a deveni parte la un vinculum iuris internațional multilaratal, care, în anumite privințe, contravine poziției principale a statului în cauză. În al doilea rând, instituția rezervei se întemeiază pe respectul suveranității și egalității în drepturi a statelor, fiecare stat avînd dreptul de a deveni parte la un tratat numai în măsura în care este de acord cu toate prevederile acestuia, așa cum, de altfel, se procedează în cadrul tratatelor bilaterale. În al treilea rând, rezervele implică regula reciprocității, în sensul că orice stat care a acceptat rezerva este îndrituit ca, în raporturile sale cu statul rezervatar, să se considere, la rândul său, eliberat de obligațiile de care rezerva are drept efect să-l elibereze pe statul rezervatar. Așadar, principiul reciprocității are drept consecință faptul că statul rezervatar nu mai are dreptul să pretindă unui alt stat contractant executarea acelor obligații la care el a formulat rezerve.

În concluzie, reținem că rezerva este un act unilateral și expres prin care un stat intră în rândul părților contractante prin semnare, ratificare, acceptare sau aderare, în anumite condiții acceptate de coparticipanți la tratat. Rezerva este un act în afara textului tratatului, întrucât exprimă voința unui stat de a nu-și asuma totalitatea angajamentelor juridice ce decurg din textul tratatului. De asemenea, rezerva este un act facultativ, deoarece statele suverane sunt libere să devină sau să se abțină de a deveni părți la tratatele multilaterale. Rezerva este un act revocabil, evocînd dreptul statului respectiv de a renunța în mod unilateral la situația de excepție pa care și-a asigurat-o prin rezervă.

Rezerva face parte integrantă din actul juridic prin care un stat devine parte la un tratat și prin urmare se face cu ocazia semnării, ratificării, acceptării, aprobării tratatului sau a aderării acestuia. Caracteristic rezervei la tratatele internaționale este faptul că efectele juridice modificatoare ale regimului general statornicit în tratat se produce ca rezultat a unei manifestări unilaterale de voință. O rezervă ilicită anulează actul juridic de semnare sau ratificare, statul în cauză nedevenind parte la tratat.

Așa cum prevede și Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor, rezerva trebuie acceptată de o parte sau de celelalte părți contractante, nefiind obligatorie unanimitatea În materia tratatelor internaționale se impune, cu realism, principiul universalității, potrivit căreia orice rezervă licită poate fi formulată la un tratat internațional și produce următoarele efecte: între statul rezervatar și statele care acceptă rezerva este în vigoare tratatul modificat prin rezervă; în relațiile dintre statele contractante nerezervatare este în vigoare textul inițial al tratatului; între statul rezervatar și statele care resping rezerva, tratatul, cu excepția părții la care se referă rezerva, intră în vigoare dacă statele respective nu-și exprimă voința în sens contrar.

Rezerva, acceptarea unei rezerve, obiecțiunile la rezervă, precum și retragerea rezervei sau obiecțiunii la rezervă trebuie să fie formulate în scris și comunicate (notificate) celorlalte state contractante.

SECTIUNEA 4.

RESPECTAREA, APLICAREA SI INTERPRETAREA TRATATULUI INTERNATIONAL

Interpretarea tratatelor internaționale reprezintă o fază importantă în procesul de aplicare a lor, concretizată în acțiunea prin care se precizează conținutul substanțial și sensul dispozițiilor cuprinse în acestea. Mai precis, interpretarea urmărește să determine exact voința părților la tratatul inernațional, în momentul exprimării consimțământului de a fi legată de acesta.

În cadrul interpretării trebuie să se acorde prioritate textului tratatului, care însă nu trebuie să ducă la revizuirea lui, ci, așa cum se precizează în art. 31 din Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, „Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credință, potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului, în cotextul lor și în lumina obiectului și scopului său”. În contextul celor menționate, procedura interpretării tratatelor internaționale presupune în mod necesar reguli generale de interpretare, metode de interpretare, precum și moduri de interpretare, acestea fiind folosite în raport de acordul statelor părți la un tratat.

4.1 Limba de redactare a tratatului internațional si interpretarea acestuia

“Un tratat trebuie să fie interpretat cu buna credința potrivit sensului obișnuit ceurmează a fi atribuit termenilor tratatului limbi, afară numai dacă tratatul nu dispune sau dacă părțile nu convin că, în caz de divergență, unul din texte să aibă precădere.

O versiune a tratatului în altă limbă decît cele în care textul a fost autentificat nu va fi considerată drept text authentic decît dacă tratatul prevede sau dacă părțile au convenit aceasta.

Termenii unui tratat sînt presupuși a avea același înțeles în diversele texte autentice.

În afara de cazul în care un text determinat are precădere în conformitate cu paragraful 1, atunci cînd comparația textelor autentice învederează o deosebire de sens, pe care aplicarea articolelor 31 și 32 nu îngăduie a o elimina, se va adopta sensul care, ținîndu-se seama de obiectul și de scopul tratatului, împacă cel mai bine”

Reguli de drept internațional privind interpretarea tratatelor internaționale

Interpretarea tratatelor internaționale reprezintă o fază importantă în procesul de aplicare a lor, concretizată în acțiunea prin care se precizează conținutul substanțial și sensul dispozițiilor cuprinse în acestea. Interpretarea urmărește să determine exact voința părților la tratatul inernațional, în momentul exprimării consimțământului de a fi legată de acesta.

În cadrul interpretării trebuie să se acorde prioritate textului tratatului, care însă nu trebuie să ducă la revizuirea lui, ci, așa cum se precizează în art. 31 din Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, „Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credință, potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului, în cotextul lor și în lumina obiectului și scopului său”. În contextul celor menționate, procedura interpretării tratatelor internaționale presupune în mod necesar reguli generale de interpretare, metode de interpretare, precum și moduri de interpretare, acestea fiind folosite în raport de acordul statelor părți la un tratat.

4.2 Intrarea in vigoare și inregistrarea tratatului internațional

Principiile fundamentale ale dreptului internațional reprezintă o generalizare maximă a normelor de drept internațional, izvorăsc din tratate sau din cutumă și au o valoare juridică obligatorie în relațiile dintre state.

Ținând seama de rolul deosebit care îl au, aceste principii au fost consacrate în Carta O.N.U. și în alte tratate internaționale, subliniindu-se faptul că ele au o semnificație specială, făcând parte din acel mănunchi de regului care constituie baza esențială a dreptului internațional, respectiv dreptul imperativ de ius congens.

Prima dispoziție a Convenției din 1969 referitoare la respectarea tratatelor internaționale este aceea de punere în aplicare a principiului fundamental pacta sunt servanda, potrivit căruia „orice tratat în vigoare leagă părțile și trebuie să fie executat de ele cu bună-credință”. Totodată, executarea tratatelor este dominată de principiile suveranității, independenței și neamestecului în treburile interne, fiecare stat aplicînd el însuși tratatul în virtutea competenței sale și sub propria sa răspundere. O parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat. Această dispoziție este extrem de importantă, pentru că ea confirmă și impune aplicarea cu prioritate a tratatelor internaționale în raport cu legile interne.

Apariția și dezvoltarea principiului pacta sunt servanda din cele mai vechi timpuri exprimă regula juridică care impune respectarea cuvântului dat atât în raporturile dintre persoane, cât și în relațiile dintre state. Principiul pacta sunt servanda este un principiu fundamental al dreptului internațional, de aplicare generală, care s-a format pe cale cutumiară, fiind consacrat totodată în numeroase tratate internaționale și în doctrină.

Respectarea principiului pacta sunt servanda constituie garanția realizării și aplicării celorlalte principii fundamentale de drept, reprezentînd baza legalității și a ordinii juridice internaționale. Acest principiu este considerat ca fiind fundamentul dreptului internațional, în sensul că reprezintă norma fundamentală din care decurge validitatea întregului sistem de norme și principii de drept internațional.

Principiul pacta sunt servanda instituie obligația statelor de a respecta obligațiile ce decurg din normele și principiile dreptului internațional public, consacrate în cutumă și tratate și a le îndeplini cu bună-credință. Prin urmare, se poate afirma că principiul pacta sunt servanda domină întreaga materie a dreptului tratatelor și constituie norma juridică care obligă statele să execute tratatele la care sunt părți contractante. Un tratat trebuie respectat dacă a fost încheiat în mod liber pe baza egalității în drepturi și în conformitate cu toate principiile și normele imperative de ius congens.

Fiecare obligație contractată de un stat față de alt stat, în cadrul relațiilor interstatale, dă naștere obligației juridice de a o executa și dreptul celeilalte părți de a cere și obține îndeplinirea ei, respectul tratatelor constituind, astfel, una din bazele necesare ale comunității mondiale. Acest principiu este consacrat în Carta Națiunilor Unite, în preambulul căreia se prevede îndatorirea statelor de a-și îndeplini cu bună-credință obligațiile asumate potrivit Cartei, precum și necesitatea creării unor condiții în care să poată fi menținute justiția și respectul obligațiilor,decurgînd din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional. Principiul pacta sunt sevanda este consacrat, de asemenea, în Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, precizându-se în art.23, că orice tratat în vigoare leagă părțile și trebuie să fie executat de ele cu bună-credință.

Este important de relevat referirea la noțiunea de bună-credință, fiind vorba în acest caz, de un principiu recunoscut care comandă un anumit comportament în executarea tratatelor.

În dreptul roman, ca și în evul mediu, buna-credință (bona fides) avea o pronunțată tentă religioasă, pentru a deveni, în perioada istorică care a urmat, limită obiectivă a libertății contractuale, criteriu de apreciere, evaluare și interpretare a actelor juridice, antiteză a lipsei de loialitate. Avînd această bază morală (credință, intenție, conștiință, convingere), buna-credință capătă un caracter juridic, afirmîndu-se ca o noțiune complexă și unică.

Ca noțiune juridică, buna-credință este prevăzută în mod expres în numeroase documente de drept internațional, ca, de exemplu, în art.26 din Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor. Funcția principală a regulii bunei-credințe, de criteriu de evaluare și interpretare a actului juridic, privește, în primul rând atitudinea părților cotractante, care trebuie întotdeauna să se caracterizeze prin loialitate, în sensul lipsei fraudei, leziunii, și până la înlăturarea vicleniei, violenței, atât în relațiile dintre părți, cât și față de terți.

În ceea ce privește raportul dintre principiul pacta sunt servanda și clauza rebus sic standibus, constatăm că deși respectarea tratatelor constituie condiția indispensabilă a relațiilor normale între state, aceasta nu înseamnă însă că tratatele sunt imuabile. Necesitatea respectării tratatelor trebuie corelată cu necesitatea încetării lor în condiții fundamental modificate față de momentul încheierii, prin aplicarea clauzei rebus sic standibus. Potrivit acestei clauze, în anumite împrejurări, schimbările esențiale survenite în situația părților pot fi invocate unilateral pentru a pune capăt sau a suspenda efectele unui tratat. Așa cum, de altfel, s-a arătat în doctrină și în cadrul Conferinței pentru codificarea dreptului tratatelor de la Viena din 1969, între principiul pacta sunt servanda și regula rebus sic standibus nu există nici o contradicție, ci ele se completează reciproc, fiind vorba de două principii autonome și complementare ale dreptului internațional general.

4.3 Efectele juridice ale tratatului internațional

Efectele juridice ale tratatelor față de părțile contractante

Tratatele în vigoare leagă părțile contractante, au forță obligatorie și trebuie executate cu bună-credință. Executarea tratatelor presupune introducerea lor în dreptul intern ca modalitate esențială de îndeplinire și aplicare în spațiu și timp.

Cu privire la raporturile dintre tratate și legile interne, reținem că, odată introduse în ordinea juridică internă, acestea obțin forță obligatorie și trebuie executate, neputînd fi modificate ori abrogate prin acte normative interne. În cazul unor conflicte între tratate, în doctrină, susținătorii primatului dreptului internațional pretind că, din momentul intrării lui în vigoare, un tratat se aplică imediat și direct statelor părți și trebuie să aibă prioritate, în toate cazurile, față de legile interne ce ar cuprinde dispoziții contrare lor. Potrivit concepției dualiste, pentru aplicarea fiecărui tratat în dreptul intern, este nevoie de o dispoziție interă expresă, deoarece tratatul, pentru a avea forță juridică obligatorie pe plan intern, trebuie să fie recepționat de ordinea juridică internă, cu alte cuvinte, transformat în lege internă. În practică, nu s-a cristalizat o soluție a priori, întrucât nu există în acest sens o normă de drept internațional. O asemenea normă nici n-ar putea exista, deoarece modul prin care statele asigură aplicarea tratatelor în dreptul intern este reglementat de fiecare stat, potrivit dispozițiilor constituționale, aceasta fiind o chestiune de competența internă a statelor.

O dată introdus în dreptul intern, tratatul este considerat, în general, ca avînd forța juridică a unei legi, iar în cazul unui conflict între lege și tratat, tribunalele interne aplică principiile în materia conflictului dintre legile interne.

În ceea ce privește aplicarea tratatelor internaționale în timp, se consacră principiul neretroactivității, potrivit căruia, dispozițiile unui tratat nu leagă o parte în ceea ce privește un act sau fapt anterior datei de intrare în vigoare a tratatului pentru acea parte sau în ceea ce privește o situație care a încetat să existe la acea dată., dar numai dacă din cuprinsul tratatului, nu rezultă o altă intenție a părților contractante.

Ca aplicare în spațiu, dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenție diferită sau nu s-a convenit altfel pe altă cale, se aplică principiul teritorialității, adică „tratatul leagă pe fiecare din părți cu privire la întregul său teritoriu”.

O particularitate este întâlnită în cazul tratatelor internaționale succesive, care reglementează aceeași materie. În acest sens, art,30 din Convenția de la Viena referitor la aplicarea tratatelor succesive prevede preeminența Cartei O.N.U. asupra obligațiilor statelor membre asumate în alte tratate, precum și prevalarea ori prioritatea tratatului despre care un alt tratat declară că îi este subordonat sau că nu trebuie să fie considerat ca fiind incompatibil cu acesta. Este reglementată situația în care toate părțile la un tratat încheie un alt tratat asupra aceleiași materii, prvăzîndu-se posibilitatea unei abrogări sau suspendări tacite a primului tratat dacă, potrivit intenției părților rezultînd din tratatul posterior, cel de-al doilea tratat trebuie să reglementeze materia sau dacă cel de-al doilea tratat este incompatibil cu cel dintâi, încât este imposibilă aplicarea în același timp a ambelor tratate. Dacă nu a intervenit o asemenea abrogare sau suspendare tacită, art.30 din Convenție prevede că va prevala tratatul mai recent, tratatul anterior aplicîndu-se numai în măsura în care nu este incompatibil cu tratatul posterior. În cazul unui tratat care nu cuprinde toate părțile la primul tratat, atunci între un stat-parte la ambele tratate și un stat-parte numai la cel anterior drepturile și obligațiile lor vor fi cârmuite de tratatul anterior. Între un stat-parte la ambele tratate și un stat-parte la tratatul posterior, drepturile și obligațiile lor vor fi cârmuite de tratatul posterior. Cu alte cuvinte, vor fi aplicate tratatele anterioare sau posterioare la care ambele state sunt părți, urmîndu-se principiul că tratatele nu produc efecte decât între părți (pacta tertiis nec nocent nec prosunt).

Din cele ce preced, rezultă că prevederile art.30 din Convenția de la Viena se referă la raporturile inter se ale părților la cele două tratate și că aceste prevederi nu exonerează nici una din părți de răspunderea pentru încheierea sau aplicarea unui tratat ale cărui prevederi sunt incompatibile cu obligațiile pe care le are față de un alt stat, pe baza unui alt tratat.

Efectele juridice ale tratatelor față de statele terțe:

După cum s-a arătat, tratatele produc efecte, în principiu, numai între statele-părți, ceea ce înseamnă că ele nu crează drepturi și obligații în favoarea, respectiv în sarcina statelor terțe. În practică, se întâlnesc și situații în care tratatele pot produce efecte față de statele terțe, dar acestea sunt considerate ca excepții de la regula generală.

Art.2 din Convenția de la Viena prevede că statul terț este cel care nu este parte la tratat. Prin efecte față de state terțe se înțeleg situațiile în care drepturi sau obligații în favoarea, respectiv în sarcina statelor terțe iau naștere direct din tratat.

Regula efectului relativ al tratatelor și al aplicării lor numai între părți este unanim recunoscută în doctrină și în practica internațională și ea decurge din principiul egalității suverane a statelor.

În ceea ce privește obligația în sarcina statelor terțe, dreptul internațional nu admite ca printr-un tratat între două state să se impună unui stat terț o anumită obligație, deoarece prin aceasta s-ar încălca egalitatea suverană a statelor.

În cazurile în care s-ar părea că un tratat ca atare este opozabil unor state terțe ar trebui să se examineze dacă normele enunțate în tratat au devenit obligatorii față de statele terțe, deoarece au avut sau au dobîndit caracterul unor norme cutumiare de drept internațional.

Astfel, art.2 & 6 din Carta O.N.U. prevede: „Organizația va asigura ca statele care nu sunt membre ale ei să acționeze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară menținerii păcii și securității internaționale”.

Acțiunile O.N.U. în acest sens sunt justificate, pentru că principiile la care se referă § 6 din art.2 al Cartei sunt principii unanim admise ale dreptului internațional, pe care trebuie să le respecte toate statele, indiferent dacă sunt sau nu membre ale acestei organizații internaționale.

De asemenea, tratatele prin care se neutralizează un stat sau un teritoriu, se stabilește un regim internațional pentru o cale de navigație etc., sunt opozabile și statelor terțe, întrucât în general se bazează pe norme cu caracter cutumiar.

În cee ce privește drepturile în favoarea statelor terțe, din analiza practicii internaționale se observă că statele pot acorda uneori prin tratate bilaterale sau multilaterale anumite drepturi în favoarea altor state, fără ca acestea să fie părți la acele tratate. Pornind de la aceasta, unii autori au susținut că dreptul internațional admite în principiu stipulația pentru altul, deoarece acordarea unor drepturi în favoarea statelor terțe nu constituie o abatere de la principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan în special de la principiul egalității suverane a statelor. Alți autori susțin că un tratat nu poate, prin el însuși, să creeze adevărate drepturi în favoarea unui stat terț, ci numai un avantaj. Statul terț nu poate dobîndi un adevărat drept decât dintr-un acord colateral încheiat între el și părțile la tratat.

Comisia de Drept Internațional, în cadrul căreia nu s-a putut ajunge la un punct de vedere unitar asupra problemei de principiu, a adoptat un text potrivit căruia, un drept poate lua naștere pentru un stat care nu este parte la un tratat, dacă părțile la acel tratat înțeleg să confere acest drept fie acelui stat, fie unui grup de state cărora el îi aparține, fie tuturor statelor și dacă acel stat consimte expres sau implicit.

Această soluție s-ar aplica și în cazul internaționalizării unor căi de comunicație.

Statele care n-au participat la convenție vor putea beneficia sau nu de toate drepturile decurgînd din actul internaționalizării.

4.4 Modificarea tratatului internațional

Modificarea tratatelor reprezintă o necesitate a adaptării lor la schimbările care intervin, îndeosebi, în cadrul relațiilor de cooperare economică. De regulă, procedura de modificare a tratatelor este reglementată prin clauze exprese, înscrise în tratate, modificările intrînd în vigoare numai între statele care sunt de acord cu ele.

În ce privește clauzele care prevăd procedura de adaptare și intrare în vigoare față de părți, unele consacră regula unanimității, pe cînd altele se referă la o majoritate calificată de obicei de două treimi sau chiar o majoritate simplă.

În practică, se face o deosebire între amendarea unui tratat și revizuirea lui, în sensul că modificarea ar privi numai unele texte, iar revizuirea s-ar referi la un proces de revizuire în ansamblu a tratatului. În realitate, această distincție nu are valoare juridică, deoarece ambele operațiuni au același rezultat. De aceea, în Convenția de la Viena s-a folosit terminologia de amendare și modificare a tratatelor.

Potrivit prevederilor art.40 din Convenția de la Viena, tratatele multilaterale se modifică printr-un acord valabil pentru toate părțile sau prin acorduri care, în anumite condiții se pot încheia numai între unele dintre părți, modificînd tratatele între ele. Astfel, amendarea tratatelor printr-un acord ulterior valabil pentru toate părțile trebuie notificat tuturor statelor contractante, fiecare stat avînd dreptul să ia parte la decizia ce se va lua privind modificarea, precum și la negocierea și încheirea oricărui acord de amendare a tratatului.

O altă regulă prevăzută în art.40 din Convenție prevede că fiecare stat care este parte la tratat, are dreptul să devină parte la acesta așa cum a fost amendat, consacrîndu-se astfel deplina egalitate a părților în cursul amendării tratatelor.

A treia regulă stabilește modul în care acordul de amendare poate produce efecte față de părțile tratatului inițial, adică numai cu consimțământul acestora de a fi legate prin acest amendament. Această regulă face aplicarea principiului efectului relativ al tratatelor, ceea ce înseamnă că dacă un stat nu devine parte la acordul de amendare acesta nu-i poate fi opozabil, raporturile dintre părțile la tratatul inițial și cele la acordul de amendare fiind reglementate de principiile referitoare la tratatele succesive sau concurente.

Ultima regulă regulă privind amendarea tratatelor multilaterale prevăzute de art.40 din Convenție se referă la situația în care un stat devine parte la tratatul inițial, după intrarea în vigoare a acordului de amendare. În practică se pot ivi cazuri când acordul care amendează un tratat este ratificat numai de unele state care sunt părți la tratatul inițial, creîndu-se astfel două caregorii de state contractante: cele care sunt părți la tratatul neamendat; cele care sunt părți atât la tratatul neamendat, cât și la acordul de amendare. De asemenea, statul care devine parte la tratatul inițial după intrarea în vigoare a acordului de amendare poate fi considerat parte la tratat așa cum a fost amendat sau parte la tratatul neamendat față de orice parte care nu este legată de acordul de amendare.

O asemenea reglementare are în vedere dreptul statului de a deveni parte numai la tratatul inițial, la acesta și acordul de amendare sau numai la acordul de amendare. În absența unei decizii a statului în privința uneia din soluțiile specificate mai sus, se consideră că acel stat a devenit parte la tratat în ansamblul său, în raport cu toate celelalte părți contractante.

În practică se întâlnesc tratate care conțin clauze potrivit cărora statele pot, în mod individual, să nu accepte anumite modificări. Tot astfel, un grup de state părți la tratat pot să încheie un acord de modificare aplicabil în raporturile dintre ele, dar numai dacă este întrunită una din condițiile: tratatul să prevadă o asemenea posibilitate; modificarea să nu fie interzisă de tratat; modificarea să nu aducă atingere sau beneficii față de celelalte drepturi sau obligații ce decurg din tratat; modificarea să nu privească dispoziția de la care nu se poate deroga, fără să existe incompatibilitate cu realizarea efectivă a obiectului și scopului tratatului luat în ansamblul lui.

În practica internațională pot surveni, uneori, împrejurări care să facă necesară revizuirea anumitor tratate, această procedură putînd duce la modificarea efectelor unui tratat sau la încetarea lui. În principiu, revizuirea tratatelor internaționale nu este admisă decât cu consimțământul tuturor părților contractante și ea poate avea, ca urmare, fie modificarea anumitor clauze ale unui tratat, fără ca acesta să-și înceteze aplicarea, fie încheierea unui tratat care să înlocuiască pe cel anterior care Modificarea tratatelor reprezintă o necesitate a adaptării lor la schimbările care intervin, îndeosebi, în cadrul relațiilor de cooperare economică. De regulă, procedura de modificare a tratatelor este reglementată prin clauze exprese, înscrise în tratate, modificările intrînd în vigoare numai între statele care sunt de acord cu ele.

În ce privește clauzele care prevăd procedura de adaptare și intrare în vigoare față de părți, unele consacră regula unanimității, pe cînd altele se referă la o majoritate calificată de obicei de două treimi sau chiar o majoritate simplă.

În practică, se face o deosebire între amendarea unui tratat și revizuirea lui, în sensul că modificarea ar privi numai unele texte, iar revizuirea s-ar referi la un proces de revizuire în ansamblu a tratatului. În realitate, această distincție nu are valoare juridică, deoarece ambele operațiuni au același rezultat. De aceea, în Convenția de la Viena s-a folosit terminologia de amendare și modificare a tratatelor.

Potrivit prevederilor art.40 din Convenția de la Viena, tratatele multilaterale se modifică printr-un acord valabil pentru toate părțile sau prin acorduri care, în anumite condiții se pot încheia numai între unele dintre părți, modificînd tratatele între ele. Astfel, amendarea tratatelor printr-un acord ulterior valabil pentru toate părțile trebuie notificat tuturor statelor contractante, fiecare stat avînd dreptul să ia parte la decizia ce se va lua privind modificarea, precum și la negocierea și încheirea oricărui acord de amendare a tratatului.

O altă regulă prevăzută în art.40 din Convenție prevede că fiecare stat care este parte la tratat, are dreptul să devină parte la acesta așa cum a fost amendat, consacrîndu-se astfel deplina egalitate a părților în cursul amendării tratatelor.

A treia regulă stabilește modul în care acordul de amendare poate produce efecte față de părțile tratatului inițial, adică numai cu consimțământul acestora de a fi legate prin acest amendament. Această regulă face aplicarea principiului efectului relativ al tratatelor, ceea ce înseamnă că dacă un stat nu devine parte la acordul de amendare acesta nu-i poate fi opozabil, raporturile dintre părțile la tratatul inițial și cele la acordul de amendare fiind reglementate de principiile referitoare la tratatele succesive sau concurente.

Ultima regulă regulă privind amendarea tratatelor multilaterale prevăzute de art.40 din Convenție se referă la situația în care un stat devine parte la tratatul inițial, după intrarea în vigoare a acordului de amendare. În practică se pot ivi cazuri când acordul care amendează un tratat este ratificat numai de unele state care sunt părți la tratatul inițial, creîndu-se astfel două caregorii de state contractante: cele care sunt părți la tratatul neamendat; cele care sunt părți atât la tratatul neamendat, cât și la acordul de amendare. De asemenea, statul care devine parte la tratatul inițial după intrarea în vigoare a acordului de amendare poate fi considerat parte la tratat așa cum a fost amendat sau parte la tratatul neamendat față de orice parte care nu este legată de acordul de amendare.

O asemenea reglementare are în vedere dreptul statului de a deveni parte numai la tratatul inițial, la acesta și acordul de amendare sau numai la acordul de amendare. În absența unei decizii a statului în privința uneia din soluțiile specificate mai sus, se consideră că acel stat a devenit parte la tratat în ansamblul său, în raport cu toate celelalte părți contractante.

În practică se întâlnesc tratate care conțin clauze potrivit cărora statele pot, în mod individual, să nu accepte anumite modificări. Tot astfel, un grup de state părți la tratat pot să încheie un acord de modificare aplicabil în raporturile dintre ele, dar numai dacă este întrunită una din condițiile: tratatul să prevadă o asemenea posibilitate; modificarea să nu fie interzisă de tratat; modificarea să nu aducă atingere sau beneficii față de celelalte drepturi sau obligații ce decurg din tratat; modificarea să nu privească dispoziția de la care nu se poate deroga, fără să existe incompatibilitate cu realizarea efectivă a obiectului și scopului tratatului luat în ansamblul lui.

În practica internațională pot surveni, uneori, împrejurări care să facă necesară revizuirea anumitor tratate, această procedură putînd duce la modificarea efectelor unui tratat sau la încetarea lui. În principiu, revizuirea tratatelor internaționale nu este admisă decât cu consimțământul tuturor părților contractante și ea poate avea, ca urmare, fie modificarea anumitor clauze ale unui tratat, fără ca acesta să-și înceteze aplicarea, fie încheierea unui tratat care să înlocuiască pe cel anterior care inceteaza.

SECTIUNEA 5.

NULITATEA , INCETAREA SAU SUSPENDAREA TRATATELOR INTERNATIONALE

5.1 Caracteristicile nulitații tratatului internațional

În concepția noastră, nulitatea, în dreptul internațional public, este imprescriptibilă și, în consecință, ea nu poate fi acoperită prin scurgerea timpului. Este însă posibil ca o anumită dispoziție nulă dintr-un tratat, deși cunoscută de partea lezată, să nu fie invocată tocmai pertru că înțelege să-i confere efect. Credem însă că trebuie exceptate acele tratate sau clauze din tratate care, prin natura lor contrazic normele imperative de ius congens, precum și acele tratate care sunt urmare a constrângerii. Tratatele conținînd astfel de clauze nu pot produce efecte chiar dacă părțile doresc acest lucru, întrucât, în asemenea cazuri, nulitatea operează independent de voița părților contractante.

În ipoteza în care clauzele înserate într-un tratat sunt susceptibile să conducă la nulitatea totală sau parțială a tratatului, este necesar ca partea ale cărei interese sunt lezate să invoce cauza concretă de nulitate împreună cu temeiurile care o îndreptățesc la aceasta.

O cauză de nulitate poate exista independent de voința comună a părților, ceea ce înseamnă că, odată invocată, nu s-ar putea vorbi de consensul părților în stabilirea ei, ci de vonța comună a lor manifestată doar în sensul constatării existenței acestei cauze și a recunoașterii efactelor pe care le-a generat. De cele mai multe ori însă, una din părți invocă cauza de nulitate și, după înfrângerea rezistenței celeilalte părți, obține recunoaștera existenței acestei cauze și anularea tratatului sau numai a clauzelor nule. În asemenea cazuri, după cum s-a mai arătat, părțile pot menține efectele tratatlui, apreciind fiecare situație de la caz la caz.

Evident, invocarea nulității unui tratat trebuie să se facă cu bună-credință, fără a constitui un pretext pentru un stat de a se exonera de obligațiile legale ce-i revin în cadrul unui tratat sau de răspunderea ce o poartă ca urmare a unor acte de agresiune. Există o responsabilitate a statelor, concretizată în obligația de a repara prejudiciile materiale cauzate prin agresiune, care implică, totodată, și suportarea de către persoanele vinovate a sancțiunilor pe care le comportă actul ilicit internațional.

Potrivit dispozițiilor art.44 din Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, o cauză de nulitate se invocă, de regulă, în privința ansamblului tratatului. În ipoteza când dispozițiile unui tratat contravin unei norme imperative de drept internațional public și când tratatul a fost impus prin constrângere, invocarea cauzei de nulitate nu poate privi tratatul decât în ansamblul lui. De altfel, paragr.5 art.44 din Convenție prevede că, în cazurile la care ne-am referit mai sus, divizibilitatea dispozițiilor tratatului nu este admisă. În ceea ce privește celelalte vicii de consimțământ, divizibilitatea ar putea fi admisă prin invocarea unei cauze de nulitate parțială, ea putînd avea loc dacă, prin natura și obiectul lor, clauzele nule nu pun în discuție existența pe mai departe a întregului tratat.

De asemenea, un stat nu poate invoca o cauză de nulitate privitoare la lipsa de competență a reprezentantului său în raport cu dreptul intern, întrucât un stat ca subiect de drept internațional nu se poate prevala de necunoașterea propriilor sale legi interne și nici de lipsa capacității de a încheia tratate, el fiind suveran și independent în relațiile cu alte state. Pentru aceleași considerente, un stat nu poate invoca o cauză de nulitate privitoare la încălcarea unei restricții speciale de către reprezentantul său prevăzută în deplinele puteri, dacă, după ce a luat cunoștință de aceste fapte, acceptă în mod expres că tratatul este valid sau continuă să producă efecte juridice.

În același mod se pune problema și cu privire la celelalte vicii de consimțământ referitoare la eroare, dol și corupție, cu mențiunea ca tratatul să fie acceptat în continuare și acest fapt să rezulte din comportamentul tacit al părții lezate care execută tratatul fără obiecțiuni. Prin urmare, singurul în drept a invoca o cauză de nulitate este statul lezat, care consideră că nu a putut să-și exprime liber voița la încheierea unui tratat în virtutea suveranității și independenței sale, ca atribute fundamentale.

Pe lângă cauzele enunțate, un stat mai poate invoca o violare a unei dispoziții esențiale pentru realizarea obiectului sau a scopului tratatului, ivirea unei situații care face imposibilă executarea tratatului, schimbarea fundamentală a împrejurărilor în care a fost încheiat tratatul, dacă motivele invocării unor astfel de cauze sunt reale și statul care le invocă este de bună-credință. Ruperea relațiilor diplomatice este fără efect asupra relațiilor juridice stabilite printr-un tratat, în afară de cazul în care aceste relații sunt indispensabile pentru aplicare tratatului.

5.1.1 Viciile de consimțamant la incheierea tratatului internațional

Alterarea voinței părților poate să se facă prin mai multe mijloace și în forme diferite: eroare, dolul, coruperea reprezentantului unui stat, constrângerea împotriva reprezentantului unui stat, constrângerea exercitată împotrive statului, toate acestea constituind vicii de consimțământ la încheierea tratatelor.

Eroarea este părerea greșită pe care și-o face o parte despre o anumită situație.Ex.: asupra traseului unei frontiere, asupra mărimii și caracterului unei obligații etc.

Eroarea, pentru  a putea fi invocată de o parte ca motiv de anulare a tratatului, trebuie să aibă un  caracter esențial pentru acel tratat sau pentru consimțământul dat de o parte la încheierea tratatului.

Eroarea nu poate fi acceptată dacă cel ce o invocă a contribuit la apariția ei sau dacă avea posibilitatea să se informeze pentru a nu fi în eroare.

Dolul (viclenia, înșelăciunea) se întâlnește mai rar în convențiile internaționale.Prin articolul 49 al Conventiei de la Viena din 1969, se arata ca daca un stat a fost indus in eroare sa incheie un tratat in urma conduitei frauduloase a altui stat care a participat la negociere , el poate invoca dolul ca viciu al consimtamantului sau de a deveni parte la tratat.

Coruperea reprezentantului unui stat este greu de dovedit în practică, dar teoretic nu poate fi exclusă.Când exprimarea consimțământului unui stat de a fi legat printr-un tratat a fost obținută ca urmare a coruperii reprezentantului său prin acțiunea directă sau indirectă a unui stat care a participat la negociere, statul păgubit poate invoca această corupere ca viciind consimțământul său, pentru anularea tratatului.

Constrângerea împotriva reprezentantului unui stat se manifestă destul de frecvent în practica internațională.

Consimțământul unui stat obținut prin constrângerea reprezentantului său, prin acte sau amenințări îndreptate împotriva lui, trebuie să fie lipsit de orice efect juridic

Constrângerea exercitată împotriva statului a fost și este destul de frecventă, anumite state impunându-și condițiile prin amenințări sau presiuni ori prin războaie urmate de tratate în care își impunpunctul de vedere anterior formulat și pe care nu au putut să-l realizeze prin mijloace licite, conforme cu dreptul internațional.

Tratatul încheiat în asemenea condiții, evident, nu poate fi considerat ca licit.

Conformitatea cu dreptul internațional

Tratatele încheiate de state trebuie să aibă un obiect licit, să fie în strictă conformitate cu principiile și normele recunoscute ale dreptului internațional, îndeosebi să nu contravină principiilor fundamentale ale acestuia și normelor imperative de la care nici o derogare nu este permisă (jus cogens), precum și eticii internaționale.

Un tratat încheiat prin încălcarea normelor de drept internațional este un tratat ilicit și este considerat nul de drept.

5.2 Incetarea tratatelor sau suspendarea tratatelor internaționale

Un stat este liber să aprecieze dacă trebuie ori nu să invoce o cauză de nulitate. În cazul când acceptă explicit să considere că tratatul este valid, acesta rămâne în vigoare sau continuă să fie aplicabil, ori atunci când achiesează la validitatea tratatului, la menținerea în vigoare sau la aplicarea lui, statul respectiv pierde, conform art.45 din Convenția de la Viena din 1969, dreptul de a invoca o cauză de nulitate.

În concluzie, reținem că deși dreptul de invocare a unei cauze de nulitate este imprescriptibil în dreptul internațional public, pot exista totuși situații când acțiunea nu mai poate fi promovată. Aceste situații sunt limitate, deplin justificate din considerente de ordin practic, dreptul de invocare a unei cauze de nulitate nemaiputînd fi exercitat când statul în cauză a acceptat explicit sau implicit să considere tratatul în vigoare și să-l aplice.

De regulă, statele prevăd în tratatele pe care le încheie anumite termene de valabilitate. Împlinirea acestor termene duce la încetarea efectelor tratatului, care în cazul în care se consideră necesar a fi menținut trebuie să fie reînnoit.

Încetarea efectelor tratatelor sau suspendarea acestora pot să aibă loc și în alte împrejurări. Cazurile în care tratatele internaționale își pot înceta efectele sau pot fi suspendate sunt:

voința comună a părților, denunțarea unilaterală, anularea, survenirea unor fapte sau evenimente ulterioare, imposibilitatea executării.

Voința comună a părților

Încetarea tratatului prin voința părților este situația cea mai frecventă și are loc prin inserarea în convenție a unui termen. La împlinirea acestui termen convenția încetează de a mai produce efecte. Părțile pot, însă, indiferent dacă prin conventie s-a prevăzut sau nu un termen, să considere că aceasta nu mai este în vigoare oricând doresc, de comun acord.

Alteori, încheierea unui nou tratat abrogă pe cel vechi parțial sau în totalitate. Este preferabil ca această abrogare să fie prevăzută în mod expres în noul tratat. Noul tratat poate să se refere la aceleași materii sau prin prevederile sale să fie incompatibil cu prevederile celui vechi.

La tratatele multilaterale este mai dificil să se aplice acest procedeu, dată fiind existența mai multor părți mai greu  de conciliat spre o hotărâre în sensul înlocuirii vechiului instrument juridic.

Retragerea dintr-un tratat multilateral poate duce la desființarea acestuia, dacă micșorarea numărului participanților la tratat face iluzoriu însuși scopul tratatului.

Denunțarea constă într-o declarație a uneia din părți prin care aceasta se consideră liberă de obligațiile ce-i revin prin tratat. Este un mod excepțional de a pune capăt unui tratat.

Denunțarea unilaterală poate avea loc în general numai dacă acest mod este prevăzut în tratat sau dacă rezultă tacit din acesta. Statul ce dorește să se retragă dintr-un tratat trebuie să notifice  acest lucru celorlalte părți, de regulă cu minimum 12 luni înainte. Orice altă denunțare este considerată o violare a dreptului internațional.

Anularea poate avea loc atunci când partea adversă refuză în mod constant să-și execute obligațiile sau prin actele sale violează substanțial prevederile acestuia. Actele de nerespectare a tratatului trebuie să se refere la dispoziții de esență ale acestuia. Anularea pune, însă, probleme foarte dificile în ce privește aprecierea caracterului încălcării prevederilor tratatului, iar invocarea acestei încălcări este foarte greu de dovedit, cel mai adesea ambele părți având argumente în acest sens.

Survenirea unor fapte sau evenimente ulterioare .Tratatele pot înceta și ca urmare a îndeplinirii unei condiții rezolutorii la survenirea unor fapte sau evenimente viitoare incerte. Acestea trebuie să fie de regulă arătate expres în tratat.”Tratatul de la Varșovia” prevedea că acesta va lua sfârșit în cazul când Europa va fi creat un sistem de securitate colectivă și va fi încheiat în acest scop un tratat general – european de securitate colectivă.

Nu întotdesuna asemenea evenimente pot fi prevăzute în cuprinsul unui tratat.Starea de război este un eveniment cu importante consecințe pentru soarta tratatelor, care pune capăt majorității acestora. Problema e contraversată dacă tratatele iau sfârșit în mod automat și pentru întotdeauna sau dacă sunt numai suspendate pe perioada ostilităților. În general, însă, tratatele cu caracter politic și economic între statele aflate în război ca adversari își încetează valabilitatea. Alte categorii de tratate ( administrative, sanitare, culturale, etc.) se consideră în general ca suspendate.

Practic, soarta tratatelor între statele beligerante se rezolvă prin tratatul de pace.

În timpul războiului intră efectiv în funcție, însă, prevederile convențiilor internaționale care se referă la perioadă de război, îndeosebi cele privind regulile de ducere a războiului și dispozițiile privind protecția anumitor categorii de persoane în timp de război.

Clauza rebus sic stantibus este situația tipică. Clauza se referă la faptul că, în cazul în care după încheierea tratatului împrejurările se schimbă în așa manieră încât  situația devine dazavantajoasă pentru una din părți , aceasta poate să ceară anularea tratatului dacă cealaltă parte nu convine să se pună de acord dispozițiile acestuia cu noua situația. Dreptul internațional permite ca o parte să se dezică de tratatul pe care l-a încheiat , dacă noile împrejurări schimbă în așa măsură situația părților încât dacă aceasta ar fi existat în momentul încheierii, ele nu l-ar fi încheiat. Aplicarea în practică a acestei reguli este foarte dificilă, deoarece poate da foarte ușor loc la abuzuri din partea părții ce invocă clauza.

Date fiind riscurile invocării abuzive a acestei clauze, există unele condiții pentru a fi invocată:

            -noua împrejurare să fie fundamental deosebită de împrejurările încheierii tratatului;

            -noile împrejurări să transforme radical întinderea obligațiilor părților.

Clauza nu va putea fi invocată: pentru a pune capăt unui tratat ce stabilește o frontieră; pentru retragerea dintr-un tratat multilateral; dacă schimbarea fundamentală a împrejurărilor rezultă dintr-o încălcare a tratatului de către partea ce a invocat clauza.

Imposibilitatea  executării poate fi invocată de oricare din părți, dacă această imposibilitate rezultă din dispariția sau distrugerea obiectului tratatului fără vina acestora.

SECTIUNEA 6.

ASPECTE CONEXE

6.1 Importanta tratatului internațional in reglementarea relațiilor internaționale

Principiul pacta sunt servanda este consacrat de articolul 26 al Convenției de la Viena, potrivit căruia, „orice tratat în vigoare este obligatori(leagă părțile – n.a.) pentru părțile sale și trebuie executat de acestea cu bună credință”. Buna credință este ea însăși un principiu juridic și face parte integrantă din principiul pacta sunt servanda. Importanța deosebită, fundamentală a principiului pacta sunt servanda a fost confirmată de Curtea Internațională de Justiție. În 1997, în cauza Gabčikovo – Nagymaros, Curtea Internațională de Justiție a urmărit respectarea strictă a principiului. Cauza a privit implementarea tratatului din 1977 ce prevedea construirea unei centrale hidro-electrice de-a lungul întinderii Dunării în Ungaria și Slovacia. Ungaria a argumentat că, toată conduita ambelor părți indică faptul că ele au repudiat acest tratat bilateral și care, pentru aceste motive, a încetat. Opinia Curții a fost că acea conduită reciprocă nepotrivită a ambelor părți „nu a determinat încetarea tratatului și nici nu justifică această încetare”. Efectul violării obligațiilor va fi analizat ulterior, dar în acest moment trebuie notat că, în ciuda faptului că ambele părți au adus încălcări serioase unor elemente importante a obligațiilor din tratat, Curtea a considerat

că Tratatul din 1977 „nu poate fi anulat printr-o conduită ilicită”. Curtea a considerat că cele două elemente ale art. 26 – forța obligatorie a tratatelor și executarea cu bună credință a obligațiilor – aveau o importanță egală și, de aceea, buna credință implică faptul că: „În acest caz, în fața aplicării concrete a tratatului prevalează scopul tratatului și intenția părților la încheierea acestuia. Principiul bunei credințe obligă părțile să-l aplice într-un mod

rezonabil în așa fel încât scopul său să fie atins”. Acestea sunt cele mai cuprinzătoare statuări ale Curții și, deși acestea au fost îndeosebi iterate în cauza Gabčikovo-Nagymaros, este totuși imposibil de determinat măsura în care acestea se referă la aplicarea principiului pacta sunt servanda în dreptul tratatelor în general.

Problema tratatelor și a statelor care nu sunt părți – state terțe – este analizată în articolele 34-38 ale Convenției de la Viena (1969). Regula fundamentală privitoare la raportul dintre tratate și statele terțe este exprimată prin maxima pacta tertiis nec nocent nec prosunt, consacrată de articolul 34. Convenția reglementează, în continuare regimul obligațiilor (articolul 35) și al drepturilor (articolul 36) ce se pot naște dintr-un tratat pentru un stat terț. În ce privește nașterea obligațiilor pentru state terțe, exigențele sunt atât de stricte încât, atunci când sunt îndeplinite, acestea formează în realitate un adevărat acord colateral între părțile tratatului și statul terț și acest acord colateral va reprezenta baza legală a obligației, mai degrabă decât tratatul original. Există anumite diferențe procedurale în ce privește stabilirea unei obligații față de stabilirea unui drept, în sarcina, respectiv favoarea unui stat terț. Statul terț trebuie să accepte obligația expres, în scris, în timp ce în cazul dreptului, asentimentul statului terț este prezumat, mai puțin atunci când se prevede altfel sau există indicații în sens contrar. Orice obligație ce se naște pentru un stat terț poate fi revocată sau modificată doar de către părți și de către statul terț, cu excepția faptului când este stabilit că acestea au convenit altfel. Orice drept născut pentru statele terțe poate fi revocat sau modificat doar de către părți dacă s-a stabilit că intenția părților era ca dreptul să poată fi revocat, sau să fie obiect al modificării fără consimțământul statului terț. Este în general recomandabil să se facă o apreciere precaută în vederea stabilirii faptului dacă un tratat cuprinde sau nu o stipulație in favorem tertii402. Astfel cum a statuat Curtea Permanentă de Justiție Internațională: „Nu poate fi prezumat cu ușurință faptul că stipulația favorabilă unui stat terț a fost adoptată în scopul de a crea un drept actual în favoarea acestuia. Totuși, nu există nimic care să împiedice voința statelor suverane de a urmări acest scop și acest efect. Întrebarea dacă există un drept dobândit în baza unui instrument intervenit între alte state

presupune a se stabili în fiecare caz în parte: că este neîndoielnic faptul că statele care au efectuat stipulația în favoarea unui stat terț au înțeles să creeze pentru acel stat un drept actual și, de asemenea, că acest din urmă stat l-a acceptat întocmai”.

Nici o dispoziție a Convenției de la Viena (1969) nu se opune ca o regulă cuprinsă într-un tratat să devină obligatorie pentru cel de-al treilea stat ca regulă de drept cutumiar, dacă este recunoscută ca atare. Potrivit articolului 38 al Convenției, „nici una din dispozițiile articolelor 34 și 37 nu se opune ca o regulă enunțată într-un tratat să devină obligatorie pentru un stat terț ca regulă cutumiară de drept internațional recunoscută ca atare”.

Totuși, Convenția nu prevede clar dacă regimurile obiective create prin tratate sunt obligatorii doar pentru statele părți la acele instrumente sau dacă acestea sunt valabile pentru întreaga comunitate internațională, adică opozabile erga omnes. Asemenea tratate includ dispoziții privind neutralitatea sau demilitarizarea anumitor zone și teritorii, sau stabilesc libertatea de navigatie pe cursurile de apă internaționale cum sunt, spre exemplu, canalul Suez, Kiel, și strâmtorile turce. Comisia de Drept Internațional a apreciat că articolul 36(1) cuprinde o reglementare suficientă a drepturilor ce se acordă tuturor statelor și articolul 38 este o bază suficientă pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor erga omnes, prevăzute printr-un tratat.

În literatura de specialitate s-a susținut opinia că anumite acorduri ale Comunității Europene ar reprezenta excepții de la regula relativității efectelor tratatelor. Astfel, spre exemplu, s-a afirmat că prin efectul articolului 300(7) T.C.E, acordurile încheiate de către Comunitate leagă instituțiile acesteia și statele membre, înlăturând în acest fel aplicarea principiului efectului relativ al tratatelor, potrivit căruia acestea nu sunt obligatorii decât pentru părți, în ceea ce privește relația dintre Comunitate și statele membre.

Deși practica încheierii tratatelor este foarte veche, importanța lor a crescut, mai ales, începînd cu secolul al XIX-lea, când au apărut tratatele multilaterale.

Prima consacrare juridică a valorii deosebite pe care o au tratatele internaționale în reglementarea relațiilor dintre state o întâlnim în Convenția privind dreptul tratatelor, adoptată la Viena în anul 1969 și care a recunoscut rolul fundamental al tratatelor în istoria relațiilor internaționale și importanța din ce în ce mai mare a tratatelor ca izvor al dreptului internațional și ca mijloc de dezvoltare a cooperării pașnice între națiuni, oricare ar fi regimurile lor constituționale. Importanța tratatelor este determinată și de rolul lor în codificarea tot mai accentuată a cutumelor internaționale, statele punînd mai mare preț pe claritatea și exactitatea tratatelor decât pe ambiguitatea și dificultatea probării regulilor cutumiare.

Tratatul prezintă o importanță deosebită, întrucât el constituie mijlocul juridic prin care statele își exercită suveranitatea, liberul consimțământ în cadrul vieții internaționale. În prezent, mai mult decât oricând, reglementarea relațiilor dintre state, consacrarea normelor juridice, a drepturilor și obligațiilor lor internaționale se realizează, în principal prin încheierea de tratate sub diferite forme. Participarea tuturor statelor la viața internațională pe bază de deplină egalitate constituie un drept și, totodată, o obligație a fiecărui stat, care condiționează universalitatea schimbărilor ce au loc pe plan mondial.

Participarea statelor la dezvoltarea relațiilor de cooperare economică, la dezvoltarea și fundamentarea normelor și principiilor dreptului internațional se poate realiza numai prin acte bilaterale și multilaterale, ca, de pildă, prin tratate cu vocație universală sau în interesul asigurării păcii și securității popoarelor. Rezolvarea numeroaselor și importantelor probleme internaționale, nu se mai poate face, în zilele noastre, numai de câteva țări, indiferent de puterea lor, ci prin participarea la negocieri a tuturor statelor.

Pe măsură ce societatea internațională s-a extins și s-a diversificat, iar relațiile economice și politice dintre state s-au amplificat și aprofundat, tratatele au căpătat o importanță din ce în ce mai mare, ele reglementînd practic toate domeniile conviețuirii și colaborării statelor, indiferent de deosebirile lor politice, ideologice și de structură socială.

Dreptul tratatelor cuprinde normele juridice internaționale care reglementează relațiile dintre state și organizații interguvernamentale, cu privire la încheierea tratatelor, intrarea lor în vigoare, efectele și rezervele la tratate, încetarea și interpretarea tratatelor. Tratatele prin care s-a codificat această ramură de drept sunt : Convenția asupra dreptului tratatelor încheiate între state, adoptată la Viena, în anul 1969, și Convenția asupra dreptului tratatelor dintre state și organizațiile internaționale sau dintre organizațiile internaționale, adoptată la Viena, în anul 1986. Codificarea dreptului tratatelor a însemnat o contribuție importantă în fundamentarea juridică și tehnică a dreptului tratatelor, a teoriei și practicii în acest domeniu.

Dreptul tratatelor reprezintă unul dintre capitolele cele mai importante ale dreptului internațional public deoarece cuprinde principiile și regulile esențiale, de formă și de fond, care guvernează tratatele internaționale, mijlocul principal prin care statele își manifestă astăzi voința de a crea raporturi juridice.

Se poate spune, fără exagerare, că astăzi întreaga gamă a relațiilor internaționale este, practic, dependentă de dreptul tratatelor.

În decursul istoriei, tratatele au fost frecvent invocate în cele mai felurite dispute, conținutul lor făcîd obiectul unor interpretări din cele mai diverse, clauzele lor fiind analizate cu minuțiozitate spre a detecta sensul exact al obligațiilor juridice stabilite de ele în sarcina părților contractante. De interpretarea și corecta înțelegere a unor tratate internaționale depind așa numitele drepturi istorice ale statelor rezultate din exercitarea suveranității din timpuri străvechi asupra unor teritorii. Din tratate se desprind norme generale, pe care statele înțeleg să le aplice cu conștiința necesității respectării lor, ajungîndu-se în final la principiile generale de drept internațional care domină întreaga materie a acestei discipline. De respectarea tratatelor internaționale – în primul rând al Cartei O.N.U., care este și ea, în fond, un tratat – depind pacea, securitatea și stabilitatea regională și mondială, dezvoltarea unei cooperări benefice tuturor statelor. Iată, deci, suficiente rațiunui de natură a asigura dreptului tratatelor un rol proeminent în structura de ansamblu a dreptului internațional.

6.2 Poziția Romaniei in ceea ce priveste respectarea principiilor dreptului

internațional, a rolului tratatelor internaționale in reglementarea relațiilor dintre state

Poziția României în ceea ce privește respectarea principiilor dreptului internațional ; a rolului tratatelor internaționale în reglementarea relațiilor dintre state.

Tratatele, ca instrumente juridice ale relațiilor dintre state, au dobândit, în epoca noastră, o mare pondere atât prin numărul lor în continuă creștere, cât și prin varietatea și complexitatea domeniilor la care se referă. Această înmulțire fără precedent a tratatelor internaționale este indisolubil legată de înmulțirea raporturilor convenționale în cadrul cooperării internaționale dintre state, pe multiple planuri. O mare pondere o au acordurile economice între toate statele, ceea ce atrage după sine o universalizare a relațiilor internaționale. Toate aceste schimburi multilaterale economice, tehnico-științifice și culturale între toate statele trabuie să se întemeieze pe principiile respectării suveravității și independenței naționale, egalității în drepturi , neamestecului în treburile interne, avantajului reciproc.

Totodată s-au înmulțit considerabil și numărul organizațiilor internaționale guvernamentale și neguvernamentale, ceea ce reprezintă o caracteristică specifică a vieții internaționale actuale, care constituie o extindere a relațiilor convenționale dintre state prin tratatele ce se elaborează sub egida lor.

Dezvoltarea continuă a relațiilor dintre state și extinderea domeniilor lor de colaborare în condițiile contemporane au avut drept consecință simplificarea procedurilor prin care statele devin părți la tratate, ceea ce a dus la o creștere considerabilă a acordurilor în formă simplificată care devin obligatorii pentru state prin semnare. Totodată, caracteristica generală a mijloacelor juridice prin care statele devin părți la tratate constă în manifestări de voință liberă și expresă a statelor cotractante. Manifestarea liberă a voinței statelor se săvârșește prin semnare, ratificare, aprobare ori aderare, conferind valabilitate unui tratat. Statele sunt libere să devină sau nu părți la un tratat prin mijloacele pe care le consideră oportune, fără a fi nevoie să motiveze refuzul lor. Acest drept derivă din prereogativele suveranității de stat și care trebuie exercitat fără a aduce vreun prejudiciu altui stat.

Ținând seama că statele, în virtutea suveranității lor, au libertatea deplină să devină părți la tratate prin orice mijloace licite, recurgerea la aceste mijloace de către state are un caracter facultativ. Cu toate acestea, nu este exclusă posibilitatea ca un stat să-și asume obligația printr-un tratat de a ratifica un anumit tratat. O asemenea obligație ar apărea ca implicită într-un pactum de contrahendo, potrivit căruia statul se angajează să încheie un tratat fără a se specifica dacă urmează ca acesta să fie supus sau nu ratificării, cum, de asemenea, statele se pot obliga printr-un tratat de a adera la anumite tratate în vigoare.

În prezent, egalitatea suverană a statelor și obligația de colaborare constituie, în practica internațională, temeiul juridic al caracterului universal al tratatelor multilaterale generale.

Cu privire la constituirea statelor ca părți la tratate, practica internațională, în principiu, nu reține diferențieri între statutul juridic al statelor originare și cel al statelor care devin ulterior părți la un tratat multilateral general, toate dobândind aceleași drepturi și asumîndu-și aceleași obligații prevăzute în tratat. Chiar dacă în practică apar unele excepții, regula generală constă în egalitatea de statut juridic dintre statele-părți originare și statele care au aderat la un tratat. Această regulă generală confirmată de practica statelor este consacrată și de lucrările de codificare a dreptului tratatelor prin Convenția adoptată în 1969.

Aceste coordonate majore reflectate în practica statelor reprezintă o expresie a drepturilor și obligațiilor ce decurg din dreptul internațional pentru toate statele, ca entități independente, suverane și egale.

România dezvoltă și promovează consecvent relații multilaterale cu toate statele lumii, fără deosebire de orânduirea socială. În deplină concordanță cu cerințele vieții internaționale, România așează la baza relațiilor sale principiile egalității în drepturi, respectului independenței și suveranității naționale, neamestecului în treburile interne, avantajului reciproc al renunțării la forță și la amenințarea cu forța în soluționarea problemelor litigioase dintre state.

Recunoașterea necesității cooperării ca principiu fundamental al dreptului internațional și-a găsit consacrarea în Carta O.N.U. și în numeroase alte documente de drept internațional, care definesc drepturile și obligațiile concrete ale statelor în diferite domenii ale activității internaționale. Acest principiu, al cooperării internaționale, este consacrat și în Constituția țării noastre, precizîndu-se, în art.10 că „ România întreține și dezvoltă relații pașnice cu toate statele și, în acest cadru, relații de bună vecinătate, întemeiate pe principiile și pe normele general admise ale dreptului internațional.”

În prezent, se poate vorbi de un drept de a pretinde cooperarea, despre o datorie juridică a statelor de a coopera în cadrul relațiilor de interdependență, care au un caracter tot mai accentuat. O parte însemnată a relațiilor cotemporane se desfășoară în cadrul și sub egida unui număr însemnat de organizații internaționale, la acvtivitatea cărora România participă activ, militînd pentru respectarea și aplicarea riguroasă a principiilor dreptului internațional.

Trebuie menționată inițiativa României de a înscrie, în preocupările organismelor O.N.U., necesitatea elaborării unei declarații care să includă prncipiile fundamentale ale relațiilor economice dintre state, privind respectul reciproc al drepturilor economice, respectul integral al dreptului suveran al fiecărui stat de a dispune de bogățiile sale naturale, respectul egalității, al schimburilor echivalente și avantajului reciproc, acordarea de ajutor economic și asistență tehnică pentru țările în curs de dezvoltare fără condiții care ar putea să aducă prejudici independenței lor economice și politice, promovarea schimburilor de experiență și a unor largi contacte în domeniul economic, științific și tehnic. România și-a adus o contribuție importantă la adoptarea de către O.N.U. a Cartei drepturilor și obligațiilor economice ale statelor, document de o maximă importanță, în care se regăsesc normele de bază ale unei noi ordini economice internaționale.

Potrivit, legii fundamentale a României, politica sa externă se întemeiază pe respectarea dreptului internațional imperativ, incluzînd dreptul fiecărui popor de a-și hotărî singur destinele, dreptul fiecărui stat de a partcipa la examinarea și rezolvarea problemelor internaționale de interes general, repudierea recurgerii la forță și la amenințarea cu forța ca mijloc de reglementare a problemelor internaționale.

În temeiul dreptului internațional imperativ, este interzisă acceptarea sau recunoașterea vreunei acțiuni a unui stat străin, de orice natură, care ar aduce vreo atingere suveranității, independenței naționale și integrității teritoriale a oricărui stat. Sunt incompatibile cu normele dreptului internațional orice fel de renunțări ale unui stat la dreptul său de a se apăra împotriva unei agresiuni. Asemenea renunțări sunt nule și nu pot să fie opuse nici statului de la care ar emana, nici poporului care alcătuiește acest stat și care nu poate fi lipsit de dreptul său inalienabil și imprescriptibil de a fi liber și stăpân pe teritoriul său. Acest principiu imperativ de drept internațional este în deplină concordanță cu legislația română internă, potivit căreia România este un stat suveran, independent și unitar în care întreaga putere aparține poporului, iar teritoriul său este inlienabil și indivizibil. Nulitatea oricărui tratat sau act contravenind acestor imperative izvorăște din faptul că acestea contravin orânduirii de stat și intereslor suprema ale națiunii.

Pentru a se ajunge la soluții trainice, echitabile și acceptabile este necesar ca toate statele să participe la rezolvarea problemelor internaționale, în mod egal. Fiecare popor are dreptul la pace și securitate, fiind astfel legitimat dreptul tuturor statelor de a lua parte activă la desfășurarea relațiilor internaționale.

Viața internațională reflectă pe deplin faptul că orice stat își stabilește conduita în așa manieră încât să realizeze o concordanță între așa numita „situație de fapt” din plan intern și „situația de fapt” din planul internațional. Evident, atunci când am utilizat expresia „situația de fapt”, avem în vedere „ordinea juridică” în sensul cel mai larg posibil. Concordanța este cerută de chiar interesul național și exigențele vieții internaționale. În prezent, atributul de suveranitate de stat și jurisdicția ca atare nu se pot concepe și nici exercita cu ignorarea sau cu violarea regulilor dreptului internațional. În acest context larg, orice tratat acceptat de un stat urmează să-și găsească reflectarea în legislația internă a acelui stat, precum și în ansamblul manifestărilor interne și externe ale suveranității sale. Consecințele sunt de o importanță fundamentală, motiv pentru care dispozițiile constituționale vor juca rolul primordial în asimilarea normelor internaționale în conformitate cu interesul național, prezumat a „respira” prin textul constituțional. Nefiind necesară demonstrarea regulii amintite, respectiv că normele cuprinse în tratatul internațional trebuie să își găsească reflectarea și așezarea în legislația internă a statului, rămâne deschisă problema cum ar putea să aibă loc acest lucru, ce modalități există și la ce rezultate se poate ajunge. Textul constituțional lasă de dorit atunci când își propune să configureze raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern. Chiar dacă articolul 11 din Constituție este intitulat raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional, acest fapt este înșelător, deoarece lasă să se înțeleagă că dispozițiile acestui

articol ar epuiza configurația acestui raport. Poate și acesta este unul dintre motivele pentru care unii autori de drept constituțional amintesc în categoria izvoarelor de drept constituțional cu caracter internațional doar tratatul internațional. În realitate, coordonatele constituționale principale ale acestui raport sunt configurate de articolele 10, 11 și 20 din Constituția României. În ce ne privește, apreciem că reglementările Constituției noastre reflectă distincția dintre dreptul internațional general, pe de o parte, și normele internaționale convenționale, pe de altă parte. Asimilarea dreptului internațional general categoriei izvoarelor dreptului

constituțional român rezultă din dispozițiile articolului 10 al Constituției noastre, potrivit cărora „România întreține și dezvoltă relații pașnice cu toate statele și, în acest cadru, relații de bună vecinătate, întemeiate pe principiile și celelalte norme general admise ale dreptului internațional”. Având în vedere dispoziția articolului 10, concluzionăm că dreptul

internațional general nu reprezintă în totalitatea sa izvor al dreptului constituțional, ci doar acea parte a sa care este alcătuită din ius cogens. Pentru a ne argumenta concluzia, vom apela în cele ce urmează la câteva argumente. În primul rând, scopul consacrării acestor principii și norme constă în „întreținerea și dezvoltarea relațiilor pașnice cu toate statele” de către statul

român. Ori, un asemenea obiectiv este garantat într-un cadru mai larg, al comunității internaționale, de normele fundamentale ale dreptului international public. În acest sens, profesorul Dumitru Mazilu consideră că „principiile și normele fundamentale ale dreptului internațional conțin regulile de conduit cele mai generale, a căror respectare are un caracter imperativ pentru dezvoltarea unor relații de cooperare între state, pentru asigurarea păcii și

securității internaționale”. Pornind de la o atare definiție a principiilor și normelor fundamentale ale dreptului internațional public, se observă cu ușurință că scopul lor coincide cu cel dedus din „principiile și celelalte norme general admise ale dreptului internațional” la care face referire articolul 10 al Constituției României. Este foarte adevărat că diferă sfera utilității între cele două categorii, raportul între acestea fiind asemănător relației gen-specie, dar scopul este același: cooperarea între state și menținerea păcii. În al doilea rând, cercetarea formulării „principiile și celelalte norme general admise ale dreptului internațional” conduce la concluzia prezenței acestui concept în rândul normelor imperative ale dreptului internațional, cunoscute prin expresia „peremptory norms”. De altfel, această formulare este

întâlnită în dispozițiile Convenției de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor. Potrivit articolului 53 al Convenției „Este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internațional general. În sensul prezentei Convenții, normă a dreptului internațional general este o normă acceptată și recunoscută de comunitatea internațională a statelor în ansamblul ei, drept normă de la care nu este permisă nici o derogare și care nu poate fi modificată decât printr-o normă a dreptului internațional general având același caracter.

România se pronunță pentru executarea strictă a tratatelor, sens în care sunt relevante dispozițiile Constituției din 1991, îndeosebi cele cuprinse la articolele 10, 11 și 20. Astfel, potrivit articolului 11 din Constituție, statul român se obligă să execute întocmai și cu bună credință tratatele la care este parte. Mai recent, s-a adoptat Legea nr. 590/2003 privind tratatele, prin care se abrogă Legea nr. 4/1991 privind încheierea și ratificarea tratatelor cu

completările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare [articolul 45(2)].

Legea cuprinde un număr de 45 de articole, iar structura sa reflectă o concepție modernă privitoare la domeniul tratatelor internaționale. În plus, Legea nr. 590/2003 semnifică o atenție mult sporită din partea legiuitorului român asupra domeniului tratatelor internaționale; este suficientă o comparative cu vechea Lege, nr. 4/1991, pentru a ajunge la această concluzie. De exemplu, în timp ce noua lege are un număr de 45 de articole, Legea nr. 4/1991 cuprinde abia 11 articole. Totodată, Legea nr. 590/2003 răspunde cu mai mare promptitudine unor obiective de interes național. În acest sens, amintim dispoziții cum sunt cele cuprinse la articolele 26(1)(d), 29(3), care fac referire expresă la raporturi ale României cu Uniunea Europeană; sunt importante și prevederile cuprinse la articolul 40, referitoare la compatibilitatea prevederilor tratatelor cu Constituția României, sau prevederile articolului 42, referitoare la sancțiunea nerespectării normelor privind încheierea tratatelor ș.a. Legea nr. 590/2003 reflectă o concepție modernă. Considerăm că nu sunt deloc întâmplătoare numeroasele asemănări pe care le prezintă cu structura Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor. Bunăoară, în primul articol sunt prevăzute expresii utilizate în sensul legii, în timp ce Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor cuprinde la articolul 2, intitulat „Expresii

întrebuințate”, o serie de formulări și definiri de noțiuni în înțelesul Convenției. Uneori pare totuși că asemănarea dintre cele două acte nu este tocmai adecvată; definiția tratatului a fost într-o măsură mult prea mare preluată din Convenție, sens în care s-a prevăzut că acesta desemnează „actul juridic, indiferent de denumire sau formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi și obligații juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internațional public și consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe”. O asemenea definiție considerăm că nu este cea mai adecvată, sub cel puțin două aspecte: pe de o parte, este bine cunoscut că un tratat poate să se ivească și în condiții de formă speciale, fără să fie necesară consemnarea actului juridic într-unul sau mai multe instrumente conexe; pe altă parte, prevederea Legii nr. 590/2003 ar fi trebuit să implementeze chestiunea anterior amintită, deoarece articolul 10 al Constituției face referire la respectarea cutumei internaționale, domeniu în care s-au născut și chiar se află numeroase norme în materia tratatelor internaționale. Apreciind partea bună a dispoziției de definire a tratatului, constatăm că prevederea obligă autoritățile române cu atribuții specifice să dea dovadă de rigurozitate cu prilejul încheierii unui tratat și, ca urmare, să dea expresie acordului de voință într-un instrumentum iuris ce va putea să semnifice ideea unei politici românești deschise și de bună credință. Mai multe elemente prezente în definiție sunt aparte în raport cu cele existente în definiția Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor. Astfel din punct de vedere tehnic se observă menționarea foarte didactică a scopului actului juridic: a crea, modifica sau stinge drepturi și obligații juridice sau de altă natură. O astfel de precizare ne face să concluzionăm că legiuitorul a încercat să redimensioneze mai larg sfera actelor ce sunt incluse în categoria tratatelor. Poate să pară chiar un nonsens faptul că printr-un act juridic se pot crea, modifica sau stinge altceva decât drepturi și obligații juridice. În realitate considerăm că definiția reflectă o caracteristică a dreptului internațional: complexitatea. Într-adevăr, definiția are o concepție modernă la bază incluzând în categoria tratatelor orice instrument juridic prin forma sa, fie diplomatic, politic, ori declaratoriu prin conținutul său.

Legea nr. 590/2003 oferă și un bun suport legal de analiză a domeniului tratatelor internaționale, profitând astfel nu doar practicienilor dreptului internațional, diplomaților sau politicienilor, dar și profesorilor și studenților. De exemplu, se stabilește legal sfera de activități cuprinsă în expresia încheierea tratatelor, și anume „succesiunea de etape care trebuie urmate, ansamblul de activități care trebuie desfășurate, precum și ansamblul de proceduri și reguli care trebuie respectate astfel încât tratatul să intre în vigoare pentru România;”. O atare definire poate servi pentru stabilirea regimului juridic aplicabil anumitor activități ce se circumscriu în categoria actelor necesare juridic încheierii unui tratat.

Legea nr. 590/2003 poate fi considerată un adevărat ghid în material încheierii tratatelor internaționale, deoarece detaliază toate etapele încheierii unui tratat internațional, procedurile interne și internaționale, definește acolo unde este cazul noțiunile cheie cu care se operează, dezvăluind limitele lor. Distinct trebuie menționate prevederile articolului 19 ce tratează modul de exprimare a consimțământului de a deveni parte la tratat, prin ratificare. În acest

context, chiar dacă prevederea ar putea fi criticabilă, totuși înlătură o serie de inconveniente ce existau în trecut în legătură cu posibilitatea, sau imposibilitatea Guvernului de a ratifica un tratat prin ordonanțe, de la caz la caz, sau prin ordonanțe de urgență. În ce privește încetarea efectelor tratatelor, la articolul 34 se stabilește că aceasta poate să intervină prin acordul părților sau prin denunțare, renunțare sau retragere. Se poate observa că sunt create două clase de cauze de încetare: prin acordul părților, pe de o parte, ori prin denunțare, renunțare sau retragere pe de altă parte.

Aderarea Romaniei la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, in scopul transferării unor atributii către institutiile comunitare, precum si al exercitării in comun cu celelalte state membre a competentelor prevăzute in aceste tratate, se face prin lege adoptată in sedinta comună a Camerei Deputatilor si Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputatilor si senatorilor.

Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fată de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Prevederile alineatelor (1) si (2) se aplică, in mod corespunzător, si pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

Parlamentul, Presedintele Romaniei, Guvernul si autoritatea judecătorească garantează aducerea la indeplinire a obligatiilor rezultate din actul aderării si din prevederile alineatului

Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu inainte ca acestea să fie supuse aprobării institutiilor Uniunii Europene.

Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord

Aderarea Romaniei la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege adoptată in sedință comună a Camerei Deputatilor si Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputatilor si senatorilor.

6.3 Prevederile legislatiei romane privind dreptul tratatelor

Sediul materiei în această privință îl constituie Legea nr.4/1991 privind încheierea și ratificarea tratatelor. O serie de prevederi aplicabile se găsesc și în Constituția României din 1991, precum și în Hotărârea Guvernului nr.41/2000 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe.

Legea nr.4/1991 operează cu trei categorii de tratate: tratatele care se încheie în numele României (una din părți este România), care se încheie la nivel guvernamental (una din părți este Guvernul României; care încheie acel tratat cu unul sau mai multe alte Guverne străine) și, respectiv, la nivel departamental (părțile sunt ministere sau alte organe ale administrației publice centrale, dintre care unul face parte din sistemul român al administrației publice).

Astfel, în privința tratatelor în numele României, Legea nr.4/1991 prevede capacitatea de a le încheia în sarcina Preșsdintelui României (art.1). O prevedere similară există și în Constituție, în art.91.al.1.Acesta prevede că tratatele încheiate de Președinte în numele României, după ce sunt negociate de Guvern și, desigur, semnate, sunt supuse de către acesta, spre ratificare Parlamentului, în termen de 60 de zile (de la semnare). Președintele mai poate împuternici primul-ministru, ministrul afacerilor externe, alți membrii ai Guvernului sau reprezentanți diplomatici ai României să încheie tratate în numele României, pe baza acestei împuterniciri Guvernul avînd obligația de a lua măsurile necesare pentru inițierea negocierilor și desfășurarea acestora (art.1.al.2.din Legea nr.4/1991).

Pe de altă parte, art.3 al.1. al Legii nr.4/1991 prevede că „ negocierea și semanarea tratatelor încheiate în numele României se fac, pe baza împuternicirii date de către Președinte, de către delegațiile aprobate de acesta ”. În practică, inițierea, negocierea (și uneori semnarea) tratatelor încheiate în numele României se realizează de către Ministerul Afacerilor Externe.

Art.8 al Legii, prevede că ratificarea sau aderarea, respectiv denunțarea tratatelor încheiate în numele României se consemnează în instrumentele de ratificare sau aderare, respectiv de denunțare, semnate de Președintele României, investit cu sigiliul statului și contrasemnate de ministrul afacerilor externe, care urmează a fi schimbate între părți (în cazul acordurilor bilaterale) sau depuse la depozitar (în cazul acordurilor multilaterale), în conformitate cu regulile dreptului internațional și practica internațională.

Este important de precizat că legea reia în art.8 al.2 prevederile Convenției de la Viena din 1969 precizînd că Președintele României, primul-ministru și ministrul afacerilor externe pot negocia și semna tratate fără a fi nevoiți să prezinte depline puteri.

Dispoziția-cheie a Legii nr.4/1991 este art.4, care prevede distincția între tratatele ce vor fi supuse ratificării (sau aderării) și cele ce vor fi aprobate de Guvern. Trebuie subliniat că inclusiv unele acorduri încheiate la nivel guvernamental trebuie supuse ratificării de către Parlament, datorită obiectului reglementării. Astfel, vor fi ratificate: tratatele semnate în numele României și tratatele încheiate la nivel guvernamental care se referă la colaborarea politică și militară, cele care fac necesară adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor în vigoare, precum și cele care implică un angajament politic sau financiar ori se referă la probleme privind regimul politic și teritorial al statului sau la statutul persoanelor, drepturile și libertățile cetățenești sau participarea la organizații internaționale, precum și cele ce prevăd expres că trebuie supuse ratificării.

Toate celelalte acorduri ce nu se regăsesc printre domeniile de mai sus vor fi supuse spre aprobare Guvernului, care are și obligația de a informa Președintele și Parlamentul despre aceste tratate (art.5).

Credem că textele (în special cel al art.4) necesită amendamente, deoarece au redactări care se pretează la unele interpretări. De exemplu, este neclar dacă toate tratatele semnate în numele României, indiferent de obiect, sunt supuse ratificării sau numai cele care se încheie în domeniile evocate în alineatul 1 al art.4 (în practică preferîndu-se de regulă supunerea spre ratificare a tuturor tratatelor în numele României); de asemenea, este neclar de ce tratatele încheiate la nivel departamental, în domeniile indicate în al.1 al art.4 nu sunt supuse ratificării; în sfârșit, chiar formularea domeniilor amintite este pasibilă de unele interpretări.

Conform art.10, Guvernul mai are obligația să ia măsurile necesare pentru aplicarea tratatelor de orice tip care se încheie, să controleze modul de aplicare și să informeze periodic Președintele și Parlamentul despre problemele ridicate de aplicare, pentru ca acestea să fie soluționate operativ în conformitate cu dreptul internațional și cu interesele părții române.

Atât legile de ratificare, cât și hotărârile de aprobare trebuie publicate în Monitorul Oficial, împreună cu textele tratatelor respective (art.11 al.1). Legea 4/1991 prevede în art.11 al.2 posibilitatea ca Parlamentul sau Guvernul să decidă nepublicarea anumitor tratate. Credem că acest text este implicit modificat de art.107 din Constituție, care stipulează că numai hotărârile Guvernului cu caracter militar pot fi exceptate de la publicare, fiind comunicate numai instituțiilor interesate.

În privința procedurilor interne române, se practică obținerea de aprobări pentru fiecare etapă a încheierii tratatului: la începerea negocierilor (prin memorandum aprobat de primul-ministru sau de Președinte, după caz), la semnare și la ratificare sau aprobare. Unele prevederi ale metodologiei privind pregătirea, elaborarea, avizarea și prezentarea propunerilor de acte normative care se înaintează Guvernului (H.G. nr. 851/1997) sunt aplicabile și tratatelor internaționale. Se simte, însă, necesitate adoptării unei metodologii distincte pentru această categorie de acte normative.

În sfârșit, o problemă aparte se referă la competențele pe care M.A.E. le are în acest domeniu, prevăzute atât de Legea 4/1991, cât și de H.G. nr.41/2000.

În acest sens, trebuie amintite prevederile art.7 al.1 din Legea 4/1991, deja menționate (în privința inițierii, negocierii, semnării tratatelor, de către M.A.E. sau în colaborare cu M.A.E.), respectiv ale al.2 al art.7, potrivit căruia M.A.E. prezintă Guvernului, singur sau împreună cu celelalte ministere, propunerile cu privire la semnarea, ratificarea, aprobarea, aderarea sau denunțarea tratatelor, ale art.8 al.1 (privind eliberarea deplinelor puteri), ale art.9 al.1 (privind eliberarea instrumentelor de ratificare, aderare, denunțare) și ale art.11 al.3, potrivit cărora M.A.E. asigură publicarea în Monitorul Oficial a datelor și informațiilor privind viața principalelor tratate și înregistrarea lor la O.N.U.

Tot în competențele M.A.E. intră și încheierea acordurilor în formă simplificată, prin schimb de note sau scrisori, care pot intra în vigoare de la data efectuării, fără a mai fi supuse ratificării sau aprobării ulterioare (efectuarea schimbului), dacă obiectul lor nu face necesară, conform art.4, adoptarea unei legi (art.6). Și acest text este pasibil de interpretări, ceea ce face necesară o amendare corespunzătoare.

În sfârșit, Hotărârea Guvernului nr.41/2000 mai coține unele prevederi legate de competențele M.A.E. în domeniul încheierii tratatelor.

Astfel, actul normativ evocat prevede, în art.2 al.18-21 și 23-24, precum și în art.3 al.2 o serie de atribuții dintre care menționăm următoarele: M.A.E. negociază în numele României sau participă la negocierea tratatelor și a altor înțelegeri internaționale, urmărește, în colucrare cu ministerele și cu celelalte autorități publice centrale de specialitate, aplicarea prevederilor tratatelor și ale altor înțelegeri internaționale la care România este parte și prezintă propuneri pentru îndeplinirea întocmai și cu bună credință a obligațiilor asumate, păstrează originalele tuturor înțelegerilor internaționale bilaterale și copiile certificate de pe înțelegerile internaționale, originalele înțelegerilor internaționale al căror depozitar este România și îndeplinește obligațiile ce decurg din această calitate, precum și sigiliul de stat al României; mai sunt evocate și alte atribuții deja stipulate în Legea 4/1991.

Indiferent cum este privit în literatura juridică de specialitate tratatul internațional este o formă de exprimare a unor norme juridice, un izvor de drept internațional, caracter care nu poate fi alterat de multitudinea teoriilor sub care este analizat. Așa cum am mai arătat, Statutul Curții Internaționale de Justiție a ONU instituie tratatul ca izvor principal de drept internațional.

Tratatul fiind forma nemijlocită de manifestare a acordului de voința al statelor, cuprinde norme noi de drept internațional si alteori, modifică ori anulează pe cele existente. Când spunem ca tratatul internațional este apreciat astăzi de marea majoritate a juriștilor, ca fiind cel mai important izvor al dreptului internațional avem în vedere trei calități ale acestuia: conține norme internaționale de drept recunoscute de state care se angajează să le respecte, tehnici specifice de elaborare si aplicare a normelor, precum si frecvența mare a utilizarii lui în viata internaționala.

Evoluția tratatelor urmează în mod firesc evoluția dreptului internațional, în general. Daca în trecut lipsa tratatelor sau numărul mic al acestora au determinat ca formarea normelor internaționale de drept sa se facă pe cale cutumiară, în epoca contemporană numărul tratatelor

a crescut enorm ca urmare a amplificării relațiilor internaționale, a creșterii numărului statelor suverane, libere si independente, a multiplicării numarului de organizații internaționale si a creșterii rolului acestora în viața internaționala. Astfel, dacă în anul 1914 existau aproximativ 8000 de tratate, în perioada Societățtii Națiunilor s-au înregistrat nu mai puțin de 4838 sub auspiciile acestei organizații. În prezent numai în cadrul Națiunilor Unite au fost înregistrate peste 35000 de tratate internațional.

Sporirea numărului de tratate internaționale, diversificarea domeniilor colaborării dintre state, complexitatea problemelor care fac obiectul drepturilor si obligațiilor asumate de state prin tratate internaționale le-au impus ca principale izvoare de drept internațional. Adaugăm la aceasta progresele înregistrate în domeniul codificării dreptului internațional care în trecut avea un caracter cutumiar în marea majoritate a cazurilor.

Complexitatea vieții internaționale a generat nevoia reglementării multitudinilor de probleme de colaborare între state (politice, economice, tehnice, culturale, stiințifice, militare, diplomatice etc.). prin intermediul tratatelor. Aceste probleme complexe ridicau nevoia reglementarii precise si ușor de dovedit, ceea ce nu se putea realiza prin intermediul cutumei, care așa cum vom vedea, exprima un acord tacit între state, uneori foarte greu de probat și generator de dispute contrarii.

Un alt motiv de creștere substanțiala a rolului tratatelor o reprezintă suveranitatea statelor care a devenit tot mai evidenta, transformându-se într-o condiție sine qua non a afirmării statelor ca subiecte de drept internațional. Tratatele fie că sunt bilaterale sau multilaterale nu pot fi încheiate si respectate decât între state suverane, libere, egale în drepturi. Cutuma nu oferă pe deplin aceasta posibilitate, statele mari se pot prevala de relații cu alte state invocate ca reguli cutumiare, pe care le impun partenerilor mai slabi. Remarcăm si faptul că în zilele noastre au fost reluate unele idei de eludare a suveranitații, de diminuare a rolului statelor suverane. Ori, pentru dreptul internațional slăbiciunea statului nu este numai o problema naționala, ci internaționala de prim ordin. Un stat slab nu poate încheia tratate care sa fie respectate, nu poate pretinde partenerilor sa le respecte interesele. Întărirea suveranității statelor naționale este o problemă și de drept internațional. Construcția statelor nu este o provocare nouă, ea se dovedește absolut necesară în lumea de astăzi. Sfârsitul Războiului rece a lăsat în urmă o serie de state falite si slabe, care se întind din Balcani, prin Caucaz, pâna în Orientul Mijlociu, Asia Centrală si Sudul Asiei. În anii ’90 slăbiciunea statelor, ca subiecte de drept internațional au provocat adevărate dezastre în planul dreptului internațional umanitar si a drepturilor omului în Somalia, Haiti, Cambodgia, Bosnia, Kosovo, Timorul de Est etc. Față de această situație puterile europene si SUA au adoptat o poziăie de indiferența, considerând că sunt doar probleme locale. Atentatele din 11 Septembrie 2004 au scos în evidența faptul ca slabiciunea statelor este o provocare strategică. Terorismul Islamic radical, accesul fracțiunilor înarmate ale unor grupări teroriste la armament inclusiv nuclear, constituie o provocare pentru normele de drept internațional. Ar merita o analiză pe tema aplicării și respectării tratatelor internaționale de către toate forțele implicate în actualul război dintre milițiile înarmate Hezbollah si Israel, de pe teritoriul Libanului. (august 2006).

Tratatul internațional ca izvor principal de drept internațional are si avantajul creării și modificării normelor într-un interval de timp scurt, față de cutuma care implică un proces mult mai îndelungat și, care de multe ori, nu poate fi aplicată în orice situație concretă de

spațiu si timp. Mai menționam și faptul că respectarea tratatelor internaționale se înscrie ca un principiu de bază al dreptului internațional contemporan, indiferent că este vorba de un tratat de pace, de alianța, de arbitraj, de neagresiune, de neutralitate, de prietenie si asistență mutuală, politico-militar, etc.

In incheiere un proverb care spune totul:” „Ubi societas ibi jus” – Proverb latin care spune că acolo unde există societate există și drept, ceea ce înseamnă că statul si dreptul sunt inseparabile. Dacă statele se gasesc într-o multitudine de relații de interdependență, pe plan internațional nu se poate concepe comunitatea internaționala în afara normelor, principiilor și instituțiilor de drept internațional, care sunt o creație a statelor și au aplicare obligatorie în relațiile dintre ele.”

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri universitare si alte lucrari de specialitate

1.Diaconu, Ion – Curs de Drept Internațional public – Editura Șansa Bucuresti, anul 1993

2. Duculescu, Victor; Ecobescu, Nicolae – Drept Internațional Public – Editura Hyperion, București, anul 1993

3. Miga Besteliu, Raluca – Drept Internațional, introducere in dreptul internațional public – Editura All Educational, București, anul 1997

4. Popescu, Eugen – Drept Internațional Public – Editura Alma Mater, Sibiu, anul 1997

5. Mazilu, Dumitru – Drept Internațional Public – Editura Lumina Lex, București, anul 2010

6. Baci, Cristian; Pătrascu, Adrian; Nan Florin – Drept tratatelor. Notiuni de teorie si practică – Editura Misterului Internelor si Reformei Administrative, București, anul 2008

Acte normative:

Covenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, 23 mai 1969

Legea4/1991 privind incheierea si ratificarea tratatelor

Legea 590/2003 privind tratatele

Constituția României

Surse internet:

http://avocatnet.ro – Fitzmaurice „ The practical working”

http://eur-lex.europa.eu –Rapotul Comisiei către Parlamentul European privind evoluția măsurilor de acompaniere in România după aderare

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri universitare si alte lucrari de specialitate

1.Diaconu, Ion – Curs de Drept Internațional public – Editura Șansa Bucuresti, anul 1993

2. Duculescu, Victor; Ecobescu, Nicolae – Drept Internațional Public – Editura Hyperion, București, anul 1993

3. Miga Besteliu, Raluca – Drept Internațional, introducere in dreptul internațional public – Editura All Educational, București, anul 1997

4. Popescu, Eugen – Drept Internațional Public – Editura Alma Mater, Sibiu, anul 1997

5. Mazilu, Dumitru – Drept Internațional Public – Editura Lumina Lex, București, anul 2010

6. Baci, Cristian; Pătrascu, Adrian; Nan Florin – Drept tratatelor. Notiuni de teorie si practică – Editura Misterului Internelor si Reformei Administrative, București, anul 2008

Acte normative:

Covenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, 23 mai 1969

Legea4/1991 privind incheierea si ratificarea tratatelor

Legea 590/2003 privind tratatele

Constituția României

Surse internet:

http://avocatnet.ro – Fitzmaurice „ The practical working”

http://eur-lex.europa.eu –Rapotul Comisiei către Parlamentul European privind evoluția măsurilor de acompaniere in România după aderare