Imprumutul de Consumatie

Diverse2

Imprumutul de Consumatie

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

CAPITOLUL I: – ÎMPRUMUTUL DE CONSUMAŢIE – DREPTUL COMUN ÎN MATERIE

1.NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1 Noţiunile contractului de împrumut de consumaţie.
1.2 Caractere juridice.
1.3 Delimitarea de alte contracte.

1.2.CERINŢELE DE VALIDITATE ALE ÎMPRUMUTULUI DE CONSUMAŢIE
1.2.1 Capacitatea părţilor.
1.2.2 Consimţământul părţilor.
1.2.3 Obiectul contractului.
1.2.4 Cauza împrumutului de consumaţie.
1.2.5 Dovada contractului de împrumut de consumaţie.

1.3.EFECTELE ŞI ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE
1.3.1 Obligaţiile împrumutatului.
1.3.2 Obligaţiile împrumutătorului.
1.3.3 Încetarea contractului.

CAPITOLUL II : CREDITUL DE CONSUMAŢIE

2. PREZENTARE GENERALĂ A CONTRACTULUI DE CREDIT DE CONSUM
2.1 Reglementările europene și Evoluţia.
2.2 Reglementările naţionale.
2.3 Definiţia creditului de consum.
2.4 Clasificarea creditului de consum.
2.5 Caractere juridice.
2.6 Părţile contractului de credit pentru consum.

2.2 ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE CREDIT DE CONSUM
2.2.1 Libertatea contractuală.
2.2.2 Restricţii privitoarele la părţile contractului.
2.2.3 Consimţământul părţilor.
2.2.4 Obiectul contractului.
2.2.5 Cauza contractului.
2.2.6 Formalismul contractului.
2.2.7 Evaluarea bonităţii consumatorului.

2.3. EFECTELE CONTRACTULUI DE CREDIT PENTRU CONSUM
2.3.1 Obligaţia creditorului de remitere a sumei de bani.
2.3.2 Obligaţia consumatorului de rambursare a împrumutului.
2.3.3 Neexecutarea contractului prin nerestituirea sumei împrumutate.

2.4. PROTECŢIA CONSUMATORILOR ÎMPOTRIVA CLAUZELOR ABUZIVE ŞI PRACTICILOR COMERCIALE
2.4.1 Clauze abuzive.
2.4.2 Specificul contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale.

2.5 CREDITUL DE CONSUM ÎN LEGISLAŢIA ALTOR STATE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

ÎMPRUMUTUL DE CONSUMAŢIE – DREPTUL COMUN ÎN MATERIE

1.NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1 Noţiunile contractului de împrumut de consumaţie.

Împrumutul de consumație sau împrumutul propriu-zis provine de la termenul latin mutuum, care înseamnă împrumut.

Împrumutul de consumație sau împrumutul propriu-zis este un contract prin care o persoană care se numește împrumutător, transmite în proprietatea altei persoane cere se numește împrumutat, o câtime de lucruri fungibile și consumptibile, cu obligația pentru cel împrumutat de a restitui la scadență o cantitate egală de lucruri de același gen și calitate (potrivit art. 1579 Cod Civil român în vigoare).

Caractere juridice.

a) Împrumutul de consumație este un contract unilateral, deoarece dă naștere la obligații numai pentru împrumutat ( deoarece împrumutătorul nu are obligații, predarea lucrului făcând parte din momentul încheierii contactului). Chiar dacă este cu titlu oneros, împrumutul rămâne unilateral, întrucât și obligația de plată a dobânzilor aparține tot împrumutatului.

b) Împrumutul este un contract real deoarece încheierea lui valabilă presupune atât acordul de voință al părților, cât și tradițiunea, predarea lucrului ( asemenea împrumutului de folosință).

c) Împrumutul de consumație poate fi gratuit sau cu titlu oneros. Caracterul oneros al contracului nu rezultă implicit, ca de exemplu, în cazul contractului de mandat, ci este prevăzut expres de art. 1587 Cod Civil.

Împrumtul de consumație cu titlu oneros este cunoscut sub denumirea de împrumut cu dobândă. Putem astfel defini împrumutul cu dobândă, ca fiind un contract de împrumut de consumație cu titlu oneros, în care împrumutatul, în schimbul transferului temporar al dreptului de proprietate asupra câtimii de bunuri, pe lângă obligația de restituire, mai datorează împrumutătorului și o altă prestație ( numită dobândă).

Dobânda reprezintă prețul transferului temporar al dreptului de proprietate asupra câtimii de bunuri ( în vederea utilizării lor, nu a dobândirii) și se plătește, de regulă în bani sa într-o altă prestație ( de exemplu: servicii ca în cazul locațiunii).

d) Împrumutul de consumație este un contract translativ de proprietate, precum vânzarea, schimbul, donația ( de care însă se deosebește prin aceea că obiectul contractului nu este un bun individual determinat, restituibil în natura sa).

Delimitarea de alte contracte.

Împrumutul de consumație prezintă asemănări cu contractul de locațiune, precum și cu contractul de împrumut de folosință (comodatul), față de care se deosebește esențial, fiind un contract distinct (independent).

Asemănarea dintre cele trei contracte civile constă în faptul că toate au ca obiect principal transmiterea folosinței unui lucru.

Deosebirile principale constau în aceea că locațiunea transmite numai folosința unui lucru individual-determinat, restituibil în natura și individualitatea sa ( nu a unor bunuri de gen supra căror împrumutatul devine proprietar, deși îl folosește numai), iar comodatul este esențialmente cu titlu gratuit ( neputând fi oneros, precum împrumutul de consumație).

1.2.CERINŢELE DE VALIDITATE ALE ÎMPRUMUTULUI DE CONSUMAŢIE

1.2.1 Capacitatea părţilor.

În general împrumutul de consumație, se supune condițiilor generale de validitate impuse contractelor civile potrivit art., 948 și urm. Cod Civil. Câteva particularități sunt prezente în materie de capacitate, consimțământ și obiect.

Capacitatea părților

Deoarece contractul este translativ de proprietate, împrumutătorul trebuie să aibă capacitatea, respectiv să îndeplinească condițiile cerute de lege pentru actele de dispoziție și să fie proprietarul lucrului care formează obiectul contractului.

În cazul în care împrumutătorul nu a fost proprietarul lucrului, dar împrumutatul este de bună credință, acesta din urmă se va putea apăra împotriva proprietarului prin excepția prevăzută de art. 1909-1910 Cod Civil ( lucrul rămânând în proprietatea sa).

Împrumutatul trebuie să aibă și el capacitatea de a încheia acte de dispoziție în special pentru că devine proprietarul lucrului împrumutat, și, suportă în consecință, riscul pieririi fortuite a acestuia.

1.2.2 Consimţământul părţilor.

În general, se cer întrunite condițiile generale de drept comun, ceea ce înseamnă că consimțământul trebuie să fie liber și neviciat.

Vicierea împrumutului de consumație se face cel mai frecvent prin manevre dolosive. În asemenea situație contractul este lovit de nulitate ( relativă), împrumutatul având obligația de a restitui sumele primite, chiar dacă ele nu sunt scadente.

Dovada contractului este supusă regulilor generale, putându-se face numai prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură privată, deci nu prin alte înscrisuri sau martori ori prezumții.

Ca excepție, dovada cu martori este însă admisibilă:

– dacă împrumutatul consimte la aceasta sau

. dacă împrumutătorul dovedește că, în momentul încheierii contractului a existat o imposibilitate, fie și morală, de a se reconstitui un înscris.

Dovada predării (tradițiunii), ca simplu fapt material, se va putea face prin orice mijloc de probă.

Deoarece împrumutul de consumație este unilateral este suficient ca înscrisul să fie redactat într-un singur exemplar, la împrumutător, el fiind creditorul obligațiilor asumate de împrumutat (cerința multiplului exemplar fiind prevăzută numai pentru contractele sinalagmatice.

1.2.3 Obiectul contractului

Atunci când împrumutul de consumație este cu titlu gratuit obiectul contractului este unic: lucrul transmis spre a fi utilizat (consumat) ce către împrumutat.

Bunurile împrumutate trebuie să fie fungibile și consumptibile potrivit naturii lor. Și în acest caz, este posibil ca bunurile împrumutate să fie fungibile și consumptibile (prin natura lor), însă părțile prin voința lor să le folosească ca nefungibile și neconsumptibile restituindu-le în individualitate lor. Evident că (în această situație), contractul nu mai este împrumut de consumație (ci împrumut de folosință), deoarece este de esența împrumutului de consumație ca bunurile împrumutate să fie consumate de împrumutător.

Atunci când împrumutul de consumație este cu titlu oneros, obiectul său este dublu: lucrul împrumutat (capitalul) și dobânda.

Menționăm că obiectul dublu al contractului este caracteristic contractelor bilaterale (de exemplu contractul de vânzare-cumpărare, schimbul, etc.). Particularitatea împrumutului de consumație cu titlu gratuit constă în aceea că deși are obiect dublu nu este contract sinalagmatic, ci unilateral (deoarece ambele obligații din contract: atât obligația de restituire cât și obligația de plată a dobânzii sunt asumate de împrumutat).

Termenul de dobândă are două înțelesuri distincte, a căror confuzie poate determina erori în doctrină și jurisprudență, mai ales când obiectul prestației împrumutătorului este o sumă de bani.

– Într-un sens (care ne interesează direct, ca obiect al împrumutului de consumație oneros), dobânda prezintă prețul plătit de împrumutat pentru a utiliza (consuma) lucrul.

– Într-un alt sens, dobânda reprezintă suma de bani plătită de împrumutat cu titlu de daune-interese (dobânda moratorie) pentru întârziere în executarea unei obligații bănești.

1.2.4 Cauza împrumutului de consumaţie.

Cauza împrumutului de consumație trebuie sa existe, să fie licită și morală.

Contractul de împrumut este un contract real, contractele reale fiind o categorie aparte de contracte deoarece pentru formarea lor valabilă este necesar, pe lângă acordul de voință, și remiterea obiectului. În lipsa remiterii, acordul de voință va rămâne un simplu antecontract și nu va produce efectele specifice contractului propriu-zis.

Principalul efect al contractului de consumație este transferul dreptului de proprietate (aceasta fiind și principala diferență față de comodat, căci în cazul acestuia din urma se transmite doar folosința bunului).

1.2.5 Dovada contractului de împrumut de consumaţie.

În cazul unui contract care are un obiect cu o valoare mai mare de 250 lei, este necesar un înscris pentru a se putea dovedi consimțământul părților. În ceea ce privește remiterea bunului, aceasta fiind un fapt material se poate dovedi prin orice mijloc de proba.

Înscrisul trebuie sa fie scris în întregime de împrumutat sau, cel puțin, să fie semnat de acesta și să conțină formula bun si aprobat pentru, cu arătarea în litere a sumei sau a câtimii lucrurilor împrumutate.

1.3.EFECTELE ŞI ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE

1.3.1 Obligaţiile împrumutatului.

Împrumutatul are două obligații principale: obligația de restituire a lucrului (obligație cu caracter general, existentă atât în cazul împrumutului de consumație cu titlu gratuit, cât și a celui oneros, cuprinzând, inclusiv problemele privind scadența acesteia și prescripția acțiunii în restituire) și obligația de plată a dobânzii (specifică numai împrumutului de consumație cu titlu oneros).

1. Obligația de restituire

Potrivit art. 1584 Cod Civil, principala obligație a împrumutatului este de a restitui, la expirarea contractului, lucruri de același gen, în aceeași cantitate și de aceeași calitate.

Nu este relevant faptul că între momentul încheierii contractului și cel al plății valoarea bunurilor a crescut sau s-a diminuat.

Condiția restituirii este subînțelesă, astfel că obligația de restituire a lucrului va exista chiar dacă nu a fost prevăzută în contract.

Când restituirea lucrurilor împrumutate nu va fi posibilă, obligația de restituire se va executa într-o sumă de bani (calculată după timpul și locul în care urma să se facă restituțiunea, art. 1585 alin.1 Cod Civil). Dacă nu a fost stipulat un termen contractual, plata în bani se va face în raport cu valoare bunurilor în momentul încheierii împrumutului.

Atunci când lucrul împrumutat este o sumă de bani, împrumutatul va restitui banii la cursul lor legal din momentul plății. Acesta va avea posibilitatea de a restitui suma de bani și în alte monede, important fiind ca acestea să aibă curs legal în momentul plății.

Împrumutătorul nu poate cere restituirea înainte de termen, iar în lipsa unui termen contractualîntregime de împrumutat sau, cel puțin, să fie semnat de acesta și să conțină formula bun si aprobat pentru, cu arătarea în litere a sumei sau a câtimii lucrurilor împrumutate.

1.3.EFECTELE ŞI ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAŢIE

1.3.1 Obligaţiile împrumutatului.

Împrumutatul are două obligații principale: obligația de restituire a lucrului (obligație cu caracter general, existentă atât în cazul împrumutului de consumație cu titlu gratuit, cât și a celui oneros, cuprinzând, inclusiv problemele privind scadența acesteia și prescripția acțiunii în restituire) și obligația de plată a dobânzii (specifică numai împrumutului de consumație cu titlu oneros).

1. Obligația de restituire

Potrivit art. 1584 Cod Civil, principala obligație a împrumutatului este de a restitui, la expirarea contractului, lucruri de același gen, în aceeași cantitate și de aceeași calitate.

Nu este relevant faptul că între momentul încheierii contractului și cel al plății valoarea bunurilor a crescut sau s-a diminuat.

Condiția restituirii este subînțelesă, astfel că obligația de restituire a lucrului va exista chiar dacă nu a fost prevăzută în contract.

Când restituirea lucrurilor împrumutate nu va fi posibilă, obligația de restituire se va executa într-o sumă de bani (calculată după timpul și locul în care urma să se facă restituțiunea, art. 1585 alin.1 Cod Civil). Dacă nu a fost stipulat un termen contractual, plata în bani se va face în raport cu valoare bunurilor în momentul încheierii împrumutului.

Atunci când lucrul împrumutat este o sumă de bani, împrumutatul va restitui banii la cursul lor legal din momentul plății. Acesta va avea posibilitatea de a restitui suma de bani și în alte monede, important fiind ca acestea să aibă curs legal în momentul plății.

Împrumutătorul nu poate cere restituirea înainte de termen, iar în lipsa unui termen contractual, instanța de judecată, poate să dea împrumutatului un termen, potrivit cu împrejurările (art. 1582 Cod Civil).

În caz de nerestituire a lucrului împrumutat, împrumutătorul sau succesorii lui în drepturi au la dispoziție o acțiune personală, prescriptibilă în termenul general, prin care cere restituirea acestuia.

Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958 dreptul de acțiune al împrumutătorului se naște la expirarea termenului contractului, o dată cu care începe să curgă și termenul de prescripție.

În cazul în care contractul nu a avut stipulat un termen de restituire a lucrului ori când s-a prevăzut ca împrumutatul va plăti "când va putea sau va avea mezii"(mijloace art.1583 Cod Civil), termenul restituiri va fi stabilit de instanța de judecată și, în consecință, la expirarea acestuia va începe să curgă termenul de prescripție la acțiune al împrumutătorului.

Odată cu obligarea împrumutatului la restituirea lucrului, împrumutătorul are dreptul și la plata de daune-interese pentru întârziere, începând de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

După expirarea termenului de prescripție a dreptului la acțiune, obligația de restituire a împrumutatului devine imperfectă (naturală), adică nu i se poate cere executarea prin intervenția forței de constrângere a statului, dar atunci când este executată voluntar de împrumutat, nu se poate cere nici repetițiunea (art.1092 alin.2 Cod Civil).

b) Obligația de plată a dobânzii

Obligația de plată a dobânzii există numai în contractele de împrumut de consumație cu titlu oneros (împrumutul cu dobândă).

Împrumutul cu dobândă este reglementat de Codul Civil în art. 1587-1590 precum și de OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, care a completat vidul legislativ rămas după abrogarea Decretului nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale prin Legea nr.7/1998 și a abrogat alte dispoziții corelative (de exemplu art.1088 Cod Civil).

Dobânda nu poate fi prezumată, ea trebuie să fie prevăzută expres, prin act scris, iar cuantumul acestuia se stabilește, de regulă, de către părți în contract.

În cazul în care părțile au convenit ca împrumutul să aibă caracter oneros (să fie purtător de dobândă), dar nu au stabilit și cuantumul acesteia, atunci dobânda datorată de împrumutat va fi cea legală.

În materie comercială (când debitorul este comerciant), dobânda se stabilește la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României. În relațiile economice internaționale, când legea română este aplicabilă, și când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6%.

În materie civilă, dobânda legală se stabilește la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, diminuat cu 20% (deci dobânda legală în contractele civile este de 80% din dobânda de referință a BNR). Nivelul dobânzii de referință a BNR, în funcție de care se stabilește dobânda legală, este cel din prima zi lucrătoare a anului, pentru dobânda legală cuvenită pe semestrul I al anului în curs, și cel din prima zi lucrătoare a lunii iulie, pentru dobânda legală cuvenită pe semestrul II al anului în curs.

În raporturile civile, dobânda cuvenită prin voința părților, nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an (art. 5 din OG nr. 9/2000), deci dobânda convențională este limitată la maxim 120% din taxa oficială a scontului. Evident că părțile pot conveni o dobândă mai mică decât cea legală, întrucât numai maximum este limitat sau se pot înțelege ca împrumutul să fie gratuit (fără dobândă).

Depășirea limitei maxime, admise de lege, a dobânzii de către părțile contractante se sancționează cu nulitatea de drept a acesteia.

Părțile pot conveni de asemenea ca plata dobânzii să fie efectuată anticipat dar pe cel mult 6 luni (caz în care dobânda astfel încasată rămâne bine dobândită creditorului, nedepinzând de oscilațiile monedei în care s-a făcut plata)

În toate cazurile dobânda se calculează numai asupra sumei împrumutate (capitalului), dobânda la dobândă (cunoscută sub numele de anatocism sau dobândă compusă) fiind în principiu interzisă (art. 8 alin.1 din OG nr. 9/2000). Ca excepție, anatocismul este admis, dobânzile putându-se capitaliza și putând produce dobânzi, dacă sunt îndeplinite două condiții:

– există o convenție specială în acest sens

– dobânzile să fie scadente și datorate pentru cel puțin un an

Plata dobânzilor se face, de regulă, periodic, dar părțile sunt libere să aleagă o alt modalitate.

Dovada plății dobânzilor se face potrivit regulilor generale. În materie operează și o prezumție absolută, potrivit căreia dobânda a fost plătită, când împrumutătorul a eliberat o adeverință de primire a sumei împrumutate fără a face mențiuni în privința plății și a dobânzilor.

1.3.2 Obligaţiile împrumutătorului.

Împrumutătorul nu are obligații față de împrumutat, fiind un contract unilateral, însă, ca și în cazul comodatului, se pot naște obligații între părți pe parcursul executării contractului. În orice caz, împrumutătorul va răspunde pentru vicii dar de regulă importanța practică este redusă dat fiind ca lucrurile consumabile cauzează în mod excepțional și destul de rar, daune.

Predarea face parte din momentul specific încheierii contractului în mod valabil, deci nu este o obligație a împrumutătorului prevăzută în mod special. Nici în cazul în care contractul ar fi cu titlu oneros, nu devine sinalagmatic (bilateral) deoarece obligația de plată este tot a împrumutatului.

Deoarece împrumutul de consumație este un contract unilateral, în principiu, împrumutătorul nu are nici o obligație.

Cheltuielile de conservare sunt în sarcina împrumutatului, dar nu ca obligații contractuale, ci derivate din calitatea acestuia de proprietar.

Potrivit art. 1580 Cod Civil împrumutătorul este răspunzător de daunele cauzate prin viciile ascunse ale lucrului, pe care el le-a cunoscut, dar nu le-a comunicat împrumutatului.

Această obligație nu izvorăște din contract, ci dintr-un fapt ilicit al împrumutătorului (de a nu comunica viciile lucrului împrumutat), răspunderea fiind delictuală.

De altfel, răspunderea împrumutătorului pentru daune cauzate prin viciile lucrului, este lipsită de importanță practică, "căci lucrurile fungibile și consumabile numai în mod excepțional pot provoca daune".

1.3.3 Încetarea contractului.

Împrumutul de consumație încetează prin îndeplinirea obligațiilor principale ale împrumutatului: restituirea lucrului și plata prețului contractului (dobânda) la termenul stabilit în contract.

Deoarece termenul contractului este stabilit, de regulă, în favoarea împrumutatului, ca debitor al împrumutului, plata se poate face valabil și înainte de termen. În cazul în care termenul a fost stipulat și în favoarea împrumutătorului, plata se va putea face înainte de împlinirea termenului, dar numai cu consimțământul împrumutătorului.

Împrumutul de consumație mai poate înceta și în condițiile dreptului comun, prin reziliere sau prin alte moduri de stingere a obligațiilor (de exemplu remiterea de datorie, confuziunea, darea în plată, compensația).

În caz de moarte a oricăreia dintre părțile contractante, drepturile și obligațiile rezultând din împrumut, se transmit moștenitorilor potrivit regulilor generale.

Cât privește rezilierea contractului înainte de scadență, pentru neexecutare, potrivit art.1020 și 1021 Cod Civil, ea poate fi admisă inclusiv în materia împrumuturilor bănești, ca sancțiune pentru neexecutare, dacă împrumutatul, în afara obligației de restituire, își asumă și alte obligații pe care nu le respectă.

Dacă restituirea împrumutului se face potrivit contractului, în rate eșalonate în timp,considerăm că rezilierea contractului se poate cere în caz de neplată la termenele stipulate a ratelor:

– cu dobânzile aferente dacă este cazul

– după punerea în întârziere a debitorului.

Doctrina mai prevede și o altă modalitate de încetare a contractului, respectiv prin executarea silită a obligației de restituire la termenul fixat de instanță.

CAPITOLUL II

CREDITUL DE CONSUMAŢIE

2. PREZENTARE GENERALĂ A CONTRACTULUI DE CREDIT DE CONSUM

Reglementările europene si Evoluţia.

Pe plan european prima reglementare în domeniul creditului de consum este Directiva 87/102/CEE de armonizare a dispozițiilor legale, de reglementare și administrare ale Statelor Membre privind creditul de consum. Prin acesta s-a instituit instituia nivelul minimal de protecție ce trebuia atins prin transpunerea sa în legislațiile naționale ale statelor membre.

Adoptarea sa se datorează existenței unor diferențe considerabile între legislațiile Statelor membre ale Uniunii Europene în domeniul creditului de consum și a posibilității de denaturare a concurenței între cei care acordă credite pe piața comună, implicit a liberei circulații a bunurilor și serviciilor care pot fi obținute de către consumatori pe bază de credit, a limitării posibilităților consumatorului de a obține credite în alte State Membre și a protecției inegale acordată consumatorilor în ceea ce privește creditul de consum.

Directiva nr. 87/102/CEE se aplică contractelor de credit, respectiv contractelor prin care un creditor acordă sau promite să acorde unui consumator un credit sub formă de plată amânată, un împrumut sau alte facilități de plată similare. Din domeniul de aplicare erau excluse anumite categorii de credite expres prevăzute de norma comunitară.

De asemenea, erau definite noțiunile de „consumator”, „creditor”, „cost total al creditului pentru consumator” și „rata anuală procentuală”, fiind prezentate patru metode de calcul ale DAE.

Statele Membre aveau obligația de transpunere a directivei până la data de

ianuarie 1990 și de a veghea asupra concordanței contractelor de credit cu dispozițiile

legislației naționale de punere în aplicare a actului comunitar.

Prin modificările pe care această directivă le-a suferit s-a urmărit introducerea unei metode comunitare de calcul a ratei anuale procentuale a creditului de consum, a unei 11 formule de calcul a acesteia care să fie aceeași în întreaga comunitate, precum și aplicarea unei metode unice de calcul al dobânzii anuale efective globale la nivelul Statelor Membre, creându-se posibilitatea unei armonizări accelerate a legislațiilor statelor membre ce au ca obiect elementele incluse în calculul dobânzii anuale efective globale, în scopul facilitării

creditului transfrontalier și a liberei circulații a bunurilor și serviciilor.

În anul 2008 a fost adoptată Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, datorită existenței mai multor directive referitoare la același subiect și a transpunerilor diferite în legislațiile naționale a Directivei 87/102/CEE, ceea ce putea avea ca efect limitarea sau împiedica activitatea transfrontalieră. În plus, în acea perioadă s-a înregistrat o creștere accentuată a unor forme de credit, excluse din domeniul de aplicare al directivei, în special liniile de credit și overdraft-ul.

Principalele obiective ale Directivei 2008/48/CE constau în integrarea piețelor și un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, prevederile sale fiind axate pe transparență și

drepturile consumatorilor

Spre deosebire de Directiva 87/102/CEE, Directiva 2008/48/CE urmărește

armonizarea completă a legislațiilor statelor membre, oferă armonizare maximă, statele

membre neputând menține sau introduce reglementări naționale contrarii, chiar dacă aceste ar asigura o protecție sporită a consumatorilor.

Această directivă a suferit de la adoptarea sa și până în prezent trei rectificări și o modificare, prin Directiva 2011/90/UE a Comisiei din 14 noiembrie 2011 de modificare a anexei I partea II la Directiva 2000/48/CE care prezintă ipotezele suplimentare pentru calculul dobânzii anuale efective.

2.2 Reglementările naţionale.

La nivel național, în vederea transpunerii Directivei nr.87/102/CEE s-a adoptat Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice.

De asemenea, erau enumerate clauzele minimale obligatorii ale contractelor de credit, în funcție de obiectul fiecăruia, formula de calcul pentru dobânda anuală efectivă și de bază prin care se exprima echivalența dintre împrumuturi, pe de o parte, rambursări și cheltuieli, pe de altă parte. Legea nr. 289/2004 a fost abrogată expres de Ordonanța de urgență a Guvernului nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Prin adoptarea Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010, România și-a îndeplinit obligația ce revenea statelor membre ale Uniunii Europene de a transpune în legislațiile naționale Directiva 2008/48/CE. Scopul adoptării ordonanței îl constituie „încurajarea mobilității consumatorilor, în sensul de a li se permite mutarea creditelor de la un creditor la altul în condiții contractuale mai avantajoase, respectiv posibilitatea consumatorilor de a rambursa anticipat sumele contractate, fără a plăti penalități excesive, în condițiile generate de criza economică-financiară cu impact asupra veniturilor per

familie”.

Adoptarea acestui act normativ „permite creditorilor să îndeplinească obligațiile prevăzute în Directiva 2008/48/CE și creează cadrul necesar pentru relansarea acordării de credite în condiții de transparență și liberă concurență, prin instituirea de mecanisme care să mențină un grad suficient de solvabilitate atât a debitorilor, cât și a creditorilor”.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 înlocuiește normele din domeniul de aplicare, reglementează informațiile și practicile preliminare încheierii contractului de credit, obligația de a evalua bonitatea consumatorului și accesul la bazele de date, informațiile și drepturile privind contractele de credit, dreptul de retragere și dreptul de rambursare anticipată, cesiunea de drepturi, dobânda anuală efectivă.

Trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 95 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010, prevederile sale, în principiu, nu se aplică contractelor în curs de derulare la data la care acest act normativ a intrat în vigoare. Prin excepție, anumite norme retroactive. Astfel, spre exemplu, se aplică și contractelor încheiate sub imperiul Legii nr. 289/2004, prevederile art. 371din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 care dispune că, în cazul în care debitorul solicită refinanțare creditului la aceeași bancă, dacă este bun-platnic, banca va examina cererea și, în funcție de situația financiară a debitorului, poate acorda creditul de refinanțare, cu respectarea condițiilor noii oferte de creditare.

Primul act normativ în materie, Directiva nr. 87/102/CEE definea contractul de credit în art. 1 pct.2 lit. c ca fiind: un contract prin care un creditor acordă sau primite să acorde unui consumator un credit sub formă de plată amânată, un împrumut sau alte facilități de plată similare. Erau excluse din sfera noțiunii de „contract de credit”: contractele pentru furnizarea în mod continuu a unui serviciu sau a unei utilități, în situația în care consumatorul are dreptul de a plăti în rate pentru acestea pe durata furnizării lor. În plus, anumite contracte de credit, care se circumscriau noțiunii arătate, erau excluse din sfera sa de reglementare a direcției.

Directiva nr. 2008/48/CE a preluat și completat definiția din Directiva nr. 87/102/CEE: „contractul de credit este contractul prin care un creditor acordă sau promite să acorde unui consumator un credit sub formă de amânare la 13 plată, împrumut sau alte facilități financiare similare, cu excepția contractelor pentru prestarea de servicii în mod continuu sau pentru furnizarea de bunuri de același fel, atunci când consumatorul plătește pentru acestea în rate, pe durata furnizării lor”.

În ceea ce privește domeniul de aplicare, acesta a suferit modificări substanțiale chiar dacă anumite contracte sunt, și potrivit acesteia, excluse: – unele contracte sunt în continuare exceptate dar, cu unele modificări. Alte contracte care intrau în domeniul de aplicare al Directivei nr. 87/102/CEE, sunt excluse din cel al Directivei 2008/48/CE.

Definiţia creditului de consum.

Împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite

împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate (art. 2158 NCC).

În legislația și doctrina națională, creditul a primit mai multe definiții.

Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară nu cuprindea o definiție a

contractului de credit, în general, din normele sale reieșind că este contract de credit acela

prin care se acordă împrumuturi privind sume de bani pe o anumită perioadă de timp.

Legea nr. 289/2004 definea contractul de credit de consum ca fiind actul juridic în temeiul căruia creditorul acordă sau se angajează să acorde, iar consumatorul acceptă un credit în forma unui împrumut, a unei amânări a plății sau a altei finalități financiare similare, chiar dacă folosește denumirea „contract de credit”, din această definiție rezultând deosebirea dintre creditul pentru consum și contractul clasic de împrumut, primul având o sferă mult mai largă de cuprindere, incluzând și angajamentul de a pune la dispoziția consumatorului o sumă de bani, prelungirea scadenței unei datorii sau angajamentul de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță ori a altui drept

la încasarea unei sume de bani.

În schimb Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară în art. 3 pct. 7, definea creditul ca fiind „orice angajament de punere la dispoziție sau acordarea unei sume de bani ori prelungirea scadenței unei datorii în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei respective, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la încasarea unei sume de bani”.

Clasificarea creditului de consum.

La rândul său, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele

de credit pentru consumatori, definește, în art. 7 pct.2, contractul de credit pentru consumatori ca fiind „contractul prin care un creditor acordă, promite sau stipulează posibilitatea de a acorda unui consumator un credit sub formă de amânare la plată, împrumut sau alte facilități financiare similare, cu excepția contractelor pentru prestarea de

servicii în mod continuu ori pentru furnizarea de bunuri de același fel, atunci când consumatorul plătește pentru asemenea servicii sau bunuri în rate, pe durata furnizării lor”,

preluând definiția din Directiva nr. 2008/48/CE și completând-o cu ipoteza stipulării, de

către părți, în contract, a posibilității de a acorda un credit, în viitor, în funcție de îndeplinirea anumitor condiții.

Potrivit Regulamentului BNR 3/2A07 privind limitarea riscului de credit la creditul de consum reprezintă în conformitate cu prevederile normelor amintite, orice credit contractat de o persoană fizică, în vederea satisfacerii nevoilor personale ale solicitantului și/sau familiei acestuia ori pentru achiziționarea de bunuri altele decât cele imobiliare.

Acest tip de credit este reglementat de asemenea și de Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, lege aplicabilă și altor categorii de împrumutători, nu numai instituțiilor de credit.

Prin acest act normativ a fost introdusă obligația finanțatorilor de a calcula și a afișa sau publica după caz, dobânda anuală efectivă (DAE), obligație valabilă pentru acele produse pe care creditorul sau intermediarul de credit le promovează public, cu precizarea nivelului dobânzii sau a altor costuri asociate creditului. Potrivit legii, DAE face echivalența, la nivelul unui an, între valoarea curentă a tuturor angajamentelor sub forma unor împrumuturi, rambursări ăi cheltuielile existente sau viitoare, acceptate de către creditor și de beneficiarul creditului, și se calculează după o anumită formulă

Pentru a calcula DAE, este necesară determinarea costului total la consumator, respectiv toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru a obține creditul (dobândă, comisioane etc.). Nu se includ în acest cost total cheltuielile plătite de împrumutat pentru nerespectarea unor clauze din contractul de credit, costurile suplimentare prețului de cumpărare, pe care împrumutatul le-ar plăti și în situația în care bunul nu ar fi achiziționat din credit, costuri legate de asigurări și garanții, cu excepția cazului în care acordarea creditului presupune și este condiționată de încheierea unor asigurări – asigurări împotriva riscului de neplată în cazul decesului, îmbolnăvirii, invalidității sau șomajului debitorului (ex. asigurări de viață).

Caractere juridice.

Aparent fapte de comerț care, cât privește conținutul lor, s-ar încadra fără dificultăți în categoria celor la care se referă art.3 pct.11 din C.com.rom., relațiile de credit pentru consum au fost scoase de legiuitor din sfera privată și incluse în domeniul de incidență a unei ordini publice speciale, ordinea economică publică de protecție.

În consecință, normele juridice care le reglementează, preponderent imperative, au, ca și întregul drept al consumatorului, un caracter excepțional și nu se vor aplica decât în situația realizării ipotezei prevăzute de lege, atât din perspectiva actelor juridice vizate, cât și din perspectiva persoanelor pe care le încheie.

Noțiunea de consumator din punct de vedere juridic este diferită de conceptul de consumator folosit în marketing și sociologic. Astfel, determinarea acestei noțiuni este esențială în delimitarea cercului subiectelor de drept care beneficiază de o protecție juridică extinsă în raporturile cu comercianții aflați într-o poziție de superioritate, mai avantajoasă. Extinderea sferei persoanelor vizate de noțiunea de consumator, deci a domeniului de aplicare a prevederilor privind protecția consumatorilor atrage, după sine, diminuarea caracterului acestora de norme speciale.

Părţile contractului de credit pentru consum.

Părțile contractului de credit pentru consum sunt consumatorul și creditorul.

Cuvântul „consumator” este folosit cu sensuri diferite în practică. La nivel european, noțiunea de consumator a fost definită în mai multe directive din domeniul dreptului contractelor, al obligațiilor non-contractuale, al răspunderii pentru produsele defectuoase (Directiva 85/374/CEE) și al normelor procedurale. La nivel național, consumatorul a fost definit de Legea nr. 289/2004, Ordonanța Guvernului nr. 85/2004 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță privind serviciile financiare, Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010.

Trebuie subliniat faptul că persoana fizică, parte a contractului de credit de consum,

deține o dublă calitate, „consumator” în contractul de vânzare sau prestare a bunului sau

serviciului achiziționat pe credit, și „împrumutat” în contractul de credit de consum.

Denumirea de consumator se datorează scopului acordării creditului „consumul” deși nu consumă ceea ce împrumută ci împrumută pentru a consuma.

Spre deosebire de legislația europeană definițiile date de unele dintre actele

normative indicate „consumator” este nu numai persoana fizică, ci și grupurile de persoane fizice constituite în asociații.

Noțiunea de consumator presupune două elemente definitorii: consumator poate fi

numai o persoană fizică și prestarea unui serviciu de natură financiară se face în scopul

satisfacerii nevoilor personale sau familiale ale persoanei fizice sau pentru achiziționarea

de bunuri.

Inițial, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între

comercianți și consumatori includea în sfera consumatorilor și persoanele juridice care

achiziționau și utilizau sau consumai de la comercianți produse obținute pe baza unui

contract sau care beneficiază de serviciile acestora (art. 2 alin.1). Ulterior, prin Legea nr.

65/2002, această noțiune a fost restrânsă, în sensul că puteau beneficia de dispozițiile de

protecție, în calitate de consumator, numai persoanele fizice.

Spre deosebire de persoanele juridice, persoana fizică se află în situație specială, datorită lipsei cunoștințelor legate de aspectele complexe privind mecanismele creditării și, din acest motiv, necesită o protecție specială.

Prin opoziție cu profesionistul, consumatorul acționează pentru uzul său personal

sau familial. Astfel, noțiunea de consumator este condiționată și de obiectul contractului pe

care îl încheie cu profesionistul – prestarea unui serviciu de natură financiară respectiv:

creditul. Această limitare este justificată prin scopul acordării creditului: satisfacerea

nevoilor personale sau familiale ale persoanei fizice, sau achiziționarea de bunuri, iar nu

nevoi profesionale sau comerciale.

Scopul extraprofesional al utilizării creditului constituie reperul esențial al ocrotirii

furnizate de dreptul consumației. Consumatorul protejat este definit prin opoziție cu

profesionistul, primul acționând pentru uzul său personal sau familial. Unii consumatori

pot fi avizați, alții mai puțin informați. În acest context, prezumția de ignoranță sau

inferioritate, ce acționează în favoarea consumatorului, apare ca fiind o prezumție absolută,

ce dă eficiență „ordinii publice de protecție” instituite de dreptul consumației. A permite

profesionistului să își justifice comportamentul incorect ori a solicita unui consumator să

dovedească faptul că ar fi avut carențe de informare – situații posibile în cazul caracterului

relativ acordat acestei prezumții – ar conduce la soluții inadmisibile.

Pot acorda credite de consum cu titlu profesional următoarele categorii de creditori: băncile, organizațiile cooperatiste de credit, sucursalele instituțiilor de credit din

străinătate, care desfășoară activitate pe teritoriul României și instituțiile financiare

nebancare persoane juridice române sau sucursalele instituțiilor financiare nebancare din

străinătate, care desfășoară activitate pe teritoriul României.

Având în vedere că scopul instituirii normelor de protecție a consumatorilor rezultă

din poziția de superioritate a profesioniștilor în raporturile cu consumatorii, această diferență creând uneori un dezechilibru contractual, normele de protecție cu menirea de a

restabili echilibrul.

În lipsa acestei poziții de superioritate, nu a calității părților, nu se poate pune problema protejării consumatorului. Se justifică astfel, chiar în lipsa unei dispoziții legale exprese, excluderea din domeniul de aplicare al Ordonanței de urgență a Guvernului nr.50/2010 a:

– contractelor de împrumut de bani încheiate între o persoană fizică și o altă

persoană fizică, reglementat de Codul civil;

– împrumutul de bani cu dobândă acordat membrilor caselor de ajutor reciproc ca

asociații, potrivit prevederilor Legii nr. 122/din 1996 privind regimul juridic al caselor de

ajutor reciproc ale salariaților și al uniunii acestora (art.2 alin.1);

– împrumuturi rambursabile acordate pensionarilor de către casele de ajutor

reciproc ale pensionarilor, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 540/2002 privind casele de

ajutor reciproc ale pensionarilor (art.7).

În ceea ce privește autorizarea și supravegherea creditorilor, acestea sunt impuse de

normele europene. Autorizarea instituțiilor de credit, persoane juridice române se face în

condițiile stabilite de art. 32-38 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind

instituțiile de credit și adecvarea capitalului. Astfel, instituțiile de credit, persoane juridice

române se pot constitui și funcționa numai pe baza autorizației emise de BNR, care are

competență exclusivă. Supravegherea instituțiilor bancare se realizează în condițiile art.

164-213 și 225-236 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 iar a celor

nebancare se face potrivit prevederilor art. 43-46 din Legea nr. 93/2009 privind instituțiile

financiare nebancare (monitorizarea și supravegherea prudențială).

ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE CREDIT DE CONSUM

2.2.1 Libertatea contractuală.

Libertatea contractuală se manifestă și în planul contractelor de credit pentru consum, creditorii având posibilitatea de a alege între a încheia sau nu asemenea contracte

cu diverșii consumatori în funcție de solvabilitatea acestora și de garanțiile pe care le oferă.

Ei se protejează prin refuzul încheierii unor contracte de credit de consum de riscurile

semnificative la care s-ar expune.

Astfel, refuzul de a încheia un asemenea contract nu reprezintă un abuz și, pe cale de consecință, nu poate atrage răspunderea instituțiilor de credit. În plus, un asemenea refuz nu trebuie să fie motivat. În schimb, art. 20 alin.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 prevede obligația creditorului de a răspunde consumatorului în scris sau, la solicitarea expresă a acestuia, în altă formă aleasă de consumator și acceptată de creditor, în termen de 30 de zile de la depunerea dosarului de credit, dar nu mai mult de 60 de zile de la depunerea cererii de acordare a creditului, cu privire la acordarea sau neacordarea creditului.

2.2.2 Restricţii privitoarele la părţile contractului.

Potrivit doctrinei din domeniu 102 , datorită caracterului translativ de proprietate, prevăzut de art. 1577 C.civ., împrumutătorul trebuie să îndeplinească condițiile cerute de lege pentru a face acte de dispoziție 103 .

Drept urmare, în cazul în care împrumutătorul este o persoană fizică, acesta trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu, adică, în temeiul art.8 coroborat cu art.11 lit.b din Decret.nr.31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice 104, să fie o persoană majoră sau o persoană minoră căsătorită, care nu este pusă sub interdicție judecătorească.

Altfel spus, nu pot încheia, în calitate de împrumutători, un astfel de contract minorii necăsătoriți și persoanele puse sub interdicție judecătorească.

În opinia noastră, capacitatea deplină de exercițiu a împrumutatului este reclamată

și de principiul egalității juridice a părților din actele juridice civile.

Într adevăr, unanim este admis în doctrină și jurisprudență faptul că actele juridice civile se particularizează, printre altele, și prin egalitatea juridică a părților, adică prin împrejurarea că niciuna dintre ele nu se află în situația de ași impune voința față de cealaltă.

Cu toate că, cu titlu general, potrivit Decretului nr. 31/1954, există instituția reprezentării (art. 11 alin. 2) 105și cea a asistării (art. 9 alin. 2) 106 , faptul că una dintre

părți are capacitate deplină de exercițiu, iar cealaltă nu are sau are numai capacitate restrânsă de exercițiu este de natură să pună sub semnul îndoielii această egalitate juridică.

2.2.3 Consimţământul părţilor.

Încheierea contractului se face prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta (acordul de voința fiind alcătuit din doua elemente: oferta si acceptarea).

În NCC este consacrat principiul bunei-credințe de care trebuie sa dea dovadă părțile în inițierea și desfășurarea negocierilor pentru încheierea contractului.

Pentru a fi valabil exprimat si a produce efecte juridice, consimțământul trebuie dat în cunoștință de cauză și în deplină libertate, respectiv să nu fie afectat de vicii care sa-l altereze. În acest sens, dispozițiile art. 1204 NCC statuează, cu referire la condițiile consimțământului, că acesta trebuie sa fie serios, liber si exprimat în cunoștință de cauză.

Potrivit art. 1206 NCC consimțământul este viciat atunci când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență, sau în caz de leziune.

2.2.4 Obiectul contractului.

Obiectul contractului este constituit din operațiunea juridică avută în vedere de părți la momentul încheierii acestuia (art. 1.225). El trebuie sa fie determinat și licit (adică să nu fie prohibit de lege sau sa contravină ordinii publice ori bunelor moravuri), sub sancțiunea nulității absolute.

Operația juridică este distinctă de prestația la care debitorul s-a îndatorat și care reprezintă obiectul obligației văzută ca raport juridic. Astfel, potrivit art. 1226 NCC, obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul și, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil și licit.

2.2.5 Cauza contractului.

Cauza este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Consimțământul și cauza formează împreună voința juridică.

Astfel, cauza reprezintă un element distinct față de consimțământ și de obiectul actului juridic. Cauza actului juridic este un element independent și față de izvorul raportului juridic civil concret, deoarece partea nu se poate confunda cu întregul.

Cauza ori scopul se poate identifica ușor, punând întrebarea „de ce" sau "pentru ce" s-a încheiat actul juridic civil?

Cauza este un element specific fiecărei manifestări de voință în parte. De aici si concluzia că în materia contractului (rezultat al manifestării de voință a două sau mai multe părți), obligația fiecărei părți are o cauză proprie (motivul pentru care actul juridic civil s-a încheiat), fără a exista o cauză comună contractului.

Altfel spus, în contractele sinalagmatice nu există o singură cauză, comună părților, ci cate o cauză a fiecăreia dintre obligațiile reciproce ale părților.

Noțiunea de cauză a obligației prezintă utilitate deosebită, ca instrument juridic prin intermediul căruia se poate desprinde semnificația socială a voinței juridice a părților, spre a putea fi anulate actele juridice care, prin scopul concret urmărit de părți, ar fi contrare ordinii politice, sociale și economice sau regulilor de conviețuire socială.

2.2.6 Formalismul contractului.

Încheierea unui contract de credit se realizează în mod progresiv, ceea ce

presupune că formarea sa nu este imediată. În acest sens art. 11 alin.2 din Ordonanța de

urgență a Guvernului nr. 50/2010 prevede expres faptul că informațiile precontractuale

trebuie furnizate de către creditor consumatorului cu suficient timp înainte, dar nu cu mai

puțin de 15 zile înainte ca un consumator să încheie un contract de credit sau să accepte o

ofertă, cu posibilitatea reducerii termenului numai cu acordul scris al consumatorului

(alin.3).

În plus, consumatorul are dreptul de a se retrage din contractul de credit, în termen

de 14 zile calendaristice, fără a invoca vreun motiv, termen care începe să curgă de la data

încheierii contractului de credit sau de la data la care consumatorului îi sunt aduse la

cunoștință clauzele, condițiile contractuale și informațiile prevăzute de lege, în cazul în

care această zi este ulterioară zilei încheierii contractului (art. 58 din Ordonanța de urgență

a Guvernului nr. 50/2010).

Și în cazul creditorului profesionist, se poate pune în discuție vicierea

consimțământului acestuia. Cu toate acestea, viciile care pot afecta consimțământul

creditorului sunt eroarea și dolul, celelalte două fiind exclude: leziunea pentru că nu putem

vorbi de creditor profesionist – instituție de credit – minor sau major, iar violente pentru că

este imposibil de imaginat.

2.2.7 Evaluarea bonităţii consumatorului.

Evaluarea bonității consumatorului nu are ca finalitate adaptarea creditului la

nevoile consumatorului. Astfel, cadrul legislativ actual nu prevede nici obligație de

adaptare a ofertei la nevoile consumatorilor, ci stabilește obligația de evaluare a

solvabilității consumatorilor (art. 8 din Directiva 2008/48/CE) și de oferire de explicații de

către creditori consumatorilor (art. 5 alin.6 din Directiva 2008/48/CE), ceea ce a dus la

apariția unor situații abuzive când, uneori, produsele oferite consumatorilor nu au

corespuns nevoilor acestora, cum este când se oferă un singur tip de credit.

Consumatorul, potrivit art. 30 alin.1, are dreptul de a fi informat imediat și în mod

gratuit, în scris sau, la solicitarea sa expresă, în forma aleasă de acesta și agreată de

creditor, în legătură cu rezultatul acestei consultări și cu identitatea bazei de date

consultate, în cazul respingerii cererii de creditare în baza consultării unei baze de date.

Informațiile se pun la dispoziție, cu excepția cazului în care furnizarea unor astfel de informații este interzisă prin norme naționale ce transpun legislația europeană sau care 24 creează cadrul legal pentru aplicarea acesteia ori furnizarea informațiilor contravine

obiectivelor de ordine publică sau de securitate publică

2.3. EFECTELE CONTRACTULUI DE CREDIT PENTRU CONSUM

2.3.1 Obligaţia creditorului de remitere a sumei de bani.

Obligația principală a creditorului este de a pune la dispoziția consumatorului suma

de bani, iar a consumatorului este de a rambursa împrumutul. Rambursarea se face în condițiile stabilite în contratul de credit pentru consum. Un caz specific de încetare a contractului de credit este reprezentat de rambursarea anticipată a creditului. Aceasta nu constituie o precondiție a dreptului de retragere și un efect al acestuia.

În dreptul roman, acest contract dădea naștere unei obligații de drept strict și unilatral. În virtutea acestei obligații, debitorul trebuia să restituie la scadență lucruri de aceeași calitate și în aceeași cantitate ce cele pe care le a primit.

În dreptul civil român contemporan, principala obligație a împrumutatului este prevăzută de art. 1584 C.civ. și poartă denumirea generică de obligație de restituire. Astfel în temeiul acestui text, după cum sa mai precizat, împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în aceeași cantitate și de aceeași calitate, precum și la timpul stipulat.

În realitate, în opinia noastră, obligația de restituire se impune datorită naturii împrumutului de consumație. Într adevăr, dacă nu ar exista această obligație, acest contract sar transforma într o donație, fiindcă sar produce o însărăcire a patrimoniului împrumutătorului echivalentă contravalorii bunului împrumutat.

Sa mai decis că, întrucât lucrurile împrumutate trebuie restituite prin lucruri echivalente, transferul proprietății sumei (bunurilor)împrumutate, potrivit art. 1577 C.civ., are altă semnificație juridică decât noțiunea de dobândire, fără obligația de restituire din Codul penal

În opinia noastră, transferul proprietății are aceeași semnificație, indiferent că este vorba despre materia penală orice civilă. Argumente irefutabile în acest sens sunt, în opinia noastră, și următoarele:

reglementarea proprietății unitară și cu titlu general prin art. 44 și art. 136 din Constituție

definirea unitară proprietății și reglementarea cvasitotalității aspectelor referitoare la aceasta prin Codul civil

inexistența în Codul penal a unor reglementări derogatorii în legătură cu definirea și diferitele aspecte ale dobândirii și transferului

dreptului de proprietate. De fapt, Codul penal cuprinde doar unele dispoziții privind apărarea proprietății .

Finalmente, reglementările din Constituție referitoare la proprietate reprezintă dreptul comun pentru cele din domeniul civil și penal,iar cele din materie civilă constituie dreptul comun pentru cele din materie penală în legătură cu chestiunile legate de proprietate

Cât privește celelalte aspecte ale restituirii, în lipsa unor reguli speciale derogatorii de la dreptul comun, fiind vorba, în ultimă instanță, despre o plată, vor fi incidente corespunzător următoarele dispoziții ale Codului civil:

plata nedatorată

cine poate efectua plata sau capacitatea de a plăti

cui trebuie făcută plata sau capacitatea de a primi plata

conținutul plății

opozițiile la plată

momentul plății

locul plății

cheltuielile plății

proba plății

plata prin subrogație

imputația plății

oferta de plată și consemnațiuni

cesiunea bunurilor .

În viitoarea reglementare, potrivit Proiectului, în legătură cu termenul de restituire a împrumutului, sunt preconizate următoarele reguli:

termenul de restituire se prezumă a fi stipulat în favoarea ambelor părți, iar dacă este cu titlu gratuit, numai în favoarea împrumutatului

dacă nu a fost convenit un termen pentru restituire, el va fi stabilit de instanță, ținându se seama, după împrejurări, de situația părților,

natura bunului și data împrumutului

dacă, însă sa stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, instanța, constatând că împrumutatul le deține sau le putea obține în timp, nu va putea acorda un termen de plată mai mare de trei ani

Scadența obligației de restituire,dacă părțile au stabilit un termen pentru restituire, în temeiul art. 1581 C.civ., împrumutătorul nu poate, mai înainte de termen, să ceară

restituirea lucrului împrumutat.

Răspunderea împrumutatului,împrumutatul este dator să restituie suma în aceeași calitate și cantitate, precum și la timpul stipulat în contract.

Consumatorul are dreptul, în orice moment, să se libereze în tot sau în parte de

obligațiile sale care decurg dintr-un contract de credit. În acest caz, consumatorul are

dreptul la o reducere a costului total al creditului, această reducere constând în dobânda și

costurile aferente perioadei dintre data rambursării anticipate și data prevăzută pentru

încetarea contractului de credit.

Dreptul consumatorului de a rambursa anticipat nu poate fi condiționat de plata

unei anumite sume minime sau de un anumit număr de rate. Totuși, creditorul are dreptul

la anumite compensații, dar numai dacă rambursarea anticipată a intervenit într-o perioadă

când rata dobânzii aferente creditului este fixă.

Ca regulă generală, orice compensație cuvenită instituției de credit nu poate depăși cuantumul dobânzii pe care consumatorul ar fi plătit-o în perioada dintre rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit.

2.3.2 Obligaţia consumatorului de rambursare a împrumutului.

Potrivit art. 1578 Cod civil, împrumutatul are obligația de a restitui, la scadență, aceeași sumă numerică înscrisă în contract, indiferent de eventuala sporire a valorii banilor din momentul încheierii contractului și până la cel al plății.

Dacă obligația de restituire a banilor nu a fost îndeplinită de către împrumutat la termenul stipulat expres în contract, împlu-mutătorul poate solicita restituirea sumei împrumutate, actualizată în raport de rata inflației.

Împrumutătorul este supus la răspundere. Prin urmare, împrumutătorul rămâne răspunzător de costurile și actualizări obligațiilor de rambursare al împrumutului.

2.3.3 Neexecutarea contractului prin nerestituirea sumei împrumutate.

Pentru nerespectarea de către împrumutat a obligațiilor civile în cazul împrumuturilor bănești, se aplică dreptul comun din materia răspunderii contractuale, cu unele particularități :

daunele – interese moratorii (echivalentul prejudiciului cauzat prin executarea cu întârziere) sunt echivalente cu dobânda legală, întrucât însuși legiuitorul evaluează acest prejudiciu.

creditorul nu este obligat să dovedească paguba suferită, pentru că legea presumă că lipsa de folosință a sumei de bani împrumutate provoacă un prejudiciu creditorului.

daunele – interese constând în dobânda legală sunt datorate din ziua chemării în judecată, nefiind suficientă notificarea prin executorul judecătoresc (excepție: art. 1669 Cod Civil în materia fidejusiunii) ; trebuie să se țină seama și de cazurile când ea se datorează de drept (exemplu: art. 1550 Cod Civil în materia contractului de mandat).

În legătură cu posibilitatea punerii în întârziere a împrumutatului numai printr-o cerere de chemare în judecată, se impun unele precizări

– în obligațiile bănești, dobânda moratorie (a nu se confunda cu dobânda convenită de părți ca un echivalent al împrumutului bunului !) nu poate fi cerută decât pentru suma restantă la data introducerii cererii, chiar dacă partea din datorie achitată până în acel moment fusese plătită cu întârziere pentru a curge dobânda moratorie, trebuie ca ea să fie expres solicitată prin acțiune ;

– acordarea dobânzilor moratorii nu este condiționată de stabilirea relei-credințe a debitorului însă se prezumă culpa lui pentru nerespectarea obligației de plată până la proba contrarie; dacă face dovada cauzei străine neimputabile debitorului, el va fi exonerat doar de plata dobânzilor moratorii, nu și de obligația de restituire a sumei împrumutate ;

– pentru împrumutul bănesc cu dobândă, dobânda (convențională sau prevăzută prin norme speciale) reprezintă fructe civile și se acordă și pentru trecut, pe când dobânda moratorie legală reprezintă daune – interese și se acordă doar de la data introducerii acțiunii ; calculul dobânzilor moratorii se poate face și asupra sumelor datorate pentru trecut cu titlu de dobânzi convenționale neplătite la termen, căci interdicția anatocismului vizează doar calculul dobânzilor (fructe civile) asupra unor sume datorate cu același titlu

– dobânda convențională (fructe civile) curge și după expirarea termenului de plată, până la punerea în întârziere a debitorului prin cererea de chemare în judecată ;

– dacă dobânda a fost prevăzută numai pentru nerespectarea termenului de restituire, contractul de împrumut este cu titlu gratuit și dobânda convențională are caracter moratoriu, astfel că ea va fi datorată numai din ziua chemării în judecată și în cuantumul prevăzut, însă cel mult dobânda legală ; aceste dobânzi moratorii pot fi prevăzute în contract cu două condiții: să nu constituie o clauză penală deghizată (căci în contractele de împrumut sunt interzise clauzele penale, conform Legii nr. 313/1879 pentru anularea clauzei penale din oarecare contracte) și să nu contravină reglementărilor din materia dobânzilor (exemplu: suma globală independentă de perioada întârzierii) ;

– regula după care dobânda moratorie se calculează de la data intentării acțiunii se aplică numai în cazul neexecutării obligațiilor bănești contractuale ; în cazul delictelor civile (infracțiuni) care au ca obiect material o sumă de bani, dobânda curge de drept, de la data comiterii faptei ; iar dacă obiectul infracțiunii nu este o suma de bani, la despăgubirile stabilite ca echivalent al pagubei, dobânzile se datorează de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la completa achitare a sumei de bani producătoare de dobânzi legale; în caz de iar cel de bună credință de la data intentării acțiunii în restituire.

2.4. PROTECŢIA CONSUMATORILOR ÎMPOTRIVA CLAUZELOR ABUZIVE ŞI PRACTICILOR COMERCIALE

2.4.1 Clauze abuzive.

Clauza contractuală reprezintă o stipulație contractuală impusă de către comerciant consumatorului și de natură de a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților,în sensul nașterii unei poziții avantajoase pentru comerciant,contrar bunei-credințe. O clauză devine abuzivă în momentul în care nu mai există echilibrul contractual.

Potrivit art.4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 : “ o clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă,dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract,creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe , un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților”.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol din Legea 193/2000, o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fară a da posibilitatea consumatorului sa influențeze natura ei.

În Monitorul Oficial, Partea I nr. 560 din 10/11/2000 a fost publicată Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, lege ce cuprinde 17 articole și o Anexă – Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive.

Actul prevede în dispozițiile generale că orice contract încheiat între comercianți si consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Art. 2 din Legea nr. 193/2000 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 560 din 10/11/2000 definește la alineatul (1) noțiunea de consumator – orice persoană fizică sau grupuri de persoane fizice, reprezentate de asociații, precum și orice persoană juridică care achiziționează și utilizează sau consumă de la comercianți produse obținute pe baza unui contract sau care beneficiază de serviciile acestora -, iar la alineatul (2) noțiunea de comerciant – orice persoană fizică sau juridică ce desfășoară o activitate comercială autorizată, potrivit legii.

Însă, in Monitorul Oficial, Partea I nr. 52 din 25/01/2002 s-a publicat Legea nr. 65/2002 pentru modificarea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Legea de modificare a exclus, în primul rând, persoanele juridice din categoria consumatorilor. Aceasta înseamnă că dacă o societate comercială, în calitate de beneficiar, încheie cu o persoană fizică autorizată un contract de prestări servicii, persoana juridică nu beneficiază de protecția legii nr. 193/2000 în privința clauzelor abuzive eventual inserate în contract.

Referitor la calitatea de consumator a persoanei juridice, majoritatea țărilor occidentale includ în noțiunea de consumator și persoana juridică. Cred că, deși prin legea nr. 193/2000 s-a urmărit realizarea unui cadru juridic adecvat protecției consumatorului în concordanță cu reglementările europene, în noțiunea de consumator nu trebuie inclusă și persoana juridică. Toate reglementările românești adoptate în scopul protecției consumatorului până la intrarea în vigoare a Legii nr. 193/2000, definind consumatorul,

excludeau din sfera de aplicare a acestei noțiuni persoana juridică.

Din moment ce la semnarea unui contract trebuie urmărit să nu existe clauze care să ofere comerciantului posibilitatea de modificare unilaterală a contractului fără un motiv specificat in contract, cred că, cel puțin din acest punct, intenția legiuitorului a fost aceea de a ocroti un consumator-persoană fizică, in raporturile cu un comerciant- persoană fizică sau persoană juridică.

Dacă însă se va introduce persoana juridică in cadrul noțiunii de consumator, legiuitorul va trebui să facă distincție între acele persoane juridice in al căror obiect de activitate intră activitatea comercială și persoane juridice fără scop patrimonial, acestea din urmă putând avea calitatea de consumator, din punctul de vedere al Legii nr. 193/2000.

Opinizez că în cazul persoanelor juridice care au calitatea de comercianți, nu poate fi pusă problema unor clauze abuzive. În raporturile comerciale, cei care au calitatea de comercianți sunt prezumați a avea capacitatea de detectare a clauzelor abuzive, motiv pentru care își pot lua singuri masuri de protecție, chiar prin negocierea contractelor. Spre pildă, intr-un contract, o clauză de impreviziune ar putea avea, față de un consumator, caracter abuziv. Cu totul alta este realitatea in raporturile dintre comercianți, mai ales in raporturile internaționale, unde o clauza de hardship este regula.

Pe de altă parte, este adevărat și că o persoana juridică poate fi victima unei clauze abuzive in condițiile in care își dovedește calitatea de consumator și nu de comerciant, de exemplu o persoana juridică ce intră in raporturi juridice obișnuite, ca orice persoana fizică (contracte tip cu agenți economici in domeniul telefoniei mobile, distribuție gaz, electricitate, apă etc., orice contract tip care are ca scop final consumul și nu constituie un fapt de comerț).

În situația în care persoana juridică ar beneficia de prevederile legii 193/2000, ar putea să apară situația nefericită în care persoana juridică se poate prevala de aceste dispoziții care protejează consumatorul, pentru a se pune la adăpost de un alt comerciant concurent, lucru contrar atât Legii nr. 11/1991 privind concurența neloială cât și Legii concurentei nr. 21/1996.

Art. 3 al Legii nr. 193/2000 stipula că intră sub incidența legii contractele încheiate între comercianți și consumatori, inclusiv certificatele de garanție, bonurile de comandă, facturile, borderourile sau bonurile de livrare, biletele, tichetele care conțin stipulări sau referiri la condiții generale prestabilite.

Și acest articol a fost modificat de legea 65/2002, astfel: Prevederile prezentei legi se aplica si bonurilor de comanda sau bonurilor de livrare, biletelor, tichetelor si altora asemenea care conțin stipulări sau referiri la condiții generale prestabilite.

S-a introdus prin legea 65/2002 și un alineat (2) al articolului 3 în care de prevede în mod expres că legea nr. 193/2000 nu se aplică clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare. Cu alte cuvinte, dacă un contract este reglementat de o lege specială, acesta iese complet de sub incidența legii nr. 193/2000.

Drepturile și obligațiile părților contractante sunt prevăzute in capitolul II al legii.

O clauză contractuală care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului sa influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globala a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Daca un comerciant pretinde ca o clauza standard a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe în acest sens.

Lista cuprinsă în anexa care face parte integranta din prezenta lege reda, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral,

clauzele contractuale, fara a avea un motiv specificat în contract si acceptat de consumator prin semnarea acestuia;

obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale

despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului;

obligă consumatorul să își îndeplinească obligațiile contractuale

chiar si în situațiile în care comerciantul nu si le-a îndeplinit pe ale sale;

dau dreptul comerciantului să prelungească automat un contract

încheiat pentru o perioada determinata, prin acordul tacit al consumatorului, daca perioada limita la care acesta putea sa își exprime opțiunea a fost insuficienta;

dau dreptul comerciantului să modifice unilateral, fără acordul

consumatorului, clauzele privind caracteristicile produselor si serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu;

dau dreptul comerciantului să constate unilateral conformitatea

produselor si serviciilor furnizate cu prevederile contractuale;

dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele

contractuale;

restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă

despăgubiri în cazurile în care comerciantul nu își îndeplinește obligațiile contractuale;

obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari

în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant;

restrâng sau interzic dreptul consumatorului de a rezilia

contractul, în cazurile în care: comerciantul a modificat unilateral clauzele menționate la lit. e); comerciantul nu si-a îndeplinit obligațiile contractuale;

j) exclud sau limitează răspunderea legală a comerciantului în cazul vătămării sau decesului consumatorului ca rezultat al unei acțiuni sau omisiuni a comerciantului privind utilizarea produselor si serviciilor;

exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acțiune legală

sau de a exercita un alt remediu legal, solicitându-i în același timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj;

permit în mod nejustificat impunerea unor restricții în

administrarea probelor evidente de care dispune consumatorul sau solicitarea unor probe care, potrivit legii, fac obiectul unei alte părți din contract;

dau dreptul comerciantului să transfere obligațiile contractuale

unei terțe persoane

– agent, mandatar etc.

-fără acordul consumatorului, daca acest transfer servește la reducerea garanțiilor sau a altor răspunderi față de consumator;

m) interzic consumatorului să compenseze o datorie către comerciant cu o creanță pe care el ar avea-o asupra comerciantului;

n) permit stabilirea prețului la livrare sau creșterea prețului la livrare, față de cel stabilit la încheierea contractului, în măsura în care nu se da dreptul consumatorului de a rezilia contractul când considera ca pretul este prea mare fata de cel stabilit inițial;

o) permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la

consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urma, fără a prevedea existența compensațiilor în suma echivalenta și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant;

dau dreptul comerciantului să anuleze contractul în mod unilateral, fără să prevadă același drept și pentru consumator;

dau dreptul comerciantului să înceteze contractul încheiat pentru

o durată nedeterminată fără un anunț prealabil, cu excepția unei motivații pertinente, acceptată de consumator prin semnarea contractului.

În cazul contractelor standard, comerciantul are obligația să remită, la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care îl propune, obligație prevăzută de articolul 5 din legea 193/2000.

Legea nr. 65/2002 a abrogat prevederea articolului 5 alineat (2) conform căreia, pentru a produce efecte juridice, contractele standard, înregistrate între comercianții furnizori de servicii care sunt monopol natural sau legal și consumator, vor fi avizate în prealabil de Oficiul pentru Protecția Consumatorilor și de Oficiul Concurenței. Contractele standard încheiate cu încălcarea regulii menționate erau lovite de nulitate.

Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. În măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, și daune interese.

Organele abilitate pentru constatarea contravențiilor și soluționarea litigiilor sunt arătate în Capitolul III al legii nr. 193/2000.

Controlul respectării dispozițiilor prezentei legi se face de reprezentanții împuterniciți ai Oficiului pentru Protecția Consumatorilor, precum și de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competentelor. Organele de control efectuează verificări la sesizarea persoanelor prejudiciate sau din oficiu.

Comercianții au obligația de a prezenta organelor de control, în original, contractele încheiate cu consumatorii. Organele de control abilitate încheie procese-verbale prin care se consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor făcute, precum și articolele din lege încălcate de comerciant.

Procesul-verbal se transmite, după caz, la judecătoria în a cărei raza teritoriala s-a săvârșit fapta sau în a cărei raza teritoriala contravenientul își are domiciliul sau, după caz, sediul.

Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființa, sau desființarea acelui contract, cu daune interese, după caz. În caz contrar instanța va anula procesul-verbal întocmit.

Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila.

La semnarea unui contract trebuie urmărit: să nu existe clauze care să ofere comerciantului posibilitatea să modifice unilateral contractul, fără sa existe un motiv specificat în contract cu care ați fost de acord consumatorul să nu fie obligat să plătească, dacă furnizorul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale consumatorul trebuie să aibă dreptul să pretindă despăgubiri în cazul în care comerciantul nu-și îndeplinește obligațiile prevăzute în contract consumatorul nu trebuie să plătească penalizări pentru neîndeplinirea obligațiilor, mai mari decât valoarea pagubelor produse furnizorului consumatorul să poată compensa o datorie către comerciant cu o creanța pe care o are asupra comerciantului comerciantul să nu poată obține sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării contractului de dreptul de anulare unilaterala a contractului trebuie sa beneficieze atât furnizorul, cât si consumatorul.

Conform prevederilor Legii nr. 193/2000, controlul asupra respectării prevederilor revine Agenția Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC).

Sancțiunile sunt prevăzute în Capitolul IV, astfel: Constituie contravenție, în măsura în care fapta nu este săvârșită în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracțiune, încălcarea interdicției stipulate la art. 1 alin. (3) și se sancționează cu amenda.

Prevederile prezentei legi se completează cu dispozițiile Legii nr. 32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor, cu excepția art. 25-27.

Dispozițiile finale (art. 17) spun că legea intră în vigoare la 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I (30 de zile de 10/11/2000), iar la aceeași dată orice dispoziții contrare se abrogă.

Legea nr. 65/2002 pentru modificarea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori prevede in art. II. că în tot cuprinsul legii, termenii contract standard și clauză standard se înlocuiesc cu sintagmele contract standard reformulat și clauză standard reformulată.

2.4.2 Specificul contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale.

Ordonanța de urgență a Guvernului privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniștii, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative a fost adoptata în ședința de Guvern din data de 04 iunie 2014 și urmează a fi publicata in Monitorul Oficial.

Actul normativ transpune în legislația națională prevederile Directivei 2011/83/UE și vizează orice contract încheiat între un profesionist și un consumator – persoana fizică și reglementează informațiile ce trebuie oferite consumatorilor în stadiul precontractual, atât în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale și al contractelor la distanță, cât și în cazul altor contracte decât cele menționate.

Pentru contractele la distanță și pentru cele negociate în afara spațiilor comerciale proiectul de act normativ prevede informațiile contractuale pe care comercianții trebuie să le furnizeze consumatorilor, condițiile de forma pe care trebuie să le îndeplinească aceste contracte și dreptul de retragere al consumatorului.

De asemenea, sunt reglementate aspecte privind livrarea, comisioanele pentru folosirea unor mijloace de plată, transferul riscului, comunicarea prin telefon, plățile suplimentare și vânzarea nesolicitată.

Dintre noutățile aduse menționam:

· introducerea unui termen unic de 14 zile de retragere din contractele încheiate la distanță și al celor negociate în afara spațiilor comerciale;

· introducerea unui formular tipizat de retragere, armonizat, care să poată fi utilizat de consumatori pentru a simplifica procesul de retragere și a aduce securitate juridică;

· armonizarea normelor referitoare la momentul în care ar trebui să se efectueze livrarea. Astfel, dacă părțile nu cad de acord asupra unei anumite date de livrare, comerciantul ar trebui să livreze bunurile cât se poate de repede, dar în orice caz nu mai târziu de 30 de zile de la data încheierii contractului. Mai mult, în cazul în care comerciantul nu livrează bunurile/prestează serviciile în acest termen, in anumite circumstanțe, se acorda comerciantului un termen suplimentar rezonabil;

· comercianților li se interzice perceperea de la consumatori a unor comisioane care depășesc costul suportat de comercianți pentru utilizarea unui anumit mijloc de plata;

· în ceea ce privește momentul de transfer al riscurilor, se consideră că un consumator a dobândit posesia fizică a bunurilor în momentul în care le-a primit;

· în cazul vânzării nesolicitate, consumatorul este scutit de obligația de plată în legătură cu bunurile sau serviciile nesolicitate;

· introducerea definițiilor pentru “contracte de vânzare”, respectiv pentru “contracte de prestări servicii”, astfel încât să fie reglementate toate tipurile de contracte, precum și drepturile și obligațiile aferente în funcție de tipul contractului. În sensul proiectului legislativ, contractul de vânzare acoperă vânzarea de produse, dar poate acoperi, de asemenea, atât vânzarea de produse, cât și prestarea de servicii. Contractul de prestări servicii acoperă prestarea de servicii. Diferența dintre un contract de vânzare care se refera atât la vânzarea de produse, cât și la prestarea de servicii și un contract de prestare de servicii se face luând în considerare obiectul principal al contractului. Astfel, dacă obiectul unui contract este acela de a transfera proprietatea asupra unor produse către consumator, atunci contractul este unul de vânzare, chiar dacă acesta are ca obiect atât produse, cat si servicii. De exemplu, sunt considerate contracte de vânzare contractele pentru achiziția a unor produse specifice, dar care se referă, de asemenea, la prestarea unor servicii din partea comerciantului, cum ar fi servicii de instalare, întreținere, reparații. De asemenea, se consideră contracte de vânzare acele contracte în care aspectele privind produsele și serviciile au o importanță egală pentru consumator, cum ar fi abonamentul de telefonie mobilă oferit împreună cu un telefon mobil.

În plus față de actul normativ european, definiția “consumatorului” include și “grupul de persoane fizice constituite în asociații”, intenția fiind aceea de a putea fi protejate de legislația de protecția consumatorilor și asociațiile de locatari/proprietari.

2.5 CREDITUL DE CONSUM ÎN LEGISLAŢIA ALTOR STATE

Creditul de consum în legislația altor state sunt prezentate aspecte legislative, doctrinare și jurisprudențiale din Franța, Italia, Spania și Quebec.. Se poate trage concluzia că, în general, reglementările din statele menționate și din provincia Quebec, sunt apropiate, mai ales că în Franța, Italia și Spania s-a realizat transpunerea Directivei 2008/48/CE.

În Franța contractul de credit este reglementat în prezent preluate de Codul consumului, Titlul I – „Creditul”, Capitolul I – „Creditul destinat consumului”, Secțiunea a IV-a „Contractul de credit”, art. L 311-1 la L 311-37. Creditul destinat consumului este definit în doctrina franceză ca fiind orice operațiune de credit în beneficiul unei familii, pentru finanțarea oricărei cheltuieli, alta decât cumpărarea unui bun imobil, utilizarea bunului finanțat având caracter neprofesional. Specifice dreptului francez, printre altele, sunt următoarele: DAE nu trebuie specificate în cazul contractelor de credit sub forma unei facilități de tip în cazul în care creditul trebuie rambursat la cerere sau în termen de trei luni; domeniul de aplicare al normelor privind creditul de consum este dat de toate operațiunile de credit consimțite cu titlu obișnuit, gratuit sau oneros, de către persoane fizice sau juridice, indiferent de destinație, ori după cum este sau nu legat de un alt contract de vânzare de bunuri sau prestări servicii, cu unele excepții date de: utilizarea neprofesională a bunului sau serviciului achiziționat cu creditul respectiv, natura bunului sau serviciului achiziționat, forma solemnă a contractului, durata totală a contractului, respectiv valoarea; posibilitatea stipulării unui drept de agreare în beneficiul creditorului care impune pentru încheierea contractului de credit îndeplinirea cumulativă a două condiții (în termen de 7 zile, împrumutătorul să înștiințeze împrumutatul cu privire la acordul său pentru încheierea contractului și împrumutatul să nu exercite dreptul de retragere); perioada de retragere poate fi redusă la trei zile numai dacă este introdusă în contract, la cererea consumatorul, clauza prevăzută de art. R. 311-9 din Codul consumatorului (cu excepția contractelor încheiate la domiciliul consumatorului); posibilitatea ștergerii datoriei, în cazul în care situația împrumutatului este iremediabilă.

În Italia, creditul de consum este reglementat în Capitolul II „Creditul de consum”, al Titlului VI din Decretul-lege nr.385/1993, modificat prin Decretul legislativ nr.141/2010. Specifice dreptului italian, printre altele, sunt următoarele: nu prevede o obligație separată de a acorda consumatorilor asistență suplimentară; DAE trebuie furnizată indiferent de tipul contractului de credit de consum; pentru cazurile în care bunurile sau serviciile care fac obiectul unui contract de credit legat nu sunt furnizate sau sunt furnizate numai în parte sau nu sunt conforme cu contractul de furnizare, sunt stabilite expres tipurile de neexecutare care conduc dreptul de a se îndrepta împotriva creditorului în cazul în care consumatorul s-a îndreptat împotriva furnizorului, dar nu a reușit să obțină satisfacerea pretențiilor la care are dreptul; sunt prevăzute numai sancțiuni generale pentru orice încălcare a legislației ce reglementează creditul de consum.

În Spania, reglementarea creditului de consum este dată de Legea nr. 16/2010 privind creditele de consum. Se disting următoarele particularități: se prevede expres excluderea din sfera noțiunii de consumator a entităților colective precum asociațiile de consumatori, fundațiile, cooperativele etc., chiar cele fără scop lucrativ sau fără personalitate juridică ; creditorul poate fi atât o persoană juridică cât și o persoană fizică, care acordă sau promite să acorde credite în cadrul activității comerciale sau profesionale; în cazul unui contract de credit sub forma unei facilități de tip „descoperit de cont” în baza cărora creditul trebuie rambursat la cerere sau într-un interval de trei luni nu este necesară specificarea dobânzii anuale efective, dar, în legislația spaniolă domeniul de aplicare cu privire la informațiile precontractuale, la informațiile care trebuie menționate în contractele de credit, informarea periodică prin intermediul extrasului de cont, calculul dobânzii anuale efective; sunt reglementate expres remediile împotriva creditorului dintr-un contract de credit legal.

În Quebec, contractul de credit de consum este reglementat de Legea pentru protecția consumatorului și Regulamentul pentru aplicarea acestei legi. Aspecte particulare sunt următoarele: creditor în cadrul creditului pentru consum poate fi orice comerciantul atât o persoană fizică, cât și una juridică; contractul de credit este încheiat în momentul în care este semnat de toate părțile, forma scrisă fiind cerută ad validitatem, iar consumatorul va fi ținut să-și execute obligațiile numai din momentul în care a intrat în posesia unui exemplar al acestuia; consumatorul are dreptul de a denunța contractul de împrumut de bani în termen de două zile de la data la care fiecare parte a intrat în posesia exemplarului său din contract; sunt reglementate forme de preaviz sau de amânare ori crescând puterea de apreciere a instanțelor de judecată, pentru a permite sau restrânge efectele măsurilor de executare pornite de creditor.

CONCLUZII

Creditele de consum au un rol pozitiv în societate și trebuie să existe în continuare. Caracteristicile acestui produs ar trebui gestionat de către actorii economici, bănci și clienți conform ritmului și regulilor economiei de piață fără imixtiuni deformatoare din partea reglementatorului. Promovarea concurenței și protecția reală a drepturilor și libertăților nu se realizează prin supra-reglementare și propagandă.

Sectorul privat reușește în majoritatea cazurilor să treacă de supra-reglemetare deoarece reușește să atragă și să mențină oamenii pregătiți și motivați și să primenească capitalul uman la un nivel superior reglementatorilor. Problema este ca manierele de aclimatizare dezvoltate deformează abordările naturale și pot agrava dezechilibrele macroeconomice.

Creditul pentru consum este un împrumut de bani, deci în esență un împrumut de consumație, astfel că normele juridice aplicabile împrumutului de consumație constituie dreptul comun în materia creditului pentru consum, care se completează cu dispozițiile derogatorii cuprinse în normele speciale analizate.

Indiferent că este încheiat între particulari sau între profesioniști și consumatori, împrumutul de bani suscită în continuare numeroase discuții și controverse, aceasta și pe fondul unor neajunsuri legislative.

Astfel, deși problema calificării juridice a contractului de împrumut de consumație este esențială în stabilirea regimului juridic al actului respectiv iar dezbaterile doctrinare au fost acerbe sub imperiul vechiului cod civil, nici noul cod civil nu consacră expres caracterul său real.

În definiția contractelor de împrumut nu regăsim vreo mențiune privitoare la caracterul lor real sau consensual, astfel cum se întâmplă în cazul contractului de depozit.

Chiar dacă tendința generală și actuală este de liberalizare totală a raporturilor contractuale și eliminare drastică a oricărui formalism, împrumutul de consumație trebuie să-și păstreze caracterul său real. Cât timp bunul nu a fost predat, nu se poate naște obligația de restituire a lui, neexistând nici o rațiune teoretică și practică care să justifice încheierea contractului prin simplul acord de voință al părților.

Să admitem însă, în acord cu art. 34 alin. 2 din Proiectul Codului European al Contractelor, posibilitatea ca prin voința lor părțile să deroge de la acest caracter și să hotărască încheierea valabilă a contractului chiar în lipsa remiterii materiale a lucrului, acestea fiind cele mai în măsură să aprecieze asupra concordanței intereselor lor particulare cu încheierea contractului într-un asemenea mod.

De asemenea, definind împrumutul de consumație în art. 2.158, noul cod civil pierde din vedere un alt aspect ce ține de esența contractului: transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor împrumutate pe perioada contractuală. Precizarea este cuprinsă abia în art. 2.160, care prevede că, prin încheierea valabilă a contractului, împrumutatul devine proprietarul bunului și suportă riscul pieirii acestuia.

Referindu-ne strict la creditul de consum, legiuitorul a intervenit tot mai mult în reglementarea acestui contract, impunând restricții ferme atât pentru creditor cât și pentru consumator.

O lege care să reglementeze falimentul persoanei fizice nu s-a adoptat în România, deși o asemenea procedură ar fi mai mult decât necesară în contextul actual în care băncile înregistrează tot mai multe restanțe la plata creditelor.

BIBLIOGRAFIE

1. Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte civile, Editura Actami, București, 1999;

2. Dumitru Macovei, Marius Sebastian Striblea, Drept Civil, Editura Junimea, Iași,2000;

3. Dan Chirică, Drept civil, Contracte speciale, Editura Lumina Lex, București, 1997;

4. I. Băcanu, Regimul juridic al dobânzilor, Editura Lumina Lex, 1995;

5. Radu I. Motica, Florin Moțiu, Contracte civile speciale, Teorie și practică judiciară, Editura Lumina Lex, 2000.

6. Deleanu S., Dreptul comunitar al afacerilor și dreptul consumației: interferențe și delimitări, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Jurisprudenția nr. 1/2008

7. Mihai E., Contractul de credit pentru consum în viziunea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010, în Revista română de drept al afacerilor nr. 5/2012

BIBLIOGRAFIE

1. Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte civile, Editura Actami, București, 1999;

2. Dumitru Macovei, Marius Sebastian Striblea, Drept Civil, Editura Junimea, Iași,2000;

3. Dan Chirică, Drept civil, Contracte speciale, Editura Lumina Lex, București, 1997;

4. I. Băcanu, Regimul juridic al dobânzilor, Editura Lumina Lex, 1995;

5. Radu I. Motica, Florin Moțiu, Contracte civile speciale, Teorie și practică judiciară, Editura Lumina Lex, 2000.

6. Deleanu S., Dreptul comunitar al afacerilor și dreptul consumației: interferențe și delimitări, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Jurisprudenția nr. 1/2008

7. Mihai E., Contractul de credit pentru consum în viziunea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010, în Revista română de drept al afacerilor nr. 5/2012

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Imprumutul de Consumatie (ID: 121585)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Imprumutul de Consumatie

Copyright Notice

Propolisul. Noi Studii Referitoare la Produsele Destinate Cavitatii Bucale

Secularizarea Si Afirmarea Individualismului

Munca In Folosul Comunitatii Dificultati la Punerea In Executare

Reprezentari In Interactiunea de Gen In Reclamele la Bere

Optimizarea Fluxurilor Materiale In Sistemele DE Fabricatie Prin Aplicarea Conceptului Lean

Organizare Functionare Primarie

Copyright Notice

Similar Posts