Importanta Si Raspandirea Florii Soarelui In Lume Si In Romania
IMPORTANȚA ȘI RĂSPÂNDIREA FLORII-SOARELUI ÎN LUME ȘI ÎN ROMÂNIA
Date despre zona în care se află teritoriul unității
Cerințele florii-soarelui față de factorii ecologici
Tehnologia de cultivare a florii-soarelui
PARTEA a-II-a
EXPERIMENTĂRI PRIVIND FERTILIZAREA ȘI DESIMEA SEMĂNATULUI LA FLOAREA-SOARELUI, ÎN CONDIȚIILE ECOLOGICE A S.C. AGRO IND COM S.R.L BOTOȘANI
Bibliografie,
IMPORTANȚA ȘI RĂSPÂNDIREA FLORII-SOARELUI ÎN LUME ȘI ÎN ROMÂNIA
Importanță
Floarea-soarelui este una dintre cele mai importante plante uleioase cultivate pe glob (13% din producția mondială de ulei) și cea mai important plantă uleioasă pentru România. Uleiul extras din achenele de floarea-soarelui este semisicativ și se caracterizează prin culoare, gust și miros plăcute, conținut ridicat în vitamine (A, D, E, K) și substanțe aromatice; în plus, uleiul de floarea soarelui se conservă foarte bine pe perioadă îndelungată. Uleiul de floarea-soarelui este unul dintre cele mai bine echilibrate sub aspectul acizilor grași pe care îi conține. El este utilizabil atât "la rece" cât și gătit și este bogat în acid linoleic – acid gras esențial pentru alimentația umană.
Uleiul se extrage ușor prin presare, randamentul normal la extracție fiind de circa 45%. La un hectar cultivat cu floarea-soarelui se pot obține, la nivelul producțiilor actuale, între 900 și 950 kg ulei, planta fiind astfel foarte economică; ca urmare, floarea-soarelui poate asigura necesitățile țării în ulei alimentar (și, parțial, industrial), putându-se realiza anual și disponibilități pentru export (V. BÂRNAURE, 1991). În afară de folosirea directă în alimentație, uleiul de floarea-soarelui este întrebuințat în industria conservelor și a margarinei. Uleiul mai poate fi folosit pentru obținerea acidului oleic necesar în industria lânii, a săpunurilor, ca adjuvant în fabricarea pesticidelor, ca ulei fiert pentru vopseluri. Fosfatidele rezultate în timpul procesului de extragere a uleiului permit fabricarea pe scară largă a lecitinei, mult apreciată în industria alimentară: în panificație, la prepararea ciocolatei, a prăjiturilor, a mezelurilor. Deși prețul său este destul de ridicat, prin comparație cu uleiul de soia, ceea ce ar limita utilizarea ca ulei industrial, proprietățile sale îl fac apt pentru o gamă largă de aplicații tehnologice (industriale). Astfel, are un indice iodic moderat, conținut ridicat în acid linoleic și concentrare scăzută în acid linolenic, astfel că poate fi folosit pentru fabricarea de vopsele albe. Poate servi pentru producerea de lacuri speciale, rășini și pentru numeroase utilizări în scopuri energetice.
Turtele de floarea-soarelui se situează printre cele mai valoroase, având în vedere: conținutul ridicat în substanțe proteice (45 – 55%) și bogăția acestora în metionină; prezența în cantitate mare a vitaminelor complexului B; floarea soarelui conține mai multă riboflavină decât soia sau arahidele; are un mai bun echilibru fosfo-calcic, comparativ cu turtele de altă proveniență. Conținutul ridicat în celuloză limitează folosirea lor la furajarea monogastricelor; turtele provenite din semințe decorticate nu prezintă acest inconvenient. Prin prelucrarea miezului de floarea-soarelui se pot obține făină, concentrate și izolate proteice. Încorporarea a 8 – 15% făină de floarea-soarelui în făina de grâu sporește densitatea aluatului și reduce volumul acestuia. În industria mezelurilor, concentratele de floarea-soarelui pot fi incluse în carne în proporție de până la 25%; acestea pot fi folosite și în industria laptelui. Semințele de floarea-soarelui pot fi consumate direct (semințe prăjite), modalitate de consum mai larg răspândită în SUA, țările scandinave, unele țări mediteraneene și din Europa de Est. Soiurile destinate acestui scop prezintă semințe mai sărace în grăsimi (în jur de 30 %), coji mai groase și mai puțin aderente la miez; pe lângă aminoacizi esențiali, bine reprezentați (triptofan, izoleucină, lizină), floarea-soarelui de "ronțăit" conține mai mult fier, glucide, săruri minerale, vitamine (A, E, riboflavine și tiamine) și asigură în jur de 550 calorii/100 g semințe consumate.
Calatidiile (resturile de inflorescențe) pot fi folosite ca furaj, mai ales pentru oi (conțin 7% proteine și până la 57% glucide), apreciindu-se că au o valoare nutritivă similară cu a unui fân de calitate mijlocie (A.L. VRÂNCEANU, 1974). Din cojile măcinate (pericarp) se extrag alcool etilic, furfurol, sau ele pot fi folosite pentru prepararea drojdiei furajere, un furaj proteic valoros pentru animale și păsări.
Tulpina este foarte bogată în potasiu, și poate fi utilizată pentru obținerea carbonatului de potasiu sau a altor produse. Tulpinile sunt încă folosite ca sursă de căldură (local) sau în industrie, pentru fabricarea de plăci antifonice. Floarea-soarelui este și o excelentă plantă meliferă. În țara noastră asigură cel mai important cules pentru familiile de albine ( alături de salcâm și tei ). La un hectar de floarea-soarelui se pot obține 30 – 130 kg miere (sau 15 – 40 kg
miere/familia de albine) (după I. CÂRNU, GH. V. ROMAN, ANA-MARIA ROMAN, 1982). Din punct de vedere agricol, este important că floarea-soarelui eliberează devreme terenul (sfârșit de august – început de septembrie), permițând o bună pregătire a terenului pentru grâul care urmează; nu este la fel de favorabilă ca soia, dar starea structurală și de fertilitate a solului după floarea-soarelui este, în general, benefică, ceea ce face ca floarea-soarelui să fie o premergătoare bună pentru grâu. Cheltuielile cu floarea-soarelui nu sunt prea ridicate: îngrășare cu azot și cu fosfor moderată, cerințe mari față de potasiu, dar restituiri abundente; costurile pentru sămânță sunt comparabile cu cele de la porumb. Floarea-soarelui se acomodează, adesea, mai bine decât porumbul, pe terenuri cu soluri de calitate medie și suportă mai bine stres-ul hidric. În plus, pentru lucrările din tehnologia de cultivare (semănat, prășit, recoltare etc.) floarea-soarelui nu necesită un echipament agricol specializat (fermele producătoare de cereale păioase și porumb, de exemplu, posedă echipamentul necesar). Totodată, calendarul lucrărilor agricole: pregătirea terenului, semănatul, combaterea chimică a buruienilor, recoltatul se pot realiza fără să stânjenească lucrările destinate celorlalte culturi agricole.
Dintre inconvenientele florii-soarelui se menționează: sensibilitatea la boli, care impune restricții foarte serioase în rotație, fiind excluse monocultura și revenirea pe același teren mai devreme de 6 ani; dificultățile de amplasare după multe plante cu care are boli sau dăunători comuni; consumul mare de apă și elemente nutritive din sol, ceea ce impune fertilizarea culturilor postmergătoare,prin aplicarea de doze mai mari de îngrășăminte.
Răspândire
În anul 1931, N. VAVILOV a situat originea florii-soarelui în partea de nord a Mexicului și în statele americane Colorado și Nebraska. Descoperirile arheologice din America de Nord au relevat prezența de achene și porțiuni de calatidii de floarea-soarelui, îndeosebi în statele Colorado și New Nexico. După unele evaluări cu carbon 14, se estimează că unele resturi decoperite datează de la anii 2.600 î.H. Se pare că indienii din New Mexico cultivau această plantă și o foloseau în alimentație, pentru fabricarea uleiului și pentru consumul direct al miezurilor, ca atare sau prăjite, zdrobite și amestecate cu alte făinuri pentru a realiza turte plate, uscate la soare.
Prin intermediul exploratorilor spanioli (probabil spre mijlocul secolului al XVI-lea), floarea-soarelui și-a făcut apariția în Europa. Cultivată, în principal, ca plantă ornamentală, specia s-a răspândit repede de-a curmezișul continentului (Franța, Italia, Europa de Nord și de Est), ca o curiozitate botanică; la sfârșitul secolului al XVI-lea, numeroase scrieri o semnalau în Belgia, Olanda, Elveția, Germania, Anglia, ca plantă ornamentală. În perioada următoare, cultura s-a dezvoltat, în principal, în Rusia, în zonele cu cernoziom. Primele dovezi ale extragerii uleiului de floarea-soarelui datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, dar abia între anii 1830-1840, semințele de floarea-soarelui au fost prelucrate la scară industrială. La sfârșitul secolului al XIX-lea cultura ocupa deja 150.000 ha (îndeosebi în Ucraina și Kuban), pentru a ajunge la 1 milion de hectare la începutul secolului XX. În deceniile următoare cultura florii-soarelui a cunoscut o dezvoltare explozivă, devenind una dintre una dintre cele mai importante culturi agricole; s-a extins în țările Europei de Est și în Balcani, în Europa Occidentală; apoi a "retraversat" Atlanticul, pentru a deveni o cultură agricolă importantă a continentului american.
În anul 2005 (după F.A.O STAT Database) pe glob s-au cultivat cu floarea-soarelui 23,4 mil.ha, rezultând o producție medie mondială de 1.310 kg boabe/ha și o producție globală de 30,67 mil.tone. Țările mari cultivatoare de floarea-soarelui sunt: S.U.A (1.044 mii ha și o producție medie de 1.681 kg semințe/ha), Argentina (1.896 mii ha, 1.926 kg/ha), India (3.000 mii ha, 616 kg/ha), China (1.085 mii ha, 1.705 kg/ha), Turcia (480 mii ha, 1.979 kg/ha), Franța (644 mii ha, 2.251 kg/ha), Ungaria (521 mii ha, 2.432 kg/ha), Spania (516 mii ha, 772 kg/ha), țările fostei U.R.S.S. (9.735 mii ha, din care 5.320 mii ha în Federația Rusă și 3.668 mii ha în Ucraina).
Tabelul 1.
Suprafața și producția la floarea-soarelui pe plan mondial (F.A.O.-Database 2008)
Producțiile medii pe unitatea de suprafață, apreciate la nivelul globului, s-au menținut aproximativ la același nivel, creșteri mai accentuate semnalându-se în America de Sud și în America de Nord.
În România, floarea-soarelui a fost introdusă pentru producerea uleiului, pe la mijlocul sec. XIX în Moldova; fiind principala plantă producătoare de ulei alimentar, floarea-soarelui a cunoscut un ritm de dezvoltare fără precedent (C.R.HERA și col., 1989). Cultivarea pe suprafețe mai mari a debutat în sec. XX, cu 672 ha în 1910, ajungându-se la 200.000 ha în 1938; după al doilea război mondial suprafețele au crescut la 416 mii ha în 1948, 496,5 mii ha 1950 și 526,7 mii ha în perioada 1971 – 1975. În ultimii ani, suprafețele cu floarea-soarelui au fost fluctuante, cunoscând un oarecare regres în 1990 (395 mii ha) și ajungând la peste 700 mii ha începând cu anul 1995, ca urmare a interesului manifestat față uleiul de floarea-soarelui, pe piața internă și la export. Trebuie subliniat că suprafețele de peste 850 mii ha cultivate cu floarea-soarelui în ultimii 5 ani (peste 1 mil. ha în 1999 și 2003), justificate, fără îndoială, prin rentabilitatea ridicată a culturii, prezintă un pericol real, deoarece nu se mai poate respecta intervalul de pauză de minimum 6 ani până la revenirea culturii pe același teren, impus de regulile fitosanitare. Județele mari cultivatoare de floarea-soarelui sunt: Constanța, Teleorman, Călărași, Dolj, Brăila, Ialomița, Olt, Timiș (cu peste 50 mii ha fiecare).
Producțiile medii au crescut în ultimele decenii, în legătură directă, în primul rând, cu calitatea materialului biologic pe care cultivatorii de floarea soarelui l-au avut la dispoziție: 360 kg/ha în perioada 1948 – 1958 (când au fost cultivate soiurile Măslinica și Uleioasă, forme slab productive); 744 – 1.100 kg/ha în perioada următoare (când au fost introduse soiurile rusești Jdanov 8281 și Vniimk 8931). Introducerea în cultură a soiului românesc Record, a însemnat un salt spectaculos de producție, la peste 1.400 kg/ha în perioada 1966 – 1970; a urmat crearea și introducerea în cultură a hibrizilor românești de floarea-soarelui, cu noi creșteri de productivitate (1.630 kg/ha în 1979 – 1981). În ultimii ani, producțiile medii s-au menținut în jur de 1.029 – 1.323 kg/ha. În aceeași perioadă, producțiile totale au fost de 721 – 1.557 mii tone semințe, iar exporturile au atins 104 – 365 mii tone semințe și 9-90 mii tone ulei (în anii 2000 – 2004).
Pe plan mondial, în perioadde productivitate (1.630 kg/ha în 1979 – 1981). În ultimii ani, producțiile medii s-au menținut în jur de 1.029 – 1.323 kg/ha. În aceeași perioadă, producțiile totale au fost de 721 – 1.557 mii tone semințe, iar exporturile au atins 104 – 365 mii tone semințe și 9-90 mii tone ulei (în anii 2000 – 2004).
Pe plan mondial, în perioada următoare se apreciază că suprafețele cu floarea-soarelui vor continua să crească, însă într-un ritm mai scăzut, tendința generală fiind de stabilizare a suprafețelor; aceasta este impusă, pe de o parte, de restricțiile tehnologice (ponderea în structura culturilor), iar pe de alta de performanțele productive și calitative ale noilor hibrizi (după CR. HERA și col.,1989).
Tabelul 2.
Suprafața și producția la floarea-soarelui în România (Anuarul statistic al României 2009)
Compoziția chimică
Semințele de floarea-soarelui conțin 33 – 56% ulei, cu valoare alimentară ridicată, conferită de prezența aciziilor grași nesaturați, reprezentați în cea mai mare parte de acizii linoleic (44 – 75%, conținut ridicat) și oleic (14 – 43%, nivel mediu), dar și de existența a mai puțin de 15% acizi grași nesaturați (mai ales palmitic și stearic) și de lipsa aproape totală a acidului linolenic (urme – 2%), fapt ce-i conferă stabilitate și capacitate îndelungată de conservare ( după Gh. Bîlteanu, 1979 și A. BONJEAN, 1986).
Tabelul 3.
Compoziția chimică a floarii-soarelui (%)
Din punct de vedere nutrițional, uleiul de floarea-soarelui are caracteristici excelente, mai ales prin conținutul ridicat în acid linoleic. Acest acid gras polinesaturat este esențial în hrana omului, deoarece organismul uman nu-l poate sintetiza.
Tabelul 4.
Componența acizilor grași din uleiul de floarea-soarelui (%)
S-a constatat că, în general, în climatele mai răcoroase (cum este climatul temperat), uleiurile conțin în jur de 70% acid linoleic, în timp ce uleiurile produse la latitudinile cu temperaturi ridicate, conțin numai 30% acid linoleic (în favoarea creșterii conținutului în acid oleic). Uleiul de floarea-soarelui este considerat, în prezent, și un aliment care poate participa la controlul nivelului colesterolului din sânge. El nu-și pierde caracteristicile la prăjit, în condiții normale de utilizare, fiind astfel unul dintre uleiurile alimentare principale.
Uleiul de floarea-soarelui conține cantități mici de fosfolipide și de ceară. Conținutul său în steroli este inferior uleiurilor de soia și de porumb, iar conținutul în tocoferoli – antioxidanti importanți – este inferior celui din soia, dar superior uleiului din arahide, rapiță sau porumb. Proteinele din semințele de floarea-soarelui au valoare biologică ridicată, în compoziția lor chimică intrând toți aminoacizii esențiali. Turtele rezultate după extragerea uleiului, în cantitate apreciabilă (circa 300 kg pentru o tonă de sămânță) conțin, în medie, 19 – 22% glucide, 6 – 10% ulei, 15 – 20% celuloză, 5 – 10% săruri minerale și 30 – 35% proteine. Proporția de proteine și compoziția acestora dau turtelor o importanță deosebită, acestea reprezentând o sursă valoroasă de proteine pentru furajarea animalelor (bovine, porci, iepuri, păsări) (după V. BÂRNAURE, 1991).
Compoziția chimică a turtelor de floarea-soarelui relevă, ca defecte singulare, continuțul ridicat în celuloză și în cenușă, care tind să reducă energia metabolizabilă; de asemenea, sunt carențate în lizină, dar mai bogate decât turtele de soia în metionină și cistină. Turtele obținute din semințe de floarea-soarelui nedecorticate sunt calitativ inferioare; acestea nu pot fi folosite ca furaj pentru crescătoriile intensive de animale. În acest scop se cer turte bine decorticate, cu 40 – 45% proteină brută și doar 14% celuloză ( A.BONJEAN, 1986).
Sistematică. Origine. Soiuri și hibrizi
Regn: Plantae
Clasa: Magnoliopsida
Ordin: Asterales
Familie: Asteraceae
Gen: Helianthus
Specie: H. annuus
Nume binominal: Helianthus annuus L.
Floarea-soarelui este originară din America de Nord și aparține ordinului Compositales (Asterales), familia Compositae (Asteraceae), subfamilia Tubuliflorae, genul Helianthus (de la grec. helios = soare, anthos = floare). Clasificările moderne ale genului Helianthus admit existența a 68 specii, divizate în două grupe mari: 50 specii nord-americane (Mexic, SUA, Canada), dintre care 14 aparțin secțiunii annui (din care face parte specia Helianthus annuus – floarea-soarelui) și 36 specii aparțin secțiunii divaricati (din care face parte specia Helianthus tuberosus – topinamburul); 18 specii sud-americane cuprinse în secțiunea ciliares, majoritatea fiind arbuști tropicali. Formele cultivate pentru semințe aparțin speciei Helianthus annuus L. var. macrocarpus (DC) Ckll. și se caracterizează prin: plante anuale, monocefalice (cu o singură inflorescență), cu foliole involucrale mai late de 8,5 mm, cu flori galbene-portocalii și cu fructe (achene) mari (după Al.V. VRÂNCEANU, citat de V. BÂRNAURE, 1991). În ultimii ani, producțiile medii s-au menținut în jur de 1.029 – 1.323 kg/ha. În aceeași perioadă, producțiile totale au fost de 721 – 1.557 mii tone semințe, iar exporturile au atins 104 – 365 mii tone semințe și 9-90 mii tone ulei (în anii 2000 – 2004). În etapa actuală, obiectivele ameliorării florii-soarelui pe plan mondial sunt: îmbunătățirea omogenității, în special pentru a facilita recoltarea mecanizată; creșterea producției de semințe la hectar și a conținutului în ulei; creșterea rezistenței la boli; creșterea rezistenței la cădere și la decorticarea achenelor la manipulări mecanice.
PARTEA I
CONDIȚIILE NATURALE, SOCIAL ECONOMICE ȘI TEHNOLOGICE DE REALIZARE A PRODUCȚIEI ÎN CADRUL S.C. AGRO IND COM S.R.L. BOTOȘANI
1.1. Date despre zona în care se află teritoriul unității
Prezentarea unității
Date generale :
S.C. Agro Ind Com S.R.L. BOTOȘANI
Botoșani, C.F. 3200291
Str. Săvenilor nr. 216
Beneficiar : S.C. AGRO IND COM S.R.L
Denumirea obiectivului : Cultura plantelor de câmp
Amplasament : Botoșani
Profilul de activitate : Agricol
Forma de proprietate : cultura vegetală și creșterea animalelor
Regimul de lucru zilnic : un singur schimb
Căi rutiere : DN 29 A Botoșani.-Săveni
În anul 1963, a luat ființă I.A.S. Botoșani. Datorită schimbărilor care au avut loc de-a lungul timpului și, ca urmare a efectelor Legii 31/1990, I.A.S. Botoșani se desființează, terenul său fiind divizat în mai multe ferme administrate de diferite societăți.
În anul 1992, ia naștere S.C. AGRO IND COM S.R.L., înregistrată în registrul comerțului prin numărul de ordine J07/105/06.02.1992. Activitatea principală a firmei este constituită de activități mixte: cultura vegetală și creșterea animalelor.
S.C. AGRO IND COM S.R.L. Botoșani are, în prezent, o suprafață totală de 561.75 ha, din care suprafață agricolă este de 555 ha. Situația fondului funciar din cadrul S.C. AGRO IND COM S.R.L. Botoșani este prezentată în tabelul 5.
Obiectul de activitate al societății cuprinde o gamă de activități specifice zonei de câmp din județul Botoșani :
● producerea de cereale, plante tehnice, furaje și legume;
● prestări servicii în domeniul transport cereale;
● efectuarea de lucrări agricole;
● comerț cu produse agricole boabe.
Tabelul 5. Situatia fondului funciar in cadrul S.C.Agro Ind Com S.R.L. Botoșani
Situația geografică și social-economică
Obiectivul este situat pe teritoriul localității Botoșani-extravilan, strada Săvenilor, nr. 216, județul Botoșani. În apropierea zonei studiate, la cca. 500 m NE se găsește pârâul Luizoaia și la cca. 1000 m râul Sitna, iar la SE, la cca. 70 m un iaz. Spre E la cca. 150 m își are amplasamentul Stația de Epurare Răchiți. Accesul în zonă se face din drumul Botoșani-Săveni prin intermediul unei străzi asfaltate și alei betonate de incintă.
Amplasamentul are următorii vecini:
● N – S.C. Agrocomp S.A, iar la cca. 2000 m localitatea Răchiți
● NE – Stația de Epurare Răchiți,
● E – S.C. Maldomar S.R.L, iar la cca. 3000 m localitatea Roșiori
● S – teren agricol, proprietatea societății
● V – iaz, teren agricol proprietate privată, iar la cca. 1500 m localitatea Botoșani
Acționariatul și Consiliul de administrație
Consiliul de administrație al societății este format din:
● Director General – șef inginer agronom Niculăieș Gheorghe
● Administratorul – zootehnist Toader Radu
Dotarea tehnico-materială a societății :
Din punct de vedere fizico-geografic și administrativ, terenurile aflate în posesia S.C. Agro Ind Com S.R.L. Botoșani se găsesc dispuse pe suprafețele comunei Ungureni, orașului Răchiți și a municipiului Botoșani, amplasate în partea nord-estică a Câmpiei Moldovei, diviziune ce face parte din Podișul Moldovei (tab. 6.).
Tabelul 6. Situația fondului funciar al S.C. Agro Ind Com S.R.L. Botoșani repartizat pe unități administrativ-teritoriale :
Tabelul 7.
Structura culturilor în cadrul exploatației agricole S.C. Agro Ind Com S.R.L. Botoșani
Societatea dispune și de alte dotări și anume:
● sediul administrativ;
● magazie recepție cereale echipată cu cântar și instrumente pentru analiza calității;
● siloz metalic;
● atelier pentru întreținerea mijloacelor mecanice;
● platformă betonată pentru utilaje.
Mijloacele mecanice ale societății sunt reprezentate de:
● 3 tractoare U650-M;
● 1 tractor Valtra 190 CP;
● 2 combine;
● 2 combinatoare;
● 2 grape cu discuri ușoare GDU-3,2;
● 4 remorci agricole;
● 2 instalații de erbicidat MET;
● 1 mașină administrat îngrățăminte MAI 3,5;
● 1 mașină administrat îngrățăminte organice;
● 1 aparat de sudură;
● 1 polizor.
Cu utilajele din dotarea societății se execută întreaga gamă de lucrări agricole și anume : arat, discuit, pregătit pat germinativ, fertilizat, erbicidat, prașile mecanice, recoltat, transportat, iar forța de muncă este asigurată de 5 persoane cu caracter permanent și alte 5 persoane cu caracter temporat. Serviciul de pază este asigurat 24 de ore din 24, de către 3 angajați ce lucrează în schimb de 12 ore cu 24.
Pentru lucrările de sezon societatea angajează în regim de colaborare temporar muncitori pentru lucrări specifice.
Geomorfologia și hidrologia zonei
Exploatația agricolă S.C. Agro Ind Com S.R.L. Botoșani, este parte componentă a zonei denumită Platforma Moldovenească, ce este situată în fața Carpaților Orientali, fiind cea mai veche unitate de platformă de pe teritoriul României, reprezentând terminația sud-vestică a Platformei Europei Orientale.
Unitatea de relief principal-caracteristică este Câmpia Moldovei, caracterizată printr-o geomorfologie diversificată, cu soluri ce au evoluat de-a lungul timpului. Substratul litologic este reprezentat de platouri structurale, grefate pe nivelele de calcare, gresii, depozite predominant argiloase, bituminoase. În cadrul reliefului plan sau relativ plan al câmpiei roca mamă a solurilor este constituită din depozite fine, argiloase si nisipoase. Pe versanții mai înclinați predomină luturile argiloase și luturile, pe alocuri cu pietriș, în luncă roca mamă fiind constituită din depozite mijlocii și mijlociu-grosiere formate din luturi și luturi nisipoase.
În altă ordine de idei, teritoriul exploatației agricole S.C. Agro Ind Com S.R.L. Botoșani, format pe un substrat alcătuit predominant din materiale argiloase și avînd un relief colinar corespunzător Câmpiei Moldovei, este reprezentat de soluri ce fac parte din clasa Molisoluri, ca: cernoziomuri și soluri bălane soluri de culoare închisă care au proprietatea să rețină circa 85% din radiația solară, rolul climatologic al acestora crește în perioada de arătură (toamnă și primăvară) când solul nu este protejat de culturile agricole.
Rețeaua hidrografică este specifică reliefului de câmpie, densitate mică, pante predominant reduse, viteză de scurgere mică.
Rețeua hidrologică are în componența s-a râul Sitna, afluent al Jijiei cu un debit mediu de 0.06 m3 /sec, pârâul Luizoaia afluent al Sitnei cu un debit mediu de 0.005 m3 /sec, iar în vecinătatea fermei un lac proprietate privată.
Principalele caracteristici ale climei
Regimul termic
Temperatura aerului. Dintre elementele climei, temperatura aerului este parametrul cel mai important; ea înregistrează, în timp, un grad mare de variabilitate determinând, astfel și modificarea celorlalte elemente climatice. Temperatura aerului, ca și regimul ei anual, este determinată de un complex de factori, în care rolul principal îl are radiația solară și circulația generală a atmosferei, la care se adaugă și particularitățile pe care le au condițiile fizico-geografice regionale și locale. Influența tuturor acestor factori și variația valorilor medii și extreme ale temperaturii aerului la S.C. Agro Ind Com S.R.L. Botoșani indică existența unui climat temperat continental, cu nuanțe excesive.
Temperatura aerului in cadrul exploatației este determinată de termometre ce sunt instalate în adăposturi speciale, de unde se citește temperatura și se notează în caiete speciale. Astfel, temperatura minimă a aerului se va citi cu ajutorul termometrului de minimă, cea maximă cu ajutorul termometrului de maximă, iar varițiile de temperatură cu ajutorul termografului.
a. Temperatura medie anuală. În condițiile predominării circulației aerului, specifice latitudinilor medii, procesul transformării maselor de aer în partea de răsărit a țării noastre devine din ce în ce mai intens, imprimând trăsături distincte și regimului de temperatură a aerului. Astfel, față de valoarea radiației solare totale, de 114,67 kcal/cm², cu cunoscutele-i variații sezoniere, temperatura medie anuală, rezultată din analiza datelor meteorologice, efectuate în perioada 2005-2009, este la S.C. Agro Ind Com S.R.L. Botoșani de 8,6º C, cu un grad mai scăzută decât la Iași în sudul Câmpiei Moldovei (9,6°C) și cu peste doua grade mai scăzută decât la București – Filaret (10,9°C).
Pe fondul unei dinamici atmosferice cu un grad mare de variabilitate în timp, în anii cei mai reci temperatura medie a aerului la Botoșani a coborât până la aproape 6ºC (6,8°C, în anul 1940), iar în cei mai călduroși ani a urcat până la 11ºC în anul 1990.
b. Temperatura medie lunară. În timp de un an temperaturile medii lunare au un mers normal, descriind o curba ascendentă în prima parte a anului, cu un maxim în luna iulie (20,3°C), după care curba de variație devine descendentă coborând până la un minim din luna ianuarie (-3,5ºC). Unda de evoluție a temperaturilor medii lunare este dispusă aproape simetric de o parte și de alta a unei axe imaginare ce ar traversa prin mijloc luna iulie, în așa fel încât regimul temperaturii din ianuarie-iulie reprezintă opusul celei din perioada iulie-ianuarie.
Concluzia ce rezultă este că în timp de un an, luna ianuarie este cea mai rece, iar luna iulie, datorită temperaturii ridicate (de peste 20ºC), este cea mai caldă. În ianuarie media termică în aer la Botoșani a coborât până la -12,2°C în anii 1963 și 1942, dar a urcat până la 2,4ºC în anii 1983 și 1994 (amplitudinile termice medii ale acestei luni urcând la 9,8°C). Și în iulie, mediile termice din aer sunt fluctuante, ajungând la 22,8ºC în anii 1959 și 1946, dar au coborât la 17,7°C în 1945 (rezultând amplitudini medii lunare de 5,1ºC). Totuși, datorită dinamicii variate a maselor de aer sunt cazuri în care temperaturile minime și maxime medii să nu se înregistreze totdeauna în lunile iulie și ianuarie.
Perioada de vară prezintă o medie a temperaturii de 19,3°C, toamna de 9,2°C, iarna de -2,4°C, iar primăvara media este de 8,7ºC. Pe anotimpuri, diferențele termice sunt mai mari între toamnă și iarnă (11.6ºC) și mai mici între vară și toamnă (~10ºC). Aceasta din cauză că atmosfera încălzită în lunile de vară își menține temperatura ridicată în primele două luni de toamnă, când și precipitațiile sunt mai puține. În schimb, ploile care încep în noiembrie și se continuă cu ninsorile din timpul iernii, fac ca temperatura să scadă mult, creând astfel diferență termică medie anuală mai mare între toamnă și iarnă.
Fig. 1 Regimul temperaturilor medii
c. Temperaturile medii zilnice. În decursul unui an temperaturile medii zilnice în aer și pe suprafața activă au un mers fluctuant cu creșteri și descreșteri repetate, în prima parte a anului din ianuarie până în iulie abaterile pozitive sau negative de la mediile lunare înscriindu-se pe un mers general ascendent, din august până în decembrie pe un mers general descendent.
Fig.2 Regimul temperaturii aerului la S.C. Agro Ind Com S.R.L. Botoșani
d. Amplitudinea medie anuală ce exprimă contrastul de temperatură dintre vară și iarnă este de 23,8°C, aceasta valoare constituie o indicație a continentalismului termic al climatului. Pentru regiunea studiată, amplitudinile medii lunare au cele mai mari valori iarna în luna ianuarie (peste 20°C), sub impulsul advecțiilor maselor de aer cu diferite origini, iar cele mai mici vara în lunile iulie-august, când coboară sub 15ºC, acum variația caracteristicilor termice ale maselor de aer fiind mai mică.
Temperatura solului. Regimul temperaturii solului depinde de o serie de factori dintre care cei mai importanți sunt: structura și textura solului, conținutul de apă, natura învelișului vegetal în intervalul cald al anului, grosimea și densitatea stratului de zăpadă în timpul iernii, forma reliefului, orientarea acestuia față de Soare și față de direcțiile cele mai frecvente de deplasare a maselor de aer, gradul de acoperire a cerului.
Temperatura la suprafața solului – la suprafața solului energia radiantă este transformată în energie calorică, care constituie sursă de încălzire a aerului, în timpul zilei prin convecție și în timpul nopții prin radiație. Temperatura medie anuală a suprafeței active, la S.C. Agro Ind Com S.R.L Botoșani este de 10,5ºC. Ca și în cazul temperaturii aerului, variațiile anuale ale temperaturii suprafeței solului, cuprind spații întinse, neavând caracter local. Temperaturile medii anuale cele mai ridicate depășesc în medie cu 1,9°C media multianuală, iar cele mai coborâte scad cu până la 1,8ºC sub medie (Mihăilă, 2003).
Fig.3. Variația temperaturii la suprafața solului în cursul anului.
Ca și în aer la suprafața solului, aceleași luni, potrivit valorilor medii de temperatură, sunt de minim și de maxim termic. În ianuarie temperatura medie a suprafeței solului este de -2,9°C, iar în iulie aceasta atinge valoarea de 24,2ºC. Din ianuarie până în iulie mersul temperaturii la nivelul suprafeței active este ascendent, iar din iulie până în ianuarie este descendent. Amplitudinea medie anuală a temperaturii solului are valoarea de 27,1°C la S.C. Agro Ind Com S.R.L. Botoșani, cu 4-5ºC mai ridicată decât amplitudinea termică anuală din aer.
Temperatura solului poate să varieze în timp de o zi cu până la 20°C, într-o lună din an cu până la peste 50°C, în timp de un an cu peste 100°C, iar de la un an la altul temperatura medie anuală poate varia cu până la 5°C.
Regimul pluviometric
Precipitațiile atmosferice, sunt poate cel mai important element climatic, aceasta fără a neglija sau minimaliza importanța celorlalte elemente, în special a temperaturii. Acestea reprezintă fenomenele meteorologice a căror caracteristică principală o constituie marea lor variabilitate în ceea ce privește frecvența, intensitatea și durata lor. Ele se produc la intervale neregulate, în cantități diferite și se repartizează teritorial în mod neuniform. Precipitațiile atmosferice depind în distribuția spațială și mersul lor valoric în timp în cea mai mare proporție de dinamica maselor de aer, ale cărei parametri se schimbă în timp de o zi, o lună, un anotimp, un sezon, un an sau de la un an la altul, de factorii geografici regionali și locali, în special de caracteristicile reliefului, ca și de alți factori geografici și elemente climatice.
Sursa principală de umiditate pentru regiunea în care se află exploatația agricolă S.C. Agro Ind Com S.R.L. Botoșani este cea atlantică. Lipsa precipitațiilor sau cantitățile foarte mici ale acestora se datorează instalării tipului de timp anticiclonic, manifestării advecțiilor de aer continental uscat ce provin din spațiul geografic ce se întinde spre estul și nord-estul Europei sau a celor din zona subtropicală și tropicală ce sunt predominant uscate (Mihăilă, 2003).
Regimul anual al precipitațiilor. Cantitatea medie multianuală de precipitații este la S.C. Agro Ind Com S.R.L. Botoșani de 548,7 mm (date din perioada 2005-2009). Această cantitate este neuniform repartizată pe luni, ani și anotimpuri. Față de media multianuală, se observă variații destul de însemnate între anii ploioși și cei deficitari ca precipitații. Regimul anual al precipitațiilor atmosferice este de tip continental (vezi tabelul 8).
Fig. 4. Regimul anual al precipitațiilor
Cantitățile mari de precipitații căzute în decursul anului apar atunci când activitatea ciclonică a fost foarte intensă și de lungă durată față de anii în care a predominat timp îndelungat un regim anticiclonic și advecția aerului tropical continental cald și uscat.
Regimul anotimpual al precipitațiilor. Pe anotimpuri, ca o caracteristică de bază a climatului temperat continental cu nuanțe excesive, vara cad cele mai importante cantități de precipitații 40,4%, iar iarna cele mai puține 13,5% din totalul anului. Primăvara (25,4%) și toamna (20.6%) înregistrează cantități intermediare de precipitații, comparativ cu celelalte două anotimpuri.
Aportul principal la volumul mediu multianual îl au precipitațiile sub forma lichidă, din perioada caldă a anului (~70%), determinate fie de advecția maselor de aer umed și instabil, care vin dinspre Oceanul Atlantic, și de activitatea frontală, fie de procesele termo-convective, care produc averse frecvente. Când ciclonii atlantici au mare stabilitate, precipitațiile cad continuu și sunt însoțite de vânturi puternice (de exemplu, anii 1969, 1970).
În perioada rece a anului, datorită frecvenței mari a maselor de aer continental rece și uscat și a slăbirii convecției termice, cantitatea de precipitații scade sub 30% din totalul anual.
Tabelul 8.
Cantități anuale, semestriale și anotimpuale de precipitații la S.C. Agro Ind Com S.R.L.
Regimul lunar al precipitatiilor – este influențat de dinamica maselor de aer, care determină un maxim în anotimpul cald (în iunie cu 83,7 mm) și un minim în anotimpul rece (ianuarie-februarie cu 22,3 mm). Diferența esențială în cazul celor doua luni se concretizează în valorile mult mai mari ale sumelor lunare de precipitații din luna iunie, comparativ cu luna ianuarie (de peste trei ori).
Frecvența și abundența precipitațiilor atmosferice
Cantățile maxime de precipitații căzute în 24 de ore reprezintă un parametru meteorologic foarte important, care exprimă atât caracterul continental al zonei studiate, cât și marea variabilitate a regimului pluviometric. Acest parametru are valori mici în lunile de iarnă și crește treptat spre cele de vară.
Uneori, cantitatea de precipitații căzută numai în 24 de ore se apropie de cantitatea medie a lunii respective sau chiar o depășește. Cele mai mari cantități de precipitații căzute în 24 de ore se înregistrează de obicei vara, iar cele mai reduse în lunile de iarnă (vezi tabelul 9.).
Tabelul 9.
Precipitațiile atmosferice maxime (absolute) în 24 h (1923-2000)
Durata precipitațiilor la Botoșani ( Mihăilă, 2003)
Durata medie anuală a căderilor de precipitații sub formă de ploaie, averse de ploaie, ninsoare, averse de ninsoare și burniță în perioada 1974-1998 ajunge la Botoșani, la 684 ore, aceste precipitații se înregistrează în doar 7,8% din timpul unui an. Timpul afectat ploii din durata unui an este de 3,7%, averselor de ploaie le revin 0,6 % din timp, ninsoarea deține 3,0%, aversele de ninsoare doar 0,02 %, iar burnița se înregistrează în 0,43 % din timp.
Ploile torențiale (3-4 ploi pe an) se semnalează de obicei în luna iunie, în intervalul aprilie-iunie acestea sunt mai frecvente ca număr și durată, spre deosebire de intervalul iunie-octombrie când își diminuează prezența datorită scăderii activităților ciclonice și a celor termo-convective. În medie, la Botoșani, în timpul unei ploi torențiale se acumulează o cantitate de precipitații de 6,3 mm.
Fenomenul invers, al apariției perioadelor de secetă, constituie de asemenea o caracteristică, cu toate că acestea nu au intensitatea nici durata celor din sud-estul țării (Bărăgan și Dobrogea). După N. Topor (1964), durata medie pe timp de 30 de ani a perioadelor secetoase este de 14,3 zile la Botoșani, putând ajunge în unii ani la 45 de zile (1936). Față de numărul mediu de 6 secete anual în Botoșani, acestea pot ajunge în unii ani deficitari în precipitații chiar la 12, cum s-a întâmplat în 1935, dar pot și scădea în anii ploioși doar la 2, cum a fost în 1954.
Ninsoarea și stratul de zăpadă. Din luna noiembrie, odată cu scăderea temperaturii aerului și frecvența tot mai mare a invaziilor de aer din nord, nord-est și est, la Botoșani, își fac apariția precipitațiile atmosferice sub forma de zăpadă. Numărul mediu al zilelor cu ninsoare este în regiunea orașului Botoșani de 43,2 zile pe an, iar numărul mediu anual de zile cu sol acoperit depășește două luni și este de 71,8 zile.
La Botoșani, cea mai timpurie ninsoare s-a produs pe 5 octombrie 1991, iar cea mai târzie ultima ninsoare pe 28 mai 1970. În luna ianuarie se înregistrează doua maxime, numărul maxim al zilelor cu ninsoare (peste 9 zile) și numărul maxim anual la zilelor cu sol acoperit (20,7 zile).
Grosimea stratului de zăpadă crește din octombrie-noiembrie, până când ajunge maximă în luna februarie, după care scade, ajungând la valoarea 0 la sfârșitul lunii martie. Grosimea maximă absolută s-a înregistrat la Botoșani (după „ Clima R. S. România”,1966) în perioada anterioară anului 1956, în ianuarie stratul de zăpadă a atins grosimea maximă de 134 cm.
Alte elemente climatice
Umiditatea atmosferică
Umiditatea atmosferică este unul din cele mai importante elemente meteorologice cu rol esențial în procesele de precipitare. Gradul de umiditate al aerului depinde de originea maselor de aer ce se deplasează deasupra regiunii respective, de frecvența precipitațiilor și de natura suprafeței subiacente. Sursele umidității atmosferice de importanță, sunt situate la mare distanță de locul în care se află orașul Botoșani- Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, Marea Neagră. O mică parte din vaporii de apă din atmosfera zonei sunt autohtoni, provenind din evaporarea de pe suprafețele acvatice (Sitna, Luizoaia, Jijia) sau din complexele de iazuri existente în apropierea exploatației agricole. Nici evaporația de la nivelul solului și evapotranspirația nu sunt surse de umiditate a aerului de neglijat.
Dintre caracteristicile umezelii aerului cel mai important și cel mai des folosit termen este cel de umezeală relativă exprimată în procente, care reprezintă gradul de umezire a aerului cu vapori de apă, valoarea medie anuală a acestui element climatic fiind la S.C. Agro Ind Com S.R.L. Botoșani de cca. 78%. În spațiul studiat, umiditatea se modifică în timp, în raport de temperatura aerului.
Fig. 5. Variația anuală a umezelii relative
Nebulozitatea
Nebulozitatea reprezintă gradul de acoperire a cerului cu nori, se măsoară în zecimi din bolta cerească și este un element climatic important, în special datorită influențelor pe care aceasta le exercită asupra proceselor radiative și termice ce se produc în atmosferă și la suprafața terestră.
Nebulozitatea contribuie la reducerea cantității de radiație solară ajunsă la suprafața terestră și scăderea cantității de energie calorică iradiată de suprafața terestră în spațiul atmosferic. Succesiunea diferitelor formațiuni barice și a diverselor mase de aer, precum și configurația reliefului, au o influență importantă asupra regimului nebulozității, prin creșterea sau reducerea gradului de acoperire a cerului cu nori. În timpul anului, nebulozitatea medie lunară este minimă la sfârșitul verii și maximă la începutul iernii. Valorile medii anuale cele mai scăzute ale nebulozității se înregistrează la ora 13ºº, după trecerea Soarelui la meridianul locului, convecția termică fiind în acest moment din zi cea mai activă. Valorile maxime ale nebulozității se înregistrează în lunile cu dese succesiuni ale fronturilor atmosferice, pe fondul prezenței depresiunilor barice și a sistemelor noroase de tip stratiform (regim ciclonal), iar valorile minime se înregistrează în cazul unor mase de aer cu regim anticiclonal.
Durata de strălucire a Soarelui
Durata de strălucire a Soarelui însumează la Botoșani 1918,5 ore anual (57591,2 zecimi), din care 70%, respectiv 1350 ore, se realizează în lunile aprilie – septembrie, iar în semestrul rece, datorită creșterii nebulozității și micșorării zilei, valoarea scade la 596 de ore.
Lunar, cele mai mici valori medii de strălucire a Soarelui se înregistrează în lunile noiembrie-februarie (60-90 de ore), iar cele mai mari valori sunt din martie și până în octombrie (123-268 ore), cu maxime lunare în iunie-august.
Fig.6. Variația duratei de strălucire a Soarelui pe parcursul unui an.
O sporire accentuată a duratei de strălucire a Soarelui are loc între lunile februarie și martie, iar între lunile octombrie și noiembrie se înregistrează o scădere de aproximativ 60 de ore. Acest lucru are loc datorită faptului că la sfârșitul lunii martie, durata zilei crește, pe când la începutul toamnei, procesul are loc invers. La aceasta se adaugă și influența maselor de aer frecvente în aceste perioade, care determină un regim al nebulozității cu scăderi accentuate începând din martie și cu creșteri puternice din luna octombrie.
Regimul vânturilor
Circulația generală a atmosferei, exercită un rol determinant asupra tuturor elementelor și fenomenelor climatice, cu atât mai mult asupra vântului, influențându-i frecvența și viteza, cât și distribuția teritorială.
În regiunea în care se află S.C. Agro Ind Com S.R.L. Botoșani, vânturile se dezvoltă sub acțiunea directă a centrilor barici care au o frecvență mai mare în partea de est și de nord –est a României. Relieful prin altitudinile sale în general reduse, prin orientarea sa și prin obstacolele naturale și antropice de diferite dimensiuni (păduri, așezări umane) influențează atât direcția, cât și viteza de deplasare a maselor de aer.
Frecvența pe direcții a vântului. Pentru zona studiată vânturile predominante cu o frecvență accentuată sunt cele de nord-vest în proporție de 29,2%, urmate de cele de sud-est în proporție de 16,3%. Celelalte direcții din care bate vântul înregistrează la Botoșani procente mult mai mici, după cum urmează: sud – 3,7%, nord – 4,2%, vest – 4,0%, est și sud-vest 3,7%, pe ultimul loc ca pondere sunt situate vânturile de pe direcția nord-est cu 2,2%.
În perioada caldă a anului predominante sunt vânturile de nord-vest care urcă de la 30,2% în luna mai, la aproape 40% în luna iulie, pentru a scădea apoi treptat ca frecvență până la 23,5% în luna octombrie. Intensificarea vânturilor de NV și N în anotimpurile de primăvară și mai ales vara, se datorește producerii minimelor barice din sud-estul Europei, către care se deplasează, în această perioadă, masele de aer din zona Oceanului Atlantic, ce favorizează cantitățile însemnate de precipitații de la sfârșitul primăverii și începutul verii.
Calmul atmosferic
Remarcabil pentru zona studiată este frecvența mare a zilelor calme (33,1%). Proporția acestora variază între 26,2% în aprilie și 40,9% în septembrie. Calmul atmosferic este scăzut în lunile de primăvară (26-28%), datorită instabilității maselor de aer, și are valori ridicate la sfârșitul verii și începutul toamnei (39-41%). Din graficul de mai jos, se observă că din martie până în septembrie valoarea calmului atmosferic crește, iar în octombrie-noiembrie scade, urcă ușor în lunile decembrie-ianuarie, pentru a scădea în următoarea lună la 28%.
Fig.7. Evoluția calmului atmosferic
Viteza vântului pe direcții. Vitezele medii anuale pe direcții ale vântului în regiunea orașului Botoșani, indică faptul că cele mai puternice manifestări le au vânturile din nord-vest, urmate de cele din nord și sud-est. Vitezele medii anuale cele mai mici se remarcă la vânturile din nord-est și est. Cele mai frecvente vânturi – din nord-vest – au cele mai mari viteze anuale de 5,0 m/s, urmate de vânturile din sud-est și vest a căror viteză medie anuală este de 3,8 m/s. Relația dintre viteză și frecvența vântului este de cele mai multe ori direct proporțională. De exemplu, vânturile de nord-est au la Botoșani cea mai redusă frecvență 2,2%, dar și cea mai redusă viteză medie anuală 1,9 m/s.
Fenomene climatice secundare
Dintre fenomenele și procesele meteorologice ce însoțesc diversele stări de vreme o importanță deosebită în conturarea caracteristicilor climatice de ansamblu o prezintă: ceața, grindina, roua, fenomenele orajoase, bruma, chiciura, poleiul și viscolul. Aceste fenomene se caracterizează prin discontinuitate, în timp, și prin repartiție neuniformă, în spațiu.
Particularitățile circulației generale ale atmosferei de la un sezon la altul, determină producerea diverselor fenomene și procese meteorologice. În sezonul rece al anului, sub impulsul temperaturilor scăzute și al invaziilor frecvente ale maselor de aer rece aparținând anticiclonului euroasiatic caracteristice sunt următoarele fenomene climatice:
Bruma este un fenomen specific sezonului rece, însoțește înghețul și se prezintă sub forma unor depuneri de gheață cu aspect cristalin (ace, pene, evantai). Geneza fenomenului de brumă se leagă de advecțiile de aer rece ce provin din arealul pustei maghiare, de advecțiile de aer rece dinspre nord-vest (Cehia, Slovacia, Ungaria), dinspre Europa Centrală și de Vest, dinspre Europa de Nord, sau dinspre nord – estul Europei (Câmpia Rusă) (N. Topor, 1958). În municipiul Botoșani se produc anual în medie 30-35 de zile cu bruma, dar numărul maxim poate ajunge și la 53-54 zile. În timpul unui an, bruma se înregistrează cel mai frecvent toamna, primăvara și la începutul lunii decembrie. Toamna, cea mai timpurie brumă se produce în prima jumătate a lunii septembrie (15-17 septembrie 1956), iar primăvara, cea mai târzie ultima brumă se produce în prima decadă a lunii mai (de exemplu, pe data de 17 mai în anul 1986).
Viscolul este un fenomen climatic secundar ce se produce începând din luna noiembrie și până în aprilie inclusiv. În luna februarie, viscolul atinge un maxim de manifestare, când se înregistrează cele mai multe zile cu viscol. Acest fenomen este foarte variabil de la un an la altul, astfel se înregistrează ani cu peste 20 de zile cu viscol, sau ani în care acesta este semnalat sporadic.
Chiciura se prezintă sub forma unor cristale de gheață, albe, sfărâmicioase, asemănătoare cu zăpada, care se formează pe ramuri, conductori și pe colțurile, muchiile obiectelor, în prezența ceții și a vântului slab.
Anual se înregistrează în medie 2-8 zile cu depuneri de chiciură, dar ca și în cazul viscolului evoluția acestui fenomen este foarte variabilă de la un an la altul.
În decursul unui an, fenomenul de chiciură începe să fie semnalat spre sfârșitul lunii noiembrie, atinge maximul de frecvență în luna ianuarie (1,3-4,5 zile), după care scade până la începutul lunii martie când dispare complet. Din aprilie până în octombrie fenomenul de chiciură este absent.
Poleiul reprezintă un strat de gheață mat sau transparent care se depune pe sol și pe obiecte, mai ales spre partea expusă vântului, ca urmare a înghețării picăturilor de ploaie pe o suprafața puternic răcită. Acest fenomen are consecințe nefavorabile, în special pentru transporturile rutiere.
Ceața în regim diurn are o densitate maximă noaptea și mult mai redusă ziua, iar în timpul anului are o frecvență mare în sezonul rece. Ceața se prezintă sub forma unor particule de apă care plutesc în atmosferă și reduc vizibilitatea la sub 1 km.
Numărul mediu anual de zile cu ceață la Botoșani este de 58, iar frecvența maximă a zilelor cu ceața se înregistrează în luna decembrie (6,6 zile). Durata medie anuală a fenomenului de ceață la Botoșani ajunge la 301,6 ore, în luna decembrie ceața are duratele medii lunare cele mai ridicate (62,53 ore), iar in lunile iulie și august câte 0,83 ore în fiecare lună, duratele medii lunare cele mai reduse în profil anual.
În sezonul cald fenomenele meteorologice care au o frecvență mare de producere sunt:
Roua se formează prin condensarea vaporilor de apă (existenți la partea inferioară a atmosferei) pe suprafața activă, răcită prin radiație în timpul nopților senine și liniștite, din anotimpul cald. Roua este un fenomen meteorologic, care are în general consecințe favorabile, deoarece suplinește de multe ori lipsa precipitațiilor. Acest fenomen are o frecvență mult mai mare în regiunea orașului Botoșani, comparativ cu celelalte fenomene hidrometeorologice, în jur de 70-100 de zile cu rouă. În timpul anului numărul zilelor cu rouă crește din luna martie, când se înregistrează sporadic, până în august, când frecvența este maximă. În continuare, de la lună la lună, zilele cu rouă sunt din ce în ce mai puține până în decembrie când se mai produce sporadic (1-2 zile).
Grindina este generată de norii Cumulonimbus și cu toate că se produce destul de rar, poate provoca, în scurt timp, pagube materiale foarte importante. Grindina, prezintă cea mai redusă frecvență comparativ cu celelalte fenomene climatice secundare, dar efectele negative ale acesteia sunt dintre cele mai mari. La Botoșani, numărul mediu anual de zile cu grindină este de 0,9 pe an, maximul înregistrându-se în luna iunie.
Fenomenele orajoase Căderile de grindină, sunt însoțite de cele mai multe ori de oraje, acestea fiind mult mai frecvente, dar și mai puțin păgubitoare. Numărul anual de zile cu fenomene orajoase este, la Botoșani, de 24,4. În cursul unui an, numărul de zile cu oraje este maxim în luna iunie, iar numărul minim anual se înregistrează în intervalul noiembrie-februarie.
Caracterizarea solului
Solul – resursă limitată – este unul dintre cele mai prețioase bunuri indispensabile umanității, deoarece întreține pe pământ viața plantelor, a animalelor și a omului. El poate fi considerat ca o geomembrană vie de protecție a uscatului terestru și de trazitare a energiei, a elementelor nutritive și a apei, participând, în cadrul mediului înconjurător, la multiple cicluri vitale ale componentelor ecosistemului : ciclul energiei, al apei, al elementelor biogene, marile cicluri biogeochimice, etc.
Funcțiile solului :
● funcția de suport pentru plante și de rezervor natural de elemente nutritive, apă și aer, necesar creșterii și dezvoltării plantelor;
● funcția de reciclare a materiei organice;
● funcția de reținere și păstrare a apei provenite din precipitații și din alte surse;
● funcția de primire a CO2 și a altor gaze toxice la schimb cu aerul atmosferic prin spațiul poros al solului;
● funcția de filtru ecologic are un rol însemnat în prevenirea degradării calității producției plantelor stăvilind, tototdată, procesul de poluare a apelor freatice și a celor din râuri și lacuri;
● funcția de habitat și rezervor de gene pentru floră și faună;
● funcția de neutralizare a ionilor de H+ din apa ploilor;
● funcția de reglare a nivelului apei din lacuri și râuri.
● funcția de suport material de susținere pentru construcții, căi de comunicație și transport, depozite, etc.;
● funcția de conservare și păstrare a informațiilor paleontologice și arheologice.
Exploatația agricolă S.C. Agro Ind Com S.R.L. Botoșani își desfașoară activitatea agricolă pe un suport terestru caracteristic clasei de soluri Molisoluri, clasă ce cuprinde soluri care au ca diagnostic un orizont A molic și un orizont subiacent care prezintă cel puțin în partea superioară, culori de orizont molic. Astfel solul caracteristic exploatației studiate este cernoziomul cambic ce se definește printr-un orizont Am de culoare închisă, un orizont Bv și un orizont CCa .
Cantitatea mare de material organic rămas în sol după încheierea ciclului de vegetație este transformată, sub influența predominantă a bacteriilor, rezultând humus de tip “mult calcic” care se acumulează pe adâncimi mari imprimând solului culoare închisă. Apa din precipitații, străbătând profilul de sol îndepărtează sărurile ușor solubile; carbonatul de calciu, parțial levigat către orizontul A/C, poate fi întâlnit și la baza orizontului “Am” sau chiar în partea superioară aacestuia.
Profilul de sol al cernoziomului prezintă alcătuirea: “Am” – “Bv”- “Cca” sau “C”
Orizontul “Am” (40 – 50 cm) are culoare închisă (negricioasă) textură lutoasă sau luto-argiloasă, structură glomerulară sau poliedrică subangulară (în stratul arabil), frecvente neoformații biogene (crotovine, cervotocine, coprolite).
Orizontul ”Bv” are grosimi diferite , intre 20-60 cm ; este de culoare brunie cu nuanțe roșcate sau ruginii ; textura este luto-argiloasă; structură micprismatică; moderat compact.
Orizontul “Cca” apare la adâncimebde 70-120 cm având o culoare gălbuie și concrețiuni albicioase de CaCO3. Sub vegetația ierboasă naturală cernoziomurile conțin 6-10% humus conținut care scade cu câteva procente pe suprafețele cultivate.
Textura mijlocie (echilibrată) și structura granulară stabilă asigură o aerație bună și o permeabilitate bună pentru apă și aer, o bună capacitate de reținere a apei utile și o rezistență mai mică la lucrările solului. În perioadele secetoase iulie – octombrie cernoziomurile sunt afectate de
un deficit de apă, motiv pentru care se impune aplicare irigațiilor. Pentru refacerea și menținerea fertilității solului, este necesară îngrășarea organică și minerală.
Flora cultivată și spontană
Vegetația naturală a zonei este caracteristică zonei de silvostepă. În aceste regiuni predomină terenurile agricole, ici-colo întâlnindu-se rămășițe din vechii codrii, care ne amintesc că ne aflăm în zona de silvostepă. Plantele care populează regiunile, au cunoscut adaptări speciale, astfel încât ele au reușit să supraviețuiască, să se dezvolte și să se înmulțească, în aceste medii. Astfel, părțile subterane, prezintă o dezvoltare profundă sau posedă metode de economisire a apei, așa cum este de pildă apariția unui bulb subpământean. Frunzele și-au redus sau îngustat limbul, adesea suprafața ei devenind ceroasă sau păroasă, astfel încât, evaporația să fie cât mai mică. De asemenea, multe vegetale au dezvoltat de-a lungul evoluției lor, mijloace de apărare împotriva animalelor ierbivore, exteriorizate prin prezența unor organe spinoase.
Dintre plantele spontane ierboase specifice zonei, amintim: ciulinul (Carduus nutans), pălămida (Cirsium arvense), holera (Xanthium spinosum), inul mare (HYPERLINK "http://www.bioterapi.ro/aprofundat/index_aprofundat_index_enciclopedic_botanicInul_pitic_inul_mare.html"Linum hirsutumHYPERLINK "http://www.bioterapi.ro/aprofundat/index_aprofundat_index_enciclopedic_botanicInul_pitic_inul_mare.html"), cosacii (Astragalus cicer), zăvăcusta (Astragalus excapus), bujorul de stepă (HYPERLINK "http://www.bioterapi.ro/aprofundat/index_aprofundat_index_enciclopedic_botanicBujorul_de_stepa.html"Paeonia tenuifoliaHYPERLINK "http://www.bioterapi.ro/aprofundat/index_aprofundat_index_enciclopedic_botanicBujorul_de_stepa.html"), stânjeneii de stepă (Iris pumilla). Alături de acestea, cresc numeroase specii de graminee, ca: obsiga (Bromus inermis), negara (Stipa capillata), colilia (Stipa pennata, Stipa lessingiana, Stipa pulcherima), timoftica (Phleum pratense), bărboasa (Andropogon ischaemum), păiușul (Festuca pseudovina, Festuca vaginata, Festuca vallensiaca), firiceaua (Poa bulbosa), orzul șoarecilor (HYPERLINK "http://www.bioterapi.ro/aprofundat/index_aprofundat_index_enciclopedic_botanicOrzul_soarecilor.html"Hordeum muriniumHYPERLINK "http://www.bioterapi.ro/aprofundat/index_aprofundat_index_enciclopedic_botanicOrzul_soarecilor.html").
Arbuștii și semiarbuștii care cresc în stepă, formează tufărișuri, adesea spinoase. Se întâlnesc specii ca: murul (Rubus sp.), lemnul bobului (Cytisus nigricans) osul iepurelui (Ononis spinosa), iasomia (HYPERLINK "http://www.bioterapi.ro/aprofundat/index_aprofundat_index_enciclopedic_botanicIasomia.html"Jasminum fruticansHYPERLINK "http://www.bioterapi.ro/aprofundat/index_aprofundat_index_enciclopedic_botanicIasomia.html"), măceș ( Rosa canina ), porumbarul ( Prunus spinosa ). Un arbust spinos, cu o plasticitate ecologică deosebită, întâlnit în silvostepă și în toate pădurile de foioase de la noi, urcând de la câmpie la munte, este păducelul (Crataegus monogyna). În nord-vest se întind păduri de gorun, terenuri agricole și pajiști stepizate, iar în sud-vest făgete de deal și păduri amestecate de fag și gorun. În rest, vegetația naturală este caracteristică solurilor de pădure, cu fânețe și izlazuri pe care cresc ierburi perene.
Flora cultivată constă din: grâu, secară, orz, ovăz, porumb, cartofi, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui, rapiță, culturi furajere, etc. Livezile ocupă suprafețe relativ mici și predomină prunul și vișinul, cireșul și părul, gutuiul și nucul.
Concluzii asupra cadrului natural
Teritoriul agricol din care face parte S.C. Agro Ind Com S.R.L. Botoșani, este caracteristic zonei de relief Câmpia Moldovei, zonă caracterizată prin condiții favorabile exploatațiilor de tip agricol, creșterea si dezvoltarea plantelor, obținerea de producții ridicate și de calitate în condițiile întrunirii unei agrofitotehnici diferențiate și bine aplicate. Condițiile care stau la baza însușirilor calitative ale zonei sunt reliefate printr-un regim termic caracteristic, cu temperaturi medii, temeratura medie anuală fiind de 8,6 oC, un regim al precipitațiilor ce are ca medie anuală 548,7 mm, cu o umiditate relativă de cca. 78%, o durată de stălucire de 1918,5 ore annual. Solurile au expoziție sudică și sud-vestică, de ordinul cernoziom cambic, ce au însușiri de fertilitate foarte bune, cu o bună capacitate de aprovizionare a apei, textură mijlocie, pH 6,8-7,6 , cu un conținut în humus de 3,5 – 5,0%, grad de saturație în baze mai mare de 75% , activitatea microbiologică găsește condiții optime pentru dezvoltare și desfășoară o acțiune intensă reflectată în grosimea orizontului de bioacumulare Am.
Toate aceste calități pun la îndemâna plantelor condiții optime unei bune dezvoltări, formarea unei producții specifice soiului (hibridului) zonat, cu o bună calitate, la care se adaugă tehnologia de cultură și baza tehnologică fiecărei specii de plante în parte.
1.2. Cerințele florii-soarelui față de factorii ecologici
Floarea-soarelui este o plantă la care principalele caractere morfologice și fiziologice cum ar fi talia, diametrul calatidiului, mărimea semințelor, durata ciclului vegetativ etc., sunt foarte sensibile la condițiile pedoclimatice de cultivare: temperatură, fotoperioadă, disponibilitatea apei, compoziția chimică a solului ș.a. Factorii climatici influențează pregnant creșterea și dezvoltarea plantei. Cele mai mari efecte asupra capacității de producție și conținutului de ulei, le au temperatura, suma precipitațiilor și umiditatea relativă a aerului (MUNTEANU și col., 1996).
1.2.1. Cerințele față de temperatură
Sub aspectul cerințelor față de căldură, floarea-soarelui este o plantă mezotermă. Suma temperaturilor medii la formele semitardive (cultivate în România) este de 1.450 – 1.600°C temperaturi mai mari de 7°C (considerat pragul biologic pentru floarea-soarelui) sau 2.350°C temperaturi mai mari de 0°C. Semințele de floarea-soarelui încep să germineze, izolat, la 4°C, dar semănatul se face numai la temperaturi de minimum 7°C în sol, pentru a obține o răsărire rapidă, viguroasă, uniformă și o înrădăcinare puternică. La plantele tinere afectate de temperaturi sub 0°C (- 2°C), vârful de creștere este distrus; ca urmare, planta ramifică și formează mai multe inflorescențe mici, cu semințe seci în proporție foarte mare. În intervalul de la răsărire la apariția inflorescenței, planta crește bine la 15 – 17°C. S-a determinat că inițierea florală este mai puțin afectată de deficitul hidric și mai mult de factorul termic; cel mai bine se petrece la temperaturi de 18°C ziua și 8 – 9°C noaptea. În perioada de înflorire și formarea fructelor, temperaturi optime sunt cele de 22 – 24°C. La înflorire plantele de floarea-soarelui rezistă la temperaturi mai mari de 30°C, fără să se producă avortarea unui număr semnificativ de flori. În perioada de umplere a semințelor, temperatura ridicată influențează negativ acumularea acidului linoleic, în favoarea acidului oleic, contribuind direct la deprecierea calității uleiului.
La căldură excesivă (mai ales asociată cu seceta) sunt afectate polenizarea și fecundarea, scade procentul de ulei (în special conținutul în acid linoleic), crește consumul specific și global de apă (prin intensificarea respirației), scade rata fotosintezei nete, este încetinit transferul de substanțe asimilate spre fructe.
Cerințele față de umiditate
Floarea-soarelui consumă multă apă (650 mm sau chiar mai mult), pe întreaga perioadă de vegetație. Pentru a-și satisface nevoile de apă, floarea-soarelui poate utiliza intensiv rezervele de apă acumulate în sol în sezonul rece, grație ritmului de dezvoltare a sistemului său radicular. De altfel (după O. BERBECEL, 1967), în condiții de stepă (Bărăgan, Dobrogea, sud-estul Moldovei), producția de floarea-soarelui se corelează cu precipitațiile din sezonul rece. Devine, deci, imperios necesar să se ia măsuri de a avea rezervele de apă în sol în primăvară, la nivelul capacității de câmp.
Consumul specific înregistrat în diferite condiții de cultură pe glob este variabil (de la 360 la 765), dar producții mari se obțin mai ales la valorile 400 – 450, ceea ce înseamnă că floarea-soarelui are cerințe medii față de umiditate. Suportă seceta mai bine decât alte plante cultivate, fapt explicabil prin sistemul radicular activ și profund, prin reducerea transpirației, prin revenirea rapidă la starea de turgescență a frunzelor ofilite, dar producția scade în funcție de
intensitatea și durata secetelor. Floarea-soarelui prezintă o fază de sensibilitate la secetă care durează în jur de 40 zile, înainte și după înflorit (după C.E.T.I.O.M., 1983).
Consecințele stres-ului hidric asupra producției de semințe și asupra conținutului în ulei depind de stadiul fenologic în care este surprinsă planta: perioada de maximă sensibilitate pentru masa semințelor este situată în stadiul de buton floral de 3 cm și până la sfârșitul înfloritului; perioada de sensibilitate maximă pentru conținutul în ulei se situează de la faza de înflorire deplină și până la începutul maturității boabelor.
În prezent, se consideră că, indiferent de perioada când survine stres-ul hidric, numărul total de achene format pe m2 afectează mai mult mărimea producției, decât valorile MMB. În condițiile din România, în culturile neirigate, insuficiența precipitațiilor în a doua jumătate a lunii iulie și în luna august (deosebit de frecventă) duce la producții mici și la folosirea neeficientă a îngrășămintelor (fig.8).
Fig. 8. Efectul insuficienței apei în diferite stadii de dezvoltare a plantelor de floarea-soarelui
Cerințele față de lumină
Floarea-soarelui este pretențioasă față de lumină, în special după formarea inflorescenței. S-a determinat că heliotropismul frunzelor poate avea ca rezultat o creștere cu 10 – 23% a activității fotosintetice. Planta are cerințe ridicate față de lumină în primele faze de vegetație, când umbrirea provoacă alungirea tulpinilor și reducerea suprafeței foliare a tinerelor plante.
În partea a doua a vegetației, lumina are o importanță deosebită ca factor de fotosinteză. Nivelul de iluminare saturat pentru floarea-soareui este foarte ridicat (> 150.000 lucși) prin comparație cu alte culturi agricole (50 – 100.000 lucși).
Cerințele față de sol
Floarea-soarelui preferă solurile profunde, fără hardpan, mediu aerate, cu textură lutoasă sau luto-nisipoasă, cu mare capacitate de înmazinare a apei, fără exces de umiditate (un drenaj bun al solului este favorabil florii-soarelui), bogate în humus și elemente nutritive. Plantele de floarea-soarelui cresc și se dezvoltă bine dacă solurile au reacția neutră, slab acidă sau slab alcalină (pH = 6,4 – 7,2).
Cele mai bune soluri sunt cernoziomurile, solurile brun-roșcate, solurile aluviale (pânza freatică sub 2,5 m), solurile brune negleizate. Se vor evita terenurile nisipoase, cele erodate, precum și solurile acide neamendate. Formarea componentelor de producție și a recoltei la floarea-soarelui, factorii de influență și măsurile tehnologice ce se impun sunt sintetizate în figura 9. (după C.E.T.I.O.M., 1993).
Fig. 9. Formarea componentelor de producție la floarea soarelui și factorii de
influență
Gradul de favorabilitate pentru cultura florii-soarelui
Floarea-soarelui este un organism vegetal cu mare plasticitate ecologică, reușind să se adapteze la condiții de mediu variate. Totuși, pentru valorificarea deplină a potențialului biologic al plantei, aflat în continuă perspectivă de ameliorare, este nevoie de condiții ecologice favorabile și de o practică agricolă adecvată. Cultura florii-soarelui întâlnește în România, condiții de favorabilitate diferite, în funcție de regimul precipitațiilor și de însușirile fizice și chimice ale solului, cât și în relație cu evoluția bolilor. În funcție de raportul dintre resursele de ecologice și cerințele actualelor forme cultivate în România, s-au delimitat cinci zone de cultură (POPESCU, 1996).
Zone ecologice
Zona 1: terenurile irigate din Câmpia Română, Podișul Dobrogei, precum și Câmpia Vestică, caracterizate prin prezența cernoziomurilor ca soluri dominante, iar din punct de vedere climatic, temperatura, lumina și uneori precipitatiile (350 – 600 mm) corespund cerințelor unor producți ridicate. Factorii limitativi sunt: compactarea secundară și sărăturarea solurilor, excesul de apă în ariile depresionare, unele perioade de arșiță, care survin în fazele de înflorire și umplerea semințelor.
Zona 2: Lunca și Delta Dunării. Însușirile solurilor aluviale și microclimatul specific oferă condiții favorabile pentru creșterea și dezvoltarea florii-soarelui. Factorii limitativi sunt reprezentați de deficitul de apă și arșițele din partea a doua a verii.
Zona 3: terenurile neirigate din Câmpia Română și Podișul Dobrogei. Arealele respective sunt situate în partea de nord a zonei irigate și sunt apreciate ca mijlociu de favorabile, îndeosebi din cauza deficitului de apă și prezenței solurilor brun-roșcate, în Câmpia Română.
Zona 4: Câmpia Găvanu-Burdea, Câmpia Leu-Rotunda și Câmpia Plenița. Condițiile au un grad mijlociu de favorabilitate pentru floarea-soarelui, datorită prezenței vertisolurilor, a solurilor brun-roșcate și a precipitațiilor care depășesc 450 mm. Factorii limitativi sunt textura grea, eroziunea, aprovizionarea insuficientă cu humus, fosfor și potasiu, și deficitul sau excesul temporar de umiditate.
Zona 5: Câmpia Jijiei și Câmpia Transilvaniei. Din punct de vedere al condițiilor naturale, aceste teritorii se află la limita inferioară de favorabilitate pentru cultura florii-soarelui: nivel foarte scăzut de favorabilitate al solurilor, determinat de procesele de eroziune; deficitul de apă din perioada de vegetație pentru arealele din Moldova; excesul temporar de umiditate, temperatura scăzută și, în anumite sole, aciditatea solului în Transilvania.
Zona 6: Podișul Moldovenesc, Piemonturile Vestice și Piemontul Sudic. Oferă condiții puțin propice culturilor de floarea-soarelui, potențialul natural fiind apreciat ca apropiat de nefavorabil. Solurile existente în aceste areale sunt brune luvice, luvisoluri și erodisoluri, iar clima este destul de umedă și răcoroasă. Cele mai frecvente fenomene negative sunt: aciditatea și aprovizionarea slabă a solului cu humus și elemente nutritive, eroziunea, excesul de apă, compactarea. (după CR.HERA și col. 1989) (fig. 10).
Fig. 10. Aria răspândirii în cultură a florii-soarelui în România
Tehnologia de cultivare a florii-soarelui
1.3.1 Rotația, amplasarea culturii
Premergătoarele favorabile pentru floarea-soarelui sunt culturile cu recoltare timpurie (cerealele păioase de toamnă și, în primul rând, grâul de toamnă), precum și unele culturi recoltate toamna, cum este porumbul (cu condiția să nu se folosească la porumb mai mult de 1,5 kg Atrazin/ha și să se facă tratamente contra rățișoarei); rezultate bune se obțin și după mazăre.
Sunt contraindicate ca premergătoare pentru floarea-soarelui culturile cu boli comune și, în special, cele care contribuie la propagarea putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) dintre care soia, fasolea și rapița, care ocupă suprafețe mari în zonele de cultură a florii-soarelui (după V. BÂRNAURE, 1991). Totodată, trebuie evitate ca premergătoare cânepa și tutunul din cauza atacului de lupoaie (Orobanche sp.). În cazul atacurilor puternice de putregai cenușiu, cartoful și inul sunt, de asemenea, culturi ce nu pot preceda culturile de floarea-soarelui. Sensibilitatea ridicată a florii-soarelui la diferite boli care sunt greu de combătut pe cale chimică, manifestată prin pierderi mari de recoltă, cere luarea unor măsuri drastice pentru reducerea frecvenței și intensității atacului. Prevenirea eficientă a bolilor se face prin evitarea cultivării florii-soarelui pe același loc un număr cât mai mare de ani, interval de timp în care se produce o epuizare a formelor de rezistență a patogenului în sol (după CR.HERA și col., 1989).
Tabelul 10.
Atacul de putregai alb și producțiile la floarea-soarelui, în funcție de rotație și fertilizare
După floarea-soarelui se cultivă, cu rezultate bune, toate culturile neafectate de boli comune; se pot obține producții mari și la grâul cultivat după floarea-soarelui, cu condiția recoltării florii-soarelui până la 15 septembrie, tocării și încorporării adânci a resturilor vegetale și aplicării unor doze ceva mai mari de îngrășăminte cu azot.
1.3.2. Fertilizarea
Cu fiecare tonă de semințe, floarea-soarelui extrage din sol 18 – 35 kg azot, 2,9 – 7,0 kg fosfor, 3,8 – 16,5 kg potasiu, 1,1 kg calciu, 1,8 – 2,3 kg magneziu. Produsele secundare (calatidii, tulpini, frunze) conțin, de asemenea, cantități apreciabile de elemente minerale, îndeosebi potasiu (1,51%), calciu (1,10%), azot (1,3%), magneziu (0,58%), sodiu (după CR.HERA și colab., 1998). Consumurile sunt mai mici decât cele menționate în literatura mai veche, justificat de raportul îmbunătățit între masa totală a plantei și producția de sămânță (indicele de recoltă a crescut de la 0,16 – 0,25 la 0,33 – 0,40) (V. BÂRNAURE, 1991).
Absorbția elementelor nutritive este rapidă la floarea-soarelui, în legătură cu ritmul de producere a substanței uscate în timpul primelor stadii de dezvoltare (după V. BÂRNAURE, 1991). Concentrația în elemente nutritive este, de aceea, foarte ridicată în plantele tinere și descrește spre maturitate. Această însușire atrage necesitatea încorporării îngrășămintelor în sol la fertilizarea de bază cu arătura pentru a se găsi în zona activă a rădăcinilor.
GACHON (1972) a arătat că 66% din N, P și Ca, 75% din K și 90% din Mg sunt absorbite într-un interval de 2 luni, și anume de la apariția butonului floral și până la
înflorire. O particularitate a plantei de floarea-soarelui este de a nu putea compensa carențele de elemente nutritive din fazele inițiale de creștere; dacă, de exemplu, floarea-soarelui nu este bine aprovizionată în perioada formării primordiilor florale (3 – 5 săptămâni după răsărire), se formează puține flori și producția rămâne mică, chiar dacă, ulterior, condițiile de vegetație sunt mult mai bune.
O caracteristică a florii soarelui este capacitatea de absorbție mare a sistemului radicular față de substanțele minerale greu solubile. Ca urmare, cultura pe solurile fertile realizează consumul de elemente pe seama rezervelor nutrienților din sol și manifestă o exigență redusă pentru îngrășăminte, iar la cultura pe solurile care necesită fertilizări se pot utiliza și îngrășăminte greu solubile.
Tabelul 11.
Ritmul de acumulare a substanței uscate și a elementelor nutritive N, P, K la floarea-soarelui
Îngrășarea de bază trebuie gândită ținând cont de gradul de fertilitate al solului, rotație, cantitățile de fosfor și potasiu extrase din sol prin recoltă (după CETIOM, 1993).
Fig. 11. Bilanțul elementelor nutritive la o cultură de floarea-soarelui.
Floarea-soarelui este o plantă exigentă față de aprovizionarea cu azot, mijlociu pretențioasă la fosfor și foarte exigentă la potasiu.
Azotul
Pentru floarea-soarelui, atât deficitul cât și excesul de azot, în special în fazele timpurii, au repercusiuni negative asupra proceselor de creștere și dezvoltare și, implicit, asupra producției de semințe și a conținutului de ulei. După ritmul de absorbție a elementelor se constată că azotul este absorbit pe tot parcursul vegetației, consumul cel mai mare fiind în fazele de creștere intensivă de la începutul formării inflorescențelor până la sfârșitul înfloritului. Insuficiența azotului în aceste faze determină tulburări grave în procesul de creștere. Excesul de azot influențează puternic dezvoltarea organelor vegetative în dauna fructificării, precum și prelungirea perioadei de vegetație. Pe măsură ce avansează în vegetație, plantele subnutrite cu azot au frunzele îmbătrânite, de culoare galbenă, iar la recoltare au calatidii mici și cu multe semințe seci. Bine înrădăcinată, planta de floarea-soarelui este capabilă de a absorbi azotul levigat în straturile mai profunde ale solului. Din acest motiv, adesea se constată că floarea-soarelui valorifică puțin eficient azotul din îngrășăminte. În timpul înfloritului, floarea-soarelui poate absorbi cel puțin 3 – 4 kg N/ha/zi; absorbția tardivă de azot nu Fig. 12. Carența în Azot la
Floarea-soarelui
corectează efectele insuficienței azotului în fazele precoce. Pe toate tipurile de sol, excesul de azot
provoacă scăderea accentuată a conținutului de
ulei, iar pe solurile brune și brune podzolite diminuează cu 14 – 28% producția de semințe. În toate fazele de vegetație, excesul de azot provoacă creșterea luxuriantă și prelungirea vegetației plantelor în detrimentul producției de semințe și al conținutului în ulei și, desigur, al rezistenței la atacul de boli și la secetă. La evitarea excesului de azot (pe toată suprafața sau în vetre) contribuie: folosirea în primăvară de îngrășăminte chimice complexe sau nitrocalcar; fracționarea cantităților de azot: o parte se administrează la pregătirea patului germinativ și restul în timpul vegetației.
Cantitățile de azot ce trebuie aplicate la floarea-soarelui se stabilesc, în primul rând, în funcție de producțiile planificate și de indicele de azot al solului (după CR. HERA și Z. BORLAN, citați de V.BÂRNAURE, 1991).
Tabelul 12.
Doze de azot (kg/ha optim economic) la floarea-soarelui
Dozele astfel stabilite se măresc cu 10 kg/ha după premergătoare ca porumb, cartof de toamnă, sfeclă; se măresc cu 10 kg/ha dacă solul are în primăvară apă la nivelul capacității de câmp; se micșorează cu 0,75 – 1,5 kg pentru fiecare tonă de gunoi administrată la planta premergătoare sau direct la cultura de floarea-soarelui și cu circa 10 kg dacă la semănat este secetă relativă (mai puțin de 80 m3/ha apă, sub capacitatea de câmp).
Administrare
Azotul se administrează fracționat, o jumătate la pregătirea patului germinativ (sau concomitent cu semănatul), sub formă de azotat de amoniu, îngrășăminte lichide sau îngrășăminte complexe; cealaltă jumătate, concomitent cu prașila I sau, sub formă nitrică, la prașilele I și a II-a.
Fosforul
Floarea-soarelui este o plantă mijlociu pretențioasă la fosfor. Fosforul influențează puternic procentul de ulei, iar în anumite condiții determină și o sporire a producției de sămânță, chiar mai accentuată decât azotul.
Fig. 13. Carența în Fosfor la
Floarea-soarelui
Floarea-soarelui nu se poate cultiva în nici un caz fără fertilizare cu fosfor, deși este citată de numeroși autori ca având o capaciate mare de folosire a fosfaților din sol; acest lucru nu este valabil pentru fazele inițiale de creștere. Pe de altă parte, în țara noastră regimul precipitațiilor și temperatura (în cultură neirigată) din perioada de
înflorire și fructificare nu permit o valorificare superioară a rezervelor de fosfor din sol. Absorbția fosforului urmează un ritm apropiat de cel al azotului și depinde mai mult de explorare a solului de către rădăcinile florii-soarelui. Pentru floarea-soarelui cele mai indicate îngrășăminte cu fosfor sunt cele complexe. Dintre îngrășămintele simple se va folosi, cu mai bune rezultate, superfosfatul concentrat pe soluri ușor acide și superfosfatul simplu pe soluri neutre și alcaline (V. BÂRNAURE, 1991).
Dozele de fosfor recomandate în tehnologia actuală de cultivare a florii soarelui sunt următoarele: (după CR. HERA și col., citat de V. BÂRNAURE, 1991).
Tabelul 13.
Doze de fosfor (kg/ha optim economic) la floarea-soarelui
Administrare
Epoca de administrare este vara sau toamna, înainte de arătura de bază, cu încorporare sub brazdă. O parte din fosfor (circa 1/3 din doză) se poate aplica pe rând, odată cu semănatul, cel mai bine sub formă de îngrășăminte NP. Acest mod de fertilizare favorizează o bună înrădăcinare și creștere inițială a plantei, conferindu-i rezistență la secetă și făcând posibile economii la cantitatea de fosfor, de 15 – 20%.
Potasiul. – Element indispensabil pentru producția și calitatea recoltei de floarea soarelui
Floarea-soarelui este o plantă foarte exigentă la potasiu. Absoarbe mult potasiu, pe care îl restituie în proporție de 90%, prin resturile vegetale rămase după recoltare. Potasiul are influențe pozitive prin utilizarea mai bună a apei de către floarea-soarelui, sporirea rezistenței la frângere, la atacul diferitelor boli. La insuficiența potasiului, plantele de floarea-soarelui rămân mai mici și capătă aspect de tufă (cu internodii scurte și frunze dese). Suprafața foliară se reduce
drastic la carența de potasiu. Pe solurile cu mai puțin de 15 mg K2O/100 g sol) (soluri brune, soluri podzolite și podzolice) trebuie folosite 60 – 80 kg potasiu/ha. În cultură irigată, potasiul trebuie folosit în toate condițiile.
Potasiul este asimilat de floarea soarelui ca și fosforul pe tot parcursul perioadei de vegetație cu intensitate mai mare de la apariția inflorescențelor și până la maturitatea achenelor. Potasiul determină asimilarea mai intensă a celorlalte elemente, contribuie la sporirea producției de achene (semințe) prin fecundarea la un grad mai înalt al florilor din centrul inflorescențelor (calatidiilor) și prin creșterea conținutului de ulei. Insuficiența potasiului, care apare la recolte mai mari de 1500 achene/ha, se manifestă prin grad mai redus de fecundare și conținut mai mic de ulei. Conținutul de potasiu determinat în plante este mai mare decât cel de azot, fosfor, sulf, magneziu, însă, spre deosebire de acestea nu este inclus în constituția substanțelor organice. Importanța sa esențială este determinată de rolul pe care îl are în desfășurarea diferitelor procese fiziologice. Potasiul este absorbit rapid prin sistemului radicular a florii soarelui și reglează regimului hidric al plantelor. Celulele rădăcinilor bine aprovizionate cu potasiu absorb ușor apa din sol și o transferă spre cilindrul central al rădăcinii asigurănd un regim hidric optim al plantelor. De asemenea reglează deshidratarea stomatelor frunzelor asigurând diminuarea coeficentului de transpirație. Ca urmare, plantele bine asigurate cu potasiu sunt mai rezistente la ofilire în perioadele de secetă și procesul de asimilare este mai ridicat pe vreme caldă și uscată.
Fig. 14. Carența în Potasiu la Floarea-soarelui
Manifestarea carenței potasice la floarea soarelui are loc cu deosebire pe solurile cu conținut scăzut de potasiu. Fiind o plantă mare consumatoare de potasiu, fenomene de carențe pot să apară și pe unele soluri cu grad de asigurare mijlocie, îndeosebi, pe cele bogate în minerale argiloase care au capacitate mare de fixare a potasiului. Din punct de vedere morfologic fenomenul de carență potasică se manifestă prin ritm lent de creștere a plantelor, brunificare marginală a frunzelor și pătarea frunzelor crescânde de la frunzele mature spre vârfurile de creștere, grad
ridicat de ofilire a plantelor în zilele cu temperaturi ridicate și perioade de secetă, formarea de capitole (calatidii) mici și grad ridicat de sterilitate (flori nefecundate la centru capitulelor), achene mici și în mare parte seci (cu conținut redus de miez și ulei).
Administrare
Ca îngrășăminte cu potasiu, produse industrial, se recomandă sarea potasică, administrată toamna (sub arătură), îngrășămintele complexe de tip NPK (înainte sau concomitent cu semănatul).
Alte elemente nutritive necesare creșterii și dezvoltării plantelor de floarea-soarelui:
Pe solurile slab aprovizionate cu calciu, mai ales dacă se asociază si cu carență de magneziu, recolta scade simțitor. În asemenea situații trebuie să ridicăm conținutul solului în carbonat de calciu. La stabilirea carenței de calciu se va ține cont de conținutul calcaros al straturilor mai adânci ale solului, deoarece rădăcinile plantei pot asimila calciu și din aceste straturi. Simptomele carenței de calciu, de obicei, apar pe frunzele tinere, prin brunificarea nervurilor la început, continuând prin cloroză care înaintează dinspre marginea frunzelor, iar la urmă apar pete maronii. Dintre microelemente în special borul și sulful contribuie la mărirea producțiilor, deci recomandăm îngrășăminte care conțin și aceste elemente. La carențe de bor ne putem aștepta în primul rând pe solurile puternic alcaline. Carențele de microelemente pot fi prevenite prin fertilizări foliare.
Figura 15.
Momentele fertilizării (după, Kemira GrowHow )
În ceea ce privește fertilizarea foliară administrată la apariția simptomelor de carență sunt inevitabile unele pierderi de producție, de aceea se recomandă aplicarea preventivă a fertilizărilor foliare cu îngrășăminte cu microelemente. De asemenea carențele în molibden și bor se pot combate prin încorporarea, o dată cu lucrările solului, a 0,55 – 1,1 kg/ha molibdat de amoniu sau 0,75 – 1,5 kg/ha molibdat de sodiu (după recomandările I.C.C.P.T.Fundulea, 1990).
Gunoiul de grajd aduce sporuri de producție mai mari (700 – 800 kg/ha) pe soluri carbonatate și pe cele podzolite. Se realizează o mai bună valorificare a gunoiului de grajd pe ansamblul rotațiilor, dacă acesta se administrează la planta premergătoare (porumb, sfeclă, cartof – în condiții de irigare) (V. BÂRNAURE, 1991). Floarea-soarelui valorifică superior efectul remanent al gunoiului de grajd.
1.3.3. Lucrările solului
Împreună cu sistemul de de îngrășare a plantelor și colerate cu succesiunea culturilor din asolament, lucrările de bază ale solului trebuie să asigure păstrarea structurii acestuia, folosirea judicioasă a fertilității lui, înmagazinarea și reținerea unor cantități cât mai mari de apă. Numărul lucrărilor, adâncimea acestora și timpul de aplicare au un rol hotărâtor în distrugerea buruienilor și contribuie, în același timp, la combaterea bolilor și dăunatorilor.
Floarea-soarelui necesită un sol bine afânat, fără hardpan și structurat, care să permită o răsărire rapidă și uniformă, o înrădăcinare profundă și un control eficient al buruienilor. Aceasta este o garanție a unei bune alimentări cu apă și elemente nutritive a plantelor și o mai bună rezistență la cădere (după C.E.T.I.O.M., 1983). Cele mai frecvente consecințe ale unei pregătiri neglijente a solului pentru floarea-soarelui sunt: stagnarea seminței în sol, care nu reușește să străbată crusta compactă de la suprafața solului; tendința pivotului rădăcinii de a se dezvolta superficial atunci când întâlneste o zonă prea compactă; concurența cu buruienile până în stadiul de 5 perechi de frunze.
Lucrarea de dezmiriștit se realizează cât mai devreme posibil după recoltarea premergătoarei și este urmată de arătura adâncă, efectuată pe un sol scurs bine, evitând, pe cât posibil, patinarea care netezește și compactează fundul brazdei. Arătura reprezintă principala lucrare a solului, prin care solul dislocat se întoarce, se mărunțește și se amestecă. Această lucrare permite pătrunderea aerului și a apei și incălzirea solului, ceea ce favorizează activitatea microorganismelor.
Adâncimea arăturii pentru floarea-soarelui trebuie să fie de 22 – 25 cm; lucrarea mai adâncă este necesară pe terenurile puternic îmburuienate sau cu cantități mai mari de resturi vegetale rămase pe teren și pe solurile compactate. Adâncimea arăturii a constituit un element tehnologic frecvent luat în studiu. Majoritatea cercetărilor concord cu concluzia că rolul hotărâtor il joacă nu atât adâncimea arăturii, cât calitatea acesteia (Vrânceanu A.V.-2000).
Așa cum a subliniat Lungu (1971), pe terenurile unde toate lucrările agrofitotehnice se execută corect, adâncimea arăturii de peste 20 cm nu influențează semnificativ producția florii-soarelui. Data efectuării arăturii este dependentă de momentul recoltării plantei premergătoare. Lucrările de bază trebuie executate imediat după recoltarea plantei premergătoare.
După premergătoare timpurii:
Se efectuează în cel mai scurt timp prima lucrare a solului cu grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă, la adâncimea de 8-10 cm. în paralel se aplică îngrășăminte chimice, după care se execută aratura adâncă. Dacă solul permite se poate executa direct arătura. În continuare arătura se menține curată de buruieni prin 1-2 treceri cu cultivatorul sau grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colți reglabili, care totodată regleză regimul aerohidric al solului.
După premergătoare târzii:
După porumb se execută o lucrare cu grapa cu discuri sau cu grapa rotativă pentru tocarea resturilor vegetale, se administrează îngrășămintele și se execută imediat arătura adâncă. Se poate ara și direct, fără a se dezmiriști, dacă resturile vegetale nu sunt un impediment.
Lăsarea terenului nelucrat până toamna târziu favorizează îmburuienarea, pierderea apei din sol și crearea unor condiții mai grele pentru arat, cu consum sporit de combustibil (Sin, 1989).
Arătura de primăvară se execută de obicei în condiții de umiditate a solului ridicată, în urma plugului rezultând felii de sol pentru a căror mărunțire sunt necesare lucrări suplimentare ce duc la tasarea solului și deteriorarea structurii acestuia, precum și la creșterea consumului de carburanți. Înlocuirea arăturii printr-o lucrare superficială este recomandată în situații extreme, când terenul a rămas nearat până în primăvară. În zonele mai umede și pe solurile mai grele, îmbunătățrea regimului aerohidric al solului, prin scarificare la 60 cm, aduce sporuri de producție de până la 28% (M. CROITORU, citat de V. BÂRNAURE, 1991). Floarea-soarelui este sensibilă la compactarea solului. O atenție deosebită se acordă în prezent reducerii la minimum a numărului de lucrări ale solului și înlocuirii lor cu lucrări mai puțin consumatoare de energie, cu aplicarea erbicidelor și combinarea mai multor operațiuni tehnologice intr-una singură. Semănatul florii-soarelui fără lucrarea solului (zero tillage) a relevant, în experiențele efectuate de Gonzales-Fernandes și colab. (1988), în sudul Spaniei, o considerabilă creștere a capacității de conservare a apei în sol, în special în solurile argiloase, în anii secetoși. Semănatul direct al florii-soarelui în miriștea de grâu a dat producții mai mari decât în sistemul convențional. În Franța, lucrările solului se efectuează în funcție de starea fizică a solului, după două sisteme: cu arătură sau cu lucrări simplificate (C.E.T.I.O.M. 1997).
Fig. 16. Cerințele florii-soarelui față de
starea solului la semănat.
1 – un strat superficial format din bulgărași
mici (max. 3 cm diametru)
2 – un strat fin mărunțit în
care să fie așezată sămânța; 3 – un strat
profund, mobilizat și fisurat.
În primăvară, pentru a obține un pat germinativ cât mai aproape de aceste cerințe ideale, trebuie limitat numărul de treceri pe teren cu utilajele agricole la un minim care să evite tasarea excesivă. Pregătirea terenului înainte de însămânțare cu minimum de lucrări constituie un principiu modern al agrofitotehnicii florii-soarelui. Lucrările de afânare efectuate primăvara timpuriu nu au efecte pozitive asupra creșterii și dezvoltării la floarea-soarelui, sunt costisitoare se diminuează eficacitatea combaterii buruienilor in perioda dinaintea semănatului (Vrânceanu, 1974). În plus, trebuie să nu se lucreze pe un sol insuficient scurs în adâncime; în asemenea situații, este de preferat, să se întârzie câteva zile data semănatului. La umiditate ridicată, tasarea produsă de roțile tractorului determină deteriorarea însușirilor fizice ale solului, iar utilajul cu care se lucrează nu realizează o mărunțire a solului, ci o fragmentare în felii a acestuia, care îngreuiează și întârzie pregătirea patului germinativ și favorizează pierderea umidității din sol. Suprafețele lucrate bine încă din toamnă și care la desprimăvărare se prezintă fără resturi vegetale și nivelate se lucrează cu combinatorul, iar cele arate în toamnă, care prezintă denivelări și unele resturi vegetale incomplet încorporate, se lucrează cu grapa cu discuri ușoară în agregat cu grapa cu colți și lamă nivelatoare.
Calitatea patului germinativ este asigurată de reglarea corectă a agregatelor de lucru si de evitarea lucrării când solul este prea umed. Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ se execută cu combinatorul, în ziua sau preziua semănatului, și nu mai devreme, pentru a nu favoriza îmburuienarea terenului înaintea răsăririi culturii. Pentru a realiza un pat germinativ corect trebuie folosite agregate complexe, cu scopul de a evita numărul de treceri prea mare (combinatoare). Adâncimea de lucru a organelor active este determinată de adâncimea la care se seamănă (Sin, 1989). Prin ultimele lucrări sunt încorporate erbicidele și îngrășămintele. Conservarea apei în sol constituie un obiectiv esențial care trebuie avut în vedere la pregătirea patului germinativ. Pentru aceasta, solul trebuie lucrat superficial, printr-un număr cât mai redus de lucrări; se va evita afânarea excesivă, întoarcerea și răscolirea energică a solului, prin care se favorizează pierderea apei prin evaporare într-o perioadă în care aceasta este accelerată de temperaturile în creștere și vânturile care bat cu intensitate (CR. HERA și col., 1989).
1.3.4. Hibrizi : caracterizarea celor din zonă și experiența
În prezent în cultură predomină hibrizi de floarea-soarelui, la care se urmărește:
● creșterea conținutului de ulei;
● creșterea capacității de producție și a calității uleiului;
● creșterea rezistentei mai bune la agenții patogeni și dăunători;
● rezistență mai bună la secetă;
● creșterea indicelui de recoltă.
(Vrânceanu, A.V., 1974,2000., Minkevici, I., Borkovski, Y., 1952., Hera, Cr. și colab., 1989., Bonciarelli, F., 1989.)
România dispune de o gamă largă de hibrizi de floarea-soarelui înregistrați, hibrizi ce provin atât de pe piața externă cât și cea autohtonă. Fiecare fermier sau cultivator de floarea-soarelui trebuie să aleagă cel mai potrivit hibrid, ținând cont de: mărimea fermei sau a exploatației agricole, poziția geografică, perioada de vegetație a hibridului respectiv, rezistența la atacul de boli și dăunători ce se întâlnesc în zonă, toate acestea constituind baza unei bune creșteri și dezvoltări a plantelor și în final o eșalonare a recoltării ce permite pregătirea în timp util a terenului în vederea plantei postmergătoare.
De regulă exploatațiile agricole, ce dispun de o suprafață mai mare de teren arabil (de regula mai mare de 100 ha), iau în cultură 2-3 hibrizi de floarea-soarelui sau chiar mai mult.
Hibrizii ce se întâlnesc în zona de cultură vecină exploatației agricole S.C. AGRO IND COM S.R.L. Botoșani, sunt hibrizi ce aparțin zonei ecologice 5, hibrizi ce posedă însușiri superioare în ceea ce privește rezistența la deficitul de apă din perioada de vegetație, ce se încadrează în grupe de maturitate de 100-130 zile perioada de vegetație, cu producții specifice fiecărui hibrid în parte (2500-4500 kg/ha), bună rezistența la atac de agenți patogeni și dăunători, precum și buruieni parazite (Orobanche sp.). De asemenea înălțimea plantelor, diametrul calatidiului, numărul de achene pe calatidiu, MMB și MH sunt în strânsă corelație cu hibridul ales, cu dozele de îngrășământ aplicate și condițiile agrometeorologice, precum și tehnologia de cultură aplicată.
Tabelul 14.
Caracterizarea hibrizilor din zonă:
Alți hibrizi cultivați sunt: Flora, Heliasol, LG 5385, LG 54-20, LG 56-34, LG 5645, LG 5660, Magnum, Mateol, Performer, PR 64 A 44, PR 64 A 63, PR 64 A 71, PR 64 A 83, PR 64 E 83, PR 64 H 51, PR 64 H 61, PR 64 H 91, PR 64 A 22, Rapid, Romina, Splendor, Unisol, etc.
S.C. AGRO IND COM S.R.L. Botoșani a cultivat, în anul 2009, o suprafață de 130 ha, cu floarea-soarelui, pe un teren cernoziom cambic, ce întrunește condițiile favorabile dezvoltării celor trei hibrizi luați în cultură, și anume: Arena (50 ha.), Rigasol (40 ha.) și Florena (40 ha.).
Caracterizarea hibrizilor cultivați de către S.C. AGRO IND COM S.R.L. Botoșani, ce fac obiectul de studiu al lucrării de față:
ARENA
Hibridul simplu de floarea-soarelui Arena este creat de firma Novartis.
Caractere morfologice. Talia plantelor este de 152-156 cm.
Diametrul capitulului de 21-22 cm.
Sămânța este de mărime medie, de formă rotund-ovoidă, de culoare neagră cu dungi de culoare gri, cu MMB de 52-62 g.
Însușiri fiziologice. Hibridul este semitimpuriu, cu o perioadă de vegetație de 114-117 zile și cu o înflorire care durează cca. 5 zile.
Prezintă rezistență față de lupoaie (Orobanche cumana).
Însușiri de calitate. Conținutul semințelor în ulei este de 44-48 %.
Capacitatea de producție. În rețeaua ISTIS în perioada de testare s-a realizat o producție medie de 2860 kg/ha.
Zonare Se recomandă cultivarea în zonele favorabile culturii florii-soarelui.
RIGASOL
Hibridul simplu de floarea-soarelui Rigasol este creat de firma Semences Cargill, Franța.
Caractere morfologice. Talia plantelor este de cca. 135 cm.
Diametrul capitulului de 20 cm și poziția la maturitate pe jumătate rasturnată în jos.
Sămânța are culoare neagră, cu dungi, forma este ovoid-alungită, cu MMB de 68 g și MH de 44 kg.
Însușiri fiziologice. Hibridul Rigasol are o perioadă de vegetație de 111-112 zile, fiind un hibrid timpuriu.
Hibridul Rigasol are o înaltă rezistență la Phomopsis, Sclerotinia pe capitul și Puccinia. Este de asemenea rezistent la rasa europeană a manei.
Însușiri de calitate. Hibridul Rigasol a realizat în sămânța uscată,un conținut de ulei de 45-46%.
Capacitatea de producție. Hibridul Rigasol a realizat în rețeaua de testare ISTIS, timp de 3 ani, o producție medie de semințe de cca. 2800 kg/ha, superioară martorului Coril cu 8% și martorului Rapid cu 6%.
Zonare Se recomandă cultivarea sa în toate zonele favorabile culturii de florea-soarelui.
FLORENA
Hibridul simplu de floarea-soarelui Florena, a fost înregistrat în anul 1999, in S.U.A. și are ca menținător al hibridului firma Dekalb Plant Genetics.
Caractere morfologice. Talia plantelor este de 158-162 cm.
Diametrul capitulului de cca 20 cm.
Sămânța are culoare neagră, cu dungi, forma este ovoid-rotunjită, cu MMB de 59-67 g.
Însușiri fiziologice. Hibridul Florena are o perioadă de vegetație de 114-117 zile și o înflorire de cca 5 zile, fiind astfel un hibrid semitimpuriu.
Hibridul Florena este sensibil la atacul de boli precum și la prezența lupoaiei în lan.
Însușiri de calitate. Hibridul Florena a realizat în sămânța uscată, un conținut în ulei de 42-45%.
Capacitatea de producție. Hibridul Florena a realizat în rețeaua de testare ISTIS, o producție medie de semințe de cca. 2780 kg/ha
Zonare Se recomandă cultivarea sa în toate zonele favorabile culturii florii-soarelui.
1.3.5. Sămânța și semănatul
Sămânța este temelia pe care se construiește orice strategie a dezvoltării producției vegetale (FAO).
Obținerea de plante viguroase printr-o răsărire uniformă și rapidă este determinată de folosirea la semănat a unui material semincer cu indici calitativi superiori: valoare biologică și culturală ridicată (puritate fizică minimum 98%, germinație minimum 85%), integritate fizică, fără spărturi sau fisuri, lipsa bolilor.
Sămânța trebuie sa fie din anul precedent și să fie din F1, în cazul hibrizilor, și să aparțină unor categorii biologice superioare, în cazul soiurilor. O atenție deosebită trebuie acordată folosirii de semințe mari și omogene; în cazul folosirii de semințe mici, pierderile de la semănat la răsărit pot ajunge la 25 – 40%, în anumite condiții, și nu se realizează o distribuție uniformă a plantelor pe teren. O lucrare efectuată de unii cultivatorii de floarea-soarelui de la noi (și care se justifică adesea) este alegerea semințelor la masă. Prin această operațiune sunt îndepărtate semințele mici, fisurate, decojite, atacate de boli (pătate). Puritatea fizică crește până la 100% și capacitatea de germinație peste 95%, asigurându-se o răsărire rapidă (explozivă), uniformă (fără goluri), lanuri mai puțin atacate de boli și sporuri de producție. Semințele germinabile intacte dau
germeni normali în proporție de 95%, cele fisurate – 85%, iar cele decojite și cu miez parțial lipsă sub 75% (uneori sub 50%) (ZOIA CERESNYES și N. PANĂ, citați de V. BÂRNAURE, 1991).
Tratarea seminței de floarea-soarelui înainte de semănat, contra bolilor și dăunătorilor este obligatorie. Se recomandă să se efectueze tratamente contra manei (Plasmopara helianthi) cu mefenoxam (Apron XL 350 ES, 3,0 l/t de sămânță) sau oxadixil + carbendazim (Ostenal C 75 PUS, 4 kg/t de sămânță), la hibrizii nerezistenți (de exemplu, Fundulea 206, Felix). Împotriva putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) și a putregaiului cenușiu (Botrytis cinerea) se fac tratamente cu unul dintre produsele: procimidon (Sumilex 50 WP, 1 kg/t de sămânță), tiram (Tiradin 70 PUS, 3,0 kg/t de sămânță), tiofanat metil + tiuram (Tiramet 60 PTS, 2,5 kg/t de sămânță). Pentru controlul dăunătorilor (rățișoara porumbului – Tanymecus dilaticollis și viermilor sârmă – Agriotes sp.) se recomandă tratamente cu carbofuran (Furadan 35 ST sau Carbodan 35 ST sau Diafuran 35 ST, 28 l/t de sămânță) efectuate centralizat, de specialiști, deoarece aceste produse sunt foarte toxice (după AL. BARBULESCU și col., 1993). Rezultate bune s-au obținut în ultimul timp cu imidaclorprid (Gaucho 600 FS, 10,0 l/t de sămânță) sau thiametoxan (Cruiser 350 FS, 10,0 l/t de sămânță).
Tabelul 15.
Influența tratamentelor la sămânță asupra răsăririi, frecvenței atacului de mană și
bolilor de putrezire și producției la floarea-soarelui
Epoca de semănat
Concepția despre timpul optim de însămânțare a evoluat o dată cu amelioararea florii-soarelui cultivate și trecerea de la soiuri cu coji groase și conținutul de ulei scăzut la hibrizii moderni cu conținut ridicat de ulei și coji subțiri. Răsărirea plantelor de floarea-soarelui este condiționată în primul rând de factorul temperatură, și în al doilea rând de factorul umiditatea solului. Acest fapt a fost evidențiat de cercetările întreprinse de Scurtu și colab. (1964), care au arătat că în condițiile din nordul țării temperaturile scăzute au determinat o reducere a procentului de plante răsărite și o prelungire a fazelor semănat-răsărire și germinație-răsărit. Pe baza unei sinteze a datelor obținute în perioada 1970-1985, Sin și colab. (1986) au concluzionat că producția maximă s-a obținut atunci când semănatul s-a efectuat în momentul realizării în sol a unei temperaturi medii de 70 C, la adâncimea de încorporare a seminței.
Astfel semănatul culturilor de floarea-soarelui începe atunci când în sol se realizează pragul minim de 7°C la adâncimea de încorporare a seminței (și vremea este în curs de încălzire); sunt asigurate, astfel, condiții favorabile pentru germinarea rapidă și uniformă a semințelor și răsărirea plantelor. Calendaristic, momentul semănatului florii-soarelui este determinat de evoluția condițiilor climatice în primăvară, perioada optimă de semănat începând, după unele estimari, la circa 15 zile de la desprimăvărare (GH. V. ROMAN și colab. 1992); în primăverile secetoase se recomandă semănatul la începutul intervalului, iar în cele umede și reci se poate semăna ceva mai târziu.
Fig. 17. Producția de semințe la floarea-soarelui, în funcție de data semănatului (pe sol brun-roșcat din apropierea Bucureștiului)
Calendaristic, semănatul se face, de regulă, între 25 martie (zone cu desprimăvărare mai timpurie) și 15 aprilie. Durata optimă de semănat în fiecare an este de 5 – 6 zile. Cu cât semănatul se efectuează mai devreme sau mai târziu de această epocă, pierderile de recoltă sunt mai mari. Semănatul prea devreme prezintă riscuri mai ridicate în zonele cu regim termic deficitar, iar întârzierea semănatului provoacă pierderi mai mari în zona din sudul țării, ca urmare a răsăririi întârziate și defectuoase în sol uscat (Sin, 1989). Întârzierea semănatului în a doua jumătate a lunii aprilie sau începutul lunii mai determină scăderi importante de producție. La semănatul prea timpuriu, multe semințe pier prin mucegăire, răsăritul se prelungește și este eșalonat ( după GH. BÎLTEANU și GH. V. ROMAN, 1986), plantele sunt debile, atacurile de mană și putregai alb sunt mai pronunțate, producția de semințe scade și se diminuează, de asemenea, procentul de ulei. Întârzierea semănatului este însoțită de răsărirea neuniformă a plantelor, datorită reducerii umidității din sol și de deplasarea fazei de înflorire în perioada de secetă din a doua jumătate a lunii iulie, ceea ce determină importante scăderi de producție. Trebuie subliniat că în zona solului brun-roșcat din Câmpia Română, scăderi drastice de recoltă s-au constatat doar la întârzierea semănatului până în ultimile zile ale lunii aprilie (după GH. BÎLTEANU și Gh.V. ROMAN, 1986).
Cercetările efectuate de Picu (1984) în condiții de irigare arată însă că semănatul timpuriu, la momentul optim, contribuie la valorificarea mai eficientă a apei din sol, asigurând răsărirea uniformă a plantelor și parcurgerea fazelor de vegetație și de fructificare în perioada mai umedă a anului.
Floarea-soarelui este cultivată la diferite latitudini și altitudini și în condiții variate de mediu, ceea ce determină modificări în ciclul și fazele ei de dezvoltare, care impun modificări corespunzătoare ale epocii de semănat. În fosta U.R.S.S., s-au făcut numeroase studii și cercetări care argumentează importanța însămânțării florii-soarelui, într-un sol bine încălzit, când temperatura acestuia ajunge la 10-140 C. În Franța, recomandările C.E.T.I.O.M. (1997) privind semănatul florii-soarelui prevăd ca această lucrare să se efectueze intr-un teren sufficient de zvântat și bine încălzit (minim 80C la adâncimea de 5 cm). În Irak,semănatul florii-soarelui timpuriu, la 1 februarie, a dat cele mai bune rezultate, atât în cultura irigată cât și cea neirigată (Rajan, 1982).
Densitatea plantelor
Condițiile ecologice, în special regimul precipitațiilor și fertilitatea solului, precum și particularitățile morfologice și fiziologice ale hibrizilor cultivați, joacă un rol primordial în stabilirea densității optime a plantelor de floarea-soarelui. În prezent se recunoaște în unanimitate că producția de semințe de floarea-soarelui este mai puțin înfluențată de variația spațiului de nutriție și, cu foarte rare excepții, numărul optim de plante la hectar este situate între 28.000 și 60.000, în cadrul unor parametri ecologici extreme de variabili. (Vrânceanu, 1974).
În condiții bune de vegetație, la formele existente în prezent în cultură în România, producțiile cele mai mari se obțin dacă la recoltare există 45.000 – 50.000 plante/ha în cultură neirigată și 50.000 – 60.000 plante/ha în cultură irigată. Valorile de densitate inferioare sunt recomandate pentru soiul Record, iar cele superioare pentru hibrizii cu talie mică și rezistență bună la frângere și cădere. Ceilalți hibrizi cu talie mai înaltă reacționează bine la o densitate intermediară. Densitățile excesive duc la cădere și frângere (plante mai înalte și mai subțiri), atac de boli (mai ales pătarea brună, dar și la putregai), la consumuri specifice mai mari de apă și elemente nutritive, la sporirea proporției de semințe seci.
În condițiile pedo-climatice din zonele de cultură a florii-soarelui din România, Șipoș și colab. (1981), sintetizând datele experimentale obținute cu diferite soiuri și hibrizi, au stabilit densități la recoltare și semănat cuprinse între 40.000 și 63.250 plante/ha (tabelul 16.)
Tabelul 16.
Norme de densitate la floarea-soarelui (Șipoș și colab. 1981)
Densitatea la recoltare (mii plante/ha)
Densitatea la semănat
Foarte important este ca repartizarea semințelor pe rând la semănat să fie uniformă, pentru asigurarera creșterii și dezvoltării armonioase a tuturor plantelor. La semănat se vor asigura densități mai mari cu 10 – 15% (exprimate în semințe germinabile/m2) față de densitățile de recoltare.
Numărul de plante la hectar trebuie stabilit în fiecare an, în funcție de precipitațiile căzute în perioada toamnă-iarnă-primăvară. Astfel în cazul unei bune aprovizionări cu apă a solului, se va alege o densitate mai mare, care asigură un conținut mai mare de ulei în semințe. În cazul unui deficit de apă în sol la desprimăvărare, numărul de plante la hectar se va stabili la limita inferioară a intervalului (Vrânceanu, 1974).
Producția florii-soarelui este avantajată, de distribuția uniformă în spațiu a plantelor. Semănăturile fară goluri, cu plante echidistante, corespunzător densității optime, permit valorificarea eficientă a energiei solare și a fertilității solului. Pentru realizarea semănatului uniform, în afară de utilizarea mașinilor de semănat de precizie, este necesară folosirea semințelor calibrate, uniforme în prezența mărimii și formei.
Cercetările agronomice privind densitatea optimă a plantelor de floarea-soarelui au luat în considerare și rolul pe care-l joacă distanța între rânduri și distanța între plante pe rând.
Sămânța utilă și cantitatea de sămânță la ha. Toate determinările care se fac la materialul de semănat au drept scop stabilirea calității semințelor și a normei de semănat.
Sămânța utilă se calculează cu formula :
SU = , în care: Su–sămânța utilă (%);
P – puritatea (%);
G – germinația (%)
Cunoscând sămânța utilă se calculează cantitatea de sămânță la hectar :
C = = = (kg/ha)
Unde: C = cantitatea de sămânță/ha (kg/ha);
D = densitatea (boabe germinabile/ha);
MMB = masa a 1000 boabe (g);
P = puritatea fizică a semințelor (%);
G = facultatea germinativă (%);
100 = coeficient de transformare.
Astfel, Cantitatea de sămânță la hectar, corespunzătoare densităților optime, la floarea-soarelui, variază, obișnuit, între 4,0 si 5,5 kg/ha.
Distanța dintre rânduri. În condiții de cultură neirigată sau irigată prin aspersiune, este generalizat semănatul florii-soarelui la distanța de 70 cm între rânduri, prin care sunt asigurate posibilitățile de combatere a buruienilor prin prașile mecanice. În condiții de irigare prin brazde se seamănă la 80 cm distanță între rânduri. Trebuie reținut că, între diferite distanțe de semănat experimentate în condițiile de la noi (70 cm, 50 cm, 70 cm/25cm), diferențele de producție nu sunt importante; ca atare, se seamănă la 70 cm între rânduri – distanță care permite utilizarea sistemei de mașini de la porumb. În climatul mai umed din vestul Europei, culturile de floarea-soarelui sunt semănate la 60 cm între rânduri, distanță care asigură o mai bună distribuire pe teren a plantelor.
Adâncimea de semănat
Trebuie stabilită în funcție de temperatura, umiditatea și textura solului. În zonele cu umiditate suficientă și în primăverile calde, pe solurile grele și umede, adâncimea de semănat este de 5-6 cm. În regiunile cu precipitații reduse, cu primăveri uscate, pe solurile ușoare și cu puțină umiditate sau atunci când solul este uscat la suprafață, sămânța trebuie îngropată la adâncimea de 7-9 cm. Pe solurile lutoase se însămânțează la 6-7 cm (Lungu, 1971).
De regulă adâncimea de semănat, oscilează între 5 – 7 cm; se poate semăna la 4 – 5 cm adâncime pe soluri mai grele, umede și numai dacă nu se folosesc erbicide triazinice, care la adâncimi mici de semănat vin în contact cu sămânța în curs de germinare și provoacă pagube (efecte fitotoxice – cu atât mai mari, cu cât solul este mai ușor). Respectarea vitezei de semănat este, de asemenea, o condiție importantă; o viteza redusă (4,5 km/h) permite o repartiție optimă a semințelor pe rând și uniformitatea adâncimii, ceea ce va asigura o răsărire uniformă a plantelor.
Semănatul de precizie
O lucrare care a constituit în trecut o problem centrală în cultura florii-soarelui a fost răritul. S-a stabilit că întârzierea răritului peste faza de două perechi de frunze adevărate provoacă debilitarea tinerelor plante, datorit atât umbririi recipoce, cât și a consumului suplimentar de apă și de substanșe nutritive.
Introducerea în producție a semănătorilor de precizie a constituit o etapă avansată in mecanizarea completă a florii-soarelui. Deoarece cu o astfel de semănătoare se exclude operația de rărit. Din punct de vedere agrotehnic semănatul bob cu bob prezintă avantajul că plantele se dezvoltă viguros imediat după răsărire, dispunând de cantități optime de lumină și hrană. Principalele semănători de precizie pentru floarea-soarelui, fabricate și folosite în România, sunt: SPC-6(8) și SERO-6(8), (Vrânceanu, 2000) precum și alte mașini de semănat din import.
Semănatul intercalat
Cultura florii-soarelui în rânduri alternative cu alte culturi cu talie mai joasă furnizează anumite avantaje economice în unele țări cu climat adecvat. Acest sistem de cultură poate contribui la creșterea producției totale pe unitatea de suprafață, comparativ cu culturile pure, folosind eficient precipitațiile sezonale și factorii agronomici. Cultura intercalată îmbunătățește economia azotului când floarea-soarelui este cultivată cu o leguminoasă.
În India, culturile intercalate constituie un mijloc important de sporire a producției agricole. În Italia, cultura intercalată a florii-soarelui cu năutul, s-a dovedit de asemenea potrivită pentru condițiile mediteraneene de mediu (Paolini și colab. 1991).
1.3.6. Lucrările de îngrijire
Combaterea buruienilor
Scopul principal al lucrărilor de îngrijire este distrugerea buruienilor, înainte ca acestea să devină un concurent primejdios penrtu plantele de floarea-soarelui, care sunt foarte sensibile la îmburuienare, mai cu seamă la începutul perioadei de vegetație. Floarea-soarelui este foarte sensibilă la concurența buruienilor până în stadiul de 5 perechi de frunze. Într-un interval de 30 – 40 zile, floarea-soarelui trebuie, deci, să fie protejată prin tratamente cu erbicide și prin prășit.
Floarea-soarelui, datorită particularităților sale biologice, poate lupta destul de bine și singură, în a doua jumatate a perioadei de vegetație, împotriva buruienilor. În primele faze de creștere însă, acestea din urmă ii cauzează pagube însemnate. Nivelul pierderilor înregistrate depinde în mare măsură de compoziția floristică a buruienilor, de gradul de îmburuienare, de momentul infestării și de condițiile cliamtice. Floarea-soarelui interacționează cu creșterea buruienilor prin intermediul alelopatiei și competiției.
Metodele care stau la baza eliminării acestui factor ce influențează negativ creșterea și dezvoltarea plantelor precum și producția sunt: măsuri preventive, măsuri agrotehnice, combaterea chimică prin folosirea erbicidelor, precum și îmbinarea acestor metode.
Metode preventive de luptă împotriva buruienilor.
● curățirea atentă a materialului de semănat;
● selectarea calitativă a semințelor, cu energie germinativă ridicată;
● pregătirea corespunzătoare a patului germinativ;
● tratarea semințelor cu insectofungicide;
● folosirea unui gunoi de grajd bine fermentat;
● folosirea apei de irigații care să nu fie infestată cu semințe de buruieni;
Metode agrotehnice de combatere a buruienilor
Principalul mijloc de luptă împotriva buruienilor din cultura florii-soarelui il constituie metodele agrotehnice. Din punct de vedere tehnic, ele rezolvă în întregime această problemă. Greutățile ce pot apărea în legătură cu aplicarea unora dintre metodele agrotehnice de combatere sunt aproape în exclusivitate de ordin economic (Ulinici, 1974)
Rolul rotației în lupta împotriva buruienilor. Alcătuirea judicioasă a rotațiilor din care urmează să facă parte floarea-soarelui contribuie la reducerea gradului de îmburuienare.
Tabelul 17.
Influența rotației culturilor asupra îmburuienării florii-soarelui la recoltare (Sin, 1972)
Combaterea buruienilor prin lucrările solului. Lucrările solului pot contribui în mod substanțial la reducerea îmburuienării din culturile de floarea-soarelui, atât prin combaterea buruienilor în curs de vegetație cât mai ales prin reducerea rezervei lor de semințe din sol. Lupta împotriva buruienilor trebuie începută îndată după recoltarea plantei premergătoare.
Arătura permite distrugerea buruienilor rămase în miriște și încorporarea seminței de buruieni adânc în sol, în condiții improprii germinării lor.
Efectul tehnicii de semănat asupra gradului de îmburuienare. Florea-soarelui este înfluențată negativ de buruieni în fazele timpurii ale ciclului său biologic, când temperaturile scăzute care sunt frecvente primăvara provoacă încetinirea ritmului de creștere (Johnson, 1971). Combaterea necorespunzătoare a buruienilor în primele 20-30 zile ale ciclului vegetativ al florii-soarelui, poate conduce la diminuarea considerabilă a producției. Epoca de semănat are o înfluență însemnată asupra tipului de buruieni care apar în cultura de floarea-soarelui.
Densitatea plantelor sporită până la limitele ei optime, contribuie la combaterea buruienilor, acestea fiind stânjenite din cauza umbririi mai puternice a solului.
Efectul fertilizării cu azot. Potrivit observațiilor comunicate de Vannozzi și colab.1990, frecvența buruienilor a sporit când nivelul fertilizării cu azot a crescut până la 200 kg/ha.
Combaterea buruienilor prin prășit. Prășitul este singura lucrare agrofitotehnică, dintre cele aplicate la floarea-soarelui, al cărui scop principal, dar nu exclusiv, îl constituie combaterea buruienilor. Prășitul are un rol dublu: de a completa acțiunea erbicidelor (în numeroase cazuri erbicidele nu asigură distrugerea completă a buruienilor) și de a ameliora structura solului și a favoriza dezvoltarea tinerei culturi. Prășitul culturii influențează hotărâtor creșterea plantelor și nivelul recoltei. Floarea-soarelui se prășește de 2 – 3 ori mecanic între rânduri și de 2 – 3 ori manual pe rând, la adâncimea de 6 – 10 cm. Prima prășilă se face imediat ce rândurile de floarea-soarelui se disting bine și s-au format primele două frunze adevărate. Mai întâi se prășește mecanizat și apoi se prășește manual. A doua prașilă mecanică trebuie făcută la interval scurt (10 – 12 zile), imediat ce apar buruienile. La interval de circa 15 zile se face a treia prașilă mecanică. Ultimul prășit se efectuează la înălțimea plantelor de 60 – 70 cm, întârzierea făcând imposibilă intrarea în lan cu cultivatorul, deoarece se lovesc plantele (planta este foarte sensibilă la rupere). Zona de protecție la prășit crește de la 8 – 10 cm la prima prașilă, până la 14 – 15 cm la ultima (frunzele sunt rigide și se rup cu ușurință). Este indicat să se folosească la primele lucrări discuri de protecție a rândurilor, plantele fiind sensibile și la acoperirea cu pământ. Viteza de lucru se stabilește astfel ca să nu se arunce pământul pe rând: de regulă, viteza I la prima lucrare și vitezele II și a III-a la următoarele (după A. BONJEAN, 1986).
Figura 18.
Recomandări privind lucrările mecanice de îngrijire în cultura florii-soarelui
Arderea miriștii și a buruienilor. Scopul principal al arderii miriștii este eliberarea terenului de resturile de paie care îngreunează aratul. Totodată, focul distruge buruienile existente concomitent cu semințele rămase pe ele, precum și o parte din semințele de buruieni scuturate pe suprafața solului.
Mulcirea cu film fotodegradabil. Filmul degradabil de polietilenă este frecvent folosit ca mulci în agricultură. Produsul poate fi distrus fără poluarea mediului într-o perioadă compatibilă cu cerințele plantelor. Tehnica mulcirii cu film fotodegradabil permite semănatul mai timpuriu, economisirea apei în sol, reducerea parțială a cantităților de îngrășăminte, răsărirea simultană și combaterea totală a buruienilor pe suprafața acoperită cu filmul înnegrit prin afumare. Vannozzi și colab. (1988) au folosit această metodă pentru a studia efectele ei asupra creșterii plantelor de floarea-soarelui și a producției.
Combaterea chimică a buruienilor
Aplicarea erbicidelor reprezintă o modalitate foarte utilă de luptă împotriva buruienilor din cultura florii-soarelui, având perspectiva de a deveni din ce în ce mai rentabilă. Combaterea chimică nu constituie o metodă perfectă și nu poate rezolva singură și complet această problemă, trebuind să fie aplicată în cadrul unui sistem integrat, împreună cu metodele preventive și mai ales cele agrotehnice (Vrânceanu, 2000).
Alegerea erbicidelor și a asociațiilor de erbicide depinde de buruienile prezente în parcela în care se cultivă floarea-soarelui. Principalele variante de combatere a buruienilor din culturile de floarea-soarelui cu ajutorul erbicidelor sunt prezentate în tabelul 18. Tabelul 18.
Erbicide folosite pentru combaterea buruienilor la Florea-soarelui
Metodele de aplicare a erbicidelor influențeză gradul de fitotoxicitate asupra florii-soarelui. Din acest punct de vedere, erbicidele pot fi aplicate înainte de semănat (ppi), înainte de răsărit (preemergent) sau după răsărirea plantelor de floarea-soarelui (postemergent).
Combaterea bolilor
Deși ansamblul măsurilor culturale joacă un rol important în protecția culturii totuși diversitatea formelor de manifestare, evoluție și rezistență a numeroșilor agenți patogeni impune intervenția pe cale chimică atât în primele faze de vegetație, pentru protejarea seminței și plantulei, cât și ulterior, în faze mai avansate, pentru protejarea tulpinii, frunzelor și capitulului de floarea-soarelui (Vrânceanu, 2000).
Tratamentele contra bolilor se fac atât la sămânță cât și în vegetație (la avertizare) cu ajutorul fungicidelor. Tratamentele, la avertizare, contra bolilor pot aduce sporuri substanțiale de producție (plus 30 – 56%).
Putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) este o boală care poate apărea pe orice parte a plantei (se manifestă ca un putregai alb), în toate fazele de vegetație. Pieirea plantelor și reducerea drastică a densității lanurilor pot conduce la scăderi de producție foarte importante. Sensibilitatea maximă a plantelor se înregistrează la răsărire și la formarea calatidiului. Agentul patogen se conservă în sol sub formă de scleroți o durată mare de timp, de ordinul a 7 – 8 ani. Contaminarea se face la nivelul solului, umiditatea favorizând atacul (atac timpuriu frecvent). În anii secetoși, atacul este mai putin amplu și dăunător ; în anii cu veri ploioase, pe solurile unde apare exces de umiditate (așa cum este solul brun-roșcat), este favorizat atacul târziu, iar pierderile de plante pot depăși 30% (C. GHEORGHIEȘ, GH. V. ROMAN, 1984).
Putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea) este o ciupercă care se poate dezvolta pe majoritatea organelor plantei de floarea-soarelui, acoperind țesuturile senescente cu o cuvertură cenușie (apare mai ales pe calatidiu, spre sfârșitul verii). Pagubele cele mai importante se observă cel mai mult după înflorit. Boala se propagă prin conidii în timpul vegetației și prin miceliu și scleroți de la un an la altul (C. BĂRBULESCU și col., 1993). În cazul ambelor boli, tratamentele la sămânță sunt eficiente. Dacă predomină atacul pe calatidiu, se recomandă 2 tratamente, primul în intervalul de la diferențierea netă calatidiului, până la apariția florilor ligulate, al doilea la 10 – 15 zile după sfârșitul înfloritului, folosind unul din produsele: procimidon (Sumilex 50 WP, 1 kg/ha); benomil (Benomyl, 1,5 kg/ha); carbendazim (Bavistin 50 DF, 1,5 kg/ha); fusilazol+carbendazim (Alert, 0,6 l/ha); vinclozolin+ carbendazim (Konker, 1,25 l/ha); iprodion + carbendazim (Calidan SC, 2 l/ha). Cultivarea hibrizilor cu rezistență la putregaiul alb (de exemplu, Super, Select, Festiv, Felix) este o soluție pentru limitarea infestării.
Phomopsis (Phomopsis helianthi) este o ciupercă care se conservă pe resturile de cultură infestate rămase la suprafața solului. Infestarea se face în primăvară, și, în situația în care umiditatea persistă, se poate ajunge la distrugerea țesuturilor tulpinii și căderea în masă a plantelor (reducerea producției, deprecierea calității, pierderi mari la recoltare sau imposibilitatea recoltării mecanizate). Boala a apărut în 1981 în județele din vestul României și s-a extins foarte repede, îndeosebi în zonele mai umede, cu exces temporar de umiditate; pe solului brun-roșcat din Câmpia Română, cu frecvente porțiuni depresionare (crovuri) boala a fost semnalată pentru prima dată în 1984 (C. GHEORGHIEȘ, GH. V. ROMAN). Eficiente sunt măsurile preventive: distrugerea resturilor vegetale, cultivarea hibriziilor toleranți, Felix și Select, evitarea amplasării culturilor de floarea-soarelui pe solele unde apare excesul de umiditate. În vegetație se recomandă două tratamente: primul în faza de 6 – 8 perechi de frunze, al doilea la diferențierea calatidiului, până la apariția florilor ligulate, folosind preparate pe bază de fusilazol, carbendazin, vinclozolin + carbendazim, iprodione+carbendazim (după recomandările de la combaterea putregaiurilor), sau produse conținând trifumizol (Trifmine 30 WP, 1 kg/ha) sau ciproconazol + carbendazim (Alto Combi 420 SC, 0,5 l/ha).
Mana florii-soarelui (Plasmopara helianthi) este o boală răspândită în toată țara și considerată, până nu demult, cea mai păgubitoare boală a florii-soarelui. În prezent, importanța ei s-a redus prin măsurile preventive care se iau (extinderea cultivării hibrizilor rezistenți – Festiv, Super, Select, respectarea rotației de 6 ani, tratarea semințelor înainte de semănat). Transmiterea bolii de la un an la altul se face prin resturile de plante rămase în sol, simptomele de atac manifestându-se încă de la începutul vegetației. O mare atenție trebuie acordată distrugerii samulastrei de floarea-soarelui și a resturilor vegetale (AL. BARBULESCU și col., 1993).
Combaterea dăunătorilor
Pagubele produse culturii florii-soarelui de dăunători nu sunt atât de însemnate ca cele provocate de boli, dar în anumite condiții ecologice, ele pot avea un impact semnificativ asupra producției. În toate zonele de cultură a florii-soarelui din România, cei mai importanți sunt gărgărița porumbului sau rățișoara (Tanymecus dilaticollis) și viermi sârmă (Agriotes sp.), dăunători foarte păgubitori. Atacul de rățișoară este mai puternic în sudul și estul țării, după porumb și în primăverile calde și secetoase; viermii sârmă crează probleme pe terenurile cu încărcare mare de păioase, pe solurile mai grele și în primăverile umede și răcoroase, când răsărirea și dezvoltarea plantulelor se desfășoară mai lent. Sunt obligatorii tratamentele la sămânță cu produse conținând carbofuran. În anumite situații, când nu s-au efectuat aceste tratamente, dar și în unele primăveri, secetoase și calde, sau când floarea-soarelui urmează după porumb, sunt necesare tratamente de corecție, în perioada răsăririi florii-soarelui, cu bensultap (Victenon, 0,75).
Prevenirea pagubelor produse de păsări
Datorită accesibilității și valorii nutritive a semințelor sale, floarea-soarelui este deosebit de vulnerabilă la pagubele produse de păsări. În România cele mai mari pagube le pot produce vrăbiile (Passer domesticus L., Passer montanus L.) și ciorile (Corvus fungilegus L.). pentru prevenirea și combaterea atacului de păsări se pot folosi unele procedee agrotehnice combinate cu cele mecanice sau chimice de hărțuire și speriere sau chiar de reducere a populațiilor de păsări dăunătoare. Astfel, dintre procedeele cultural se recomandă ca floarea-soarelui să fie semănată pe parcele cât mai mici posibil, lanurile să fie amplasate cât mai departe de așezări, ferme, păduri, mlaștini cu vegetație acvatică. Crearea de cultivare rezistente la atacul de păsări reprezintă o metodă eficientă din punct de vedere economic și al protecției mediului, în cadrul unui sistem de luptă integrată. De asemenea se pot folosi produse avicide toxice.
Irigarea florii-soarelui
Floarea-soarelui este capabilă să genereze cantități rezonabile de semințe și ulei chiar și în condiții de stres hidric, datorită unui raport favorabil între deficitul evapotranspirației și diminuarea producției. Cerințele contrastante ale plantelor față de apă explică răspunsul modest al florii-soarelui la irigație. Cu toate că este considerată o plantă relative rezistentă la secetă, în anii secetoși producția florii-soarelui este mult diminuată, mergând uneori până la compromiterea parțială sau chiar totală a recoltei (Lup, 1997). Floarea-soarelui suferă uneori de secetă, începând cu a doua parte a lunii iunie până la mijlocul lunii august. Asigurarea unor mici cantități de apă în acest interval contribuie la creșterea producției de floarea-soarelui.
Consumul de apă al florii-soarelui este asemănător cu cel al porumbului, dar planta utilizează mai bine rezervele de apă din sol la desprimăvărare și precipitațiile din cursul vegetației. Faza de sensibilitate maximă la secetă se situează într-un interval de circa 40 zile (corespunzând creșterii plantelor și înfloritului calatidiului), din stadiul de buton floral (de 3 cm) la stadiul de sfârșit de înflorire. Insuficiența apei la înflorit diminuează numărul de semințe pe calatidiu, iar seceta în faza de umplere a semințelor afectează MMB și conținutul in ulei. Pentru o producție de 3.500 kg/ha, nevoile plantei sunt de 420 mm apă, în medie. Până la înflorire, un disponibil de apă de 160 mm în sol + precipitații este suficient pentru a obține un indice foliar nelimitant (2,5 – 3). În faza de maturitate, trebuie urmărit să fie menținut un foliaj în activitate cât mai îndelungat, pentru care s-a calculat un necesar de 150 – 200 mm de apă disponibilă (apa din sol + ploi + irigare).
Perioada în care apa de irigare determină sporuri de recoltă este formarea calatidiului, înflorire și umplerea semințelor. În funcție de zonă și hibrid, necesarul de apă este de 40 – 60 m3/ha și zi, situat calendaristic în lunile iunie și iulie. La irigarea prin aspersiune, lipsa ploilor în această perioadă impune aplicarea a 2 – 3 udări cu norme de 400-800 m3/ha, la un timp de revenire de 7-14 zile, în funcție de textura solului (la irigarea prin aspersiune). La irigarea pe brazde, norma de udare este de 1.000 – 1.200 m3/ha la prima udare și 800 – 1.000 m3/ha la următoarele.
.3.7. Evaluarea producției, recoltarea și păstrarea.
Evaluarea producției
Conform Decretului nr. 77 din 6 martie 1986 privind evaluarea, in câmp, a producției agricole vegetale, evaluarea producției agricole vegetale se efectuează în scopul cunoașterii, urmăririi și înregistrării evoluției culturilor, precum și determinării cantitative și calitative a producției. Evaluarea se face în toate unitățile agricole, precum și în gospodăriile populației.
Evaluarea producției agricole vegetale cuprinde două etape: în prima etapă se urmărește starea de vegetație a culturii în fazele caracteristice de dezvoltare a plantelor de floarea-soarelui, și anume la formarea primelor 4-6 frunze, iar în etapa a doua se face evaluarea în câmp a producției agricole după normele tehnice de evaluare a producției agricole vegetale, în acel stagiu de vegetație care permite determinarea mărimii reale a recoltei. Astfel, evaluarea producției la floarea-soarelui constă în:
● se stabilește numărul de puncte de control în funcție de mărimea și uniformitatea culturii (5 puncte de control până la o suprafață de 100 ha, iar peste 100 de ha, minimum 8 puncte de control). Punctele de control se iau la distanțe egale pe diagonala mare a lanului. Suprafața unui punct de control va fi de 28 m2 (4 rânduri x 0,70 x 10).
● evaluarea producției în punctele stabilite și la hectar. La fiecare punct de control se numără capitulele și se stabilește numărul mediu de capitule la m2 și la hectar, după următoarea formulă:
Nct/ha = , în care:
Nct = număr total de calatidii la hectar;
nct = număr de calatidii numărate la toate punctele de control;
d = suprafața unui punct de control (m2);
i = numărul punctelor de control.
Din totalul capitulelor la probele luate se stabilesc procentual calatidiile mari, mijlocii și mici și în funcție de procentul pe care il ocupă calatidiul după marime se determină matematic cu ajutorul mediei ponderate numărul mediu de achene pe calatidiu. Având cele două elemente, numărul de calatidii la ha și numărul mediu de achene pe calatidiu și cunoscând MMB, se va calcula producția medie estimativă la hectar, după formula:
Q kg/ha = , în care:
Q kg/ha = producția medie;
Nct = numărul mediu de calatidii la ha;
Ns = numărul de semințe pe calatidiu;
MMB = masa a 1000 de boabe.
Recoltarea
Maturitatea poate fi considerată atinsă atunci când 80 – 85 % din calatidii au culoarea brună și brună-galbuie (numai 15 – 20 % sunt încă galbene), resturile de flori de pe calatidiu cad singure, florile de la bază și mijlocul tulpinii sunt uscate. O dezvoltare uniformă a culturii și o coacere cât mai omogenă sunt condiții importante pentru recoltarea cu pierderi minime. În caz contrar, unele calatidii intră în supracoacere și pierderile de semințe prin scuturare pot ajunge chiar la 1.000 kg/ha. Perioada de recoltare se situează, în mod normal, în România (cu unele diferențe în funcție de zonă și climat), între ultima decadă a lunii august și mijlocul lunii septembrie. O recoltare prea târzie diminuează producția prin pierderile de boabe datorită scuturării, bolilor, dăunătorilor, păsărilor.
Fig. 19. Recoltarea mecanizată la
floarea-soarelui
Durata normală de recoltare mecanizată a unei sole cu floarea-soarelui este de 6 – 8 zile. Recoltarea mecanizată a culturilor de floarea-soarelui se poate începe de la 15 % umiditate și trebuie să se încheie cel mai târziu la 9 – 10% umiditate; în caz contrar, se produc pierderi mari prin scuturare. Recoltarea se face cu combina pentru cereale, prevăzută cu echipamentul special pentru recoltarea florii-soarelui și reglată corespunzător: turația bătătorului trebuie redusă la 450 – 700 rotații/minut, pentru a nu decortica semințele și a nu crește conținutul de impurități; distanța bătător-contrabătător va fi 25 – 30 mm la intrare și 12 – 18 mm la ieșire; ventilare bine reglată, pentru a elimina semințele seci și resturile de flori, dar fără a antrena semințele pline. Recoltarea prea devreme a culturilor înseamnă un conținut ridicat de impurități umede, pericolul deprecierii recoltei și cheltuieli mari de uscare. Din contră, un recoltat prea târziu sporește pierderile prin atacul păsărilor, căderea plantelor, decojirea semințelor la treierat, scuturare, dezvoltarea bolilor. Defolierea chimică este recomandată în cazul maturării întârziate a florii-soarelui sau când recolta este amenințată de atacul agenților patogeni Botrytis sau Sclerotinia, cu diquat (Reglone forte, 3,0 – 4,0 l/ha) când 50% din plante au calatidiile galbene cu început de brunificare și umiditatea semințelor a scăzut la 30 – 35%; după 9 zile de la tratament, umiditatea semințelor scade la 15 – 17% și se poate recolta (N. GUMANIUC și col., citat de V. BÂRNAURE, 1991).
Pe suprafețe restrânse și în anumite condiții speciale, se apelează la recoltarea manuală a culturilor de floarea-soarelui. Calatidiile sunt tăiate cu secera, sunt puse la uscat și apoi sunt treierate cu combina, la staționar. Este important de subliniat că se reduc mult pierderile prin scuturare, dar consumul mare de muncă manuală limitează folosirea acestei metode de recoltare.
Producții
Floarea-soarelui este o plantă cu mare capacitate de producție, care depășește 4.500 kg semințe/ha la hibrizii românești existenți în cultură. Producțiile medii în țara noastră se situează în jur de 1.500 kg/ha. Multe unități agricole cu experiență în cultivarea florii-soarelui obțin frecvent producții de semințe de peste 2.500 kg/ha. Pe plan mondial, producțiile medii în țările mari cultivatoare se situează între 1.300 si 2.000 kg/ha.
Păstrarea semințelor
Calitatea uleiului depinde direct de calitatea semințelor prelucrate. În semințele cu înșușiri fizice necorespunzătoare, mai ales în cazul păstrării lor în condiții nefavorabile, au loc procese de degradare ce duc la pierderi însemnate de substanțe organice. Ca urmare a stricării semințelor, se îngreuiază procesul tehnologic de prelucrare a lor și se micșorează randamentul de ulei (Vrânceanu, 2000). În timpul păstrării, semințele pot fi supuse acțiunii concomitente a următoarelor procese de degradare:
● procese provocate de acțiunea fermenților din sămânță, care determină descompunerea substanțelor organice;
● procese provocate de acțiunea organismelor vii și în special de către microorganisme;
● procese cu caracter chimic, cauzate de creșterea intensă a temperaturii, în cazul încingerii semințelor.
Intensitatea proceselor de degradare este influențată de o serie de factori, dintre care cei mai importanți sunt: umiditatea și temperatura semințelor, integritatea mecanică a învelișului semințelor, prezența impurităților, etc.
Durata de păstrare este puternic afectată de temperatura și umiditatea lotului.
Tabelul 19.
Durata de păstrare (zile) a semințelor de floarea-soarelui în funcție de temperatura și umiditatea lotului (Bonjean, 1986)
C.E.T.I.O.M.(1997) recomandă ca la umiditatea de peste 14 %, semințele de floarea-soarelui să fie uscate la aer cald, limitând temperatura la 650C. Între 11 și 14 % umiditate, se va efectua o ventilație de uscare de 100 m3 aer/oră și pe m3 boabe, între 8 și 11 % umiditatea se va ventila și răci la 10 m3 aer/oră și pe m3 boabe, iar la umiditatea sub 8 %, la care mucegaiurile nu se pot dezvolta, nu sunt necesare astfel de intervenții.
În România, standardele actuale prevăd păstrarea semințelor și pe perioade mai mari de 6 luni, cu condiția ca umiditatea să nu depășească 8%, iar temperatura de 180C.
PARTEA a-II-a
EXPERIMENTĂRI PRIVIND FERTILIZAREA ȘI DESIMEA SEMĂNATULUI LA FLOAREA-SOARELUI, ÎN CONDIȚIILE ECOLOGICE A S.C. AGRO IND COM S.R.L BOTOȘANI
2.1. Stadiul actual al cercetărilor referitoare la temă
Floarea-soarelui este o importantă plantă producătoare de grăsimi, cu multiple utilizări ale tuturor părților plantei, îndeosebi achenele bogate în ulei (43-56,5%), care se extrage prin diferite procedee. Floarea-soarelui se află pe locul IV, după soia, palmierul de ulei și rapița, ca suprafață pe plan mondial, iar în România pe locul I.
Producția de achene, depinde de productivitatea hibridului cultivat, de caracteristicile chimice și fizice ale solului, de cantitățile de îngrășământ aplicate, de condițiile climatice, etc.
Încă de la înființarea I.C.C.P.T. Fundulea (1962), unul din principalele obiective l-a constituit elaborarea tehnologiilor de cultură pentru culturile de câmp, pentru diferitele tipuri de sol, în condiții de neirigat și irigat. O verigă importantă a tehnologiilor de cultură s-a dovedit a fi folosirea rațională a îngășămintelor. Începând cu anul 1962, s-a studiat efectul diferitelor tipuri de îngrășăminte cu azot, îngrășăminte complexe, îngrășăminte organo-minerale și cu eliberare lentă de azot, asupra producției floarea-soarelui, rezultatele demonstrând că nu se realizează diferențe de producție între sortimente, la echivalență de substanță activă (Coculescu și colab., 1968; Hera și colab., 1968).
Hera și colaboratorii (1967, 1968, 1969, 1972), experimentând pe faeoziomul cambic de la Fundulea cu ajutorul izotopilor 15N și 32P, au constatat că îngrășămintele cu azot și superfosfatul, aplicate în amestec în aceeași bandă de fertilizare, au determinat stimularea absorbției fosforului și azotului, conducând astfel la obținerea unor bune rezultate la floarea-soarelui. Cele mai mari recolte de floarea-soarelui se obțin prin aplicarea combinată a unor doze moderate de îngrășăminte chimice cu azot, fosfor și potasiu (Coculescu și colab., 1969; Hera și colab., 1979). La floarea-soarelui s-a obținut un coeficient de utilizare a azotului de 36- 45% la niveluri mari de producție acesta fiind influențat de nivelul dozelor de fosfor (H e r a , 1978). Mărimea elementelor de productivitate a fost în directă concordanță cu producțiile realizate, sub influența fertilizării echilibrate cu azot, fosfor și potasiu, în experiențe de lungă durată. Unele relatări din literatura de specialitate, provenite din rezultatele experiențelor de lungă durată, semnalează că, în timp, aplicarea îngrășămintelor poate determina o plafonare a producțiilor și chiar o scădere a acestora, ca urmare a survenirii unor dereglări de nutriție, aparente s-au în stare latentă, provocate de unele deficiențe în unele microelemente.
Condițiile ecologice, în special regimul precipitațiilor și fertilitatea solului, precum și particularitățile morfologice și fiziologice ale hibrizilor cultivați, joacă un rol primordial în stabilirea densității optime a plantelor de floarea-soarelui. În prezent se recunoaște în unanimitate că producția de semințe de floarea-soarelui este mai puțin înfluențată de variația spațiului de nutriție și, cu foarte rare excepții, numărul optim de plante la hectar este situate între 28.000 și 60.000, în cadrul unor parametri ecologici extrem de variabili. (Vrânceanu, 1974). În condiții bune de vegetație, la formele existente în prezent în cultură în România, producțiile cele mai mari se obțin dacă la recoltare există 45.000 – 50.000 plante/ha în cultură neirigată și 50.000 – 60.000 plante/ha în cultură irigată.
În condițiile pedo-climatice din zonele de cultură a florii-soarelui din România, Șipoș și colab. (1981), sintetizând datele experimentale obținute cu diferite soiuri și hibrizi, au stabilit densități la recoltare și semănat cuprinse între 40.000 și 63.250 plante/ha.
2.2. Scopul, obiectivele și metodica experimentărilor
2.2.1. Scopul și obiectivele cercetărilor
● analiza influenței fertilizării asupra producției de achene;
● influența hibridului asupra producției;
● influența interacțiunii dintre fertilizare și hibrid;
● măsurători biometrice la floarea-soarelui;
● influența desimii semănatului asupra producției la floarea-soarelui;
● influența interacțiunii fertilizare x hibrizi x desimi de semănat asupra producției de achene.
2.2.2. Metodica experimentărilor
Cercetările s-au desfășurat în condițiile ecologice de la S.C. Agro Ind Com S.R.L. Botoșani, pe un sol cernoziom cambic în anul agricol 2008-2009, favorabil florii-soarelui;
Experiențele au fost polifactoriale, urmărindu-se:
● în prima experiență efectul îngrășămintelor asupra producției la trei hibrizi de floarea-soarelui (Arena, Rigasol, Florena);
● în experiența a doua efectul fertilizării asupra acelorași hibrizi, cu trei desimi la semănat : 30.000 semințe germinabile/ha, 50.000 semințe germinabile/ha, 70.000 semințe germinabile/ha.
Factorii studiați:
Factorul A (fertilizarea) a1 – N0P0;
a2 – N32P32;
a3 – N64P64;
a4 – N94P94.
Factorul B (hibridul) b1 – Arena;
b2 – Rigasol;
b3 – Florena.
Factorul C (desimea
semănatului) c1 – 30.000 semințe germinabile/ha;
c2 – 50.000 semințe germinabile/ha;
c3 – 70.000 semințe germinabile/ha.
Observații și determinări în timpul vegetației
● data răsăritului;
● aprecierea răsăritului (note de la 1 la 9);
● starea culturii (note de la 1 la 9) – prima notare se face la 4 săptămâni de la răsărire iar a doua înainte de înflorit;
● data începutului înfloritului;
● uniformitatea începutului înfloritului (note de la 1 la 9);
● data sfârșitului înfloritului;
● înălțimea plantelor (cm) – se notează înainte de recoltare, de la sol până la începutul curburii tulpinii;
● rezistența la cădere (note de la 1 la 9), se notează înainte de recoltare;
ramificarea (note de la 1 la 9);
● data maturității galbene (maturitatea biologică), se notează atunci când la 75% din calatidii s-a îngălbenit partea dorsală;
● data maturității depline (maturității tehnice) se consideră atunci când toate frunzele s-au uscat iar calatidiile s-au colorat în castaniu, fază în care floarea-soarelui se poate recolta cu combina;
● numărul golurilor întâmplătoare și a celor condiționate de soi sau hibrid se notează în tot timpul perioadei de vegetație;
● rezistența la boli și dăunători (note de la 1 la 9).
În vederea înregistrării datelor și a observațiilor s-a folosit caietul de observații, ce cuprinde:
● suprafața recoltată;
● numărul optim de plante;
● numărul real (plante recoltate);
● număr total de calatidii;
● număr de calatidii golite complet (consumate de păsări);
● producția de semințe pe parcelă;
● conținutul de substanță uscată;
● conținutul în grăsimi.
Producția de semințe se exprimă apoi în kg/ha, la umiditatea STAS de 12% (88% substanță uscată).
Compensarea producției calatidiilor care au suferit pagube cauzate de păsări, se face astfel:
Prod. rectificată a calatidiilor =
Fig. 20. Planul experienței în câmp privind interacțiunea dintre hibrid x fertilizare x desimea semănatului.
Metode de cercetare:
● suprafața parcelei – 28 m2
● suprafața recoltată – 22 m2;
● lățimea recoltată – 2,20 m2;
● lungimea recoltată – 10,00 m2;
● numărul rândurilor recoltate – 3,0;
● numărul plantelor recoltate – conf. schemei desimii semănatului;
● distanța dintre rânduri – 70 cm;
● distanța între plante pe rând – conf. schemei desimii semănatului;
● adâncimea semănatului – 5 – 7 cm;
Cercetările efectuate evidențiază efectul îngrășămintelor cu N și P asupra producției la cei trei hibrizi studiați in vederea determinării celui mai productiv hibrid, a stabilirii celei mai optime densități de semănat, precum și a observării celor trei factori de influență studiați la comun.
2.3. Condiții ecologice din anii experimentării
Condițiile ecologice ce caracterizează anul agricol 2008 – 2009 sunt:
● temperatura medie anuală – 8,60C, înregistrându-se o abatere pozitivă de 0,70C față de media multianuală. Cea mai mică temperatură a fost de – 3,50C înregistându-se în luna ianuarie, iar cea mai mare temperatură de + 20,30C, înregistrată în luna iulie.
● precipitațiile au înregistrat abateri pozitive aproape în toate lunile față de media multianuală. Suma precipitațiilor multianuale a fost de 548,7 mm, cantitate ce este neuniform repartizată pe luni, ani și anotimpuri. Cea mai mare cantitate de precipitații căzute a fost înregistată în luna iunie cu 83,7 mm, iar un minim în anotimpul rece ianuarie-februarie cu 22,3 mm. Umiditatea relativă a aerului a fost de 82,4%, cu 12,4% mai mare decât norma de 70%.
2.4. Observații fenologice și măsurători biometrice în câmp
Experiențele cu îngrășăminte au avantajul că duc rezultatele obținute chiar în mediul, în care vor fi aplicate în cultura mare. Experiențele cu îngrășăminte ne orientează asupra stării de fertilitate a solului. Acestă orientare este necesară, deoarece plantele agricole extrag anual din sol mari cantități de rezerve nutritive, dintre care unele cer imediat înlocuite. Pentru aceasta trebuie să se determine prin experiență necesarul de îngrășăminte, care diferă mult după constituția solului, după climă, după nevoile speciei, soiului sau hibridului.
Îngrășămintele, în dozele stabilite s-au aplicat înainte de executarea lucrărilor de pregătire a solului și apoi prin arătură s-au încorporat sub brazdă, cu excepția îngrășămintelor cu azot care s-au aplicat la pregătirea patului germinativ și în cursul vegetației. Observațiile și măsurătorile fenologice se fac în decursul perioadei de vegetație.
Tabelul 20.
Observații și măsurători fenologice
Observațiile și măsurătorile fenologice s-au efectuat pe baza lucrărilor și a determinărilor în câmp. Astfel, în cadrul experienței planta premergătoare a fost grâul de toamnă, imediat după recoltarea acestuia administrându-se îngrășămintele pe bază de P, urmate de arătura adâncă la 22 cm. Până la venirea iernii arătura s-a menținut curată de buruieni prin treceri repetate cu grapa disc și cultivatorul în agregat cu grapa cu colți. În primăvară, pe teren încă înghețat s-a administrat 50 % din doza de îngrășământ pe bază de N. În epoca optimă de semănat (10 aprilie), s-a realizat pregătirea patului germinativ, „grădinărește” cu ajutorul combinatorului din dotare, rezultând un pat germinativ bine pregătit, ușor tasat în profunzime, astfel încât semințele să aibă un contact cât mai intim cu solul. Pregătirea patului germinativ este precedată de lucrarea de semănat. La 25 mai s-a administrat restul de 50% din doza de N, iar între 19-27 iunie a avut loc înfloritul. După cele 110-120 zile de vegetație, în funcție de hibrid, s-a efectuat lucrarea de recoltare.
2.5. Valorificarea rezultatelor prin calcul statistic
Toate determinările s-au efectuat în trei repetiți, pentru ca rezultatele să poată fi prelucrate statitic, metoda folosită fiind analiza varianței (Săulescu N.A., Săulescu N.N., 1967; Jităreanu G. 1994). Pentru stabilirea semnificației dintre variantele experimentate (doze de îngășăminte; desimi de semănat), s-au calculat diferențele limită pentru probabilitățile de transgresiune de 5 %; 1 %; 0,1%. Interpretarea statistică a rezultatelor experimentale, la experiențele trifactoriale, s-a efectuat prin metoda analizei varianței și a cuprind următoarele etape:
● stabilirea gradelor de libertate (GL);
● calcularea sumei pătratelor abaterilor;
● întocmirea tabelului varianței;
● calcularea diferențelor limită (DL);
● calculul diferențelor de producție și stabilirea semnificației după care a urmat înterpretarea rezultatelor;
Analiza variației rezultetelor experimentale la floarea-soarelui, reliefează prin „Proba F” că, producția de achene a fost semnificativ influențată, de fertilizare, de desimea de semănat, precum și hibridul folosit.
Tabelul 21.
Influența fertilizării și a hibridului asupra producției de achene și de ulei, precum și a
conținutului de ulei în cadrul celor trei repetiții
DL5% – 136,1 kg/ha DL1% – 172,2 kg/ha DL0,1% – 230,1 kg/ha
Privind efectul fertilizării și al hibridului, în fiecare din cele trei repetiții se observă faptul că producția de achene, precum și procentul de ulei sunt direct influențate de cantitățile de îngrășăminte ce se aplică și hibridul căruia îi sunt aplicate îngrășămintele. Astfel, producția de achene cea mai mare s-a realizat la interacțiunea N96P96 x Rigasol (3350 kg/ha), iar la polul opus se află interacțiunea N0P0 x Florena (1950 kg/ha).
De asemenea conținutul de ulei cel mai ridicat a rezultat în urma interacțiunii N0P0 x Arena (49,9%), iar cel mai scăzut la N96P96 x Florena (46,5), în detrimentul producției de ulei la hectar care s-a realizat intr-o cu totul altă formă și anume: cea mai mare producție de ulei a înregistrat-o N96P96 x Rigasol (1618,1 kg/ha), cea mai scăzută fiind la interacțiunea N0P0 x Florena (934,1 kg/ha).
Din cele de mai sus se poate observa că atât producția de achene cât și cea de ulei sunt influențate direct proporțional cu dozele de îngrășăminte aplicate, pe când conținutul în ulei este mai ridicat la varianta nefertilizată.
Figura 21.
Influența fertilizării și a hibridului asupra producției de achene în cadrul celor trei repetiții
Tabelul 22.
Efectul fertilizării asupra producției de achene la floarea-soarelui
DL 5% – 150,2 kg/ha; DL 1% – 189,3 kg/ha; DL 0,1% -230,4 kg/ha
Figura 22.
Efectul fertilizării asupra producției de achene la floarea-soarelui
Analizând influența fertilizării asupra producției de achene (tab. 22. & fig. 22.) se constată că la aplicarea a N96P96 , productivitatea a fost de 3108 kg/ha,cu 50% mai mare decât producția variantei martor nefertilizată (N0P0), ce a realizat o producție de 2072 kg/ha.
Tabelul 23.
Influența hibridului asupra producției
DL 5% – 145,2 kg/ha DL 1% – 183,4 kg/ha DL 0.1% -221,1kg/ha
Figura 23.
Influența hibridului asupra producției
Influența hibridului asupra producției s-a manifestat prin sporuri de 19,80% la hibridul Rigasol, ce a realizat o producție de 2912 kg/ha și cu 7,80% la hibridul Florena, cu o producție de 2620 kg/ha (tabelul 23.), față de hibridul martor Arena (2429 kg/ha).
Tabelul 24.
Măsurători biometrice la floarea-soarelui
Măsurătorile biometrice sunt observații ce se fac direct în câmp sau laborator, ori de câte ori este nevoie și au scopul de a ține sub atenta supraveghere creșterea și dezvoltarea plantelor în anumite condiții de viață și observarea comportamentului acestora pe fenofaze de vegetație.
În cadrul experienței, măsurătorile biometrice s-au efectuat asupra înălțimii plantelor, a diametrului calatidiului, a greutății achenelor pe calatidiu, a numărului de achene pe calatidiu, a MMB-ului și a MH la hibrizii de floarea-soarelui Arena, Rigasol, Florena ce au dispus de diferite cantități de îngrășăminte, și anume: N0P0, N32P32, N64P64, N96P96 .
Figura 24.
Influența fertilizării și a hibridului asupra înălțimii plantelor
Înălțimea plantelor a oscilat între 167,2 cm la interacțiunea N96P96 x Florena și 146,5 cm la interacțiunea N0P0 x Arena, diametrul calatidiului între 26,2 cm în aceeași variantă și 16,2 cm în varianta N0P0 x Rigasol. Figura 25.
Influența fertilizării și a hibridului asupra diametrului calatidiului
Figura 26.
Influența fertilizării și a hibridului asupra greutății achenelor pe calatidiu (g)
Greutatea achenelor pe calatidiu a oscilat între 84 g, la interacțiunea N96P96 x Rigasol și 49 g la N0P0 x Florena, iar numărul de achene pe calatidiu a înregistrat 1444 achene/calatidiu în varianta N96P96 x Florena și 838 achene/calatidiu în varianta N0P0 x Rigasol.
Figura 27.
Influența fertilizării și a hibridului asupra numărului de achene pe calatidiu
Figura 28.
Influența fertilizării și a hibridului asupra MMB (g)
Masa a 1000 boabe a înregistrat valoarea de 70,4 g la interacțiunea N96P96 x Rigasol și 52,3 g la interacțiunea N0P0 x Arena. Masa hectolitrică a oscilat între 47,1 kg/hl la N96P96 x Arena și 43,9 kg/hl la interacțiunea N64P64 x Rigasol.
Figura 29.
Influența fertilizării și a hibridului asupra MH (kg/hl)
Tabelul 25.
Influența desimii semănatului asupra producției la floarea-soarelui
DL 5%-317,0 kg/ha DL 1%-355,2 kg/ha DL 0,1%-402,1 kg/ha
Figura 30.
Influența desimii semănatului asupra producției la floarea-soarelui
Analiza influenței desimii semănatului asupra producției (tabelul 25.) a scos în evidență desimea de 50.000 semințe/ha, cu 3452 kg/ha, cu 33,9% mai mare decât la desimea de 30.000 semințe/ha.
Desimea de 70.000 semințe/ha a determinat un spor de 16,6% față de desimea de 30.000 semințe/ha.
Tabelul 26.
Influența interacțiunii fertilizare x hibrizi x desimi de semănat
asupra producției la floarea-soarelui
DL 5% – 330,2 kg/ha DL 1% – 385,7 kg/ha DL 0.1% – 438,1 kg/ha
Influența interacțiunii celor trei factori studiați reliefează, in tabelul 26, datele și valorile obținute. Astfel, în cadrul variantei nefertilizate producția cea mai mare s-a obținut la interacțiunea N0P0 x Rigasol x 50.000 semințe/ha (3158 kg/ha), cu 59,4% mai mult decât varianta martor. În cadrul variantei fertilizate, producția maximă a inregistrat-o interacțiunea N96P96 x Rigasol x 50.000 semințe/ha (4157 kg/ha).
Figura 31.
Influența interacțiunii hibrid x desime de semănat pe agrofond N0P0
asupra producției la floarea-soarelui
Influența interacțiunii fertilizare x hibrid x desimea semănatului a scos în evidență faptul că cel mai potrivit hibrid este Rigasol, iar cea mai optimă desime de semănat este cea de 50.000 semințe/ha, de unde sub influența dozelor de N96P96 sau obținut cele mai mari producții.
Figura 32.
Influența interacțiunii hibrid x desime de semănat pe agrofond N96P96 asupra producției la floarea-soarelui
2.6. Analiza eficienței economice
Scopul oricărei experiențe ce vizează producția agricolă este de a găsi căi și mijloace de creștere a nivelului producției, însă nu în orice condiții de maximă eficiență economică.
Cheltuieli (Ch)
● îngrășământ cu N – 1,1 RON/kg
● îngrășământ cu P – 1,35 RON/kg
● forță de muncă – 60 RON
● materiale – 410 RON
● lucrări mecanice – 1020 RON
Tabelul 27.
Analiza eficienței economice
Profitul brut (Pb) = V (venituri) – Ch (cheltuieli)
● profit brut Arena: 2620 – 1490 = 1130 RON;
● profit brut Rigasol: 3340 – 1490 = 1850 RON;
● profit brut Florena: 3180 – 1490 = 1690 RON.
Rata profitului = (Pb/Ch) x 100.
Analizând tabelul 27 putem observa că în urma analizei economice, cel mai eficient hibrid de floarea-soarelui este Rigasol, ce a înregistrat un profit brut de 1850 RON, cu 63,7% mai mare decât martorul Arena.
Hibridul Florena a înregistrat un profit brut de 1690 RON, cu 46,02% mai mare decât hibridul Arena și cu 17,68% mai mic decât hinridul Rigasol, fapt care situează hibridul Rigasol in poziția cea mai bună a rezultatelor experienței urmărite.
2.7. Concluzii și propuneri
● privind efectul fertilizării și al hibridului, în fiecare din cele trei repetiții se observă faptul că producția de achene cea mai mare s-a realizat la interacțiunea N96P96 x Rigasol (3350 kg/ha);
● influența hibridului asupra producției s-a manifestat prin sporuri de 19,80% la hibridul Rigasol, ce a realizat o producție de 2912 kg/ha și cu 7,80% la hibridul Florena, cu o producție de 2620 kg/ha, față de hibridul martor Arena (2429 kg/ha);
● cel mai potrivit hibrid de floarea-soarelui s-a dovedit Rigasol cu o producție medie de 2912 kg/ha;
● cea mai corespunzătoare desime la semănat a fost de 50.000 semințe/ha, cu o producție medie de 3452 kg/ha, cu 33,9% mai mare decât producția obținută la densitatea de 30.000 semințe/ha.
● cel mai eficient hibrid de floarea-soarelui este Rigasol, ce a înregistrat un profit brut de 1850 RON, cu 63,7% mai mare decât martorul Arena.
● analizând rata profitului, observăm ca cea mai mare rata a profitului s-a obținut la hibridul Rigasol, 124,2 %.
Propuneri:
Lucrarea de față propune ca pe viitor, S.C. AGRO IND COM S.R.L. BOTOȘANI, să opteze pentru cultivarea în arealul său de cultură, ca hibrid de floarea-soarelui, hibridul Rigasol, ce dă rezultate foarte bune în condițiile unui cernoziom cambic și a unui climat adecvat creșterii și dezvoltării plantelor, să folosească o densitate la semănat egală cu 50.000 semințe/ha, iar ca schemă de fertilizat să aleagă acea schemă care să includă, pe lângă microelemente și alți nutrienți, doze egale de N și P în cantități de 96 kg/ha substanță activă.
Bibliografie,
Avarvarei I. și colaboratorii, 1997 – Agrochimie, Editura Sitech, Craiova.
Axinte M., Zaharia M., Robu T., Cristina Danalache 2007 – Cercetări privind influența desimii plantelor asupra producției la câțiva hibrizi de floarea-soarelui în condiții ecologice de la Ezăreni – Iași. Lucrări Științifice, vol. 50, Seria Agronomie – Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară – Ion Ionescu de la Brad, Iași.
Axinte M., Roman Gh. V., Munteanu L.S., 2006 – Fitotehnie, Ed. I.I. Brad, Iași;
Axinte M., și colab.1984 – FITOTEHNIE – Lucrări practice – partea a II-a, C.M., al Inst.Agronomic Iași.
Bîlteanu Gh.,2001 – FITOTEHNIE , vol.II, Ed.Ceres.
Bîlteanu Gh., Bîrnaure V.,1979 – FITOTEHNIE, Editura Ceres, București.
Borcean I., Borcean A., 2004 – Cultura și protecția integrată a cerealelor, leguminoaselor și plantelor tehnice. Editura de Vest.
Borlan Z., Hera Cr., 1997- Îndrumător pentru stabilirea necesarului de amendamente și de îngrășăminte la plantele de câmp. Editura Ceres București.
Borlan Z., Hera Cr., 1994 – Fertilitatea și fertilizarea solului, Editura Ceres, București.
Coculescu Gr., Ișfan D., Hera Cr., Avram P., Triboi E., Moga I., Popa N., Simota H., Nicolau Al., Damian L., Budan Gh., Petrovici P., Sîrbu Maria, Aurora Tutoveanu 1969 – Efectul îngrășămintelor la floarea-soarelui pe diferite tipuri de sol din Moldova, Analele I.C.C.P.T. – Fundulea. Vol. XXXV, București.
Gavril Ștefan, Aurel Caia, Petru Magazin – Economie agrară, 2000, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași.
Hera, Cr., Sin, Gh., Toncea, I., – 1989- Cultura florii-coarelui, Editura Ceres, București.
Hera, Cr. 1966 – Aspecte privind folosirea îngrășămintelor cu N la floarea-soarelui. Analele I.C.C.P.T. Fundulea, Vol. XXXIV, București.
Iacob V., Ulea E., Puiu I. 1998 – Fitopatologie. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași.
Jităreanu G. 1994 – Tehnică experimentală- Curs – Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași.
Jităreanu G. 1992 – Tehnică experimentală – Lucrări practice – Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași.
Mihăilă D., 2006 – Câmpia Moldovei. Studiu climatic – Editura Universității Suceava.
Mogărzan Aglaia, Morar G., Ștefan M., 2004 – FITOTEHNIE – Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași.
Muntean Leon, Borcean I., Axinte M., Roman Gh., 2003 – FITOTEHNIE, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași.
Muntean L.S., Cernea S., Morar G., Duda M., Vârban D., Muntean S., 2008 – FITOTEHNIE, Editura Academic Press Clui-Napoca.
Săulescu N.A., Săulescu N.N., 1967 – Câmpul de experiență. Editura Agro – Silvică, București.
Șipoș Gh. și colab. 1987 – Densitatea optimă a plantelor agricole, Editura Ceres, București.
Șarpe N.,1987 – Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole, Editura Ceres București;
Tălmaciu M. , Georgescu T. , Bădeanu M. 1998 – Entomologie. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași.
Vrânceanu Al.V. 1974 – Floarea-soarelui, Editura Ceres, București
Vrânceanu Al.V., Popescu V., 1998 – Cultura florii-soarelui, Editura Ceres, București.
Vrânceanu Al.V. 2000 – Floarea-soarelui hibridă, Editura Ceres, București.
Zamfirescu N., 1977 – Bazele biologice ale producției vegetale, Editura Ceres, București.
*** Anuarul Statistic al României, 2009.
*** F.AO. Statistic, 2008.
*** Catalogul oficial al soiurilor (hibrizilor) și a plantelor de cultură din România, 2005, 2007.
.
Bibliografie,
Avarvarei I. și colaboratorii, 1997 – Agrochimie, Editura Sitech, Craiova.
Axinte M., Zaharia M., Robu T., Cristina Danalache 2007 – Cercetări privind influența desimii plantelor asupra producției la câțiva hibrizi de floarea-soarelui în condiții ecologice de la Ezăreni – Iași. Lucrări Științifice, vol. 50, Seria Agronomie – Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară – Ion Ionescu de la Brad, Iași.
Axinte M., Roman Gh. V., Munteanu L.S., 2006 – Fitotehnie, Ed. I.I. Brad, Iași;
Axinte M., și colab.1984 – FITOTEHNIE – Lucrări practice – partea a II-a, C.M., al Inst.Agronomic Iași.
Bîlteanu Gh.,2001 – FITOTEHNIE , vol.II, Ed.Ceres.
Bîlteanu Gh., Bîrnaure V.,1979 – FITOTEHNIE, Editura Ceres, București.
Borcean I., Borcean A., 2004 – Cultura și protecția integrată a cerealelor, leguminoaselor și plantelor tehnice. Editura de Vest.
Borlan Z., Hera Cr., 1997- Îndrumător pentru stabilirea necesarului de amendamente și de îngrășăminte la plantele de câmp. Editura Ceres București.
Borlan Z., Hera Cr., 1994 – Fertilitatea și fertilizarea solului, Editura Ceres, București.
Coculescu Gr., Ișfan D., Hera Cr., Avram P., Triboi E., Moga I., Popa N., Simota H., Nicolau Al., Damian L., Budan Gh., Petrovici P., Sîrbu Maria, Aurora Tutoveanu 1969 – Efectul îngrășămintelor la floarea-soarelui pe diferite tipuri de sol din Moldova, Analele I.C.C.P.T. – Fundulea. Vol. XXXV, București.
Gavril Ștefan, Aurel Caia, Petru Magazin – Economie agrară, 2000, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași.
Hera, Cr., Sin, Gh., Toncea, I., – 1989- Cultura florii-coarelui, Editura Ceres, București.
Hera, Cr. 1966 – Aspecte privind folosirea îngrășămintelor cu N la floarea-soarelui. Analele I.C.C.P.T. Fundulea, Vol. XXXIV, București.
Iacob V., Ulea E., Puiu I. 1998 – Fitopatologie. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași.
Jităreanu G. 1994 – Tehnică experimentală- Curs – Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași.
Jităreanu G. 1992 – Tehnică experimentală – Lucrări practice – Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași.
Mihăilă D., 2006 – Câmpia Moldovei. Studiu climatic – Editura Universității Suceava.
Mogărzan Aglaia, Morar G., Ștefan M., 2004 – FITOTEHNIE – Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași.
Muntean Leon, Borcean I., Axinte M., Roman Gh., 2003 – FITOTEHNIE, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași.
Muntean L.S., Cernea S., Morar G., Duda M., Vârban D., Muntean S., 2008 – FITOTEHNIE, Editura Academic Press Clui-Napoca.
Săulescu N.A., Săulescu N.N., 1967 – Câmpul de experiență. Editura Agro – Silvică, București.
Șipoș Gh. și colab. 1987 – Densitatea optimă a plantelor agricole, Editura Ceres, București.
Șarpe N.,1987 – Combaterea integrată a buruienilor din culturile agricole, Editura Ceres București;
Tălmaciu M. , Georgescu T. , Bădeanu M. 1998 – Entomologie. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași.
Vrânceanu Al.V. 1974 – Floarea-soarelui, Editura Ceres, București
Vrânceanu Al.V., Popescu V., 1998 – Cultura florii-soarelui, Editura Ceres, București.
Vrânceanu Al.V. 2000 – Floarea-soarelui hibridă, Editura Ceres, București.
Zamfirescu N., 1977 – Bazele biologice ale producției vegetale, Editura Ceres, București.
*** Anuarul Statistic al României, 2009.
*** F.AO. Statistic, 2008.
*** Catalogul oficial al soiurilor (hibrizilor) și a plantelor de cultură din România, 2005, 2007.
.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Importanta Si Raspandirea Florii Soarelui In Lume Si In Romania (ID: 121573)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.