Importanta Principiilor Amare In Fitoterapie

Importanța principiilor amare în fitoterapie

Cuprins

Introducere

CAP. I. Anatomia și fiziologia aparatului digestiv

Anatomia aparatului digestiv

Fiziologia aparatului digestiv

CAP. II. Plante ce conțin principii amare

Gențiana

Țintaura

Pelinul

Păpădia

Cicoarea

Schinelul

Unguraș

Obligeana

Menta

Gălbenele

Ienupăr

Anghinare

Lavandă

Tarhon

CAP. III. Medicamente ce conțin principii amare

Apetit, tinctură digestivă

Ceai tonic aperitiv

Rhamnolax, comprimate

Tinctura de lavandă

Bitter suedez

Tinctura de anghinare

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Fitoterapia este știința utilizării plantelor în folosul sănătății. Fitoterapia s-a născut odată cu omul, care prin instinct, prin observație, experiență și inteligență a învățat să își aleagă din mediul înconjurător cele mai utile plante sau produse obținute din regnul vegetal în scop profilactic sau curativ.

Principiile amare din fitoterapie sunt compuși naturali, ternari, netoxici, cu gust puternic amar, care administrați pe cale orală cu 30 de minute înainte de masă determină o creștere a secreției gastrice pe cale reflexă. Dacă sunt ingerate odată cu alimentele inhibă secreția gastrică.

Din punct de vedere structural, principiile amare sunt terpenoide lactonice nesaturate, glicozidate sau nu. Nucleul de bază poate fi substituit cu radicali ceto, hidroxil și metoxi.

Proprietăți fizice: sunt substanțe solide, amorfe, foarte rar cristalizate, cu gust amar persistent, sunt greu solubile în apă cu excepția heterozidelor, solubile în alcool, eter, cloroform, în contact cu aerul în timp se rezenifică. Extracția se realizează cu apa, la cald, sau cu cloroform.

Acțiune: stomahică, antianorexigentă, de creștere a secreției glandelor exocrine.

Mecanism de acțiune: administrate cu 30 de minute înainte de masă, principiile amare acționează ca tonic aperitive, ingerate odată cu alimentele, induc o scădere a secreției gastrice. Ingerate, principiile amare produc o creștere progresivă a secreției gastrice, ca urmare a excitării receptorilor gustativi, urmat de transmiterea excitației la nivel cerebral. Secreția gastrică declanșată prin acest mecanism este numită de fapt encefalică și este constituită din acid clorhidric și pepsină. După ingerarea alimentelor în stomac se declanșează și secreția gastrică, ca urmare a eliberării gastrinei. Aceasta stimulează motricitatea stomacului și a intestinului subțire antrenând și secreția sucului pancreatic.

Principiile amare sunt active numai dacă sunt administrate pe cale orală deoarece se produce o stimulare a receptorilor gustativi din papilele hucalciforme aflate pe suprafața superioară a limbii, spre baza acesteia.

Întrebuințări: anorexii, gastrite cronice și ulcere gastrice hipoacide.

Principiile amare nu se administrează în hiperaciditate gastrică (gastrită sau ulcer hiperacid).

Mod de administrare: datorită gustului puternic amar,se administrează foarte greu sub formă de infuzie sau decoct, de regulă se întrebuințează sub formă de tinctură, vinuri tonice sau extracte.

În ultimele decenii, termenul de fitoterapie se găsește, în lucrările de specialitate, tot mai des, asociat plantelor, fapt ce m-a făcut să-mi doresc să abordez această temă, care mi-a oferit și posibilitatea unei minime explicitări a acestor principii amare din plante.

Capitolul I

Anatomia și fiziologia aparatului digestiv

. Anatomia aparatului digestiv

1.1.1. Cavitatea bucală

Este primul segment al tubului digestiv, fiind o cavitate virtuală, când gura este închisă, și reală, când gura este deschisă. Cavitatea bucală este despărțită de arcadele alveolo-gingivo-dentare în două părți: vestibulul și cavitatea bucală propriu-zisă.

Vestibulul bucal este un spațiu în formă de potcoavă, limitat între arcade, pe de o parte, buze și obraji, pe de altă parte. Vestibulul comunică cu cavitatea bucală propriu-zisă prin spațiile interdentare și prin spațiul retromolar. În vestibulul superior se deschide canalul Stenon (canalul excretor al glandei parotide), în dreptul molarului II superior.

Cavitatea bucală propriu-zisă este delimitată înainte și pe laturi de arcadele alveolo-gingivo-dentare, în sus de bolta palatină, care o separă de fosele nazale, în jos de planșeul bucal pe care se află corpul limbii și glanda sublinguală. Posterior, cavitatea bucală comunică cu faringele prin istmul gâtului, circumscris superior de vălul palatin, pe margini de plierii anteriori (arcurile anterioare), iar în jos de limbă.

1.1.2. Bolta palatină este formată în partea anterioară de palatul dur. Scheletul osos al palatului dur este acoperit de mucoasa palatină și este format în două treimi anterioare de procesele palatine ale osului maxilar, iar în treimea posterioară de lamele orizontale ale osului palatin. Vălul palatin (palatul moale), continuă înapoi palatul dur și se prezintă ca o membrană musculo-membranoasă mobilă, care are două fețe și două margini.

1.1.3. Limba

Limba este un organ musculo-membranos mobil, care, pe lângă rol în masticație și deglutiție, mai are rol și in vorbirea articulată, în supt și ca organ de simț, datorită prezenței, la nivelul limbii, a papilelor gustative. Limba prezintă un corp situat în cavitatea bucală și o rădăcină, spre faringe. În structura limbii se descriu un schelet osteofibros, mușchi striați și o mucoasă.

Scheletul osteofibros este format din osul hioid și două membrane fibroase: septul limbii și membrana hioglosiană întinsă de la hioid spre limbă. Mușchii limbii sunt: intrinseci, proprii limbii. Există și mușchi extrinseci, cu un capăt prins pe oase sau mușchii palatoglos sau amigdaloglos, și cu celălalt pe palatul moale sau amigdala palatină. La exterior, limba este acoperită de mucoasa linguală, care se continuă cu mucoasa bucală, având în structura sa un epiteliu pluristratificat, pavimentos, necheratinizat. Pe fața dorsală (superioară) a limbii și pe marginile ei se găsesc papilele linguale, care oferă limbii un aspect catifelat.

1.1.4. Dinții

Dinții sunt organe dure ale aparatului masticator, având rol și în vorbirea articulată. La om există două dentiții, una temporară, cea de lapte, care numară 20 de dinți, și cea de-a doua, permanentă, 32 de dinți.

1.1.5. Faringele

Este un conduct musculo-membranos, de forma unui jgheab deschis anterior, care se îngustează de sus în jos, cu lungimea de 15 cm.

1.1.6. Esofagul

Este un canal musculo-membranos prin care bolul alimentar trece din faringe spre stomac. Esofagul străbate regiunea cervicală, toracală, diafragma și ajunge în abdomen, terminându-se în stomac.

1.1.7. Stomacul

Stomacul se prezintă ca o porțiune dilatată a tubului digestiv, fiind situat în etajul supramezocolic al cavității abdominale, între splină și ficat. În stare de umplere are 25 cm, iar gol 18 cm. Are forma unui J, cu o porțiune verticală mai lungă și cu una orizontală mai scurtă. Stomacul are două fețe (anterioară, posterioară), două margini, denumite curburi (curbura mare la stânga, convexă, și mică, la dreapta, concavă), și două orificii (cardia și pilorul). Cele două fețe ale stomacului sunt acoperite de peritoneu, care, ajuns la nivelul curburilor, se reflectă pe organele vecine, formând ligamente.

1.1.8. Intestinul subțire

Este porțiunea din tubul digestiv cuprinsă între stomac și intestinul gros. În funcție de mobilitatea sa, intestinul subțire are o primă porțiune fixă, numită duoden, și o a doua, mai lungă și mobilă, numită jejuno-ileon.

Duodenul este prima porțiune a intestinului subțire și are formă de potcoavă, cu concavitatea în sus, în care se află capul pancreasului. Are o lungime de 25 cm.

Jejuno-ileonul este porțiunea liberă a intestinului subțire și se întinde între flexura duo-deno-jejunală și orificiul ileo-cecal.

1.1.9. Intestinul gros

Intestinul gros continuă jejuno-ileonul și se deschide la exterior prin orificiul anal. Lungimea sa este de 1,50 m, calibrul lui diminuând de la cec spre anus.

Intestinul gros se deosebește de intestinul subțire prin mai multe caracteristici exterioare:

– este mai scurt dar mai voluminos decât intestinul subțire

– se dispune sub formă de cadru, de unde și numele de cadru colic

– este parcurs de niște benzi musculare, numite teniile colonului, în număr de 3 la cec, colon ascendent, transvers și descendent, 2 la colonul sigmoid care dispar la rect

– prezintă umflături, numite haustre, separate între ele prin șanțuri transverse care proemină în lumenul intestinului sub formă de plici semilunare ale colonului

– prezintă ciucuri grăsoși de culoare gălbuie, numiți apendici epiploici, în jurul teniilor musculare

Intestinul gros este împărțit în cec, colon, rect. La rândul său, colonul prezintă mai multe segmente: colonul ascendent, transvers, descendent și sigmoid.

1.1.10. Structura tubului digestiv subdiafragmatic

De la exterior spre interior, în structura tubului digestiv subdiafragmatic se întâlnesc următoarele tunici: seroasă (reprezentată de peritoneu), musculară, submucoasă și mucoasă. Este alcătuit din stomac, duoden, jejuno-ileon, colon, rect.

1.1.11. Glandele anexe ale tubului digestiv

Glandele salivare

Glandele salivare secretă saliva care are rol în digestia bucală. Există glanda parotidă, glanda submandibulară, glanda sublinguală.

1.1.12. Ficatul

Este cea mai mare glandă anexă a tubului digestiv. Este situat în etajul supramezocolic, în partea dreaptă, sub diafragmă, deasupra colonului transvers și a mezocolonului, la dreapta stomacului. Are o consistență fermă și o culoare brună. La cadavru cântărește 1500 g, iar la individul viu se adaugă încă 800-1000 g cât cântărește sângele depozitat în ficat. Are forma unui ovoid tăiat oblic, având 28 cm în sens transversal și 16 cm în sens antero-posterior. Ficatul are o față superioară, una inferioară, o margine inferioară și o margine posterioară, mai lată.

Fața superioară se mai numește diafragmatică, este divizată în doi lobi (stâng și drept) prin ligamentul falciform, întins de la fața superioară a ficatului la diafragmă. Lobul stâng e mai mic decât cel drept. Prin intermediul diafragmei, fața superioară vine în raport cu inima, învelită de pericard, și cu bazele celor doi plămâni, tapetate de pleură.

Fața inferioară este parcursă de trei șanțuri, dintre care două sunt sagitale (longitudinale), iar al treilea transvers. Șanțul transvers reprezintă hilul ficatului, locul de intrare și de ieșire al elementelor pediculului hepatic (intră artera hepatică, vena portă, nervii hepatici, ies limfaticele și căile biliare). Șanțul sagital (longitudinal) stâng conține, în segmentul anterior, ligamentul rotund provenit prin obliterarea venei ombilicale, iar în segmentul posterior cordonul fibros Arantius, provenit din obliterarea ductului venos Arantius (care la făt face legătura între vena ombilicală și vena cavă inferioară. Cele 3 șanțuri împart fața viscerală a ficatului în patru lobi:

– lobul stâng prezintă impresiunea gastrică (mare), iar înapoi acesteia impresiunea esofagiană (mică)

– lobul drept vine în raport cu o serie de organe care lasă mai multe impresiuni și anume: impresiunea colică, lăsată de unghiul drept al colonului, impresiunea duodenală, lăsată de flexura superioară a duodenului și impresiunea suprarenală (glanda suprarenală dreaptă) și impresiunea renală (rinichiul drept)

– lobul pătrat, situat anterior de hil, prezintă impresiunea pilorică

– lobul caudat, situat posterior de hil prezintă două procese: unul spre stânga, numit procesul papilar, și altul spre dreapta, procesul caudat.

Marginea inferioară este ascuțită. Prezintă două incizuri, una la stânga, incizura ligamentului rotund, cea de-a doua la dreapta, incizura cistică, ocupată de fundul vezicii biliare.

1.1.13. Structura ficatului

La exterior, ficatul este acoperit de peritoneul visceral. De pe fața superioară a ficatului, peritoneul se răsfrânge pe diafragmă, formându-se astfel ligamentul falciform.

1.1.14. Vascularizația ficatului

Ficatul are o dublă vascularizație: nutritivă și funcțională.

1.1.15. Căile biul spre dreapta, procesul caudat.

Marginea inferioară este ascuțită. Prezintă două incizuri, una la stânga, incizura ligamentului rotund, cea de-a doua la dreapta, incizura cistică, ocupată de fundul vezicii biliare.

1.1.13. Structura ficatului

La exterior, ficatul este acoperit de peritoneul visceral. De pe fața superioară a ficatului, peritoneul se răsfrânge pe diafragmă, formându-se astfel ligamentul falciform.

1.1.14. Vascularizația ficatului

Ficatul are o dublă vascularizație: nutritivă și funcțională.

1.1.15. Căile biliare

Sunt conducte prin care bila, secretată continuu de celulele hepatice, ajunge în duoden numai atunci când ajung aici produșii digestiei gastrice. Căile biliare prezintă două părți: una intrahepatică, alta extrahepatică.

1.1.16. Pancreasul

Este o glandă voluminoasă, anexată tubului digestiv, având atât o funcție exocrină, cât și una endocrină. Anterior este acoperit de peritoneu, fiind situat pe peretele profund al cavității abdominale. Pancreasul este un organ friabil, rupându-se ușor.

1.2. Fiziologia aparatului digestiv

Tractul gastro-intestinal asigură aportul de apă, electroliți și substanțe nutritive necesare organismului. Pentru realizarea acestor funcții, este necesară:

– deplasarea alimentelor prin tractul alimentar

– secreția sucurilor digestive și digestia alimentelor

– absorbția produșilor de digestie, a apei și a electroliților

– circulația sângelui prin segmentele tubului digestiv în vederea transportului substanțelor absorbite

– controlul acestor funcții se face prin intermediul sistemului nervos și endocrin

Majoritatea substanțelor întalnite în alimente au o structură complexă, și nu pot fi preluate ca atare din natură. Ele suferă transformări mecanice, fizice și chimice. Totalitatea acestora reprezintă digestia alimentelor. Prin digestie, principiile alimentare sunt descompuse în molecule simple, fără specificitate biologică, iar acestea pot fi absorbite la nivelul mucoasei intestinale.

1.2.1. Digestia bucală

În cavitatea bucală și în alte organe digestive există activitate motorie și secretorie. Activitatea motorie este î mpărțită în masticație și timpul bucal al deglutiției.

1.2.2. Masticația

Este un act reflex involuntar, care poate fi și voluntar. Organele masticației sunt oasele maxilare, mandibulare și dinții care sunt niște organe pasive, dar și mușchii limbii și ai obrajilor (organe active). Masticația constă în transformarea alimentelor din cavitatea bucală în fragmente mai mici pentru a putea fi înghițite.

1.2.3. Saliva

Saliva este secretată, în principal, de trei perechi de glande salivare: parotide (localizate lângă unghiul mandibulei; sunt cele mai mari și produc o secreție apoasă), sublinguale și submandibulare (ultimele două secretă o salivă ce conține o cantitate mai mare de proteine, deci secreția va fi mai vâscoasă). Glande mai mici există, practic, în toată cavitatea bucală, cele linguale secretă lipaza linguală.

1.2.4. Compoziția salivei

În salivă se găsesc două tipuri de proteine:

– enzime care conțin amilază salivară și lipaza linguală

– mucina este o glicoproteină ce lubrifiază alimentele.

1.2.5. Controlul secreției salivare

Este în totalitate realizat prin reflexe ale sistemului nervos vegetativ. Activitatea parasimpatică stimulează celulele glandelor salivare să secrete o cantitate mare de salivă apoasă, cu conținut mare de electroliți și redus de proteine. Secreția salivară este influențată de activitatea hormonilor aldosteron și ADH.

1.2.6. Funcțiile salivei

Saliva protejează mucoasa bucală prin răcirea alimentelor fierbinți dar și diluarea acidului clorhidric sau bilei ce ar regurcita în cavitatea bucală. Saliva îndepărtează și bacteriile din cavitatea bucală. Lubrifierea alimentelor ușurează deglutiția, umectarea mucoasei bucale favorizează vorbirea. Ca urmare a transformărilor din cavitatea bucală, alimentele sunt omogenizate, îmbibate cu mucus și formează bolul alimentar.

1.2.7. Deglutiția

Este un act reflex care cuprinde totalitatea activităților motorii ce asigură transportul bolului alimentar din cavitatea bucală în stomac.

1.2.8. Relaxarea receptivă a stomacului

Pe masură ce unda peristaltică se deplasează spre stomac, o undă de relaxare, transmisă prin neuroni mienterici inhibitori, precede contracția. Întreg stomacul și, într-o măsură mai mică, chiar și duodenul se relaxează când această undă ajunge la nivelul esofagului inferior, pregătind astfel cavitățile respective pentru primirea alimentelor.

1.2.9. Sfincterul esofagian inferior (gastro-esofagian)

La capătul terminal al esofagului, pe o porțiune de 2-5 cm deasupra joncțiunii cu stomacul, musculatura circulară esofagiană este îngroșată, funcționând ca un sfincter. Contracția acestui sfincter contribuie la prevenirea unui reflux gastro-esofagian.

1.2.10. Digestia gastrică

În stomac, alimentele suferă consecința activităților motorii și secretorii ale acestuia, care produc transformarea bolului alimentar într-o pastă omogenă numită chim gastric.

Activitatea motorie a stomacului (motilitatea gastrică) realizează trei funcții de bază: stocarea alimentelor ca urmare a relaxării receptive, amestecul alimentelor cu secrețiile gastrice, evacuarea conținutului gastric în duoden.

1.2.11. Relaxarea receptivă

Când alimentele trec din esofag în stomac, activitatea fundusului gastric este inhibată, permițând depozitarea a 1-2 l de conținut. Acest proces are la bază reflexe vagovagale.

1.2.12. Peristaltismul

Contracțiile peristaltice, inițiate la granița dintre fundusul si corpul gastric, se deplasează caudal, determinând propulsia alimentelor către pilor, și sunt produse prin modificări periodice ale potențialului membranei fibrelor musculare netede longitudinale; se numesc unde lente sau ritm electric de bază. Acestea sunt responsabile de frecvența și forța contracțiilor gastrice. Forța contracțiilor peristaltice este crescută de acetilocolină și gastrină.

1.2.13. Retropulsia

Cuprinde mișcările de du-te-vino ale chimului, determinate de propulsia puternică a conținutului gastric către sfincterul piloric închis. Are rol important în amestecul alimentelor cu secrețiile gastrice.

1.2.14. Evacuarea

Contracțiile de foame

Apar atunci când stomacul este gol de mai multe ore. Sunt contracții peristaltice ritmice ale corpului stomacului. Sunt foarte intense la adultul tânăr, cu tonus gastrointestinal crescut, sunt amplificate de hipoglicemie.

1.2.15. Activitatea secretorie a stomacului.

Secrețiile gastrice continuă procesele digestive începute în cavitatea bucală iar cantitatea secretată zilnic este de aproximativ 2 l.

Fazele secreției gastrice

-Faza cefalică este declanșată de gândul, vederea, gustul sau mirosul mâncării.

-Faza gastrică se declanșează la intrarea alimentelor în stomac

-Faza intestinală începe o dată cu intrarea chimului în duoden.

1.2.16. Celulele secretorii gastrice

Se află la nivelul glandelor gastrice, situate în mucoasa gastrică. Există două tipuri de glande gastrice:

– oxintice, localizate la nivelul fundului și corpului gastric

– pilorice, localizate în regiunile antrală și pilorică.

Principalele substanțe organice din secrețiile gastrice sunt enzimele și mucina, iar dintre cele anorganice, HCl.

1.2.17. Secreția de HCl

Este necesar pentru digestia proteinelor, asigurarea unui pH optim pentru acțiunea pepsinei, activarea pepsinogenului, împiedicarea proliferării intragastrice a unor bacterii patogene.

1.2.18. Secreția de pepsinogen

Pepsina, forma activă a pepsinogenului, este o enzimă proteolitică, activă în mediu acid (pH optim 1,8-3,5), care începe procesul de digestie al proteinelor. La valori ale pH-ului mai mari de 5, activitatea sa proteolitică scade, devenind în scurt timp inactivă. Pepsinogenul este activat de contactul cu HCl sau cu pepsina anterior formată. Pepsina scindează proteinele în proteoze (albumoze), peptone și polipeptide mari. Numai 20-30% din digestia totală a proteinelor are loc în stomac, cea mai mare parte desfașurându-se în porțiunea proximală a intestinului subțire. Pepsina este deosebit de importantă pentru capacitatea ei de a digera colagenul, acesta fiind puțin atacat de celelalte proteinaze digestive.

1.2.19. Labfermentul

Este secretat numai la copilul mic, în perioada de alăptare. Rolul său este de a coagula laptele, pregătindu-l pentru digestia ulterioară.

1.2.20. Lipaza gastrică

Este o enzimă lipolitică cu activitate slabă, hidrolizând numai lipidele ingerate sub formă de emulsie, pe care le separă în acizi grași și glicerină. Gelatinaza hidrolizează gelatina.

1.2.21. Mucina

Este o glicoproteină secretată de celulele mucoase și are rol în protecția mucoasei gastrice, atât mecanic, cât și chimic (față de acțiunea autodigestivă a HCl și a pepsinei). La nivel gastric are loc absorbția unor substanțe, de exemplu substanțe foarte solubile în lipide, etanol, apă și, în cantități extrem de mici, sodiu, potasiu, glucoză și aminoacizi.

1.2.22. Digestia la nivelul intestinului subțire

Mișcările de la nivelul intestinului subțire sunt contracții de amestec și contracții propulsive. Totuși, mișcările intestinului subțire determină, în proporții diferite, atât amestec, cât și propulsie.

1.2.23. Secreția pancreatică

Pancreasul conține celule endocrine, exocrine și ductale. Celulele endocrine, grupate în insule, secretă direct în circulația sangvină insulină, glucagon, somatostatină și polipeptidul pancreatic. Celulele exocrine, organizate în acini, produc patru tipuri de enzime digestive: peptidaze, lipaze, amilaze și nucleaze, care sunt răspunzătoare de digestia proteinelor, lipidelor, glucidelor și acizilor nucleici. Celulele ductale secretă zilnic 1200-1500 ml suc pancreatic.

1.2.24. Secreția biliară

Bila este necesară pentru digestia și absorbția lipidelor și pentru excreția unor substanțe insolubile în apă cum sunt colesterolul și bilirubina. Este secretată continuu și depozitată în vezica biliară în timpul perioadelor interdigestive. Bila conține acizi biliari, pigmenți biliari, fosfolipide, colesterol și electroliți. În perioadele interdigestive, bila se depozitează la nivelul vezicii biliare, care are o capacitate de 20-60 ml.

Volumul secreției biliare și conținutul ei în săruri biliare se reglează separat. Partea bilă-independentă a secreției biliare se referă la cantitatea de apă și electroliți secretată zilnic de ficat și care este stimulată de secretină. Partea bilă-dependentă a secreției se referă la cantitatea de săruri biliare secretate de ficat și care este direct proporțională cu cantitatea de săruri biliare reabsorbite de către hepatocite din circulația portală. Aceasta nu este sub control hormonal sau nervos direct. Colecistikinina determină creșterea debitului biliar indirect, prin stimularea eliberării de bilă din vezicula biliară. Secrețiile intestinului subțire conțin mucus, enzime, apă și electroliți. Absorbția intestinală se realizează prin mai multe mecanisme, în funcție de substanța absorbită.

1.2.25. Glucidele

Pentru a fi absorbite din tractul gastrointestinal, trebuie digerate până la stadiul de monozaharide. Produșii finali ai digestiei glucidelor sunt: fructoza, glucoza și galactoza.

1.2.26. Proteinele

Pentru a fi absorbite, trebuie transformate în polipeptide mici și aminoacizi. Practic, toată cantitatea de proteine din intestin este absorbită: orice proteină ce apare în scaun provine din detritusuri celulare sau din bacteriile din colon.

1.2.27. Lipidele

Pentru solubilizarea lipidelor sunt necesare sărurile biliare. Înainte de a fi digerate, lipidele trebuie emulsionate de către acizii biliari și lecitină. În mod normal, toate lipidele ingerate sunt absorbite. Lipidele prezente în scaun provin din flora intestinală.

1.2.28. Apa și electroliții. În intestinul subțire, apa se absoarbe pasiv, izoosmotic, ca urmare a gradientului osmotic creat prin absorbția electroliților și a substanțelor nutritive.

1.2.29. Vitaminele și mineralele

Vitaminele liposolubile (A,D,K,E) intră în alcătuirea miceliilor și se absorb împreună cu celelalte lipide în intestinul proximal. Calciu, se absoarbe cu ajutorul unui transportor legat de membrana celulară și activat de vitamina D. Fierul se absoarbe în jejun și ileon.

1.2.30. Digestia la nivelul intestinului gros

Rolurile principale ale colonului sunt absorbția apei și a electroliților și depozitarea materiilor fecale până la eliminarea lor. Datorită acestor roluri, mișcările de la nivelul colonului sunt lente. Mișcările de la nivelul colonului sunt de două tipuri: de amestec (haustrațiile) și propulsive (în masă).

1.2.31. Mișcările de amestec (haustrațiile)

De obicei, aceste contracții, odată inițiate, ating maximum de intensitate în aproximativ 30 de secunde și dispar în urmatoarele 60 de secunde. De asemenea, când apar, ele se deplasează lent în direcție anală, în timpul perioadei lor de contracție, determinând o propulsie minoră a conținutului colic. După alte câteva minute, apar noi contracții haustrale în arii învecinate.

1.2.32. Mișcările propulsive (mișcările în masă).

Sunt unde peristaltice identice cu cele întâlnite în intestinul subțire, pot fi cu greu observate în colon. În schimb, propulsia rezultă în principal prin contracții haustrale în direcție anală, și mișcări în masă. Forța acestor contracții de dezvoltă progresiv timp de 30 de secunde, iar relaxarea se produce în următoarele 2-3 minute, după care pot apărea alte contracții de acest gen tot mai distal față de cele precedente, deplasându-se în continuare de-a lungul colonului.

1.2.33. Absorbția și secreția la nivelul colonului

Colonul nu poate absorbi mai mult de 2-3 l de apă pe zi. Colonul absoarbe cea mai mare parte a sodiului și clorului care nu au fost absorbite în intestinul subțire. Potasiul este secretat de colon. Aceste procese sunt controlate de aldosteron.

1.2.34. Defecația

Este un proces prin care se elimină materiile fecale din intestin. Unele mișcari în masă trimit fecalele în rect, inițiind dorința de defecație. Evacuarea fecalelor este favorizată suplimentar de creșterea presiunii intraabdominale prin contracția diafragmului și a mușchilor abdominali. Defecația implică o activitate reflexă, dar și voluntară.

Capitolul II

Plante ce conțin principii amare

2.1 Gențiana

Fig.1 Gentiana lutea

Denumire, descriere și părți folosite

Gențiana (Gentiana lutea) este o plantă care crește în zona alpină. În prezent, datorită răspândirii precare, este o plantă ocrotită de lege. De la plantele cultivate în scop medicinal se recoltează rădăcinile și rizomii (Radix Gentianae). Nu se recoltează din flora spontană.

Substanțe active

Rădăcinile de gențiană conțin principii amare (gențiopicrina, amarogentina, gențiamarina, izogentizina), substanțe colorate, alcaloizi (gențiana). Amarogentina este una dintre cele mai amare substanțe cunoscute.

Acțiune, proprietăți

Preparatele fitoterapeutice din rădăcinile de gențiană exercită o acțiune tonică amară, stomahică, aperitivă, antipiretică, antimalarică, vermifugă, antipsihotică.

Indicații terapeutice

Gențiana este utilă pentru stimularea poftei de mâncare, în dispepsii, anemii, stări de convalescență și ca tratament adjuvant în malarie.

Preparare și administrare

Se prepară o infuzie din o linguriță și jumatate de pulbere de rădăcină la o cană cu apă. Pentru stimularea poftei de mâncare se beau 4-5 înghițituri, cu 30 de minute înainte de fiecare masă principală. La copii se poate încerca siropul preparat după cum urmează: se toarnă 1 pahar de apă clocotită peste 1 lingură de rădăcini de gențiană și se lasă la macerat timp de 6 ore. Peste lichidul separat prin strecurare se pun 200 g zahăr după care se fierbe la foc liniștit până ce compoziția se îngroașă și capătă consistență de sirop. Se administrează câte 1 linguriță înainte de masă. Gențiana intră în componența tincturii Apetit.

2.2 Țintaura

Fig. 2 Centarium umbellatum

Denumire, descriere și părți folosite

Țintaura (Centarium umbellatum) este o plantă ierboasă cu tulpină subțire, cu patru muchii, înaltă de până la jumatate de metru, ramificată în partea de sus. Este cunoscută și sub numele de fierea-pământului și crește în toată țara pe câmpii și dealuri.

Frunzele sunt de mărime mijlocie, prezintă patru-cinci nervuri de-a lungul lor și se usucă odată cu înflorirea plantei. Florile sunt grupate în partea superioară, ramificată a tulpinilor, au culoare roșie sau roz și sunt formate din cinci petale care se unesc la baza florii, formând un tub. De la țintaură se folosesc în scop medicinal părțile aeriene înflorite (Herba Centaurii), recoltate în lunile iulie-septembrie.

Substanțe active

Țintaura conține glicozide amare (eritaurina, centapicrina), alcaloizi, rășini, gume, acid oleanolic, substanțe minerale.

Acțiune, proprietăți

Tonică amară, ușor laxativă, stimulează secreția sucurilor digestive și digestia, crește rezistența organismului, este slab antipiretică și produce o ușoară creștere a numărului de leucocite.

Indicații terapeutice

Se recomandă pentru stimularea poftei de mâncare, în anorexii, în stări febrile.

Preparare și administrare

Se prepară o infuzie din 1 linguriță de plantă la 1 cană cu apă. Se bea un sfert de cană, cu 30 de minute înaintea meselor principale. Din țintaură se poate prepara și un sirop, după cum urmează. Se infuzează 2 linguri de plantă la 1 cană cu apă, iar după strecurare se adaugă până la jumătate de kilogram de zahăr. Se fierbe apoi până ce produsul capătă consistență vâscoasă. Se administrează înaintea meselor principale, și anume în doză de 3 linguri pe zi la adulți și 3 lingurițe pe zi la copii. Intră în compoziția ceaiului tonic aperitiv și a ceaiului gastric.

2.3 Pelinul

Fig. 3 Artemisia absinthium

Denumire, descriere și părți folosite

Pelinul, sau pelinul alb (Artemisia absinthium) este o plantă erbacee ce are frunze compuse, spintecate, alb-verzui și flori galbene. Are un miros puternic aromat și este renumită pentru gustul ei extrem de amar. În țara noastră crește mai ales în regiunile de câmpie. Extrem de puțin pretențios la condițiile de mediu, pelinul crește pe terenuri aride, pietroase, rezistă la secetă, vegetează în locurile puternic însorite, în locuri necultivate. De la pelin se recoltează în scop medicinal vârfurile înflorite împreună cu partea superioară a tulpinii (Herba Absinthi), în lunile iulie-septembrie.

Substanțe active

Ulei volatil în azulene, substanțe amare, tanin, acizi organici.

Acțiune, proprietăți

Intern, este un bun antiinflamator al mucoasei gastrointestinale, puternic antiastenic și colagog (favorizează secreția bilei), diuretic, detoxifiant (înlesnește eliminarea substanțelor toxice din organism), emenagog (administrarea îndelungată în doze ceva mai mari provoacă apariția fluxului menstrual întârziat), excitant digestiv (determină secreția abundentă de sucuri gastrice). De asemenea, favorizează activitatea cerebrală, având și efect laxativ slab (acționează mai ales prin stimularea vezicii biliare și amplificarea peristaltismului), stimulează rezistența naturală a organismului la agresiunile mediului extern, este un bun febrifug, stomahic puternic, tonic amar, vermifug foarte puternic, cu spectru larg.

Extern, are acțiune anticandidozică, antiinflamatoare, fiind și un vermifug puternic (sub formă de clisme).

Indicații terapeutice

Intern, este recomandat în caz de viermi intestinali, sub formă de pulbere. Se va folosi în paralel și sub formă de clisme. Efectele maxime se obțin în majoritatea afecțiunilor parazitare dacă se asociază pelin, lemnul-domnului (Artemisia abrotanum) și piretru sau floarea-raiului. Totodată, în caz de infecții cu Giardia lamblia, se folosește pulberea.

În cazul lipsei acidității gastrice, foarte eficientă este pulberea administrată cu 15 minute înainte de masă. Pentru combaterea anorexiei (cure de scurtă durată), stărilor de surmenaj intelectual, oboselii psihice și fizice, se folosește un sfert de doză de pulbere (un vârf de cuțit), care se ia înainte de masă. În gastrite hipoacide, atonii gastrice, boli ale aparatului digestiv cu hipotonie gastrică, se poate consuma maceratul la rece, administrat de 3 ori pe zi, cu 10 minute înaintea meselor principale. În medicina populară, pelinul este folosit cu rezultate foarte bune și în tratarea malariei, guturaiului și gripei, pneumoniei, reumatismului, paraliziei, hipertensiunii arteriale.

Extern, pelinul se utilizează în candidoze, vaginite atrofice (spălături cu infuzie combinată). Reduce inflamația, favorizează cicatrizarea și reduce riscul de suprainfecție. În cazul hemoroizilor sângerânzi, este bine să se asocieze coada-șoricelului cu pelin.

Administrare

Infuzie din 1-2 lingurițe de frunze uscate la 200 ml apă clocotită, din care se beau 2 ceaiuri pe zi, înainte de mese, pentru stimularea poftei de mâncare, sau dupa mese, pentru alte afecțiuni.

Tinctura se prepară din 20 g plantă uscată la 100 ml alcool de 40 de grade. Se iau 15-20 de picături într-o infuzie de mentă îndulcită cu miere de albine, cu 30 de minute înainte de mese, ca aperitiv.

Vinul de pelin are în compoziție 30 g vârfuri înflorite la 1 litru de vin alb. Se macerează și se bea câte 1 păhărel înainte de mese, ca aperitiv și tonic, sau după mese, ca digestiv.

Siropul digestiv și antivermifug se prepară din 150 g vârfuri înflorite la 1 litru apă fiartă și 500 g miere. Băile de șezut au în compoziție 20-30 g plantă la 1 litru apă clocotită, pentru combaterea viermilor intestinali.

Pulberea din frunze uscate și măcinate are efect febrifug.

Băile locale și compresele cu decoct se folosesc pentru tratarea rănilor greu vindecabile, ulcerațiilor pielii și înțepăturilor de insecte.

Cataplasmele utilizate în cazul luxațiilor, umflăturilor sau viermilor intestinali se fac din frunze de pelin fierte în lapte cu câțiva căței de usturoi. Se aplică pe zona afectată, respectiv pe abdomenul purtătorilor de viermi intestinali.

În alimentație, uleiul de pelin sau frunzele proaspete ori uscate sunt utilizate în prepararea unor băuturi aperitive alcoolice, de tipul lichiorurilor amare, vermuturilor, bitter-ului, vinului denumit pelin de mai și a unor băuturi non-alcoolice.

Contraindicații

Consumat în exces, peste 15 g/zi, pelinul determină halucinații, convulsii, inconștiență, chiar moartea. Abuzul de băutură din pelin provoacă tulburări psihice, pierderea memoriei, stări de greață, tremurături. Prin urmare, tratamentul cu pelin nu se administrează mai mult de 2 săptămâni continuu. Se face o pauză de alte 2 săptămâni. Pelinul este contraindicat femeilor gravide (are efect abortiv), celor care alăptează, bolnavilor cu afecțiuni psihice și nervoase grave sau intestinale acute (ulcer gastric și duodenal).

2.4 Păpădia

Fig. 4 Taraxacum officinale

Denumire, descriere și părți folosite

Păpădia (Taraxacum officinale) este o plantă ierboasă care crește peste tot în locurile necultivate. În scopuri medicinale se recoltează partea aeriană (Herba Taraxaci). Frunzele, respectiv planta întreagă, se recoltează înainte de înflorire în lunile aprilie-mai. Rădăcinile se recoltează în lunile iulie-septembrie. Datorită asemănării mari, frunzele de păpădie pot fi confundate cu cele de cicoare. Frunzele de păpădie se deosebesc prin faptul ca au suprafață netedă, lipsită de peri, iar cele de cicoare sunt păroase.

Substanțe active

Rădăcina păpădiei conține taraxacina, un principiu amar și substanțe triterpenice. În tulpină, frunze și flori se găsesc flavonoizi și carotenoide, a căror culoare galbenă este atât de caracteristică.

Acțiune, proprietăți

Substanțele active din păpădie stimulează activitatea stomacului, a ficatului și a veziculei biliare și exercită o importantă acțiune diuretică, ajutând organismul la eliminarea lichidelor și, o dată cu acestea, a produșilor toxici de metabolism. Datorită conținutului de vitamină A și C, păpădia este menționată ca un posibil agent antioxidant și anticanceros.

Indicații terapeutice

Datorită acțiunii diuretice, preparatele fitoterapeutice din păpădie sunt un adjuvant util în hipertensiunea arterială și în insuficiența cardiacă. Efectul diuretic este exploatat și în cazul calculilor renali sau uretrali, prin mărirea fluxului de urină urmărindu-se eliminarea calculilor din căile urinare. Tot datorită proprietății diuretice, unii autori o prescriu femeilor în perioada premenstruală. Păpădia este folosită cu succes în multe cazuri de gastrite hipoacide și dispepsii, precum și în dischinezia biliară și pentru prevenirea calculilor biliari.

Preparare și administrare

Infuzia se prepară din 1-2 lingurițe de frunze, flori și rădăcini, la 1 cană de apă. Pentru creșterea diurezei, se beau 2-3 căni pe zi. Pentru stimularea poftei de mâncare, se bea o jumătate de cană, înaintea meselor principale. În dischinezia biliară, se recomandă decoctul preparat din 2 lingurițe de frunze și rădăcini la 1 cană de apă. Se fierbe timp de 10 minute. Se administrează 2 linguri de decoct la interval de 4 ore. Pentru stimularea diurezei, se poate prepara un decoct din 2 lingurițe de rădăcini la 1 cană cu apă. În acest caz, decoctul se fierbe timp de 15 minute și se beau 2 căni pe zi.

Intră în compoziția ceaiului hepatic, depurativ, dietetic, gastric și a tabletelor Antitox, a granulelor Instamixt și Diett, a comprimatelor Normoponderol.

Precauții

Hipertensiunea arterială și bolile cardiace, în mod special în fază decompensată, necesită o atentă supraveghere medicală. În aceste cazuri, administrarea remediilor fitoterapeutice se face cu acordul și sub îndrumarea medicului curant. Cura de diureză este însoțită de o eliminare nedorită de potasiu. Deși aceste pierderi sunt mai mici decât în cazul medicamentelor diuretice, totuși, se recomandă o alimentație bogată în potasiu pentru a compensa eliminarea crescută.

2.5 Cicoarea

Fig. 5 Cichorium intybus

Denumire, descriere și părți folosite

Cicoarea (Cichorium intybus) este o plantă îndrăgită pentru culoarea albastră a florilor ei. O varietate cultivată de cicoare este renumită pentru surogatul de cafea fabricat din rădăcinile sale. Frunzele de la bază sunt mult alungite și adânc divizate, asemănătoare cu frunzele de păpădie, iar cele din partea superioară a tulpinii sunt întregi și mai mici. Frunzele de cicoare au suprafața păroasă, spre deosebire de cele de păpădie care sunt netede. De la cicoare se recoltează pentru uz medicinal atât parțile aeriene, cât și rădăcina. Partea aeriană (Herba Cichorii) se recoltează în perioada înfloririi, din iulie până în septembrie. Rădăcinile (Radix Cichorii) se recoltează toamna, în septembrie.

Substanțe active

Ambele parți ale plantei conțin cicoriină, lactucină, inulină, flavonoizi, acizi polifenoli carboxilici. Frunzele conțin în plus acid tartric.

Acțiune, proprietăți

Principiile active din cicoare conferă plantei efect stomahic, colagog, hepatoprotector, depurativ, ușor sedativ, antiaritmic, hipotensiv, hipoglicemiant, laxativ.

Indicații terapeutice

Preparatele din cicoare sunt utilizate pentru stimularea poftei de mâncare, în tratamentul adjuvant al afecțiunilor biliare și hepatice, în acnee și în constipație.

Preparare și administrare

Infuzia se poate prepara din 1-2 lingurite de plantă-părți aeriene și rădăcini mărunțite-la 1 cană cu apă. Se beau 2 căni pe zi.

Din 2 lingurițe de rădăcini mărunțite, la 1 cană cu apă, se prepară un decoct, prin fierbere timp de 5 minute. Se beau 1-2 căni pe zi, în trei reprize, înaintea meselor principale.

Cicoarea intră în compoziția ceaiului depurativ, a comprimatelor Cortelax, Rhamnolax și Normoponderol, a granulelor Diett.

2.6 Schinelul

Fig. 6 Cnicus benedictus

Denumire, descriere și părți folosite

Schinelul (Cnicus benedictus) este o plantă ierboasă cu tulpină dreaptă, păroasă, înaltă de până la 1 m. Frunzele sunt alungite, păroase, cu suprafața aspră, iar marginile sunt zimțate, prevazute cu spini. Florile galbene, prezintă bractee terminate cu spini și înfloresc din luna iunie până în luna august. În scop medicinal se recoltează partea superioară a tulpinii, cu frunze și flori.

Substanțe active

Planta conține principii amare, reprezentate în principal prin cnicină și benedictină. Schinelul mai conține ulei volatil, substanțe poliinice, mucilagii, tanin, săruri minerale.

Acțiune, proprietăți

Planta are efecte stomahice, diuretice, coleretice, colagoge, antimicrobiene, antifungice și hipoglicemiante.

Indicații terapeutice

Preparatele din schinel sunt indicate în gastrite, afecțiuni hepato-biliare, ascită, în caz de anorexie, constipație cronică, infecții respiratorii cu tuse, pentru creșterea poftei de mâncare.

Preparare și administrare

Infuzia se prepară din 1 linguriță de plantă uscată și mărunțită, la 1 cană cu apă. Se bea câte un sfert de cană cu 30 de minute înainte de mesele principale.

2.7 Ungurașul

Fig. 7 Marrubium vulgare

Denumire, descriere și părți folosite

Ungurașul (Marrubium vulgare) este o plantă ierboasă care seamănă într-o oarecare măsură cu urzica-moartă. Tulpina este dreaptă cu patru muchii, goală în interior, păroasă. Frunzele albicioase, dispuse două câte două, de o parte și de alta au margini neregulate și peri rari. Florile, spre deosebire de urzica-moartă, sunt mai mici. În scop medicinal se recoltează partea aeriană (Herba Marubii) în timpul înfloririi, începând cu luna iunie.

Substanțe active

Planta conține principii amare (marubina), saponine, taninuri, acid cafeic și clorogenic, mucilagii, săruri minerale, în special săruri de potasiu.

Acțiune, proprietăți

Datorită prezenței în cantitate mare a potasiului, precum și a colinei, extractele de unguraș au efecte benefice în tulburările de ritm cardiac. Ungurașul are acțiune stomahică, antitermică, expectorantă, colagogă.

Indicații terapeutice

Preparatele din unguraș sunt utilizate pentru stimularea secrețiilor digestive, pentru creșterea poftei de mâncare, pentru combaterea diareei, pentru combaterea febrei, în infecțiile respiratorii pentru eliminarea expectorației.

Preparare și administrare

Infuzia se prepară din 2 linguri de plantă la 1 cană cu apă. Se administrează câte 1 lingură înainte de mesele principale. Se prepară în fiecare zi și se administrează numai proaspătă. Infuzia diluată se prepară din 1 linguriță de plantă uscată, la 1 cană cu apă. Se beau 2-3 căni pe zi.

2.8 Obligeana

Fig. 8 Acorus calamus

Denumire, descriere și părți folosite

Obligeana (Acorus calamus), numită și trestia mirositoare, este o plantă ierboasă de origine din Asia, adusă pe continentul nostru în secolul XIII-lea, se pare, de tătari. Tătarii nomazi o foloseau pentru a dezinfecta apa de băut. Planta s-a aclimatizat în toată Europa, însă actualmente este destul de rară. Obligeana crește înaltă de 1-1,5 m în locuri mlăștinoase, pe marginea bălților sau râurilor, ca și trestia cu care seamănă la aspect. În scop medicinal este important să se cultive varietatea americană de obligeană, de la care se recoltează rădăcina, toamna în lunile septembrie-noiembrie.

Substanțe active

Rădăcinile de obligeană conțin ulei volatil, reprezentat prin azaronă, pinen, eugenol, eucaliptol, precum și principii amare, sescviterpene (acid acoric, acaronă).

Acțiune, proprietăți

Principiile active din rădăcină, îi conferă plantei proprietăți carminative, tonice, antispastice, diuretice, reconfortante (extern), tranchilizante, sedative. De asemenea, stimulează secreția glandelor salivare, secreția de suc gastric și intestinal.

Indicații terapeutice

Preparatele fitoterapeutice din rădăcină de obligeană sunt folosite în tulburări funcționale ale aparatului digestiv, colici abdominale, precum stimularea secreției gastrice și a poftei de mâncare, ca pansament gastric în durerile ulceroase, în stări de convalescență, anemie, în perioada de dezintoxicare a celor care renunță la fumat, în distonii neurovegetative.

Preparare și administrare

Infuzia se prepară din 1 lingură de rădăcină uscată și măcinată, la 1 cană cu apă. Se administrează câte o lingură de 3-4 ori pe zi. Decoctul se prepară din 1 linguriță de rădăcină mărunțită, la 1 cană cu apă. Se fierbe doar 2 minute. Se bea înainte de mesele principale câte o jumătate de cană. Se poate prepara și un macerat la rece. În acest scop se folosește o linguriță de rădăcini și se ține la macerat timp de 3-4 ore la temperatura camerei. Se consumă înainte de mesele principale. Pulberea de rădăcină de obligeană este recomandată în ulcerul gastro-duodenal ca pansament gastric. Se administrează câte o jumătate de linguriță de 2-3 ori pe zi, înaintea meselor principale. Extern, pentru tratarea hemoroizilor și a plăgilor, se folosește o infuzie din 4 linguri de rădăcină mărunțită, la jumătate de litru de apă. Se aplică local sub formă de cataplasme.

Intră în compoziția ceaiului tonic aperitiv, a comprimatelor Ulcerotrat și Plantofort, a granulelor Aqua-algin.

Precauții

Unele varietăți de obligeană conțin beta-azaronă, o substanță care în experimentele pe animale de laborator s-a dovedit cancerigenă. Varietatea americană nu prezintă acest risc, de aceea se impune cultivarea și folosirea acesteia.

2.9 Mentă

Fig. 9 Mentha piperita

Denumire, descriere și părți folosite

Menta (Mentha piperita), denumită și izmă, este o plantă perenă, rezistentă. Mentha piperita este înaltă, are rădăcini adânci, pătrățoase și frunze cu o tentă purpurie. Florile mici, de culoare violet deschis, înfloresc pe aproape toată perioada de creștere. Planta are o înălțime de până la 90 cm.

Substanțe active

Părțile aeriene ale mentei, recoltate în timpul înfloririi, conțin 0,3-0,5% ulei volatil, iar frunzele, 1-2% ulei volatil, având compoziția chimică diferită în funcție de proveniență. Principala componentă a uleiului volatil de mentă este mentolul (până la 70%), dar acesta mai conține și mentone, limonen, mentofuran. Frunzele au cantități mici apreciabile de tanin, acizi organici, vitamina C, săruri minerale și substanțe antibiotice.

Indicații terapeutice

Stimulent general al funcției digestive, antiseptic intestinal, antidiareic, antispasmodic, antivomitiv, carminativ, coleretic-colagog, diuretic și antilitiazic, antitusiv. Menta produce o ușoară anestezie a mucoasei tubului digestiv datorită conținutului de mentol. Astfel, are acțiune antiemetică (antivomitivă) și antiseptică (previne infecțiile care duc la apariția colitelor sau ulcerului gastric). Din aceste motive, menta este considerată un bun antidiareic. Ajunsă la nivel duodenal, menta stimulează secreția biliară și funcția hepatică, favorizând eliminarea sucurilor biliare în duoden, facilitând digestia.

De asemena, menta acționează asupra calculilor biliari colesterolici, pe care îi dizolvă. Este un bun detoxifiant hepatic datorită acizilor polifenolici și compușilor flavonoidici din frunze. Menta are și efect calmant la nivel gastrointestinal, favorizând eliminarea gazelor intestinale. Are o ușoară acțiune antifermentativă și dezinfectantă, fiind indicată în tratamentul colitei fermentative, diareei și toxiinfecților alimentare.

Administrare

Pasta din frunze de mentă se folosește împotriva problemelor digestive (indigestie, flatulență, greață, diaree) și acneei. Se ia 1 linguriță din această pastă de 2 ori pe zi, înaintea meselor sau în timpul lor. Pentru coșuri și acnee se aplică puțină pastă de mentă (obținută din frunzele zdrobite) pe zona afectată sau frunzele proaspete se aplică pe coșuri și se lasă să acționeze peste noapte. Pudra din frunze de mentă poate fi utilizată contra greții, pentru curațarea dinților și gurii. În stările de greață se ține sub limbă o jumătate de linguriță de pulbere de mentă, timp de 15 minute, apoi se înghite. Se consumă 3 căni pe zi de macerat din frunze de mentă împotriva diareei. De asemenea, una alt remediu este ceaiul din frunze de mentă. Se bea ceai de mentă sau lapte cald cu mentă. Se fierbe 1 linguriță de mentă uscată și jumătate de linguriță de nucșoară într-o cană de apă. Ceaiul se bea călduț.

Contraindicații

Menta este contraindicată în cazul femeilor gravide sau care alăptează, copiilor sub 12 luni, persoanelor cu obstrucții biliare ori celor care acuză colecistite.

2.10 Gălbenele

Fig. 10 Calendula officinalis

Denumire, descriere și părți folosite

Gălbenelele (Calendula officinalis) sau crăiță, este o plantă înaltă, ramificată, cu flori centrale, tubuloase, de culoare galbenă. Poate fi întâlnită în întreaga țară, pe terenuri necultivate sau pe marginea drumurilor.

Substanțe active

Saponozide triperpenice, carotenoide dintre care licopină, alfa- și beta-caroten, luteină, substanțe amare, ulei volatil, esteri colesterici ai acizilor laurir, miristic, palmitic și margaric. De asemenea,conține vitamina C și substanțe proteice.

Indicații terapeutice

Gălbenelele sunt indicate în caz de gastrită, ulcer gastric și duodenal, colecistită, icter infecțios, ulcerații canceroase, inflamații ale colonului, hemoroizi, boli de ficat, dismenoree, hiperlipemie, tulburări menstruale, înțepături de insecte. Au acțiune cicatrizantă (intern), vermifugă, calmantă, coleretică, emenagogă (favorizează apariția menstruației), antispastică, antiinflamatoare, antiseptică, antimicotică, antivirală, antitumorală.

Administrare

Intern, sub formă de infuzie preparată din 2 lingurițe de floare uscată care se adaugă la 250 ml apă clocotită. Se lasă la acoperit 15-20 minute, după care se filtrează. Se bea în cursul unei zile, de preferat pe stomacul gol.

Tinctura, obținută prin macerarea a 20 g flori proaspăt culese în 100 g alcool de 70 de grade timp de 8 zile. Pentru reglarea ciclului menstrual, se pot lua de 3 ori pe zi câte 30 de picături de tinctură în puțină apă.

Extern se pot folosi sub formă de comprese sau spălături, irigații, unguent, băi de șezut.

Contraindicații

Nu se cunosc contraindicații ale acestei plante, dar preparatele din gălbenele se vor administra totuși cu prudență, atât intern, cât și extern. Persoanele care au sensibilitate alergică la polenul plantelor, cele care iau medicamente sedative sau hipotensoare trebuie să fie atente atunci când le folosesc. Dozele mari (peste 15 g/zi) de gălbenele administrate intern pot duce la puseuri de hipotensiune, mai ales la femei și bătrâni. Femeile însărcinate nu trebuie să consume mai mult de 5 g/zi.

2.11 Ienupăr

Fig. 11 Juniperus communis

Denumire, descriere și părți folosite

Ienupărul (Juniperus communis) este un subarbust, mereu verde, drept și ramificat, cunoscut și sub numele de anaper. Înflorește în lunile mai și iunie. Ienupărul crește izolat sau în pâlcuri prin pădurile stâncoase și pășunile pietroase din zonele muntoase.

Substanțe active

Fructele de ienupăr conțin 0,5-2% ulei eteric compus din monoterpene și sesquiterpene (pinen, cadinen, camfen, terpinen, borneol), mono- și biciclice. În plus, în fructe au fost descoperite zaharuri, rășini, ulei alifatic, substanțe pectinice, acizi organici, vitamina C, ceară. Tot din fructe a fost obținută podofilotoxina (cel mai activ component al podofilinei, preparat din extracte de plante), cu acțiune antitumorală.

Indicații terapeutice

Boli renale și genitale, datorită proprietăților diuretice, antiseptice și dezinfectante. Boli pulmonare (bronșite cronice și acute, catar pulmonar, răceli, tuse, infecții pulmonare, fluidizarea secrețiilor bronșice, tuberculoză pulmonară), ca urmare a efectelor expectorante, antitusive, bactericide, sudorifice și bronhodilatatoare.

Boli ale aparatului digestiv la care eficiența tratamentelor se datorează proprietăților stomahice, gastrice, carminative, astringente, antispastice și tonice. Pentru a mări eficiența, se adaugă 1 linguriță de pulbere de crețișoară și coada-racului, puternic astringente și absorbante.

Tulburări nervoase (nevroze, alergii, migrene, depresie, stări de angoasă, anxietate), pentru care o cură de durată poate avea efecte anxiolitice.

Dereglări cardiovasculare (hipertensiune arterială, ateroscleroză, bradicardie), în care acționează hipotensiv și depurativ la nivelul sângelui.

Boli reumatismale, cu acțiuni în spondiloză, lumbago, artroză și gută.

Mai este indicat și în diverse forme de cancer, având și efecte stimulatoare asupra sistemului imunitar.

Acțiune farmacologică

Frunzele sunt ușor laxative și diuretice. Ele se folosesc uscate, în combinație cu alte plante. În amestec cu pseudobacele, sunt recomandate în constipație și obezitate. Cel mai des folosite sunt însă pseudofructele. Acestea sunt lipotrope (facilitează metabolismul grăsimilor), expectorante, puternic diuretice (diureza se produce prin iritarea directă a epiteliului renal), afrodiziace, carminative, stomahice, antibacteriene, antivirale, uterotonice, ușor hiperglicemiante (creșterea glicemiei are loc prin participarea activă ficatului prin glicogeneză, neoglucogeneză și glicoliză, precum și prin stimularea secreției de cortizol- hormon hiperglicemiant). De asemenea, sunt antifermentative, ușor sedative, antispastice și antiemetice (previn starea de greață și vărsăturile).

Eficiență demonstrată clinic

În 1994, s-au efectuat cercetări cu privire la acțiunea antivirală a compușilor din pseudobacele de ienupăr. Rezultatele au fost mai mult decât mulțumitoare. Din 1995, pe baza acestora, s-a propus utilizarea ienupărului ca adjuvant în unele boli virale ca HIV, meningo-encefalita virală, herpes, hepatita A.

Preparatele pe bază de ienupăr elimină apa din organism, stimulează rinichii și drenează ficatul. În aceste condiții se folosesc în caz de ascite (de origine hepato-renală, cardiacă sau cardio-renală). De asemenea, ienupărul contribuie la combaterea hidropiziei (acumulare excesivă de lichide în diferite țesuturi și seroase: pleură, pericard, peritoneu, articulații). Această plantă medicinală se mai recomandă în insuficiența renală, dar numai atunci când afecțiunea nu se asociază cu procese inflamatorii renale. Ca adjuvant, ienupărul se mai administrează în cistită, frigiditate, amenoree, reumatism, hipocorticism (boala Addison) și scleroză în plăci. S-au obținut rezultate bune în urma curelor cu ienupăr, în artroze, tendopatii, afecțiuni neuromusculare de natură reumatică, miogeloze (noduli).

Administrare

Uz intern: ceaiul, sub formă de infuzie din pseudobacele de ienupăr, se utilizează în tratarea unor afecțiuni digestive, numai în mixturi cu plante alcalinizante, anorexie, indigestie, hipoaciditate gastrică, enterite și colite de fermentație, steatoză hepatică, ciroză, meteorism, flatulență, afecțiuni respiratorii și nervoase. Infuzia sau decoctul din boabe de ienupăr din care se iau 4 linguri pe zi, are efecte terapeutice în:

– afecțiuni renale și genitale, litiază renală, colici nefritice, cistite, infecții urinare, leucoree, menstruații neregulate, cu coada-calului, cozi de cireșe, mătase de porumb, frunze de mesteacăn, rădăcini de pătrunjel și urzică vie, pentru a intensifica acțiunea diuretică și antiseptică

– boli digestive, stări reumatismale, spondiloză, gută

– eliminarea toxinelor și curățarea sângelui, prin efectele depurative și sudorifice, cu adaos de urzică vie și păpădie

Uleiul eteric de ienupăr, administrat de 3 ori pe zi, câte 2-4 picături pe un vârf de linguriță cu zahăr, într-o cură de 3 săptămâni, are efecte dezinfectante, diuretice și spasmolitice la nivelul căilor renale, digestive și respiratorii, îndeosebi în litiază urinară, cistite, dispepsii, icter, balonări, anorexie, bronșite.

Uz extern: oțetul din fructe (150 g fructe bine zdrobite) se obține prin macerare în 200 ml alcool 50 de grade, timp de 4-5 zile, după care se adaugă 1 litru oțet de vin. Se continuă macerarea încă 7-8 zile și se fac frecții pe corp înainte de culcare, în cazul stărilor febrile.

Uleiul esențial este folosit ca atare sau în amestec cu glicerină sau cu ulei de migdale (100 ml). Se aplică în afecțiunile dermatologice (eczeme, ihtioză). Sunt eficiente și inhalațiile cu ulei esențial (5-10 picături) într-un vas cu apă clocotită, ce fluidifică secrețiile bronșice și au efecte favorabile în tuse, gripă și guturai.

Extractul uleios de ienupăr se obține prin fierberea timp de 2-3 ore pe baia de apă a unui amestec, în părți egale, din fructe zdrobite de ienupăr și ulei de floarea-soarelui. Se folosește pentru frecții (2-3 ori pe zi) în reumatism, lumbago și nevralgii dureroase, după care se diluează folosind 10 ml ulei la 1 litru de alcool.

Alifia de ienupăr se aplică pe abdomen și picioare în caz de ascită, edeme și boli de piele (se repetă zilnic timp de o săptămână).

Lăstarii tineri și frunzele se utilizează ca ceai în ciroze, hepatite, constipație, insuficiență hepatică. Frunzele pot fi utilizate în băi antireumatice.

Lemnul de ienupăr era considerat în Evul Mediu panaceu. Uleiul extras din lemn, rășina, cenușa și gudronul obținute prin distilarea uscată au largi utilizări în combaterea sifilisului, paraliziei, durerilor de cap, nevrozelor, afecțiunilor dermatologice. Pentru întărirea firului de păr și fortificarea rădăcinii se utilizează tinctura de ienupăr.

Contraindicații

În tratamentele interne cu preparate din ienupăr se impun unele precauții în stabilirea dozelor și duratei de aplicare la bolnavii care suferă de nefrită acută, inflamații și blocaj renal, la femeile care prezintă ciclu menstrual abundent, la cele care alăptează, precum și la femeile gravide, ținând seama de posibilitatea apariției unor efecte abortive, provocând contracții uterine, usturimi și hematurie. Ca urmare a acțiunii hiperglicemiante, nu se recomandă administrarea preparatelor pe bază de ienupăr în diabet, prediabet și rezistență la insulină. Deoarece compușii volatili din boabele de ienupăr prezintă efecte iritante, acestea nu se vor administra în caz de: hiperaciditate gastrică, gastrită, ulcer gastric sau duodenal, nefrită, leziuni renale sau ale căilor urinare. De asemenea, planta este contraindicată în hipercorticism (sindromul Cushing). În cazul depășirii dozelor recomandate, pot avea loc fenomene renale sau instestinale.

2.12 Anghinare

Fig. 12 Cynara scolymus

Denumire, descriere și părți folosite

Anghinarea (Cynara scolymus) este o plantă ierboasă de origine mediteraneană. La noi se cultivă mai ales în zonele din sudul țării. În primul an se dezvoltă frunze lungi de până la 1 m și late de 30 cm, cu margini crestate, de culoare albicioasă, cu peri deși.

Substanțe active

Frunzele de anghinare conțin polifenoli, flavonoizi, un principiu amar, cinaratriol, compuși sterolici, zaharuri și inulină.

Indicații terapeutice

Ca remediu fitoterapeutic, anghinarea este indicată în insuficiențele hepatice și renale, hepatită cronică și ciroză hepatică, ateroscleroză, calculoză biliară, hipercolesterolemii. Totodată, poate fi utilizată ca adjuvant în anorexie, balonare, în tratamentul hipertensiunii arteriale și în intoxicații.

Acțiune farmacologică

Hepatoprotector, hepatostimulent, diuretic, hipolipidemiant, carminativ (favorizează evacuarea gazelor intestinale și calmează durerile abdominale), antiemetic, coleretic (stimulează secreția biliară a ficatului), diuretic.

Eficiență demonstrată clinic

Eficiența extractelor de anghinare în tratamentul disfuncțiilor hepatice și biliare, în diverse acuze digestive, cum ar fi senzația de balonare, inapetența, greața și durerile abdominale, a fost dovedită în numeroase studii clinice. Fitoterapia cu extracte de anghinare pare să nu prezinte riscuri semnificative, deoarece dozele terapeutice se află sub nivelul dozelor toxice.

Administrare

În cazul afecțiunilor hepato-biliare, se prepară o infuzie din 2 lingurițe de plantă uscată și mărunțită la 300 ml de apă. Se bea în trei reprize, cu 30 de minute înaintea meselor principale. Până la servirea mesei este recomandat ca pacientul să stea culcat pe partea dreaptă. După 10 zile, se poate prepara într-o concentrație mai mare (4 lingurițe la 300 ml de apă), iar după alte 10 zile, cu prudență, infuzia se poate face din 5 lingurițe de plantă uscată la 300 ml de apă. Tratamentul se poate relua, dacă este necesar, după o pauză de o lună.

Asocieri cu alte plante medicinale

În mod curent, frunzele de anghinare se asociază cu diferite plante medicinale (mentă, pelin, brusture). Anghirolul, respectiv anghirolul cu săruri de magneziu, preparate comercializate în farmacii, sunt o alternativă fitoterapeutică ușor de procurat și administrat în cazul afecțiunilor hepato-biliare. Pentru stimularea poftei de mâncare se recomandă o infuzie din 1 linguriță de plantă uscată la 1 cană cu apă. Se bea câte jumătate de cană înainte de masă.

Contraindicații

Nu se administrează în stadiul acut al bolilor hepato-biliare, renale, meteorism (balonare), reacții alergice.

2.13 Lavandă

Fig.13 Lavandula angustifolia

Denumire, descriere și părți folosite

Lavanda (Lavandula angustifolia) este un subarbust cu o înălțime de până la 50 cm, cu tulpini subțiri și lemnoase, frunze mici, de un verde-cenușiu și flori liliachii-roșiatice. Întreaga parte aeriană înflorită degajă o mireasmă puternică datorită uleiurilor volatile secretate din abundență. La noi în țară, lavanda este o plantă de cultură, deoarece depinde de anumite condiții climatice care o împiedică să crească spontan. Se cultivă în zona de deal și câmpie, în locurile unde temperaturile, mai ales pe timpul verii, sunt mai ridicate. Lavanda este prin excelență o plantă europeană, originară din zona Alpilor, unde crește spontan, pe pajiștile întinse de la poalele munților și până la altitudini de 1700 m.

Indicații terapeutice

Lavanda se folosește ca adjuvant în dischinezia biliară, balonare (la bolnavii de bilă), crizele biliare însoțite de dureri de cap. Datorită principiilor sale active amare, lavanda mărește secreția de bilă și ajută la evacuarea ei, calmând durerile abdominale și activând digestia. Uleiul volatil de lavandă se administrează în depresiile și crizele de anxietate severă. Totodată, este eficientă în ischemia cardică apărută pe fond de stres, în caz de viermi intestinali, infecții cu Giardia lamblia, oboseală, insomnie, dureri de cap, migrenă, amețeală, reumatism.

Lavanda ajută și la creșterea părului, întărind firul. În acest sens, se face un masaj la rădăcină cu oțet de lavandă obținut prin macerare. Pielea uscată poate fi hidratată cu produse pe bază de lavandă. Imediat după baie se aplică ulei de lavandă obținut prin macerarea plantei în ulei de floarea soarelui.

Acțiune farmacologică

Antiseptică, ușor antispastică, diuretică, cicatrizantă, carminativă, calmantă, analgezică.

Mod de administrare

Tinctura de lavandă este folosită cu succes în tratamentele naturiste. Ajută la combaterea bolilor pulmonare, afecțiunilor căilor respiratorii, reglând și funcțiile ficatului și pe cele cardiace.

Uleiul de lavandă este utilizat pentru a reduce durerile menstruale. Se masează locul dureros de 2 ori pe zi, cu 2 picături de ulei. Este foarte bun și în cazul arsurilor, având efect antiinflamator și cicatrizant. Infuzia de lavandă se folosește în tratarea leucoreei. Se fac spălături vaginale zilnice.

Esența de lavandă este utilizată mai ales în aromoterapie. Această esență este foarte concentrată, așa că ajung câteva picături pe o sursă de căldură ca să emane un miros plăcut în toată încăperea. Esența este folosită și în fabricarea cosmeticelor și parfumurilor. În cazul migrenelor sau vertijului, se prepară un ceai de lavandă din 1 linguriță flori uscate în 200 ml apă clocotită, după care se acoperă vasul 10 minute. Se bea de 3 ori pe zi, între mese. Pentru constipație și balonări se prepară un ceai din 1-2 lingurițe flori uscate de lavandă cu 200 ml apă fiartă și se beau 3 căni pe zi. În cazul eczemelor se utilizează uleiul de lavandă. Se prepară din 2 pahare ulei de măsline și 4 linguri flori uscate de lavandă. Acest amestec se ține 2 ore la baie de aburi și se amestecă din când în când. Apoi se lasă la macerat timp de 24 de ore. Cu acest ulei se masează zonele cu eczemă de 3 ori pe zi. Contra digestiei, depresiei și epuizării nervoase, se consumă ceaiul din 1 lingură flori și 250 ml apă fiartă. Se lasă vasul acoperit 10 minute și se bea de 3 ori pe zi.

Pentru răceli sau sinuzită se pun 1-2 picături de ulei de lavandă pe o batistă și se inhalează aroma, ținând batista la 10-15 cm de nas.

În caz de înțepături de insecte, tăieturi, arsuri, acnee, urticarie, se aplică o compresă cu 1-3 picături de ulei pe locul afectat.

În caz de reumatism, contractură musculară sau dureri de cap, se masează zona dureroasă cu 15 picături de ulei de lavandă amestecat cu 30 ml ulei de măsline.

Contraindicații

Lavanda este contraindicată persoanelor cu diabet zaharat și femeilor însărcinate.

2.14 Tarhonul

Fig. 14 Arthemisia Dracunculus

Denumire, descriere și părți folosite

Tarhonul (Arthemisia Dracunculus) este o plantă ierboasă, cu multe ramuri, care depășește de multe ori 1 m înălțime. Are frunze lungi și ascuțite, de un verde crud, sub formă de lance. De la tarhon se folosesc frunzele și vârfurile ramurilor, care se consumă când sunt fragede, înainte de înflorire.

Indicații terapeutice

Combate anorexia, stimulând secreția gastrică, administrându-se cu 30 de minute înainte de masă sub formă de infuzie (1 linguriță plantă mărunțită la o cană apă clocotită). Combate reumatismul, fiind foarte bogat în săruri minerale este recomandat în regimul alimentar fără sare, stimulează diureza cu o eliminare masivă de acid uric și toxine. Are un puternic efect stomahic-carminativ (favorizează digestia gastrică, calmează durerile abdominale și favorizează evacuarea gazelor intestinale), regenerează ficatul, stimulează funcțiile rinichilor, reduce colesterolul.

Mod de administrare

Fiind o plantă puternic aromatizată, tarhonul trebuie folosit în bucătărie cu multă precauție deoarece prea mult dă mâncării un gust amărui. Oțetul de tarhon care, de asemenea, se folosește cu succes în bucătărie, mai ales în salate, se prepară adăugând o legătură de tarhon proaspăt, tocat mărunt, și o linguriță de sare într-un litru de oțet de vin. Infuzia se prepară din 2 lingurițe de plantă la o cană de apă. Compresele cu infuzie de tarhon se folosesc pentru calmarea durerilor.

Capitolul III

Medicamente ce conțin principii amare

3.1 Apetit, tinctură digestivă

Fig. 1 Apetit, tinctură digestivă

Compoziție

Produs dietetic natural, ce conține tinctură de gențiană, mentă și fenicul.

Acțiune terapeutică

Tonic amar, stimulent al apetitului și digestiei, carminativ, favorizează absorbția fierului și a vitaminei B în organism, vermifug, stimulent al sistemului nervos central.

Precauții

Se recomandă administrarea produsului pentru creșterea poftei de mâncare, în indigestii și balonări, ca adjuvant în tratamentul anemiilor, ca remediu profilactic împotriva paraziților intestinali, ca adjuvant în tratamentul asteniilor, surmenajul intelectual, oboseală.

Contraindicații

Nu se va administra produsul la persoanele cu hiperaciditate gastrică și ulcer.

Mod de administrare

Intern: pentru copii de peste 2 ani, 1-6 picături de tinctură în funcție de vârstă, cu o jumătate de oră înaintea meselor principale, administrat cu zahăr sau cu miere de albine.

Pentru adulți și bătrâni, câte 1 linguriță de tinctură, cu o jumătate de oră înaintea meselor principale.

3.2 Ceai tonic aperitiv

Fig. 2 Ceai tonic aperitiv

Compoziție

Conține rădăcină de gențiană, rizomi de obligeană, schinel, țintaură, pelin, coriandru, măceșe, plante recunoscute ca tonice amare. Fructele de măceș, prin conținutul de vitamine, zahăr și acizi organici, măresc calitatea ceaiului, iar fructele de coriandru și obligeană îi dau o aromă plăcută și măresc fluxul salivar.

Acțiune terapeutică

În anemii, convalescență, debilitate, lipsa poftei de mâncare. Substanțele amare din aceste plante, prin receptorii gustativi aflați în gură excită mucoasa stomacului, mărind secreția gastrică și prin aceasta, stimulând pofta de mâncare.

Mod de administrare

Pentru a se obține efectul dorit, ceaiul se va lua cu o jumătate de oră înaintea meselor principale. Din acest amestec de plante se poate prepara și un bun vin tonic.

3.3 Rhamnolax, comprimate

Fig. 3 Rhamnolax, comprimate

Compoziție

Conține extract de crușin, cicoare, ulei de fenicul.

Acțiune terapeutică

Principiile active vegetale din compoziția produsului acționează la nivelul tubului digestiv, favorizând digestia și stimulând evacuarea. În funcție de doză, produsul este laxativ sau purgativ. În caz de constipație cu balonări și dureri abdominale, produsul are acțiune calmantă și carminativă.

Indicații

Constipație acută și cronică.

Mod de administrare

Intern: ca laxativ, 2-3 comprimate seara, la culcare, în doză unică sau 2 comprimate de 2 ori pe zi, timp de 14 zile. Ca purgativ 4-5 comprimate seara, în doză unică, 2-3 zile, după care se continuă cu 3 comprimate pe zi, până la 14 zile.

Contraindicații

Sarcină, lăuze care alăptează, hemoroizi, abdomen acut.

3.4 Tinctura de lavandă

Fig. 4 Tinctura de lavandă

Compoziție

Flori de lavandă, solvenți.

Indicații

Tinctura de lavandă este o soluție hidroalcoolică obținută prin preparare la rece din florile plantei Lavandula angustifolia, acestea fiind un remediu utilizat pentru combaterea anxietății și a stărilor de tensiune nervoasă.

Dintre produsele vegetale administrate pe cale orală, soluțiile hidroalcoolice sunt cel mai ușor asimilate de către organism, efectul apărând la scurt timp.

Acțiune terapeutică

Intern, are acțiune anxiolitică, antidepresivă, antispastică, analgezică, hipotensivă, coleretică, diuretică, antimicrobiană, antifungică (asupra Candida albicans), antitumorală.

Extern, are acțiune cicatrizantă, antimicrobiană, antimicotică (asupra Candida albicans), analgezică, antispastică.

Intern se utilizează ca adjuvant în anxietate, reumatism, dureri de cap, tensiune psihică, atacuri de panică, insomnii, depresii, migrene, iritabilitate, hipertensiune arterială, afecțiuni cardiace pe fond nervos, dispepsii, tulburări intestinale cu substrat nervos, diaree cauzată de stres, afecțiuni respiratorii (răceală, faringită, amigdalită, bronșită), neliniște.

Extern se utilizează ca adjuvant în răni superficiale, arsuri ușoare, igienă bucală, acnee, micoze, spasme musculare, dureri musculare și osoase, dureri de diferite cauze localizate la nivelul pielii și țesuturilor superficiale, reumatism, dureri articulare, căderea părului (alopecie), mătreață.

Contraindicații

Datorită conținutului de alcool nu se recomandă administrarea în ciroză hepatică, hepatite virale, toxice și metabolice, steatoză hepatică, sarcină și alăptare.

Precauții

Se administrează cu prudență la persoanele cu gastrită hiperacidă și ulcer gastric și duodenal deoarece datorită conținutului în alcool, poate crește aciditatea gastrică.

3.5 Bitter suedez

Fig. 5 Bitter suedez

Indicații

Se folosește în dureri de cap, amețeală, întărește memoria și funcțiile creierului, îmbunătățește vederea și îndepărtează roșeața și durerile ochilor, chiar dacă sunt ochii tulburi, inflamați sau lăcrimează. Poate vindeca și cataracta, dacă se umezesc colțurile ochilor sau a se aplică pe o pânză îmbibată bitter pe pleoapele ochilor închiși.

Vindecă erupțiile de orice fel, precum și bubele din nas sau de pe orice parte a corpului, dacă acestea se umezesc bine și des.

Pentru durerea de dinți se ia o lingură de bitter în puțină apă caldă și se ține un timp în gură, sau se umezește dintele dureros cu un tampon de vată înmuiat în bitter. Durerea cedează și infecția dispare.

Dacă bășicile care apar pe limbă se umezesc des cu aceste picături, se accelerează procesul de vindecare.

Dacă există răni în gât și nu se poate mânca sau bea, sau dacă gâtul e roșu și inflamat, se înghit ușor picăturile, dimineața și seara.

La dureri și crampe la stomac se ia în timpul crizei o linguriță plină.

În caz de colici, suferindul bea încet 3 linguri de bitter, una după alta, apoi se culcă imediat.

Bitterul înlătură balonările abdominale, liniștește ficatul și elimină toate neplăcerile produse de intestine și stomac, fiind bun și în constipații.

Îmbunătățește și funcționarea stomacului, dacă acesta digeră greu și nu reține mâncarea.

Înlătură durerile la vezicula biliară, dacă se ia zilnic dimineața și seara câte o lingură, iar noaptea se pun comprese cu picături.

Pentru dureri și țiuituri în urechi, se înmoaie un tampon de vată în bitter și se introduce în ureche. Efectul este foarte bun, uneori revenind chiar și auzul pierdut.

Femeile care au dureri după naștere trebuie să ia 3 zile la rând dimineața o lingură de bitter în vin roșu, apoi să facă o plimbare de o jumătate de oră, după care pot mânca, evitând însă laptele. (Aceste picături nu se iau cu lapte sau după ce sa consumat lapte).

În ultimele 14 zile ale sarcinii, se ia dimineața și seara câte o lingură, pentru ușurarea nașterii. Pentru a trece mai ușor peste perioada de după naștere, se va da mamelor câte o linguriță din 2 în 2 ore, până când este expulzată placenta fără dureri.

Dacă după naștere se oprește laptele și apar inflamații, acestea dispar repede după aplicarea unei comprese cu bitter.

Elimină viermii intestinali și chiar tenia, atât la copii, cât și la adulți. La copii picăturile se vor administra în funcție de vârstă. O pânză umezită cu bitter se aplică peste ombilic fixându-se bine și se menține umedă.

La copii înlătură semnele de vărsat. Copiilor li se administrează picăturile (diluate în apă) în funcție de vârstă. Dacă bubele încep să se usuce, se umezesc de mai multe ori și nu vor rămâne cicatrice.

În caz de icter, se înlătură rapid toate suferințele dacă se ia de 3 ori pe zi câte o lingură din aceste picături și se aplică comprese pe ficatul inflamat.

Vindecă rinichii, scapă corpul de toate lichidele în surplus fără alt tratament, înlătură melancolia și depresiile, stimulează pofta de mâncare și digestia.

Hemoroizii se micșorează dacă se umezesc cu bitter și dacă se iau picăturile și intern, mai ales înainte de culcare. Extern se aplică un tampon umezit cu bitter. Este stimulată circulația și se elimină senzația de arsură.

În caz de leșin, cel în cauză își revine daca i se toarnă în gură o lingură de picături suedeze.

Bolnavii de tuberculoză trebuie să ia bitterul dimineața pe stomacul gol, timp de 6 săptămâni.

Bitterul este un remediu intern împotriva durerilor spasmodice.

Dacă se întrerupe ciclul menstrual sau dacă este prea abundent, se iau picături timp de 3 zile și se repetă de 20 de ori.

Bitterul ajută și la vindecarea leucoreei (scurgere albă vaginală).

Este eficient în fracturi, entorse, paralizii.

Face să dispară amețelile și indispoziția.

Vindecă sinuzita și răceala.

Dacă cineva are febră și se simte slăbit, dați-i o lingură din aceste picături și, dacă organismul nu este încărcat cu alte medicamente, își va reveni repede, pulsul va deveni din nou regulat și temperatura corpului, indiferent cât de ridicată ar fi fost, va scădea.

Picăturile fac să dispară negii și vindecă mâinile crăpate. Dacă o rană e veche și purulentă, se spală cu vin alb și se aplică o bucată de pânză muiată în aceste picături. Înlătură umflăturile, durerile și vindecă rana.

Vindecă fără niciun pericol răni provenite din lovituri sau înțepături, chiar și unele răni vechi, dacă se umezesc de mai multe ori. Se înmoaie o bucată de pânză în bitter și se acoperă rana. În scurt timp durerile dispar și rana nu se infectează. Dacă rana este adâncă, se pun picături în ea, fără spălarea prealabilă. Repetarea aplicării cu un tampon umed aduce repede vindecarea.

Înlătură cicatricele oricât ar fi de vechi rănile și tăieturile.

Vindecă toate fistulele, chiar dacă par nevindecabile.

Vindecă toate rănile din arsuri, fie că provin de la foc, apă fierbinte sau grăsime încinsă. Nu se mai formează bășici, senzația de arsură dispare și se vindecă și rănile purulente.

Se folosește în cazul unor umflături, cucuie și echimoze cauzate de loviri sau căderi.

Stimulează pofta de mâncare.

Redă culoarea sănătoasă a pielii în cazuri de anemie, împrospătează sângele.

Înlătură durerile reumatice ale membrelor, dacă se iau picăturile dimineața și seara și se aplică comprese pe părțile dureroase de 40 de ori.

Vindecă degerăturile mâinilor și picioarelor, chiar dacă există răni deschise. Se aplică comprese cu bitter pe locurile respective cât mai des.

În cazul bătăturilor, se acoperă cu un tampon umezit cu bitter, care se menține mereu umed timp de 3 zile. Bătăturile dispar sau pot fi scoase fără dureri.

Vindecă rănile provocate de mușcături de animale, precum și înțepăturile de insecte, dacă se iau intern, deoarece distrug toate otrăvurile. Pe răni se aplică și o compresă umezită cu bitter.

În caz de boli contagioase, este bine să se ia de mai multe ori picături, pentru că vindecă tumorile și umflăturile, chiar și cele din gât.

Beția trece imediat dacă se iau 2 linguri de bitter.

Insomnia este alungată dacă se iau câteva picături de bitter înainte de culcare. În caz de insomnie pe fond nervos, se va aplica pe inimă o compresă cu picături diluate.

Cine ia zilnic aceste picături, dimineața și seara, nu mai are nevoie de alte medicamente.

În caz de meningită, lovituri la cap, bâlbâială și deficiențe de vorbire, se folosește ca adjuvant bitterul suedez, sub formă de comprese puse la ceafă.

Pentru răceală, cu toate simptomele ce o însoțesc, oboseală, senzație de apăsare asupra capului și greutate în stomac, se înmoaie o bucată de vată în bitter și se ține sub nas, în timp ce se inspiră adânc. Imediat dispare senzația de apăsare. Dacă răceala a afectat deja bronhiile, vata înmuiată se ține în fața gurii deschise și se respiră pe gură. În perioadele de epidemii de gripă, se ia zilnic o linguriță diluată cu puțină apă.

Ori de câte ori apare o durere, indiferent de loc, se iau intern câteva picături de bitter suedez și se aplică o compresă sau se masează cu un tampon umezit regiunea respectivă.

Pentru durerile acute se ia o linguriță de bitter în puțină apă sau ceai.

Deoarece bitterul suedez vindecă bolile pancreasului, este util în cazuri de diabet.

Așa-zisele pete de ficat, bătăturile, alunițele și chiar semnele din naștere dispar, dacă sunt umezite mereu cu bitter.

În caz de flebită sau tromboză, se unge locul cu un strat gros de unguent de gălbenele și apoi se aplică o compresă cu bitter. După vindecare, se fac băi la picioare cu ceai de urzici, pentru a îmbunătăți circulația. Picăturile fac să dispară amețelile și șchiopătatul.

Bitterul suedez curăță sângele și îmbunătățește circulația. Utilizarea acestui remediu ajută în orice formă de cancer.

Mod de administrare

Bitterul suedez nu se folosește ca atare. În toate cazurile de mai sus se diluează cu ceai de plante medicinale sau apă. Dacă se ia de 3 ori pe zi câte o linguriță în puțină apă, se menține sănătatea până la o vârstă înaintată.

3.6 Tinctura de anghinare

Fig. 6 Tinctura de anghinare

Compoziție

Apă purificată, alcool etilic 40% vol., anghinare (Cynara scolymus), frunze.

Indicații terapeutice

Se utilizează ca adjuvant în: insuficiență hepatică și renală, colecistite acute și cronice, diskinezie biliară, angiocolite (infecții bacteriene ale căilor biliare), enterite, infecții intestinale, hipercolesterolemie, hiperlipidemie, obezitate, ateroscleroză, gută, hipertensiune arterială, angină pectorală, anorexie, alergii pe fond hepatic, constipație, astenie, surmenaj, intoxicații.

Acțiune

Hipocolesterolemiantă, hipolipemiantă, hipotrigliceridemiantă, diuretică, vasodilatatoare, cardioprotectoare, bacteriostatică (față de Salmonella, Staphylococcus și Proteus), antialergică, laxativă, tonică amară, tonică digestivă, împiedică dezvoltarea plăcilor aterosclerotice, favorizează eliminarea renală a acidului uric, amplifică capacitatea de detoxifiere a ficatului, stimulează pofta de mâncare.

Mod de administrare

Adulți, câte o linguriță de tinctură diluată în 100 ml apă, de 3-4 ori pe zi, pe stomacul gol.

Contraindicații

Datorită conținutului de alcool nu se recomandă administrarea în: hepatite virale, toxice și metabolice, steatoză hepatică și ciroză hepatică. Litiază biliară, obstrucție biliară, sarcină, alăptare, alergie la anghinare, tratamente care nu permit consumul de alcool.

Precauții

Se administrează cu precauții la persoanele cu gastrită hiperacidă și ulcer gastric și duodenal.

Concluzii

În ultimele decenii, știința și cercetarea medicală, ca și companiile farmaceutice dovedesc o preocupare crescândă față de resursele medicinale oferite de regnul vegetal. Există o imensă bază de date care cataloghează cu acuratețe și detalii o imensitate de substanțe chimice de origine vegetală, active din punct de vedere biologic.

Industria farmaceutică se transformă și ea odată cu descoperirile de origine vegetală diversificând oferta de medicamente pe bază de plante.

Asistăm la apariția și chiar expansiunea unui adevărat imperiu ale cărui margini se îndepărtează tot mai mult de corpul clasic de cunoștințe, pe măsură ce curiozitatea savanților, interesul companiilor farmaceutice și fondurile investite de diferite instituții de cercetare cresc tărâmul sau lumea compușilor fitochimici.

Realitatea și experiența arată că uneori alegerea fitoterapiei ca metodă de tratament îmbracă foarte multe forme, mergând până la refuzul terapiilor bine verificate ale medicinei. Însă scopul nu este abandonarea științei medicale actuale, indispensabilă în situații de boală ci folosirea înțeleaptă în cunoștință de cauză, a remediilor din plante dar și promovarea terapiilor medicinei.

Bibliografie

Ovidiu Bojor, Octavian Popescu-Fitoterapie tradițională și modernă, ediția a-V-a.

Cezar Th. Niculescu, Bogdan Voiculescu, Cristian Niță, Radu Cârmaciu, Carmen Sălăvăstru, Cătălina Ciornei-Anatomia și fiziologia omului, Compendiu, ediția a doua, Editura Corint.

Istudor V. – Farmacognozie, Editura Medicală.

Dr. Valentin Nădășan-Incursiune în Fitoterapie, Editura Viață și Sănătate.

http://tratamente.terapii-naturiste.com/terapia-cu-bitter-suedez.html.

Bibliografie

Ovidiu Bojor, Octavian Popescu-Fitoterapie tradițională și modernă, ediția a-V-a.

Cezar Th. Niculescu, Bogdan Voiculescu, Cristian Niță, Radu Cârmaciu, Carmen Sălăvăstru, Cătălina Ciornei-Anatomia și fiziologia omului, Compendiu, ediția a doua, Editura Corint.

Istudor V. – Farmacognozie, Editura Medicală.

Dr. Valentin Nădășan-Incursiune în Fitoterapie, Editura Viață și Sănătate.

http://tratamente.terapii-naturiste.com/terapia-cu-bitter-suedez.html.