Impactul Valorilor Democratice Europene Si al Migratiei Asupra Modernizarii Sistemului Politic din Republica Moldova
IMPACTUL VALORILOR DEMOCRATICE EUROPENE ȘI AL MIGRAȚIEI
ASUPRA MODERNIZĂRII SISTEMULUI POLITIC DIN REPUBLICA MOLDOVA
SPECIALITATEA 561.01 – TEORIA, METODOLOGIA ȘI ISTORIA
POLITOLOGIEI; INSTITUȚII ȘI PROCESE POLITICE
Teză de doctor în științe politice
CUPRINS
ADNOTĂRI (în română, rusă și engleză)
LISTA ABREVIERILOR
INTRODUCERE
1. ABORDĂRI CONCEPTUAL-TEORETICE PRIVIND CONEXIUNEA DINTRE VALORILE DEMOCRATICE EUROPENE ȘI MODERNIZAREA SISTEMULUI POLITIC DIN REPUBLICA MOLDOVA
1.1 Factori cu impact transformator al sistemului politic din Republica Moldova: studiu istoriografic și cadrul politico-juridic
1.2 Repere teoretico-metodologice de cercetare a sistemului politic
1.3. Concluzii la capitolul întîi
2. DEMOCRATIZAREA SISTEMULUI POLITIC SI REMIT-DEMOCRATIA: CONFLUENȚE VERSUS RELAȚIE CAUZALĂ
2.1 Premise endogene și influențe exogene în procesul de democratizare
2.2 Migrația și Remit democrația: de la valențe economice la influențe politice
2.3 Impactul migrației asupra calității institutionale în cadrul sistemelor politice tranzitorii
2.4. Concluzii la capitolul doi
3. PRACTICI DE MOBILIZARE POLITICĂ TRANSNATIONALĂ ȘI INFLUENȚE ASUPRA SISTEMULUI POLITIC DIN RM
3.1 Transnationalismul politic al migranților si practicile implementării acestuia
3.2 Rolul diasporei și al comunităților transnaționale în procesul de democratizare a țării de origine
3.3 Alegerile – formă de participare directă a emigranților în procesul politic din patrie
3.4. Concluzii la capitolul trei
CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
CV-ul autorului
ADNOTARE
PORCESCU Sergiu. Impactul valorilor democratice europene și al migrației asupra modernizării sistemului politic din Republica Moldova. Chișinău, 2014
Structura tezei cuprinde: introducere, trei capitole, concluzii generale și recomandări, bibliografie din 378 titluri, 8 anexe, 144 pagini text de bază. Rezultatele științifice obținute au fost publicate în 19 lucrări științifice.
Cuvinte-cheie: sistem politic, democratizare, valori europene, migrație, transnaționalism politic, diasporă, Remit-democrație, europenizare, țări de origine, țări de destinație
Domeniul de studiu: științe politice
Scopul lucrării Lucrarea își propune drept scop identificarea și analiza modalităților privind impactul valorilor democratice europene și al migrației asupra modernizării sistemului politic din Republica Moldova, examinînd în acest sens importanța practicilor politice transnaționale, precum și a potențialul migranților și a comunităților de moldoveni din străinătate. Obiectivele trasate sunt: reliefarea abordărilor conceptual-teoretice privind sistemul politic contemporan și elementele sale constitutive; analiza conceptului statului de drept în calitate de expresie integratoare a valorilor democrației europene; identificarea premiselor endogene și influențelor exogene în procesul de democratizare; definirea rolului practicilor politice transnaționale în promovarea valorilor democratice; conceptualizarea relației cauzale existente între migrație și democratizare prin introducerea unui nou concept – remit-democrația; determinarea rolului migranților și a comunităților transnaționale în procesele politice din patrie; evidențierea rolului expertizei științifice în procesul de eficientizare a funcționării sistemului politic.
Noutatea și originalitatea științifică. Lucrarea în cauză analizează, în premieră, problematica influențelor fenomenului migrației asupra dispoziției politice a populației și asupra calității și funcționalității instituțiilor autohtone din domeniu. A fost reliefat potențialul migranților și comunităților de moldoveni aflați în străinătate în procesul de racordare a sistemului politic autohton la valorile democrației europene, utilizînd teoriile difuziei, abilitării umane și practicile politice transnaționale. A fost introdus termenul de remit-democrație, pentru a reflecta fenomenul influenței migranților asupra cursului democratic din țara de origine, fie prin transferul de idei, convingeri și valori politice, acțiuni de lobby și luării de poziție față de evenimentele politice din țară, dar și prin utilizarea mecanismelor participative în vederea consolidării proceselor democratice.
Problema științifică importantă soluționată în domeniul științei politice constă în demonstrarea necesității implementării valorilor democratice europene, inclusiv prin punerea în aplicare a potențialului migranților ca difuzori și purtători (ai valorilor de acest gen), avînd ca efect dezvoltarea condițiilor pentru asigurarea modernizării sistemului politic din Republica Moldova.
Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării Analiza impactului valorilor democratice europene și al migrației asupra modernizării sistemului politic din Republica Moldova reprezintă o abordare nouă a acestui proces. Aplicarea unui nou cadru de analiză, cel al practicilor de mobilizare politică transnațională, oferă posibilitatea reconfigurării frontierelor sistemului politic național și redefinirea proceselor care au loc în cadrul acestuia.
Propunerile rezultate din prezenta lucrare pot fi utilizate în procesul de elaborare a unei viziuni integratoare, dar și a cadrului instituțional pentru relațiile cu comunitățile de moldoveni din străinătate, inclusiv implicarea acestora în procesele care au loc în sistemul politic autohton. De asemenea, teoria difuziei democratice prin intermediul migranților poate fi utilizată pentru explicarea existenței transferului de alte norme comportamentale. Un element important ține și de valorificarea potențialului migranților înalt calificați în procesul de dezvoltare a țării, în baza rezultatelor empirice analizate în lucrare.
Implementarea rezultatelor științifice s-a realizat prin examinarea și aprobarea lor în cadrul ședințelor Secției Științe Politice și Seminarului Științific de Profil al ICJP al AȘM, au fost expuse la peste 10 conferințe naționale și internaționale și au fost publicate în 19 lucrări științifice.
АННОТАЦИЯ
Порческу Серджиу. Влияние европейских демократических ценностей и миграции на модернизацию политической системы Республики Молдова. Кишинев, 2014
Структура диссертации состоит из: введения, трех глав, общих выводов и рекомендаций, библиографии из 378 наименований, 8 приложений, 144 страниц основного текста. Научные результаты были опубликованы в 19 научных работах.
Ключевые слова: политическая система, демократия, европейские ценности, миграция, политический транснационализм, диаспора, ремит-демократия, европеизация, страны происхождения, страны назначения.
Область исследования: Политология.
Цель работы: Работа направлена на выявление и анализ способов влияния европейских демократических ценностей и миграции на модернизацию политической системы Республики Молдова, рассматривая в этом отношении важность транснациональных политических практик, а также потенциала мигрантов и молдавских диаспор за рубежом. Преследуемые цели: изложение концептуально-теоретических подходов по современной политической системе и ее составляющих; анализ концепции верховенства права в качестве интегративного значения европейских демократических ценностей; идентификация эндогенных и экзогенных факторов в процессе демократизации; определение роли транснациональных политических практик в продвижении демократических ценностей; концептуализация существующей причинно-следственной связи между миграцией и демократизацией путем введения нового термина – ремит-демократия; определение роли мигрантов и транснациональных общин в политическом процессе на родине; подчеркивание роли научной экспертизы в эффективном функционировании политической системы.
Научная новизна и оригинальность. Впервые, эта работа анализирует вопрос влияния миграции на политические настроения населения и на качество и функциональность внутренних институтов в этой области. Был выявлен потенциал мигрантов и молдавских общин за рубежом в подключении отечественной политической системы к ценностям европейской демократии, при помощи теории диффузии, человеческих навыков и транснациональных политических практик. Был введен термин ремит-демократия, для отражения феномена влияния мигрантов на ход демократии в стране происхождения, будь то путем передачи идей, политических убеждений и ценностей, лоббирования и принятия позиции в отношении политических событий в стране, либо с помощью механизмов общественного участия для укрепления демократических процессов.
Главная научная проблема в области политологии, решенная в данной работе, состоит в доказательстве необходимости внедрения европейских демократических ценностей, в том числе путем использования потенциала мигрантов как распространителей и носителей (ценностей такого рода), с эффектом развития условий для модернизации политической системы Республики Молдова.
Теоретическое и прикладное значение работы. Анализ влияния европейских демократических ценностей и миграции на модернизацию политической системы Республики Молдова представляет собой новый подход к этому процессу. Применение новых аналитических рамок, а именно, практики транснациональной политической мобилизации, позволяет реконфигурацию границ национальной политической системы и переопределение процессов, происходящих в ней.
Предложения и выводы этой работы могут быть использованы в процессе разработки интегрирующего видения, а также институциональных рамок для отношений с молдавскими общинами за рубежом, в том числе их участия в процессах, происходящих в местной политической системе. Кроме того, теория демократической диффузии посредством мигрантов может быть использована для объяснения существования передачи других поведенческих норм. Важным элементом также является и использование в полной мере потенциала высококвалифицированных мигрантов в процессе развития страны, на основе эмпирических результатов рассмотренных в работе.
Внедрение научных результатов было осуществлено путем их рассмотрения и утверждения на заседаниях Отдела Политологии и Научного Профильного Семинара Института Юридических и Политических Исследований Академии Наук Молдовы, выставлялись в более чем 10 национальных и международных конференциях и опубликованы в 19 научных работах.
ANNOTATION
PORCESCU Sergiu. The impact of European democratic values and migration on the modernization of the political system from the Republic of Moldova. Chisinau, 2014
Structure of the thesis comprises: introduction, three chapters, general conclusions and recommendations, bibliography from 378 titles, 8 annexes, 144 pages with text. The obtained scientific results were published within 19 scientific works.
Key-words: political system, democratization, european values, migration, political transnationalism, diasporas, remit-democracy, Europeanization, countries of origin, countries of destination.
Study field: political sciences
Goals of the work: The thesis has as a scope to identify and analyze the modalities concerning the impact of the european democratic values and migration on the modernization of the political system from the Republic of Moldova, examining, in this sense, the importance of transnational political practices, as well as the potential of migrants and communities of Moldovans from abroad. The established objectives are the following: presenting the conceptual and theoretical approaches concerning contemporary political system and its incorporated elements; analyzing the concept of state of law as an integrative expression of european democratic values; identifying internal premises and external influences for the democratization process; defining the role of transnational political practices in promoting democratic values; conceptualization of the existing causal relation between migration and democratization through introducing a new concept – remit-democracy; determining the role of migrants and transnational communities in the homeland political processes; emphasizing the role of scientific expertise in ientific works.
Key-words: political system, democratization, european values, migration, political transnationalism, diasporas, remit-democracy, Europeanization, countries of origin, countries of destination.
Study field: political sciences
Goals of the work: The thesis has as a scope to identify and analyze the modalities concerning the impact of the european democratic values and migration on the modernization of the political system from the Republic of Moldova, examining, in this sense, the importance of transnational political practices, as well as the potential of migrants and communities of Moldovans from abroad. The established objectives are the following: presenting the conceptual and theoretical approaches concerning contemporary political system and its incorporated elements; analyzing the concept of state of law as an integrative expression of european democratic values; identifying internal premises and external influences for the democratization process; defining the role of transnational political practices in promoting democratic values; conceptualization of the existing causal relation between migration and democratization through introducing a new concept – remit-democracy; determining the role of migrants and transnational communities in the homeland political processes; emphasizing the role of scientific expertise in increasing the efficiency of the functioning of the political system.
Novelty and scientific originality. The thesis analysis for the first time the topic of the migration influence on the political disposition of the population and on the quality and functionality of the national institutions from the field. The potential of the migrants and Moldovan communities abroad in connecting the national political system to the european democratic values was presented, using the theories of diffusion, human ability and transnational political practices. A new term – remit-democracy, was introduced for reflecting the phenomena of migrant`s influence on the democratic course of the country of origin, by the transfer of political ideas, believes and values, lobby actions and position s taking on the political events form the homeland, but also through usage of participative mechanisms in order to consolidate the democratic processes.
Main scientific problem that was solved in the area of political sciences consists in proving the necessity of implementing european democratic values, including through using the migrants potential as diffusers and carriers (of this values), in order to develop conditions for assuring the modernization of the political system from the Republic of Moldova.
Theoretical significance and applied value of the work. The analysis of the european democratic values and migration impact on the modernization of the political system from the Republic of Moldova represents a new value of this process. Applying a new framework for analysis, that of transnational political mobilization practices, offers the possibility to reconfigure the frontiers of the national political system and to redefine the processes that took place inside.
The proposals resulted from the current work can be used for developing an integrative vision, but also an institutional framework for the relations with Moldovan communities from abroad, including their involvement in the processes that take place within the national political system. Also, the theory of democratic diffusion through migrants can be used for explaining of the transfer of other behavioral norms. Another important element is about the exploitation of the high skilled migrant`s potential for countries development, based on the empirical evidence analyzed in the thesis.
Implementation of the scientific results was done through their examination and presentation within the meetings of the Political Sciences Section and Profile Scientific Seminar of the ILPR of ASM, were presented within 10 national and international conferences and were published in 19 scientific works.
LISTA ABREVIERILOR
AIE – Alianța pentru Integrare Europeană
AȘM – Academia de Științe a Moldovei
BNS – Biroul Național de Statistică
BOP – Barometrul Opiniei Publice
CCC – Centrul Comun de Cercetare al UE
CSI – Comunitatea Statelor Independente
CSȘDT – Consiliul pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică
FEI – Fundația Europeană pentru Instruire
ICJP – Institutul de Cercetări Juridice și Politice
MAEIE – Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene
OCED – Organizația de Cooperare Economică și Dezvoltare
OIM – Organizația Internațională pentru Migrație
ONU – Organizația Națiunilor Unite
OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
PCRM – Partidul Comuniștilor din Republica Moldova
PDM – Partidul Democrat din Modova
PL – Partidul Liberal
PLDM – Partidul Liberal Democrat din Moldova
RM – Republica Moldova
SUA – Statele Unite ale Americii
UE – Uniunea Europeană
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța problemei abordate. Sistemul politic din Republica Moldova este în plin proces de democratizare și consolidare a instituțiilor și practicilor democratice. Poziția statului în diferite clasamente privind nivelul democrației, monitorizarea de către Consiliul Europei, criza politică din ultimii ani, dar și atitudinea populației față de instituțiile, procesele și clasa politică, denotă aflarea țării într-o zonă incertă a democrației, încă vulnerabilă la anumite derapaje nedemocratice. Valorile democrațiilor europene rămîn a fi un deziderat pentru care societatea și clasa politică sunt încă reticiente să facă concesiile necesare. Toate acestea, de comun cu problema identitară și o polarizare evidentă a societății, pereclitează procesul general de dezvoltare. În același timp, elita politică nu a reușit încă să se poziționeze în calitate de mediator al intereselor demos-ului, propagînd, în lipsa abilităților de dialog, stările conflictuale la nivelul societății. Concomitent, societatea civilă și mass media au înregistrat succese modeste (deși se înregistrează un proces evolutiv în acest sens) în dezvoltarea unei veritabile culturi politice și a unor practici participative, care ar atenua, astfel, handicapul existent la nivelul clasei politice. „Emblematica” tranziție moldovenească se desfășoară concomitent cu procesul de consolidare a unei economii de piață „funcționale” (parafrazând unul din criteriile de la Copenhaga de aderare la UE), proces marcat profund de intervențiile subiective și arbitrare ale politicului.
Teoriile democratizării reflectă un șir întreg de factori endogeni și exogeni care influențează succesul procesului de democratizare și consolidarea ulterioară a unei democrații funcționale. În cazul studiului nostru prezintă interes influențele externe. Începînd cu teoria „valurilor” a lui Huntington și pînă la procesele de construcție democratică „importate” de către puterile occidentale în unele țări arabe, factorilor externi li se atribuie un grad diferit de importanță. Adițional, în Europa centrală și de est, este menționat frecvent rolul procesului de integrare europeană, în calitate de promotor eficient al democratizării sistemului politic.
Lucrarea în cauză își propune să introducă în dezbaterile științifice privind procesul de democratizare a sistemului politic din Republica Moldova un nou factor de influență – emigranții și comunitățile de moldoveni aflate în străinătate. Literatura de specialitate, deși în mare parte bazată pe exemple empirice, demonstrează importanța emigranților și diasporelor în procesul de democratizare a sistemului politic din țara de origine, difuzie a valorilor, convingerilor și practicilor democratice, creșterii calității instituționale, sporirii responsabilității actorilor politici, eficientizării dezbaterilor publice, importului de know how, promovării intereselor politicii externe etc. De asemenea, fiind posesori ai cunoștințelor privind practicile democratice din societățile gazdă, emigranții pot reacționa în contextul eventualelor derapaje antidemocratice din țara de origine.
Pornind de la supoziția că în timpul aflării în străinătate, migranții asimilează valorile dominante în societatea gazdă, iar în baza principiului avantajului normativ transferă aceste valori, prin vizite sau contacte permanente, persoanelor rămase în țară, considerăm că teoria practicilor politice transnaționale este foarte concludentă pentru cazul Republicii Moldova. Desigur, aceste procese se produc doar în condițiile existenței unor mecanisme facilitatoare, care asigură o relație de încredere și atașament reciproc între emigranți/diasporă și țara de origine.
Republica Moldova este un exemplu de investigație extrem de interesant în acest sens, din următoarele considerente: o proporție considerabilă a populației se află peste hotare (persoane relativ tinere și active); există două destinații importante: țările UE și Federația Rusă – două sisteme politice diferite din punct de vedere a calității democrației; moldovenii aflați în străinătate contactează permanent cu familia și rudele aflate în țară (canal de difuzie democratică); intenționează să se reîntoarcă după atingerea obiectivelor economice; migrația în masă este un fenomen relativ recent; incidența mare a rețelelor migraționale etc. Totodată există și un șir de constrîngeri: caracterul eminamente economic al emigrării complică identificarea selectivității politice a emigranților; amplificarea relativ recentă a fenomenului sporește dificultatea evaluării impactului emigrării asupra sistemului politic și calității instituțiilor politice și economice (a se vedea paragraful respectiv); dezinteresul emigranților de muncă față de procesele politice din țara de origine, dar și față de preluarea practicilor și asimilarea valorilor din țara gazdă; organizațiile diasporale sunt în proces de formare, aflîndu-se la etapa inițiativelor socio-culturale; incapacitatea instituțiilor naționale de a demonta circumstanțele care favorizează emigrarea inter alia.
Astfel, analiza rolului migrației cetățenilor RM spre țările cu democrații consolidate în procesul de racordare a sistemului politic autohton la valorile democrației europene, în cadrul procesului de modernizare a acestuia, este un subiect important de investigație științifică.
Descrierea situației în domeniul de cercetare și identificarea problemelor supuse investigațiilor. Modernizarea sistemului politic din Republica Moldova sub impactul valorilor democratice europene și al migrației reprezintă un subiect mai puțin elucidat în literatura de specialitate din cauza că fiecare fenomen a fost abordat în parte, pe cînd în lucrare se realizează conexiunea lor și deci, se creează un alt obiect de studiu. Impactul modernizator al valorilor democratice europene și migrației asupra sistemului politic se dovedește a fi alt subiect decît fenomenul migrației, reliefarea valorilor democratice europene sau transformarea sistemului politic elucidate în parte, această relație este identificată și fundamentată în lucrare, fapt care îi imprimă alte valențe.
Vom remarca, în același timp, că instituționalizarea și evoluția sistemului politic din Republica Moldova și-a găsit valorificarea în lucrările lui A. Roșca [298], Gh. Rusnac și V. Moșneaga [224], V. Juc [158], P. Varzari [351, 349], I. Guceac [130, 131]. Fenomenul migrației este reflectat în elaborările lui V. Moșneaga și Gh. Rusnac [376], E. Tănase [336], iar valorile europene – în articolul semnat de I. Sandu și R. Rusu [310]. Am specificat numai lucrările cercetătorilor din Republica Moldova, însă lista elaborărilor științifice din străinătate la capitolele problemelor abordate, în general, și, în particular, prin reliefarea experienței altor state, se dovedește a fi una impunătoare.
Problemele principale de cercetare înaintate cu titlul de ipoteze de lucru sunt:
1. Sistemul politic din Republica Moldova se află într-un proces permanent de modernizare sub influența diferitor factori, dat fiind că a fost instituționalizat nu numai prin crearea instituțiilor noi, dar și prin adaptarea unor structuri anterioare la noile realități.
2. Migrația din Republica Moldova a devenit un fenomen răspîndit, care contribuie nu numai la modificarea comportamentului și a opțiunilor valorice, dar, totodată, influențează asupra unor transformări ale sistemului politic, acordînd suport electoral forțelor politice care le reflectă stările de spirit.
3. Republica Moldova este un stat european, al cărui loc trebuie să fie în familia europeană unită, care împărtășește mai multe valori ce se disting prin durabilitate și au contribuit la formarea imaginii de societăți democratice și state de drept, cu standarde relativ ridicate de viață.
Scopul și obiectivele tezei: Lucrarea își propune drept scop analiza și determinarea modalităților privind impactul valorilor democratice europene și al migrației asupra modernizării sistemului politic din Republica Moldova, examinînd în acest sens importanța practicilor politice transnaționale și a potențialul migranților comunităților de moldoveni din străinătate.
Pentru atingerea scopului sunt propuse următoarele obiective:
reliefarea abordărilor conceptual-teoretice privind sistemul politic contemporan și elementele sale constitutive;
analiza conceptului statului de drept în calitate de expresie integratoare a valorilor democrației europene;
identificarea premiselor endogene și influențelor exogene în procesul de democratizare;
definirea rolului practicilor politice transnaționale în promovarea valorilor democratice;
conceptualizarea relației cauzale existente între migrație și democratizare prin introducerea unui nou concept – remit-democrația;
determinarea rolului migranților și a comunităților transnaționale în procesele politice din patrie;
evidențierea rolului expertizei științifice în procesul de eficientizare a funcționării sistemului politic contemporan.
Metodologia cercetării științifice. Teza este elaborată și fundamentată prin aplicarea principiilor interdisciplinarității și istorismului, abordărilor sistemică și politologică, printr-un set de metode general-științifice (instituțională, sistemică, structural-funcțională, comparativă, analiza și sinteza, inducția și deducția, behavioristă, istoriografică) și particular-științifice (analiza conținutului documentelor, politologico-descriptivă, analiza evenimentelor, studiul de caz).
Noutatea științifică a rezultatelor obținute. Lucrarea în cauză analizează, în premieră, problematica influențelor fenomenului migrației asupra dispoziției politice a populației și asupra calității și funcționalității instituțiilor autohtone din domeniu. A fost reliefat potențialul migranților și comunităților de moldoveni aflați în străinătate în procesul de racordare a sistemului politic autohton la valorile democrației europene, utilizînd teoriile difuziei și abilității umane. Relațiile cetățenilor Republicii Moldova aflați în străinătate cu sistemul politic din patrie au fost reflectate prin prisma practicilor politice transnaționale. Au fost analizate provocările la adresa sistemului politic național în contextul mobilității umane. A fost introdus termenul de remit-democrație, pentru a reflecta fenomenul influenței migranților asupra cursului democratic din țara de origine, fie prin transferul de idei, convingeri și valori politice, acțiuni de lobby și luării de poziție față de evenimentele politice din țară, dar și prin utilizarea mecanismelor participative în vederea consolidării proceselor democratice. A fost analizat impactul migrației persoanelor înalt calificate asupra calității instituționale în țara de origine. Evidențele empirice obținute în cadrul unui sondaj realizat printre reprezentanții diasporei și ai comunității științifice, ne-au permis să validăm rezultatele supozițiilor teoretice.
Problema științifică importantă soluționată în domeniul științelor politice constă în demonstrarea necesității implementării valorilor democratice europene, inclusiv prin punerea în aplicare a potențialului migranților ca difuzori și purtători (ai valorilor de acest gen), avînd ca efect dezvoltarea condițiilor pentru asigurarea modernizării sistemului politic din Republica Moldova.
Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Analiza impactului valorilor democratice europene și al migrației asupra modernizării sistemului politic din Republica Moldova reprezintă o abordare nouă a acestui proces. Aplicarea unui nou cadru de analiză, cel al practicilor de mobilizare politică transnațională, oferă posibilitatea reconfigurării frontierelor sistemului politic național și redefinirea proceselor care au loc în cadrul acestuia. Importantă este și influența migrației asupra vectorului politicii externe (integrarea europeană versus Uniunea vamală Rusia – Belarus – Kazahstan).
Propunerile rezultate din prezenta lucrare pot fi utilizate în procesul de elaborare a unei viziuni integratoare, dar și a cadrului instituțional pentru relațiile cu comunitățile de moldoveni din străinătate, inclusiv implicarea acestora în procesele care au loc în sistemul politic autohton. De asemenea, teoria difuziei democratice prin intermediul migranților poate fi utilizată pentru explicarea existenței transferului de alte norme comportamentale. Un element important ține și de valorificarea potențialului migranților înalt calificați în procesul de dezvoltare a țării, în baza rezultatelor empirice analizate în lucrare.
Aprobarea rezultatelor. Teza a fost elaborată și discutată la Secția Științe Politice a Institutului de Cercetări Juridice și Politice al Academiei de Științe a Moldovei, a fost examinată la Seminarul Științific de Profil al aceluiași Institut. Ideile, concluziile și recomandările expuse în lucrare au fost prezentate în cadrul conferințelor științifice internaționale (Varșovia, Trento, Amsterdam, Sarajevo) și naționale (în speță, organizate de ICJP al AȘM), fiind validate, de asemenea, în cadrul proiectelor de cercetare „Integrarea europeană a Republicii Moldova: premise, avantaje și oportunități pierdute” (susținut de CSSDT), „Conectarea diasporei științifice a Republicii Moldova la dezvoltarea țării de origine” (susținut de Fundația Elvețiană pentru Cercetare), „Proiectul suport pentru dezvoltarea unui exercițiu de foresight în Republica Moldova – FOR-MOLDOVA” (susținut de AȘM și Autoritatea Națională pentru Cercetare științifică din România), fiind publicate în 2 monografii și un manual (coator: Regimuri politice contemporane. Chișinău, 2007, 100p, Migrația: subiecte și subiecți. Chișinău, 2008, 338p, Științe politice, Chișinău, 2008, 346p). Nu în ultimul rînd vom specifica mai multe articole publicate în reviste științifice (MOLDOSCOPIE, Akademos, Revista de Filosofie, Sociologie și Științe Politice) și internaționale (Center of Migration Research Working Paper, Southeast European and Black Sea Studies, ICBSS Policy Brief).
Sumarul capitolelor tezei. Lucrarea cuprinde introducerea, 3 capitole, concluzii generale și recomandări, Bibliografie și Anexe. Introducerea cuprinde următoarele compartimente: actualitatea și importanța problemei abordate, scopul și obiectivele, noutatea științifică a rezultatelor obținute, problema științifică importantă soluționată, semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării, aprobarea rezultatelor și sumarul compartimentelor tezei. Primul capitol, numit Abordări conceptual-teoretice privind conexiunea dintre valorile democratice europene și modernizarea sistemului politic din Republica Moldova, a fost dedicat analizei dezbaterilor conceptuale privind sistemul politic contemporan, valorile democratice europene și fenomenul migrației. În această ordine de idei ne-am referit la noțiunea de sistem politic contemporan si elementele sale constitutive, iar valorile democrației europene au fost exemplificate prin noțiunea integratoare a statului de drept. Primul subcapitol este consacrat reliefării studiului istoriografic al problemelor abordate și cadrului politico-juridic, care asigură învelișul juridic al valorilor europene democratice. Al doilea subcapitol pune în lumină reperele teoretico-metodologice ale investigațiilor, fiind elucidate problema științifică importantă soluționată, scopul și obiectivele, problemele înaintate cu titlul de ipoteze de lucru și direcțiile de soluționare a lor.
Capitolul al doilea, intitulat Europenizarea sistemelor politice tranzitorii și remit-democrația: confluențe versus relație cauzală, supune analizei premisele endogene și influențele exogene în procesul de democratizare a sistemului politic, inclusiv impactul europenizării asupra consolidării democrației în Europa centrală și de est. Următoarele subcompartimente sunt dedicate descrierii relației dintre migrație și remit-democrație, concept introdus pentru a exprima practicile și valorile democratice transferate de către migranți în țara de origine. Al treilea subcompartiment se referă la impactul migrației asupra calității institutionale, o condiție important pentru eficientizarea unui sistem politic fragil.
Capitolul al treilea denumit Practici de mobilizare politică transnațională și influențe asupra sistemului politic din Republica Moldova analizează influențele practicilor de mobilizare politică transnatională asupra sistemului politic din RM. În acest sens, primul subcompartiment definește transnationalismul politic al migranților si practicile politice transnaționale, evidențiind relevanța acestora pentru cazul Republicii Moldova. Ulterior este prezentat rolul diasporei și a comunităților transnaționale în democratizarea țării de origine, dar și activismul electoral al migranților, în calitate de formă de participare directă a emigranților în procesul politic din patrie.
1. ABORDĂRI CONCEPTUAL-TEORETICE PRIVIND CONEXIUNEA DINTRE VALORILE DEMOCRATICE EUROPENE ȘI MODERNIZAREA SISTEMULUI POLITIC DIN REPUBLICA MOLDOVA
Parte a sistemului social, sistemul politic reprezintă „vîrful de lance” al acestuia, fiind un subiect discutat pe larg în literatura de specialitate. Analiza parcursului acestui concept, dar și caracteristicile sale contemporane, reprezintă obiectul prezentului capitol. De asemenea, vom prezenta statul de drept în calitate de noțiune integratoare a valorilor politice europene, prin prisma dihotomiei deziderat-realitate. Cetățenia europeană, în calitate de expresie identitară supranațională si cea a dreptului la mobilitate, vine să exemplifice un nou tip de raport apărut drept consecință a avansării proiectului european. În sensul reliefat de idei, primul subcapitol conține studul istoriografic al problemelor abordate, reliefarea fiind reflectată tematic. Al doilea subcapitol include abordările conceptual-teoretice și reperele metodologice de cercetare a problemelor elucidate în lucrare.
Factori cu impact transformator al sistemului politic din Republica Moldova: studiu istoriografic și cadrul politico-juridic
Subiectul ce vizează procesele de modernizare a sistemului politic din Republica Moldova și-a găsit o elucidare largă în literatura de specialitate, cu precădere de sorginte politologică și juridică. În același timp, fiind raportat la impactul valorilor democratice europene asupra acestui proces modernizator, situația diferă, dată fiind noutatea științifică și practică a problemei. Importanța științifică a abordării acestei interconexiuni sporește în contextul semnării și implementării prevederilor Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, primele trei titluri conținînd prevederi ce vizează unele componente ale sistemului politic.
Reieșind din caracteristicile sistemului politic din țara noastră, majoritatea cercetătorilor autohtoni s-au axat pe studierea procesului de instituire în Republica Moldova a unui sistem politic democratic. Printre autorii din Republica Moldova care au abordat acest subiect îi putem menționa pe A. Roșca, Gh. Rusnac, V. Moșneaga, P. Varzari, V. Juc, V. Moraru, V. Saca, V. Beniuc, A. Zavtur, P. Fruntașu, C. Solomon și alții.
Un interes deosebit pentru analiza procesului de tranziție a sistemului politic din Republica Moldova de la totalitarism la democrație îl prezintă cercetările efectuate de academicianul A. Roșca [298, p. 5-10]. Analizînd sarcinile majore privind eficientizarea funcționării sistemului politic în condițiile Republicii Moldova, autorul se expune pe marginea necesității fundamentării științifice a procesului de adoptare a deciziilor politice în cadrul perioadei de tranziție. Cercetătorul susține că sub aspect conceptual și operațional este important de avut în vedere că funcțiile sistemului politic se realizează pe două direcții principale: organizarea, coordonarea și reglarea raporturilor din cadrul sistemului ca atare; organizarea, mobilizarea și conducerea societății. Referindu-se la stadiul actual de dezvoltare a sistemului politic din Republica Moldova, academicianul A. Roșca subliniază necesitatea stringentă a sporiri substanțiale a gradului de angrenare, conexiune și interacțiune a elementelor sale constitutive, de conlucrarea lor în baza principiilor democratice și a valorificării experienței statelor avansate. Trebuie de precizat, în același timp, că A. Roșca abordează sistemul politic nu în maniera pe care o întreprindem în cercetarea noastră, reliefînd impactul valorilor democratice europene și al migrației asupra modernizării sale, ci ca un element determinant al dezvoltării durabile, identificînd mai multe obiective de soluționat.
Într-o serie amplă de lucrări, Gh. Rusnac și V. Moșneaga au analizat un șir de procese și fenomene care țin de dezvoltarea sistemului politic, precum dezvoltarea sistemului de partide și interacțiunea dintre acestea, dar și procesele electorale și societatea civilă [224]. Vom menționa că pentru prezentul studiu prezintă interes și lucrările autorilor respectivi în domeniul analizei fenomenului migraționist în rîndul tinerilor, dar și analiza rezultatelor sondajelor sociologice realizate în rîndul migranților [376], [378]. Considerăm că Gh. Rusnac și V. Moșneaga sunt cercetători care au contribuit decisiv la cercetarea fenomenului migrației, lucrările lor fiind de real folos, atît din punct de vedere teoretic, cît și aplicativ, bazele de date empirice pe care le prezintă pot servi în calitate de material empiric pentru realizarea studiilor comparate.
În articolul său „Viața politică în Republica Moldova”, V. Juc face o trecere în revistă a cadrului normativ și a celui instituțional în procesul de devenire a sistemului politic din RM, identificînd și etapele dezvoltării acestuia [158, p. 26-46]. De fapt, cercetătorul a prezentat una dintre primele periodizări ale tipului de republică ce a funcționat în Republica Moldova, care a fost pusă la baza mai multor elaborări științifice. Acest articol conține o încărcătură politico-juridică meritorie, viața politică din Republica Moldova în intervalul de timp 1989-2001 fiind elucidată cu lux de amănunte. P. Varzari a adus o contribuție esențială în analiza sistemului politic autohton prin studiile relevante privind elitele politice [351, 349], dar și cele privind importanța culturii politice în consolidarea democrației. Merită a fi menționată ideea sa privind existența unei interdependențe între calitatea guvernării și promovarea reformelor democratice în Republica Moldova: deși s-au înregistrat anumite progrese, modernizarea societății în ansamblu nu a putut să fie sincronizată cu modernizarea rapidă și eficientă a instituțiilor politico-administrative ale statului. Propunerea cercetătorului este de a elabora și adopta o formulă politică funcțională, în sensul unei idei integratoare, dictată de necesitatea realizări unui model european de dezvoltare.
O tratare inedită se regăsește în lucrarea lui V. Saca „Interese politice și relații politice: Dimensiuni tranzitorii” [307], în care interesul și relația politică sunt analizate ca subsisteme aparte, prin dimensiunile lor valorice, tipologice, de nivel și de cîmp politic. Alt subiect important reprezintă relația interese politice – transformări democratice, fiind evidențiate unele abateri de la definițiile general acceptate ale fenomenelor abordate și dificultățile în calea realizării lor eficiente. Cercetătorul acreditează o idee de conținut aproximativ identic cu cea expusă mai sus de P. Varzari – instabilitatea social-politică și economică a societății din Republica Moldova „este rodul unui deficit de concepție integrală a tranziției, deficit de model optim (adaptat adecvat la condițiile concrete ale tării), de funcționare și dezvoltare a structurilor democratice”, existînd o ruptură evidentă nu numai între teorie și practică, dar și între practică și contextul general al continuității transformărilor sociale.
Un articol de referință este și cel autorilor V. Saca și V. Grosu intitulat „Considerații privind specificul contextului tranziției spre democrație a Republicii Moldova” [308, p 112-123], în care autorii analizează procesul „tranziției duble” – politice și economice. Un al treilea factor care tergiversează procesele democratice este problema identitară. Relevant este faptul că autorii lansează ideea influenței migrației asupra procesului de tranziție democratic, remarcînd complexitatea acestui fenomen.
C. Solomon este autorul unei cercetări istorico-politologice interdisciplinare privind instituționalizarea și evoluția sistemului politic democratic din Republica Moldova, prin prisma evaluării proceselor de democratizare și identificării complexității problemelor cu care se confruntă societatea în tranziție. Cercetătorul supune analizei evoluția progresivă a sistemului politic din Republica Moldova, în special a statului și pluripartidismului, dar și dificultățile în calea modernizării lor, cu precădere de nuanță instituțională și funcțională.
Un studiu comparativ relevant, „Sisteme politice tranzitorii din Europa de Sud-Est”, avîndu-i ca autori pe V. Juc, Y. Josanu și I. Rusandu, prezintă o analiză a procesului de tranziție din statele sud-est europene, reliefînd etapele parcursului democratic al sistemelor politice respective [159]. Lucrarea este importantă prin elucidarea proceselor de instituționalizarea și dezvoltare a sistemelor politice din Albania, Bulgaria, Bosnia și Herțegovina, Croația, Macedonia, România, Serbia, Slovenia și Republica Moldova, fiind reliefat generalul și degajat particularul. Un rol aparte revine abordărilor conceptual-teoretice și reperelor metodologice de cercetare a sistemelor politice și regimurilor politice, analizate distinct, ultima categorie fiind parte a primei, tratată ca întreg. Vom adera la ideea autorilor potrivit căreia sistemul politic este un sistem deschis, aflat în permanentă devenire, în interacționare cu mediul (cu alte sisteme, cu elementele nonpolitice ale societății civile), cu precizarea că această caracteristică se manifestă în volum diferit [159, p. 8].
Făcînd o analiză sumară a cercetărilor existente în domeniul sistemului politic deducem lipsa unor cercetări privind impactul mobilității umane/fenomenului migrațional asupra democratizării sistemului politic autohton și racordării acestuia la valorile democrației europene, temă care constituie un obiectiv al prezentei lucrări.
Tendința unui sistem democratic în formare, în vederea preluării și asimilării valorilor democrației europene și a principiilor statului de drept, necesită a fi fundamentată pe un proces continuu de promovare a acestor concepte atît la nivelul clasei politice, cît și la cel al societății. În opinia noastră, garanțiile pentru succesul procesului democratic rezidă inclusiv și din măsurile consecvente pentru edificarea unui stat de drept [250, p. 222].
Primele referiri la conceptul „stat de drept” pot fi găsite în cadrul cutumei constituționale engleze, care a proclamat ideea „domniei legii” drept principiu fundamental al vieții sociale. Concepția că legea reprezintă manifestarea voinței suverane a poporului a fost statuată în timpul Revoluției franceze de la 1789. În opinia lui J. Gicquel statul de drept presupune subordonarea statului față de drept, iar pentru J. P. Henry – un sistem de organizare în care ansamblul raporturilor sociale și politice sunt subordonate dreptului. Sofia Popescu consideră statul de drept un „mănunchi de principii recunoscute la scară mondială, care semnifică asigurarea autonomiei individului, a libertății sale de acțiune și autolimitarea sferei de acțiune a statului în favoarea individului” [254, p. 36-37].Statul de drept este statul în care puterea e subordonată dreptului (M. J. Redor), ori o sumă de garanții fundamentale ale libertăților publice, o protecție a legilor (J. L. Quermonne), statul care implică existența regulilor constituționale care se impun tuturor (G. Duhamel) sau în care se conciliază libertatea și autoritatea (M. Miaille), ori, mai simplu, ordinea juridică ierarhizată și sistematizată (J. Dabin) [153, p. 110].
În opinia lui I. Deleanu, un stat de drept trebuie să întrunească următoarele condiții necesare: o atitudine cordială, deschisă, cooperantă a statului față de societatea civilă; valorizarea principiului separației puterilor în stat; democrație autentică și reală; instituționalizarea și garantarea drepturilor și libertăților omului și cetățeanului; o ordine juridică coerentă și ierarhizată; un sistem de reglare internă a autorităților publice prin control politic, prin control administrativ ierarhic, prin control jurisdicțional; controlul constituționalității legilor; accesul liber la justiție și organizarea activității de judecată în mai multe grade de jurisdicție [82, p. 235].
În evoluția statului de drept în accepțiunea germană (Rechtsstaat) pot fi identificate patru modele. Primul model, cel liberal, corespunde fazei societății moderne sau capitaliste, caracterizată prin faptul că sunt reclamate legi care să satisfacă cerințele de egalitate ale competiției economice, prin importanța acordată sferei private, dar în măsură să mențină preeminența parlamentului. O nouă etapă de evoluție a statului de drept consacră preocuparea pentru caracterul material al acestuia. În această perioadă, Rechtsstaat devine conceptual constituțional, statul realizându-și scopurile numai prin drept și în cadrul dreptului. Următorul model este cel formal, fiindu-i specifică ascensiunea pozitivismului juridic. În această perioadă statul nu mai este identificat cu poporul, ci este privit ca persoană juridică distinctă, iar dreptul nu mai este situat deasupra statului, fiind creația statului și urmând ca acesta din urmă să se autolimiteze. În cadrul ultimului model – celui democratic, accentul cade pe ideea de Constituție, pe principiul suveranității și pe promovarea drepturilor omului. În consecință, decizia oficială a organelor statului este acum adoptată doar conform unei proceduri ce are la bază consimțământul exprimat al cetățenilor [153, p. 119-120].
Conceptul de „Rechtsstaat” a fost elaborat în baza concepțiilor teoretice conținute în operele filosofilor I. Kant și A. Von Humboldt. Ideea principală, ce se poate regăsi la ambii autori, este că acțiunea Statului este limitată de valoarea protecției libertății individului. Inițial, statul de drept/Rechtsstaat-ul dezvăluie trei trăsături esențiale:
– scopul care îl legitimează este susținerea scopurilor vitale ale cetățenilor, iar aspectele precum moralitatea sau religia sunt în afara preocupărilor statului de drept,
– pentru a asigura libertatea personală și a face posibilă autorealizarea, Rechtsstaatul poate să depășească protecția prin lege a indivizilor – în acest caz, manifestă niște funcții numite de Böckenförde – „Polizeiaufgaben”, deci „funcții polițiste” [296].
– statul trebuie să fie organizat în conformitate cu niște principii raționale. Acestea își găsesc sursa, în particular, într-o cetățenie autentică, caracterizată prin libertăți civice, egalitate în fața legii, reprezentare și participare în cadrul organelor legislative, independența justiției și supremația legii. De multe ori, acest al treilea aspect al Rechtsstaat-ului este numit, generic, „constituționalism” [300, p. 106]. Astfel, statul de drept, își are originea într-o neîncredere și bănuială de principiu față de stat, căruia caută să-i încorseteze puterea pentru a evita ca aceasta să nu devină opresivă [211, p. 183].
Conceptul francez État de droit a fost inițial derivat din Rechtsstaat-ul german, deși multe din ideile centrale ale conceptului se găsesc în operele unor gânditori francezi, dintre care în prim-plan se impune Charles Montesquieu cu lucrarea Despre spiritul legilor (1748), operă care a promovat ideea de constituționalism, separare a puterilor în stat și libertățile civile de bază [300, p. 105].
Prima încercare vizibilă de a contesta contopirea Legii și a Suveranului se datorează lui J.-J. Rousseau, care a încercat să divizeze legea de puterea suveranului, pledînd în favoarea unui sistem parlamentar de guvernare, pentru noțiunea de „stat legal”, în care este asigurată supremația legii, libertatea și echitatea în condițiile puterii delegate parlamentului.
Albert Venn Dicey introduce trei concepții a unei condiții caracterizate prin termenul „rule of law”: puterea nu poate să fie arbitrară; orice individ, indiferent de statutul său, este subiectul legii și jurisdicției tribunalelor ordinare; al treilea principiu constă în faptul că și constituția nescrisă a Marii Britanii poate fi considerată a fi pătrunsă de principiile statului de drept, din moment ce drepturile la libertate personal, sau întruniri publice au rezultat din decizii judiciare, în timp ce în alte constituții astfel de drepturi rezidă din textul acestora [273].
Referindu-ne mai detaliat la practicile democratice ale Uniunii Europene, vom exemplifica prin conceptul de cetățenie europeană, care, în opinia noastră, poate fi văzută în calitate de expresie identitară supranațională si cea a dreptului la mobilitate. Or, odată cu valurile consecutive de extindere, procesele decizionale la nivelul UE au început să se confrunte cu lipsa unei legitimități la nivelul societăților statelor membre. Relațiile tradiționale dintre cetățean și stat au suferit o metamorfoză sub influența proceselor integraționiste. Prevăzînd anumite drepturi, obligații și participarea la viața politică, cetățenia europeană vizează consolidarea imaginii și a identității UE și implicarea mai profundă a cetățeanului în procesul de integrare europeană. Cetățenia europeană nu înlocuiește drepturile inerente cetățeniei naționale. Ea conferă drepturi suplimentare care se exercită, fie la nivelul Uniunii (de exemplu, votul si dreptul de a fi ales în Parlamentul European), fie la nivelul statelor membre (de exemplu, dreptul de a alege si de a fi ales în alegerile locale). Anumite elemente ale cetățeniei europene pot fi uneori de natură de a slăbi cetățenia națională în măsura în care unui resortisant dintr-un alt stat membru i se recunosc drepturi care au fost în trecut rezervate doar cetățenilor proprii.
Punînd în lumină unele documente ce vizează acest subiect, reliefînd succint cadrul politico-juridic, subliniem că, în conformitate cu deciziile Curții de Justiție a UE, cetățenia europeană este destinată a fi statutul fundamental al cetățenilor statelor membre UE, oferindu-le posibilitatea celor care se află în situații similare să se bucure de același tratament în fața legii, indiferent de naționalitate. În rezultat, această formă de cetățenie supranațională a crescut considerabil drepturile individuale, iar posibilitatea de reședință în alt stat membru, în calitate de cetățean al UE, este percepută drept o sursă a dreptului la liberă circulație.
Un șir întreg de factori atît de sorginte internă, cît și externă, au determinat apariția cetățeniei europene. Fluxurile de imigranți și refugiați, dezmembrarea marilor entități fondate pe criterii ideologice, reinventarea democrației în statele post-comuniste, presiunile asupra cetățeniei din partea imigranților și a refugiaților, globalizarea economică, erodarea statului-națiune, agravarea „deficitului democratic” al instituțiilor democratice și reducerea progresivă a ratei de participare la alegeri sau la dezbaterile civice [31, p. 7]. În 2005, respingerea Tratatului Constituțional, în urma referendumurilor din Franța și Olanda, a fost interpretată drept o confirmare a faptului că opinia publică europeană s-a detașat de instituțiile UE, dînd naștere unei crize instituționale. Cauzele acestei crize țin de lipsa mecanismelor caracteristice democrației: adoptarea politicilor comunitare nu mai ține de preferințele alegătorilor, iar mecanismele de elaborare a deciziilor par a fi lipsite de cerințele elementare de transparență, responsabilitate și implicare democratică [210]. Cele trei ediții speciale ale Eurobarometrului, realizate în 2002, 2007 și 2010, permit analiza evoluției percepției cetățeniei europene în rîndul cetățenilor statelor membre UE, dar și gradul de utilizare a drepturilor ce rezidă din aceasta. Spre exemplu, analiza realizată în martie 2010 relevă faptul că 79% din respondenți manifestă o anumită familiaritate cu acest termen. Respondenții sunt informați în primul rînd despre drepturile de reședință în calitate de cetățeni UE, 87% din ei cunoșteau despre dreptul de a înainta petiții Comisiei, Parlamentului și Ombudsmanului European, iar 85% erau informați despre dreptul de a se bucura în celelalte state membre de același tratament ca și în țara proprie [292]. În martie 2014, în medie 61% din populația statelor membre UE se considera cetățeni ai UE, iar atunci cînd sunt întrebați despre identitatea personală, circa 48% din respondenții Eurobarometrului se identifică în primul rînd prin propria naționalitate, iar mai apoi prin cea europeană [102, p. 95-99].
În aceeași ordine de idei vom menționa și rezultatele unei cercetări calitative (bazată pe analiză de conținut și analiză de discurs), realizate în perioada 5 ianuarie – 20 ianuarie 2011, prin intermediul căreia a fost investigată asumarea cetățeniei europene de către indivizii de diferite naționalități din cadrul Uniunii Europene. Relevanța cercetării constă în sondarea percepției cetățenilor din UE în raport cu apartenența lor națională, respectiv europeană, afișată prin intermediul ID-ului folosit de aceștia pe forumul Debate Europe. Din cei 56% dintre membrii forumului doar 8% își asumă identitatea europeană, în timp ce 69,33% rămân adepții autodefinirii în termeni locali sau naționali. Zona de intersecție este ocupată de 20% dintre subiecți care îmbrățișează la nivelul discursului o raportare duală, definindu-se simultan în calitatea de cetățeni europeni și cetățeni ai propriilor state.
În Raportul privind Cetățenia UE Demontarea obstacolelor în calea drepturilor cetățenilor UE [100] majoritatea acțiunilor identificate în acest sens pot fi divizate în trei categorii principale: asigurarea eficientă a drepturilor, facilitarea obținerii beneficiilor în practică și creșterea gradului de conștientizare în rîndul cetățenilor privind existența acestora. În rezoluția Parlamentului European (2 aprilie 2009) privind problemele și perspectivele cetățeniei europene [275], se menționează în calitate de carență în procesul de implementare a cetățeniei UE, numărul redus de cetățeni ai Uniunii care avînd reședința într-un stat membru, altul decât cel propriu, își exercită dreptul de a vota sau de a candida în alegerile europene sau cele locale. În general participarea politică scăzută la nivelul UE, este un argument invocat în favoarea faptului că Europa de astăzi este încă de la începutul său proiectul elitelor politice și mai puțin al cetățenilor. Vom invoca și opinia conform căreia cetățenii statelor membre UE vor utiliza cetățenia europeană mai mult ca un mecanism pentru a asigura egalitatea dintre diferite popoare europene, decît pentru a deveni membri cu drepturi egali a unui popor European transnațional [232, p. 76-93].
Două curente de opinii pot fi identificate în acest sens. În primul rînd, există preocuparea faptului că cetățenia europeană subminează cetățenia națională, în timp ce cel de-al doilea curent de opinie salută această nouă formă, văzînd în ea baza unei noi forme de identificare politică, alta decît naționalitatea. Tratarea egală a tuturor cetățenilor va duce la crearea unei noi forme de solidaritate, în baza drepturilor individuale și a principiilor statului de drept.
Opinia exprimată de-a lungul timpului privind caracterul simbolic al cetățeniei europene este alimentată de următoarele considerente: în primul rând, conținutul ei a fost destul de limitat – fiind instituită în baza dreptului, existent deja, la libera circulație și reședință – în afară de dreptul la protecție diplomatică și consulară atunci când călătoresc în străinătate și drepturile electorale la nivel local și în cazul Parlamentului European, nu a adăugat mai mult nimic nou dreptului comunitar. În plus, dispozițiile privind această formă de cetățenie nu a inclus nici o referire la obligațiile cetățenilor europeni. În al doilea rînd, spre deosebire de cetățenia națională, care exprimă o apartenență la o comunitate națională, cetățenia europeană a apărut pentru a cuprinde o bază de drepturi economice, în principal necesare și concepute pentru a facilita integrarea în piața comunitară.
În al treilea rând, cetățenia europeană, spre deosebire de cea națională, se considera a implica o dimensiune afectivă mai slabă (din cauza lipsei unei identități naționale caracteristice unui stat). În opinia Comisiei Europene, cetățenia Uniunii este atât o sursă de legitimare a procesului de integrare europeană, prin consolidarea participării cetățenilor, cît și un factor fundamental în crearea în rândul cetățenilor a unui sentiment de apartenență la Uniunea Europeană și a unei identități europene autentice. Principala dificultate menționată în acest sens este faptul că identitățile colective rămân în continuare a fi încorporate în mediile național-etatiste [169].
Calitatea de membru individual al entității politice UE nu se bazează pe un drept obținut prin naștere, sau pe reședința în unul din statele membre ale UE, fiind în schimb o derivată a deținerii naționalității unui stat membru UE. Controlul de care dispun statele membre asupra obținerii și pierderii cetățeniei europene este expus unei forțe puternice care operează la nivel transnațional: dreptul la liberă circulație pe teritoriul Uniunii.
Caracterul derivat al cetățeniei UE nu este un exemplu istoric unic. Același model cetățenesc a fost caracteristic etapelor inițiale ale statalității federale în Germania, Austria și Statele Unite ale Americii. În cazul Elveției, cetățenia federală este în mod formal și în prezent derivată din cetățenia cantonală, cantoanele beneficiind de puteri extinse în domeniul naturalizării.
Vom menționa că aspectul rezidențial al cetățeniei UE nu este doar articulat în drepturi strict concepute de admitere teritorială sau stabilire și acces la piața muncii, dar include un drept general de non-discriminare pe motive de naționalitate și se aplică, de asemenea, în cazul drepturilor politice: cetățenii UE care locuiesc în statele membre altele decât statul a cărui cetățenie o dețin, pot participa la alegerile pentru Parlamentul European și cele locale din statul respectiv. Rezidă astfel că drepturile caracteristice cetățeniei UE se reflectă asupra persoanelor care uzează de dreptul la libera circulație, sau se află în alte situații cu un caracter „transnațional”.
În opinia autorului, apariția și dezvoltarea conceptului de „cetățenie europeană” vine să marcheze depășirea calității de proiect „de natură economică” a UE, stimulînd dezbaterile pe marginea unor noi fenomene, precum identitatea europeană.
La momentul apariției sale, cetățenia UE era o instituție slab poziționată, mulți văzînd-o ca pe un element pur decorativ în cadrul Uniunii, sau ca mijloc de consolidare a legitimității sociale a Comunității. În acest sens, prevederile Tratatului UE din 1992 au avut sarcina dificilă de promovare a unui sens de identitate europeană, necesară nu doar datorită faptului că piața comună nu poate genera forme puternice de identificare și solidaritate socială în rîndul participanților, dar și pentru că presupusa sa lipsă a transformat cetățenia UE într-o palidă reflecție a cetățeniilor naționale.
Merită a fi menționat la această etapă faptul că identitatea europeană a fost întotdeauna un proces în desfășurare, obținînd pe parcurs noi conotații, bazîndu-se pe valori precum pacea, libertatea, statul de drept, justiția socială, respectarea drepturilor omului și a democrației.
Pentru prima dată noțiunea de identitate europeană a fost definită în „Declarația privind identitatea europeană”, adoptată de către statele membre la Summit-ul de la Copenhaga în 1973. Cele 9 state membre la moment, și-au exprimat determinarea lor de a construi o Comunitate bazată pe lege și democrație, care are la bază nevoile individuale și păstrează varietatea bogată de culturi naționale.În această ordine de idei, fostul Președinte al Parlamentului European, Ph. Herzog enumeră trei căi pentru a ajunge la democrația populară în cadrul UE: ameliorarea democrației reprezentative, participarea permanentă a cetățenilor și a actorilor sociali și inventarea unei cetățenii europene.
Pornind de la conceptul de „Europă a cetățenilor”, statele membre ale Comunității Europene și-au propus asigurarea unei „umanizări” a proceselor politico-economice care s-au produs de-a lungul evoluției Uniunii. La începutul anilor 90, Articolul 8 al Tratatului de la Maastricht (1992) stipulează faptul că „cetățean al Uniunii este orice persoana care deține naționalitatea unui stat membru”.
La o următoare etapă, Tratatul de la Amsterdam (1997) specifică faptul că, cetățenia Uniunii completează cetățenia națională și nu o înlocuiește. De asemenea, este reafirmat faptul că Uniunea Europeană este întemeiată pe principiile libertății, cel al respectării drepturilor și libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept, principii comune tuturor statelor membre; respectarea drepturilor omului fiind o condiție a apartenenței unui stat la Uniune. Actul mai prevede că Uniunea respectă atât drepturile fundamentale garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului, semnată la Roma în 1950, cât și cele care rezidă din dreptul comunitar. Tratatul de la Amsterdam introduce pentru cetățenii europeni un nou drept – dreptul la informație. În limita rațiunilor de interes public sau privat, orice cetățean european și orice persoană fizică sau juridică, având sediul într-un stat membru, are dreptul de acces la documentele Parlamentului European și ale Consiliului Uniunii Europene. Un element nou este și introducerea sancțiunilor pentru nerespectarea drepturilor cetățenești, astfel că, în cazul în care un stat membru încalcă în mod grav principiile pe care se bazează Uniunea, Consiliul UE poate adopta decizia de suspendare a anumitor drepturi care decurg din aplicarea Tratatului UE, inclusiv a dreptului de vot în Consiliu al statului respectiv.
În cadrul Conferinței Interguvernamentale asupra Tratatului de la Nisa, a fost proclamată oficial Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, de către Parlamentul European, Consiliu și Comisie. Carta a fost apoi adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, pentru ca, ulterior, prin Tratatul de la Lisabona (intrat în vigoare la 1 decembrie 2009), să se prevadă expres că „Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Cartă” și că „aceasta are aceeași valoare juridică cu tratatele” (potrivit art. 6, alin.1).
Carta cuprinde, într-un singur text, ansamblul drepturilor sociale, economice, civile și politice de care pot beneficia toți cetățenii europeni. Aceste drepturi sunt grupate în șase capitole principale: capitolul I, Demnitatea (articole referitoare la: demnitatea umană, dreptul la viață, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea torturii și a tratamentelor sau a pedepselor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei și a muncii forțate); capitolul II, Libertățile (dreptul la libertate și securitate, respectul vieții private și de familie, protecția datelor personale, dreptul la căsătorie și dreptul de întemeiere a familiei, libertatea gândirii, conștiinței și religiei, libertatea expresiei și informării, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, dreptul la educație, libertatea alegerii ocupației și dreptul de angajare în muncă, libertatea de a conduce afaceri, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecția față de eventualitatea strămutării, expulzării sau extrădării); capitolul III, Egalitatea (egalitatea în fața legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă și lingvistică, egalitatea între bărbați și femei, drepturile copilului, drepturile persoanelor vârstnice, integritatea persoanelor cu handicap);capitolul IV, Solidaritatea (dreptul lucrătorilor la informare și consultare în cadrul întreprinderilor, dreptul de împotriva concedierii nejustificate, condiții de muncă egale și juste, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă, viața de familie și profesională, securitatea socială și asistența socială, asistența sanitară, accesul la serviciile de interes economic general, protecția consumatorului); capitolul V, Drepturile cetățenești (dreptul de vot și de a candida la alegerile pentru Parlamentul European, dreptul de a vota și de a candida la alegerile municipale, dreptul la o bună administrare, dreptul de acces la documente, avocatul poporului, libertatea de circulație și de reședință, protecția diplomatică și consulară); capitolul VI, Justiția (dreptul la căi de atac efective și la o judecată corectă, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității faptelor penale și a sancțiunilor, dreptul de a nu fi judecat și pedepsit de două ori în procedurile penale pentru aceeași faptă).
În timp ce în cadrul Convenției europene a drepturilor omului sunt protejate numai drepturile civile și politice, Carta include și alte drepturi, precum drepturile sociale ale muncitorilor, protecția datelor etc.
Tratatul asupra Uniunii Europene, modificat prin Tratatul de la Lisabona, în Titlul II al acestuia, intitulat „Dispoziții privind principiile democratice”, stipulează următoarele principii:
a) principiul egalității cetățenilor Uniunii, în conformitate cu care cetățenii beneficiază de o atenție egală din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor sale. Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii se adaugă cetățeniei naționale și nu o înlocuiește pe aceasta (art.9);
b) principiul democrației reprezentative, potrivit căruia cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European. Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în Consiliu, de guvernele lor, care, la rândul lor, răspund democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor lor (art. 10). Acest ultim principiu oferă cetățenilor Uniunii următoarele prerogative:
orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile se iau cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățeni (art. 10 alin. 3). Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conștiinței politice europene și la exprimarea voinței cetățenilor Uniunii. Cetățenilor și asociațiilor reprezentative li se acordă posibilitatea de către instituții de a-și face cunoscute opiniile și de a face schimb de
opinii în mod public, în toate domeniile de acțiune ale Uniunii (art. 11 alin. 1);
la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniuni, în vederea aplicării tratatelor (art. 11 alin. 4).
De-a lungul timpului, din momentul instituirii sale, au fost menționate anumite vulnerabilități în procesul de devenire a cetățeniei europene. Or aceasta nu implică drepturi suplimentare celor existente deja în dreptul comunitar, compartimentul ce ține de libera circulație și dreptul la reședință, în afară de dreptul la protecție diplomatică și consulară atunci când călătoresc în străinătate și drepturile electorale la nivel local și în cazul Parlamentului European. Noul raport astfel instituit este lipsit de componenta obligațiilor ce urmează a fi îndeplinite de posesorii cetățeniei europene, fapt ce confirmă odată în plus caracterul simbolic al acesteia. De asemenea, în comparație cu calitatea de membru al unei entități politice naționale, cetățenia europeană a fost instituită pentru a reflecta o bază de drepturi economice, în principal necesare și concepute pentru a facilita integrarea în piața comunitară.
Este evident faptul că în aceste împrejurări suferă modificări esențiale și relația stat-cetățean. După cum s-a menționat anterior, dreptul de a reveni și dreptul de a beneficia de protecție diplomatică în străinătate sunt cele două elemente de bază ale cetățeniei externe. Aceste drepturi corespund situației specifice a emigranților. Dincolo de aceasta, există limite, atât practice și normative pentru acordarea emigranților acelorași drepturi ca și cetățenilor rezidenți. În afara teritoriului lor, chiar și democrațiile dezvoltate nu pot garanta libertatea de exprimare și de asociere, accesul la educație publică sau beneficii sociale în domenii precum sănătatea, angajarea și șomajul.
În opinia noastră, dezbaterile recente înregistrate în unele state membre (Marea Britanie în mod special) privind accesul pe piața națională a muncii a cetățenilor altor state membre, dar si retorica privind „turismul pentru beneficii”, vin să submineze conceptul cetățeniei europene și atractivitatea acestui concept în rîndul cetățenilor UE.
Vom menționa că, în opinia lui Guibernau, procesul de formare a valorilor europene a fost influențat de următoarele circumstanțe: memoria celor două războaie mondiale pe continentul european; experiența imperiilor coloniale; apariția unei culturi politice transnaționale; dezvoltarea unor mijloace de contestare ce incumbă o nouă ordine social și globalizarea. Astfel, atunci cînd vorbim despre caracteristicile definitorii ale modelului democratic european și conținutului teleologic al acestuia, trebuie să ținem cont de existența a două dimensiuni: experiența democrațiilor europene „cu tradiții”, sau mai bine zis practicile democratice naționale și, în al doilea rînd trebuie să ținem cont de cadru democratic de activitate a Uniunii Europene, în calitate de entitate supranațională.
În concluzie vom menționa că cetățenia UE nu absolvă cetățenii UE de obligațiile cetățenești pe care aceștia le au față de statele lor de origine. Considerăm că, creșterea gradului de participare politică, în baza valorilor democratice europene, necesită eforturi conjugate atît la nivel național, cît și supranațional. Actuala criză financiar-economică, care a rezultat pe plan politic în creșterea influenței mișcărilor populiste (a se vedea ascensiunea „Partidelor piraților”) demonstrează lipsa unui dialog eficient dintre clasa politică și societate în majoritatea țărilor europene. Se consideră că după ratificarea Tratatului de la Lisabona, prin care UE devine subiect de drept internațional, căpătând astfel personalitate juridică, pe de o parte, iar pe de alta Carta drepturilor fundamentale a UE fiind încorporată în dreptul primar, cetățenia UE va avea o valoare și mai mare.
Deși este un domeniu nou de analiză în estul și sud-estul Europei, din cauza caracterului recent al ambelor procese – migrației și democratizării, impactul mobilității umane asupra difuziei democratice, dar și a consolidării democrației, devine un subiect interesant de investigație în cadrul literaturii de specialitate.
În contextul proceselor moderne de mobilitate umană, frontierele sistemului politic devin tot mai diluate. Deși se află în afara teritoriului național, migranții continuă să participe la procesele politice care au loc în țara de origine. Chiar dacă relația stat – cetățean nu se realizează în acest caz în deplinătatea ei, cetățenia rămîne a fi legătura simbolică a migrantului cu țara de origine, materializată prin protecție diplomatică și consulară sau participarea la alegerile naționale.
Vom începe prin evocarea concepției lui Albert O. Hirschman despre „ieșire și voce”’, utilizată o perioadă îndelungată pentru studierea migrației și implicațiilor acesteia, dar și explicarea relației dintre migranți și țara de origine, deși aceasta a fost concepută, totuși, în cadrul curentului „naționalismului metodologic”. Chiar dacă modelul lui A. Hirschman a fost aplicat studierii migrației, sensul său inițial a fost mult mai larg, explicînd comportamentul uman pe piețele economice, precum și în cadrul organizațiilor, instituțiilor sociale și guvernelor naționale. Modelul său general este o structură dualistă a două reacții opuse ale consumatorilor, membrilor și cetățenilor la ceea ce ei consideră a fi un declin în oferta de servicii și bunuri. „Ieșirea” (plecarea) este acțiunea de renunțare la procurarea unui produs, părăsirea unei organizații, sau decizia de a emigra, în cazul statelor. „Vocea” de obicei este actul de protest, pentru a obține o schimbare în atitudinea unei firme sau a unui guvern, care ar duce, în consecință, la recuperarea calității produsului sau serviciului. Hirschman susține că, cu cît este mai prezentă alternativa plecării, calitatea și dorința de a vocifera/protesta se atrofiază. Extrapolînd, notăm că, migrația periclitează procesul de consolidare a democrației, din moment ce emigrarea scade presiunea în favoarea reformelor democratice și modernizării politice.
Totuși, adițional la noțiunile de „ieșire” și „vociferare”, Hirschman introduce și o a treia categorie – loialitatea, care reține în timp plecarea și exprimarea nemulțumirii [177, p. 219-220]. Loialitatea este un termen foarte larg care cuprinde un spectru începînd de la identificarea necondiționată și susținere entuziastă, pînă la acceptare pasivă și inerție. Un guvern față de care cetățenii dezvoltă o anumită „loialitate” poate fi analizat drept o asociație voluntară în cazul în care cetățenii dispun nu doar de dreptul de a protesta(voce), dar și de posibilitatea de a emigra(ieșire) [71, p. 423].
Schema lui A. Hirschman privește migrația drept o renunțare la posibilitatea de a vocifera/protesta. Însă, odată cu apariția teoriei transnaționalismului distincția dintre actorii interni și cei externi a devenit foarte vagă, ceea ce nu mai semnifică deja că plecarea înseamnă renunțarea la „voce” [337]. Mai mult decît atît, se poate întîmpla ceva foarte diferit – plecarea poate duce la internaționalizarea „vocii” (și astfel, intensificarea ei): mijloacele de comunicare moderne pot determina creșterea amplitudinii acestei voci și apare posibilitatea de a sensibiliza/influența atitudinea actorilor internaționali față de situația dintr-o anumită țară. În opinia noastră practicile transnaționale schimbă conjuncția „ori” din schema lui Hirschman, pe cea de „și”, adică și „plecare” și „vociferare” și „loialitate”.
Suntem de părerea că, în contextul răspîndirii fenomenului democratic din țara gază spre țara de origine a migranților poate fi evocat și procesul difuziei democratice. De altfel, studiile empirice contemporane care examinează relația dintre democrație și difuzie pot fi divizate în două categorii: (a) studii orientate spre geografia umană, concentrîndu-se pe aspectele geografice și regionale (O'Loughlinet, de exemplu, constată că, chiar și după o creștere a numărului democrațiilor în timpul celui de-al treilea val, ele rămîn a fi clusterizate din punct de vedere geografic [234, p. 546]; James Lee Ray [290, p.27-46] și Harvey Starr [137, p.356-381], analizînd efectul spațial în răspândirea democrației, susțin ideea că nivelul de democrație al unei țări poate fi influențat din exterior, fiind generat de contextul global, regional și cel al țărilor vecine – același lucru este afirmat și de Kopstein și Reilly [167], analizînd situația din Europa de Est); (b) studii statistice avansate, cu posibilitatea de a controla influența factorilor endogeni și cu o perspectivă mai largă asupra modalității de realizare a difuziei democratice.
În ceea ce privește modul de realizare a difuziei, Kristian Gleditsch invocă un model ce include atît o variabilă reflectând dezvoltarea economică, cît și două măsuri ale difuziei: nivelul regional al structurii de autoritate și stabilitatea păcii în cadrul formațiunilor politice din jur [119]. Teoria difuziei a făcut obiectul unor teste empirice, dintre care poate fi menționat cel realizat de Brinks si Coppedge, care conchide astfel: cu cât este mai mare decalajul în privința nivelului democrației între o țară si vecinii ei, cu atât mai mare va fi presiunea în direcția convergenței. Regimurile politice conectate în rețele transnaționale exercită o forță considerabilă unul asupra celuilalt, iar validarea predicției generate de această teorie confirmă importanța factorilor transnaționali în ecuația, mult mai complexă, a democratizării statelor din cel de-al treilea val [43].
Cele patru elemente ale proceselor de difuzie identificate de Everett Rogers sunt: (1) inovația (ideea de democrație) care este comunicată prin intermediul anumitor canale (2) într-o perioadă de timp (3), membrilor unui sistem social (4). Pornind de la teoria lui O'Loughlin privind modalitatea de răspîndire a fenomenului democratic, prin prisma dimensiunilor de transfer și recepționare, putem conchide că migranții pot fi unul din canalele de difuzie democratică de la o țară la alta.
Pînă recent, relația cazuală dintre migrație și democratizare a fost un obiect de cercetare puțin studiat [304]. Totuși, datorită evidențelor empirice identificate în țările cu o rată emigrațională înaltă, literatura de specialitate a început să acorde atenție efectelor migrației, altele decît remitențele sau fenomenul „exodului de inteligență”. Asistăm, de asemenea, la două abordări distincte (deși în opinia noastră puternic interconectate): analiza influenței migranților asupra procesului politic din țara de origine și implicarea acestora în realitățile politice din societățile gazdă. Cele mai multe dintre cercetări se axează pe analiza consecințelor migrației permanente, deși recent, din cauza magnitudinii sale, migrația temporară și efectele acesteia s-au afirmat în cadrul dezbaterilor academice.
Constatăm că, de cele mai multe ori, migrația îmbunătățește situația materială și cognitivă a persoanelor, doi factori care au fost în mod constant identificați ca determinanți pentru atitudinile și comportamentele politice [57, p. 33-35]. Se consideră faptul că, îmbunătățirea statutului unei persoane este asociată cu expresia unor opinii și atitudini economice liberale și cu atitudini politice mai democratice. A fost, de asemenea, demonstrat faptul că un nivel mai ridicat de cunoștințe este asociat cu un nivel mai sporit de interes politic și de participare. Această concluzie este confirmată și de analiza situației din comunitățile de migranți originari din Mexic – Perez-Armendariz și David Crow consideră migranții drept „agenți ai difuziei democratice”, care contribuie la consolidarea democrației în țara lor de origine [77, p. 120].
Într-un studiu privind impactul emigranților originari din Myanmar, aflați la muncă în Malaezia și Thailanda, asupra procesului de difuzie democratică, Kae Soe lansează ipoteza că migrația reprezintă o valoare adăugată în procesul de democratizare, astfel că, chiar dacă migrația în sine nu afectează în mod direct procesul de democratizare din țara de origine, schimbările care se produc la nivelul individual al migranților în timpul procesului migrațional, pot da naștere unor modificări de comportament, schimbări de atitudine și adoptarea de noi idei și practici politice. Aceste modificări pot în schimb transforma sistemele de valori în rîndul migranților, precum și pe cele din comunitățile lor de origine. Rezultatele cercetării sugerează faptul că migranții cu siguranță pot fi vectori de difuzie a normelor, inclusiv a normelor, valorilor și practicilor democratice. Un element forte important – necesitatea existenței unui mediu care ar permite migranților să își realizeze inițiativele pentru susținerea democratizării prin migrație.
Impactul luptei migranților pentru drepturile lor asupra procesului de democratizare a fost analizat de Christl Kessler în articolul său „Democratic Citizenship and Labour Migration in East Asia Mapping Fields of Enquiry” [161], prin prisma experiențelor din țările est asiatice. Autorul concluzionează asupra existenței unui impact asupra consolidării democrațiilor existente sau periclitării regimurilor autoritare. Piper consideră însă că, înainte de a vorbi despre impactul migrației asupra democratizării, este necesară mai întîi democratizarea proceselor migraționale, care supun în prezent migranții la tratamente degradante, abuz și marginalizare [249, p. 216-217] Brown observă că migranții emigrează și remit bani din considerente diferite, iar aceste motive au de asemenea și implicații politice [45, p. 55-76].
În ceea ce privește impactul remitențelor asupra instituțiilor democratice, studiile efectuate argumentează faptul că cei care recepționează astfel de transferuri financiare, devin mai indiferenți față de raporturile clientelare, precum cumpărarea voturilor, ajutoare preferențiale sau alte forme de patronaj politic, persoanele în rezultat votînd conform preferințelor politice reale. Remitențele pot afecta comportamentul și atitudinile politice ale beneficiarilor lor, dar ele nu afectează schimbarea prin intermediul difuziei internaționale. Mai degrabă, acestea reprezintă o resursă materială care consolidează poziția persoanelor vis-à-vis de putere, încurajându-i să voteze pentru partidele de opoziție, sau să solicite responsabilitate liderii locali [77, p. 133]. Cu toate acestea, unii autori subliniază că remitențele pot fi o cursă pentru procesul de dezvoltare și democrație. Apariția unor fonduri neplanificate tinde să aibă consecințe negative asupra guvernării politice. Abdih, Chami, Dagher și Montiel dezvoltă un model în care remitențele sunt asociate cu deteriorarea calității instituționale, deoarece surplusul de venit pe care îl reprezintă afectează activitatea guvernului. Analiza confirmă ipoteza lor teoretică: remitențele sunt asociate cu o eficacitate mai scăzută a guvernului, respectarea redusă a principiilor statului de drept și un grad mai înalt de corupție. În cadrul unei analize comparative a 111 țări, autorii au identificat un impact negativ al ratei remitențelor în PIB asupra calității instituționale, chiar și după verificarea potențialei cauzalități adverse [3].
Explicația cea mai des utilizată în legătură cu modul în care migranții influențează procesele politice din țările lor de origine se încadrează în general în categoria efectelor externalizării cunoașterii și învățării sociale. Ideea este că „migranții învață valorile politice ale societăților gazdă și le exportă în țările lor de origine” [79, p. 3-4]. Morales și Morariu au arătat că legăturile cu țara de origine au un impact diferit asupra integrării politice a migranților în țara gazdă. Acest fapt demonstrează că imigranții care se află în contexte ce permit exprimarea politică liberă au tendința de a se mobiliza politic. Relevant pentru argumentul autorilor este faptul că un astfel de activism se produce chiar și atunci când migranții nu dispun de drepturi politice în țările lor gazdă.
În ultimele decenii, cultura politică a imigranților în societățile gazdă a fost discutată pe larg. Abordarea teoretică principală a acestor lucrări ține de socializarea politică, care studiază aspectele procesului prin care subiecții învață și interiorizează valori, simboluri și atitudini ce țin de politică. În schimb, resocializare este un factor care influențează foarte mult atitudinile politice ale imigranților, afectînd percepțiile, obiceiurile și comportamentele lor politice, reflectînd nu numai procesul de adaptare care are loc în țara în care migrează, dar și o ajustare a atitudinilor lor politice față de sistemul politic din țara lor de origine. Una dintre școlile de gândire în acest sens a subliniat, pe parcursul mai multor ani, faptul că studierea formării valorilor și ideilor politice ar trebui să fie limitată la experiențele din copilăria timpurie. Se presupunea că, caracterul politic al individului este finalizat în adolescență și, astfel, atitudinile sale politice sunt deja formate cînd ajunge la maturitate. În anii ’80 ai secolului XX această ipoteză a fost pusă la îndoială, afirmîndu-se ideea că socializarea ar trebui să fie privită ca un proces pe durata întregii vieți, în care dinamica vieții, multiplele profesii sau mobilitate socială și geografică, sunt experiențe care reconfigurează aceste atitudini și comportamente politice. S-a stabilit că imigranții care au sosit la o vârstă mai timpurie în țara gazdă, participă la fel de frecvent ca populația nativă la discuțiile și acțiunile politice. Atunci când migrează la o vârstă mai înaintată, imigranții par să treacă printr-o perioadă „de recuperare” în comparație cu cei din societatea țării gazdă [188, p. 2-3].
Markus Prior consideră că interesele politice sunt „deosebit de stabile”, atât pe termen scurt cît și pe termen lung în timpul maturității. El subliniază faptul că din moment ce atitudinile politice sunt foarte stabile odată ce sunt formate, în cazul în care se dorește înțelegerea variației atitudinilor politice în rîndul indivizilor, cel mai eficient mod este reîntoarcerea la perioada formativă pentru a analiza factorii care influențează formarea lor [274, p. 747-766]. Aceeași logică se aplică și în cazul studiilor comportamentului politic – Plutzer constată că prezența la vot poate fi explicată prin intermediul teoriilor de dezvoltare, în care schimbarea din persoane absenteiste în alegători disciplinați are loc printr-un proces foarte gradual, marcat de inerție și formarea de obicei [252, p. 54-55].
Cain, Kiewiet și Uhlaner au determinat că și caracteristicile sistemului politic din țara de origine afectează predispozițiile în materie de partide în țara de destinație [48]. În continuarea acestei afirmații, Simpson Bueker a arătat că imigranții proveniți din țări cu regimuri nedemocratice sunt mai puțin predispuși să participe la vot decît cei din societățile democratice [47].
Waldinger, Soehl și Lim au identificat, în baza experienței migranților mexicani, că experiența politică pre-emigrațională asigură un interes post migrațional pentru domeniul politic din țara de origine și acest efect este substanțial în comparație cu impactul asociat altor conexiuni transfrontaliere, precum remitențele sau vizitele de scurtă durată [361].
În opinia noastră, comportamentul politic al imigranților evoluează în același mod ca și schimbările care au loc pe filiera economică sau socială: din moment ce gradul de expunere crește, sporește și nivelul de participare electorală și identificarea partiinică, la fel ca și nivelul de vorbire a limbii dominante în societatea gazdă sau abilitățile considerate a genera venituri mai mari. Concluzia este că, deși experiența politică anterioară afectează interesul față de procesul politic din patrie, în realitate acest gen de experiență se atestă la puțini migranți. Pentru majoritatea migranților, factorul care influențează interesul față de subiectele ce țin de țara de origine este decizia de stabilire permanentă, care s-a dovedit a avea un impact mai mare decît conectivitatea. Cei care dețin proprietate în țara de origine, sau care intenționează să se reîntoarcă – par a fi mai activi în această privință. Migranții stabiliți pe o perioadă mai lungă demonstrează un interes mai scăzut față de subiectele politice din țara de origine, decît cei recenți sosiți [362, p. 31].
Cercetările sociologice demonstrează că migranții asimilează treptat valorile culturale, sau cel puțin vin în contact cu noile valori din țara de destinație. Socializarea politică se produce atunci cînd migranții doresc să asimileze noile practici politice, în același timp ei rămînînd atașați față de țara de origine [89]. Atunci cînd migranții conștientizează că, condițiile politice din țara de origine sunt mai proaste decît cele în țara de destinație, ei pot dori să determine anumite schimbări în patrie. Printre căile posibile prin care migranții pot afecta mediul politic din țara de origine sunt reflectarea mass-media, activități de consolidare a capacităților instituționale, precum și reîntoarcerea sau migrația circulară [191].
Unele cercetări susțin varianta minimă, subliniind importanța adoptării cel puțin de către elita conducătoare a experiențelor practicate în afara țării lor [371]. În conformitate cu această perspectivă bazată pe principiul ierarhic, un număr limitat de persoane în poziții instituționale cheie, dețin responsabilitatea primară pentru importul de inovații din alte țări.
Comunicarea cu migranții aflați peste hotare, interesul tot mai mare a celor aflați acasă față de cultura și obiceiurile din țările gazdă ale migranților și reflectarea în mass media a realităților din aceste țări, sunt unele căi prin care cei din străinătate pot induce modificări comportamentale în rîndul populației din țările de origine.
Caracterul interdisciplinarității utilizat în prezenta lucrare a impus autorul să analizeze relația dintre migranți și democrație dincolo de obiectul de cercetare al științelor politice. Astfel, am constatat că implicarea cercetătorilor din domeniul științelor economice în explicarea relației dintre migrație și democrație a culminat cu elaborarea unor modele econometrice explicative. În baza acestora, unii autori lansează ideea că emigrația înalt calificată îmbunătățește calitatea instituțiilor politice (Li și McHale [189], Testaverde 2011 [338]) și afectează deteriorarea instituțiilor economice în țările de origine (Li și McHale). În același timp, alți cercetători consideră că mai degrabă migrația necalificată îmbunătățește calitatea instituțională (Docquier, Lodigiani, Rapoport, Schiff [91, 90]), iar migrația înalt calificată are un efect incert. Al treilea curent de opinie, reprezentat de Antonio Spilimbergo, susține că persoanele instruite în străinătate promovează democrația în țara lor de origine, dar numai în cazul în care educația este obținută în țările democratice. În aceeași ordine de idei, cadrul empiric dezvoltat de Spilimbergo (2009) privind impactul persoanelor educate în străinătate asupra dezvoltării țării de origine, ar putea fi utilizat pentru a examina existența transferurilor de alte norme comportamentale. În acest context vom invoca și opinia exprimată de J.A. Schumpeter, care considera drept condiție pentru succesul metodei democratice „material uman” de înaltă calitate pentru a fi ales în structurile de putere [352].
Aplicarea exclusivă a modelelor econometrice implică un șir de vulnerabilități:
rezultatele pot fi interpretate într-o direcție sau alta. Problema cauzalității nu este soluționată. În dependență de ipoteza de lucru adoptată la începutul cercetării, se poate ajunge la concluziile de rigoare.
eși utilizează aceleași noțiuni, studiile menționate anterior folosesc diferite aspect ale migrației umane și formării capitalului uman. Faptul că definițiile utilizate și componența indicatorilor folosiți sunt diferite, face dificilă o utilizare agregată a datelor obținute.
comparația la nivel de țări poate omite factorii culturali care pot afecta procesul de formare a capitalului uman și apariția instituțiilor. Utilizarea datelor pentru un șir întreg de state cu particularități diferite de funcționare instituțională și cultură politică, distorsionează concluziile finale. Spre exemplu, în procesul de transformare postcomunistă, lipsa de informații, de timp și de dorință de compromis, a determinat liderii politici să acționeze, uneori, în mare grabă, nefiind capabili să selecteze instituțiile politice care ar fi cele mai potrivite pentru nevoile unei țări într-un anumit moment în timp sau în viitor. Ca urmare, structurile executive, constituțiile și legislația electorală au fost de multe ori revizuite, înainte de a fi capabile să se instaleze permanent în timp. Astfel, influența altor factori determinanți ai calității instituționale se poate dovedi cu mult mai importantă decît efectul migrației înalt calificate sau necalificate.
pot fi identificate alte mecanisme de influență, instituții, mijloace, care ar permite emigranților să afecteze procesele politice din țara de origine, (lobby, participarea electorală etc.) care diferă în intensitate și importanță de la o țară la alta.
În continuarea acestui curent de analiză, Mahmoud, Rapoport, Steinmayr și Trebesch analizează impactul cauzal al emigrației asupra rezultatelor alegerilor în Republica Moldova. Utilizînd datele la nivel comunitar, precum și cele ale exit-poll-ului, autorii studiază impactul migrației către diferite destinații asupra comportamentului de vot a celor rămași în țară. Analiza cuprinde rezultatele alegerilor parlamentare din Moldova din 1994 până în 2010, combinate cu datele recensămîntului național și a exit-poll-ului la alegerile din noiembrie 2010. Rezultatul principal al studiului este că emigrarea spre țările mai democratice reduce substanțial sprijinul electoral pentru Partidul Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM). O creștere de un punct procentual a migrației spre vest într-o comunitate reduce numărul de voturi pentru PCRM cu 0,6%. În cazul în care un procent din populație a emigrat spre Est, rezultatul electoral al PCRM crește cu 0.4%. Dacă emigranții moldoveni aflați în statele Europei de Vest ar fi rămas în țară și ar fi votat ca și un alegător mediu, PCRM ar fi obținut cu 2% mai multe voturi, iar dacă aceștea ar fi migrat pe direcția estică în loc de cea vest-europeană, PCRM ar și obținut 3% în plus la scrutinul electoral din 2009 [237]. Totuși, autorii prezintă o atitudine relativ simplistă asupra proceselor politice și celor electorale, încercînd să explice un șir întreg de concluzii de sorginte diferită prin modele econometrice.
Impactul migrației asupra sistemului politic din Republica Moldova este un obiect nou pentru investigațiile științifice. Deși consecințele politice ale fenomenului migrațional sunt complexe, majoritate studiilor analizează efectele economice, sociale și demografice ale acestui proces. Totuși, rezultatele unui șir de studii empirice, efectuate de către cercetători precum Gh. Rusnac, V. Moșneaga, V.Moraru, V. Țurcan identifică particularitățile vieții migranților într-un șir de țări de destinație (ex. Italia, Spania), dar și incidența unei „culturi emigraționale” în rîndul tinerei generații. Autorii reușesc să surprindă procesele de transformare individuală prin are trec migranții moldoveni, dar și percepția acestora față de țara de origine și cea de destinație. Vom menționa și studiul lui Schwartz privind diaspora originară din RM [315], în care autorul argumentează relevanța termenului de comunități a moldovenilor în străinătate, pentru a reflecta specificul acestui fenomen în cazul țării noastre. Activismul electoral al emigranților și formele votului în străinătate au fost obiectul analizei lui I. Boțan, C. Gurin și E. Prohnițchi, care lansează opinia privind necesitatea existenței unui consens politic intern privind votul în străinătate drept precondiție pentru aplicarea unor mecanisme incluzive noi de vot în străinătate, în cazul Republicii Moldova [36]. Autorul, de comun cu V. Varzari, G. Tehada și J-C Bolay, au analizat fenomenul migrației înalt calificate din Republica Moldova (cartografiere, profil, caracteristici), în speță cazul savanților și cercetătorilor, prezentînd acest aspect în contextul exemplelor similare ale altor state din regiune.
Repere teoretico-metodologice de cercetare a sistemului politic
La mijlocul anilor ’60 ai secolului XX, David Easton lansează una din primele definiții ale sistemului politic, structurile componente ale acestuia fiind conectate între ele printr-o reacție de tipul stimul-răspuns, similară mecanismului cibernetic al feed-back-ului. Fiind caracterizat de autor drept o cutie neagră, datorită caracterului său netransparent, procesele ce se petrec în sistemul politic, inclusiv cel de luare a deciziilor, sunt departe de ochii publicului larg.
Două metode ale analizei sistemice sunt aplicate în literatura de specialitate în această ordine de idei. Prima, examinând sistemul politic la nivelul subsistemelor sale, orientează atenția cercetătorilor asupra studierii totalității legăturilor și acțiunilor reciproce care apar în cadrul sistemului politic. A doua, concentrează atenția cercetătorilor asupra analizei „intrărilor”(input-uri), „ieșirilor” (output-uri) și „legăturilor inverse" stabilite între sistemul politic și mediul social.
Abordările conceptuale privind sistemul politic se regăsesc și la un șir de autori contemporani, care interpretează sistemul politic ori drept „organizarea politică a societății” sau ca fiind „totalitatea instituțiilor, relațiilor, metodelor și măsurilor prin care se realizează conducerea politică a societății”. V. Ivanov definește sistemul politic drept „totalitate a organizațiilor de stat și obștești, asociațiile cetățenilor instituite în modul prevăzut de constituție, care asigură exercitarea de către poporul Republicii Moldova a sarcinilor sale orientate spre făurirea unei societăți democratice, a statului de drept”; sistemul politic poate fi conceput ca „un ansamblu de organe și organizații sociale, care, într-o formă sau alta, participă la realizarea puterii și la conducerea societății”; sistemul politic formează „totalitatea proceselor de decizie care privesc ansamblul unei societăți globale”; sistemul politic este un „model stabil al relațiilor umane care include putere, norme de conduită sau autoritate”; sistemul politic include „instituțiile și procesele ce permit cetățenilor dintr-un stat să aplice și să modifice politicile publice” [131, p. 137].
Sistemul politic cuprinde atât guvernământul cât și partidele politice, cetățenii care se prezintă la vot, grupurile de interes, cu alte cuvinte sistemul politic este un concept care include întregul stat dar și interacțiunile, legăturile care există între guvern, instituțiile oficiale și cele din afara statului, precum și procesele politice ale unui stat.
Schimbarea focalizării studiului științelor politice de la nivelul statului la nivelul sistemului politic devine evidentă odată cu revoluția behavioristă și ilustrează interesul analiștilor politici asupra legăturii dintre societate și polis, ca și asupra legăturilor existente între diversele subsisteme și părți componente ale sistemului politic [16, p. 36], susține C. Baba. Avînd astfel un caracter complex și amplu pe dimensiunea conținutului său, această noțiune devine una fundamentală în cadrul științelor politice.
Sistemul politic al societății reprezintă o totalitate integră și coordonată a instituțiilor politice, a relațiilor, proceselor, principiilor organizării politice a societății supuse codului de norme politice, sociale, juridice, culturale, tradițiilor istorice și regimului politic al unei societăți concrete. Sistemul politic include organizarea puterii politice, relațiile dintre societate și stat, caracterizează procesele politice care includ instituționalizarea puterii, starea și nivelul activității politice în societate, caracterul participării politice, relațiile politice neinstituționale, subliniază V. Moșneaga. Gh. Rusnac și V. Saca [225, p. 69].
În altă viziune, sistemul politic este o totalitate, un ansamblu de organe politice și de stat constituite din cetățenii statului. Această realitate implică concluzia potrivit căreia elementul de bază al sistemului politic este cetățeanul, deținătorul tuturor drepturilor, libertăților și obligaților fundamentale, este măsura lui inerentă, care determină schema acestuia. Anume cetățeanul constituie elementul ansamblului organizat, care este sistemul politic [15, p. 45].
În studiul intitulat: „Evaluarea bunurilor și a productivității politice”, publicat în Valori și norme politice, politologii americani Gabriel Almond și S. Bingham Powell Jr., consideră că sistemul politic funcționează la trei niveluri: cel sistemic, nivelul procesual și nivelul politicii. Acestea sunt apreciate ca niveluri de perspectivă și acționează simultan [357, p. 131].
Sistemul politic al unei anumite societăți este determinat de forma de guvernare, tipul statului, caracterul regimului politic, relațiile social-politice, statutul politico-juridic al statului, caracterul relațiilor politico-ideologice și culturale existente în societate, tradiția orânduirii istorice și naționale a vieții politice.
În sens îngust „sistemul politic” prezintă o „totalitate a interacțiunilor dintre instituțiile guvernamentale”, iar în sens larg „sistemul politic” reprezintă „ansamblul elementelor vieții politice aflate în interacțiune între ele precum și alte sisteme ce alcătuiesc societatea, rezultatul activității lor fiind adoptarea unor decizii cu caracter global” [159, p. 7].
În opinia lui Ion Guceac, sistemul politic reprezintă un subsistem al sistemului social care formează o unitate integrală cu o structură organizatorică unitară, structurat pe anumite nivele de organizare (elemente constitutive), aflat într-o stare de evoluție continuă și care asigură direcționarea dezvoltării societății prin adoptarea deciziilor politice și a normelor general-obligatorii și asigurarea respectării lor, inclusiv prin aplicarea forței de constrângere. Astfel, autorul specifică importanța sistemului politic pentru dezvoltarea generală a societății și direcționarea evoluției acesteia [131]. Printre principalele trăsături antologice ale sistemului politic, cercetătorul enumeră: sistemul politic este un subsistem al sistemului social, subliniind că „sistemul politic este atât subiect, cât și obiect al conducerii”; ca orice alt sistem, reprezintă o unitate integrală; reprezintă o structură organizatorică unitară; este structurat pe anumite nivele de organizare; se află într-o stare de evoluție continuă [133, p. 140].
Concluzionînd cele menționate, considerăm că sistemul politic este rezultatul activității umane și reprezintă unitatea instituțiilor politice și de stat funcțional separate, care activează în conformitate cu prevederile constituționale în vederea asigurării binelui comun al demosului.
Vom considera că sistemul politic se manifestă în limitele teritoriale și funcționale ale unei societăți, determinate de sfera de acțiune ale sistemului politic și părțile lui componente la diferite niveluri ale organizării politice a societății respective.
Dezvoltarea sistemului politic din Republica Moldova s-a dovedit a fi un proces anevoios și neconsecvent, procesul „înpotmolindu-se” undeva între procesul de democratizare și cel de consolidare a democrației. Această aflare „în derivă” poate fi explicată inclusiv și prin lipsa unei viziuni clare, asumate la nivel de clasă politică și împărtășite de majoritatea populației, privind dezvoltarea pe termen mediu și lung a țării. Existența unei probleme identitare persistente și a unei integrități teritoriale parțiale, dar și lipsa unei experiențe anterioare în calitate de formațiune statală independent, reprezintă unele dintre vulnerabilitățile la adresa sistemului politic autohton. La nivelul societății vom atesta un nivel jos de cultură civică, precum și de conștiință politică. Încă din primii ani care au urmat declararea independenței și a suveranității naționale, în interiorul clasei politice autohtone, ca și în societate de altfel, persistau trei opțiuni pentru dezvoltarea țării 1) dezvoltarea și consolidarea statalității Republicii Moldova; 2) unirea cu România și 3) aderarea la Federația Rusă / Uniunea Rusia-Belarus (viziunea nostalgică).
În literatura de specialitate, procesul de dezvoltare a statutul Republica Moldova după obținerea independenței a fost delimitat convențional în 4 etape. Prima etapă a acestui proces începe de facto de la primele alegeri parlamentare libere din 25 februarie 1990 (în baza sistemului majoritar) pentru Sovietul Suprem al RSSM, însă de jure – de la proclamarea independenței statului Republica Moldova, din 27 august 1991, și ia sfîrșit odată cu primele alegeri parlamentare democratice și libere (în baza sistemului pluripartidist), din 27 februarie 1994, și cu adoptarea Constituției Republicii Moldova, din 29 iulie 1994. Perioada dată, numită de mai mulți autori etapa instituționalizării statului Republica Moldova, se caracterizează prin formarea și consolidarea bazelor statalității, adoptîndu-se un șir de acte și norme legislative decisive pentru noul stat.
A doua etapă a procesului afirmării și dezvoltării statului cuprinde anii 1995-2000, adică de facto perioada de după adoptarea Constituției Republicii Moldova, din 29 iulie 1994, și se finalizează cu modificarea formei de guvernămînt, din 5 iulie 2000, din republică semiprezidențială / semiparlamentară în republică parlamentară.
Cea de-a treia perioadă poate fi delimitată între anii 2001–2009, și poate fi caracterizată prin unele încercări de reformare a structurii puterii de stat, dar și a întregului sistem politic, etapă care demarează după ultimele modificări ale Constituției țării (iulie 2000) și după alegerile parlamentare anticipate (februarie 2001).
Cea de-a patra etapă, din 2009 – pînă în prezent, poate fi denumită etapă pragmatică, a maturității elitelor politice, odată cu instituirea Alianței pentru Integrare Europeană-1, iar apoi și Alianța pentru Integrare Europeană-2, urmată de Coaliția proeuropeană. În opinia noastră, această ultimă fază coincide cu amplificarea eforturilor integraționiste ale statului nostru, reformele interne implementate fiind în consonanță cu agenda de reforme agreată cu principalii parteneri pentru dezvoltare.
Totodată, unii autori, precum Colațchi A. consideră că în cazul Republicii Moldova procesul de tranziție de la totalitarism spre democrație și procesul de consolidare a democrației, de fapt, se desfășoară practic concomitent [69, p. 70].
Sunt concludente și tentativele de identificare a unui cadru optim pentru interacțiunea principalelor instituții în stat. Astfel, făcînd o retrospectivă a regimului democratic care s-a dezvoltat in Republica Moldova, vom menționa, în acord cu V. Juc, că în doar 10 ani acesta a cunoscut 5 forme:
parlamentar (27 aprilie1990 – 3 septembrie 1990);
semiprezidențial (3 septembrie 1990 – 5 martie 1991);
prezidențial (5 martie1991-29 iulie 1994);
semiprezidențial ( 29 iulie1994 – 5 iulie 2000);
parlamentar (5 iulie 2000 – prezent) [158].
Fiecare dintre aceste forme implică caracteristici diferite și un algoritm distinct de interacțiune a organelor puterii de stat [55, p. 4-5], fapt care poate fi invocat în contextul nostru drept lipsa unei viziuni integratoare la nivelul clasei politice, dar și a societății privind arhitectura sistemului politic autohton.
În același timp, sistemului politic autohton îi poate fi atribuit atît „sindromul pluralismului ineficient”, cît și „sindromul puterii dominante” [347, p. 104], specifică I. Vareaghin. În calitatea sa de subsistem al sistemului social global, sistemul politic se află în relații de colaborare cu alte subsisteme sociale: economic, juridic, cultural, ideologic, care alcătuiesc mediul social, resursele sociale ale sistemului politic.
Pornind de la analiza principalelor definiții cunoscute în literatura de specialitate, conchidem că sistemul politic are în structura sa următoarele elemente:
puterea politică (instituțiile politice);
relațiile politice;
normele și principiile politice;
conștiința și cultura politică [255, p. 55].
Cît despre tipologia sistemelor politice, Max Weber, punînd la bază criteriul naturii puterii și legitimității acesteia, deosebește următoarele tipuri:
Sisteme politice raționale, în care puterea aparține în mod legitim guvernului, iar exercitarea ei intră în sfera obiectivă, stabilită de lege.
Sisteme politice tradiționale, în cadrul cărora puterea se bazează pe caracterul sacru al tradițiilor. Legile și legitimitatea puterii nu pot fi contestate de către populație.
Sisteme politice carismatice. Puterea este deținută de un lider carismatic, populația fiind sigură în calitățile sale excepționale.
G. Almond propune o clasificare bazată pe valorile culturii politice, reliefînd:
Sisteme politice anglo-americane, caracteristice Marii Britanii, SUA, Canadei, Australiei și Noii Zeelande. Ele se bazează pe principiile și valorile liberal-democratice, fiind caracterizate de o cultură politică omogenă (valorile împărtășite de elită și mase sunt aceleași) și asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale. Este respectat principiul pluralismului politic și al separării puterilor în stat. Evoluția sistemelor nu a cunoscut perturbații sau modificări substanțiale; prin urmare, au un nivel sporit de stabilitate.
Sisteme politice european-continentale (Franța, Germania, Italia, Spania, Portugalia etc). Incontestabil, sunt sisteme democratice, însă evoluția lor nu a fost rectilinie, înregistrând devieri radicale (instaurarea regimului totalitar în Germania și Italia, a celui autoritar în Spania și Portugalia). în cadrul lor coexistă elementele culturii politice anglo-americane cu vechile culturi.
Sisteme politice preindustriale sau parțial industrializate. Pot fi atribuite unor state din Asia, Africa, America Latină, precum și din Europa de Est. În cadrul acestor sisteme există un grad avansat de diferențiere a instituțiilor și valorilor politice. Cultura politică este fragmentată și deseori are o formă rudimentară. Guvernarea este, de regulă, autocrată și tinde spre autoritarism. Nu se respectă drepturile și libertățile fundamentale, nici principiul separării puterilor în stat.
Sisteme politice totalitare – se caracterizează prin monopolizarea puterii de către un partid politic, a cărui ideologie devine a statului. Statul exercită controlul asupra tuturor sferelor vieții sociale: economie, cultură, religie, familie etc. Cultura politică este una de subordonare și nu se respectă drepturile și libertățile omului.
Printre funcțiile sistemului politic vom menționa:
– elaborarea și implementarea cadrului normativ-juridic privind distribuirea puterii, prerogativelor și responsabilităților în stat și în societate;
– definirea scopurilor, obiectivelor și căilor de dezvoltare a societății în prezent și într-o perspectivă mai îndelungată cu luarea în considerație a posibilităților reale, condițiilor și circumstanțelor favorabile și nefavorabile, interne și externe;
– organizarea societății și canalizarea activităților publice spre realizarea obiectivelor de program și atingerea scopurilor propuse;
– distribuirea valorilor materiale și spirituale de care dispune societatea în vederea asigurării reproducției lor lărgite în viitor;
– conjugarea intereselor general-naționale cu cele ale diverselor grupuri de populație, asigurarea pe această bază a coeziunii sociale;
– elaborarea normelor și legilor de conduită a oamenilor și grupurilor în societate;
– formarea conștiinței politice, antrenarea membrilor societății în activitățile de interes public;
– asigurarea stabilității politice, securității interne și externe;
– controlul îndeplinirii legilor și regulilor, preîntîmpinarea acțiunilor de încălcare a normelor politico-juridice [283, p. 26].
Este de menționat în context că G. Almond identifica 4 caracteristici comune ale tuturor sistemelor politice, în termenii cărora acestea pot fi comparate: (1) structura politică (componenta legislativă, executivă și judiciară), (2) aceleași funcții sunt realizate în toate sistemele politice, (3) caracterul multifuncțional al sistemelor politice, (4) toate sistemele politice sunt mixte din punct de vedere cultural. Autorul identifică 7 atribuții funcționale care trebuie realizate de orice sistem politic: partea de „input” – socializarea politică și recrutarea, articularea intereselor, agregarea acestora, comunicarea politică; partea de „output” – elaborarea legislației, aplicarea legilor și adjudecarea acestora [12, p. 11-12].
În cadrul unui sistem politic eficient există legături și interacțiuni normale dintre subsistemele sale în vederea distribuirii echitabile a puterii și a altor valori, inclusiv a serviciilor publice, evitînd conflictele social-politice și contribuind prin mijloace legale la dezvoltarea durabilă a comunității, la instituirea unei ordine sociale adecvate. Fiecare sistem politic, consideră C. Schifirneț, are capacitatea proprie de adaptare la influența mediul său, ceea ce produce o stare de echilibru [311, p. 112].
Revenind la tematica prezentei lucrări vom invoca opinia lui I. Sandu și R. Rusu, care susțin că valorile politice servesc drept fundament pentru acțiunile subiecților politici, fiind repere importante în orientarea acțiunilor politice. Valoarea politică este o relație socială în care se exprimă prețuirea acordată unor fapte sociale (politice) în virtutea corespondenței însușirilor lor cu necesitățile sociale ale unei comunități umane și cu idealurile acesteia [310, p. 76]. În calitate de idealuri, valorile joacă rolul unui cadru de referință al activității politice, al conținutului și sensului vieții politice, orientînd activitatea și comportamentul politic al grupurilor sociale și indivizilor.
Prin valori europene, în acord cu G. Toggernburg, în continuare vom subînțelege:
valori fundamentale care stau la baza formării Comunităților Europene – dispun de o valoare politică, însă sunt suficient de concrete pentru a fi introduse în tratate;
poziții ideologice diverse – apar în special în contextul dezbaterii despre identitatea europeană;
valorile aflate la baza acquis-ului comunitar în privința conceptelor de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statul de drept, libertate sau democrație [342, p. 258].
Atunci cînd ne referim la trăsăturile definitorii ale modelului democratic european și conținutului teleologic al acestuia, trebuie să ținem cont de existența a două dimensiuni: caracteristicile democrațiilor europene „cu tradiții”, sau mai bine zis practicile democratice naționale și, în al doilea rînd trebuie să ținem cont de cadru democratic de activitate a Uniunii Europene, în calitate de entitate supranațională [263].
Constituționalismul european, potrivit lui M. Voiculescu, cuprinde 3 elemente interconectate: statul de drept, separarea puterilor și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Primul element enumerat, fapt demonstrat de experiența statelor cu tradiții juridice recunoscute și cu sisteme politice și juridice democratice, nu se reflectă sau nu are în vedere numai conținutul juridic al respectivului sau respectivelor state ci și metodologiile, ansamblul de principii, norme, reguli prin care conținuturile în cauză dobândesc modalități efective de exprimare [357, p. 84]. Încercînd să redăm preocupările teoretice vis-à-vis de conceptul statului de drept vom menționa două dintre ele, situate la două poluri diferite – H. Kelsen consideră această sintagmă ca fiind un pleonasm sau un nonsens juridic, pe cînd J. Chevallier prezintă statul de drept în calitate de dogmă sau mit. Statul de drept, în care de altfel se regăsesc celelalte 2 elemente, reprezintă expresia echilibrului dintre stat și drept, întregul mecanism statal funcționând în baza unei ordini de drept, fixate prin lege. Într-un stat de drept puterea de stat se obține prin intermediul mecanismelor prevăzute în Constituție, iar exercitarea ei se realizează în conformitate cu normele de drept. Ulterior ne referim și la cetățenia europeană, în calitate de concept ce reprezintă un nou tip de legătură a cetățenilor cu o entitate politică. Din moment ce prevede anumite drepturi și participarea la viața politică, cetățenia europeană vizează consolidarea imaginii și a identității UE. În același timp, cetățenia europeană nu înlocuiește drepturile ce rezidă din cetățenia națională, oferind anumite drepturi suplimentare care se exercită, fie la nivelul Uniunii, fie la nivelul altor state membre (de exemplu, dreptul de a alege si de a fi ales în alegerile locale). Această situație poate fi extrapolată asupra migranților, atunci cînd vorbim despre relația acestora cu țara de origine și cu cea gazdă. Din moment ce cetățenia Uniunii Europene completează cetățenia națională, fără a se substitui acesteia, face posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetățeanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care își are rezidența (altul decît țara de proveniență).
În opinia noastră, noțiunea de stat de drept este, în general, utilizată pentru a sublinia diferențele existente intre regimurile democratice si regimurile autoritare. Statul de drept implică o justiție cât mai consolidată, mai sistematizată și sistemic organizată, alcătuită din legi, principii și norme; presupune ordine, coerență, logică. Astfel, este necesară o garantare a realizării practice a prevederilor constituționale și a unui cadru juridic care ar corespunde exigențelor juridico-politice și civice. Și doar în situația în care aceste exigențe devin constante ale sistemului juridic respectiv se atestă esența viabilă, trainică, legitimată a statului de drept, constituțiile ce îi sunt specifice nefiind simple acte formale.
Statul de drept reprezintă expresia echilibrului dintre stat și drept, întregul mecanism statal funcționând în baza unei ordini fixate prin lege. Într-un stat de drept puterea de stat a fost cucerită prin intermediul mecanismelor prevăzute în Constituție, iar exercitarea ei se realizează în conformitate cu normele de drept. Puterea politică este deținută pentru un mandat prestabilit și cu garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului. Cu cât o societate este mai avansată în planul civilizației și al culturii juridice, civice, morale cu atât statul de drept devine mai puternic, mai întemeiat pe știință, pe rigoare, pe experiență superioară, avînd la bază raportul dintre puterea de stat, societate și individ.
Dacă la început, precizează L. Gorincioi și L. Morar, teoria statului de drept se limitează la caracterul declarativ al drepturilor și libertăților personalității, neamestecul în economia de piață, atunci la cea de a doua etapă de evoluție, statul de drept trece la o anumită reglare a economiei cu scopul de a neutraliza și modera consecințele negative ale pieții pentru societate și de a stimula progresul economic și social al tuturor cetățenilor [125, p. 39].
În vederea asigurării funcționalității statului de drept, se impune necesitatea respectării următoarelor condiții: o structură piramidală a puterii și difuzarea ei unui număr mare de organisme; garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale individului; participarea cetățenilor la exercitarea puterii prin controlul jurisdicțional al respectării dreptului de către organele statului, prin recurs jurisdicțional împotriva actelor ilegale ale autorității; controlul de natură politică exercitat prin adunări alese; limitarea fiecăreia dintre cele trei puteri de către celelalte două; separația și diviziunea puterilor în stat; ierarhizarea puterii executive și a celei judecătorești, care să permită controlul autorității existente în sistemul puterii [153, p. 112].
Concluzionînd, putem conchide că, în teoria politică, prin stat de drept se înțelege un stat bazat pe o ierarhie a normelor generatoare de ordine juridică, statul fiind garantul libertăților și drepturilor individuale. Acest concept stă la baza modelului democratic european, fiind o garanție pentru celelalte două elemente ale constituționalismului – separația puterilor și respectarea drepturilor și libertăților individuale. Expresia voinței cetățenilor este Constituția, care este documentul suprem în raport cu celelalte acte adoptate.
În procesul de elaborarea a tezei au fost aplicate mai multe principii, abordări și metode de investigație științifică. Principiul interdisciplinarității a asigurat realizarea unii studiu polivalent prin reliefarea trinomului „valori democratice-migrație-modernizare a sistemului politic din Republica Moldova”, fiind aplicate metode specifice de cercetare proprii mai multor științe. Principiul istorismului a permis elucidarea sistemului politic și a unor dintre elementele sale în planul evoluției lor istorice, abordate la general și în particular.
Abordarea sistemică a dat posibilitate de a cerceta sistemul politic ca pe o totalitate integră și ca pe un întreg alcătuit din părți, aflate în raporturi de interconexiune și interdependență. Abordarea politologică a permis de a elucida procesul de modernizare a sistemului politic din Republica Moldova prin identificarea impactului valorilor democratice europene asupra acestui proces transformator, dar și a valorilor democratice europene asupra acestui proces. Dintre metodele general-științifice, vom menționa următoarele:
– metoda instituțională a permis de a cerceta procesele de instituționalizare și dezvoltare a sistemului politic din Republica Moldova și a unor elemente, cu predilecție a statului de drept, fiind identificat impactul unor factori asupra modernizării lor;
– metoda structural-funcțională a oferit posibilitate pentru a supuse analizei capacitățile de funcționalitate a diferitor structuri sistemice, a valorilor democratice europene și migranților, urmărindu-se impactul lor asupra proceselor de modernizare prin delimitarea componentelor și identificarea legăturilor dintre factori care contribuie la dezvoltarea sistemului politic din Republica Moldova;
– metoda comparativă a asigurat aplicarea categoriei corelative general-particular pentru a identifica experiența internațională și specificitățile naționale, definind, în context, unele acțiuni în măsură să contribuie la modernizarea sistemului politic din Republica Moldova;
– metoda behavioristă a permis de a examina comportamentul migranților moldoveni în diferite țări europene pentru a identifica unele trăsături generale și unele particularități în tentativa de a determina factorii de impact asupra elementelor sistemului politic din Republica Moldova.
Alte metode general-științifice de investigație științifică de care s-a făcut uz în perfectarea lucrării au fost analiza și sinteza, inducția și deducția.
Vom remarca, de asemenea, aplicarea unor metode particular-științifice, care întregesc tabloul investigațiilor, și anume:
– analiza conținutului documentelor a permis de a elabora și fundamenta cadrul politico-juridic al investigațiilor, evidențiind acțiunile întreprinse în vederea modernizării sistemului politic din Republica Moldova, în general, și edificării statului de drept, în particular;
– analiza evenimentelor a dat posibilitate de a cerceta procesele reliefate în lucrare sub aspect istoric, urmărindu-se continuitatea și degajîndu-se discontinuitatea, adică întreruperea unor activități de modernizare a sistemului politic din Republica Moldova sub impactul unor factori. În același context de idei se include elucidarea intensității absorbției de către societatea din Republica Moldova a valorilor democratice europene și a influenței migranților prin fenomenul remit-democrația;
– studiul de caz a oferit posibilitate de a particulariza cercetările pentru situația din Republica Moldova, prin evidențierea trăsăturilor specifice, abordate ca parte în raport cu întregul, în sensul că s-a determinat impactul valorilor democratice europene și migrației organizate, dar nu numai, asupra derulării proceselor de modernizare a țării;
– metoda politologico-descriptivă a asigurat cercetarea proceselor de instituționalizare și evoluție a sistemului politic din Republica Moldova, fiind evidențiate perioadele ce țin de schimbarea regimului politic republican și identificarea influenței valorilor democratice europene și a migranților asupra derulării proceselor reliefate.
Problema științifică importantă soluționată în domeniul științelor politice constă în demonstrarea necesității implementării valorilor democratice europene, inclusiv prin punerea în aplicare a potențialului migranților ca difuzori și purtători (ai valorilor de acest gen), urmărind dezvoltarea condițiilor pentru asigurarea modernizării sistemului politic din Republica Moldova.
Scopul și obiectivele tezei: Lucrarea își propune drept scop analiza și determinarea modalităților privind impactul valorilor democratice europene și al migrației asupra modernizării sistemului politic din Republica Moldova, examinînd în acest sens importanța practicilor politice transnaționale și a potențialul migranților comunităților de moldoveni din străinătate.
Pentru atingerea scopului sunt propuse următoarele obiective:
reliefarea abordărilor conceptual-teoretice privind sistemul politic contemporan și elementele sale constitutive;
analiza conceptului statului de drept în calitate de expresie integratoare a valorilor democrației europene;
identificarea premiselor endogene și influențelor exogene în procesul de democratizare;
definirea rolului practicilor politice transnaționale în promovarea valorilor democratice;
conceptualizarea relației cauzale existente între migrație și democratizare prin introducerea unui nou concept – remit-democrația;
determinarea rolului migranților și a comunităților transnaționale în procesele politice din patrie;
evidențierea rolului expertizei științifice în procesul de eficientizare a funcționării sistemului politic contemporan.
Problemele principale de cercetare înaintate cu titlul de ipoteze de lucru sunt:
1. Sistemul politic din Republica Moldova se află într-un proces permanent de modernizare sub influența diferitor factori, dat fiind că a fost instituționalizat nu numai prin crearea instituțiilor noi, dar și prin adaptarea unor structuri anterioare la noile realități.
2. Migrația din Republica Moldova a devenit un fenomen răspîndit, care contribuie nu numai la modificarea comportamentului și a opțiunilor valorice, dar, totodată, influențează asupra unor transformări ale sistemului politic, acordînd suport electoral forțelor politice care le reflectă stările de spirit.
3. Republica Moldova este un stat european, al cărui loc trebuie să fie în familia europeană unită, care împărtășește mai multe valori ce se disting prin durabilitate și au contribuit la formarea imaginii de societăți democratice și state de drept, cu standarde relativ ridicate de viață.
Direcțiile de soluționare a problemelor înaintate pentru cercetare sunt:
1.vor fi examinați factorii și acțiunile care sunt în măsură să contribuie la modernizarea sistemului politic din Republica Moldova, în special, să asigure sporirea capacității de funcționalitate a instituțiilor puterii de stat;
2. va fi cercetat fenomenul migrației prin reliefarea impactului transformator asupra funcționalității sistemului politic din Republica Moldova, dar și a societății în ansamblu, migranții fiind tratați ca membri ai unei comunități transnaționale;
3. va fi supus analizei procesul de acceptare, absorbție și implementare a valorilor democratice europene în Republica Moldova în contextul apropierii de Uniunea Europeană și transnaționalizării frontierelor statelor naționale, urmărindu-se conservarea tradițiilor și consolidarea democrației.
1.3. Concluzii la capitolul întîi
Prezentul compartiment și-a propus drept scop analiza situației în domeniul de cercetare al prezentului studiu, dar și identificarea problemelor care necesită o activitate investigațională la interferența principalelor concepte utilizate în prezenta lucrare: sistem politic, valori democratice europene, mobilitate umană.
1. Prin analiza elementelor constitutive ale sistemul politic contemporan, dar și principalelor etape de evoluție a sistemului politic din Republica Moldova, se poate lesne constata faptul că dezvoltarea sistemului politic autohton poate fi caracterizat prin inconsecvență și derivă îndelungată în procesul de democratizare, fapt datorat inclusiv și lipsei unei viziuni clare, asumate la nivel de clasă politică și împărtășită de majoritatea populației privind calea de dezvoltare a statului pe termen mediu și lung. Un element important este și nivelul scăzut de cultură civică în rîndul populației. Anume în acest context poate fi invocat rolul experienței migraționale – interacțiunea cu un sistem democratic funcțional poate determina, în rîndul migranților și a comunităților de origine, diseminarea valorilor și practicilor democratice, fapt care, într-un final, poate determina creșterea gradului de cultură politică la nivelul întregii populații. Acest lucru se poate cel mai probabil produce în cazul migranților care au drept destinație statele membre UE, din moment ce, pe lîngă valorile și practicile democratice naționale existente în statele respective, mai apare un palier unificator – valorile paneuropene și Uniunea Europeană ca un mediu democratic supranațional.
2. Cetățenia europeană devine o sursă de legitimare a procesului de integrare europeană, prin sporirea participării politice a cetățenilor, creînd sensul unei apartenențe la instituția supranațională și simbolizînd existența unei identități europene autentice. Deși trebuie să menționăm faptul că, cetățenia europeană, spre deosebire de cea națională, implică o dimensiune afectivă mai redusă, acest fapt fiind o provocare ce urmează a fi soluționată de Bruxelles și guvernele naționale, mai ales în condițiile unei neîncrederi a cetățenilor statelor membre în „magia” zonei Euro și avantajele pieței comune.
3. Majoritatea studiilor au arătat o reconfigurare contemporană a conceptului privind calitatea de membru într-o comunitate politică și drepturile care derivă din aceasta. La nivel practic, deja suntem martorii existenței unor multitudine de forme, prin care indivizii se pot integra în țara gazdă, menținînd în continuare legături cu comunitatea de origine. În cazul migrației, odată ce se confruntă cu un univers politic nou, migranții sunt capabili să se adapteze la noile valori, obiceiuri și cutume, astfel ei învață și își asumă noi atitudini politice. Acest lucru implică faptul că subiecții devin nu numai socializați la universul politic nou în care migrează, dar, din moment ce se întorc în mod repetat în țările lor de origine, ei trec printr-un proces de resocializare permanentă față de valorile și atitudinile politice care se schimbă în țara de origine. Procesul a fost numit „socializarea multiplă” sau chiar „suprasocializarea” [110].
4. Rolul migranților în calitate de agenți ai democratizării este în mare parte bazat pe evidențe empirice, analiza acestuia fiind necesară pentru fiecare caz în parte. Este general acceptat faptul existenței unor transformări la nivelul valorilor, convingerilor și comportamentului urmare a migrației. Impactul valorilor asimilate de migranți în străinătate nu se rezumă doar la migranți, dar și la membrii comunității de origine cu care aceștia interacționează. Acest mijloc de difuzie democratică este susținut de mijloacele moderne de comunicare, producîndu-se în condițiile unei decalaj democratic existent între statele de origine și cele de destinație. Totuși, pot fi menționate anumite vulnerabilități la adresa relației dintre țara de origine și emigranți. În primul rând, este foarte dificil de a „măsura” influența din exterior, în termenii democratizării și ai schimbării sociale. Chiar și anumite procese, care ar fi mai ușor de cuantificat, precum participarea la scrutinele electorale, nu par a reflecta fenomenul în deplinătatea sa. În mod similar, este dificil de a identifica exact cât de multă influență pot avea rețelele politice transnaționale asupra guvernelor țărilor gazdă. De asemenea, este discutabil dacă, în general, democrația, poate urmări migrația de subiecte, probleme, strategii și soluții în „societatea transnațională”, pe care o presupune globalizarea. Principala dificultate în domeniul transnaționalismului, accepțiunea dezvoltată până în prezent, este faptul că fundamentul său empiric se bazează aproape exclusiv pe studii de caz.
2. DEMOCRATIZAREA SISTEMULUI POLITIC SI REMIT-DEMOCRATIA: CONFLUENȚE VERSUS RELAȚIE CAUZALĂ
Democrația ca stare și democratizarea în calitate de proces sunt două subiecte care au suscitat interesul cercetătorilor în ultimele decenii. Fiind ambele sub influența acțiunii umane, realitatea și multiplele experiențe complexe nu au încetat să ofere noi și noi obiecte de cercetare, zădărnicind astfel construcțiile teoretice, chiar și atunci cînd triumful general al democrației părea inevitabil. Caracterul specific al democratizării sub influența factorilor externi ne permite să deducem rolul acestora în calitate de catalizator, crescînd viteza și calitatea unui proces deja existent. Democratizarea alimentată din exterior poate oferi consultanță, competențe și resurse financiare, fiind eficientă atunci cînd este bazată pe o mișcare puternică deja existentă în țară, acționînd în calitate de una din forțele active ale democratizării. Alta este situația în cazul migranților, care dispun de cele mai multe ori de un grad de legitimitate mai înalt decît organizațiile și statele străine.
2.1 Premise endogene și influențe exogene în procesul de democratizare
Definițiile și interpretările democratizării sunt foarte diverse, prin prisma anumitor realități situațional-istorice, sau abordări teoretico-metodologice. Odată cu colapsul URSS, subiectul democratizării a primit un nou impuls, datorită faptului că, comunismul era considerat nu doar oponentul principal al democrației, dar era perceput de unii drept o alternativă a acesteia.
Atît democrația, cît și antipodul său, autoritarismul, sunt termeni încărcați cu conotații evaluative și dependente de context, care împiedică identificarea unui consens privind o definiție unică, atemporală și obiectivă [372, p. 6-9]. Potrivit lui Morlino, pentru a înțelege fenomenul democratic, este important să distingem șase definiții diferite ale unui regim politic democratic: generală, procedurală, genetică, minimă și normativă. O definiție generală empirică a fost expusă în lucrările sale de Robert Dahl: toate regimurile politice, care garantează participarea reală a populației adulte, indiferent de gen și posibilitatea de disidență și opoziție, pot fi considerate democrații. O definiție procedurală a democrației subliniază normele și instituțiile formale ale unui regim democratic, în special, următoarele: norme sau proceduri formale care reglementează votul unui sufragiu universal, alegeri libere, corecte, competitive și periodice; un parlament cu competențe de luare a deciziilor și control, ales în conformitate cu normele menționate mai sus; un prim ministru și un guvern responsabil în fața Parlamentului; structuri intermediare cum ar fi partidele politice și grupurile de interes. O definiție genetică a democrației se concentrează pe modul în care un astfel de regim s-a format: pe norme și proceduri care decurg dintr-un acord – compromis pentru rezolvarea pașnică a conflictului între actorii sociali implicați politic și alți actori instituționali prezenți pe arena politică. O definiție minimă a democrației presupune că regimurile politice, cu un a) vot universal, indiferent de gen; b) alegeri libere, corecte, competitive și periodice; c) mai multe partide politice; d) surse alternative și diferite de informații – ar trebui să fie considerate democratice [19, p. 3]. O democrație consolidată este una în care această ordine politică devine o rutină general acceptată [127, p. 36].
Unii cercetători sunt de părerea că procesele de globalizare sunt marcate în prezent de începutul fuziunii lor cu procesele de democratizare, într-o singură forță de dezvoltare. Henry Teune consideră că globalizarea și democratizarea sunt două fațete ale dezvoltării lumii contemporane. Aici se află contradicția de bază a dezvoltării sociale: aceasta generează autonomie prin democrație și dependență prin globalizarea [339, p. 73-74]. Diamond lansează opinia conform căreia toată lumea poate deveni democratică, indiferent de precondițiile religioase, culturale și economice existente în fiecare țară. Factorii decisivi sunt însă dorința elitei conducătoare de a guverna în mod democratic și existența unei presiuni din partea populației în acest sens.
Democrația, caracterizată de Przeworski, apare ca un sistem în care guvernarea poate pierde alegerile și acceptă rezultatele fără a încerca să distrugă sistemul. El definește, de asemenea, democrația ca un sistem de incertitudine instituționalizată, un sistem în care regulile sunt previzibile, dar nu și rezultatele [282, p. 10]. Realitatea sistemelor și proceselor politice contemporane vin să confirme cu suficiente exemple afirmația lui Przeworski.
În vederea evaluării gradului de maturitate a procesului de democratizare, concepția testului „celor două scrutine electorale” stipulează că democratizarea începe odată cu eșecul regimului autoritar și se termină după alegerile competitive în rezultatul cărora au loc două transferuri pașnice succesive ale guvernării între partidele rivale [372, p. 26]. Pornind de la concepția minimalistă, ar trebui să încetăm a vorbi despre tranziția politică sau transformare, imediat ce primele alegeri competitive au avut loc. Acest fapt îl determină pe John Mueller să menționeze că cele mai multe țări postcomuniste din Europa Centrală și de Est au finalizat în esență trecerea lor la democrație. Ele sunt deja democrații cu drepturi depline, dacă folosim modelele reale ale țărilor occidentale. În consecință, ar avea sens de a reduce discuțiile despre „tranziție” și de pus capăt domeniului tranzitologiei [322, p. 274].
E de menționat că în ceea ce privește testului minim al democrației (două alegeri libere consecutive), conceptul lui O'Donnell de „democrație delegativă”, apărută în unele țări din America Latină și spațiul postcomunist, trece cu brio acest test. În cadrul democrației delegative, cel care obține victorie în alegerile pentru funcția de președinte, obține prin urmare, dreptul de a guverna după propria voință, fiind constrâns doar de realitățile dure ale relațiilor de putere existente și de limitele constituționale ale numărului de mandate [235, p. 57]. Totuși, nu putem considera această situație drept o democrație reprezentativă.
Adepții teoriei modernizării, cum ar fi Lipset, Rustow, sau Huntington consideră dezvoltarea socio-economică drept factorul major care determină democrația într-o anumită țară. Pe lângă creșterea economică sunt menționate și alte variabile socio-economice precum educația, formarea unei clase de mijloc sau o distribuire mai egală a veniturilor. Din punct de vedere teoretic, concepția că democrația poate apărea numai în cazul în care există premise socio-economice sau culturale adecvate a fost contestată în anii 1970. În toată această periodă de timp, democrația a fost introdusă în țările sărace pe atunci, cum ar fi Portugalia, Grecia și Spania și mai târziu în fostele țări comuniste.
În opinia noastră pot fi identificate două școli de gândire în teoria tranziției democratice, cunoscute sub numele de școala funcționalistă și cea genetică, respectiv orientate spre macro și micronivel. Prima acordă atenție primordială factorilor determinanți, în special economici și sociali, ai schimbării sistemului politic, și privește schimbările de regim ca fiind predeterminate de anumite condiții cum ar fi dezvoltarea economică, modelele culturale sau pur și simplu de modernizare. Pe de altă parte, școala genetică a dat, de obicei, prioritate variabilelor conjuncturale și în special factorilor determinanți politici ai schimbării de regim, accentuînd astfel, importanța alegerii politice și strategiei actorilor în timpul procesului de tranziție [270, p. 16].
Se poate concluziona că procesul de tranziție se referă la acea perioadă nesigură când noile structuri democratice sunt pe cale să apară, în timp ce unele dintre structurile vechiului regim există încă. Mai mult, la această etapă nu este clar încă ce regim se va instala – unul democratic, sau o altă formă de autoritarism, poate mai puțin represivă. Tilly ar putea numi această situație drept una de dublă suveranitate,ceea ce înseamnă că există o concurență, sau o stare de conflict pentru supremație pe arena coercitiv-politică între doi actori sau coaliții de actori [223, p. 19].
Considerăm astfel democratizarea drept un proces complex, pe termen lung, dinamic, deschis și pe o durată nedeterminată, care constă în trecerea spre un nou tip de politici – reglementat, consensual și participativ.
Discuțiile privind căile pe care le poate lua democratizarea, pot fi aranjate de-a lungul următoarelor dimensiuni, printre altele:
de la Social-democrație la liberalism. Social-democrații cred în intervenția substanțială a statului în economia de piață, împreună cu oferirea programelor guvernamentale de asistență socială. În schimb, liberalii cred că societatea civilă și economia pot și trebuie să își asume mai multe dintre sarcinile pe care social-democrații le atribuie statului.
de la autoritarism la o societate deschisă. Autoritarismul poate fi exercitat atît în serviciul economiei planificate, cît și a celei de piață. De exemplu, Przeworski susține că reformele economiei de piață se bazează pe un model de eficiență economică, care este foarte tehnic [282, p. 183]. Acesta implică opțiuni care nu sunt ușor de explicat publicului larg și decizii care nu au întotdeauna sens pentru opinia publică. În schimb, avocații societății deschise cred că liberalizarea politică și economică poate și ar trebui să se deruleze concomitent.
de la societate civilă la un stat puternic. David Ost descrie slăbiciunea organizațiilor societății civile în statele postcomuniste din Europa de Est, lasînd câmp de manevră pentru o politică identitară, care pune accentul pe religie și naționalism, împreună cu un stat puternic [241, p. 453-485].
de la pluralism la republicanism. Pluraliștii, în majoritate liberali, cred că politica ține de reconcilierea intereselor de partid, mai ales a celor materiale. Adepții celui de-al doilea curent, în schimb, cred într-o noțiune mult mai unitară de interes public, și în argumentul politic care este orientat spre crearea sau identificarea acestui interes.
de la elitism la participare. Susținătorii democrației participative și populismului într-un sens nepeiorativ, cred în implicarea a cât mai mulți cetățeni în exercitarea efectivă a puterii politice. Adepții acestei concepții manifestă neîncredere pentru orice dominație de elită în democrație.
de la naționalism la cosmopolitism. Ceea ce au în comun toate formele de naționalism este credința că rolul de membru cu drepturi depline într-o anumită comunitate politică este rezervat persoanelor cu anumite caracteristici [94, p. 10-12]. O situație total opusă abordărilor cosmopolite.
Autorul consideră că democratizarea este în ultimă instanță produsul acțiunii umane, de aceea, gradul său de predictibilitate este foarte efemer. Merită a fi menționate și cele opt căi diferite de democratizare identificate de Stepan: restaurarea internă după recucerire externă, reformulare internă; instalare monitorizată extern; democratizare inițiată în cadrul regimului autoritar, fie de conducerea civilă sau cea militară; demontarea fostului regim inițiată de societate, pact între partide, revoltă violentă organizată, război revoluționar de tip marxist.
Odată cu publicarea lucrării lui Huntington „The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century” (1991), rolul factorilor externi drept factori-cheie în procesele de democratizare a devenit parte a discursului academic. Huntington a constatat că democrația se răspândește sub forma de valuri, cel de-al treilea val datând din perioada 1974 – 1991, atunci când 31 de țări au trecut de la diferite forme de guvernare autoritară la democrație. Huntington subliniază faptul că similitudinile geografice și culturale sunt cele mai bune premise pentru difuzia democrației. Totuși, difuzia nu poate iniția de la sine democratizarea – influența și cunoștințe provenite de la alte națiuni pot doar accelera procesul atunci când acesta deja a început. Markoff nu doar a verificat teoria lui Huntington, dar a expus, de asemenea, ideea că factorii externi sunt cel puțin la fel de importanți ca și caracteristicile din interiorul societății [190, p. 88]. Mai mult decît atît, O'Donnell, Schmitter și Whitehead, într-o analiză istorică, ajung la concluzia că, din 61 de țări care au adoptat democrația, 58 au fost supuse la grade diferite de influență externă pentru promovarea tranziției [236].
Totuși, Grugel consideră că Huntington adoptă o definiție prea îngustă a democrației. El se limitează, de fapt, în a considera democrația drept o stare caracterizată de alegeri corecte, indiferent de dimensiunea electoratului, natura sistemului de partide sau starea libertăților civile. În cele din urmă, el supra apreciază aspectele globale ale democratizării, abordarea bazată pe „valuri” ignorînd subiectul cauzelor democratizării. Susținem opinia conform căreia chiar dacă Huntington afirmă că factorii globali sunt cruciali pentru democratizare, el nu specifică lanțurile de cazualitate și nici nu identifică mecanismele care transformă democrația în realitate, presupunînd că globalizarea oferă o explicație suficientă pentru aceasta [127, p. 35].
Huntinton susține că al treilea val de democratizare este produsul a cinci factori-cheie: agravarea problemelor legitimității sistemelor autoritare; creșterea așteptărilor ca urmare a boom-ul economic din anii 1960, care a condus la apariția cererilor pentru standarde de viață ridicate și educație, în special în rîndul reprezentanților clasei de mijloc; liberalizarea Bisericii Catolice în urma celui de-al doilea Consiliu de la Vatican din 1963-65; schimbarea politicii organizatiilor internaționale, cum ar fi Uniunea Europeană, și apariția unor actori; promovarea pe agenda SUA a subiectelor precum democratizarea și drepturile omului; efectele demonstrative, în rezultatul creșterii globale a rețelelor de comunicații [151, p. 45-46].
Totuși, temerile lui Huntington în privința incidenței democrației au rămas. A treia parte, finală, a cărții sale este dedicată amenințărilor la adresa noilor democrații și „valului în sens invers”, pe care-l pot produce aceste amenințări. Ancorînd preocupările sale în cultură, Huntington, de asemenea, punea la îndoială faptul că țările care nu au o „influență occidentală substanțială”, ar putea implementa o formă de guvernare de sorginte occidentală [117, p. 160].
Vom menționa că de departe cea mai mare parte a țărilor incluse generic în al treilea val de democratizare, nu au atins un nivel de democrație funcțională consolidată, indiferent de progresele democratice pe care le-au înregistrat. Din moment ce numărul de țări care se situiază între dictaturi și democrații liberale afirmate pare să crească, cercetătorii au introdus termenul de „democrație calificată”, pentru a le caracteriza, termenul referindu-se inclusiv la semi-democrații, democrațiile formale, cele electorale, democrațiile de fațadă, pseudo-democrațiile, democrațiile slabe, democrațiile parțiale, democrațiile neliberale, și cele virtuale [53, p. 9-10].
O parte esențială a cercetărilor contemporane pledează pentru separarea teoriei în două curente, făcînd distincție între „teoria endogenă” (dezvoltarea crește probabilitatea tranziției la democrație) și „teoria exogenă” (democrațiile deja instituite sunt mai puțin predispuse să degradeze în regimuri autoritare din cauza dezvoltării).
Concluzia care se impune urmare a analizei situațional – istorice, este că numai în țările în care forțele democratice au dominat în mod clar procesul de tranziție, a existat o ruptură clară cu trecutul totalitar și un proces de democratizare de succes, în timp ce țările în care forțele nedemocratice, exponenții vechiului regim, au dominat – a perpetuat în mod continuu dictatura [205, p. 213-215]. În cele din urmă, în țările în care forțelor democratice și cele nedemocratice au avut relativ aceeași pondere, procesul de democratizare pare să fi stagnat între o democrație cu drepturi depline și o dictatură.
În anii 1990, politologii priveau regimurile autoritare drept fenomene tranzitorii și le-au studiat în mare parte din perspectiva potențialului acestora pentru obținerea progresului în calea spre democrație. Sub influența modificărilor de amploare pe harta „democratică” mondială, polemicile și dezbaterile academice nu au întîrziat să apară. Un indicator pentru ceea ce Larry Diamond a denumit-o „recesiune democratică” este faptul că regimurile autoritare au inceput să manifeste un nou elan, favorizînd unele discuții despre apariția unui „capitalism autoritar” drept alternativă democrației [251, p. 81]. În același context pot fi menționate și lucrările lui Fareed Zakaria, Robert Kaplan și Thomas Carothers, laitmotivul acestuia fiind unul: avansarea democrației a fost un fenomen de amplitudine, dar superficial; cultura democratică a eșuat în a stabili rădăcini adânci în cele mai multe dintre cazuri, poate pentru că îi lipsea anume tipul de fundație invocat de cercetători – ireversibilitatea democrației liberale.
Revenind la factorii endogeni care pot fi considerați premise pentru procesul de democratizare, susținem afirmația conform căreia o experiență democratică anterioară este favorabilă pentru instaurarea democrației, deoarece acest fapt prin definiție dovedește existența unei culturi politice democratice, făcînd astfel mult mai ușoară renașterea democrației, chiar și după o lungă perioadă de absență a acesteia. Și dimpotrivă, țările care nu au trecut anterior prin experiențe democratice, se consideră a avea dificultăți majore în stabilirea democrației, nemaivorbind de consolidarea acesteia. În prima categorie de țări, se presupune că, cultura politică va renaște imediat ce va apărea oportunitatea, în timp ce cea de-a doua categorie, neavînd o astfel de cultură politică, va trece prin diferite forme de regimuri autoritare [98, p. 302]. Acest fenomen poate fi ușor observat în cazul proceselor de democratizare ale statelor din Europa centrală și de est.
Ideea că viabilitatea democrației poate fi extrasă din atitudinile individuale a fost introdusă în științele politice de către Almond și Verba, care au susținut că, în timp ce aspectele tehnologice ale culturii occidentale au fost ușor de a fi difuzate noilor națiuni, cultura politică occidentală a fost mai puțin transmisibilă. Există o legătură de cauzalitate între cultură și democrație: „În cazul în care modelul democratic al statului participativ va fi dezvoltat în aceste națiuni noi, va fi nevoie mai mult decât de instituțiile formale ale democrației – de o cultură politică consecventă cu ea” [170, p. 127].
Deși Almond și Verba acceptă faptul că dezvoltarea economică este necesară pentru democrație, ei consideră că această condiție nu este una suficientă, aceasta oferind „baza psihologică” a democrației.
O „cultură civică”, în definiția lui Inglehart constă din trei indicatori: (1) încredere interpersonală, (2) satisfacția de viață și (3) sprijinul pentru schimbare revoluționară (care este de așteptat să fie în detrimentul democrației). Aceste variabile, atunci când sunt luate împreună, sunt statistic legate de numărul de ani de democrație continuă între 1900 și 1980 și între 1920 și 1995, într-un eșantion de douăzeci și patru de țări [152, p. 41-43]. Muller și Seligson au reanalizat datele lui Inglehart, adăugând unele țări din America Latină, pentru a identifica direcția de cauzalitate. Ei au ajuns la concluzia că stabilitatea democratică determină cultura democratică, mai degrabă decât viceversa [227, p. 635-652].
Suportul politic pentru democrație, în special în rândul cetățenilor noilor state democratice, implică mai mult decît orientări favorabile pentru idealurile și practicile democratice. Cetățenii cu puțină experiență democratică pot avea o atitudine incertă față de probabilitatea ca anume democrația sau dictatura sunt capabile să ofere soluții satisfăcătoare pentru multiplele probleme cu care se confruntă societățile lor. În cazul unei astfel de incertitudini, persoanele pot pleda concomitent atît în favoarea elementelor democratice, cît și a celor autoritare. Prin urmare, consideră Haerpfer, acceptarea democrației nu duce neapărat la respingerea autoritarismului sau vice versa [135, p. 26]. În baza unui studiu academic, constînd din 2.000 de interviuri individuale, reprezintînd un eșantion reprezentativ din populația Republicii Moldova peste 18 de ani, Haerpfer identifică faptul că sprijinul normativ pentru democrație este puternic asociat cu cinci valori și atitudini, și anume: democrația este favorabilă pentru dezvltarea macroeconomică, democrația produce decizii rapide și bune, democrația este asociată cu respingerea violenței politice și sprijinul pentru o economie de piață funcțională, precum și cu privatizarea completă a economiei [135, p. 27]. Democrația ca formă ideală de regim politic este susținută de majoritatea absolută a cetățenilor din Republica Moldova, dar avertismentul cel mai important care rezultă din acest studiu este că a fost identificată o majoritate absolută a populației, care nu sprijină nici actualul regim și nici guvernul existent. Aceeași majoritate absolută a electoratul manifestă neîncredere față de toate instituțiile politice noi.
Astfel, calea optimă de democratizare în Europa post-comunistă este cea de la o democrație nouă spre o „democrație consolidată”. O nouă democrație, în opinia noastră, poate fi considerată consolidată, atunci când aceasta îndeplinește criteriile pentru o democrație completă sau liberală: stat de drept, separarea clară a puterilor, o societate civilă activă și independentă de stat, o constituție democratică și respectarea constituționalismului asociat acesteia, pluralismului actorilor și instituțiilor politice, cu respectarea deplină a drepturilor omului și a celor politice, libertatea mass-media și cea a asocierii politice. În plus față de aceste criterii, o democrație „nouă” trebuie să îndeplinească criteriul minim a unor alegeri libere, corecte, competitive, pluripartite, precum și o consolidare reușită a instituțiilor sale politice și juridice.
E de menționat faptul că, teoriile privind difuzia democrației s-au axat în mare parte pe difuziile la macronivel – modul în care forțele internaționale influențează schimbarea politicii. Mai mult decît atît, cea mai mare parte a literaturii de specialitate în domeniul difuziei normelor democratice, acordă mai multă atenție transferului de la un stat la altul, transferului politic prin comunități epistemice și prin adoptarea de norme internaționale și sub-regionale, la nivel național. Rolul actorilor non-statali, mai ales a cetățenilor obișnuiți, cum ar fi migranții, este mai degrabă un domeniu nou de cercetare.
Menționăm și incidența altor factori de conotație externă invocați în favoarea democratizării. Cercetările anterioare susțin teza că criza economică este un factor determinant important al democratizării, sugerând că performanța economică slabă poate crește incidența procesului de democratizare (Markoff și Baretta[200], Gasiorowski [114], Bratton și van deWalle [39], Acemoglu și Robinson [6]). Argumentul cauzal principal invocat în acest caz este faptul că, crizele economice afectează democratizarea prin favorizarea unui centru de mobilizare a opoziției, determinînd desolidarizarea elitei economice de regimul autoritar, sau crearea unui clivaj în cadrul regimului în ceea ce privește politica economică de ieșire din criză. Joseph Wright argumentează că existența pentru cetățeni a opțiunii de a pleca, condiționează relația dintre criza economică și democratizare – în cazul în care cetățenii au mai multe alternative viabile de a pleca, criza economică face ca cetățenii să emigreze, mai degrabă decât să protesteze, făcînd procesul de democratizare mai puțin probabil [375].
Odată cu succesul procesului de democratizare în statele din Europa centrală și de est, literatura de specialitate a cunoscut o adevărată explozie a studiilor analitice care cercetează diverse aspecte ale acestui proces, comparîndu-l cu valurile anterioare. O componentă sugestivă a dezbaterilor teoretice ține de validitatea în spațiul postcomunist a conceptelor avansate în cadrul analizei tranzițiilor spre democrație în America Latină și Europa de Sud.
Pînă de curând, paradoxul tranziției putea fi rezumat mai mult sau mai puțin la următoarele: în 1989, cultura democratică în Europa Centrală și de Est, sub forma de diverse mișcări disidente și sociale, a crescut și a cucerit structurile politice aflate în descompunere. Odată ce a început „jocul” alegerilor parlamentare ordinare, comuniștii de altădată, cu nivelurile lor avansate de coeziune și experiență, au învins foștii disidenți cu viziuni democratice, dar mai puțin organizați [306, p. 108]. Deși unele evoluții imprevizibile au avut loc în toate tranzițiile, „învingătorii” au fost în cea mai mare parte prestabiliți; foștii lideri ai regimurilor comuniste au inițiat și gestionat transformarea în beneficiul lor propriu, cu scopul de a controla, nu de a reforma [229, p. 125].
Totuși, marea majoritate a literaturii de specialitate recunoaște faptul că aderarea la UE a fost o forță motrice majoră în suportul tranziției est și central-europene. Democratizarea a însemnat revenirea la Occident, de la care regiunea a fost separată. Grugel consideră că, din această perspectivă, democratizarea și occidentalizarea au constituit de fapt un proces de revenire la normalitate pentru aceste state.
Preluînd fundamentele și principiile democrației occidentale, statele central și est europene par a prelua în prezent și părțile slabe ale acesteia: rata în scădere a participării politice, decalaj mare între cetățeni și elitele politice, încrederea scăzută în instituțiile de stat și cele reprezentative, creșterea amenințărilor naționaliste și populiste la adresa democrației liberale [306, p. 107].
În opinia noastră, utilizarea eficientă de către Uniunea Europeană a condiționalității în timpul procesului de aderare, a jucat un rol cheie în sprijinirea consolidării democratice în Europa Centrală și de de Est. Democrația și drepturile omului au fost principii prestabilite, nef iind obiectul negocierilor. Unii autori consideră că „europenizarea” este bazată în mare parte pe imitație [306, p. 111]. În contrast cu Uniunea Europeană, asistența SUA a fost în principal destinată pentru țările din fosta Uniune Sovietică și pentru Rusia, în special. Mare parte din aceste fluxuri au fost oferite prin intermediul instituțiilor financiare internaționale. În esență, este vorba de ajutor economic, care vizează accelerarea tranziției la o economie de piață, dar care vine cu anumite condiționalități.
În cazul UE, așa-numitele „criterii de la Copenhaga” formalizează condițiile pentru obținerea calității de membru și prevăd că această calitate „solicită ca țara candidată să obțină stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea și protecția minorităților, existența unei economii funcționale de piață, precum și capacitatea de a face față presiunilor competitive și forțelor pieței în cadrul Uniunii” [101].
Apriori, se consideră că orice stat european care respectă principiile și valorile UE, poate aplica pentru a deveni membru al UE. În acest sens, solicitarea față de un stat candidat de a îndeplini criteriile politice de la Copenhaga, pentru a începe negocierile pe marginea aderării, înseamnă realizarea și implementarea reformelor ce țin de democratizare. Din acest considerent, un număr mare de teoreticieni ai democratizării subliniază faptul că UE a încurajat puternic procesele de democratizare în țările central și est-europene, promovînd efectuarea reformelor necesare în domeniul drepturilor omului și implementării instituțiilor politice participative.
Chiar dacă conceptul de „europenizare” are o definiție vagă, este în general utilizat atunci când este studiat „impactul intern al UE” [314, p. 4]. Europenizarea este invocată atunci când se analizează în ce măsură politicile și politica UE în general, sunt influente într-un context național, atât în statele membre UE, cît și în țările candidate. Conceptul este foarte important în cadrul studiilor legate de puterea de transformare a UE, realizată prin difuzia de idei, sub formă de anume reguli, valori și norme. Pentru aceasta, trebuie să existe un anumit grad de incompatibilitate între procesele – politicile și instituțiile UE, pe de o parte, și procesele naționale, la nivel de politici și instituții, pe de altă parte. Ca urmare, gradul de compatibilitate sau incompatibilitate duce la presiuni adaptaționale. Altfel spus, în cazul în care politicile UE și standardele sale sunt similare cu cele de la nivel național, presiunea pentru realizarea reformelor este mult mai mică. Afirmăm totuși, că existența unor astfel de presiuni este o condiție necesară, dar nu suficientă pentru ca reformele să fie realizate de actori interni. A doua condiție este ca factorii facilitatori, cum ar fi diferiți actori naționali, să răspundă la presiunile adaptaționale, ceea ce va produce schimbarea necesară [35, p. 9-12].
Literatura de specialitate în domeniul procesului de europenizare distinge cinci rezultate diferite în ceea ce privește gradul de impact al reformelor de europenizare, și anume, inerția, absorbția, acomodarea, transformarea și respingerea [28, p. 15].
Pentru țările care aspiră spre calitatea de membru a UE, europenizarea înseamnă adaptarea la modelele politice și economice occidentale, precum și securitate și bunăstare. În plus, în aceste țări, europenizarea este în principal un proces de sorginte externă, din moment ce UE este principalul generator de schimbări, oferind modelele sale proprii, asistența financiară, stabilind criteriile și standardele tehnice care urmează să fie atinse.
Susținem că Uniunea Europeană poate fi considerată un caz de succes în susținerea programelor de promovare a democrației. Toate țările care au devenit state membre ale UE în ultimul deceniu, au înregistrat progrese semnificative spre democrație liberală și o economie de piață mai transparentă și funcțională [345]. În mod similar, Schimmelfenning și Sedelmeier consideră pe bună dreptate politica de extindere a UE drept o instituționalizare orizontală treptată, proces prin care diferența de norme și aranjamente instituționale între țările aplicante și statele membre treptat devine tot mai redusă.
În contextul influenței UE, Milada Anna Vachudova a identificat patru mecanisme care contribuie la schimbarea regimului politic existent într-un stat candidat – două care operează înainte și două care operează după acel scrutin electoral (ales drept punct de referință) prin care elitele autoritare, care au monopolizat puterea după colapsul comunismului, pierd puterea în mod decisiv. Înainte de aceste alegeri, mișcarea spre integrarea europeană și distanțarea față de izolarea internațională servește ca un punct focal pentru cooperarea între partidele de opoziție și grupurile, în majoritatea cazurilor, extrem de fragmentate. Al doilea mecanism este adaptarea: perspectiva de aderare la UE creează inițiative pentru politicienii din opoziție și alți actori naționali de a-și adapta agendele politice și economice pentru a satisface așteptările UE și altor organizații internaționale. Condiționalitatea firească apare în joc: pentru noile guverne care avansează spre UE în procesul de preaderare obținerea diferitor recompense intermediare este legată de adoptarea unor legi și punerea în aplicare a reformelor. Procesul în sine servește drept un angajament credibil pentru reformare. Direcția inversă devine costisitoare pentru orice guvernare viitoare [345, p. 2-3].
Pridham a aplicat conceptele de „convergență” și „condiționalitate”, pentru a analiza influența UE în țările respective [272, p. 74]. În cazul statelor central și est europene, implementarea obligatorie a acquis-ului existent (cu unele excepții temporare), a fost completată de presiunile suplimentare (informale), pentru a adopta instituții și politici care nu sunt reglementate la nivelul UE, dar care sunt cu toate acestea,de obicei, prezente și practicate în țările membre. Îndeplinirea acestor cerințe a produs tensiuni între rezultatele politice și procesul politic. David Cameron menționa că noii membri vor fi recreați ca state, angajîndu-se în procese de elaborare ale politicilor care, în multe cazuri, au o mică tangență, sau chiar nu sunt deloc caracteristice pentru procesele naționale de elaborare a politicilor și deciziilor anterioare, dar reflectă în schimb politicile și procesele de luare a deciziilor ale UE și statelor membre [97, p. 17].
Prin urmare, această implementare masivă și predeterminată a politicilor favorizează o dezbatere publică la nivel național cu privire la alternativele politice și o competiție distorsionată între partide. După cum menționează Grzymala-Busse și Innes, noile state membre și partidele de guvernământ din cadrul acestora, administrează o agendă politică prestabilită și astfel competiția se transferă în domeniul eficacității administrative, mai degrabă decât pe probleme politice. O astfel de situație diminuiază responsabilitatea actorilor politici interni, generînd în timp un scepticism public cu privire la importanța dezbaterilor politice [128, p. 65-67].
Mai mult decât atât, în timp ce deconectarea între politici și opțiunile politice acordă mai multă libertate de mișcare elitelor politice și guvernelor, ea, de asemenea, subminează eficacitatea lor într-un șir de cazuri. De exemplu, partidele politice pot pierde părți ale electoratului lor tradițional, omițînd problemele politice naționale importante în programele și campaniile lor. În același mod, guvernele se pot confrunta cu lipsa aliaților interni necesari pentru punerea în aplicare a directivelor specifice europene, reglementărilor și cerințelor, în formularea cărora nu au avut nici un rol sau influență. O astfel de dinamică se poate dovedia fi foarte perturbatoare și costisitoare din punct de vedere politic, o consecință probabilă fiind creșterea pe plan intern a mișcărilor și forțele politice populiste. Într-o astfel de situație, partidele populiste pot obține capital politic prin abordarea unor subiecte privind impunerea opțiunilor politice de către instituțiile europene, creând sau exploatând percepția că sugestiile UE amenință interesele naționale vitale.
În același context unii autori consideră că UE distruge procesul democratic intern de elaborare a deciziilor, că UE introduce un model de subordonare administrativă între Bruxelles și țările postcomuniste, și că detașează elita politică locală de baza sa electorală. Potrivit ei, logica integrării europeane facilitează birocratizarea procesului de luare a deciziilor, care oferă un avantaj executivului, lasînd puține posibilități unui proces cu adevărat democratic în țările post-comuniste [286, p. 591].
Dimensiunea cea mai fundamentală a aderării se referă la procesele construcției statului și consolidării capacității sale administrative. După cum menționează Bruszt și Stark , definiția succesului în aderarea la UE nu este reducerea rolului statului, dar creșterea capacității sale de reglementare, administrative și de planificare [332, p. 120]. În rezultat, aparatul statelor postcomuniste este acum mai mare decît în timpul regimului anterior, în termenii numărului de agenții centrale și birocraților angajați. Administrația locală este de asemenea mai numeroasă.
În concluzie, în perspectiva extinderii UE spre Est, se impun două ipoteze privind potențialele efecte pentru noile democrații din Europa de Est, urmare a obținerii calității de membru a UE. Una ține de complementaritatea dintre aderarea la UE și instituirea democrației și economiei de piață, în timp ce a doua subliniază existența unei logici conflictuale între cerințele pentru aderare și necesitățile în continuare pentru reforme politice și economice [97, p. 6]. Susținătorii puctului de vedere privind existența conflictul sus-menționat, afirmă că UE subminează noile democrații din Europa de Est prin exportul deficitului său democratic și impunerea unor condițiile nefavorabile de aderare. Toate dovezile disponibile, însă, arată că noile țări membre și candidate sunt în prezent într-o situație politică și economică mai bună decât alte țări din fostul bloc sovietic. În contextul influenței UE în regiune trebuie să se țină cont și de al doilea aspect: rolul relațiilor de cooperare dintre Europa de Est și cea de Vest și importanța difuziei transfrontaliere pentru efectuarea reformelor politice și economice.
Pridham consideră că putem vorbi despre o influență pozitivă a UE asupra democratizării doar după stabilirea unui cadru de timp pentru perioada „activă” de integrare, mai exact perioada care urmează invitației de a începe negocierile de aderare, deoarece doar odată cu începerea acestor negocieri elita națională învață „arta” pluralismului politic, sub influența Uniunii [271, p. 115]. Totuți, trebuie să ținem cont de faptul că UE nu reprezintă un actor unitar; Comisia, care gestionează dosarul de extindere și guvernele naționale ale statelor membre nu au neapărat aceleași obiective și aceeași percepție în materie de consolidare democratică în națiunile candidate. Levitsky și Way la fel ca și Schimmelfennig, consideră UE și influența sa pozitivă, în cadrul general de influență provenit din Occident [366]. Potrivit modelul lor, capacitatea Occidentului de a influența țările postcomuniste într-o direcție democratică și liberală depinde de doi factori – „pârghiile occidentale”, care determină nivelul posibilelor presiuni, și „legăturile occidentale” (ex. legăturile comerciale), care determină nivelul de acceptare a acestei presiuni.
Kolarska-Bobinska consideră Uniunea Europeană, ca pe un actor care, periclitează și facilitează democratizarea, în momente diferite de timp. Potrivit autorului, pe termen scurt, integrarea europeană produce mai puțină democrație, dar pe termen lung, cel puțin există speranța că, procesul ar trebui să se inverseze. Ce se întâmplă pe termen scurt însă, este o neglijență a unor aspecte, cum ar fi stabilitatea politică și protecția instituțională [166]. Țările în tranziție neglijează aceste subiecte, promovînd unilateral accelerarea procesului de integrare europeană.
Literatura de specialitate privind rolul integrării europene în procesul de democratizare prezintă și alți factori cauzali, pe lângă factorii externi, care pot acționa în aceeași direcție. Aceste grupuri de factori sunt moștenirea instituțională și culturală, alegerea instituțională după căderea comunismului, și, de asemenea, rolul liderilor politici în procesul de tranziție democratică [216, p. 4].
Grzegorz Ekiert emite trei concluzii în ceea ce privește impactul aderării la UE asupra noilor democrații din Europa centrală și de est. În primul rînd, evidențele empirice sugerează că procesul de aderare a fost un instrument puternic pentru facilitarea consolidării democrației în țările candidate. Aderarea a fost un impuls pentru transformările economice și întărirea capacităților statelor. Printre fostele state comuniste, celor care li s-a oferit o oportunitate reală de a deveni membri UE, au trecut printr-un proces mai rapid și extins de consolidare a democrației și au obținut cele mai mari succese în instituirea unei economii de piață funcționale. Procesul de aderare a sporit capacitatea statului, care, la rândul său, a oferit un mediu regulatoriu mai sigur și mai eficient, facilitând consolidarea statului de drept. De asemenea, a pus la dispoziție asistență externă și supraveghere, ambele dovedindu-se indispensabile pentru asigurarea unei ordini democratice funcționale. În al doilea rând, natura și viteza procesului de aderare, precum și cerințele de aderarea la UE au dus la apariția mai multor dileme, care pot afecta calitatea pe termen lung și viabilitatea acestor democrații, precum și competitivitatea și creșterea economică a acestora. În al treilea rînd, după cincisprezece ani de la schimbarea regimului în blocul ex-sovietic, democrația liberală a apărut și a prins rădăcini într-un număr mic din aceste țări, contrar speranțelor și așteptărilor de la începutul anilor 1990 [97, p. 23].
În condițiile Republicii Moldova merită a fi menționate inițiativele de politică externă a UE, orientate spre vecinătate [262, p. 2-5], dar și în mod special cele destinate vecinătății estice. Zona de bunăstare și prosperitate care se dorește a fi creată/asigurată în jurul Uniunii, presupune o congruență de valori și practici cu cele europene [373].
Totuși, democratizarea sub influența factorilor exogeni este un termen contradictoriu. Acest tip de democratizare poate în cel mai bun caz acționa ca un catalizator, crescînd viteza și calitatea unui proces de democratizare deja existent. Democratizarea din exterior poate oferi consultanță, competențe și resurse financiare. Dar ea nu poate declanșa ceva inexistent. Analizînd tranzițiile democratice de succes, suportul din exterior este cel mai eficient atunci cînd este bazat pe o mișcare puternică deja existentă în țară și constitue doar una din forțele active de democratizare din țară.
În opinia noastră, tranziția politică este un proces supus acțiunii complexe și concomitente a factorilor de sorginte endogenă și exogenă și caracterizează ansamblul transformărilor socio-politice dintr-o societate. Atât timp cât forțele politice naționale doresc, în mod mai mult sau mai puțin consensual, să obțină calitatea de membru într-o organizație regională sau internațională, care solicită standarde democratice ferme drept precondiție a aderării, acestea le vor asigura, implementînd astfel un regim democratic consolidat. Astfel, procesul de integrare europeană dispune de potențialul necesar pentru a produce regimuri democratice chiar si acolo unde aceasta ar presupune o tranziție politică. Au existat păreri însă, care au afirmat că, din moment ce reformele de pre-aderare au fost determinate mai mult de condițiile stipulate de politicile comunitare, decît de presiunile interne, realizarea dezideratului dorit poate reduce din avîntul de reformare a foștilor candidați, mai ales că mecanismele de sancționare ale UE în adresa statelor membre care violează principiile democratice ale Uniunii sunt relative slabe. Totuși, aceste opinii nu s-au îndreptățit.
Impactul crizei financiar-economice a dat naștere la noi critici în adresa democrației și economiei de piață. Neîncrederea față de clasa politică s-a intensificat în multe state cu democrații consolidate, votul protestatar fiind din plin exploatat de forțele populiste și cele radicale. Aceste provocări sunt mult mai periculoase în cadrul noilor democrații, cu o conștiință politică în formare, vulnerabilă la șocurile interne și cele externe. În state precum Republica Moldova, unde democrația este însușită după principiul „learning by doing”, (înveți în timp ce faci) o clasă politică matură și determinată în a finaliza procesul de reforme democratice, trebuie să-și conjuge eforturile cu o societate civilă activă și neangajată politic, pentru a asigura un proces democratic durabil și ireversibil, imun la tradițiile postcomuniste încă existente, dar și la manifestările autoritare în unele state din regiune. Cea mai mare provocare este în continuare de a repara legăturile între stat și societate, convenirea unui nou contract social, într-o țară în care statul comunist a reprimat și înstrăinat societatea în cea mai mare măsură posibilă [229, p. 121-123]. Alina Mungiu-Pippidi consideră că, de fapt, atât în Albania cît și Moldova au avut loc runde repetate de alegeri libere și corecte și au fost puse în aplicare toate prescripțiile FMI de reformă, însă nu a fost abordată problema fundamentală – de a repara relațiile dintre stat și societate, singurul fundament în baza cărora tranzițiile acestor țări pot avea succes.
2.2 Migrația și Remit democrația: de la valențe economice la influențe politice
Migrația presupune o schimbare a jurisdicției politice a migranților, transpunînd indivizii într-un spațiu politic distinct. Pornind de la argumentele expuse în paragraful anterior, lansăm premiza că migrația constituie un mijloc pentru difuzia democratică, fiind unul din factorii ce influențează democratizarea. Împreună cu factorii externi, precum organizațiile internaționale, sau procesul de integrare europeană, analizat anterior, migranții și diasporele pot influența asupra proceselor democratice din țara de origine. Totodată, datorită influenței migranților asupra atitudinilor familiilor și comunităților din care fac parte, putem să-i atribuim și factorilor endogeni de influență (mai ales prin prisma canalului reîntoarcerii). Acest proces de influență a migranților asupra democratizării țării de origine/și ulterior consolidării democrației, dar și asupra proceselor politice per ansamblu, l-am intitulat sugestiv – remit-democrația. Astfel, remit-democrația reprezintă fenomenul influenței migranților asupra cursului democratic din țara de origine, fie prin transferul de idei, convingeri și valori politice democratice, acțiuni de lobby și luării de poziție față de evenimentele politice din țară, dar și prin utilizarea mecanismelor participative în vederea consolidării proceselor democratice. Pe lîngă migranți, în acest proces sunt implicați și membrii familiilor lor, dar și persoanele din comunitățile lor de origine cu care interacționează aceștia. Valorile remit-democrației pot fi remise și diseminate în patrie prin intermediul a trei instrumente: (a) migranții importă înșiși noile practici și valori politice, atunci când se întorc, (b) transmiterea informației conaționalilor din țara de origine prin mijloacele moderne de comunicare (c) efectul „de contagiune” – informațiile pe care migranții le transmit în comunitățile cu o rată mare de emigrare capătă un efect multiplicator, care modifică atitudinile și convingerile membrilor acestor comunități. Considerăm remit-democrația un fenomen transnațional cu un caracter ascendent „bottom-up”(apud Portes).
Putem oare vorbi, în condițiile Republicii Moldova, unde migrația este în mare parte determinată de cauze economice, iar fenomenul în sine este unul recent, despre influența migranților asupra proceselor politice și opiniei publice din țară? Poate fi considerată atitudinea comunităților de migranți în favoarea adoptării Legii antidiscriminare [73], sau creării Ministerului diasporei [213], spre exemplu, drept lansarea acestora în calitate de entități cu interese politice? Vor reuși autoritățile și partidele politice, în speță, să stimuleze participarea politică în rîndul migranților? Sunt doar unele subiecte care necesită a fi abordate nu doar de către cercetători, dar și de reprezentanții clasei politice. Or, nereprezentarea politică a unei proporții impunătoare din populația activă, care contribuie în mod semnificativ la formarea Produsului Intern Brut, este o problemă în sine.
Perspectiva tradițională consideră emigrarea drept o „supapă de siguranță”, care permite persoanelor nemulțumite de instituțiile și realitățile politice (și de situație în ansamblu) să părăsească țara de origine. În termenii lui Hirshman, migrația poate fi considerată a fi o cale de „ieșire” atunci cînd indivizii nu-și pot „vocifera” îngrijorările lor în interiorul țării lor de origine [141, p. 76]. Emigrarea poate fi interpretată, deci, în detrementul calității sistemului politic din patrie, subminînd presiunea pentru responsabilitate politică, afectînd, totodată, capacitatea de a furniza instituții și servicii de o calitate mai bună, din moment ce pleacă de cele mai multe ori cei care ar putea activa în aceste instituții.
Pe de altă parte, emigrația poate determina îmbunătățirea instituțiilor publice în cîteva moduri: migranții pot crea diaspore consolidate, care pot influența schimbările politice, iar cei care se reîntorc cu noi experiențe din străinătate pot contribui la creșterea eficienței instituțiilor. În mod teoretic, emigrarea poate avea un efect sau altul asupra instituțiilor politice în dependență de contextul politic în care se produce [26, p. 3].
Odată cu cercetarea fenomenul „remitențelor sociale” [184, p. 2], a fost lansată o nouă subcategorie de analiză – remitențele politice [249, p. 216-217]. „Remitențele sociale”, cont ribuie la transformarea socială și politică din țările de origine, eventual, creînd condițiile necesare pentru democratizare [326].
Unii cercetători susțin că loialitatea migranților și angajamentul lor pentru țările de origine, constituie o forță politică alternativă care nu numai că modifică structurile locale, tradiționale, dar, de asemenea, deschide noi oportunități pentru comunitățile lor de origine. Mai mult decît atît, migranții sunt prezentați în calitate de agenți ai schimbării, care susțin și promovează inițiativele de dezvoltare locală prin intermediul asociațiilor de băștinași [121], precum și de participanți politici activi [120], [155] dar și ca investitori internaționali [203], [34], [171].
Pornind de la faptul că atitudinile politice sunt determinate de caracteristicile socio-economice individuale și de contextul instituțional, se argumentează faptul că relevanța experienței migraționale depinde de contextul în care are loc (democratic sau mai puțin democratic). Mai multe studii privind migranții din America Latină aflați în Statele Unite ale Americii au arătat că, în medie, atitudinile migranților reîntorși sunt mai democratice decît cele ale conaționalilor lor fără experiență migrațională.
Studiul lui Perez-Armendariz și Crow concluzionează că cetățenii mexicani, care au legături cu emigranții sau locuiesc în comunități cu o înaltă rată emigrațională, demonstrează un nivel mai înalt de angajament civic și politic decît restul populației. Cazul statului Filipine, demonstrează că atitudinile politice ale migranților temporari diferă de cele ale non migranților, chiar dacă aceste rezultate nu sunt întotdeauna semnificative din punct de vedere statistic [303]. Dovezile empirice nu sunt univoce în acest sens, fapt care demonstrează complexitatea factorilor care afectează relația dintre migrație și democratizare (durata fenomenului, caracterul și magnitudinea acestuia etc). În cazul Ucrainei, datele sociologice nu confirmă faptul că cetățenii ucrainieni aflați peste hotare sunt interesați într-o măsură foarte mare în procesele politice care au loc în Ucraina și în țara gazdă. Experiența aflării peste hotare determină influențe mai complicate asupra identității naționale și publice din Ucraina, decît viziunea simplificată a unei „școli a democrației” [246]. Cercetătorii lansează astfel supoziția că o anumită parte a migranților de muncă ucrainieni în țările europene trec printr-un anumit „curs de studii europene” în timpul aflării în străinătate. Datele statistice oferă posibilitatea de a contura mărimea acestui grup – de la 5 la 10%. Revenind la rezultatele cercetării efectuate de Kae Soe, șaptezeci la sută din migranții din Myanmar intervievați, au declarat că au avut mai multă inițiativă față de țara de origine aflîndu-se în străinătate, decît fiind acasă, deoarece au dispus anterior de acces limitat la informație și la un cadru instituțional adecvat [326].
Aceste procese afectează trei atitudini politice (toleranța, satisfacția față de democrație și evaluarea respectării de către Guvern a drepturilor), și trei tipuri de comportamente (activitate politică individuală, calitatea de membru în organizații și protestul).
Migranții își pot adapta comportamentul lor ca răspuns la constrângerile și posibilitățile sistemului politic din țara de origine. Cu toate acestea, ei nu-și vor schimba ușor comportamentul politic și convingerile, în cazul în care consideră că este deficil de a trece de la o situație normativă dorită (cunoscută în țara de destinație) la una mai puțin dorită (care eventual se atestă în țara de origine).
Printre factorii determinanți ai acțiunii politice în rîndul migranților pot fi menționați: resursele și capacitățile structurale (calificările educaționale, venitul, statutul ocupațional, genul, vîrsta, etnia); atitudinile culturale; gradul de informare – persoanele sunt mai predispuse spre participare dacă sunt informate și se consideră factori de influență; contextul instituțional și cel administrativ (procedurile electorale, principiile de obținere a cetățeniei, diferite afilieri instituționale).
In sens mai larg, sunt menționate două categorii de indicatori ai difuziei democratice în rîndul migranților: indicatorii de comportament și indicatorii de atitudine. În calitate de indicatori individuali de comportament pot fi menționați (1) informarea prin intermediul mass media; (2) participarea migranților în diferite formate organizaționale în statele de origine: asociații, comitete, sindicate, rețele, asociații de deponenți; (3) acțiunea politică, inclusiv semnarea petițiilor, participarea la proteste, acțiuni în masă, greve, negocieri colective. Indicatorii de atitudine țin de gradul de satisfacție față de nivelul de democrație și guvernare, evaluarea eficienței guvernului din țara de origine în eradicarea sărăciei și dezvoltarea țării, respectarea drepturilor omului și anume percepția gradului de respectare a drepturilor omului în societatea gazdă în comparație cu situația din țara de origine.
În general, în legătură cu consecințele politice ale migrației internaționale asupra țărilor de origine ale migranților, pot fi identificate trei abordări [248]. Prima, „ipoteza înstrăinării”, susține că migrația acționează în detrementul funcționării instituțiilor democratice. A doua abordare – „ipoteza externalităților pozitive”, susține că, din moment ce, odată cu trecerea timpului, migranții se adaptează la cultura politică și civică a societății gazdă, caracteristicile acestora vor fi transmise în țara de origine. Ultima, numită „ipoteza economiei politice”, susține că migrația schimbă atitudinile față de actorii politici, care în rezultat vor modifica rezultatele politice. În special, primirea remitențelor de către gospodăriile casnice duce la creșterea nivelului de trai a acestora, care în schimb va modifica modelul politic ideal al membrilor gospodăriilor respective și, deci, și preferințele partiinice [209, p. 2].
Brinkerhoff argumentează că remitențele contribuie la dezvoltarea socială, politică și economică a țării de origine, din moment ce aceste fonduri din străinătate consolidează capacitatea guvernului și contribuie la construcția instituțiilor democratice. Astfel, el descrie diaspora și în mod special remitențele, drept un instrument potențial de promovare a bunei guvernări și consolidării capacității statului [370, p. 20]. Faptul că remitențele nu sunt impozitate, reduce abilitatea guvernării de a menține un patronaj politic asupra lor, în rezultat crescînd competitivitatea proceselor electorale. Astfel, este pertinent argumentul că remitențele contribuie semnificativ la dezvoltare și îmbunătățirea condițiilor de trai în țara de origine [134].
În opinia noastră, implicarea migranților în activitățile politice poate lua diferite forme, precum colectarea de fonduri pentru partide și candidați, consultanță, lobby pentru sau împotriva susținerii statului gazdă în favoarea țării de origine, influențarea procesului legislativ din țara de origine, exprimarea de opinii în mass media, organizarea de forumuri on line, urmărite acasă. În cazul Mexicului, Orozco și Lapointe susțin că asociațiile de băștinași joacă un rol important în transformarea culturii politice și a politicii locale în general și că activitatea acestor grupuri a dinamizat participarea la dezbaterea problemelor locale și a determinat o contribuție la adoptarea deciziilor locale [239, p. 7]. Aceste asociații presează autoritățile pentru a asigura standarde mai înalte de transparență, impunînd cerințe specifice pentru proiectele pe care le finanțează.
Considerăm că, experiența unui migrant implică realități duble, care interacționează în mod constant. Ei sunt expuși la practicile culturale atât din țara de origine, cît și din țara gazdă [364, p. 19]. Astfel, interacțiunea dintre cele două viziuni asupra lumii este ceea ce definește modul în care acești migranți ajung să înțeleagă noul context și modul în care se adaptează la acesta.
Sursele în domeniul socializării imigranților rămîn a fi divizate. Unii cercetători subliniază continuitatea socializării politice odată cu migrația, iar alții văd procesul migrațional drept o discontinuitate, care rezultă în resocializarea la un nou context politic. Cain, Kiewiet și Uhlaner susțin că grupurile de imigranți, în cazul lor cei asiatici și latino-americani aflați în California, își definesc preferințele partiinice de-a lungul aflării în SUA. Aceasta nu este rezultatul efectului vârstei, ci mai degrabă a experiențelor de învățare de-a lungul timpului [48, p. 398-399]. Astfel, imigranții se adaptează la noile contexte politice în timp, însă și socializarea anterioară îi urmează și acest proces poate varia în funcție de țara de origine [157].
În ceea ce privește implicarea imigranților în realitățile politice din statele gazdă, putem să presupunem că participarea politică post-migrațională poate fi facilitată de experiențele politice anterioare. Importanța experienței trăite în țara de origine pentru comportamentul politic al migranților în societățile gazdă este menționată în mod frecvent. Sergio Carlos Wals Aparicio, cu referire la imigranți, consideră că aceștia nu trebuie priviți ca fiind fără nici o substanță politică, introducînd conceptul de socializare importată. Acest concept intenționează să reprezinte efectele de durată ale experiențelor politice individuale din țara de origine, inclusiv experiențele politice din trecut pentru relația cu partidele politice și realitățile ideologice din țara de origine, și, în sens mai larg, ține de diferite forme de regimuri politice. În timp ce imigranții înalt calificați ar putea decide în baza propriilor idei despre gradul de încredere în instituțiile țării gazdă, imigranții cu un nivel mai scăzut de educație sunt de așteptat să transfere în mod direct nivelul lor de încredere de la un context la altul [52, p. 34].
O componentă esențială a socializării politice include promovarea normelor de participare politică. Atunci când persoanele se deplasează de la un mediu politic la altul, au posibilitatea de a-și stabili treptat un nou set de norme, sau de a modifica normele inițiale despre participarea politică, ceea ce va afecta ulterior comportamentul lor politic. Cho susține că factorii precum ar fi statutul socio-economic nu afectează în sine participarea politică a imigranților [335, p. 165]. Un statut socio-economic mai mare oferă resursele necesare pentru a participa, dar resursele sunt traduse în acțiuni de către socializarea politică. De altfel, se consideră și existența unei corelații pozitive dintre existența unei legislații anti imigraționale în țara gazdă și participarea politică în rîndul imigranților din prima și a doua generație [287].
Autorul consideră că nivelul diferit de participare politică poate fi explicat și prin prisma teoriei resursei sau cea a învățării sociale. Teoria participării politice bazate pe resursă prezice că accesul la resursele socio-economice va explica variațiile de participare politică între diferite grupuri entice. Teoria învățării sociale prezice în schimb că, variațiile în participarea politică vor rezulta din valorile și percepțiile despre politică obținute în rezultatul socializării din copilărie și adolescență [204, p. 270].
Desigur, poate fi invocat argumentul că implicarea față de țara de origine se diminuiază odată cu trecerea timpului, cu cît mai mult se află emigrantul peste hotare, cu atît mai puțin este implicat. Totuși, în această ordine de idei ar putea fi menționate două evoluții. Prima se referă la schimbarea circumstanțelor din patrie, care poate face atractivă opțiunea revenirii după depășirea vîrstei economic active, spre exemplu. Acest fapt nu doar că va prelungi implicarea migranților, dar va determina apariția unui atașament și în rîndul migranților de generația a doua și a treia, continuînd astfel procesul de influență. Al doilea factor care poate influența durata implicării este posibilitatea deținerii cetățeniei duble. Anumite limitări, existența sau lipsa prevederilor privind cetățenia dublă poate influența durata implicării. Receptivitatea de care beneficiază membrii diasporei din partea societății țării de origine, de asemenea influențează gradul de implicare.
Considerăm că un șir întreg de factori explică de ce decizia de stabilire permanentă implică un șir de efecte profunde. În primul rind migrația antrenează persoane tinere, de aceea un mare număr de migranți își părăsesc patria cu o expunere minimă la influențe politice în patrie și cu o implicare redusă în activitățile politice formale. Din moment ce migrația este o acțiune implicit și politică, deoarece migranții decid să ia lucrurile în mîinile proprii, fără a mai aștepta intervenția statului, aceasta poate selecta persoanele cele mai puțin interesate în implicarea politică.
Waldinger, Soehl și Lim menționează următorii factori care facilitează sau împiedică o legătură persistentă a migranților cu sistemul politic din țara de origine:
1. Conexiunile sociale transfrontaliere. Legăturile transfrontaliere sunt o parte a experienței migraționale: tot ce traversează frontierele politice – informația, resursele, suportul – oferă adezivul necesar pentru a conecta membrii familiilor separate spațial. Comunicarea la distanță, sau în timpul vizitelor reciproce, cu rudele rămase în țară, creează contextul necesar pentru diseminarea informațiilor politice. Nu în ultimul rind, activitatea în cadrul organizațiilor de băștinași, deși inițial poate fi filantropică, se poate transforma ușor în una cu conotații politice.
2. Încorporarea politică în societatea gazdă – efectele pozitive
Avînd statutul de cetățean, migrantul se poate implica mai activ în promovarea subiectelor ce țin de patrie, fapt ce pledează în favoarea argumentului că cetățenii naturalizați devin mai predispuși spre practicile transnaționale.
3. Cunoștințele și logica socială a politicii
Migranții care sosesc în țara gazdă fiind detașați de procesul politic din țara de origine, au nevoie de un stimul pentru implicare; în absența unei organizații politice care i-ar putea mobilize, gradul de detașare ar putea crește. Absența unor factori inductivi puternici, unor semnale clare și a exemplului altora pot reduce la zero implicarea individuală în aceste cazuri.
4. Incorporarea politică în societatea gazdă – efectele negative
La etapa inițială, fiind străini, imigranții trec printr-o perioadă de excludere din viața politică a țării gazdă. Cu toate acestea, străinii, inclusiv cei care nu posedă un statut legal, sunt expuși unor mesaje politice, adresate unei audiențe mai largi din care și ei fac parte; ca și cetățenii, ei sunt afectați de politicile guvernamentale, motivîndu-i să participe în anumite procese politice, comunicînd cu oficialitățile politice, participînd la reuniuni, implicîndu-se în proteste, chiar dacă nu dispun de drepturi electorale. Astfel, chiar și înainte de a intra oficial în viața politică a țării gazde, imigranții recepționează anumite semnale politice și beneficiază de oportunități pentru participare politică, care le reorientează atenția spre subiectele ce țin de noua țară.
5. Factorii sociologici
Trăind în societăți diferite, migranții și rudele rămase în țară trăiesc experiențe diferite, care nu pot fi împărtășite în totalitate. În pofida tehnologiilor moderne, activitățile transfrontaliere rămîn a fi costisitoare, reducînd proporția populației motivate să păstreze legături cu țara de origine.
6. Experiența politică pre-emigrațională
Din moment ce modelele actuale și viitoare de implicare politică sunt articulate de experiențele anterioare, cei care aduc cu ei o experiență politică anterioară, importă o resursă politică greu de obținut deja în calitate de migrant. Este deosebit de importantă experiența anterioară de membru al unei organizații politice, sau apolitice, care stimulează atenția față de treburile publice [362, p. 7-13].
Difuzia de atitudini și comportamente de la un stat democratic spre unul mai puțin democratic prin intermediul migranților are o singură cauză: socializarea și participarea în cadrul unei democrații funcționale îi face pe mulți migranți să învețe și să adopte valorile, competențele și angajamentele ce rezidă dintr-o cetățenie democratică. De asemenea, cei care rămîn în țara de origine și interacționează cu emigranții, vor avea mai multe convingeri democratice decît cineva fără astfel de legături [77, p. 124]. Răspândirea de idei în rîndul maselor în diferite țări poate contribui cu siguranță la tranziții democratice, iar difuzia democratică la nivelul populației poate îmbunătăți calitatea democrației în țările devenite deja democratice. Unele potențiale semne de întrebare în acest sens ar putea fi; dacă migranți își schimbă convingerile lor politice și practicile în noul context politic din țara gazdă, nu ar fi predispuși să preia vechile convingeri la întoarcere, sub influența contextului politic din țara de origine? Migranții interiorizează convingerile și comportamentele obținute în străinătate, sau acestea sunt pur și simplu condiționate de contextul țării în care își au reședința? Deși unele convingeri noi pot slăbi în timp, migranții le vor păstra pe cele pe care le consideră superioare din punct de vedere normativ [77, p. 123].
În acest sens pot fi invocate rezultatele studiului lui Careja și Emmenegger, care au analizat diferența dintre atitudinile politice ale migranților proveniți din Europa Centrală și Est ce au avut drept țări gazdă statele Europei occidentale, și cele ale persoanelor nonmigrante și ale migranților aflați în statele cu democrații în proces de consolidare. Studiul s-a axat pe analiza a trei atitudini politice de bază: atitudinea vis-à-vis de regim, interesul politic și participarea politică [51, p. 3]. În rezultat a fost identificată o relație diferențiată între migrație și atitudinile politice – deși opinia migranților și celor care nu au migrat nu diferă în atitudinea față de politica internă, autorii au stabilit diferențe sistematice privind participarea politică, satisfacția față de modul de funcționare a democrației și opiniile față de politica internațională. S-au observat diferențe între migranții care au fost în țări cu democrații consacrate și cei a căror țări de destinație au fost democrațiile tinere. Socializarea timpurie și evaluarea performanțelor actuale ale guvernului s-au dovedit a avea efecte directe asupra încrederii în instituții, în timp ce sprijinul pentru democrație este legat de comparația regimului politic nou cu cel comunist, de capitalul social al respondenților sau de tipurile canalelor care permit participarea la procesul politic [51, p. 7]. Concluziile par să sugereze că migrația schimbă doar atitudinile care țin de contextele în care indivizii percep o îmbunătătire personală, fie materială sau cognitivă.
În condițiile Republicii Moldova pot fi menționați atît factori în favoarea rolului migranților în procesul de difuzie democratică, cît și anumite condiții care pereclitează această calitate. Unele cercetări ale atitudinilor migranților și non-migranților demonstrează că migrația constituie un element de bază în reorientarea întregului sistem de valori general-umane – acestea diferă în ierarhia lor de la categoria migranți la nonmigranți [336]. Astfel, autorul prezentei lucrări constată următoarele:
1.În primul rînd, migrația este un fenomen recent în țara noastră, iar comunitățile de moldoveni/organizațiile diasporale în majoritatea statelor de destinație sunt în proces de formare, limitîndu-se în mare parte în a promova inițiative sociale și culturale. Conform cercetării statistice realizate de BNS în 2012, practic, toți migranții au plecat pentru prima dată peste hotare în ultimul deceniu, fapt ce demonstrează că fenomenul este unul recent [212, p. 6]. Acest argument pare să pledeze mai mult în favoarea faptului că este prematur să vorbim despre o voce consolidată a emigranților, totuși, schimbările la nivel individual, conform teoriilor socializării politice expuse mai sus, considerăm că au loc. Unii cercetători consideră că a fost atins punctul în care putem vorbi despre trecerea procesului migrațional la o a doua fază, una staționară, căreia îi lipsesc trend-urile rapide de creștere, numărul migranților rămâne per total stabil, dar și tendințele de reîntoarcere a părților masive de migranți nu se întrezăresc [50, p. 7]. În favoarea acestui argument pledează ritmurile de reintegrare a famiilor de emigranți moldoveni, dar și prognozele privind evoluția numărului populației pe termen mediu și lung [54, p. 33].
2. Un factor important pentru existența și amplitudinea interesului emigranților față de procesele politice din țara de origine este intenția de reintoarcere. Conform unor studii, mai mult de 80% din migranți planifică să revină în Republica Moldova, iar 54% planifică să facă acest lucru în următoarele 6 luni [363, p. 36]. Deși, trebuie să menționăm faptul că în prima perioadă a aflării peste hotare, de obicei, majoritatea migranților afirmă dorința lor de a se reîntoarce, totuși, evoluțiile ulterioare pot modifica planurile inițiale.
În ceea ce privește perioada planificată de ședere peste hotare, rezultatele studiului efectuat de Fundația Europeană pentru Instruire (FEI), atestă că doar 7.0% din emigranții potențiali planificau să plece pentru totdeauna peste hotare, aceștia fiind preponderent persoane tinere în vârstă de 18–24 ani. Majoritatea persoanelor însă, planifică să stea o perioadă scurtă peste hotare – până la doi ani (67.3%) [217, p. 34].
Datele cercetărilor sociologice indică, că migranții condiționează reîntoarcerea lor acasă prin efectuarea anumitor reforme în țară, în mare parte pentru atenuarea circumstanțele ce i-au forțat anterior să plece. Astfel, cei mai importanți și cei mai des menționați factori pentru stimularea reîntoarcerii sunt următorii: un loc de muncă sigur și bine plătit, mediu economic, politic și social mai bun în Moldova, atingerea obiectivelor de a face economii prin migrație, continuarea crizei economice globale, alți factori: dorul de casă, starea sănătății rudelor, etc [323, p. 36].
În rezultat, pledăm în favoarea ipotezei că existența perspectivei de reîntoarcere perpetuiază interesul în rîndul emigranților pentru subiectele politice din Republica Moldova, dar și a dorinței acestora pentru înregistrarea evoluțiilor politice și social-economice în țara de origine.
3. Existența contactelor permanente cu membrii familiei și rudele rămase în țară, în calitate de mijloc de difuzie a normelor democratice. Faptul că marea majoritate a migranților mențin contact permanent cu țara de origine, interacționînd săptămînal cu cei rămași acasă, ne face să afirmăm despre existența unei influențe a acestora asupra opiniilor și convingerilor celor cu care interacționează. Un argument menționat în literatura de specialitate în favoarea existenței contactelor dintre migranți și anturajul acestora din țara de origine este incidența remitențelor.
Majoritatea emigranților (81.3%) trimiteau remitențe acasă, în special cei din mediul rural (84.0%) și persoanele căsătorite (86.4%). Întrebarea firească care apare în acest nou context este dacă recepționarea de remitențe nu se reflectă negativ asupra participării politice în rîndul celor care le recepționează? Din moment ce membrii gospodăriilor migranților se bazează în mare parte pe remitențe pentru acoperirea necesităților zilnice, care este atitudinea lor față de autorități?
4. Utilizarea rețelelor sociale în procesul de migrație. Este considerat faptul că rețelele sociale ale migranților de asemenea diseminează informații cu privire la procesele democratice. Informația transmisă prin intermediul rețelelor sociale, produce un efect agregat asupra atitudinilor și comportamentelor în comunități întregi, care-i depășește pe cei personal afectați de migrație. Din moment ce numărul de emigranți absenți, persoane revenite, sau cei cu rude sau migranți crește, numărul total al celor care primesc informații de peste hotare ajunge la o masă critică, care, creează în schimb externalități de informații ce pot ajunge chiar și la persoanele care nu au emigrat niciodată și nici nu cunosc vre-un migrant [77, p. 125]. În contextul nostru, rețelele sociale permit diseminarea mai largă a informației, cât și schimbul de informații cu privire la condițiile economice și sociale atât la destinație, cît și în Moldova, caracteristicile societății gazdă și particularitățile modului de viață în societățile occidentale. În general, conform datelor Barometrului Opiniei Publice (aprilie 2014), prietenii și familia sunt pe locul 3-4 în calitate de sursă de informare de încredere.
5. Statutul migranților și procesul de reintegrare a familiei: În 2012, conform publicației BNS, din numărul total de migranți, aveau înregistrare temporară țara-gazdă 47,5%, iar aproximativ 11 % nu aveau statut legal. În condițiile specifice ale țării noastre vom menționa și incidența persoanelor care dețin cetățenia statelor membre UE (România, Bulgaria) în rîndul migranților. Caracterul legal al șederii permite o expunere mai mare la diferite intituții din țara gazdă, oferă o încredere mai mare migranților și permit acestora demararea inițiativelor față de țara de origine. În mod contrar, un statut ilegal determină un grad înalt de vulnerabilitate și riscul iminent de expulzare. Rezultatele sondajelor arată că prezența partenerului favorizează într-o oarecare măsură incluziunea socială în țara de destinație. Astfel, 64.5% din emigranți care au plecat cu partenerul peste hotare au indicat contacte foarte frecvente cu localnicii, comparativ cu 58.9% din respondenți care au plecat singuri [217, p. 39].
Totodată, conform experienței internaționale, reintegrarea familiei ține, în majoritatea cazurilor, de stabilirea permanentă în țara gazdă, fapt ce poate reduce din interesul migranților față de evenimentele din țara de origine.
6. Lipsa încrederii în instituțiile de stat atît din țara gazdă, cît și din cea de origine. Emigranții au raportat un șir de probleme, dintre care cele mai relevante pentru analiza noastră sunt necunoașterea limbii țării de destinație și probleme cu autoritățile locale. Faptul cel mai sugestiv este însă că doar un număr insignifiant dintre cei care s-au confruntat cu probleme s-au adresat Ambasadei/consulatului RM sau autorităților publice din țara gazdă și doar foarte puțini autorităților publice din Republica Moldova.
7. Caracterul temporar al migrației. Acest factor poate fi considerat a fi atît unul pozitiv, cît și unul negativ pentru interesul migranților față de procesul politic din țara de origine și procesul de difuzie democratică. Datorită caracterului temporar al procesului migrațional, migranții vor rămîne conectați la evenimentele care au loc în țară, fiind interesați de subiectele care se vor reflecta în scurt timp și asupra lor. În același timp, fiind pentru o durată limitată de timp peste hotare, interacțiunea lor cu instituțiile politico-administrative din țara gazdă este de asemenea limitată. În acest context, consideră că migranții temporari și cei circulari sunt mult mai susceptibile de a interacționa cu asociații și instituții preocupate de probleme sociale sau economice, în timp ce conectarea lor la viața politică a țării gazdă este limitată. Aceste constatări sugerează faptul că efectul experienței migraționale asupra atitudinilor politice ale migranților este posibil să fie mai degrabă slab în cazul acestora.
8. Cauza principală a fenomenului migrațional din Moldova este cea economică. Motivele principale pentru care migranții au plecat peste hotare la muncă au fost lipsa locurilor de muncă conform competențelor avute (8,8%) și salariile mici (76,5%). Factorii principali care promovează migrația în Moldova sunt condițiile nesatisfăcătoare de trai și muncă, precum și dificultatea de a găsi un loc de muncă. Datele sugerează o demonstrație clară a acestui fapt: cea mai mare parte a respondenților care intenționează să emigreze sunt convinși că plecarea lor peste hotare ar putea îmbunătăți situația lor financiară. Spre deosebire de refugiați, sau solicitanții de azil, migranții economici nu-și părăsăsesc, de obicei, țara de origine din considerente politice, de aceea subiectele ce țin de acest domeniu par a fi mai degrabă ignorate de aceștia. Totuși, această situație poate să nu fie caracteristică Republicii Moldova, unde transformările economice sunt în strînsă legătură cu evoluțiile politice.
Un argument în favoarea sporirii implicării migranților în sfera politică din țara de origine ține de faptul că migrația este un proces prin care indivizii își sporesc resursele economice personale. Creșterea bunăstării materiale a migranților în comparație cu semenii lor rămași în țară determină probabilitatea de a raporta o satisfacție față de starea personală economică actuală. Cercetarile au aratat că persoanele cu o stare materială mai bună din țările Europei centrale și de est (Careja și Emmenegger, op.cit) sunt mai predispuse să susțină economia de piață și democrația și să își exprime interesul față de politică.
9. Caracterul muncii prestate. Migranții moldoveni sunt angajați în domenii inferioare pregătirii lor, în special în construcții sau sectorul casnic. Acest aspect îi expune unui mediu nu tocmai propice pentru absorbția de valori și cunoștințe democratice.
Clarisa Pérez-Armendáriz și David Crow consideră însă, că în mod paradoxal, dificultățile cu care se confruntă imigranții în țările gazdă, inclusiv barierele lingvistice, găsirea unui loc de muncă sau a unei locuințe, precum și interacțiuea cu instituțiile sociale și legale – servesc drept stimulente pentru a deveni activi din punct de vedere politic, de o amplitudine care o depășește pe cea înregistrată în țara de origine anterior emigrării, chiar dacă atunci erau înzestrați cu toate drepturile care revidă din calitatea de cetățean.
Conform rezultatelor interviurilor CIVIS/IASCI, experiențele migraționale au schimbat mentalitățile migranților, viziunile și concepțiile lor despre viață, modul de a-și planifica viața și activitățile de agrement și i-a învățat să fie mai flexibili, să se adapteze mai ușor și să găsească forțe pentru supraviețuire.
10. Lipsa mecanismelor de implicare a diasporei/comunităților de moldoveni. La moment există doar Consiliul Coordonator al persoanelor originare din Republica Moldova domiciliate peste hotare, în calitate de mecanism de interacțiune a emigranților cu țara de origine. O inițiativă benefică în acest sens ține de crearea Biroului pentru relații cu diaspora, însă fiind la începutul activității sale, nu putem evalua impactul creării acestuia asupra implicării diasporei în procesele care au loc în țara de origine. Practica unui șir de țări (Portugalia, Italia, Franța, România, Croația) prevede alocarea unui număr de mandate în legislativele naționale diasporei. Fiind un gest simbolic, acest fapt implică o responsabilitate și o implicare a diasporei în procesul politic din țara de origine. Polemicile legate de această practică vor fi discutate ulterior.
11. Nivelul de educație al emigranților. Se consideră că persoanele cu un nivel mai înalt al educației, un nivel mai înalt de conștiință și cultură politică și dispun de convingeri democratice mai pronunțate. De asemenea, este de așteptat ca migranții cu un nivel mediu și înalt de educație să manifeste mai multă inițiativă și interes față de realitățile din țara de origine și cea de destinație.
Spre exemplu la întrebarea Care sistem politic, în opinia Dvs., este mai bun pentru Republica Moldova?, democrația după modelul țărilor occidentale a fost susținută de 51,5% din respondenții cu un nivel înalt de educație și doar de 19,1% din respondenții cu nivel scăzut de educație și 30,9% cu nivel mediu de educație. În același timp, actualul sistem din Federația Rusă „Democrație Suverană ” era preferat de 19,3% din respondenții cu nivel scăzut de educație, 23,6% din cei cu un nivel mediu de educație și 13,6% din cei cu un nivel înalt de educație (conform datelor Barometrului Opiniei Publice din noiembrie 2011). E de menționat că, conform datelor BOP din aprilie 2014, 52% din populație consideră că ar prefera ca Republica Moldova să fie guvernată de un singur partid, acest procent crescînd pînă la 60 la sută în cazul celor cu un nivel scăzut de educație.
12. Obținerea cetățeniei altor state. Astăzi, în marea majoritate a țărilor, dubla cetățenie este tot mai puțin privită ca o amenințare la adresa loialității și identității naționale. Obținerea cetățeniei statelor de destinație oferă migranților un set de drepturi civile și politice, care le asigură acces nediscriminatoriu în viața politică a societății gazdă. Acest fapt poate fi considerat a fi în detrementul atașamentului/implicării față de statul de origine (cetățenia fiind considerată legătura juridică dintre cetățean și stat). Cu toate acestea, calitatea de cetățean oferă noi posibilități de accedere în instituțiile țării gazdă, posibilitatea participării în sindicate, partide politice, instituțiile societății civile. Mai mult decît atît, noii cetățeni pot promova, prin intermediul instituțiilor țării gazdă, activități de lobby în favoarea țării de origine (spre exemplu, în procesul de integrare europeană).
Un domeniu important pentru cercetare ulterioară este fenomenul obținerii cetățeniei unor state terțe față de parcursul migrațional (România și Bulgaria) în vederea sporirii gradului de mobilitate și creșterii accesului pe piața europeană a muncii. Spre exemplu, 70% din studenții moldoveni care studiază în România au declarat că au depus actele pentru obținerea cetățeniei; 56,5% au declarat drept cauză principală, obținerea unui loc de muncă, iar 23,9% – posibilitatea de a călători [321].
Guvernul italian a exprimat deja preocuparea privind faptul că a devenit destinația cea mai solicitată de noii cetățeni români originari din RM, declarînd că politica României în domeniul cetățeniei poate avea impact asupra echilibrului demografic și fluxurilor migraționale din Europa [218].
13. Direcțiile Est-Vest ale fluxurilor migraționale. Conform cercetării BNS (2013) în jur de 2/3 din migranți au lucrat sau lucrează în Federația Rusă. Dacă e să ne referim la subiectul democratizării și ”importului” de valori democratice, trebuie să ținem cont de faptul că cei care emigrează spre est, intră în contact cu un regim politic diferit de cel al democrațiilor occidentale. În acest caz, efectul acestora în calitate de agenți ai difuziei democratice poate fi considerat unul ambiguu. Pentru migranții aflați în statele UE, în pofida existenței diferitor tipuri de sisteme politice în statele gazdă, efectul unificator al politicii Uniunii Europene va fi unul predominant. De aceea subiecte precum libera circulație în spațiul european vor fi întotdeauna de interes pentru migranții de pe dimensiunea vestică (astfel am putea explica și reacția comunităților de moldoveni aflate în statele UE la pericolul pereclitării procesului de negociere a unui regim fără vize cu UE în rezultatul neadoptării Legii cu privire la nedescriminare). În același timp, pentru migranții „estici” (și familiilor acestora, de altfel ca și în primul caz) subiectul relațiilor privilegiate cu Federația Rusă și Uniunia Rusia-Belarus-Kazachstan vor fi de interes major, din moment ce afectează în mod direct aflarea pe piața muncii a Federației Ruse. Astfel, considerăm existența unei potențiale disensiuni în rîndul celor două categorii de migranți privind subiectele de politică externă, dar și de politică internă, din moment ce ei se pot considera adepții modelului democratic cu care interacționează în mediul gazdă (modelul democrației europene versus politica „mîinii de fier” promovat de Putin în Rusia).
Migrația este un proces prin care indivizii vin în contact cu un mediu nou, care le prezintă o realitate diferită. În plus, migrația extinde gradul de cunoaștere a lumii, iar senzația de a cunoaște mai mult poate influența percepția persoanei privind abilitatea sa de a înțelege politicul. Astfel, din cauza acumulării de noi informații și experiență, care poate fi definită drept o îmbunătățire cognitivă personală, atitudinile politice ale migranților pot să difere de cele ale persoanelor fără experiență migrațională.
Migranții care se întorc sunt o sursă potențială de cunoștințe de peste hotare și pot oferi fonduri importante pentru investiții. Totuși, aceste opțiuni lucrează doar dacă migranții pot fi conectați cu sectorul privat de acasă prin rețele instituționalizate. În final, unele țări au cooptat migranții și investitorii străini pentru a dezvolta potențialul de outsourcing pentru servicii și activități de producere, care se bazează inclusiv și pe calificările lingvistice a migranților. În cazul Republicii Moldova, conform datelor Organizației pentru Dezvoltarea Întreprinderilor Mici și Mijlocii privind Programul PARE 1+1 destinat atragerii investițiilor migranților în lansarea noilor afaceri, în perioada 2010-2014, au fost încheiate cumulativ 313 contracte de finanțare nerambursabilă în valoare totală de peste 193,6 milioane de lei.
Pe de altă parte, deși au fost prezentate mai multe motive datorită cărora experiența migrațională poate schimba atitudinile politice ale migranților, alte argumente indică o perspectivă diferită. În primul rând, rețelele sociale existente influențează alegerea locului de destinație. În acest sens, a fost demonstrat faptul că migranții se clusterizează în comunități etnice și limitează astfel contactul cu societatea gazdă [27]. În plus, deși integrarea socială și economică a migranților poate fi mediată de către diverse asociații civice, angajamentul lor politic este limitat de anumiți factori instituționaliși legali.
2.3 Impactul migrației asupra calității institutionale în cadrul sistemelor politice tranzitorii
Procesul de construcție instituțională în Europa de Est s-a desfășurat, în mare parte, într-o atmosferă de incertitudine. Dificultățile asociate cu transformările simultane politice, sociale și economice, care rămân în continuare un subiect actual, la fel ca și procesul de construcție statală, pot fi prea multe și prea complicate pentru a fi rezolvate doar prin mijloace instituționale. Pare logică ipoteza că instituțiile politice pot contribui semnificativ la schimbarea și consolidarea regimului politic nou, dar nu pot realiza în totalitate aceste procese. În opinia noastră, rolul instituțiilor trebuie perceput mai mult în termeni calitativi și ar trebui probabil analizat împreună cu cel al elitelor politice și altor factori ai democratizării, precum impactul mediului internațional, nivelul dezvoltării economice și modernizării societății. În cazul Republicii Moldova, procesul de consolidare a instituțiilor democratice și legitimizarea lor este încă în derulare, acestea urmînd încă să-și demonstreze eficiența și utilitatea pentru corpul cetățenesc. E suficient a invoca datele Barometrului Opiniei Publice (datele din 2012 versus 2014) – 6,4/3% din respondenți au încredere în Parlament, 6,8/6% în Președinție, 3,3/1% în partide politice, 4,6/3% – în ONG-uri [20, 21]. Rata înaltă de adresări la Curtea Constituțională, pentru a rezolva conflictele apărute între diferite ramuri ale puterii este o dovadă în plus a acestui proces dificil de coabitare.
Vom începe prezenta analiză prin invocarea concepției lui Christian Welzel și Ronald Inglehart despre abilitarea umană, care, în accepțiunea noastră explică impactul migranților asupra democratizării și în mod special, asupra instituțiilor din țara de origine. Astfel, în opinia lui Welzel și Inglehart, abilitarea umană devine o forță motrice tot mai importantă în spatele democratizării. Deși rolul elitei a fost important în momentul apariției democrației reprezentative și încă joacă un rol important, dezvoltarea „democrației efective” reflectă obținerea de către oamenii simpli a resurselor și valorilor care să le permită în consecință să impună presiuni eficiente asupra elitelor. Importanța acestui proces, numit „abilitare umană”, este în general subestimată [369, p. 126]. Trei elemente formează o secvență de abilitare umană: resursele pentru acțiune, valorile de autoexprimare și instituțiile democratice; fiecare din aceste componente abilitînd indivizii la un nivel diferit. Resursele pentru acțiune includ atât resursele materiale, cît și cele cognitive, precum educația și competențele, care permit oamenilor să-și administreze viața. Revenind la logica prezentei lucrări, considerăm aceste resurse ca fiind accesibile migranților urmare a procesului migrațional. Totodată, pornind de la ipoteza privind faptul că emigrația oferă o posibilitate adițională de „vociferare”, considerăm și un eventual impact al acesteia asupra valorilor autoexprimării, cu atît mai mult că rezultatele mai multor investigații sociologice în rîndul migranților au demonstrat o creștere a încrederii în sine [108]. În ceea ce privește valorile materiale, în cazul Republicii Moldova, spre exemplu, gospodăriile casnice care nu beneficiază de remitențe cheltuie în mediu cu 18% mai puțin per adult echivalent decât gospodăriile care beneficiază de remitențe [176, p. 15].
Secvența de abilitare se bazează pe două legături cauzale. În primul rând, dezvoltarea economică sporește resursele persoanelor, determinând apariția valorilor autoexprimării. În mod virtual fiecare dorește libertate și autonomie, dar prioritățile persoanelor de moment reflectă condițiile lor socio-economice și, astfel, ei vor acorda cea mai mare valoare subiectivă necesităților celor mai presante. Din moment ce sustenabilitatea materială și securitatea fizică sunt primele cerințe pentru supraviețuire, indivizii le vor numi în calitate de priorități principale în condiții de sărăcie; din momentul creșterii prosperității, persoanele vor accentua valorile autonomiei și autoexprimării. Mai mult decât atât, persoanele tind să – și ajusteze aspirațiile la capacitățile lor, pledând mai imperativ pentru libertățile democratice atunci când dispun de resurse pentru a le practica. În al doilea rând, instituțiile democratice apar în societățile care promovează valorile autoexprimării. Aceste concluzii explică de ce anume dezvoltarea economică este în conexiune cu democrația. Dezvoltarea sporește resursele persoanelor, ducând la apariția valorilor de autoexprimare, care acordă o prioritate înaltă libertății de a alege. Din moment ce instituțiile democratice oferă cea mai largă posibilitate pentru o alegere liberă, persoanele cu valori de autoexprimare tind să pledeze pentru democrație [369, p. 130-131].
Autorul prezentei lucrări consideră că acest determinism poate fi lesne privit ca valabil și în cazul migrației, care în majoritatea cazurilor sporește statutul material al indivizilor, făcându-i astfel, conform logicii abilitării umane, mai predispuși spre democrație. Astfel, prin prisma concepției abilitării umane dar și a procesului de difuzie a valorilor, vom lansa ipoteza influenței migranților asupra instituțiilor țării de origine. Exemple elocvente în acest sens din practica internațională sunt menționate atât cu referință la instituțiile politice, cât și a celor economice.
Este cunoscut faptul că migranții peste hotare asimilează progresiv valori culturale (asimilare culturală) și, dacă nu o fac, cel puțin, vin în contact cu acestea [374, p. 699]. În același timp, ei rămân atașați și de țara lor de origine. În confirmarea acestui fapt, Elisabetta Lodigiani și Sara Salomone demonstrează că migrația internațională spre țările cu o reprezentare parlamentară înaltă a femeilor a crescut reprezentarea politică feminină în țările de origine, în perioada 1960-2000. Pentru a descrie propagarea valorilor politice, autorii au luat la bază mecanismul de transfer a normelor, unde variabila difuziei normelor e construită măsurând asimetriile dintre proporția parlamentară în țara de origine și cea de destinație [191, p. 5].
Impactul migrației asupra instituțiilor sistemului economic este de asemenea important. Din momentul în care migrația este un proces continuu, crește gradul de informare a migranților, care reduce costul procesului migrațional. Familiile tind să-și urmeze membrii plecați inițial, migrația fiind considerată deja un veritabil mod de viață. Mai mult decât atât, posibilitatea de a emigra poate încuraja membrii familiei rămași acasă să investească în dezvoltarea competențelor necesare pentru a pleca. La această etapă, economia țării de origine începe să se adapteze la fenomenul migrație.
Un caz emblematic de influență a migrației asupra instituțiilor este cel din Filipine, unde statul a creat un sistem instituțional integru de susținere a emigranților [238, 57]. Unii cercetători în domeniul economic, utilizînd modele econometrice, lansează ideea că emigrația înalt calificată îmbunătățește calitatea instituțiilor politice (Li și McHale [189], Testaverde 2011 [338]) și afectează deteriorarea instituțiilor economice în țările de origine (Li și McHale). În același timp, alt curent de opinie consideră că mai degrabă migrația necalificată îmbunătățește calitatea instituțională (Docquier, Lodigiani, Rapoport, Schiff 2010 [91], 2011 [90]), iar migrația înalt calificată are un efect incert. Al treilea curent de opinie, reprezentat de Antonio Spilimbergo, susține că persoanele instruite în străinătate promovează democrația în țara lor de origine, dar numai în cazul în care educația este obținută în țările democratice.
Autorii menționați consideră următoarele canale de influență, prin care migranții pot afecta schimbările instituționale în țările de origine: remitențele, migranții reveniți, rețelele migraționale/diasporele, comerțul, investițiile străine directe, autoselectivitatea (pozitivă), schimbări în distribuția puterii politice în rîndul grupurilor non-emigrante, perspectiva emigrării.
Continuînd șirul acestor argumente, în favoarea influenței instituționale este menționat și faptul că, odată ajunși în străinătate, migranții se pot angaja în activități economice și politice (de exemplu, lobby pentru a încuraja sau a bloca asistența pentru dezvoltare), care afectează evoluția instituțională în țara de origine. În plus, existența unor rețele migraționale în străinătate crește expunerea populației țării de origine față de valorile și normele străine, precum și șansele de emigrare pentru cei rămași acasă. Prin această expunere și căi prospective, migrația poate afecta structura inițiativelor cu care se confruntă indivizii în țara de origine și modifică alegerea lor în ceea ce privește educația [206, p. 26], orientarea competențelor spre activitățile productive sau neproductive și fertilitatea [29], care pot avea în consecință un impactasupra evoluției instituțiilor din țara de origine.
Subiectul mai larg privind rolul capitalului uman în dezvoltarea instituțională este tratat în sursele de cercetare teoretică și empirică. Într-o contribuție anterioară, Martin Lipset susține că, existența capitalului uman duce la mai puțină violență și la o mai mare stabilitate politică, iar Glaeser și a. arată că rezultatele instituționale țin de existența capitalului uman [118, p. 298].
Considerăm că, emigrarea ar putea afecta dezvoltarea instituțională, prin diferite căi. Cel mai evident, lipsa persoanelor cu o calificare înaltă ar putea modifica, atât cererea pentru instituții de calitate, cît și oferta de persoane dispuse să consolideze aceste instituții. Aceasta ar fi cea mai evidentă explicație a fenomenului influenței. Simpla perspectivă de emigrare ar putea afecta gradul și natura investițiilor în capitalul uman, sau poate să preseze guvernarea să furnizeze instituții și performanță asociată acestora. Fenomenul în cauză se referă în primul rind la serviciile educaționale: în cazul în care șansele unei cariere de succes în străinătate, sau a integrării reușite în țara gazdă, depind de nivelul de educație, rețelele migraționale vor stimula investițiile în educația viitoarelor cohorte de emigranți [264, p. 23-24]. Și, în sfârșit, migranții reîntorși ar putea reveni cu abilități importante, economii și conexiuni sociale, sau din contra, nemulțumiți și critici ai status quo-ului [189, p. 2].
Ținînd cont de aceste mecanisme menționate, prin intermediul cărora se consideră că emigrarea cetățenilor influențează dezvoltarea instituțională a țării de origine, întrebarea firească este direcția acestei relații, răspunsul fiind unul de natură empirică în fiecare caz în parte, din moment ce, din punct de vedere teoretic, putem să acceptăm ambele direcții de cazualitate. De exemplu, remitențele pot fi atît investiții productive care îmbunătățesc organizarea economică în țara de origine, sau pot slăbi presiunea pentru dezvoltare, oferind o sursă externă de venit [259, p. 134-135]. Autoselecția migranților poate influența emigrarea „celor mai buni”, care, în cazul în care rămîneau în țară, puteau influența cererea și oferta pentru instituții de calitate, sau poate asigura un anumit nivel de stabilitate prin plecarea celor nemulțumiți.
Pentru a demonstra empiric concluzia enunțată, Li și McHale (2009) au luat la baza cercetării nivelul capitalului uman al emigranților și non-emigranților utilizînd datele Băncii Mondiale calculate de Docquier și Marfouk [92], care se referă la aproximativ 200 de țări și teritorii, luînd în calcul 3 nivele de educație (primar, secundar și terțiar) în 1990 și 2000. Docquier, Lodigiani, Rapoport și Schiff (2010) și Testaverde (2011) utilizează datele privind emigrarea compilate de Defoort (2008) referitoare la 6 țări principale de destinație membre ale Organizației Cooperării Economice și Dezvoltării (OCED) – SUA, Canada, Australia, Germania, Marea Britanie, Franța și sunt valabile pentru anii 1975, 1980, 1985, 1990, 1995 și 2000 [81]. Deși autorii menționează că aceste 6 țări înregistrează 75% din totalul fluxurilor imigraționale din statele OCED, totuși, în cazul unor țări de origine, acestea pot să nu fie cele mai importante destinații.
În ceea ce privește variabilele care exprimă calitatea instituțiilor, Li și McHale (2009) utilizează 6 indicatori ai Băncii Mondiale în domeniul guvernării, care sunt compilați în baza a sute de variabile individuale specifice, care măsoară diferite dimensiuni ale guvernării, colectate din diferite surse și organizații [189, p. 16]. Descrierea complexității acestor indicatori indică anumite probleme legate de interpretarea lor. O creștere cantitativă identică în valoarea unui astfel de indice compus, poate rezulta în diferite ipoteze, mai ales atunci cînd sunt analizate într-o perspectivă comparativă internațională. Docquier, Lodigiani, Rapoport și Schiff (2010) și Testaverde (2011) utilizează datele privind nivelul democrației calculate de Freedom House și proiectul POLITY IV [253].
În cazul analizei efectuate de Testaverde (2011) măsurarea nivelului de inegalitate este de asemenea important. În acest sens el utilizează indicele estimat al inegalității venitului gospodăriei, în ascepțiunea lui Galbraith și Kum [112].
Inconsistența concluziilor menționate mai sus se datorează astfel diferenței metodologiei estimării și datelor utilizate. Li și McHale au dedus concluziile în baza unui model de analiză la nivel de state, care explică rezultatul instituțional al unei țări prin proporția capitalului uman din țară și a celui emigrat, plus un set de variabile de control. În unul din calculele efectuate ei analizează proporția capitalului uman emigrant (cota emigranților cu educație terțiară ca proporție a întregii populații) prin prisma dimensiunii țării. Argumentul ce fundamentează o astfel de abordare este că, cu cît este mai mare țara, cu atît sunt mai mari posibilitățile pentru migrație internă. Variabila distanței față de capitala SUA este considerată de autori drept un indicator al costului migrației, care crește odată cu distanța. Acest argument pare irelevant în prezent, cînd costurile de transport sunt relativ joase și variază de la o destinație la alta, iar condiții precum un regim strict în domeniul vizelor, pot fi cu mult mai importante pentru selecția destinației.
Docquier, Lodigiani, Rapoport și Schiff (2010) consideră un cadru în care calitatea instituțiilor depinde de rata totală de emigrare și proporția persoanelor înalt calificate în rîndul populației rezidente. Pornind de la această abordare teoretică, autorii consideră că creșterea cu o unitate a ratei de emigrare a persoanelor înalt calificate va avea un efect pozitiv asupra calității instituțiilor în țara de destinație, dacă efectul estimat al ratei totale a emigrării asupra calității instituționale înmulțit cu rata medie de ședere este mai mare decît efectul muncitorilor înalt calificați asupra calității instituționale înmulțit cu proporția de muncitori necalificați din țară. Pornind de la această ipoteză și obținînd rezultatele empirice, autorii au identificat un efect ambiguu a emigrației înalt calificate asupra calității instituțiilor. Totuși, după ce au analizat acest efect la nivel de țară, au ajuns la concluzia că emigrația înalt calificată are un efect pozitiv asupra calității instituțiilor pentru toate țările, cu excepția unor state mici din Caraibe. Rezultate similare sunt obținute și atunci cind se analizează efectul de inițiativă a migrației înalt calificate, și anume atunci cînd numărul forței de muncă calificate din țară depinde de rata emigrației înalt calificate.
Testaverde (2011) desfășoară analiza sa în mod similar cu Docquier, Lodigiani, Rapoport și Schiff, deși abordarea sa teoretică consideră situația în care elita bogată intră în relații conflictuale cu masele sărace. Alternativa emigrării oferă posibilitate maselor să-și crească puterea de negociere, din cauza pericolului revoluției. Modelul teoretic presupune că, dacă amenințarea este într-adevăr credibilă (considerînd costurile suportate de masele sărace), represiunea maselor de către elite fiind costisitoare și redistribuția bogăției nefiind suficientă pentru prevenirea revoluției, emigrația va consolida democratizarea, din moment ce acesta va fi cel mai fezabil sistem pentru elita conducătoare. Autorul subliniază că această situație va fi posibilă atîta timp cit grupul din care provin emigranții rămîne mai sărac decît grupul aflat la putere. În baza acestor analize el concluzionează că emigrarea afectează calitatea instituțională, reducînd diferența de venit dintre grupurile conducătoare (nonemigrante) și cele conduse (emigrante) din cadrul societății. Totuși, rezultatele cercetării arată în mod distinct efectul a două procese: efectul emigrației asupra inegalității și efectul inegalității asupra instituțiilor. Metoda propusă nu demonstrează în mod clar care este efectul emigrației asupra instituțiilor prin intermediul canalului inegalității.
Problema cazualității. Considerăm că, abordările menționate mai sus se confruntă cu problema determinării faptului dacă emigrarea are un efect asupra instituțiilor, sau calitatea instituțiilor are un efect asupra predispoziției persoanelor de a emigra. Această problemă este soluționată în toate sursele în același fel – introducînd variabile explicative, inclusiv indicatori de măsurare a emigrației (proporția migranților cu educație terțiară, ratele totale ale emigrației etc). În cazul în care se iau în considerație fluxurile migraționale anterioare și instituțiile contemporane, atunci direcția cazualității este de la emigrare spre calitatea instituțiilor.
De asemenea, autorii au nevoie de valori explicative pe o durată mai lungă, pentru a observa, spre exemplu, schimbarea rezultatelor instituționale în urma fluxurilor migraționale. Nu este clar determinat care este durata necesară unei instituții ca să reacționeze la astfel de efecte și cum durata unor astfel de perioade de adaptare poate varia în dependență de instituții sau țară. Li și McHale consideră o perioadă de zece ani, analizînd instituțiile în 2000 și nivelul capitalului uman (variabila explicativă principală) din 1990. Alte două cercetări consideră o perioadă de 5 ani. Aceste măsuri sunt adecvate pentru măsurarea proceselor sociale, totuși, nu e clar cum vor reacționa acești indicatori la anumite procese neașteptate care se pot produce în această perioadă.
O importanță deosebită, în procesul de identificare a impactului emigranților asupra instituțiilor țării de origine, se acordă persoanelor înalt calificate. Stabilitatea politică în țara de origine influențează decizia persoanelor înalt calificate de a emigra. Efectul asupra deciziei acestora de a emigra e chiar mai mare decît în cazul restului populației. Ei sunt cei care dețin calificările cele mai înalte și au, astfel, oportunități mai mari în străinătate, fiind mai flexibili în ceea ce privește alegerea locului de muncă și a celui de trai [261, p. 31-32]. Pornind de la faptul că persoanele cu un grad mai avansat de educație și reprezentanții clasei de mijloc tind să aibă un grad mai mare de participare politică și să contribuie, în general, la dezbaterile politicilor publice, emigrarea poate afecta calitatea instituțiilor naționale și dezvoltarea acestora, precum și procesul prin care politicile importante sunt formulate și implementate. De asemenea, în afară de contribuțiile la dezbaterile publice, persoane înalt calificate au tendința de a genera anumite externalități mai specifice, inclusiv cele legate de impactul lor asupra altor indivizi [91, p. 3].
Avînd la bază noțiunile lui Hirschman de „plecare” și „voce”, în calitate de mecanisme pentru a influența performanța organizației, inclusiv a statului, Li și McHale identifică patru căi principale – absența, perspectiva, diaspora și reîntoarcerea, prin care emigranții pot afecta instituțiile politice și economice.
Calea absenței
Emigrarea calificată afectează oferta celor implicați în construcția instituțională, fiind în același timp și o sursă a cererii pentru instituții mai bune. Spre exemplu, în cadrul sistemului educațional al Republicii Moldova, 30% din cadrele didactice au depășit vîrsta de pensionare [215], fapt ce denotă o insuficiență de noi cadre în sistem, situație determinată și de emigrarea excesivă a profesorilor din zonele rurale.
În termenii dihotomiei „plecare-vociferare” a lui Albert Hirschman, emigrarea lipsește statele de origine de mulți dintre cetățenii săi activi, inclusiv potențiali lideri, formatori de opinie și reformatori, astfel „slăbind vocea”, reducînd perspectivele de dezvoltare, avansare, reformă sau chiar revoluție a sistemului lăsat în urmă.
Astfel, în timp ce este privită la început drept un fenomen pozitiv, din moment ce „supapa de siguranță” sub forma emigrării poate permite societății eliminarea anumitor tensiuni, emigrarea poate scădea presiunea pentru reformele democratice și cele ale economiei de piață.
Calea perspectivei
În literatura de specialitate sunt menționate două exemple antagoniste în acest sens. În cazul Germaniei de Est, emigrare inițială a ajuta la stabilizarea mediului politic, dar mai târziu emigrarea masivă a început să reducă potențialii participanți la procesul de construcție instituțională. Autoritățile au răspuns prin măsuri drastice pentru a împiedica degradarea instituțiilor sale. În cazul Irlandei, emigrarea în masă a inițiat o serie de reforme, care ulterior au dus la consolidarea instituțiile sale. În timp ce „vocile absente” pot submina reformele, perspectiva plecării prin intermediul emigrării poate consolida vocea politică a membrilor productivi ai societății.
Perspectiva clară de emigrare poate modifica, de asemenea, randamentul așteptat de la investițiile în diferite forme de capital uman. În contextul reformei instituționale, este importantă direcția investițiilor în capitalul uman. Sub influența unei culturi a emigrării, populația tînără va fi tentată să investească în competențele solicitate pe piața internațională, diferite de cele necesare sectorului public, de exemplu, susceptibile de a fi mai puțin transferabile între țări [264]. Astfel, pe termen mediu și lung, instituțiile de stat se pot confrunta cu un deficit de cadre cu o pregătire adecvată.
Calea diasporei
Loialitatea cetățenilor aflați în străinătate față de țara de origine îi determină să se implice în procesul de construcție instituțională. În cazul Republicii Moldova literatura de specialitate pledează pentru termenul de comunități a moldovenilor peste hotare, din motivul istoriei relative recente a migrației și lipsei mecanismelor instituționale de cooptare și mobilizare a migranților. Deși și termenul de diasporă este sugestiv pentru experiența Republicii Moldova și nu trebuie perceput drept fenomen diferit de cel al comunităților de moldoveni, dar ca două părți al aceluiași fenomen [315, p. 9]. După cum a fost demonstrat și anterior, migranții moldoveni de peste hotare au un nivel înalt de coeziune socială [289, p. 21]. Ei au legături foarte bune în locul de migrație și se bazează pe rețelele sociale din comunități în procesul de migrare sau angajare, locuiesc aproape unul de altul și deseori lucrează cu alți moldoveni la locul lor de muncă.
Calea revenirii
Literatura de specialitate existentă a identificat o serie de mecanisme prin care experiența de migrare și de viață într-o țară străină afectează rezultatele ulterioare economice și sociale ale migranților. În primul rând, migranții își construesc un capital uman prin achiziționarea de noi abilități lingvistice și de producție, participînd la educația formală în țara gazdă (în cazul în care sunt în poziția să participe), devenind familiarizați cu noi norme sociale și culturale.
Experiența impactului emigranților reîntorși asupra instituțiilor politice cunoaște cazuri de succes notorii. Spre exemplu, imigranții reîntorși din democrațiile occidentale în țările din Europa centrală și de est au jucat un rol important în tranziția post-comunistă spre democrație, în sfera politică, economică, educațională și culturală. Foștii Președinți ai Letoniei și Lituaniei, Vaira Vike-Freiberga și Valdas Adamkus, au fost ambii refugiați politici și s-au reîntors doar după destrămarea URSS.
Influența migranților asupra rezultatelor procesului electoral din țara de origine este de asemenea importantă pentru stabilitatea instituțiilor politice. Cu atît mai mult cu cît, literatura de specialitate nu menționează doar importanța participării electorale propriu-zise a migranților (conform practicii internaționale rata de participare la vot a migranților este de obicei mică), dar și influența pe care o pot avea aceștia asupra comportamentului electoral din comunitățile de origine.
Continuînd raționamentul lui Mahmoud, Rapoport, Steinmayr și Trebesch despre diferența comportamentului electoral al migranților moldoveni aflați în vest și în est, vom considera extinderea acestuia și la nivel valoric. Anexele 1 și 2 prezentate în finalul lucrării, demonstrează diferența înregistrată de Republica Moldova la capitolul funcționare a democrației în comparație cu principalele state de destinație. Pornind de la argumentul expus în paragraful trecut că migranții vor tinde să păstreze valorile considerate de ei ca fiind normativ superioare, autorul avansează ipotezele (1) existenței premiselor necesare pentru adoptarea valorilor democratice în cazul destinațiilor vestice și (2) perpetuării celor existente, sau preluarea unora mai autoritare în cazul destinației estice.
Un alt mecanism de influență a aflării peste hotare asupra calității instituțiilor din țara de origine, identificat în literatura de specialitate, ține de situația specifică a persoanelor aflate la studii. Deși, spre deosebire de migranții de muncă, aceștia pleacă în străinătate cu un scop bine determinat și au un nivel înalt de pregătire, anumite procese de asimilare valorică pot fi comune.
În acest sens este sugestiv studiul econometric a lui Antonio Spilimbergo. Autorul, în încercarea de a demonstra că persoanele instruite în străinătate promovează democrația în țara lor de origine, utilizează clasamentul drepturilor politice efectuat de Freedom House care cuprinde un număr mare de țări de-a lungul unei perioade îndelungate de timp și datele privind studenții străini din Anuarele statistice ale UNESCO, care oferă o bază de date a educației internaționale și fluxurilor de studenți la nivel terțiar [330, p. 530]. Totuși, nu toată educația obținută în străinătate are același efect asupra democrației. Pentru a cuprinde această diversitate, autorul a elaborat un indice mediu al democrației în țările gazdă, care este definit ca media ponderată a indicilor democrației în țările-gazdă în care ponderea unei țări este determinată de cota din studenții care merg în această țară față de numărul total al studenților străini din țara de origine respectivă. În mediu, nivelul de democrație în țările gazdă este mult mai mare decât în țările de origine, fapt ce semnifică că țările democratice atrag mai mulți studenți străini.
În baza exemplului statului chilian, autorul demonstrează impactul schimbărilor democratice în țara de origine asupra propensității educației în străinătate. Experiența statului Chile și altor țări sugerează că numărul de studenți ce pleacă la studii în străinătate, și, mai ales nivelul de democrație în țările gazdă, prezic viitoare schimbări ale nivelului de democrație în țara de origine.
Pornind de la concepția lui Talcott Parsons [346, p. 293] privind faptul că elitele responsabile pentru schimbările importante sunt cele susceptibile de a fi găsite în rândul intelectualilor, în special a celor care au contacte directe cu Occidentul, mai ales prin educația în străinătate sau sub auspiciile occidentale, Spilimbergo menționează următoarele ipoteze în ceea ce privește mecanismele specifice prin care persoanele care au studiat în străinătate pot contribui la schimbarea democratică din patrie:
tehnocrații formați în străinătate sunt o resursă importantă, dar și foarte rar întîlnită în multe țări, astfel încît aceștia își pot impune propriile lor preferințe în favoarea regimurilor democratice.
liderii instruiți în străinătate par a fi extrem de motivați pentru a fi în consonanță cu țările mai dezvoltate în care au studiat; în general, nivelul educațional al liderilor pare a fi asociat cu probabilitatea introducerii unor reforme structurale.
aceste persoane revenite scad probabilitatea activităților represive ale regimurilor dictatoriale, din moment ce diseminează idei noi în patrie.
persoanele care și-au făcut studiile în străinătate au un acces mai facil la mass media străină. De asemenea, ei pot să facă lobby pe lîngă guvernele altor state pentru a susține eventuala schimbare.
educația în străinătate poate induce un sentiment al identității comune cu comunitatea democratică internațională, care s-a dovedit a fi un factor motivant foarte puternic [330, p. 539].
În favoarea argumentelor lui Spilimbergo pledează existența unor oportunități vaste oferite de programele statelor dezvoltate. Un număr mare de alte țări occidentale finanțează studenții străini proveniți din statele în curs de dezvoltare (Fulbright, British Councils, Alianța Franceză). Deși printre obiectivele acestor programe pot fi identificate și unele mai mercantile, precum atragerea forței de muncă calificate, obiectivul privind promovarea valorilor democratice nu poate fi exclus. De exemplu, Serviciul de Schimb Academic German (DAAD) oferă anual mai mult de 74.000 de burse și este cel mai mare finanțator a schimbului academic din lume [4]. Printre obiectivele sale se numără „oferirea posibilităților elitelor academice tinere din întreaga lume să devină lideri în domeniile științei,culturii, economiei și politicii”, dar și susținerea procesului de reforme economice și democratice în țările în curs de dezvoltare și în țările în tranziție din Orientul Mijlociu și Europa de Est. În cazul guvernului german vom menționa și susținerea procesului de revenire în patrie a migranților de muncă și persoanelor aflate la studii în Germania. Spre exemplu, Programul „Returning experts” oferă posibilitatea cetățenilor moldoveni aflați în Germania, de a se întoarce în țara de origine, beneficiind de o bursă lunară pentru o perioadă de 2 ani. Programul este orientat în primul rind spre pozițiile care susțin procesul de dezvoltare, asigurînd utilizarea abilităților și competențelor dezvoltate în Germania în administrația și economia Republicii Moldova.
În contextul democratizării și pregătirii liderilor în diverse domenii, poate fi menționat programul de burse John Smith (Marea Britanie). Programul are drept scop îmbunătățirea și aprofundarea cunoștințelor în materie de democratie și bună-guvernare prin intermediul unui program de studii cu durata de 4 saptamini in cadrul unor institutii din Marea Britanie, care demonstrează activitatea organizațiilor democratice și rolul acestora în cadrul unei societăți democratice, fiind deschis pentru liderii politici, oficiali guvernamentali sau ai autoritatilor locale, experti media / jurnalisti, juristi si avocati, precum si tineri lideri ai societatii civile sau din cadrul sectorului non-guvernamental [4].
Mai nou și noile democrații au lansat programe de burse pentru tinerii lideri din țările în tranziție (ex. bursele Kirkland promovate de Polonia).
Totodată, vom menționa cazul unor state în plin proces de modernizare, care au lansat programe de instruire a tinerilor în străinătate, pentru o angajare ulterioară în sistemul de administrare (spre exemplu Georgia). În Kazachstan, programul prezidențial Bolashak susține financiar studiile în străinătate a tinerilor, în mare parte în universitățile din SUA și Marea Britanie. Pînă în prezent au fost alocate în jur de 8000 de burse, 4000 de absolvenți deja întorcîndu-se în țară [221].
La moment, Republica Moldova este semnatară la circa 50 de acorduri interguvernamentale de cooperare în domeniul educației. De asemenea, mobilitatea academică este susținută în cadrul programelor UE Erasmus-Mundus (mai nou Erasmus for All), Tempus, Jean Monnet. Desigur, cea mai exploatată oportunitate de mobilitate educațională bilaterală este oferta statului român. Studenții și elevii din Republica Moldova sunt cei mai importanți beneficiari ai sistemului de învățământ românesc după cetățenii români. În pofida impactului pozitiv indiscutabil al burselor oferite, vom menționa două aspecte care denotă necesitatea regîndirii, pe dimensiunea îmbunătățirii, a cooperării moldo-române în acest sens: din interviurile și chestionarele realizate pentru studiul CRPE, a rezultat că 82% din absolvenții moldoveni, bursieri ai statului român, rămân în România sau pleacă în alte țări, doar 17% întorcându-se după absolvire în Republica Moldova; doar 56% din studenții care acceptă bursa își finalizează studiile cu o diplomă de studii universitare sau post-universitare [321, p. 30; p. 4].
În opinia noastră, în vederea eficientizării procesului de utilizare plenară a cunoștințelor și competențelor obținute de studenții și tinerii moldoveni în străinătate ar fi necesară abordarea unei viziuni clare la nivel național în acest sens, inclusiv urmată de identificarea domeniilor ce implică necesitatea unei pregătiri în străinătate, acordare de asistență în procesul de identificare a posibilităților de studii peste hotare, pe parcursul studiilor și în procesul de angajare la revenirea în țară. Un element important pentru planificarea strategică ulterioară este și deținerea unei statistici actualizate privind numărul și profilul persoanelor aflate la studii. Acordarea unor granturi, din asistența oficială pentru dezvoltare acordată Republicii Moldova de către principalele state de destinație pentru studenții moldoveni, în vederea lansării de către aceștea a unor afaceri în țară, spre exemplu, ar determina nu doar revenirea acestora, dar și valorificarea competențelor obținute în procesul de studii.
Autorul prezentului studiu a analizat cazul particular al cercetătorilor originari din Republica Moldova, care activează la moment în centrele de cercetare occidentale, analiză care a identificat existența unui potențial important, care urmează a fi conectat la dezvoltarea sectorului de cercetare-inovare din Republica Moldova. [266, 56], inclusiv la internaționalizarea acestuia.
Un element important în opinia autorului ține de implicarea migranților calificați în expertizarea documentelor de politici publice adoptate în țara de origine, parte a unui proces mai vast de cooptare a expertizei științifice în procesul decizional. În această ordine de idei, fundamentarea științifică a deciziilor este un subiect de actualitate și în cazul Republicii Moldova [256]. Or, aflându-ne în plin proces de modernizare a sistemului politic, dar și de instituire a unei economii de piață funcționale, se impune necesitatea unei expertize obiective la toate etapele procesului decizional.
Cadrul normativ în vigoare prevede implicarea expertizei științifice în procesul de elaborare a actelor legislative. Spre exemplu Legea nr 780 din 27.12.2001 privind actele legislative prevede faptul că inițierea procedurii de elaborare a unui act legislativ este precedată de analiza științifică a consecințelor politice, sociale, economice, financiare, juridice, culturale, sanitare și psihologice ale reglementărilor în materie, de analiza comparativă a acestora cu reglementările în materia respectivă ale legislației comunitare de constatarea incompatibilității reglementărilor în vigoare cu cerințele sociale existente și cu reglementările în materia respectivă ale legislației comunitare sau a inexistenței de acte legislative în domeniul respectiv (Articolul 13) (1) [182]. Aceeași lege stipulează posibilitatea creării grupurilor de lucru în procesul de elaborare a proiectului de act legislativ (Articolul 16). Conform articolului 17(2) din aceeași Lege, grupul de lucru efectuează un studiu comparat al datelor utile din legislația altor țări și din principiile marilor sisteme de drept aplicate în lume, precum și al compatibilității lor cu legislația comunitară. Studiul comparat se bazează pe următoarele reguli:
se cercetează în mod obligatoriu izvoarele dreptului în legislațiile comparate;
se face comparație numai între instituțiile de drept cu un domeniu comun determinat;
termenii comparați se iau în contextul social, politic, economic, cultural și juridic real din care rezultă, studiindu-se implicațiile lor în un alt sistem de drept;
la aprecierea termenilor comparați (instituții, reglementări, norme), se ia în considerare atît sensul inițial, cît și cel implicat de evoluție.
În cazul unui proiect de amploare și importanță, grupul de lucru poate redacta o serie de teze pentru ca cetățenii, asociațiile constituite în corespundere cu legea, alte părți interesate, precum și autoritatea care a instituit grupul de lucru să se pronunțe asupra lor (4).
Articolul 22 (6) prevede că expertiza științifică este efectuată de instituții științifice și de învățămînt superior de profil, experți, inclusiv de peste hotare, avînd menirea de a contribui la:
relevarea necesității de a reglementa prin acte legislative problema abordată în proiect;
plenitudinea reglementării prin actul legislativ a domeniului respectiv de raporturi sociale;
crearea unui cadru științific pentru adoptarea actului legislativ.
Sugestive sunt și prevederile Legii nr 317 din 18.07.2003 privind actele normative ale Guvernului și ale altor autorități ale administrației publice centrale și locale [182]. Astfel, unul din principiile generale respectate la inițierea, elaborarea, avizarea, expertiza, redactarea, emiterea și aplicarea actului normativ (Articolul 4) este cel al fundamentării științifice. De asemenea, legea prevede că, la elaborarea proiectelor de acte normative pot fi antrenați specialiști din diverse domenii ale științei, instituții științifice și colaboratori științifici, reprezentanți ai părților interesate, ori pot fi solicitați în bază de contract unii specialiști, comisii speciale, instituții științifice, savanți, inclusiv din străinătate (ulterior, în 2010 a fost introdusă adițional sintagma de toate părțile interesate [181]).
Autorul consideră necesară implicarea în acest proces și a cunoașterii prospective – exercițiilor de foresight – instrumente politice pentru extragerea sistematică a cunoașterii prospective de la comunități de experți care dețin cunoștințe relevante pentru formarea politicilor dintr-un domeniu și modelarea unei viziuni strategice pe termen mediu și lung [257, p. 18]
Un domeniu important, cu un vădit caracter exploratoriu, este cel al dreptului constituțional. Complexitatea problemelor investigate de către Curtea Constituțională prevede oferirea unor soluții obiective, general acceptate, care să țină cont de consecințele pe termen lung ale acestora. Legea Nr. 317 din 13.12.1994 cu privire la Curtea Constituțională prevede funcționarea pe lîngă Curtea Constituțională a unui Consiliu științific consultativ (Artic. 6 (4)) [179], iar Codul jurisdicției constituționale prevede posibilitatea implicării expertizei [66] (Art.32). Raportul de expertiza nu este obligatoriu pentru Curtea Constitutionala. Aceasta îl estimează, având propria convingere, formată prin examinarea sub toate aspectele a imprejurarilor cauzei, călăuzindu-se numai de Constituție (7).
Pentru a beneficia de expertiză științifică în domenii complexe, se practică instituirea unor comitete sau comisii cu un mandat de activitate aprobat de către guvern. Un exemplu concludent în cazul RM este Comisia Națională pentru Populație și Dezvoltare. Obiectivele principale ale acestei Comisii sunt: analiza evoluției fenomenelor demografice, a tendințelor de dezvoltare a populației și a impactului acestora asupra stării sociale pe termen mediu și lung; identificarea problemelor prioritare, determinarea obiectivelor în domeniul demografic, în vederea elaborării strategiilor și programelor naționale; determinarea mecanismelor de colectare și schimb de date dezagregate referitoare la principalii indicatori demografici; evaluarea riscurilor demografice și stabilirea criteriilor de apreciere a acestora; determinarea responsabilităților instituționale pentru corelarea proceselor demografice cu dezvoltarea; recomandarea metodologiilor pentru identificarea proceselor demografice în cadrul unor grupuri distincte ale populației, examinarea rezultatelor implementării acestora la nivel național și teritorial. Se atestă interdisciplinaritatea obiectivelor expuse mai sus, dar și caracterul lor prospectiv.
Organizațiile societății civile sunt la rîndul lor un depozitar de expertiză, care poate fi utilizată în procesul de elaborare a politicilor. În cazul Republicii Moldova, instrumentul instituțional de implicare a societății civile este Consiliul Național pentru Participare (CNP). Creat la inițiativa Guvernului RM (Hotărîrea de Guvern Nr. 11 din 19.01.2010) în calitate de organ consultativ, este format din 30 de reprezentanți ai societății civile, aleși pentru un mandat de doi ani. CNP are menirea să faciliteze participarea părților interesate în procesul de elaborare, implementare, monitorizare, evaluare și actualizare a documentelor de planificare strategică. Consiliul are ca scop dezvoltarea și promovarea parteneriatului strategic între autoritățile publice, societatea civilă și sectorul privat în vederea consolidării democrației participative în Republica Moldova, prin facilitarea comunicării și participării părților interesate în identificarea și realizarea priorităților strategice de dezvoltare a țării la toate etapele și crearea cadrului și capacităților instituționale de asigurare a implicării plenare a părților interesate în procesul de luare a deciziilor [85].
Totuși, expertiza științifică este doar un element în procesul de elaborare a deciziilor. Deși politicile pot fi elaborate preponderent pe baza factologică oferită de știință, de multe ori ele se bazează mai mult pe valori sau pe considerente sociale și economice. Deciziile Guvernului sunt în cele din urmă politice [103]. Unul din elementele încă necunoscute ale procesului migrațional ține de faptul dacă modelele de implicare civică și socială ale migranților consideră implicarea „acasă” drept ceva „în loc de” implicarea în societatea gazdă, sau posibil „adițional la”. Este relația dintre aceste două implicări „beneficiu – beneficiu”, sau „beneficiu – pierdere”?
În concluzie am putea menționa că migrația de cele mai multe ori presupune deplasarea între două sisteme politice diferite, cu diverse standarde politice, norme și tradiții, și, ocazional, cu sisteme economice diferite. Prin expunerea la știrile locale, cultura, învățământul formal sau prin contacte cu colegii de serviciu, vecinii și prietenii, migranții se confruntă cu norme și valori fundamentale care pot fi diferite de, sau chiar să fie în conflict direct cu cele în vigoare în țările lor de origine. Exemple importante de astfel de diferente includ atitudinile față de democrație și de economia de piață, toleranța religioasă, sau atitudinile politice, în general. În același timp, aflarea în străinătate nu înseamnă lipsa unei atitudini/implicări față de instituțiile din țara de origine. După cum a fost demonstrat mai sus, mecanismele de influență a migranților asupra sistemului instituțional din patrie sunt diverse, fiind în dependență directă de activismul migranților, dar și de gradul de deschidere a societății de origine.
2.4. Concluzii la capitolul doi
1. Deși am constatat faptul că teoriile privind difuzia democrației s-au axat în mare parte pe difuziile la macronivel, în prezent capătă amploare analiza rolului actorilor non-statali, mai ales a cetățenilor obișnuiți, cum ar fi migranții în prezentul studiu. Aplicarea conceptului de difuzie democratică în cazul relației migranți-stat de origine ne-a permis să prezentăm plenar mecanismul prin care o inovație (ideea de democrație) este transmisă prin intermediul anumitor canale în timp, membrilor unui sistem social. Pornind de la argumentele expuse în prezentul capitol, lansăm ipoteza că migrația constituie un mijloc pentru difuzia democratică, fiind unul din factorii ce influențează democratizarea. Deși suntem conștienți de faptul că acest fenomen nu poartă un caracter de masă, după cum va fi demonstrat în continuare prin analiza proceselor transnaționale, datorită influenței migranților asupra atitudinilor familiilor și comunităților din care fac parte, putem să-i atribuim și factorilor endogeni de influență. Opinia privind migrația în calitate de o valoare adăugată în procesul de democratizare semnifică faptul că, chiar dacă migrația în sine nu afectează în mod direct procesul de democratizare, schimbările care se produc la nivelul individual al migranților în timpul procesului migrațional, pot da naștere unor modificări de comportament, schimbări de atitudine și adoptarea de noi idei și practici politice.
2. Am identificat existența, în condițiile Republicii Moldova, a premiselor necesare pentru transferul sistematic de valori și convingeri în relația migranți – țara de origine. Astfel, existența contactelor permanente cu membrii familiei și rudele rămase în țară reprezintă un mijloc important de difuzie a normelor democratice. Creșterea proporției migranților moldoveni cu caracterul legal al șederii, permite o interacțiune și o expunere mai mare la diferite intituții din țara gazdă, oferă o încredere mai mare migranților și sporește inițiativele către țara de origine. Vom reliefa și aici existența a două fațete, care favorizează sau descurajează preluarea de valori politice din societatea gazdă. Pozitiv este faptul că migranții rămîn conectați la evenimentele care au loc în țara de origine, fiind interesați de subiectele cu care se vor confrunta în scurt timp. Pe de altă parte, durata relativ limitată de aflare în străinătate, limitează interacțiunea migranților cu instituțiile politico-administrative din țara gazdă, ei fiind interesați în mod primar în interacțiunea cu instituțiile preocupate de probleme sociale sau economice.
3. Un element important în favoarea ipotezei noastre este nivelul de educație al emigranților moldoveni, din moment ce persoanele cu un nivel mai înalt al educației au un nivel mai înalt de conștiință și cultură politică și dispun de convingeri democratice mai pronunțate, deși vom menționa în același context angajarea preponderentă a acestora în străinătate în domenii inferioare pregătirii lor, în special în construcții sau sectorul casnic, medii nu tocmai propice pentru absorbția de valori și cunoștințe democratice. Un aspect important analizat, dar care necesită o cercetare ulterioară, ține de impactul deținerii unei duble cetățenii (a țării de origine și celei gazdă) asupra apartenenței și identificării cu entitatea politică de origine, iar în condițiile țării noastre trebuie menționată incidența cetățeniei unor țări terțe față de direcțiile migraționale (România, Bulgaria). În condițiile unei legislații interne a RM permisive față de dubla cetățenie, susținem ideia impactului pozitiv al deținerii cetățeniei țării gazdă pentru dezvoltarea inițiativelor față de țara de origine, menționînd în acest context următoarele argumente: deținerea cetățeniei sporește instrumentele accesibile pentru influență; crește gradul de acces la instituțiile și procesele politice din societatea gazdă (alegeri, calitatea de membru a partidelor, sindicatelor etc); migrația fiind un fenomen recent, marea majoritate a migranților au familii în țară, astfel că interesul față de patrie rămîne chiar și după obținerea cetățeniei altui stat. Cetățenia devine, astfel, un substituient pentru prezența fizică în statul de origine, și emigranții obțin abilitatea de a se implica de la distanță.
4. Au fost supuse analizei și opiniile privind impactul migrației asupra proceselor de construcție instituțională, un element important pentru un regim democratic veritabil. Impactul migranților asupra democratizării și în special, asupra instituțiilor din țara de origine, a fost analizată prin prisma conceptului de abilitare umană. Astfel trei elemente formează o secvență de abilitare umană: resursele pentru acțiune, valorile de autoexprimare și instituțiile democratice, pe care le considerăm accesibile migranților în rezultatul procesului migrațional. Loialitatea migranților și angajamentul lor pentru țările de origine, constituie o forță politică alternativă care nu numai că modifică structurile locale, tradiționale, dar, de asemenea, deschide noi oportunități pentru comunitățile lor de origine. Faptul că migranții transferă convingerile politice celor de acasă prin intermediul a trei procese: importă înșiși noile valori politice și practici atunci când se întorc, transmit informația conaționalilor lor din țara de origine prin mijloacele moderne de comunicare, iar informațiile pe care migranții le transmit în comunitățile cu o rată mare de emigrare au un efect la scară largă, care modifică atitudinile și convingerile membrilor acestor comunități, îi transformă în veritabili agenți ai schimbării.
5. Am constatat necesitatea analizei atît a influenței migranților asupra procesului politic din țara de origine, cît și implicarea acestora în realitățile politice din societățile gazdă. Procesul de socializare politică prin care trec persoanele în momentul migrației le permite interiorizarea valorilor, simbolurilor și atitudinilor ce țin de politică. Experiența politică anterioară afectează interesul față de procesul politic din patrie, însă acest gen de experiență se atestă la puțini migranți, astfel că, pentru majoritatea migranților, factorul care influențează interesul pentru subiectele ce țin de țara de origine este decizia de stabilire permanentă, care s-a dovedit a avea un impact mai mare decît conectivitatea. Socializarea și participarea în cadrul unei democrații funcționale îi face pe mulți migranți să învețe și să adopte valorile, competențele și angajamentele ce rezidă dintr-o cetățenie democratică, fapt care explică difuzia de atitudini și comportamente de la un stat democratic spre unul mai puțin democratic prin intermediul migranților. Deși, unele evidențe empirice demonstrează că migrația schimbă doar atitudinile care țin de contextele în care indivizii percep o îmbunătătire personală, fie materială sau cognitivă, astfel că, nu orice experiență migrațională afectează atitudinile politice ale migranților în mod semnificativ.
6. Cazul Republicii Moldova, fiind unul emblematic în ceea ce ține de amploarea fenomenului migrațional, dar și reieșind din fragilitatea stării democratice a sistemului politic, merită o atenție aparte. Migrația este un fenomen recent în cazul țării noastră, fiind de sorginte economică și cu un caracter preponderent circular. Datorită caracterului temporar al procesului migrațional, migranții vor rămîne conectați la evenimentele care au loc în țară, fiind interesați de subiectele care se vor reflecta în scurt timp și asupra lor. În același timp, fiind pentru o durată limitată de timp peste hotare, interacțiunea lor cu instituțiile politico-administrative din țara gazdă este de asemenea limitată. În acest context, migranții temporari și cei circulari sunt mult mai susceptibile de a interacționa cu asociații și instituții preocupate de probleme sociale sau economice, în timp ce conectarea lor la viața politică a țării gazdă este limitată.
7. O condiție importantă în cazul Republicii Moldova este existența direcțiilor de migrare Est-Vest. Astfel, cei care emigrează spre est, intră în contact cu un regim politic diferit de cel al democrațiilor occidentale. Totodată, pentru migranții aflați în statele UE, în pofida existenței diferitor tipuri de sisteme politice în statele gazdă, efectul unificator al politicii Uniunii Europene va fi unul predominant. Anticipăm în acest sens existența unei potențiale disensiuni în rîndul celor două categorii de migranți privind subiectele de politică externă, dar și de politică internă, din moment ce ei se pot considera adepții modelului democratic cu care interacționează în mediul gazdă. Pornind de la argumentul că migranții vor tinde să păstreze valorile considerate de ei ca fiind normativ superioare, în cazul Republicii Moldova, putem avansa ipoteza existenței condițiilor necesare pentru adoptarea valorilor democratice în cazul destinațiilor vestice și perpetuarea celor existente, sau preluarea unora mai autoritare în cazul destinației estice.
3. PRACTICI DE MOBILIZARE POLITICĂ TRANSNATIONALĂ ȘI INFLUENȚE ASUPRA SISTEMULUI POLITIC DIN RM
În pofida emergenței relativ recente și a caracteristicilor sale specifice, fenomenul emigrațional din Republica Moldova confirmă legitățile ce domină migrația internațională la etapa contemporană. Din momentul părăsirii teritoriului țării de origine, emigranții moldoveni devin parte componentă a fluxurilor internaționale de migranți, acțiunile lor cad sub incidența legislației statelor gazdă, ei concurează cu imigranți de alte naționalități pe piața muncii și devin subiecți ai politicii imigraționale a țărilor de destinație. În această ordine de idei, prezintă interes pentru obiectul acestui studiu analiza practicilor politice transnaționale – practici care transcend sistemele politice ale țării de origine și celei de destinație.
3.1 Transnationalismul politic al migranților si practicile implementării acestuia
În lumina ultimelor evoluții, noțiunile de factori „de respingere” și „de atracție” [57, p. 32], remitențe, costuri și beneficii, „exodul de inteligență”, reîntoarcere/repatriere, sunt tot mai mult completate cu noi concepte, precum remitențe sociale, potențialul capitalului uman, diaspora și rețelele transnaționale.
Vom menționa de la bun început faptul că legăturile politice, rețelele și practicile transfrontaliere sunt în centrul atenției din cauza unui șir de rațiuni. Unele dintre ele, precum procesul de globalizare, natura și amploarea proceselor migraționiste sau diminuarea distanțelor sunt des invocate de cercetători. Altele țin mai mult de domeniul politic, cum ar fi inițiativele politico-economice ale țării de origine pentru mobilizarea propriilor cetățeni aflați în străinătate, dezvoltarea unor politici competitive în rîndul partidelor politice, apariția conflictelor interne în țara de origine, creșterea rolului subiectelor precum democratizarea sau drepturile omului pe agenda policitii externe a marilor puteri occidentale [242, p. 3].
Apariția transnationalismul este atribuită caracteristicilor economiei mondiale contemporane capitaliste și evoluțiilor în domeniul tehnologiilor de comunicare și de transport, care permit persoanelor să experimenteze traiul în mai multe locuri. În contrast cu practicile economice și sociale, partea constitutivă a practicilor politice transnaționale sunt contactele transfrontaliere regulate, dar nu în mod necesar mobilitatea reală.
Dezbaterile privind transnaționalismul au fost stimulate de lucrarea lui Basch, Glick Schiller și Szanton Blanc prin faptul că autorii susțineau că a început deteritorializarea statului națiune, fapt care produce consecințe importante pentru identitatea națională și politica internațională [58, p. 30]. Autorii menționați definesc transnationalismul ca fiind procesul prin care migranții creează și susțin relațiile sociale, care leagă împreună societățile lor de origine și cele gazdă [120, p. 7]. În continuarea acestei definiții Vertovec subliniază importanța persoanelor în cadrul rețelelor, concentrându-se pe legăturile multiple și interacțiunile care leagă persoane sau instituții dincolo de frontierele statelor-națiuni [354, p. 447].
Doi ani mai tîrziu Portes critica abordările teoretice de pînă atunci, menționînd că s-au pierdut din vedere elementele principale – acele practici și activități care necesită contacte sociale transnaționale permanente pentru implementarea lor, necesită cunoștințe, bani și timp, nemaivorbind de statutul legal în țara de destinație, premize pe care puțini migranți și le pot permite, astfel că, în concluzie, Portes susține că o proporție mică de migranți sunt implicați în astfel de activități [361, p. 9].
În opinia lui Kivisto pot fi identificate trei etape în analiza transnaționalismul: (1) primele concepții, articulare de antropologii Nina Glick Schiller, Linda Basch și Christina Szanton Blanc, (2) redefinirea termenul de către sociologul Alejandro Portes, (3) articularea mai riguroasă teoretică a termenului de către politologul Thomas Faist [163, p. 551].
Un număr mare de studii inovative au documentat prezența legăturilor transnaționale în rîndul diverselor grupuri de imigranți în diferite părți ale lumii. Aceste studii descriu diferite forme ale legăturilor dintre migranți și țara lor de origine. Printre altele acestea exemplifică: modalitatea prin care migranții construesc identități care transcend barierele naționale [120], modalitatea prin care comunitățile de migranți din străinătate participă în viața cotidiană din locul lor de origine, modalitatea prin care migranții transnaționali participă la viața politică a țării de origine, modalitatea prin care migranții inițiază și desfășoară activități de afaceri atât în țara lor de origine, cît și în țara gazdă și modalitea prin care aceste afaceri contribuie la dezvoltarea țării de origine [156, p. 767].
Primele concepții în domeniul transnaționalismului au suferit de un sindrom comun tuturor ideilor noi, avînd tendința de a vedea caracteristicile migrației transnaționale peste tot, atunci când de fapt, amploarea și domeniul de aplicare a practicilor transnaționale ale migranților variază considerabil [187, p. 131].
După publicarea volumului lui Al-Ali și Koser New Approaches to Migration: Transnational Communities and the Transformation of Home (2002), s-a produs o schimbare în discursul literaturii de specialitate. În contribuția sa în acest volum, iar apoi și în alte lucrări, Fiona Adamson studiază modalitatea prin care „antreprenorii politici” afectează mobilizarea politică transnațională și creează rețele care nu includ statele. Autorul afirmă că există o distincție tot mai vagă între afacerile interne și externe ale statului, însemnînd că dezvoltarea acestor practici transnaționale inflențează identitățile politice, politicile naționale și sistemul internațional [7].
Vom menționa și opinia potrivit căreia nu se mai poate vorbi astăzi de societatea de origine și cea gazdă, mobilitatea producîndu-se în prezent în termenii continuității relațiilor sociale în spațiu. Arjun Appadurai introduce termenul de „translocalitate”, care presupune că ideea de stat-națiune a fost surclasată, în calitate de mediator exclusiv a relațiilor dintre comunitățile politice [111, p. 5; 193, p. 129].
Din moment ce puțini migranți tind să adopte condiții transnaționale de existență, unii cercetători se referă tot mai mult la termenul de practici transnaționale. Itzigsohn și Saucedo sugerează trei ipoteze care explică motivarea migranților de a participa în activități transnaționale: liniară, reactivă și dependentă de resurse. Prima privește conexiunea transfrontalieră drept o continuare a legăturilor pre-migraționale. În al doilea caz se pune accentul pe persoanele frustrate, cu o reușită mai mică de integrare în noul context, care caută suport social și oportunități economice în țara de origine. În al treilea caz, antreprenorii economici și politici transformă schimburile permanente dintre țara de origine și țara gazdă într-o sursă de beneficii [156, p. 771].
În cazul transnationalismul liniar, ne putem aștepta că pe măsură ce trece timpul și migranții se încorporează în societatea și mediul din țara de destinație, legăturile cu persoanele și obligațiile față de țara de origine, vor slăbi treptat. Cu alte cuvinte, cu cît avansează procesul de integrare, participarea în legăturile transnaționale se diminuează. În cazul transnationalismului dependent de resurse, apariția legăturilor transnaționale are loc în paralel cu o încorporare economică de succes. Apariția practicilor transnaționale va ține de procesul de încorporare economică și mobilitate socială, iar integrarea economică de succes va da naștere unor practici și legături transnaționale. În cazul transnationalismul reactiv, practicile și identitățile transnaționale apar ca o reacție la un proces negativ de încorporare. Transnationalismul va fi rezultatul experiențelor de discriminare și o evaluare subiectivă negativă a experiențelor de imigrant în țara gazdă.
În timp ce termenul de „diasporă”, se referă întotdeauna la o comunitate sau un grup, transnationalismul și spațiul transnațional se referă la procesele care transcend dincolo de granițele naționale. Spațiile transnaționale cuprind combinații de legături și substanță a acestora, poziții în cadrul rețelelor, organizațiilor și rețele de organizații care acționează peste frontierele a cel puțin două state naționale [104, p. 13].
Pentru Glick Schiller și Fouron, migrația transnațională este un model de migrație în cadrul căruia persoanele, deși se deplasează peste granițele internaționale, se stabilesc și dezvoltă relații într-un nou stat – mențin legături sociale permanente cu sistemul politic din care provin [120, p. 344]. Problema acestei definiții este faptul că ea nu stabilește criterii explicite pentru diferențierea migranților care participă la aceste activități față de cei care nu participă. În cazul în care un simplu act de a trimite remitențe familiei sau a merge ocazional acasă, califică persoana drept un „transmigrant”, atunci întregul domeniu este banalizat, din moment ce migranții dintotdeauna practică aceste activități [129, p. 1212]. La baza fenomenului se află o nouă clasă de imigranți, antreprenori sau activiști politici care desfășoară activități transfrontaliere în mod regulat. Aceștia sunt cei definiți de Glick Schiller și Fouron prin termenul de „transmigranți”.
Folosind dimensiunile mobilității și localității, pot fi identificate patru tipuri diferite de formațiuni transnaționale ideale. Primul tip poate fi numit „formatiune diasporală transnațională localizată”, fiind caracterizată prin mobilitate fizică scăzută și un grad înalt de legături locale. Al doilea tip este numit „formațiune mobilă transnațională localizată”, combinând mobilitatea fizică înaltă și localizarea înaltă. Cel de-al treilea tip poartă denumirea de „formațiuni mobile transnaționale”, descriind persoanele extrem de mobile, dar cu un grad scăzut de ancorare locală. În cele din urmă, pot fi definiți „outsider-ii transnaționali”, aceștea fiind migranții care manifestă atât mobilitate redusă, cît și un grad scăzut de ancorare locală [78, p. 53].
Legăturile migranților cu familiile, rudele și prietenii lor reprezintă o platformă esențială pentru comunicarea transfrontalieră. Potrivit lui Levitt, migranții transferă noi atitudini si comportamente familiilor si prietenilor lor, atunci când se află în vizită acasă, sau comunică cu ei [185, p. 927].
În opinia noastră, conceptualizarea experienței migraționale care se produce în cadrul spațiului social transnațional deplasează analiza de la persoanele care de fapt migrează spre cei care nu neapărat sunt mobili la nivel internațional, dar sunt conectați cu migranții prin rețele și relații sociale transfrontaliere. Acest fapt se reflectă asupra conceptului impactului de dezvoltare a migrației, care se produce, astfel, nu doar în momentul reîntoarcerii migranților. Deoarece cei rămași acasă sunt în permanentă legătură cu migranții prin intermediul rețelelor sociale, Levitt consideră că ei sunt expuși unui flux continuu de remitențe economice și sociale, care pot să le schimbe identitățile, viziunile asupra lumii și aspirațiile.
Noi forme de mass media, de la bloguri pînă la televiziunea prin satelit au multiplicat spațiile unde se conturează agenda politică, sunt elaborate strategii și sunt identificați lideri. Domeniul politic național devine tot mai mobil și mai globalizat, afinitățile politice sunt distanțate de proximitățile geografice, iar circumscripții electorale întregi se află peste hotare [13]. Are loc o adevărată extindere a spațiului public la nivel transnațional [185, p. 928]. Astăzi este posibil ca o localitate rurală să fie conectată mai degrabă realitățile unui oraș dintr-un alt stat, locuit compact de migranți originari din localitatea respectivă, decît la capitala propriului stat. Argumentul principal menționat de Janine Dahinden este faptul că formațiunile transnaționale rezultă dintr-o combinație a mobilității transnaționale, pe de o parte, și localitatea în țara de origine sau/și destinație, pe de altă parte. Mobilitatea trebuie să fie înțeleasă în acest sens drept mișcarea fizică a persoanelor în spațiul transnațional. Localitate înseamnă a fi ancorat social, economic sau politic în țara gazdă și/sau în țara de origine, înseamnă a avea/dezvolta un set de relații sociale într-un loc specific. În plus, o nouă creștere a activității diasporale și schimbarea dinamicii rolului grupurilor de migranți în activitatea politică odată cu dezvoltarea internet-ului, demonstrează noile posibilități pentru păstrarea și dezvoltarea legăturii cu comunitățile dispersate. De fapt, după cum au observat și Scherer și Behmer, structurile comunitare distruse de migrație sunt de multe ori reconstruite cu ajutorul internetului [162, p. 246].
Pentru a face o anumită ordine în vastul cîmp de cercetare al practicelor politice transnaționale, studiile recente au analizat în primul rind intensitatea acestora. Cu cît mai mult o practică politică transnațională este instituționalizată, cu atît mai restrînsă trebuie aceasta considerată. Astfel, în termenii practicilor politice termenul de restrîns se referă la calitatea de membru de facto într-un partid sau asociație de băștinași, pe cînd termenul „vast” se referă la participări ocazionale la reuniuni sau evenimente. Această distincție oferă posibilitatea de a identifica cele mai durabile practici de participare politică transnațională.
Østergaard-Nielsen supune analizei practicile politice transnaționale „intenționate” ale migranților. Un aspect al analizei ține de „rețelele politice transnaționale” înțelese în mare parte drept modelele de cooperare în schimbare dintre migranți și entitățile din țara de origine sau din străinătate.
În ascepțiunea autorului, termenul de „practici politice transnaționale” semnifică diferite forme de participare politică transfrontalieră directă a migranților în procesul politic din țara de origine, cît și participarea indirectă, prin intermediul instituțiilor politice din țara gazdă (sau a organizațiilor internaționale). În ultimul caz, elementul transnațional semnifică faptul că participarea politică într-o țară, precum practicile de vot sau lobby, este influențată de evenimentele politice din altă țară [242, p. 3].
Un nivel destul de răspîndit de analiză își concentrează atenția asupra factorilor determinanți pentru orientarea politică transnațională. În această ordine de idei, eforturile statelor de origine nu sunt subestimate, literatura de specialitate fiind bogată cu exemple în acest sens. R. Smith face distincție între „politicile țării de origine”, în cadrul cărora statele creează instituții menite să orienteze migranții spre reîntoarcere și „politicile diasporale”, atunci cînd statele de origine urmăresc să încurajeze migranții să rămînă în străinătate, dar să păstreze conexiunea. Acest ultim tip se manifestă prin inițiative politice de favorizare a investițiilor economice, sau incluziune politică: drepturi politice extinse migranților, cooptarea lor în organe consultative, cît și măsuri de consolidare a loialității (acțiuni cu prilejul zilelor naționale, evenimente culturale și sportive, schimburi de studenți etc). Țările de origine se pot de asemenea include în efortul de a îmbunătăți situația cetățenilor săi peste hotare, îndemnîndu-i să se integreze, să devină cetățeni prosperi, care respectă cadrul legal al țării gazdă. În acest sens, unul din sloganele guvernului turc orientat spre încurajarea naturalizării cetățenilor aflați peste hotare era „Alman ol, Turk Kal” – devino cetățean german, rămîi turc [242, p. 8].
Asimilaționismul segmentat sugerează cîteva traiectorii ale migranților pe parcursul încorporării lor în societatea gazdă: devin parte a majorității, rămîn separați etnic, sau devin parte a unei subclase și se întorc în țara de origine [187, p. 130]. Ambele perspective recunosc că modelele de asimilare, aculturație sau integrare variază în dependență de țara și contextul plecării, caracteristicile imigranților, contextul politic, social și economic din țara de origine și din cea gazdă.
Analizele empirice demonstrează că implicarea transnațională de bază diferă în dependență de gen și este asociată cu vîrsta migrantului, capitalul uman și social al acestuia [267]. Cît nu ar părea de straniu, durata aflării în țara de destinație nu pare să influențeze intensitatea relațiilor transnaționale. Prezența și dinamica acestui fenomen contrazice viziunea normativă a procesului de asimilare, care accentuiază asimilarea rapidă și renunțarea la identitățile anterioare. Aceasta însă nu înseamnă că are loc un proces de aculturație, sau că activismul transnațional reduce din succesul integrării. Mai mult decît atît, deseori, după cum am menționat deja anterior, migranții tind să reproducă în țara de origine practicile politice sesizate în țara gazdă. Studiind activitățile transnaționale ale diferitor grupuri aflate SUA, Guarnizo și al și Portes, Escobar și Radfordau constatat că migranții implicați în activități transnaționale sunt mai bine instruiți, se află de un timp mai îndelungat în societatea gazdă, fiind activi în viața politică locală [129, p. 1239], [267, p. 276].
Pentru toți imigranții, un context negativ al primirii poate duce la perpetuarea legăturilor cu țara de origine. După cum menționează unii autori, activitatea transnațională poate servi drept mecanism compensatoriu pentru pierderea statutului de către migranți.
Migranții din cadrul comunităților transnaționale provin dintr-un stat național, în care au locuit pentru un timp relativ lung, revin periodic, și apoi investesc o parte din veniturile lor în localitatea lor de origine, pe care ei, sau cel puțin o parte din familia lor, nu au de gând s-o părăsească pentru totdeauna. Membrii unei comunități transnaționale tind să dobândească cetățenia țării gazdă, păstrînd-o, totodată, pe cea a statului de origine. Această afiliere dublă nu este doar o chestiune de facilitare a existenței, dar, de asemenea, un mod de viață ales. În cazul acestora nu se atestă o dezrădăcinare față de societatea de origine, nici traumatisme morale, ca în cazul de diasporei. Nu există nici o dorință puternică de a reveni, pentru că transmigranții nu părăsesc de fapt locul lor de origine, cu care păstrează legăturile de familie și de comunitate [46, p. 43].
Care ar putea fi instrumentul de măsură a transnaționalismului? Ce ne spune că o populație este transnațională? O metodă este evaluarea punctelor tari sau slabe ale angajamentului unei anumite populații față de locul de origine, locul prezent de trai și față de alți membri ai diasporei. În timp ce perioada aflării peste hotare poate să ne spună ceva despre gradul angajării față de țara de origine, acest fapt nu este cel mai sigur [95, p. 242].
Analiza situației comunităților românești în străinătate aduce în centrul atenției capacitatea rețelelor transnaționale, care au de a face cu paradoxul unui cadru normativ rigid, ce reglementează regimul de intrare în spațiul UE și necesitățile unei economii, care trec dincolo de frontierele naționale. Cu ajutorul acestor rețele sociale, chiar dacă unele din ele sunt foarte slabe, migranții reușesc să evite controalele de frontieră și politicile restrictive în domeniul imigrației și să se extindă în zone cu caracteristici geografice, sociale și culturale diferite [286]. In rețelele studiate de Potot, identitatea colectivă nu apare niciodată prea clar. În timpul interviurilor, migranții români negau ideea apartenenței la o comunitate, de fiecare dată accentuînd că ei nu cunosc toți compatrioții din regiune și nu simt nici o obligație de solidaritate față de ei [286, p. 95].
După părerea noastră, practicile politice transnaționale sunt la fel de complexe precum procesele, actorii și structurile implicate. În mod general, este imposibil de a separa practicile transnaționale economice, socio-culturale sau religioase, la nivel de stat, organizații de migranți sau indivizi, de contextul și consecințele lor politice.
În ultimul deceniu, cercetatorii s-au axat pe modul în care practicile transnationale sunt reproduse în rândul migranților din a doua și a treia generație . Unii au susținut că atașamentul migranților de primă generație este preluat de către copiii și nepoții lor, din cauza contactului permanent între generații. Fouron și Glick Schiller susțin că legăturile dintre imigranți și societatea gazdă construiesc identități transnaționale atât acasă, cât și în țara gazdă, susținînd chiar o redefinire a termenului de „a doua generație”, pentru ai include pe toți cei care, atît în țara de origine, cît și în țara gazdă, au crescut în aceste „cîmpuri sociale transnaționale” de la începutul procesului de migrare [226].
Susținem și opinia potrivit căreia participarea politică transnațională are loc simultan cu participarea politică în țara gazdă și, astfel, cu integrarea politică în noul context. Morawska, de exemplu, susține că includerea în politica locală din societatea gazdă de multe ori se desfășoară în paralel cu o mai mare implicare politică în țara de origine, ele pot fi, și adesea sunt combinate cu succes [220, p. 161-163].
În baza oportunităților politice oferite emigranților, Levitt și Glick Schiller au identificat trei categorii de state. Prima categorie, state-națiuni transnaționale, tratează emigranți lor în calitate de membri aflați pe termen lung la mare distanță. State precum El Salvador și Republica Dominicană au devenit atât de dependente de remitențe, încît contribuțiile emigranților și participarea lor au devenit parte integrantă a politicii naționale. Al doilea tip, mult mai răspîndit, sunt statele strategic selective, care încurajează anumite forme de participare transnațională. Pe de o parte, se dorește menținerea implicării în țara de origine în rândul emigranților, recunoscînd că sunt șanse minime ca aceștia să se întoarcă. Pe de altă parte, aceste state doresc să mențină un anumit nivel de control asupra legăturilor emigranților cu patria. Astfel de țări, după cum susțin Levitt și Glick Schiller, oferă pachete parțiale de privilegii migranților, dar niciodată nu acordă drepturi la cetățenie sau naționalitate [183, p. 1024]. Al treilea tip de țări sunt cele dezinteresate, care tratează emigranții ca nefiind deja cetățeni ai statului (Cuba).
Existența unor legături transnaționale este considerată a fi o precondiție pentru ca activitățile transnaționale să se producă. Una din inovațiile cele mai larg acceptate în teoria migrației începând cu anii 1980, a fost adoptarea teoriei rețelelor, care se concentrează pe caracterul colectiv de acțiune a migranților și comunităților în procesele de organizare ale fenomenului migrațional. Rețelele informale oferă resursele necesare pentru indivizi și grupuri. În ascepțiunea țărilor de origine acestea sunt adesea analizate drept mecanisme de transmitere a capitalului cultural, în timp ce în contextul integrării în țara gazdă, accentul este plasat mai mult pe capitalul social [37, p. 119].
Rețelele migranților sunt considerate a avea efecte economice importante. Rețelele favorizează migrarea mai multor persoane, mișcarea capitalului, bunurilor, ideilor [91]. Primul curent de literatură în acest domeniu studiază interacțiunea dintre rețele și educație. Rețelele sunt considerate a avea un impact mai mare în cazul migranților mai puțin calificați și au un rol determinant în formarea abilităților viitoarelor fluxuri migraționale [30, p. 2].
Rezultatele cercetării efectuate de Alfonso Miranda sugerează că rețele migraționale de familie și cele ale comunității reduc semnificativ probabilitatea de absolvire a liceului în Mexic. În special, se constată că un migrant în plus în familie, diminuiază probabilitatea de absolvire a liceului cu 2.4 puncte procentuale. În ceea ce privește migrația viitoare, dovezile empirice sugerează că existența unui migrant în familie crește cu 4 puncte procentuale șansele ca un membru mai tînăr al acesteia, de asemenea să emigreze [11, p. 5].
Totodată, banii remiși de migranți sunt utilizați în diferite moduri, inclusiv ajutîndu-i pe cei rămași acasă să obțină nivelul dorit de educație. Această opțiune este deosebit de atractiv pentru cei care nu intenționează să emigreze, iar obținerea educației este o oportunitate de a-și îmbunătăți standardul lor de viață în țara de origine. În consecință, prin intermediul remitențelor, rețele de migranți se consideră a contribui la creșterea nivelului de educație în comunitatea de origine (în opinia noastră aceasta în cazul cînd poate fi identificată o legătură cauzală între nivelul de educație și statutul deținut apoi în țara gazdă). În caz contrar considerăm că putem discuta de un fenomen invers – cei care intenționează să plece vor utilize remitențele pentru a finanța studiile în țara de origine doar dacă calificările obținute sunt portabile între țara de origine și cea de destinație [356, p. 593-594]. În cazul în care nu se atestă acest lucru, ei vor avea tendința să renunțe la școlarizare, pentru a evita utilizarea irațională a resurselor valoroase.
Rețelele trec de obicei prin 4 tipuri de reconfigurări:
Diversificarea: o rețea egocentrică se extinde, stabilind noi contacte, intrând în noi rețele. Aceasta nu înseamnă în mod necesar respingerea rețelei inițiale bazate pe relații de rudenie.
Dezertarea: atunci când noile legături / rețele nu pot co-exista cu rețeaua de rubedenie inițială și unii membri decid să creieze o nouă rețea.
Redimensionarea: mărimea legăturilor active se extinde sau se restrînge, prin activarea sau dezactivarea solicitărilor latente a calității de membru.
Reorganizarea: în timp ce dimensiunea rețelei rămîne relativ aceeași, se schimbă configurațiile interne și ierarhiile informale și reguli de interacțiune [150, p. 5].
Paradigma anterioară ce analiza procesul de imigrare, susținea că odată ce migranții au intrat într-o nouă țară, ei au rupt legăturile cu țara lor de origine, angajîndu-se în procesul de încorporare / aculturație / asimilare [10]. S-a dovedit însă că, sporirea practicilor și legăturilor transnaționale nu înseamnă în mod neapărat că integrarea în societatea gazdă nu are loc. Dimpotrivă, interesele transnaționale ale imigranților ajută de multe ori procesul de încorporare. De exemplu, Karpathakis consideră că factorul determinant pentru încorporarea imigranților greci în sistemul politic american își are originea în dorința lor de a influența politica americană față de țara de origine [160].
Considerăm că este necesar să se analizeze relația dintre procesele de încorporare și apariția de legături transnaționale. Sunt încorporarea și participarea transnațională procese paralele sau opuse? Participarea în rețelele transnaționale scade din moment ce imigranții se integrează în noua țară? Care este secvența cauzală între aceste procese?
Fibbi și D’Amato, în baza studierii comportamentului imigranților portughezi și turci în Elveția, argumentează că existența drepturilor politice în ambele societăți nu este o condiție suficientă pentru mobilizarea politică [302]. Mai degrabă, o astfel de condiție este diferența dintre posibilitățile politice relativ extinse în societatea gazdă și oportunitățile limitate în societatea de origine, care poate, de fapt, provoca mobilizarea. Resursele sociale dobândite de imigranți în societatea de gazdă conduc, în acest caz, la cereri adresate societății de origine. Pentru ca o diferență de drepturi politice, existentă între cele două societăți, să ducă la mobilizare, este necesară o identitate – etnică sau ideologică, de exemplu. Incapacitatea sau nedorința de a canaliza expresia unei astfel de identități spre sectoarele economice sau culturale este, de asemenea, un factor. Bousseta și Martiniello arată că imigranții chinezi aflați în Belgia sunt implicați anume în sectoarele economice și culturale ale transnaționalismul, mai degrabă decât în activitățile politice, deși aceștia se confruntă cu un decalaj mare între drepturile de care dispun în societatea gazdă și cea de origine [202, p. 64-65]. Cu toate acestea, în anumite condiții, resursele dobândite în sectorul cultural pot fi canalizate în acțiuni pentru mobilizare politică, după cum au arătat și Bolzman și Fibbi în studiul lor privind asociațiile de imigranți italieni și spanioli din Elveția [33].
Putem consideră că implicarea transnațională a migranților este cauzată de lipsa includerii reale a acestora în spațiul politic al societății gazdă? Faist afirmă că mobilizarea migranților ține de accesul acestora la oportunitățile politice acordate de către democrațiile existente în societățile de imigrație (condiție permisivă). Pentru grupurile de imigranți cu experiență de aflare mai lungă în străinătate, un astfel de acces este consolidat prin dobândirea cetățeniei societății gazdă. Baubock susține că recunoașterea cetățeniei duble pentru imigranți constituie un stimulent pentru participarea dublă, în societatea de origine și cea gazdă, din moment ce migranții pot participa în mod legitim în procesele politice din ambele societăți.
Un alt factor care poate influența participarea politică transnațională a migranților este durata șederii lor în societatea gazdă. Viziunea clasică în acest sens este că, cu cît mai mult stau migranții și refugiații în țara gazdă, cu atît mai puternică va fi tendința de asimilare [245, p. 3]. Școala de la Chicago, în special prin lucrările lui Park au dominat teoria asimilării socio-politice, privind asimilarea drept un fenomen progresiv și ireversibil. Warner și Srole au introdus termenul de „asimilare în linie dreaptă” – comportamentul imigranților va deveni în timp similar celui al populației băștinașe. Irene Bloemraad a oferit o definiție utilă încorporării politice: procesul de a deveni o parte a dezbaterilor politice, practicilor și procesului luării deciziilor dominant… încorporarea este realizată atunci când, în general, modelele de participare ale imigranților sunt comparabile cu cele ale populației băștinașe [116, p. 729].
Instituțiile, partidele politice și organizațiile din statele de origine formează mobilizarea politică a emigranților prin intermediul politicilor în domeniul cetățeniei, legilor electorale, strategii de dezvoltare a capitalului uman / social, lobby politic indirect asupra guvernelor țărilor de destinație, precum și gestionarea remitențelor [186]. Literatura de specialitate a reliefat, de asemenea, practici față de expatriați dezvoltate atât de administrațiile centrale, cît și de actori la diferite nivele, formali și informali, cum ar fi administrațiile locale, asociațiile de migranți, ONG-uri etc.
În general, aceste lucrări au arătat că, în scopul de a înțelege practicile politice transnaționale, trebuie să recunoaștem rolul activ pe care statele încă îl joacă în migrația internațională și în formarea participării politice transnaționale a migranților; să se ia în considerare multiplele niveluri de analiză – local, național și internațional și să se examineze relațiile dialectice între migranți, țările gazdă și țările de origine, o legătură triadică, care este mai bine înțeleasă dacă este însoțită de accentul pe transnationalismul politic de jos și care include în perspectiva generală rolului jucat de migranți [325].
Autorul prezentei lucrări sesizează faptul că procesele transnaționale sunt inevitabil „ancorate în” limitele instituționale și geografice ale statului-națiune, în timp ce, de asemenea, depășesc aceste limite. Această ipoteză confirmă rolul statului în eforturile de a reincorpora migranții transnaționali în eforturile statale de a construi o națiune „deteritorializată” [324].
După cum a fost subliniat recent de către unii cercetători, statele liberale au promovat de multe ori cetățenia externă și imigrația favorizată în baza preferințelor etnice, fie pentru a restructura modalitățile de incluziune și excludere ale comunității politice proprii în contextul fluxurilor transnaționale de persoane, sau pentru a influența fluxurile migraționale și de a promova niveluri mai ridicate de integrare în societatea gazdă [341, p. 172]. In mod traditional, teoriile politice s-au preocupat de modelele „societăților închise” și loialitatea exclusivă a cetățenilor față de un singur stat. Concluzionăm că transnationalismul politic al migranților contestă ambele supoziții.
Mai mulți autori împărtășesc o atitudine sceptică față de ceea ce Robert Smith numește o „perspectivă transnatională globală și puternică”. În această ordine de idei, globalizarea nu numai că subminează proeminența suveranității naționale și a cetățeniei, dar creează, în același timp, comunități deteritorializate postnaționale ca o alternativă la formațiunile politice naționale delimitate teritorial. chi În loc de a admite un astfel de contrast între politicile naționale și cele transnaționale, ar trebui să fim conștienți de dependența celor din urmă de primele. Activitățile politice ale migranților sunt puternic orientate spre statele de origine și cele de destinație. Aceste state sunt, de asemenea, implicate activ în modelarea „domeniilor sociale transnaționale” emergente, prin încercările de a exercita un control politic sau ca garant și furnizori de drepturi.
Într-un sens larg, este, desigur, adevărat că, migrația internațională are acest efect – de a crea o neconcordanță între granițele teritoriale și personale ale formațiunii politice. Înainte de a fi naturalizați, migranții rămân cetățeni ai țării lor de origine, dar sunt sub jurisdicția teritorială a țării lor de reședință. În conformitate cu normele de drept internațional, afilierea lor externă la statulu de origine implică dreptul de a reveni și dreptul la protecție diplomatică în țara gazdă. Majoritatea statelor permit emigranților să dețină în continuare naționalitatea acestora cel puțin pentru prima generație născută în străinătate, iar multe țări permit păstrarea cetățeniei chiar și după naturalizare în statul de reședință. Aceste forme diferite de extindere a sistemul politic din țara de origine pe teritoriul statului gazdă sunt însoțite de către o viziune paralelă în țările democratice de destinație, care includ cetățenii străini într-o definiție mai largă a comunității lor politice [46, p. 3]. Astfel, transnationalismul politic este mai mult decât activitatea politică dincolo de frontierele teritoriale și se referă, de asemenea, la aceste frontiere în schimbare, și care din ce în ce mai mult se suprapun, ale calității de membru în comunități politice. Elementul inovator nu este atât orientarea politică a migranților din prima generație către țările lor de origine, dar posibilitățile de a combina statutele și afilierile externe și interne.
Subiectul calității de „membru transnațional multiplu” sau de „formațiune socială transnațională” sunt în centrul politicii practicilor transnaționale, din moment ce emergența acestora poate fi percepută drept o contestare a sistemului bazat pe statele-națiuni. Printre cele mai des utilizate definiții ale practicilor politice transnaționale sunt cele care includ consecințele politice ale legăturilor transnaționale dintre migranți și țările lor, adică procesul migrației în calitate de acțiune politică și așa numita „acțiune politică neintenționată”, care poate produce schimbări la nivel național și internațional [197, p. 202].
Fox propune trei forme de cetățenie transnațională:
paralelă, în care indivizii sunt activi în mai mult decît o comunitate politică;
simultană, referindu-se la acțiuni colective ce depășesc frontierele unei țări;
integrată, care presupune mai multe niveluri și paliere, care pot fi paralele și / sau simultane, sau atât orizontale, cît și verticale [109, p. 188-189].
Rezumînd, transnationalismul politic al imigranților se referă la orice activitate politică desfășurată de migranții care își au reședința, în mare parte în afara patriei lor, și care este orientată spre obținerea puterii sau influenței politice la nivel individual sau colectiv, în țara de reședință sau în statul la care se consideră că aparțin [173, p. 4]. O astfel de putere sau influență poate fi obținută prin interactiunea cu instituții de toate tipurile (locale, naționale sau internaționale) în țara de reședință și / sau în țara de origine, prin susținerea mișcărilor care sunt politic active în țara de origine sau prin intervenția directă în politica țării de origine.
În mod similar, Shain susține că implicarea migranților sau a refugiaților, în procesul de democratizare a țării lor de origine, poate conduce la intensificarea contactelor cu sistemul politic și cu actorii politici din țara gazdă [318, p. 11-12]. Cu toate acestea, în anumite cazuri, un angajament puternic față de politicul din patrie poate limita participarea politică în țara gazdă, așa cum observă, în cazul haitienilor aflați în SUA.
Interpretarea alternativă a lui Baubock a termenilor internațional, multinațional și transnațional ia ca punct de plecare dubla semnificație a termenului „național”, care este un atribut al unui stat delimitat teritorial, precum și a comunităților care aspiră, sau exercită, o auto-guvernare cuprinzătoare. Pot fi distinse patru tipuri de bază de relații. Statul și sistemul politic pot coincide; mai multe comunități politice pot fi cuprinse într-un stat mai mare; mai multe state pot fi incluse într-o comunitate politică mai mare; sau astfel de comunități se pot suprapune între state separate. În cele din urmă, instituțiile și practicile politice care transcend granițele statelor independente sunt transnaționale, dacă acestea implică afilierea simultană suprapusă a persoanelor la formațiuni politice separate din punct de vedere geografic.
Transnaționalismul țării de origine presupune că statele manifestă un interes activ față de comunitățile lor de emigranți, fapt care nu este întotdeauna adevărat. La etapa contemporană, trebuie să presupunem, probabil, dezinteresul ca poziție implicită, atât din motive practice, cît și normative. Înainte de revoluția industrială, statele democratice au fost interesate în primul rînd în controlul emigrării, deoarece au considerat cetățenii în calitate de resursă economică esențială. Astăzi, accentul s-a transferat în mod clar asupra controlului regimului de intrare și teoriile democrației sunt de acord că libertatea cetățenilor de a pleca este o cerință esențială pentru o guvernare bazată pe acordul popular [46, p. 7].
Dubla cetățenie pare a fi o recunoaștere oficială a implicării transnaționale. Una dintre cele mai importante schimbări pe termen lung în atitudinea statelor față de transnationalismul politic este toleranța tot mai mare pentru cetățenie multiplă [149, p. 698]. Cetățenia este doar o componentă a integrării sociale, economice, juridice a străinilor. Țările care sunt restrictive în acordarea cetățeniei ar putea avea de jure sau de facto politici liberale în materie de imigrație. Un caz concludent în acest sens este Europa de Sud. În timp ce se atestă rate scăzute de naturalizare în Grecia, Italia, Portugalia, și Spania, aceste țări au amnistiat sute de mii de imigranți ilegali în ultimul deceniu. Combinația acestor doi factori, imperialismul și democratizarea timpurie, explică, de exemplu, politicile tradițional liberale de naturalizare în Belgia, Franța și Marea Britanie.
Cetățenia multiplă poate fi achiziționată la naștere (de la părinți cu naționalitate mixtă sau printr-o combinație dintre ius soli și ius sanguinis), sau prin naturalizare. Indiferent de modul în care este dobândită, considerăm că, cetățenia dublă este un instrument care facilitează practicile transnaționale. Cel mai important beneficiu pentru migranți este că aceasta le oferă un drept necondiționat de intrare atât în țara lor de origine, cît și în țara gazdă. De obicei, acest lucru este combinat cu un drept de a aduce și membrii familiei, care elimină constrângerile legale pentru libera circulație în cadrul rețelelor transnaționale de rubedenie.
După cum a fost menționat anterior de către autor, interacțiunea cu sfera politică din țările gazdă și gradul de integrare în cadrul acesteia, influențează asupra predispoziției migranților de a participa în practicile politice transnaționale. În acest sens, utilizînd datele Indicelui Politicii de Integrare a Migranților (www.mipex.eu) ne vom referi la aceste aspecte caracteristice pentru principalele țări de destinație pentru emigranții moldoveni (excepție Federația Rusă). IPIM include date pentru 31 de țări, în scopul de a oferi o viziune amplă asupra politicilor de integrare.
Privite la nivel general, datele relevă că cei mai mulți imigranți au puține oportunități de a influența politicile care îi afectează. 11 țări, mai ales cele din Europa Centrală, încă mai dispun de legi care disconsideră libertățile politice de bază ale imigranților. Două aspecte sunt sugestive în acest sens: drepturile de vot și creearea organelor consultative. În Europa, cetățenii non-UE pot candida la alegerile municipale în 13 țări studiate, pot vota la nivel local în 19, regional în 7, și la nivel național în două (Portugalia si Marea Britanie). Organisme consultative există la nivel local în 15 țări și la nivel național în 11 tări. Convenția Consiliului Europei privind participarea străinilor în viața publică la nivel local definește organismele consultative drept platforme care formează legătura între autoritățile locale și rezidenții străini, care pot funcționa ca un forum pentru a discuta și formula opiniile, dorințele și preocupările rezidenților străini în subiecte care îi afectează în mod deosebit în ceea ce privește viața publică locală și care promovează integrarea generală a rezidenților străini în viața comunității.
Aproximativ jumătate din țările incluse în eșantion finantează activitățile politice ale imigranților, iar o treime îi informează privind drepturile lor politice.
Figura 3.1.Participare politică
Figura 3.2. Acces la obținerea cetățeniei
Făcînd o trecere în revistă a principalelor curente existente în literatura de specialitate, autorul prezentei lucrări ajunge la concluzia că teoria politică a început relativ tîrziu analiza transnaționalismului migranților. Totuși, fenomenul practicilor transnaționale devine o provocare la adresa unor concepte de bază ale științei politice, precum democrația și democratizarea, participarea politică, sistemul politic național etc. În acest sens, se impune necesitatea unor studii interdisciplinare ce ar reuși cercetarea fenomenului în toată complexitatea sa.
Globalizarea a oferit teren pentru apariția de noi actori și probleme și proeminență unor noi forme de acțiune politică. Aceste procese politice noi sunt înrădăcinate în comunitățile și rețelele care nu sunt limitate de localizare geografică. Rezultatele politice sunt modelate de către comunitățile transnaționale, chiar și atunci când sunt axate pe o anumită locație [193, p. 125]. În vederea cercetării empirice și metodologice a transnaționalismul se impune necesitatea evitării utilizării excesive a termenilor precum „comunități transnaționale” și „transmigranți”. Prin prisma concepțiilor expuse mai sus, probabil că majoritatea migranților nici nu se încadrează în modelul transnațional. Migranții temporari de muncă, care se află în străinătate pentru cîțiva ani, trimit remitențe, comunică cu familiiile de acasă și îi vizitează periodic, nu sunt în mod necesar „transmigranți”. Nici migranții permanenți, care părăsesc țara de origine pentru totdeauna și pierd contactul cu țara de origine nu pot fi incluși în această categorie. Factorul determinant presupune ca activitățile transnaționale să fie parte centrală a vieții persoanei. Atunci cînd acest lucru poate fi empiric demonstrat în legătură cu un grup de persoane, se poate vorbi despre o comunitate transnațională [58, p. 32]. Aceste asociații între migrație, mobilitate și transnationalismul dau naștere la o întrebare fundamentală: poate o persoană să fie caracterizată drept „transnațională”, dacă nu se deplasează fizic între țara de origine și cea gazdă? Pentru membrii celei de-a doua generații, unii dintre care nu au fost niciodată în patria părinților lor, întrebarea este deosebit de proeminentă [178, p. 297].
Deși sfera politică nu mai este legată de teritoriu ca în trecut, în ceea ce privește procesele și actorii, acest lucru nu înseamnă că politicile transnaționale, în general, se concentrează pe probleme universale sau abordări globale de justiție social, după cum afirmă adepții globalizării. Mai degrabă o mare parte din noile politici transnaționale sunt intens concentrate pe locatii specifice, națiuni, identități și problemele. Politica rămâne fundamentată pe probleme locale, chiar și în timp ce procesele politice sunt tot mai globalizate.
3.2 Rolul diasporei și al comunităților transnaționale în procesul de democratizare a țării de origine
În 1992, Martin Heisler remarca faptul că disciplina relațiilor internaționale, dominată la acel timp de abordări neorealiste și neoliberale, nu doar că era neinteresată dar, de asemenea, teoretic neechipată, pentru a face față fenomenului migrației. El pleda pentru o abordare ce derivă din sociologia politică și instituțională pentru a explica fenomenul amplu al mobilității umane [139, p. 599]. Anume în condițiile unor dezbateri conceptuale privind relația dintre sistemul internațional și migrația internațională, se amplifică procesul de studiere a diasporelor și influențelor acestora asupra sistemului politic din țările de origine și cele gazdă.
Diaspora este un concept mai vechi, a cărui utilizare și semnificații a suferit schimbări esențiale de-a lungul evoluției timpului. Termenul de „diasporă” își are originile în istoria și civilizația greacă. Cohen menționează că utilizarea acestuia ține de colonizarea din Asia Mică și zona Mării Mediterane în perioada 800-600 î.H, cuvîntul fiind o derivare a verbului grecesc diasperein, care înseamnă a semăna [68, p. 2]. Inițial, conceptul a fost utilizat cu referire la experiența istorică a anumitor grupuri, în special evreii și armenii.
Reis susține opinia că cercetătorii fenomenului diasporei pot fi divizați în două categorii distincte: cei care se bazează pe experiența poporului evreu drept punct de pornire pentru examinarea fenomenului – Safran, Clifford, Chaliand și Rageau, Said și Simmons, Cohen, Green, King și Melvin, Gillespie ș. a.; și grupul de cercetători care explorează diaspora în contextul transnationalismului și globalizării – Castle și Miller, Laguerre, Papastergiadis, Van Hear, Mahler, Mandelbaum, Mittelman, Cornwell și Stoddard [291, p. 45]. Organizațiile diasporale sunt privite fie ca agenți autonomi în politica internațională (Shain), sau ca entități care acceptă mai pasiv presiuni din partea țărilor de origine, care doresc să-și extindă guvernarea populației cu identitate similar, aflată în strinătate (Haegel și Peretz, Ragazzi), sau ca acționînd, dar în funcție de localizarea principalilor agenți de mobilizare (Shain și Barth, Koinova, Lyon și Mandaville) [164, p. 99].
Măsura în care literatura de specialitate privind diaspora se suprapune cu studiile transnaționale, poate fi dedusă din remarca lui Tölölyan, precum că diasporele contemporane sunt „comunități exemplare ale prezentului transnațional” [343, p. 5]. În primul rând, transnationalismul este un termen mai larg decât „diaspora”, în două aspecte. Primul ține de scopul grupurilor. Diaspora se referă cel mai adesea la grupuri și comunități religioase, etnice și naționale, în timp ce abordările transnaționale conectează diferite tipuri de formațiuni sociale, inclusiv cele deja menționate, precum și fenomene, cum ar fi rețelele profesioniștilor și oamenilor de afaceri sau mișcările sociale [104]. Astfel, comunitățile transnaționale cuprind și diaspora, dar nu toate comunitățile transnaționale sunt diaspore. Cea de a doua dimensiune se referă la identitate și mobilitate. În timp ce abordările transnaționale rezidă din mobilitatea transfrontalieră, abordarea diasporală se concentrează pe aspecte ale identității colective. A treia diferență ține de dimensiunea de timp. Cercetătorii care utilizează termenul de „diasporă”, se referă adesea la un model multi-generațional, în timp ce cei ce analizează practicile transnaționale se preocupă de fluxurile recente de migranți [104, p. 21-22].
Diasporele sunt considerate a fi grupuri etnice minoritare de origine migrațională care locuiesc și care activează în țările gazdă dar mențin legături puternice sentimentale și materiale cu țările lor de origine [320, p. 3]. Membrii diasporei împărtășesc o conștiință diasporală: se identifică între ei ca membri ai unui grup identitar dispersat, cu legături continue cu patria [41, p. 76]. Van Listen, Pieke și Vertovec oferă o definiție comprehensivă a diasporei: populații de origine migrațională care sunt răspîndite între două sau mai multe destinații, între care se dezvoltă diferite legături, implicînd fluxuri de persoane și de resurse [138, p. 3]. Această definiție face ca diaspora să fie greu de deosebit de viziunea transnațională asupra comunităților de migranți. Marea majoritate a studiilor definesc diaspora drept un grup care-și recunoaște specificul în baza etniei/naționalității comune, trăesc într-o altă țară și mențin un sentiment de atașament față de țara de origine [175].
În domeniul științelor politice, termenul „diaspora” a fost folosit pentru a reda angajamentul politic al anumitor grupuri și procesul lor de reidentificare. În sfera practicilor politice, diaspora este prezentată drept un cadru cognitiv general al unor grupuri, uneori foarte diverse [368].
Steve Vertovec distinge trei categorii ale sensului de diasporă: formă socială, tip de conștiință și mod de producere cultural [355]. Primul dintre aceste sensuri pare a fi cel mai frecvent utilizat în științele sociale, precum și în discursul public sau politic.
Populația de imigranți, integrată fără a fi asimilate în societățile gazdă, își păstrează o conștiință identitară destul de puternică, care ține de memoria teritoriului și a societății de origine. Acest lucru presupune existența unui puternic sentiment de comunitate și de viață a acesteia [46, p. 36]. Chiar dacă diaspora este considerată drept o mișcare socială, simbol sau un discurs politic, o abordare procesuală a diasporei necesită un punct de plecare diferit, privind diaspora nu doar ca rezultatul final, dar și ca proces în rezultatul cărora este produsă o anumită realitate socială și politică. Această abordare schimbă accentele de la produsele finale la modul lor de producere, și anume, procese de identificare, omogenizare și monopolizare a reprezentării [284, p. 109].
Conformarea cu realitățile în schimbare a permis modificări tratării tradiționale a diasporei, în primul rând, prin introducerea noțiunii de migrație voluntară ca și în cazul diasporei etno-naționale menționate de Sheffer sau comunităților diasporale și, în al doilea rând, prin atenuarea obligației de organizare internă, după cum a propus Cohen, care consideră identitatea colectivă drept elementul care ține diaspora împreună [368, p. 75].
Mobilizarea persoanelor dispersate teritorial pentru a forma o comunitate diasporală poate fi analizată cu referire la oportunitățile politice, structurile, practicile și cadrul de mobilizare:
Oportunitățile în relație cu formarea diasporei includ, spre exemplu, mijloacele de comunicare, transport și mass-media, precum și cadrul legal și instituțional în cadrul căruia pot fi articulate cerințele pentru o comunitate sau identitate.
Formarea diasporei necesită structuri și practici de mobilizare. Persoanele formează rețele prin care inițiativa de acțiune colectivă este răspândită;
Cadrele de mobilizare includ toate ideile din care este compusă imaginația unei comunități, ideile care definesc migranții drept membri ai unei comunități transnaționale [327, p. 270].
În baza experienței imigranților din America Latină aflați în SUA, putem identifica 4 circumstanțe care influențează evoluția unui grup într-o diasporă:
nivelul comunității, și în special a elitei acesteia, care este conștientă de necesitatea unei legături cu țara de origine,
condiția ca guvernul țării de origine să încurajeze identificarea și legăturile cu diaspora,
percepția emigranților în societatea din care provin,
relația dintre guvernele din țara de origine și țara gazdă [240, p. 20].
Statele de origine manifestă în mod constant tendința de a interacționa cu cetățenii săi aflați în străinătate, timp în care, după cum am demonstrat anterior, comunitățile de emigranți păstrează legăturile cu patria prin diferite mijloace și în scopuri diferite.
Pentru examinarea relevanței globalizării în amplificarea procesului apariției diasporelor sunt necesare următoarele:
1. examinarea evoluțiilor tehnologice importante în domeniul telecomunicațiilor și transporturilor;
2. utilizarea unei perspective post-coloniale/post-moderniste în raport cu relevanța în scădere a formei Westphaliane de suveranitate;
3. analiza globalizării în relație cu statul națiune, din moment ce a devenit general acceptat faptul erodării frontierelor acestuia, sub influența proceselor economice globale [291, p. 44].
Există o înțelegere crescândă a faptului că în această epocă a globalizării, diasporele sunt conectate simultan la mai multe contexte politice, prin rețelele de comunicare și de transport. Organizațiile diasporale devin actori politici, cu agende locale și transnaționale [165, p. 149]. Activitatea politică a diasporei, constituie astfel un fenomen cu multiple fațete, care poate fi studiat într-o varietate de moduri.
În opinia noastră, cel puțin trei abordări distincte de analiză pot fi identificate în literatura de specialitate: accent pe impactul activităților diasporei asupra țării gazdă, accent pe impactul asupra țării de origine, sau asupra consolidării comunității și interacțiunii în interiorul diasporei.
Transnationalismul este considerat astăzi ca o dimensiune inevitabilă și de multe ori benefică a legăturilor etnice dincolo de granițele naționale. Cu toate acestea, atunci când se vorbește de „transnationalismul politic” [165] sau „globalizarea politicii interne” [168], această dimensiune poate fi o sursă de discordie. Această „globalizare a politicii interne” presupune în mod logic o încălcare a suveranității teritoriale produsă pe dimensiunea triadei diasporă-țară de origine-țară gazdă [88, p. 623].
În literatura de specialitate este menționat termenul de „politici de implicare a diasporei”, care se referă în primul rînd la activitățile translocale inițiate de jos-în sus de către migranți și asociațiile lor. În al doilea rînd, termenul este utilizat în contextul inițiativelor și încercărilor agențiilor internaționale de dezvoltare de a încuraja astfel de angajamente. În al treilea rînd, implicarea diasporei se referă la politicile țării de origine față de propria diasporă. La nivel macro, politica de implicare a diasporei este un efort deliberat al guvernării de a promova existența continuă a diasporei și implicarea acesteia. La nivel micro, există un șir de instituții și agenții care promovează astfel de relații pe palierele lor, indiferent de existența/inexistența unor politici la macronivel, cele mai reprezentative în acest sens fiind așa-numitele „asociațiile de băștinași”, definite de Manuel Orozco drept structuri care permit migranților din aceeași localitate să mențină legături și să susțină material localitatea de origine [113, p. 267-268]. Aceste organizații sunt de obicei constituite în jurul unui nucleu de migranți, care coordonează organizarea evenimentelor și colectarea fondurilor.
Gamlen extinde concepția despre „guvernabilitate” cu termenul de „transnaționalizare a guvernabilității”, evidențiind trei tipuri de angajament al diasporei: (1) politici de consolidare a capacităților – vizează dezvoltarea unei societăți transnaționale naționale bazate pe stat, cu instituțiile sale corespunzătoare (de control); (2) politicile de comunicare – construiesc un sistem de simboluri și semne care creează sentimente de loialitate față de statul de origine (de identitate); (3) crearea unui cetățenii transnaționale – extinde drepturile și obligațiile pentru a cuprinde diaspora [88, p. 625].
Considerăm că, relațiile dintre guvernul țării de origine și diasporă sunt complexe și diverse. Pot fi identificate patru tipuri de relații: de cooperare, caz în care guvernul și membrii diasporei împărtășesc scopuri precum și mijloace similare; de confruntare, caz în care scopurile și mijloacele ambilor actori diferă; de complementaritate – scopurile sunt similare, dar mijloace diferite, și de cooptare, caz în care mijloacele sunt similare, dar actorii au diferite scopuri [230].
Statele de origine pot: (1) să încerce să modifice politica țării gazdă, prin mijloace diplomatice sau acțiunea tratatelor; (2) să finanțeze organizațiile diasporale, crearea instituțiilor de învățământ, culturale, politice și antreprenoriale; (3) să ofere forme complete sau limitate de cetățenie politică, cum ar fi dreptul de vot, forme speciale de reprezentare, cetățenie sau naționalitate dublă, (4) să ofere forme complete sau limitate de protecție socială (5) să extindă beneficiile culturale și simbolice, prin carduri de identitate etnică și schimburi culturale transfrontaliere [365, p. 142].
De asemenea, merită a fi menționat faptul că realitatea cotidiană demonstrează că tipul societăților gazdă și locul organizațiilor diasporale în cadrul acestora influențează considerabil capacitatea indivizilor și a organizațiilor diasporale de a influența asupra țării de origine [328, p. 5].
Milton Esman a conceptualizat rețeaua triadică dintre diasporă, țara de origine și cea de destinație, identificînd 7 tipuri de activități care pot fi promovate de unul din elementele acestei triade:
diaspora încearcă să influnțeze evenimentele din țara de origine,
diaspora încearcă să influențeze politica externă a țării gazdă față de țara de origine,
guvernul țării gazdă manifestă deschidere pentru diasporă în baza propriilor interese,
diaspora se adresează țării de origine pentru protecție față de acțiunile țării gazdă,
țara gazdă utilizează diaspora pentru a realiza anumite scopuri în țara de origine a acestora,
diaspora influențează organizațiile internaționale în numele țării de origine,
țara de origine se adresează țării gazdă pentru a influența diaspora [99, p. 340-343].
Robert C. Smith susține că relațiile statelor de origine cu diasporele evoluează prin prisma schimbării relațiilor acestora cu sistemul global, politicile lor interne și abilitatea migranților de a acționa politic față de patrie. Sfera publică diasporală transnațională constituie sistemul politic extins, în cadrul căruia acționează membrii diasporei, în interiorul sau exteriorul țării de origine. Noua sferă publică creează, dar și limitează oportunitățile pentru migranți, consolidînd noi forme de participare politică pentru diasporă și țara de origine. Levitt și De la Dehesa adaugă la această relație și factori „divergenți”, cum ar fi costurile politice și mărimea circumscripției din străinătate, în calitate de determinanți pentru practicile statelor de origine [186, p. 599].
În concluzie, interesele economice sunt considerate ca fiind determinante în influența statelor de origine față de comunitățile aflate în străinătate [284, p. 379]. De altfel, studiul lui Collyer și Vathi privind politicile statelor de origine în domeniul particular al cetățeniei multiple demonstrează lipsa unei legături între importanța economică a diasporei și extensiunea acestor drepturi [70, p. 20].
Rahel Kunz susține că apariția diasporei în calitate de actor în relațiile internaționale și guvernarea prin intermediul acesteia este o expresie și o contribuție la răspândirea și aprofundarea logicii neoliberale de guvernare, ce funcționează în mare parte prin intermediul guvernării la distanță. Atâta timp cât politicile statului de origine se limiteze la transmiterea de informații sau organizarea de întâlniri, ele nu vor genera tensiune între patrie și țările gazdă.
Una din caracteristicile de bază, care de altfel face diferența dintre migranții transnaționali și alte grupuri ale societății civile, este libertatea față de reglementarea și controlul de stat [228, p. 409]. Koinova consideră că, indiferent de dorința țărilor de origine de a guverna populațiilor lor din străinătate, persoanele, instituții și rețele puternice din diasporă, se bucură de o autonomie relativă vis-a-vis de patria lor. Această autonomie depinde de abilitățile lor de a obține resurse din surse alternative și de menținerea statutul juridic într-un alt stat care previne reîntoarcerea lor nedorită sau izolarea instituțională [164, p. 100].
O explicație similară, deși de sorginte diferită este susținută de Bruneau, care consideră că o organizație diasporală tinde să fie o formațiune socială autonomă față de instituțiile țării de origine și țării gazdă, datorită asociațiilor sale profesionale, culturale, religioase și politice diferite, fapt ce-i oferă posibilitatea concentrării asupra creării propriei iconografii. Simbolurile care alcătuiesc o iconografie țin de trei domenii principale: religie, trecutul politic (de memorie) și de organizare socială [46, p. 38]. E de menționat că introducerea iconografiei naționale în conștiința cetățenilor se realizează la o etapă foarte timpurie, prin intermediul familiei și a școlii.
Martin Heisler pledează pentru o analiză a activității politice a diasporei pe dimensiunea „identități – frontiere – ordini” (migrația tinde să atenuieze suveranitatea teritorială, ordinea monolită și solidaritatea identitară) [140, p. 237]. Activitățile de advocacy din partea diasporei, sunt orientate spre subiecte care afectează statutul membrilor diasporei în țara de origine sau gazdă, precum cetățenia, statutul migrațional sau drepturile de vot, drepturile omului, bună guvernare și participare politică. Vom menționa în context că organizațiile diasporale, emigranții și descendenții acestora, se confruntă cu problema legitimității și reprezentativității din momentul în care se implică în activități de advocacy sau diplomație publică(cele care se bazează pe reprezentativitate) [231].
Cinci elemente sunt considerate a fi importante pentru relația dintre state și organizațiile diasporale: recunoașterea, comunicarea, o agendă comună, implicare tangibilă a diasporei în țara de origine, investiții și resurse [239, p. 32]. Argumentul lui Ragazzi este că schimbările în politicile guvernamentale față de comunitățile din străinătate, dar și creșterea gradului de coagulare a organizațiilor diasporale, se datorează unor schimbări structurale mai largi în „arta guvernării”, în special în felul în care sunt raționalizate, organizate, practicate și legitimizate relațiile dintre autoritate, teritoriu și populații, la nivel transnațional și internațional [285, p. 383].
În opinia noastră, o primă premisă pentru analiza implicării unei anumite diaspore față de țara de origine este înțelegerea contextului în care aceasta s-a format. Analiza acestui context va implica: analiza gradului de divizare internă în cadrul diasporei, factorii care stau la baza acestei diviziuni: etnia, afilierea politică, clasa socială, gradul de conștientizare a necesității stabilirii relațiilor cu țara de origine, inclusiv tendințele de reconciliere a disensiunilor existente, actorii implicați atunci cînd aceste legături sunt stabilite, direcția și natura acțiunilor și dinamica care poate rezulta din acestea.
În cazul în care fenomenul diasporal intră în discursul pubilc al țării de origine, așteptările față de aceasta tind să crească. Astfel că, adițional la condițiile expuse mai sus, trebuie analizate următoarele circumstanțe: măsura în care guvernul țării de origine încurajează astfel de legături (diasporă-patrie), dacă această încurajare merge dincolo de atragerea remitențelor și voturilor migranților, percepția emigranților și a refugiaților în societatea și comunitățile de origine, reprezentativitatea grupurilor organizate ale diasporei pentru obiectivele de dezvoltare mai largi, cuprinzând domeniul social transnațional de interese a țării de origine [328, p. 199].
Concluzionăm astfel că, în cazul procesului migrațional se atestă o situație de „difuzie spațială a politicii interne” a ambelor state: de origine și gazdă. Pornind de la analiza direcției acțiunilor politice ale diasporelor, putem afirma existența unei agende duble: de subiecte politice imigraționale (vis a vis de țara gazdă) și subiecte politice orientate spre țara de origine.
În activitatea politică transnațională a diasporei, puterea este rezultatul nu doar a resurselor materiale și simbolice, cum ar considera teoria clasică a relațiilor internaționale, dar și a pozițiilor sociale ocupate de persoanele active din diasporă în comparație cu alți actori. Cadrul de referință ar putea fi atît statul-națiune, cît și spațiul transnațional sau o locație imaginară. [164, p. 101].
Capacitatea diasporei de a se mobiliza pentru a contribui la dezvoltarea țării de origine, poate fi parțial explicată prin teoria rețelei și celei a capitalului social. Crearea unui sentiment de solidaritate și a unei identități comunitare sunt condițiile necesare cel mai frecvent identificate pentru o mobilizare eficientă. În calitate de motive pentru mobilizarea membrilor diasporei pot servi dorința de exprimare a identității lor, menținerea sau obținerea puterii sau altor resurse. În unele cazuri, expresia identității față de patrie se bazează exclusiv pe un sentiment de apartenență, ca răspuns la sentimentul marginalizării în societățile gazdă [41, p. 78].
Identitatea comunității este fundamentul pentru acțiunea colectivă și permite valorificarea de diverse resurse și capacități de care organizația diasporală dispune. Acestea includ resurse materiale și umane, abilități și resurse organizaționale. Pentru a se mobiliza în mod eficient, membrii diasporei trebuie să dispună de capacități (abilități personale și de grup, experiență) și de încredere.
În concepția lui Esman structurile de creare a oportunităților pentru diaspore pot fi prezente în țara de origine, cea de destinație, sau la nivel internațional și includ: disponibilitatea de resurse economice, cel puțin o atitudine neutră față de activitățile diasporei în general, acces la infrastructura necesară (politică, tehnologică, informațională), un suport proactiv al guvernului țării gazdă, disponibilitatea acestuia de a implica diaspora în promovarea priorităților politicii externe față de țara de origine a acesteia, un guvern al țării de origine care solicită implicarea diasporei sau cel puțin este imparțial față de acest proces, actori din sectorul privat care recunosc oportunitățile de afaceri ce rezidă din piața reprezentată de diasporă, pentru ambele state.
În general, pentru a dispune de un mediu favorabil pentru dezvoltare și participarea actorilor non-guvernamentale la realizarea acesteia, guvernele trebuie să: a) îmbunătățească cadrul politic, legal și de reglementare; b) construiască capacități instituționale în diferite sectoare și la diferite niveluri; c) corespundă și să răspundă nevoilor și preferințelor cetățenilor; d) să stabilească și să mențină o serie de mecanisme de supraveghere, responsabilizare și de feedback, și e) să mobilizeze și să aloce resurse și investiții publice. Fiind actori non-guvernamentale, aceste legități se referă și la organizațiile diasporale [41, p. 81].
În opinia noastră, în cazul Republicii Moldova, considerăm necesară crearea unei platforme electronice de interacțiune cu emigranții/organizațiile diasporale – E-Diaspora, creată prin extinderea site-ului www.diaspora.md. Acest portal, parte a eforturilor de E-Transformare a Guvernului, va sigura nu doar funcția informațională, dar va servi drept un mecanism de interacțiune a emigranților cu autoritățile RM. În cadrul platformei emigranții vor putea primi răspunsuri din partea experților diferitor ministere și autorități privind subiectele de actualitate și problemele cu care se confruntă. Moderatorii portalului vor înregistra solicitările din partea utilizatorilor și vor monitoriza răspunsurile la acestea din partea experților special desemnați pentru aceasta din cadrul ministerelor și altor autorități. De asemenea, vor fi plasate oferte investiționale, informație despre programele guvernamentale de susținere a antreprenoriatului, proiectele hotărîrilor de guvern și de legi, relevante pentru emigranți, pentru a fi supuse discuțiilor publice. Cu implicarea organizațiilor diasporale poate fi elaborată o bază de date a membrilor acestora ce doresc să fie cooptați în proiectele și inițiativele orientate spre țara de origine. În vederea promovării culturii și valorilor naționale, în regim on line, poate fi organizată o școală duminicală de predare a istoriei țării de baștină, tradițiilor și patrimoniului cultural național. Unele informații de actualitate pentru emigranți sunt deja plasate pe paginile web ale diferitor instituții de stat, fiind necesară doar concentrarea acesteia pe un singur portal accesibil emigranților. Un element indispensabil este legătura inversă (feed back) și reacția la solicitările utilizatorilor. Prezentarea proiectelor de succes realizate cu implicarea membrilor diasporei, poate stimula inițiativele viitoare. Recent Guvernul RM a lansat pagina on line www.din.md, care își propune să fie o platformă on line de comunicare între membrii diasporei. Merită a fi menționat și Forumul de afaceri a Diasporei (octombrie 2014), dar și seminarul de politici publice „Diaspora economică pentru Moldova”.
Pornind de la experiența internațională, care demonstrează că remitențele sunt rareori canalizate în investiții productive și, adesea, doar încurajează cultura de consum, factorii de decizie și-au reorientat atenția spre potențialul profesioniștilor și antreprenorilor din cadrul comunităților de emigranți. Aceștia sunt considerați a fi deținătorii unui capital uman de valoare, care, împreună cu rețelele profesionale și sociale, au capacitatea de a genera fluxuri de resurse financiare și de cunoștințe din țările gazdă spre cele de origine [265, p. 108]. Membrii diasporei sunt considerați a fi mai eficienți în diseminarea know how-ului în țara de origine decît alte surse, precum investițiile straine, de exemplu [367, p. 160].
Același fenomen este menționat și de Larner, care consideră că migranții calificați și antreprenori devin din ce în ce mai mult parte a unui stat imaginar, în care subiecții antreprenori, conectați la nivel global creează noi posibilități pentru creștere economică [228, p. 407]. Existența unei rețele diasporale, cu legături puternice pe piețile străine reprezintă o soluție pentru țările în curs de dezvoltare, departe de sursele tehnologice de ultimă generație. În ceea ce privește rolul membrilor diasporei în calitate de investitori, ei pot fi mult mai eficienți decât alți investitori străini. În primul rând, ei pot investi într-o economie pe care alți investitori o consideră cu risc sporit, deoarece dispun de cunoștințele și relațiile necesare pentru a face acest lucru. În al doilea rând, ei pot combina aceste cunoștințe cu abilitățile și rețelele pe care le-au creat în străinătate, obținând astfel avantaje sinergice importante [42, p. 9]. Menționăm, de asemenea, rolul diasporei în promovarea acțiunilor de diplomație publică [132, p. 6-7], sau colaborării tehnico-științifice internaționale [258].
Waterbury consideră că statele implică cetățenii aflați în străinătate în baza originii acestora, dezvoltînd în acest sens patru seturi de argumente. În primul rând, deși statele de multe ori folosesc o retorică de implicare a „națiunii globale”, politicile lor sunt orientate spre anumite comunități aflate în străinătate, în funcție de ceea ce pot oferi aceste comunități țării de origine. În al doilea rând, statele sporesc angajamentul lor față de categorii specifice de populație aflate în străinătate din rațiuni politice și strategice. În al treilea rînd, statele extind frontierele cetățeniei pentru a coopta și obține acces la resursele diasporei, acestea reprezentînd un set de resurse culturale, materiale și politice unice, pe care elitele țării de origine tind să le recunoască și să le coopteze. În al patrulea rînd, deoarece acest nou angajament presupune extinderea comunității politice, dezvoltarea politicilor în domeniul diasporei este adesea un proces controversat, care poate duce la o reacție împotriva angajării diasporei și la o discrepanță între retorica și substanța politicilor [365, p. 135].
O altă explicație menționată în literatura de specialitate, a intensificării relațiilor dintre patrie și diasporă, este faptul că statele își concentrează atenția asupra organizațiilor diasporale, din moment ce acestea sunt mai ușor de influențat decît migranții individuali [58].
Statele de origine creează sisteme de patronaj și de control prin „reafirmarea suveranității” asupra celor dincolo de granițele lor teritoriale [38, p. 26]. Acest lucru este realizat prin politici care reproduc relațiile dintre cetățean-stat suveran în cazul migranților, astfel „transnaționalizînd guvernarea”. Considerăm că, în scopul de a redefiniri aceste relații, statele își extind suveranitatea și își reconturează limitele cetățeniei, pentru a include membrii comunităților din străinătate prin intermediul instituționalizării politicilor de implicare. În dorința lor de a acorda un tratament special comunităților din străinătate, guvernele statelor de origine vor ține cont și de atitudinea opiniei publice din țară, or aceasta din urmă poate aproba sau contesta aceste inițiative. Spre exemplu, în pofida retoricii privind responsabilitate istorică și afilierea etnică, opinia publică din Ungaria a demonstrat în mod constant ambivalență față de etnicii maghiari din străinătate, în special în ceea ce privește subiectele migrației forței de muncă și cetățeniei. Această ambiguitate a fost manifestată și în cazul referendumului din decembrie 2004, privind acordarea cetățeniei duble pentru etnicii maghiari nerezidenți, aflați în țările vecine.
Koinova susține că diasporele aflate în societățile liberale reacționează în relația cu țările de origine care se confruntă cu probleme la adresa suveranității lor externe sau interne, nu doar prin consolidarea retoricii și activităților naționaliste. Mai degrabă, acestea acționează într-un mod mai sofisticat: promovează presiuni internaționale în favoarea democratizării într-o lume în care valorile liberalismului nu au nici un adversar ideologic semnificativ după încheierea Războiului Rece [165, p. 153].
Autorul consideră drept un exemplu elocvent în utilizarea procedurilor democratice pentru a influența procesele politice din țara de origine, cel al diasporei macedoniene, concentrată în mare parte în Australia, care a utilizat procedura democratică a referendumului pentru a contesta adoptarea unui pachet de legi, menit să le permită albanezilor care trăiesc în Macedonia de Vest și altor minorități concentrate teritorial să se bucure de drepturi mai mari de autonomie [198]. Un număr mare de macedonieni cu legături în diasporă au devenit implicați în activitățile civice pentru promovarea participării la referendum. Atât UE cît și SUA, au depus eforturi considerabile pentru a nu permite ca acest referendum să se producă, privit mai degrabă ca un instrument de promovare a naționalismului macedonian, decât al democratizării liberale [165, p. 160].
În concluzie vom menționa că tot mai multe state răspund presiunilor din partea rețelelor transnaționale și extind interacțiunea cu migranții și descendenții acestora printr-o varietate de mecanisme. Ostergaard-Nielsen și Chander disting instrumentele statale economice, politice și culturale, Barry identifică instrumentele legale, economice și politice, Levitt și de la Dehesa fac distincție între reformele birocratice, investițiile politice, drepturile politice, instituțiile de stat din străinătate și politicile simbolice.
După cum consideră Sheffer, majoritatea membrilor diasporei ar prefera să mențină o stare de ambiguitate în privința loialității lor. Comunitățile diasporale sunt, prin urmare, într-o poziție istorică unică, de a-și negocia poziția față de țara de origine și cea de destinație, utilizînd subiectele cetățeniei și reședinței, activități de lobby, activități filantropice și construcții comunitare.
Pentru a defini instituțiile și activitățile care cultivă identitatea și comunitatea diasporală și/sau formal le recunoaște, Gamlen folosește termenul de „construcție diasporală”. Un studiu efectuat în 64 de state, a identificat în 76% dintre ele existența instituțiilor create pentru conlucrarea cu diaspora (Anexa 3) [113, p. 269].
Emigrarea recentă din rîndurile populației Republicii Moldova a favorizat apariția unui număr mare de comunități de cetățeni ai RM în străinătate. Trebuie de menționat, de asemenea, faptul existenței „vechii gărzi” a diasporei – diasporele formate din persoanele originare de pe teritoriul Republicii Moldova rezidente în Israel, spațiul CSI și țările Baltice sau Germania (în mare parte emigranți etnici, sau persoane emigrate pe filiera profesională și rămase în statele respective).
Raviv Schwartz, în urma unei analize a fenomenului diasporal a originarilor din țara noastră, expune argumentul că în cazul Republicii Moldova este mai aplicabil termenul de comunități a moldovenilor peste hotare, din motivul istoriei relativ recente a migrației și lipsa mecanismelor instituționale de cooptare și mobilizare a migranților. Totuși, după cum acceptă autorul, termenul de diasporă este sugestiv pentru experiența Republicii Moldova și nu trebuie perceput drept fenomen diferit de cel al comunităților de moldoveni, dar ca două părți ale aceluiași fenomen [315, p. 9].
Autorul prezentei lucrări consideră că ultimele luări de poziții ale reprezentanților comunităților moldovenilor din străinătate (ex. poziția civică în contextul alegerilor din 2009-2010, Legea privind antidiscriminarea, crearea unui minister al diasporei etc), demonstrează accederea acestora la un nou nivel al influenței asupra statului de origine. Acest fapt se datorează unui șir întreg de circumstanțe, printre care vom menționa creșterea duratei șederii în țara de destinație (a permis soluționarea, cel puțin parțială, a obiectivelor financiar-economice și familiarizarea cu practicile funcționării instituțiilor din societățile gazdă); legalizarea șederii, obținerea cetățeniei statului de reședință, reintegrarea familiei – au permis obținerea unor noi pârgii de influență, inclusiv prin intermediul instituțiilor țării gazdă (ex. ONG-urile în domeniul drepturilor omului); evoluția statutului social – prin sporirea nivelului de calificare, recunoașterea studiilor, integrarea în societățile gazdă, creșterea proporției persoanelor aflate în străinătate la studii sau pentru reintegrarea familiei. După cum a demonstrat și practica țărilor din Europa centrală, interacțiunea cu valorile și mecanismele de funcționare a spațiului UE (mobilitate, toleranță, libertate de exprimare etc) transformă diaspora aflată în statele UE în promotori ai procesului de integrare europeană.
Desigur, în procesul de analiză a impactului comunităților aflate în străinătate asupra țării de origine, trebuie să distingem cele două fluxuri principale de emigranți: cei aflați în Federația Rusă și comunitățile rezidente în Occident: UE, SUA și Canada. Interacționînd în cele două cazuri cu o cultură politică diferită, vom anticipa un transfer diferit de valori politice, ca și intensitate sau conținut. Un rol important poate fi atribuit și profilului migrațional diferit a celor două fluxuri. În același timp este prematur de a vorbi despre o implicare masivă a comunităților de moldoveni în promovarea proiectelor comunitare, după exemplul asociațiilor mexicane de băștinași (trebuie să menționăm că unele asociații de moldoveni au fost active în procesul de înlăturare a calamităților din vara anului 2010 [9]). În acest context, se impune necesitatea dezvoltării unui mecanism alternativ de comunicare față de cel cu autoritățile centrale – la nivelul administrațiilor și comunităților locale. În opinia noastră, crearea și menținerea, la etapa inițială de către primăriile locale/biserici/școli, a unor rețele informale a persoanelor originare din localitățile respective ar putea dezvolta un sentiment de apartenență comunitară în rîndul emigranților.
Concluzionăm că problema identitară existentă în țară pare a fi extrapolată și în cadrul comunităților din străinătate (fenomen identificat și în studiul lui Schwarz). Acest lucru poate fi sesizat și din titulaturile asociațiilor cetățenilor RM înregistrate în străinătate (a moldovenilor, basarabenilor, moldo – române).
Studiile relevă că grupurile neoficiale de persoane implicate în soluționarea problemelor migranților, în special cele legate de legalizare și cazare sunt menționate uneori de către emigranți, atunci cînd sunt întrebați despre organizațiile diasporale din țările lor gazdă. Spre exemplu, majoritatea respondenților studiului CIVIS consideră că, contribuția organizațiilor oficiale de peste hotare la consolidarea și mobilizarea comunităților de moldoveni este mai degrabă mică/nesemnificativă [289, p. 24].
În calitate de exemplu al activităților practicate de organizațiile diasporale ale moldovenilor, vom utiliza rezultatele concursului Mecanismului de Granturi Mici pentru Diaspora, implementat de către Misiunea Organizației Internaționale pentru Migrație în Moldova în cooperare cu Guvernul Republicii Moldova în cadrul proiectului „Susținerea implementării componentei de migrație și dezvoltare a Parteneriatului de Mobilitate UE-Moldova”, finanțat de Uniunea Europeană. Astfel, din 35 de organizații aplicante, au fost selectate 10 asociații, activitățile principale susținute fiind publicarea revistelor și broșurilor, realizarea de emisiuni TV, organizarea unui festival și crearea portalului organizației, aprovizionarea cu materiale didactice [207].
Vom menționa în context impactul calitativ al implementării Parteneriatului de Mobilitate Republica Moldova-UE, semnat în 2008, pentru integrarea migrației în politica generală de dezvoltare a țării și cooptarea diasporei, în cadrul acestuia fiind promovate inițiative în domenii precum consolidarea capacităților instituționale în domeniul gestionării migrației; promovarea migrației legale; consolidarea relațiilor cu diaspora; promovarea revenirii și reintegrării migranților moldoveni; investirea eficientă a remitențelor; asigurarea protecției sociale; supravegherea frontierei și securitatea documentelor; cooperarea în domeniul luptei contra migrației ilegale și a traficului de ființe umane [353, p. 7].
Cadrul instituțional și cel normativ în domeniul cooperării organizațiilor diasporale a originarilor din RM cu patria, în pofida unor evoluții după anul 2000 și a unor îmbunătățiri calitative la nivel de conținut în ultimii ani, nu poate fi considerat unul pe măsura amplitudinii fenomenului, necesităților comunităților din străinătate și a oportunităților pentru dezvoltarea țării de origine [260].
Astfel, prin Hotărîrea Guvernului Nr. 1322, din 29.12.2000, cu privire la unele măsuri de susținere a persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare, a fost creat pe lînga Guvern, pe baze obștesti, Consiliul coordonator pentru susținerea persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare. În 2005, Guvernul creează Consiliul coordonator al persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare, format din 13 persoane, 3 fiind din executiv, un consilier prezidențial și 9 reprezentanți ai organizațiilor diasporale [144]. În noiembrie 2011, Hotărîrea de Guvern din 2005 este modificată, în titlu fiind substituită sintagma precedentă cu sintagma „Consiliul coordonator al persoanelor originare din Republica Moldova – diasporei moldovenești”. De asemenea, este introdusă o completare importantă: consiliul coordonator al persoanelor originare din Republica Moldova – diasporei moldovenești funcționează în calitate de organ consultativ pentru coordonarea relațiilor de colaborare între asociațiile obștești ale diasporei moldovenești și autoritățile administrației publice ale Republicii Moldova în vederea protecției drepturilor și intereselor reprezentanților diasporei moldovenești în conformitate cu standardele internaționale în domeniul drepturilor omului. De data aceasta, Consiliul include 52 de persoane, guvernul fiind reprezentat la nivel de prim ministru [148].
Concomitent, acțiunile autorităților au fost prevăzute în Programul de acțiuni pentru susținerea persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare (diaspora moldovenească), pe anii 2006-2009 [147], care conține un șir de acțiuni ce urmau a fi realizate de ministere și alte autorități. Programul a fost reînnoit pentru perioada 2012-2014, fiind bazat pe un nou concept în domeniul susținerii diasporei moldovenești, și anume: impulsionarea colaborării reciproce în trei direcții prioritare: Republica Moldova – diaspora; diaspora-diaspora; diaspora – Republica Moldova, principalele domenii de acțiune fiind protecția drepturilor persoanelor originare din Republica Moldova domiciliate peste hotare – diasporei moldovenești, consolidarea asociațiilor diasporei moldovenești și susținerea activității lor național-culturale, dezvoltarea relațiilor culturale, științifice, economice, turistice, susținerea tinerilor din diaspora moldovenească, protecția socială, asigurarea informațională. Proiectul noului Program pare să țină cont de importanța crescîndă a comunităților de emigranți de muncă, dar și a emigranților din generația a doua, a căror cooptare va constitui o provocare pentru autoritățile Republicii Moldova.
Prin crearea Biroului pentru relații cu diaspora, în cadrul Cancelariei de stat, Guvernul a creat o platformă pentru interacțiunea dintre diasporă și autoritățile țării de origine, răspunzind astfel la una dintre solicitările permanente ale organizațiilor diasporale. Este indubitabilă necesitatea consolidării cadrului instituțional de interacțiune, în cazul Republicii Moldova, a organizațiilor diasporale/emigranților cu autoritățile statului de origine. Astfel, considerăm că, cadrul instituțional al relațiilor cu comunitățile de moldoveni aflate în străinătate necesită a fi fundamentat pe următoarele principii: principiul eficienței și transparenței, principiul responsabilității comune și monitorizării activității cu implicarea diasporei și principiul activității apolitice.
Merită a fi menționată și practica organizării Congreselor persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare. Deși poate fi identificată o continuitate a anumitor subiecte pe agenda discuțiilor dintre diasporă și autoritățile țării de origine (gen consuli onorifici sau publicații pentru diasporă), putem constata o evoluție a mesajului diasporei, reieșind din gradul de maturizare a organizațiilor diasporale, dar și din evoluțiile politice înregistrate în Republica Moldova.
Subiectul ce ține de migrație și relațiile cu diaspora este prezent în ultimii ani și în cadrul Programelor de activitate ale guvernului (Anexa 4).
În contextul necesității existenței unei viziuni pe termen mediu și lung în domeniul cooperării cu diaspora, vom menționa incidența acestui subiect în cadrul principalului document de planificare strategică a statului pentru următorii ani – Strategia „Moldova 2020” [334]. Astfel, pe lîngă prevederi importante ce țin de protecția socială a emigranților și portabilitatea acestor drepturi, migrația este tratată ca un fenomen cu implicații asupra procesului de dezvoltare, prin utilizarea eficientă a remitențelor și a capitalului social obținut în străinătate.
În opinia noastră, vocea comunităților de moldoveni din străinătate devine din ce în ce mai auzită. De la practica congreselor organizate odată la doi ani, diaspora a avansat la adoptarea de poziții pe marginea subiectelor de actualitate pentru societatea de origine (Anexa 5). Un ultim exemplu ține de adoptarea Legii privind egalitatea șanselor (antidiscriminare), atunci cînd un șir de organizații diasporale și-au expus susținerea pentru acest act legislativ, oferind clasei politice ezitante la acel moment un argument necesar pentru adoptarea legii, în condițiile unei societăți tradiționaliste și conservatoare. Astfel, emigranții au pledat clar în favoarea valorilor toleranței și nediscriminării existente în țările lor de reședință. Desigur, nu putem nega în acest caz și influența unui factor mai pragmatic – liberalizarea regimului de vize cu UE, condiționat de adoptarea legii respective – proces care afectează în mod direct membrii comunităților aflați în străinătate și familiile acestora rămase în țară.
Activitatea de lobby și advocacy a comunităților de emigranți moldoveni, deși încă în proces de formare, se face resimțită în diferite sfere ce țin de țara de origine: campania electorală din aprilie 2009 (ex. „Hora schimbării” la Bruxelles) instituții economice (liberalizarea prețurilor la biletele avia, politica de prețuri la telefonia fixă), politică externă și integrare europeană (acțiuni de protest împotriva forțelor de menținere a păcii a Federației Ruse, audieri în Parlamentul European privind cazul maltratării tinerilor în data de 7 aprilie 2009), sistemul electoral (promovarea votului electronic), valori naționale și memorie colectivă, (petiție în favoarea limbii române, acțiuni de comemorare a 200 de ani de la anexarea Basarabiei) reformă instituțională (crearea unui minister al diasporei) etc.
În concluzie vom menționa gradul încă redus de influiență a comunităților de emigranți moldoveni asupra țării de origine. Totuși, potențialul acestora pentru procesul de dezvoltare a patriei este destul de semnificativ. Atît autoritățile RM, cît și organizațiile diasporale trebuie să-și asume un proces de consolidare a capacităților în domeniul acțiunilor orientate spre țara de baștină.
3.3 Alegerile – formă de participare directă a emigranților în procesul politic din patrie
În sistemul democratic modern, alegerile reprezintă mecanismul principal de influență a cetățenilor asupra domeniului politic. Electoratul din cadrul unei entități politice își alege guvernanții, își exprimă prin vot opinia față de situația existentă și stabilește cursul de dezvoltare pentru perioada următoare. Dreptul de a alege și de a fi ales este unul inerent în cadrul regimului democratic, marcînd apartenența la o anumită formațiune politică. Dacă situația este relativ clară în cazul cetățenilor care locuiesc pe teritoriul național, situația se complică în cazul emigranților, mai ales cînd aceștia locuiesc pentru o perioadă îndelungată în străinătate. Totuși, în cazul în care statul de origine asigură migranților dreptul de vot, alegerile devin un mijloc de implicare în procesul politic care are loc în patrie. Astfel, statutul cetățenilor care locuiesc în afara teritoriului național este considerat a fi, în prezent, compatibil cu calitatea de membru al sistemului politic de origine.
În mod convențional, participarea politică a migranților în sistemul politic din țara de origine este măsurată prin activismul electoral al acestora. În literatura de specialitate, în calitate de exemple ale participării politice transnaționale sunt menționate calitatea de membru într-un partid politic din țara de origine, finanțarea activității acestor partide, cît și implicarea activă în campanile electorale din patrie (inclusiv desfășurarea acestora în rîndul comunităților din străinătate). Pe de altă parte, unele politici transnaționale de sorginte neelectorală, precum calitatea de membru în asociațiile de băștinași, contribuțiile la finanțarea proiectelor în comunitatea de origine, calitatea de membru în organizațiile de caritate care sponsorizează proiecte în patrie, sunt considerate a fi politice, din moment ce pot avea o influență asupra activității administrației publice locale și regionale, prin implicarea migranților în stabilirea priorităților și proiectelor publice ce urmează a fi finanțate cu implicarea asociațiilor de migranți [129, p. 1223].
Articolul 21(1) al Declarației Universale a Drepturilor Omului, oferă un fundament statelor pentru menținea drepturilor electorale în cazul emigranților (Orice persoană are dreptul să participe la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanți liber aleși) [80]. Incidența fenomenului este destul de răspîndită, Collyer și Vathi identificînd că, în 115 țări din 144 studiate, participarea electorală extrateritorială într-o formă sau alta este permisă [113, p. 270].
Procedura de vot în străinătate a existat în unele țări încă la începutul secolului XX, ca o modalitate de a permite anumitor categorii de cetățeni să voteze din străinătate, fiind o excepție de la formele tradiționale de vot rezervate cetățenilor care locuiesc pe teritoriul național.
În Raportul privind votul în străinătate, adoptat de Consiliul pentru alegeri democratice și Comisia de la Veneția, sunt menționate trei categorii de cetățeni aflați peste hotare în ziua alegerilor: în primul rând, cetățenii unui stat pot fi în străinătate în ziua alegerilor pentru motive de afaceri sau personale, în al doilea rând, există cetățeni, care, în scopuri academice sau de angajare în cîmpul muncii, petrec o anumită perioadă determinată de timp într-o altă țară, în sfârșit, a treia categorie cuprinde cetățenii care locuiesc în străinătate pentru o perioadă mult mai lungă de timp, care pot avea, uneori, dubla cetățenie și care se pot stabili în țara gazdă, pentru un trai permanent. Cu toate acestea, este în domeniul de aplicare a suveranității statelor să decidă dacă vor acorda dreptul de vot pentru cetățenii lor aflați în străinătate. Prin urmare, fiecare stat poate avea o soluție diferită la această problemă, în funcție de circumstanțe [293, p. 3].
În contextul discuțiilor apărute în unele state (Italia, Armenia, Croația, Mexic, Filipine) privind oportunitatea de a asigura realizarea drepturilor de vot migranților și diasporei, cercetătorii au analizat atît fenomenul în sine, cît și consecințele care rezidă din acesta. Lucrările lui Calderon Chelius, Collyer și Vathi, Bach [70], supun analizei practica implementării votului în străinătate și cadrul normativ național în domeniu existent în diferite țări. O altă categorie de cercetători prezintă incidența votului în străinătate din perspectiva normativă, în mod special în legătură cu dezvoltarea altor politici de stat orientate spre cetățenii aflați în străinătate (ex. cetățenia) (Barry, Baubock, Lopez-Guerra, Rubio-Marın, Spiro) [192]. Unii autori încearcă să explice cauzele cale mai frecvente care determină statele să acorde drepturi electorale migranților prin răspindirea tot mai largă a dreptului la dublă cetățenie.
În țările care dispun de cadrul normativ și instituțional necesar pentru votul în străinătate, o provocare ulterioară este creșterea gradului de participare electorală în rîndul migranților. Tigno identifică următorii factori structurali care afectează participarea electorală: condițiile administrative și legale (procesul de înregistrare, vîrsta de vot, obligativitatea votului); natura sistemului electoral (frecvența alegerilor, sistem majoritar sau proporțional etc); natura sistemului de partide; cultura politică predominantă, nivel dezvoltării socio-economice, dimensiunea populației, caracterul competiției și ofertei electorale [340]. În același timp, am considera în calitate de factori care afectează procesele electorale în rîndul migranților: durata aflării în străinătate și statutul șederii, caracterul emigrării (temporară versus permanentă), cauzele emigrării (refugiați politici, migranți economici), existența unei comunități a emigranților conaționali în țara gazdă respectivă, caracteristicile și gradul de deschidere a domeniului politic din țara de origine, incluziunea migranților în spațiul informațional din patrie etc.
Rolul instituțiilor guvernamentale și a partidelor politice în adoptarea cadrului legal pentru votul în străinătate este analizat în lucrările lui Lafleur. Conform autorului, adoptarea legislației este rezultatul negocierilor și compromisului dintre partidele politice care anticipează beneficii electorale de pe urma acestei acțiuni și cele care se tem de un eventual impact negativ al emigranților asupra propriilor rezultate electorale.
Din momentul în care comunitățile de migranți rămîn a fi părți active ale electoratului țării de origine, partidele politice din aceste țări tind să le includă în acțiunile de campanie [157]. Bineînțeles, aceasta în cazul în care partidele respective consideră migranții în calitate de potențial electorat (situația din RM poate fi invocată în acest sens – comunitățile de moldoveni din străinătate reprezentînd miza electorală pentru partidele AIE, PCRM ignorînd acest segment, sau în cel mai bun caz orientîndu-se spre diasporele „cu vechime” din spațiul CSI). În contextul campaniilor electorale, este importantă și implicarea diasporelor în finanțarea concurenților electorali. Spre exemplu, în Republica Dominicană, contribuțiile financiare ale migranților constitue 15% din veniturile înregistrate de campaniile principalelor partide politice de colectare a fondurilor [126, p. 101].
Autorul prezentei lucrări consideră că impactul migranților în cazul alegerilor nu se manifestă doar prin participarea propriu-zisă la scrutinul electoral, dar și prin influența acestora asupra familiilor, rudelor și prietenilor rămași în țara de origine. Deși mai greu sesizabilă, inducerea anumitor valori și preferințe (fenomenul difuziei prezentat anterior), dar și impactul remitențelor asupra activismului electoral în rîndul beneficiarilor de acestea, sunt doar unele aspecte analizate în literatura de specialitate. Goodman și Hiskey au demonstrat că localitățile cu o rată înaltă de emigrare au un nivel mai jos de participare politică, manifestată printr-o pasivitate electorală și o participare slabă în structurile politice [124, p. 170]. În mod similar, analizînd datele la nivel individual în rîndul familiilor imigranților în SUA, Bravo stabilește o relație negativă dintre a avea o rudă apropiată în SUA, sau primirea remitențelor și o serie de variabile caracteristice angajamentului politic, inclusiv participarea electorală [14, p. 13]. Ambele lucrări susțin că o rata înaltă de migrație (apariția unei culture a emigrării în comunitățile de origine a migranților) rezultă în creșterea detașării față de procesul politic din patrie: potențialii migranți manifestă mai puțină inițiativă în a participa la procesele unui sistem politic din care intenționează să plece. În același timp, comunitățile care beneficiază de remitențe, contează tot mai puțin pe autoritățile statului de origine în calitate de prestatori ai serviciilor sociale și celor publice.
Merită a fi menționate și studiile care susțin că persoanele active politic au o tendință mai mare de a emigra, lipsind astfel comunitățile de origine de principalii formatori de opinie [222, p. 17].
Impactul migranților asupra rezultatelor alegerilor locale din comunitățile de origine, este un alt aspect ce necesită a fi analizat. Utilizînd rezultatele alegerilor municipale din Mexic, Tobias Pfutze face o analiză a efectului cauzal al migrației asupra democratizării și funcționării instituțiilor democratice în țara de origine. În baza acestor rezultate, s-a constat că migrația crește semnificativ probabilitatea ca un partid aflat în opoziție față de partidul de guvernămînt la vremea respectivă, să învingă pentru prima dată în alegerile municipale. Calculele efectuate arată că o creștere cu un punct procentual a proporției gospodăriilor cu migranți într-o municipalitate, determină creșterea probabilității victoriei unui partid de opoziție, într-o primărie condusă continuu de reprezentanții partidului de guvernămînt, cu mai mult de 0.5% [247]. Autorul pledează, astfel, în favoarea ipotezei că o rată înaltă a migrației internaționale a favorizat îmbunătățirea calității instituțiilor democratice la nivel local în Mexic prin intermediul a două căi: (1) externalitățile de cunoaștere care trec din țara gazdă în țara de origine prin intermediul rețelelor sociale ale migranților; (2) subminarea relațiilor clientelare dintre guvernare și autoritățile locale cu ajutorul remitențelor (acestea cresc volumul venitului disponibil și astfel, transferurile clientelare necesare a fi plătite în schimbul suportului politic vor crește la rîndul lor, fapt ce, în condițiile constrîngerilor bugetare, face astfel de relații nesustenabile).
Lisa Chauvet și Marion Mercier analizează conexiunea dintre migrație și comportamentul electoral în țara de origine, în baza studiului de caz al Mali, presupunînd existența unei cauzalități inverse: tendința/dorința persoanelor de a pleca sau de a reveni în localitatea lor de origine poate depinde de satisfacția lor față de activitatea autorităților locale [60]. Un element important în acest context este autoselecția migranților, din moment ce caracteristicile individuale specifice și neobservabile ale persoanelor, pot afecta tendința de a migra și predispoziția de a vota. Autorii remarcă un impact pozitiv a migranților reveniți asupra ratelor de participare la vot.
Considerăm că două subiecte necesită a fi analizate în relația dintre cetățenii nerezidenți și sistemul politic din țara de origine. În primul rând, din perspectiva teoriei democratice, trebuie clar stabilite criteriile care sunt aplicate pentru includerea indivizilor în corpul cetățenesc al unui sistem politic democratic. În timp ce unele opinii susțin includerea în procesele de luare a deciziilor în baza principiului posesiei „unui interes în joc”, alți autori susțin că, condiția relevantă ar trebui să fie calitatea de subiect al deciziilor și legilor adoptate de entitatea politică în cauză. De exemplu, Ian Shapiro consideră că dreptul de a fi inclus într-o anumită populație pentru adoptarea unei decizii specifice se bazează pe posesia unui interes care poate fi afectat de acțiunea colectivă în cauză [319, p. 39-43]. Totuși, caracterul de „interes afectat” este destul de ambiguu pentru a modifica „hotarele” unei formațiuni politice, din această perspectivă. În al doilea rind, merită a fi tratate cu atenție argumentele în favoarea acordării dreptului de vot în cazul țărilor cu o rată înaltă a emigrării [192, p. 217]. În țările cu o rată de emigrare substanțială și alegeri competitive, este posibil ca cetățenii aflați în străinătate să determine rezultatele alegerilor.
În cazul imigranților, aceste argumente pledează pentru includerea lor în procesele politice care au loc în țara gazdă din moment ce sunt subiecți ai legilor acesteia pentru o perioadă îndelungată de timp, însă în cazul emigranților lucrurile se complică, din moment ce aceștia pot fi afectați de deciziile locale, sau chiar naționale adoptate în țara de origine, dar nu sunt „guvernați” de reprezentanții aleși în rezultatul scrutinelor electorale respective.
Joshua Cohen, referindu-se la cazul particular al modelului democrației deliberative, consideră că autoritatea de a exercita puterea trebuie să provină de la cei care sunt „guvernați”, mai degrabă decât de la cei „afectați” [67]. Vom reaminti în context și opinia lui Jürgen Habermas, autorul conceptului de democrație procedurală, care limitează domeniul de aplicare al incluziunii la acele persoane care locuiesc în cadrul aceluiași sistem juridic [61, p. 449].
Astfel, argumentul invocat de teoreticieni în favoarea extinderii de către statele gazdă drepturilor asupra străinilor rezidenți – entitatea politică trebuie să-i includă pe toți cei care sunt subiectul legilor sale – oferă unor autori raționamentul pentru pledoaria în favoarea anulării dreptului la vot pentru persoanele care nu mai locuiesc în țara de origine. Robert E. Goodin avertizează despre pericolul prezentat de relația incluziune-excluziune, propunînd modelul unui stat–națiune mai puțin incluziv pe interior și mai puțin excluziv pe exterior, aceasta însemnînd că îndivizii pot fi membri ai mai multor „entități”, cerînd asistență și anumite drepturi [123].
Odată cu dezvoltarea proceselor integraționiste, calitatea de cetățean al UE a mai adaugă o componentă la complexitatea relației dintre migrant – sistemul politic din patrie, din moment ce țara de origine și țara gazdă fac parte dintr-o comunitate politică supranațională. Parlamentul European, în cadrul căruia partidele politice din întreaga Europă sunt reprezentate și interacționează de o manieră instituționalizată, oferă platforma necesară ca legăturile dintre partidele politice din țara de origine și cea de destinație să fie stabilite déjà la nivel supranațional. Mai mult decît atît, cetățenia europeană permite indivizilor să se adreseze și să înainteze petiții reprezentanților lor la nivel supranațional (eurodeputaților) pe diverse probleme imigraționale, fie că aceștia sunt originari din țara de origine, sau cea gazdă [63, p. 2].
În urma analizei experienței diferitor țări în domeniul procedurii de vot în străinătate, Institutul internațional pentru democrație și asistență electorală concluzionează că aceasta implică aranjamente logistice, ale căror costuri per alegător le depășesc cu mult pe cele din țară [360, p. 262]. Spre exemplu, asigurarea realizării drepturilor electorale ale migranților mexicani în cadrul alegerilor prezidențiale din 2006, a costat 27.7 milioane $, aproximativ 1200 dolari SUA pentru fiecare vot valabil [301, p. 94]. Mai mult decît atît, infrastructura electorală din țara de origine nu poate fi reprodusă în străinătate. Rezultatele electorale modeste înregistrate peste hotare demonstrează că majoritatea migranților sunt predispuși să mențină legături cu familia și cercul de prieteni, dar nu și să participe în scrutinele electorale. Acest fapt este demonstrat și de exemplul comportamentului electoral a migranților ecuadorieni din Italia – deși autoritățile Ecuadorului numesc emigranții „a cincea regiune” a țării cu o loialitate neîntreruptă și drepturi cetățenești recunoscute, implicarea politică a expatriaților este în mare măsură dictată de patriotism, dorul de casă și dorința de a reproduce mediul lor social în străinătate, mai degrabă decât de o preocupare evidentă față de viața politică din țara de origine [32]. În ciuda eforturilor autorităților ecuadorieni, ponderea relativă a alegătorilor emigranți în alegerile din 2006 a fost de 1,6 %, deși incidența lor în cadrul populației active din Ecuador a fost estimată la circa 20%.
Deși recunoaște importanța oferirii dreptului de vot cetățenilor care locuiesc în străinătate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că limitarea acestui drept pentru cetățenii care au reședința în afara teritoriului național ar putea fi justificată de următoarele motive:
ipoteza că cetățenii nerezidenți sunt mai puțin informați și mai puțin conștienți de problemele cotidiene ale țării;
impractibilitatea, uneori nedorința (în unele cazuri, imposibilitatea) prezintării de către candidaților electorali a subiectelor electorale în rîndul cetățenilor care locuiesc în străinătate, astfel încât să asigure libera exprimare a opiniei,
influența cetățenilor rezidenți asupra selecției candidaților și formularea programelor lor electorale,
corelația dintre dreptul de vot la alegeri și capacitatea de a fi afectat direct de actele adoptate de organismele politice astfel alese [293, p. 3].
Concluzionăm că, indiferent de metoda sau forma aplicată, cert este și faptul că realizarea practică a votului în străinătate este un proces mult mai dificil decît organizarea votului în țară. Totodată, din cauza unui grad mai scăzut de securitate, control și transparență pe care-l presupune votul extern, realizarea acestuia va crea întotdeauna suspiciuni de fraudă în rîndul concurenților electorali și a opiniei publice din țară. De regulă, cu cît gradul de consolidare a instituțiilor și practicilor democratice dintr-un stat și a încrederii în sistemul electoral este mai mare, cu atît sensibilitatea acestui subiect este mai redusă. Din aceste considerente succesul unei bune desfășurări a alegerilor în exterior presupune pe de o parte o bună planificare din partea autorităților electorale dar și un consens politic intern asupra necesității aplicării votului extern [36, p. 14].
Lafleur, în urma analizei experienței Mexicului, Italiei și Belgiei, concluzionează că schimbările politice interne din țara de origine, în primul rând determină promovarea dreptului de vot peste hotare. Variabile decisive în acest sens sunt interesele actorilor politici interni (în special partidele politice). Un factor determinant pentru succesul acestei inițiative este existența unei influențe economice a emigranților asupra bunăstării țării de origine. Clasa politică creează condiții pentru participarea electorală a emigranților în speranța că acest fapt va menține și în continuare nivelul de implicare economică a diasporei. Același argument este invocat și în cazul existenței criticilor privind costurile ridicate ale desfășurării alegerilor în circumscripțiile din străinătate.
Analizînd rezultatele alegerilor parlamentare din Republica Cehă (2002) și Polonia (2001), Jan Fidrmuc și Orla Doyle constată că, în timp ce numărul de alegători migranți este foarte mic, impactul lor potențial asupra evoluțiilor politice din țările de origine este în cel mai bun caz modest. Cei 3742 de migranți cehi și 26211 polonezi care au votat în străinătate (în 85 și 90 de tari) au reprezentat doar 0,08% și 0,20% din numărul total de voturi înregistrate în cazul scrutinelor din Republica Cehă și Polonia, respectiv. Totuși, importanța acestor rezultate rezidă din diferențele înregistrate, atât față de preferințele politice din patrie, cît și în funcție de țările și regiunile geografice în care locuiesc în prezent emigranții [106, p. 4]. Autorii consideră trei ipoteze alternative care ar putea explica aceste diferențe: ipoteza de învățare prin adaptare (migranții treptat tind să adopte normele și valorile existente în țara gazdă și acest lucru influențează în consecință preferințele lor electorale), ipoteza autoselecției în baza raționamentelor economice (migranții pleacă în țările unde sunt mai bine remunerați) și ipoteza auto-selectiei politice (migranții aleg țările de destinație în baza atitudinilor și concepțiilor politice de pînă la migrație), deși poate fi invocat raționamentul că, trăind într-o țară străină, atitudinile migranților și preferințele lor politice sunt influențate de mediul instituțional, politic și economic, precum și de normele culturale existente în țara respectivă.
În procesul de explicare a comportamentului electoral a migranților, dar și a influenței acestora asupra rezultatelor electorale din localitățile de origine este important a identifica dacă alegătorii migranți adoptă normele și valorile existente în țara gazdă, sau dacă alegerea țării de destinație este determinată de atitudinile politice primare ale migranților [106, p. 17].
În cazul Italiei, stereotipul existent în rîndul partidelor politice, precum că majoritatea emigranților au preferințe politice de drepta, nu a permis adoptarea unei legi privind votul în străinătate pînă în anii 70. În cadrul alegerilor directe în Parlamentul European (1979) italienilor aflați în alte state membre ale Comunității Europene li s-a permis să voteze pentru candidații italieni, în cadrul consulatelor Italiei în statele respective. În același timp, partidele politice au fost în stare să evalueze impactul potențialului vot al emigranților asupra rezultatelor scrutinelor electorale odată cu crearea Registrului cetățenilor italieni care locuesc în străinătate (1988). Crearea unui nou organ consultativ, Consiliul general al italienilor din străinătate, format din reprezentanții emigranților, membri ai parlamentului și altor actori naționali, a impulsionat discuția privind votul în străinătate [173, p. 489]. Articolele 56 și 57 din Constituția italiană prevăd că 12 deputați (din 630) și 6 senatori (din 315) vor fi aleși de către cetățenii italieni aflați în străinătate [359]. Pentru acest scop, Constituția stabilește o circumscripție electorală specială pentru alegătorii de peste hotare (prevedere adoptată prin Legea nr. 459 din 27 decembrie 2001) [62].
Decizia de a permite reprezentanților din diaspora de a accede în parlamentul italian, cu drepturi depline, de a participa la dezbaterile parlamentare, a propune și vota proiecte de lege, a stîrnit anumite controverse în țară și peste hotare. Unii critici afirmau că această lege permite persoanelor care nu sunt subiecții legilor Italiei să participe la elaborarea acestora, fapt care este incompatibil cu principiul democratic ce stipulează că cei conduși trebuie să devină conducători. Au existat anumite critici și din partea unor forțe politice din țările gazdă ale diasporei italiene.
Din moment ce Italia s-a transformat dintr-o țară de emigrare în una de imigrare, un nou curent de discuții polemizează privind oportunitatea acordării cetățeniei descendenților cetățenilor italieni aflați în străinătate, sau imigranților rezidenți, care sunt afectați direct de legile italiene, contribuind prin muncă, consum și taxe la bunăstarea statului italian.
În cazul Portugaliei, comunităților din străinătate le sunt alocate două mandate parlamentare (unul pentru statele europene și celălalt pentru restul țărilor). Acest mecanism instituțional a fost preluat de cîteva foste colonii portugheze din Africa (Angola, Cape Verde and Guinea-Bissau) [190].
În cazul României, Legea electorală din 2008 a instituit circumscripția electorală din străinătate, reprezentată de 4 deputați și 2 senatori, cîte unul pentru fiecare continent, indiferent de numărul de alegători potențiali sau reali. Același principiu este aplicat și în cazul Italiei, fapt ce demonstrează că participarea cetățenilor nerezidenți este mai mult un subiect simbolic, aplicîndu-se reguli diferite decît în cazul votului cetățenilor rezidenți [63, p. 5]. Înainte de 2008, românii aflați în străinătate votau în incinta ambasadelor și consulatelor, iar voturile lor erau atribuite circumscripției electorale București. La alegerile prezidențiale din decembrie 2009, votul diasporei a stîrnit mari controverse, în special datorită influenței acestuia asupra rezultatelor finale ale alegerilor [25]. Sugestive în acest sens sunt și rezultatele înregistrate la secțiile de votare din RM: Traian Basescu a primit 94,82% din voturile romanilor din Republica Moldova (11.572 de alegători, in timp ce pentru Mircea Geoana au votat 632 de romani, adica 5,17% [2].
Un nou proiect de lege, privind exercitarea prin corespondență a dreptului de vot de către alegătorii români cu domiciliul sau reședința în străinătate, presupune exercitarea prin corespondență a dreptului de vot la alegerile pentru Camera Deputaților și a Senatului, alegerile pentru Președintele României și alegerile pentru Parlamentul European de către alegătorii români care au domiciliul sau reședința în străinătate [279].
În 1995, Croația a implementat dreptul de vot în străinătate în cazul alegerilor parlamentare și prezidențiale, extinzînd acest drept în 1996 și pentru referendumuri. La alegerile parlamentare din 2007 au participat la vot 90,482 de alegători din cei 404,950 înregistrați în circumscripția electorală a diasporei. În 1995, partidul majoritar – Uniunea Democrată Croată (HDZ), care a obținut în mod constant voturile diasporei – a promovat alocarea a 9.5% din mandatele parlamentare diasporei (12 mandate). Ulterior, în conformitate cu articolul 41 din Legea privind alegerea reprezentanților în Parlamentul croat [75], această cotă a fost înlocuită cu o „cotă flexibilă”, adică numărul de mandate atribuite diasporei depindea de proporția dintre numărul de facto de voturi înregistrate peste hotare și numărul voturilor valide înregistrate în țară [233]. O particularitate specifică a Croației este faptul că mai mult de 70% din diaspora croată locuiește în Bosnia și Herțegovina. Uneori situația situația politică în jurul acestui fapt devine destul de deficilă. Spre exemplu, un reprezentant al diasporei, Vinko Soljic, a fost concomitent membru al Parlamentului croat și Președinte al Federației Bosnia și Herțegovina. Inițial, membrilor diasporei li se cerea să locuiască în Croația permanent un an înainte de referendum, dar această cerință a fost exclusă printr-un amendament adoptat în 1999 la Legea privind referendumul [24]. Diaspora a ales permanent candidați din partea aceluiași partid, o situație unică în comparație cu celelalte zece circumscripții electorale. Potrivit observatorilor internaționali, una din problemele tehnice majore ce ține de votul în străinătate este posibilitatea votării repetate [294, p. 11]. Votul în străinătate se desfășoară pe parcursul a două zile, iar în Croația o singură zi. Din moment ce alegătorii din diasporă locuiesc majoritar în țara vecină, e destul de ușor să voteze în prima zi în străinătate și a doua zi în Croația. În 2010, urmare a înțelegerii dintre partidul aflat la putere (Uniunea Democrată Croată) și principalul partid de opoziție (Partidul Social Democrat), în calitate de precondiție pentru votarea pachetului de amendamente constituționale necesare în procesul de aderare la UE. În conformitate cu această înțelegere, cetățenii croați care nu au o viză de reședință în Croația, vor vota doar în incinta ambasadelor și consulatelor. Anterior, doar pentru cei 200 mii de croați care locuiesc în Bosnia și Herțegovina erau deschise circa 124 de secții de votare. Reprezentarea parlamentară a diasporei a fost redusă la 3 mandate – pînă atunci acest număr putea să ajungă pînă la 14 [76]. Acest fapt confirmă supoziția lui Lafleur, conform căreia practicile naționale în domeniul votului în străinătate sunt rezultatul negocierilor dintre forțele politice din țară.
Dreptul de vot pentru cetățenii britanici aflați în străinătate a fost introdus în anii 80, datorită eforturilor Partidului Conservator. Pînă în 2000, puteau vota în scrutinele naționale cetățenii englezi, care se află peste hotare mai puțin de 25 de ani. Legea privind partidele politice, alegerile și referendumurile din anul 2000, a redus acest termen pînă la 15 ani.
Puține sunt țările cu circumscripții electorale extrateritoriale pentru cetățenii aflați în străinătate. În majoritatea cazurilor,voturile externe sunt alocate unor circumscripții electorale naționale și sunt incluse în calculul mandatelor pentru circumscripția respectivă, deși în aceste cazuri este mai deficil de a evalua semnificația politică a voturilor din străinătate, decât în cazul existenței modelelor cu un număr fix de locuri „extrateritoriale”. În cazul Republicii Moldova, Kazahstanului, Letoniei sau Poloniei, voturile înregistrate în străinătate sunt atribuite circumscripției electorale a capitalei. Din punct de vedere administrativ această practică este avantajoasă, din moment ce voturile colectate de la reprezentanțele diplomatice de către Ministerului Afacerilor Externe sunt transferate direct într-o singură circumscripție electorală națională. Din punct de vedere politic, această opțiune nu este foarte favorabilă, deoarece voturile externe ar putea modifica considerabil rezultatul electoral în capitală, chiar și în țările cu un număr relativ mic de cetățeni peste hotare. În astfel de cazuri, legitimitatea votului extern și a alegerilor democratice, ca atare, poate fi pusă la îndoială de către opinia publică internă. Austria, Finlanda, Ungaria și Spania sunt exemple de țări în care voturile sunt luate în calcul în localitatea de origine a alegătorului. În astfel de cazuri, pentru a reduce riscul „determinării externe” a rezultatelor alegerilor dintr-o anumită localitate, spre exemplu Legea electorală a Federației Ruse din 1999, prevede atribuirea voturilor înregistrate în străinătate circumscripțiilor uninominale în funcție de locul de reședință al titularului, și în al doilea rînd, se prevede o cotă maximă a incidenței cetățenilor în străinătate (10% din alegătorii înregistrați în raioanele respective).
Codul de bune practici în materie electorală elaborat de către Comisia de la Veneția stipulează simplu că „dreptul de a vota și de a fi ales poate fi acordat cetățenilor care locuiesc în străinătate”, fără a considera o obligație acordarea unui astfel de drept [293, p. 5]. Într-un alt aviz privind acordarea dreptului de vot în străinătate cetățenilor macedonieni, Comisia a subliniat că nu există standarde internaționale exacte pentru punerea în aplicare a acestor măsuri, dar alegerile în străinătate trebuie să îndeplinească, în general, aceleași standarde pentru alegeri democratice, ca și procedurile în interiorul țării. Elaborarea unui sistem de vot în străinătate depinde de circumstanțele particulare ale fiecărei țări, inclusiv constrîngerile sale administrative, de infrastructură și bugetare, aranjamentele electorale interne și nivelul încrederii publice. Fiind solicitată să dea un aviz cu privire la abrogarea dreptului cetățenilor armeni de a vota din străinătate, Comisia afirmă că „țările, luând în considerare modalitățile de vot în străinătate, vor trebui să echilibreze principiul sufragiului universal cu transparența și securitatea în timpul alegerilor”. Astfel că, subiectul rămîne în mare parte la latitudinea autorităților naționale.
În cadrul unui studiu comparativ al situației în cele 57 de state membre [293], Comisia de la Veneția a identificat cinci modalități diferite de desfășurare a alegerilor peste hotare. În majoritatea cazurilor, cetățenii care locuiesc în străinătate pot vota fie în persoană sau prin poștă. Alte modalități sunt de a vota prin procură, de a vota în avans sau de a vota electronic. În cazul Braziliei, Bulgariei, Republicii Cehe, Georgiei, Ungariei, Islandei, Republicii Moldova, Muntenegru, Marocului, Poloniei, României, Federației Ruse, Serbiei și Ucrainei, cetățenii rezidenți în străinătate pot vota doar în persoană. Cetățenii a 21 de țări pot vota prin poștă (ex. Austria, Germania, Irlanda, Italia, Liechtenstein, Luxemburg, Mexic, Slovacia și Spania). Prevederi privind procedura de vot prin procură există în următoarele state: Algeria, Belgia, Franța, Monaco, Olanda, Suedia și Marea Britanie.
Votul în avans se aplică în 8 țări: în Belarus, este permis cu cinci zile înainte de alegeri, în Danemarca – pînă la trei luni în avans și în Finlanda – de la cinci la opt zile în avans. Această metodă este singura disponibilă pentru participarea cetățenilor din Andora, Kârgâzstan, Lituania, Norvegia și Malta. Votul electronic este permis în două țări, Estonia și Olanda, în timp ce Elveția testează această metodă de vot. Fiecare formă de vot în afara țării implică anumite avantaje și dezavantaje, constrîngeri și oportunități. Spre exemplu votul prin procură are avantajul unei proceduri simple și nu necesită cheltuieli financiare și resurse administrative adiționale pentru exercitarea lui. Totuși, faptul că alegătorul își încredințează votul unei alte persoane, vine în contradicție cu principiile sufragiului egal și direct.
Cea mai utilizată formă vot, în cadrul misiunile diplomatice și consulare, deși nu diferă din punct de vedere al procedurii de cel desfășurat pe teritoriul național, are în calitate de dezavantaje numărul relativ mic al acestora, distanța față de localitățile unde își au reședința cetățenii aflați în țara respectivă, cît și prezența personalului diplomatic, care ridică suspiciuni mai ales în rîndul migranților cu statut ilegal.
Votarea prin corespondență , fiind o modalitate mai puțin costisitoare, totuși, lasă în afara monitorizării de către organul electoral a procedurii de vot, fiind posibilă influențarea opțiunii, sau chiar votarea colectivă. De asemenea, este menționată și intermedierea procesului de către serviciile poștale ale altor state, aflate în afara controlului autorităților statului care organizează.
Ultimul know how în acest domeniu, votul electronic, implică o anumită cultură informațională în societatea respectivă, existența unei infrastructuri adecvate și asigurarea securității procesului și a colectării datelor [195, p. 17].
Practicile naționale în acest sens variază mult, de la o atitudine tolerantă pentru exprimarea votului în afara țării, pînă la negarea acestui drept. În timp ce în anumite țări, de exemplu, Italia, Franța, Portugalia sau Elveția, există prevederi constituționale care prevăd dreptul de vot al cetățenilor cu reședința în străinătate; în alte state subiectul este reglementat prin legislația electorală sau prin legi speciale, care prevăd o reprezentare generală sau specifică pentru cetățenii care locuiesc în străinătate. În 12 țări, inclusiv 10 state membre ale Consiliului Europei, nu există prevederi legale pentru a asigura dreptul de vot pentru cetățenii aflați în străinătate, sau oferă acest drept numai unei categorii foarte limitate de persoane.
În Malta, doar alegătorii care locuiesc în țară și sunt absenți în ziua alegerilor, pot vota în avans. De asemenea, cetățenilor maltezi, care se află în străinătate în ziua alegerilor și sunt incluși în registrul electoral național, li se rambursează de către autorități unele costuri de călătorie, dacă revin în țară pentru a participa la scrutin [243].
Multe state recunosc dreptul de a vota în străinătate cetățenilor aflați în alte state permanent sau temporar, fără nici o restricție în ceea ce privește perioada absenței sau obligativitatea unei reședințe anterioare în statul respectiv (inclusiv Republica Moldova). În unele cazuri, în scopul de a beneficia de acest drept, persoanele trebuie să fie înscrise în prealabil într-un registru național. Acesta este cazul Bosniei și Herțegovinei, unde cetățenii aflați temporar în afara țării sunt înscriși în registrele populației locale. Danemarca rezervă dreptul de vot în afara țării pentru cetățenii danezi cu vîrsta peste 18 care se află temporar în străinătate. Același lucru se aplică în Ungaria (persoanele fiind înregistrate în registrul național).
Există practici în care acest drept este valabil pentru o anumită perioadă de timp. În cazul Marii Britanii, cetățenii care locuiesc în străinătate sau se află temporar în afara țării trebuie să fi locuit pe teritoriul Regatului Unit (la un anumit moment) în ultimii 15 ani și să fie înscriși în lista electorală din localitatea de origine. În Germania, cetățenii care locuiesc în afara țării pot vota cu condiția că aceștia au locuit continuu în Germania pentru o perioadă de cel puțin trei luni și nu s-au aflat în afara țării pentru o perioadă mai mare de 25 de ani [297, p. 3]. De asemenea, se face o distincție între cetățenii plecați temporar din țară, care pot vota în toate scrutinele electorale și cei care sunt rezidenți în străinătate, care pot vota numai în cazul alegerilor naționale și cele europene.
Votul în străinătate este supus unei serii de condiții practice, cum ar fi înregistrarea pe listele electorale. În Norvegia, spre exemplu, autoritățile municipale mențin lista rezidenților în străinătate. Un sistem similar există în Olanda, în care municipalitatea orașului Haga menține o astfel de listă. În Suedia, lista acestor persoane este gestionată de autoritatea fiscală. Norvegia menține cetățenii aflați peste hotare timp de zece ani pe lista electorală a autorității locale unde au fost înregistrați înainte de plecare. După expirarea acestei perioade, trebuie depusă o cerere la Comisia Electorală.
Mai multe motive pot explica încercările statelor de origine de a consolida legăturile cu expatriații: cooptarea capitalului uman, dorința de impulsionare a remitențelor, promovarea lobby-ului politic al emigranților [46]. Cu toate acestea, activismul acestor state poate fi înțeles și prin prisma anumitor interese de politică internă. Votul în străinătate este un gest în primul rînd simbolic, marcînd viziunea unei cetățenii destinate emigranților, în calitate de instrument pentru construcție națională și identitară în statele de origine [23].
Considerăm că următoarele argumente pot fi menționate în favoarea asigurării dreptului de vot pentru persoanele aflate în străinătate:
Recunoașterea legală a cetățenilor se bazează pe principiul naționalității – cetățenii unei țări se bucură, prin urmare, în principiu de toate drepturile civile recunoscute în țară.
Principiul votului în străinătate permite cetățenilor care locuiesc în afara țării lor de origine să participe în continuare,de la distanță, în viața politică a țării lor.
Dreptul de vot în străinătate garantează egalitatea între cetățeni care trăiesc în țară și cei nerezidenți.
Se asigură ca cetățenii să mențină legăturile cu țara lor de origine, amplificînd sentimentul lor de apartenența la națiunea a cărei membri sunt, indiferent de circumstanțele politice, geografice sau economice.
Pornind de la faptul că, cel puțin în cazul alegerilor naționale, resortisanții străini nu au dreptul să voteze la locul lor de reședință, cetățenii domiciliați în străinătate sunt în imposibilitate de a vota în general, dacă acest drept le este refuzat de țara lor de origine [280, p. 11-12].
Argumentele invocate de emigranții filipinezi, spre exemplu, în pledoaria pentru votul în străinătate sunt următoarele: (1) expatriații contribuie la economia țării; (2) au emigrat în străinătate împotriva voinței lor, dar motivați de condițiile proaste din țara de origine; (3) dispun de conexiuni cu baștina prin cultura lor, familie, proprietăți și serviciile prestate de către misiunile diplomatice, precum și (4) garantarea dreptului de vot ar fi condiționată de plata impozitelor și efectuarea serviciului militar [129, p. 229] Experiența de vot în Philippine nu este prea încurajatoare: 230,000 au votat în 2004, 81,000 în 2007, 89,000 în mai 2010 [340].
Desigur, în vederea identificării persoanelor active în comparație cu cele care se eschivează în a participa în scrutinele electorale din patrie, pot fi introduse anumite condiții de natură formală, sau bazate pe procedura de vot: înregistrarea pe o listă electorală consulară, necesitatea unei cereri scrise în prealabil, înregistrarea în localitatea de origine, prezentarea unui card personal de alegător, prezentarea unui pașaport sau a unui act de reședință.
Elocvente pentru comportamentul electoral al emigranților sunt și rezultatele sondajului sociologic desfășurat în rîndul emigranților ucrainieni, în cadrul proiectului „Problemele alegătorilor ucrainieni din străinătate”, desfășurat în 2004 [246]. 95% din repondenți au declarat că sunt conștienți de faptul desfășurării alegerilor prezidențiale, în timp ce 65% nu cunoșteau procedurile votului în străinătate. Din cei 86% de migranți alegători care și-au exprimat dorința de a vota, doar 26% erau înregistrați la consulatul ucrainean, în timp ce 28% intenționau să efectuieze această procedură.
Trebuie luat în considerare în acest sens și nivelul de activism politic în rîndul populației băștinașe, care poate servi drept exemplu pentru migranți. Geys identifică trei tipuri de variabile, frecvent utilizat în literatura de specialitate pentru a explica prezența la vot. Primul set este de natură politică. În această categorie intră cheltuielile de campanie, timpul pînă la alegeri, precum și fragmentarea politică (de exemplu, numărul de concurenți electorali). Cel de-al doilea set sunt variabilele instituționale – sistemul electoral, cerințele de înregistrare etc. În al treilea set de variabile sunt incluse variabilile socio-economice, precum dimensiunile circumscripției electorale, durata reședinței în circumscripția respectivă, participarea anterioară [142, p. 6]. În ceea ce privește participarea electorală a imigranților literatura de specialitate analizează variabilile demografice și cele socio-economice pentru a explica activismul electoral (vîrsta, educația, ocupația). Fennema și Tillie consideră că o implicare mai mare a migranților în asociații etnice (folosite drept indicator al nivelului de capital social) determină un grad mai înalt de încredere în instituțiile țării gazdă [105, p. 706-707]. Nivelurile mai ridicate de încredere în instituții, la rândul său, duce la o prezența la vot mai mare.
În cazul Republicii Moldova, Codul Electoral stipulează în preambul faptul că: „Statul garantează exprimarea voinței libere a cetățenilor prin apărarea principiilor democratice și a normelor dreptului electoral” [65]. Articolul 2, aliniatul 3 prevede că „Cetățenii Republicii Moldova care domiciliază în afara țării beneficiază de drepturi electorale depline în condițiile prezentului cod. Misiunile diplomatice și oficiile consulare sînt obligate să creeze condiții pentru ca cetățenii să-și exercite liber drepturile lor electorale”. Alegătorii care nu au fost înscriși în listele electorale întocmite la secțiile de votare constituite în afara Republicii Moldova se înscriu în liste suplimentare, iar votarea se efectuează în baza pașaportului pentru intrare – ieșire din țară și a livretului de marinar (art.53).
Proiectul de lege pentru modificarea și completarea Codului electoral, elaborat de Comisia parlamentară specială pentru perfecționarea cadrului legislativ electoral, a propus o serie de reglementări legislative noi și importante din perspectiva votării peste hotare. Astfel, se propune introducerea unui articol nou, dedicat integral particularităților constituirii și funcționării secțiilor de votare din străinătate și a birourilor electorale ale secțiilor de votare din străinătate. Conform textului respectiv, în cazul alegerilor parlamentare și al referendumului republican, pe lîngă misiunile diplomatice și consulare ale Republicii Moldova se organizează una sau mai multe secții de votare pentru alegătorii care se află în străinătate la data alegerilor, precum și secții de votare în alte localități, cu acordul guvernului (autorităților) din țara respectivă [36, p. 8]. Conform textului legii, votarea peste hotare prevede necesitatea „înregistrării prealabile” a cetățenilor aflați peste hotare, măsură menită să contribuie la determinarea numărului de alegători, la organizarea eficientă a secțiilor de votare și la asigurarea corectitudinii alegerilor în respectivele locații.
Regulamentul privind înregistrarea prealabilă a cetățenilor Republicii Moldova aflați în străinătate prevede că în secțiile de votare constituite în afara Republicii Moldova, listele electorale se întocmesc în baza datelor colectate de către misiunile diplomatice/oficiile consulare care activează pe teritoriul statelor respective [145]. În aceste liste se înscriu colaboratorii misiunilor diplomatice sau ai oficiilor consulare, precum și membrii familiilor lor, alegătorii care se află la evidență consulară permanentă sau temporară, alegătorii care au solicitat includerea lor în listele electorale cel tîrziu cu 25 de zile înainte de ziua alegerilor. Birourile electorale ale secțiilor de votare constituite în afara Republicii Moldova vor estima numărul alegătorilor care vor participa la votare și vor solicita Consiliului electoral al circumscripției electorale municipale Chișinău un număr suficient de buletine de vot specificînd numărul acestora în limba de stat și limba rusă. Înregistrarea prealabilă va fi disponibilă doar pentru țările și localitățile unde Guvernul Republicii Moldova, prin intermediul MAEIE, va decide amplasarea secțiilor de votare suplimentare (altele decît cele de pe lîngă misiunile diplomatice și consulare). Alegătorii care, din diferite motive, nu se înregistrează prealabil, își pot exercita dreptul de vot, prezentîndu-se în ziua alegerilor la secția de votare respectivă. Aceștea vor fi înregistrați în listele electorale suplimentare.
Procedura de înregistrare prealabilă a cetățenilor cuprinde două etape:
depunerea unei Declarații prin care alegătorul va declara, pe proprie răspundere, că datele pe care le indică sînt autentice și aprobă radierea din listele electorale de bază de la locul domiciliului/reședinței sale pe teritoriul Republicii Moldova,
completarea unui formular de înregistrare on-line, care va conține denumirea țării și localității unde alegătorul dorește să se înregistreze prealabil și datele sale de identitate.
În conformitate cu Regulamentul cu privire la votarea cetățenilor Republicii Moldova aflați peste hotarele țării, aprobat prin hotărîrea Comisiei Electorale Centrale nr. 3375 din 27 iulie 2010 [146], în afara secțiilor de votare pe lîngă misiunile diplomatice și oficiile consulare ale Republicii Moldova, pot fi organizate, cu acordul autorităților competente ale țării respective, secții de votare și în alte localități. Organizarea acestor secții de votare se stabilește de Comisia Electorală Centrală, la propunerea Guvernului, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene și cu alte autorități ale administrației publice centrale.
Procesul de vot în străinătate va fi mai facil și mai sigur odată cu implementarea registrului electronic al alegătorilor. Odată cu implementarea acestuia va fi exclusă posibilitatea votării multiple, din moment ce alegătorul care deja și-a exercitat dreptul la vot, va avea o bifă în drept cu numele său în Registru și nu va putea vota repetat [59].
O inițiativă legislativă privind votul uninominal, care presupune schimbarea modului de alegere a Parlamentului RM, în rezultatul căruia deputații vor fi aleși în circumscripții nominale, propune crearea pe teritoriul RM a 101 circumscripții electorale, iar toți alegătorii aflați peste hotare vor forma, cu titlu de excepție, o singură circumscripție electorală [281]. Fiecare circumscripție va fi reprezentată printr-un singur deputat, iar pentru a fi înregistrat, candidatul prezintă liste de subscripție, care conțin semnăturile a cel puțin 3% din susținătorii cu drept de vot din circumscripția uninominală unde intenționează să candideze. Practica circumscripțiilor electorale în străinătate și a reprezentării diasporei în organul legislativ nu este singulară, totuși, fără a lua în calcul specificul comunităților de moldoveni din străinătate poate pereclita această inițiativă. În contextul dependenței alegătorului de una din circumscripțiile electorale uninominale, sistemul electoral uninominal limitează posibilitatea votului în străinătate [36, p. 6]. Pot fi invocate argumente atît în susținerea cît și în defavoarea acestei inițiative. Spre exemplu includerea unui număr de 600-700 000 de cetățeni (aproximativ 1/5 din numărul de alegători) într-o singură circumscripție electorală pare disproporționată, deși participarea ulterioară reală la vot poate fi invocată în defavoarea extinderii numărului de circumscripții în străinătate. În același sens pot fi invocate și argumentele expuse mai sus privind ponderea cetățenilor nerezidenți în cadrul scrutinelor electorale din țara de origine. În eventualitatea implementării mecanismului prevăzut de inițiativa legislativă sus-menționată, anticipăm apariția unor disensiuni în ceea ce ține de legitimitatea reprezentării diasporei în organul legislativ, dar și anumite dificultăți de ordin logistic.
O altă inițiativă legislativă a propus introducerea votului prin corespondență în cazul cetățenilor RM aflați în străinătate [280]. Deși este o practică întîlnită în experiența internațională, totuși, în cazul acestuia există premisele încălcării secretului votului, sau chiar posibilitatea votului colectiv (influența unor membri ai familiei) sau votarea de către o terță persoană în locul alegătorului respectiv.
În opinia noastră, lipsa de încredere la nivelul clasei politice autohtone, pereclitează considerabil orice formă nouă de vot în străinătate, stîrnind suspiciuni și reacții de opunere în rîndul adversarilor politici. Desigur, un consens în rîndul partidelor politice (a se vedea cazul Mexicului) ar fi o precondiție importantă în acest sens.
Menționăm că recent Parlamentul RM a adoptat modificările la Codul electoral pentru a permite cetățenilor aflați în străinătate să voteze la alegeri pe parcursul a două zile, în speranța de a crește disponibilitatea acestora de a participa la vot. Practica în acest sens a cetățenilor RM aflați în străinătate este modestă (Anexa 6). Referendumul din 5 septembrie 2010 nu a fost validat din cauza prezenței joase a alegătorilor. Doar 30.29% de cetățeni cu drept de vot s-au prezentat la urne, din minimul necesar de 1/3 de persoane înscrise în listele electorale. Comisia Electorală Centrală, prin hotărîrea nr. 3368 din 23 iulie 2010, a stabilit organizarea secțiilor de votare în străinătate pentru referendumul republican constituțional la propunerea Guvernului Republicii Moldova. Hotărîrea a fost adusă la cunoștință Guvernului în vederea demarării procedurilor de instituire a acestor secții, fiind ulterior modificată prin hotărîrea CEC nr.3413 din 3 august 2010. Consiliul electoral al circumscripției electorale municipale Chișinău nr.1 în comun cu Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene au constituit 78 de secții de votare și birouri electorale [288]. A fost aprobat pentru prima dată Regulamentul privind înregistrarea prealabilă a cetățenilor Republicii Moldova aflați în străinătate și a fost lansată în premieră procedura de înregistrare prealabilă on-line în listele electorale a cetățenilor aflați peste hotarele țării. De această posibilitate au beneficiat 660 alegători aflați în străinătate. Totodată, Comisia Electorală Centrală a decis să instituie începînd cu 27 iulie pînă la 4 septembrie 2010 o „linie fierbinte” pentru a veni în sprijinul alegătorilor care doreau să obțină rapid informații referitoare la referendum, de ea beneficiind circa 500 cetățeni. Rata de participare peste hotare a fost de 59.25% (30,07% total pe țară), 97.99% au răspuns Pentru la întrebarea „Sînteți pentru modificarea Constituției care să permită alegerea Președintelui Republicii Moldova de către întreg poporul?” (față de 87.83% din total pe țară). Este relevant faptul că au fost înscriși 14,081 de persoane în listele electorale, 19,179 au fost înscriși în listele suplimentare, în consecință votînd 19705.
Pentru alegerile parlamentare anticipate din 28 noiembrie 2010 au fost deschise 75 de secții de votare în străinătate, în consecință votînd 66035 de alegători. În topul preferințelor comunităților de moldoveni din străinătate s-a aflat PLDM, urmat de PL, PDM și PCRM cu 4351(dintre care aproximativ 1600 în Federația Rusă și 956 in Italia). Deschiderea secțiilor de votare în localitățile de reședință ale migranților moldoveni, dorința de a păstra cursul pentru care au optat în aprilie 2009 și un grad mai înalt de mobilizare a organizațiilor diasporale a determinat creșterea numărului de alegători la secțiile electorale din străinătate. De asemenea și partidele politice, în special cele din componența Alianței pentru Integrare Europeană (PLDM și PL spre exemplu) au început a trata votul în străinătate nu doar drept unul simbolic, dar și ca un potențial ce poate fi valorificat.
Un rol important în asigurarea unei informări permanente privind evenimentele politice ce se produc în țara de origine, conexiuni a emigranților la procesele care au loc în Republica Moldova, dar și în agregarea și reprezentarea intereselor acestora – îl au partidele politice (Anexa 7). Un element destul de important este și implicarea acestora în sporirea gradului de cultură politică și a spiritului civic în rîndul emigranților. Din momentul în care partidele politice din RM nu se află în topul încrederii cetățenilor RM aflați în țară (a se vedea datele BOP), anticipăm cel puțin o situație similară și în cazul comunităților din străinătate. În literatura de specialitate este descrisă situația generală în care partidele politice încearcă să obțină loialitatea organizațiilor de migranți, dar nu doresc în mod necesar să sporească accesibilitatea sistemul politic pentru ele, adică să le permită „vociferarea” [153, p. 1145].
În opinia autorului pot fi utilizate următoarele 3 mecanisme: (1) cooptarea membrilor din rîndul comunităților de moldoveni din străinătate, inclusiv crearea organizațiilor de partid în localitățile unde se găsesc un număr mare de cetățeni ai RM (drept exemplu poate servi Organizația Extrateritoriale a PLDM „Pentru Independență și Integrare Europeană” [219]); (2) colaborarea cu partidele partenere din țările gazdă ale migranților, în baza unor acorduri de colaborare, pentru a promova interesele comunităților de moldoveni pe agenda acestora (subiecte ce țin de situația imigrațională), dar și pentru a beneficia de infrastructura acestora în cazul campaniilor electorale; (3) utilizarea platformei supranaționale oferite de calitatea de membru/asociat în cadrul partidelor europene pentru soluționarea problemelor cu care se confruntă emigranți în țările de destinație. Ultimele două instrumente pot fi utilizate ulterior de către organizațiile diasporale în activitatea lor de lobby. După cum poate fi observat din Anexa 8, spectrul doctrinar al partidelor europene în cadrul cărora partidele politice din RM dețin calitatea de membru este destul de variat, oferind astfel opțiunea manifestării preferințelor partiinice existente în rîndul comunităților de moldoveni din străinătate.
Putem deduce din practica internațională că gradul de participare a migranților în procesele electorale depinde atît de activitatea electorală a concurenților în străinătate (în cazul nostru a partidelor politice), dar și de implicarea organizațiilor diasporale în creșterea gradului de informare a migranților privind procedurile de vot și mobilizarea acestora în vederea participării politice nemijlocite. Organizațiile diasporale au avantajul de a fi un context „familial” pentru migranți și sunt considerate a fi în afara animozităților de partid. Deși nu au o practică îndelungată în acest sens, organizațiile diasporale a originarilor din RM din unele țări au reușit să desfășoare un șir de acțiuni în contextul scrutinelor electorale din 2009 și 2010. În acest sens este sugestivă campania unor organizații diasporale pentru alegerile parlamentare anticipate din 29 iulie, pentru a mobiliza electoratul, nu doar printre migranți, dar și în țară, intitulată „5 sms-uri pentru o Moldovă Democrată” [49]. De asemenea, acestea au pledat constant pentru înlesnirea realizării drepturilor de vot în străinătate, prin deschiderea secțiilor de votare peste hotare adăugător la cele deschise în incinta ambasadelor și consulatelor Republicii Moldovaînvocînd argumentul insuficienței secțiilor de votare existente în străinătate, dar și inexistența acestora în anumite țări de destinație (Canada, Irlanda, Spania) [317], pledînd pentru implementarea unui nou mecanism de vot, a celui prin corespondență sau prin procură.
Rezultatele unui sondaj efectuat în rîndul cetățenilor moldoveni cu experiență migrațională pot fi invocate în favoarea ipotezei conform căreia migranții sunt interesați de situația politică din țară, cel puțin, la fel ca și ceilalți membri ai societății [363]. Circa 84% din toți migranții care se aflau în țară în anul 2005 au participat în cadrul scrutinului parlamentar, care este mai mare decât media pe întreg teritoriul țării (65%). Pe de altă parte, acei care nu se aflau în Republica Moldova în perioada alegerilor, și-au exprimat dreptul de vot într-o proporție foarte mică – numărul de alegători din această categorie constituind doar 4% [363, p. 36]. Drept cauze în favoarea neparticipării au fost invocate distanța lungă până la circumscripția de votare în țara gazdă (36%) și lipsa interesului față de sfera politică, invocată de 30% din migranți, care nu locuiau în Republica Moldova în anul 2005. Sunt interesante și celelalte cauze menționate de către migranți: statutului ilegal în țara-gazdă și teama de a fi descoperiți (9%), lipsa de încredere în autoritățile publice din patrie (7%).
În concluzie putem menționa că nu există o practică general acceptată în ceea ce privește procedura de vot în străinătate. Mecanismele utilizate în acest sens depind atît de factori ce țin de sistemul electoral intern, dar și de caracteristicile diasporei. Variabila instituțională cea mai decisivă ține de necesitatea înregistrării. Adițional, durata șederii și statutul legal al migranților pot influența activismul electoral al acestora. Statele care dispun de proceduri mai facile de vot în străinătate înregistrează o rată de participare mai înaltă. Variabile importante sunt și caracteristicile sistemului electoral și tipul alegerilor (parlamentare, prezidențiale). Practica generală demonstrează o rată de participare mai joasă în cazul referendumurilor decît în cel al alegerilor. Sistemule electorale care presupun o reprezentare specială a diasporei în parlamentele naționale oferă un motiv în plus pentru mobilizarea emigranților.
3.4. Concluzii la capitolul trei
1. În acest capitol, am propus transnaționalismul în calitate de cadru conceptual pentru analiza impactului migranților asupra sistemului politic din țara de origine, dar și pentru a evidenția „volatilizarea” frontierelor entităților politice contemporane. O analiză a studiilor existente în domeniul tandemului migrației internaționale și sferei politice, relevă că majoritatea din acestea se axează pe următoarele subiecte:
politicile de integrare și asimilare în societățile gazdă. În mare parte desfășurate în termenii „loialității duble”, aceste dezbateri se preocupă de subiecte privind capacitatea (sau dorința) comunităților de imigranți de adaptare la normele sociale ale societății recipiente.
conceptualizarea modelului multicultural sau post-național al cetățeniei.
activitatea de lobby a diasporei și comunităților de migranți asupra țării de origine/țării gazdă, în vederea adoptării anumitor politici.
2. Se atestă un rol nou al diasporei în activitatea politică, din moment ce noile modele ale mobilității umane au rezultat în faptul că un număr mare de persoane care se identifică cu o anumită comunitate și rămîne angajată politic față de problemele acelui grup, locuiește în afara comunității respective. În consecință, actorii statali au recunoscut influența politică a comunităților transnaționale, experimentînd noi domenii de acțiune politică în încercarea de a face față cererilor emanate din exterior pe arena politică națională. O modalitate în acest sens poate fi identificarea tipului de actori implicați, deosebind în acest caz acțiuni promovate ierarhic, de către agenții elitiste, sau de jos în sus [325, p. 3], transnaționalismul promovat de migranți și cel promovat de state [122, p. 8]. În urma analizei putem concluziona că abordările globaliste diferă de abordările în domeniul diasporei și transnationalismului cel puțin în trei aspecte. În primul rând, toate conceptele transfrontaliere se referă la importanța cooperării transfrontaliere sau chiar a „deteritorializării” politicii, economiei și culturii. Abordările în domeniul diasporei și cele transnaționale subliniază conexiunile intense față de teritoriile naționale sau locale, în special în cazul migranților. În al treilea rând, termeni precum „diaspora”, „transnationalismul” sau „transnaționalizare”, nu sugerează un progres a universalității drepturilor omului, așa cum inspiră abordările în domeniul globalizării.
3. Cea mai recentă abordare vede migrația transnațională ca având loc în spații sociale fluide, care sunt în mod constant modificate prin încadrarea migranților în mai mult decît o societate. Atît migranții, cît și ceilalți ocupă aceste spații, deoarece fluxul de persoane, bani și remitențe sociale (idei, norme, practici și identități) în cadrul acestor spații este atît de dens, încît modifică și viața persoanelor non migrante. Chiar dacă numărul celor implicați în practici transnaționale permanente poate fi mic, cei implicați în activități transnaționale ocazionale și informale, incluzînd practici sociale, culturale și religioase, este cu mult mai mare. Fără îndoială, succesul rețelelor de migranți depinde de un anumit grad de sociabilitate în cadrul organizațiilor din care aceștia fac parte. Diseminarea informației în cadrul rețelei oferă posibilitatea grupurilor de migranți, mai mult sau mai puțin, să aleagă între diferite situații migraționale. Rețelele, denumite anterior prin conceptul de „migrație în lanț” explică incidența fenomenului migrator, dar și selectarea țării de destinație. Fiind o formă a capitalului social, reduc riscul migrației, ajutînd migranții să-și asigure un acces la serviciu și loc de trai, oferind informație, contacte și suport. Din momentul în care rețeaua devine funcționabilă, migrația se autoperpetuiază, deoarece migranți noi veniți reduc costurile celor sosiți ulterior [329, p. 11]. Prezintă interes modul în care participarea politică din exterior creează beneficii politice pentru procesele democratice din țara de origine. Definiția transnaționalismului nu trebuie să se refere doar la politica în afara granițelor, dar ar trebui să ia în considerare, de asemenea, modul în care migrația schimbă instituțiile formațiunii politice și concepția de membru al acesteia. În al doilea rând, transnaționalismul migranților afectează atât instituții ale țării de origine, cît și a țării gazdă. Astfel, acesta nu se referă doar la participarea directă sau indirectă din străinătate în sfera politică din țara de origine, dar, de asemenea, la impactul legăturilor politice externe ale migranților asupra instituțiilor politice ale țării gazdă.
4. Transnationalismul migranților are nevoie de o evaluare normativă dintr-o perspectivă democratică. Există două motive pentru acest lucru. În primul rând, în statele de destinație există temeri larg răspândite că activitățile politice orientate spre țara de origine vor importa conflicte violente etno-naționale și religioase sau că migranții pot fi manipulați de guvernele străine pentru a acționa împotriva interesului național. În al doilea rând, din perspectiva țărilor de origine, migranții care cer o voce în procesul politic din patrie pot fi acuzați de impunerea intereselor lor din exterior fără a împărtăși responsabilitatea pentru rezultat. În continuarea acestei idei, vom menționa că diasporele devin, la etapa contemporană, actori politici cu interese și relații politice bine articulate. Unii autori susțin că relațiile statelor de origine cu diasporele evoluează prin prisma schimbării relațiilor acestora cu sistemul global, politicile lor interne și abilitatea migranților de a acționa politic față de patrie. Sfera publică diasporală transnațională constituie sistemul politic extins, în cadrul căruia acționează membrii diasporei, în interiorul sau exteriorul țării de origine.
5. Ar fi firesc să considerăm că guvernele statelor de origine sunt obiectul primar de influență pentru migranții din prima generație. Din momentul în care migranții devin integrați în societatea gazdă, ei tind să influențeze politica țării gazdă pe marginea subiectelor ce-i privesc. Una dintre cele mai importante lecții identificate în baza experienței anteriore este eficiența direcționării intervențiilor la organizațiile diasporale care sunt deja mobilizate, dispuse și capabile să contribuie la scopurile prioritare de dezvoltare ale țării de origine. Aflarea peste hotarele țării de origine, oferă membrilor diasporei posibilitatea promovării mai eficiente a agendei lor politice. Influența diasporei poate fi invers proporțională numărului său, datorită cunoștințelor, competențelor, rețelelor și capitalului financiar dobândit în societatea gazdă, și prin influența pe care o poate exercita asupra politicii țării gazdă vis-a-vis de țara natală. Nu poate fi negat faptul că emigrarea în masă poate fi percepută drept un semn de slăbiciune al statului și o amenințare pentru legitimitatea regimului, provocând resentimente în rîndul celor care au plecat. Deoarece comunitățile din străinătate pot fi surse de risc și incertitudine politică, există de multe ori reticiență pentru ca elitele din țara de origine să perceapă diaspora drept resursă utilă. Percepția populației și elitelor față de rolul diasporei se poate modifica inclusiv și în anumite momente istorice, cum ar fi schimbările de regim politic. Participarea electorală a emigranților, deși s-a dovedit a fi un fenomen de mică amploare, are o înaltă conotație simbolică. În calitate de factori care afectează procesele electorale în rîndul migranților pot fi menționați: durata aflării în străinătate și statutul șederii, caracterul emigrării (temporară versus permanentă), cauzele emigrării (refugiați politici, migranți economici), existența unei comunități a emigranților conaționali în țara gazdă respectivă, caracteristicile și gradul de deschidere a domeniului politic din țara de origine, incluziunea migranților în spațiul informațional din patrie.
6. Un rol important în asigurarea unei informări permanente privind evenimentele politice ce se produc în țara de origine, conexiuni a emigranților la procesele care au loc în Republica Moldova, dar și în agregarea și reprezentarea intereselor acestora – îl au partidele politice. A fost lansată ideea utilizării în acest sens a 3 mecanisme: cooptarea membrilor din rîndul comunităților de moldoveni din străinătate, inclusiv crearea organizațiilor de partid în localitățile unde se găsesc un număr mare de cetățeni ai RM; colaborarea cu partidele partenere din țările gazdă ale migranților, în baza unor acorduri de colaborare, pentru a promova interesele comunităților de moldoveni pe agenda acestora; utilizarea platformei supranaționale oferite de calitatea de membru/asociat în cadrul partidelor europene pentru soluționarea problemelor cu care se confruntă emigranți în țările de destinație. Pornind de la ipoteza facilitării transferului de norme politice prin intermediul menținerii legăturilor cu țara și comunitățile de origine, putem presupune faptul că migranții pot influența implicarea în viața politică, inclusiv activismul electoral a persoanelor cu care mențin aceste legături. În această ordine de idei, nu trebuie a fi neglijate caracteristicile contextului politic în care se află migranții în străinătate, inclusiv importanța practicilor electorale în sistemul politic gazdă, dar și accesul migranților la acestea. În termenii teoriei alegerii raționale putem defini și procesul de resocializare politică, prin care trec migranții odată sosiți în țara de destinație, incluzînd în rezultat informații despre mediul lor nou politic în procesul decizional. Influența unor astfel de noi informații, poate depinde de gradul în care migrantul este integrat în viața culturală, politică și socială a țării gazdă.
7. Fenomenul transnaționalismul oferă cadrul necesar pentru participarea migranților în procesele politice care au loc în țara de origine, incusiv în cele ce țin de democratizare și consolidare a democrației. Organizațiile diasporale permit consolidarea vocii migranților și o colaborare mai eficientă cu instituțiile din patrie. Totodată, sporirea activismului electoral al migranților necesită o implicare atît a instituțiilor din țara de origine (inclusiv a partidelor politice), dar și a organizațiilor diasporale. În sens mai general, statele de origine vor trebuie să negocieze cu migranții un nou contract social, care ar ține cont de noile realități migraționale și provocările la adresa sistemului politic modern(absenteism, scăderea legitimității și o criză a încrederii în clasa politică, nivelul jos de cultură politică etc).
CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI
În prezenta lucrare ne-am propus să analizăm modalitățile privind impactul valorilor democratice europene și al migrației asupra modernizării sistemului politic din Republica Moldova, examinînd în acest sens importanța practicilor politice transnaționale, precum și potențialul migranților și a comunităților de moldoveni din străinătate, fiind evidențiate noile caracteristici ale sistemului politic contemporan, apărute sub influența mobilității umane și a practicilor politice transnaționale. Pentru prima dată a fost supus analizei impactul migranților originari din Republica Moldova asupra democratizării sistemului politic și transferului de valori și practici democratice europene.
Problema științifică importantă soluționată în domeniul științelor politice constă în demonstrarea necesității implementării valorilor democratice europene, inclusiv prin punerea în aplicare a potențialului migranților ca difuzori și purtători (ai valorilor de acest gen), avînd ca efect dezvoltarea condițiilor pentru asigurarea modernizării sistemului politic din Republica Moldova.
Ideile științifice expuse pe paginile lucrării sunt rezultatul activității autorului, au fost elaborate de sine stătător, și-au găsit elucidare în 19 publicații științifice, 7 dintre care fără coautori și au fost prezentate la 10 foruri științifice naționale și internaționale.
1. Studiul a concluzionat că, emigrarea masivă a populației a dus, volens-nolens, la reconfigurarea sistemului politic din Republica Moldova (volatilizarea frontierelor acestuia), însă acest fapt nu și-a regăsit reflecția în acțiunile clasei politice. Fiind percepută ca un semn de incapacitate funcțională a statului și a incoerenței tranziției politice și economice, migrația, în condițiile existenței unor structuri de creare a oportunităților (a se vedea Esman) poate fi un mijloc de adoptare a normelor și valorilor democrației europene (cel puțin în cazul emigranților moldoveni care au drept destinație statele europene). În vederea definirii influenței migranților asupra democratizării sistemului politic din țara de origine și ulterior consolidării democrației, dar și asupra proceselor politice per ansamblu, în cadrul lucrării a fost propusă noțiunea de remit-democrație.
2. Considerăm că migrația modifică atitudinile care țin de contextele în care indivizii percep o îmbunătătire personală – materială sau cognitivă. Concluzia autorului este că, doar migrația care are drept destinație țările cu regimuri democratice consolidate are un efect benefic asupra convingerilor politice, din moment ce doar în acest caz migranții reîntorși asociază achizițiile economice și cognitive obținute cu calitatea superioară a democrației în țările gazdă. În cadrul lucrării, apelînd la teoriile difuziei susținem ideea că decalajul în nivelul democrației dintre statul de origine și țările de destinație (în special pe dimensiunea vestică în cazul RM), stimulează anumite schimbări în convingerile, valorile și comportamentul migranților, care pot afecta ulterior comunitățile și grupurile sociale din țara de origine cu care aceștia interacționează. Dorința migranților de a transfera în patrie remitențe „sociale”, inclusiv „ideatice” (Apud Fargues) se încadrează în categoria efectelor externalizării cunoașterii și învățării sociale. Considerăm că impactul cel mai probabil al emigrației într-un context democratic poate fi sesizat la nivelul culturii politice a comunității de origine.
3. Drept punct de pornire a servit analiza comparativă a celor două abordări privind relația cauzală dintre migrație și democratizare. Triada lui Hirschman „voce-plecare-loialitate” extrapolată asupra fenomenului migrațional susține ipoteza că, cu cît este mai prezentă alternativa plecării, calitatea și dorința de a vocifera/protesta scade. Astfel, migrația pereclitează procesul de consolidare a democrației, din moment ce scade presiunea în favoarea reformelor democratice, modernizării politice și responsabilității clasei politice. Concluzionăm că această opinie își pierde parțial din viabilitate odată cu apariția transnaționalismului, care reduce semnificativ distincția dintre cetățenii aflați în țară și cei din străinătate, iar plecarea din țara de origine nu mai semnifică renunțarea la interesul față de evoluțiile politice de acasă.
4. Am stabilit legătura cauzală directă între influența migranților asupra procesului politic din țara de origine și implicarea acestora în realitățile politice din societățile gazdă. Astfel, în cazul procesului migrațional are loc situația de „difuzie spațială a sistemelor politice” ale ambelor state: de origine și celui gazdă. A fost evidențiat și un impact al remitențelor asupra instituțiilor democratice, din moment ce cei care recepționează astfel de transferuri financiare, devin mai indiferenți față de raporturile clientelare, precum cumpărarea voturilor, ajutoare preferențiale sau alte forme de patronaj politic. Totodată, în acest sens, au fost identificate două poziții vulnerabile: apariția unor fonduri neplanificate tinde să aibă consecințe negative asupra gradului de angajament civic a familiilor rămase în țară – destinatarii finali ai remitențelor pot pleda în favoarea unei absenteism politic, din moment ce sunt asigurați financiar din afara țării.
5. Analiza impactului migranților asupra proceselor social-politice din țara de origine poate fi realizată doar prin perceperea acestora în calitate de membri ai unei comunități transnaționale, definite drept un set de relații transfrontaliere intense ce oferă indivizilor posibilitatea de a participa în activitățile cotidiene a două sau mai multe țări. Totodată, în urma analizei cazurilor empirice, concluzionăm că domeniul politic transnațional nu este foarte extins, activitățile transnaționale implicînd un număr relativ redus de migranți. Susținem că statele cu o rată emigrațională înaltă și cu un sistem politic în proces de consolidare democratică, se vor confrunta cu anumite clivaje în relația cetățenilor rezidenți cu cei nerezidenți în contextul acordării unor drepturi de participare politică externă în cadrul entității politice de origine.
6. Concluzionăm că, relația dintre migranți și sistemul politic, în cazul RM, trebuie analizată dintr-o dublă perspectivă: necesitatea incluziunii migranților în procesele care au loc în sistemul politic autohton; rolul migranților în democratizarea țării de origine, prin importul de valori politice, convingeri și modele comportamentale democratice.
7. În urma cercetării a fost identificat un clivaj și o diferență de abordare în rîndurile migranților moldoveni asupra subiectelor de politică externă, în dependență de țările de destinație. Faptul că majoritatea migranților moldoveni au drept destinație Federația Rusă, îi pune în contact cu un sistem politic diferit față de cei care migrează pe filiera vestică. Sistemul politic din Federația Rusă este la etapa în care nu poate induce schimbări normative și comportamentale în favoarea valorilor democratice și liberalismului economic. Acest fapt pereclitează per ansamblu acțiunea migranților moldoveni în calitate de ”agenți ai schimbării”. Clivajul descris mai sus este confirmat și de rezultatele electorale înregistrate pe aceste două direcții: incidența votului în favoarea PCRM pe direcția estică și în favoarea partidelor din cadrul AIE (dacă ne referim la ultimele alegeri) pe dimensiunea vestică. De acest fapt trebuie să țină cont factorii decidenți, responsabili de strategia de comunicare în procesul de integrare europeană.
8. A fost demonstrat faptul că procesele transnaționale sunt în continuare dependente de acțiunile statelor naționale, fiind inevitabil „ancorate” în limitele instituționale și geografice ale acestuia, depășind, totodată, aceste limite. Formele de extindere a sistemul politic din țara de origine pe teritoriul statului gazdă sunt însoțite de un proces paralel în țările de destinație, prin care cetățenii străini sunt incluși într-o definiție mai largă a comunității politice.
9. A fost stabilită necesitatea consolidării capacităților instituționale ale organizațiilor diasporale, din moment ce elemente precum legitimitatea demersurilor organizațiilor diasporale, reprezentativitatea, procedura alegerii liderilor, transparența și practicile interne, poziția în cadrul societății gazdă, sunt aspecte importante atunci cînd ne referim la rolul diasporei în procesul de democratizare a țării de origine. În acest sens sunt propuse 3 principii în procesul de creare a cadrului instituțional pentru relațiile cu comunitățile de moldoveni: principiul eficienței și transparenței; cel al responsabilității și monitorizării comune a activității și principiul activității apolitice; un prim pas în procesul de construcție instituțională fiind identificarea necesităților și problemelor cu care se confruntă conaționalii noștri în străinătate, dar și conturarea unei viziuni privind rolul diasporei în procesul general de dezvoltare a țării (ex.potențiali investitori în economia națională, promotori ai imaginii țării și lobby în favoarea demersurilor de integrare europeană etc).
10. În contextul participării electorale a migranților moldoveni susținem următoarele concluzii:
introducerea unor noi modalități de vot în străinătate (sau complementarea celor existente) va necesita asigurarea unui compromis la nivelul partidelor – proces care poate fi lansat sub patronajul Președintelui țării sau Președintelui Parlamentului;
inacțiunea din partea clasei politice poate rezulta în creșterea detașării față de procesul politic din patrie: migranții vor manifesta mai puțină inițiativă în a participa la procesele unui sistem politic din care au plecat sau intenționează să plece;
rezultatele electorale modeste înregistrate peste hotare demonstrează că votul în străinătate este un gest în primul rînd simbolic, iar majoritatea migranților sunt predispuși să mențină legături cu familia și cercul de prieteni, dar nu și să participe în scrutinele electorale;
-sporirea activismului electoral în rîndul migranților trebuie să fie un obiectiv comun al actorilor politici din țară, dar și a organizațiilor diasporale;
un rol important revine partidelor politice, care vor trebui să posede o abordare distinctă față de această parte a electoratului;
crearea unei circumscripții speciale pentru diasporă, sau chiar a unui număr prestabilit de mandate parlamentare (în cazul introducerii sistemului proporțional) poate responsabiliza și spori prezența politică a acesteia.
11. Urmare a analizei prezenței persoanelor cu studii terțiare în cadrul categoriilor angajaților, șomerilor și migranților de muncă, am stabilit că Republica Moldova nu pare să fie un exemplu clasic de „exod al inteligenței”, din moment ce o proporție mai mare a persoanelor calificate rămîn în țară (persoanele cu studii universitare fiind reprezentate într-o proporție mai mare în cadrul grupurilor non-migrante). În schimb se atestă un proces de ”irosire de inteligență”, în rezultatul căruia capitalul uman nu este folosit eficient nici în țară și nici în străinătate. De asemenea, au fost identificate argumentele în favoarea impactului migranților înalt calificați asupra proceselor de consolidare a democrației din țara de origine și anume: cauzele relevante pentru revenirea în patrie țin inclusiv și de factorii politici, sau cei general-sistemici de funcționare a statului; interesul față de evenimentele care au loc în RM, tendința de evaluare și apreciere a impactului politicilor guvernamentale într-un domeniu sau altul; conștientizarea rolului potențial pe care-l pot avea în procesul general de dezvoltare a țării de origine; identificarea de către membrii diasporei științifice a domeniului politicilor publice drept un domeniu cu potențial de implicare etc.
12. În ceea ce privește implicarea expertizei științifice în procesul decisional, am ajuns la concluzia că scopurile științei și ale politicului sunt diferite: identificarea adevărului versus obținerea și menținerea puterii. Printre cauzele ce determină ignorarea expertizei științifice putem menționa: acceptarea opiniei experților necesită măsuri nepopulare, fapt ce se răsfrânge negativ asupra susținerii din partea electoratului; concluzia experților este susținută de către forțele de opoziție, iar acceptarea acesteia poate fi interpretată drept cedare; rezultatele expertizei științifice sunt oferite la un moment inoportun sau acordate unei instituții care nu este abilitată cu soluționarea problemei respective; în procesul acordării consultanței nu este oferit întregul instrumentariu explicativ necesar.
13. În final propunem două scenarii posibile de evoluție în relația dintre migrația cetățenilor moldoveni și modernizarea sistemului politic autohton:
1. sistemul politic transnațional – sunt create condițiile necesare pentru participarea politică a migranților. Migrația circulară va permite integrarea plenară a migranților moldoveni pe piața internațională a muncii, iar educația națională va oferi abilitățile necesare pentru aceasta. Utilizarea extinsă a tehnologiilor informaționale permite participarea acestora în elaborarea politicilor publice. Este instituit un sistem flexibil și portabil de asistență socială, care implică posibilitatea transferului din țara gazdă spre țara de origine. Diaspora este considerată o circumscripție electorală separată, iar partidele politice își fac simțită prezența în zonele geografice cu o densitate înaltă a migranților moldoveni. Sporește influența migranților în realizarea proiectelor comunitare, promovarea agendei externe a țării de origine. Autoritățile RM depun eforturi în vederea consolidării poziției cetățenilor moldoveni aflați în străinătate pentru integrarea în societățile gazdă și protecția drepturilor acestora. Sunt consolidate capacitățile de lobby și advocacy ale organizațiilor diasporale. Pe lîngă atașamentul față de patria istorică, sunt favorizate și capacitățile investițional – antreprenoriale ale acestora și ale migranților din generațiile următoare.
2. sistemul politic fragmentat – crește detașarea migranților față de procesele politice din patrie. Nemulțumirea acestora față de starea de lucruri din țara de origine se pliază pe sentimentul de excludere, provocînd un absenteism electoral, dar și o stare continuă de protest. Pe acest fundal, în cadrul diasporei se acutizează clivajul identitar. Creșterea proporției migranților moldoveni care dețin cetățenia țării gazdă, sau a altor state, în condițiile unui sistem politic din RM limitat la frontierele naționale, îi detașează de procesele politice din RM. Situația devine și mai gravă în cazul migranților din generația a doua și celor ulterioare. Sentimentele de insatisfacție ale migranților sunt preluate de către membrii familiilor rămași în țară, astfel, această stare extrapolîndu-se și la nivel național.
În baza celor analizate, facem următoarele recomandări:
1. Este necesar ca Guvernul RM, prin intermediul Biroului pentru relații cu diaspora, să articuleze și să dezvolte o politică coerentă de implicare a diasporei, care ar crea în rezultat o identitatea colectivă în rîndul acesteia, dar și mecanisme pragmatice de interacțiune și comunicare. Pentru a promova implicarea comunităților de moldoveni în promovarea proiectelor la nivel de comunitate (mai sustenabile și cu implicare politică minimă) am propus dezvoltarea unui mecanism alternativ de comunicare față de cel cu autoritățile centrale – la nivelul administrațiilor și comunităților locale. Crearea și menținerea de către primăriile locale/biserici/școli, a unor rețele informale a persoanelor originare din localitățile respective ar putea dezvolta un sentiment al comunității în rîndul emigranților.
2. Guvernul, de comun cu societatea civilă și mediul de afaceri, trebuie să elaboreze o viziune privind formarea și utilizarea capitalului uman, precum și relevanța și portabilitatea abilităților obținute în sistemul național de educație pe piața internă și cea internațională a muncii.
3. Considerăm necesar ca Academia de Științe a Moldovei, în vederea oferirii suportului științific necesar în procesul de elaborare a politicilor guvernamentale, dar și pentru fundamentarea procesului general de dezvoltare a țării, să propună inițiativa creării Comitetului consultativ pentru dezvoltare tehnologică pe lîngă Prim ministrul RM. Acest Comitet se va expune nu doar pe subiecte ce țin de politica în domeniul cercetării-inovării, dar în primul rînd asupra impactului și potențialului noilor tehnologii și a rezultatelor cercetării asupra dezvoltării diferitor domenii sectoriale. Fiind prezidat de Prim ministru, Comitetul va întruni reprezentanți ai mediului academic și universitar, ai mediului de afaceri și sectorului asociativ cu activități relevante obiectivelor Consiliului.
În concluzie vom menționa că migrația cetățenilor moldoveni în statele cu democrații consolidate poate fi considerată drept unul din mijloacele de difuzie a valorilor și normelor democratice în cadrul sistemului politic autohton, contribuind astfel, la modernizarea sistemului politic din Republica Moldova și la racordarea acestuia la valorile democrației europene.
BIBLIOGRAFIE
75 de secții de votare pentru moldovenii de peste hotare. http://www.adevarul.ro/moldova/sectii-votare-moldovenii-hotare_0_379162526.html. (vizitat 28.07.2012).
94,8% dintre românii basarabeni au votat pentru Traian Băsescu. http://unimedia.md/?mod= news&id=14999 (vizitat 17.07.2012).
Abdih Y. ș. a. Remittances and Institutions: Are Remittances a Curse? În: International Monetary Fund, 2008. http://cid.bcrp.gob.pe/biblio/Papers/IMF/2008 /febrero/wp0829.pdf (vizitat 10.06.2012)
About DAAD. http://www.daad.de/portrait/wer-wir-sind/kurzportrait /08940.en.html (vizitat 11.06.2012).
About John Smith fellowship. http://www.johnsmithmemorialtrust.org/ Web/Site/Programme/ how_to_apply.asp (vizitat 16.06.2012).
Acemoglu D., Johnson S., Robinson J. The Colonial Origins of Comparative Development: An Empirical Investigation. În: The American Economic Review, 2001, vol. 91, nr 5, p. 1369-1401.
Adamson F. Mobilizing for the Transformation of Home: Politicized Identities and Transnational Practices. În: Al-Ali N., Koser Kh. (eds.) New Approaches to Migration? Transnational Communities and the Transformation of Home. London: Routledge, 2002, p. 155-168.
Agenda 21. http://www.un.org/esa/dsd/agenda21/ (vizitat 24.07.2012)
Aiutiamo i sinistrati in Moldova. http://moldinit.com/publ/aiutiamo_ i_sinistrati_in_moldova/4-1-0-657 (vizitat 03.06.2012).
Alba R., Nee V. Rethinking Assimilation Theory for a New Era of Immigration. În: International Migration Review, 1997, nr 31, p. 826–874.
Alfonso M. Migrant Networks, Migrant Selection, and High School Graduation in Mexico. În: IZA Discussion Paper, 2007, nr. 3204, 34 p.
Almond G. Introduction: A Functional Approach to Comparative Politics. În: Almond G. and Coleman S. The Politics of Developing Areas. Princeton: Princeton University Press, 1960. p. 11-12.
Anderson B. Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism. London, New York: Verso, 1991. 224p
Aparicio F., Meseguer C. Collective Remittances and the State: The 3×1 Program in Mexican Municipalities. 2008, 35 p. http://lanic.utexas.edu/project/etext/llilas /vrp/aparicio.pdf (vizitat 20.03.2012).
Arseni A., Rusandu I. Sistemul politic și societatea civilă: definiții, realități și tendințe. În: Revista de Filosofie, Sociologie și Științe Politice, 2013, nr. 2, p. 41-55.
Baba C. Evoluția politicilor publice în cadrul politologiei. În: Revista Transilvană de Științe Administrative, 2003, nr 9, p. 35-40.
Bach J. Extending Political Rights to Citizens Abroad: Implications for the Nation-state. 2011. http://www.gpia.info/files/u706/Bach_2011-02.pdf (vizitat 02.02.2013).
Banks G. Evidence-based policy making: What is it? How do we get it? (ANU Public Lecture Series, presented by ANZSOG, 4 February). Canberra: Productivity Commission, 2009, 31 p.
Baracani E. The European Union and democracy promotion: a strategy of democratization in the framework of the neighbourhood policy? Florence: University of Florence. 35 p.
Barometrul de Opinie Reintegrat. Sondaj național pe ambele maluri ale Nistrului/ Aprilie 2012. În: http://politik.md/media/files/F_TPM/Barometrul% 20de%20Opinie %20Reintegrat%20-%20Sondaj%20national%20pe %20ambele%20p%C4%83r%C5 %A3i%20ale%20Nistrului.pdf (vizitat 13.05.2012).
Barometrul Opiniei Publice. Republica Moldova, Martie-Aprilie 2014. Institutul de Politici Publice. http://www.ipp.md/public/files/Barometru/Brosura _BOP_04.2014 _prima_parte_final-rg.pdf (vizitat 11.08.2014).
Barroso J. President of the European Commission Passion and responsibility: Strengthening Europe in a Time of Change European Parliament Plenary Strasbourg. 15 September 2009. http://www.eumonitor.net/modules.php?op=modload&name =News&fi le=article&sid= 135158 (vizitat 13.04.2013).
Barry K. Home and Away: The Construction of Citizenship in an Emigration Context. În: New York University Law Review, 2006, nr 81(11), p. 11-59.
Bartulac-Blanc T. New Borders and Anomalies in the Balkans: Croatia’s Diaspora Constituency. http://www.ned.org/docs/121107-Bartulac-Blanc.pdf (vizita 23.03.2012).
Băsescu a câștigat alegerile prezidențiale în diaspora. http://www.mediafax.ro/politic/basescu-a-castigat-alegerile-prezidentiale-in-diaspora-5159277 (vizitat 17.07.2012).
Batista C., Pedro V. Do Migrants Improve Governance at Home? Evidence from a Voting Experiment. Venice: Venice International University, 2010, 37 p.
Bauer T., Epstein G., Gang I. Herd Effects or Migration Networks? The Location Choice of Mexican Immigrants in the U.S. În: IZA Discussion paper series, 2002, nr 551, 42 p.
Bedrudin B. A Europeanization without Democratization: The Case Study of Bosnia and Herzegovina. Lund: Lund University, 2010. 110 p.
Beine M., Docquier F., Schiff M. International Migration, Transfers of Norms and Home Country Fertility. În: Policy Research Working Paper, 2009, nr 4925, 42 p.
Beine M., Salomone S. Networks Effects in International Migration: Education versus Gender. În: Discussion paper IRES,2010, nr 22, 1-40 p.
Bîrzea C. Cetățenia europeană, Editura Politeia. București: SNSPA, 2005, 278 p.
Boccagni P. Reminiscences, Patriotism, Participation: Approaching External Voting in Ecuadorian Immigration to Italy. În: International Migration, 2011, vol.49, nr 3, p. 76-98.
Bolzman C., Fibbi R. Collective Assertion Strategies of Immigrants in Switzerland. În: International Sociology, 1991, nr 6: p. 321-341.
Borjas G. Self-Section and the Earnings of Immigrants. În: American Economic Review, 1987, nr 77, p. 531–53.
Börzel T., Risse T. The Transformative Power of Europe The European Union and the Diffusion of Ideas. În: KFG Working Paper Series, 2009, nr. 1. 28p
Boțan I., Gurin C., Prohnițchi E. Studiu analitic „Votare peste hotare: practici internaționale și recomandări pentru Republica Moldova”. Chișinău: OSCE, 2010. 53 p.
Bourdieu P., Wacquant L. An Invitation to Reflexive Sociology. Chicago: University of Chicago Press, 1992. 332p
Brand L. Citizens Abroad. Emigration and the State in the Middle East and North Africa. New York: Cambridge University Press, 2006. 237 p.
Bratton M., Walle van de N. Democratic Experiments in Africa. Regime Transitions in Comparative Perspective. Cambridge Studies in Comparative Politics. Cambridge: Cambrigde University Press, 1997. 322p.
Brazán J. Votar en la distancia. La extensión de los derechos políticos a migrantes, experiencias comparadas. http://www2.colef.mx/migracionesinternacionales /revistas/MI07/n07-204-207.pdf (vizitat 13.03.2012).
Brinkerhoff J. Creating an Enabling Environment for Diasporas’ Participation in Homeland Development. În: International Migration, 2012, vol. 50, nr 1, p. 75-95.
Brinkerhoff J. Diasporas, Skills Transfer, and Remittances: Evolving Perceptions and Potential. În: Converting Migration Drains into Gains. Manila: Asian Development Bank, 2006, 1-24.
Brinks D., Coppedge M. Diffusion is no illusion: neighbor emulation in the third wave of democracy. În: Comparative Political Studies, 2006, vol. 39, nr. 4, p. 463-489.
Brown M., Lentsch J., Weingart P. Representation, expertise, and the german parliament: a comparison of three advisory institutions. În: Democratization of Expertise? Exploring Novel Forms of Scientific Advice in Political Decision-Making. Dordrecht: Springer, 2005. p. 81-100.
Brown S. Can remittances spur development? A Critical Survey. În: International Studies Review, 2006, vol. 8, nr 1, p. 55–76.
Bruneau M. Diasporas, transnational spaces and communities. În: Baubock R., Faist T. Diaspora and Transnationalism. Concepts, Theories and Methods. Amsterdam: Amsterdam University Press, 2010. p. 35-50.
Bueker C. S. From immigrant to naturalized citizen. New York: LFB Scholarly Pub. LLC, 2006. 228p
Cain B., Kiewiet D., Uhlaner C. The Acquisition of Partisanship by Latinos and Asian Americans. În: American Journal of Political Science, 1991,vol. 35, nr 2, p. 390-422.
Campanie a unor organizații din diasporă de a mobiliza alegătorii la 29 iulie/ http://blogosfera.md/view-post-v-79937-0-romana.html (vizitat 21.07.2012).
Cantarji V., Vladicescu N. Monitor social. Migrația forței de muncă din republica moldova: implicații asupra sistemului de asigurări sociale pe termen mediu și lung, 2011, nr 11, 38 p.
Careja R., Emmenegger P. Making Democratic Citizens: The Effects of Migration Experience on Political Attitudes in Central and Eastern Europe. În: Comparative Political Studies, 2011, XX(X) 1–28 p.
Carlos R. S. Milani. Evidence-based policy research: critical review of some international programmes on relationships between social science research and policy-making. În: Policy papers, 2005, nr 18, 58 p.
Carothers T. The end of the transition paradigm. În: Journal of Democracy, 2002, nr 13, p. 6-21.
Cartea verde a populației RM. Chișinău: Comisia Națională pentru Populație și Dezvoltare, 2009, 56 p.
Casiadi O., Porcescu S. Regimuri politice contemporane. Chișinău: Tipografia Reclama, 2007. 100p.
Casiadi O., Porcescu S.,Varzari V. Mobilizarea diasporei stiintifice a Republicii Moldova – contributii pentru dezvoltarea tarii de origine. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), nr.2 (XLIX), 2010. Chișinău: CEP USM, 2010. p. 26-42.
Casiadi O., Porcescu S. Migrația: subiecte și subiecți. Chișinău:Tipografia Academiei Stefan cel Mare a MAI, 2008. 338 p.
Castles S., Miller M. The age of migration. International population movement in the modern world. New York and London: Palgrave, 2009. 369 p.
CEC: Aplicarea Registrului electronic al alegătorilor este amânată până în 2015/ http://itmoldova.com/2011/04/03/cec-aplicarea-registrului-electronic-al-alegatorilor-este-amanata-pana-in-2015/#more-18950 (vizitat 19.07.2012).
Chauvet L., Mercier M. Migration and Elections in Mali. Does migration promote democratization in Africa? În: CSAE 25th Anniversary Conference 2011: Economic Development in Africa. http://www.csae.ox.ac.uk/conferences/2011-EDiA/papers/758-Mercier.pdf (vizitat 20.08.2013).
Chen X. Inclusion of the Other: Studies in Political Theory. (Studies in Contemporary German Social Thought) – By Jürgen Habermas. În: Journal of Chinese Philosophy, 2007, vol. 34, nr 3, p. 447–450.
Choate M. Sending states transnational interventions in politics, culture and economis: the historical example of Italy. În: International Migration Review, 2007, vol. 41, nr 3, p. 728-768.
Ciornei I. Political parties and transnational communities. A contextual analysis of British and Romanian residents in Spain. Madrid: Instituto de Filosofía, CSIC, 2010. 13 p.
Codul cu privire la știință și inovare al Republicii Moldova, nr. 259-XV din 15.07.2004. Monitorul Oficial al R.Moldova, 30.07.2004, nr.125-129/663
Codul electoral. În: Monitorul Oficial, 08.12.1997, nr. 81. http://lex.justice.md/ index.php?action= view&view=doc&lang=1&id=312765 (vizitat 19.07.2012).
Codul jurisdictiei constituționale, nr. 502-XIII din 16.06.95. În: Monitorul Oficial, 28.09.1995, nr.53-54/597.
Cohen J. Deliberation and Democratic Legitimacy. http://philosophyfaculty.ucsd.edu /faculty/rarneson/JCOHENDELIBERATIVE %20DEM.pdf (vizitat 15.03.2013).
Cohen R. Global Diasporas: An Introduction. London and New York: Routledge, 2008. 219 p.
Colațchi A. Criza politică și consolidarea democrației în Republica Moldova. În: Moldoscopie. Probleme de analiză politică, 2011, nr.1 (LII), p. 68-73.
Collyer M., Vathi Z. Patterns of Extra-territorial Voting. În: Sussex Centre for Migration Research, 2007. http://www.migrationdrc.org/publications /working_papers/WP-T22.pdf (vizitat 13.04.2012).
Colomer J. Exit, voice and hostility in Cuba. În: International Migration Review, 2000, vol. 34, nr 2, p. 423-442.
Comitet de politici publice cu experti romani si straini neremunerati/http://www.wall-street.ro/articol/Economie/100768/Comitet-de-POLITICI-PUBLICE-cu-experti-romani-si-straini-neremunerati.html. (vizitat 23.07.2012).
Comunitatea moldovenilor din Budapesta și Praga cere adoptarea cât mai urgentă a legii anti-discriminare. http://social.moldova.org/news/comunitatea-moldovenilor-din-budapesta-si-praga-cere-adoptarea-cat-mai-urgenta-a-legii-antidiscriminare-229950-rom.html (vizitat 02.06.2012).
Conferință la Paris – Basarabia 1812 – 2012. http://www.timpul.md/articol/conferina-la-paris–basarabia-1812–2012-33949.html (vizitat 29.07.2013).
Croatia: Act on Election of Representatives to the Croatian Parliament (116/99) with amendments No. 53/03 (2003). http://aceproject.org/ero-en/regions/europe/HR/ Croatia_Act_on_Election _of_Representatives.pdf/view (vizitat 18.07.2012).
Croatian diaspora will have less say in Zagreb’s policy. http://www.osw.waw.pl /en/publikacje/ceweekly/2010-05-26/croatian-diaspora-will-have-less-say-zagreb-s-policy (vizitat 18.07.2012).
Crow D., Pérez-Armendáriz C. Do migrants remit democracy? International migration, political beliefs and behavior in Mexico. În: Comparative political studies, 2010, nr 43(1), p. 119-148.
Dahinden J. The dynamics of migrants’ transnational formations: Between mobility and locality. În: Baubock R., Faist T. Diaspora and Transnationalism. Concepts, Theories and Methods. Amsterdam: Amsterdam University Press 2010, p. 51-73.
De la Garza R., Hazan M. Looking Backward, Moving Forward: Mexican Organizations in the US as Agents of Incorporation and Dissociation. Claremont: The Tomas Rivera Policy Institute, 2003. 70p.
Declarația Universală a drepturilor omului. Adoptata la 10 decembrie 1948 la New York (Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului RM nr.217-XII din 28.07.90). Tratate internaționale, 1998, vol 1, p. 11.
Defoort C. Tendances de long terme des migrations internationales : analyse à partir des six principaux pays receveurs. În: I.N.E.D Population, 2008, nr 2, vol. 63, p. 317-351.
Deleanu I. Institutii si proceduri constitutionale. Bucuresti Editura All Beck, 2006. 936 p.
Demersul reprezentanților diasporei cu privire la MTIC http://icomunicat.md/ comunicat/Demersul-Diasporei-cu-privire-la-MTC-349.html(vizitat 25.07.2012).
DeSario J., Langton S. Citizen participation and technocracy. În: Review of Policy Research, 1984, vol. 3, nr 2, p. 223–233.
Despre CNP. http://www.cnp.md/ro/despre-cnp/prezentarea-generala (25.07.2012)
Despre DPRP. http://www.dprp.gov.ro/despre-noi/scurt-istoric/ (vizitat 25.07.2012).
Diamond L., Developing Democracy: Toward Consolidation. JHU Press, 1999. 365p.
Dijkink G., Van Der Welle I. Diaspora and sovereignty: three cases of public alarm in the netherlands. În: Tijdschrift voor economische en sociale geografie, 2009, vol. 100, p. 623-634.
Dirkx J. Transformative Learning and the Journey of Individuation. În: http://www.calpro-online.org/eric/docs/dig223.pdf (vizitat 14.06.2013).
Docquier F. ș. a. Emigration and democracy. 2011 http://papers.ssrn.com/ sol3/papers.cfm? abstract_id=1754350 (vizitat 12.02.2012).
Docquier F. ș. a. Emigration and the quality of homecountry institutions. 2010. http://sites.uclouvain.be/econ/DP/IRES/2010035.pdf (vizitat 14.03.2013)
Docquier F., Marfouk A. International Migration by Educational Attainment (1990-2000). 2005, nr 1.1, 44 p.
Doliu la Padova la 200 de ani de la anexarea Basarabiei la Imperiul Rus. http://diaspora.moldova.org/news/doliu-la-padova-la-200-de-ani-de-la-anexarea-basarabiei-la-imperiul-rus-foto-230481-rom.html (vizitat 29.07.2013).
Dryzek S. J., Holmes Templeman L. Post-communist democratization. Political discourses across thirteen countries. Oxford: Oxford University Press, 2004. 314 p.
Dufoix S., Van Hear K. New Diasporas. The mass exodus, dispersal and regrouping of migrant communities. London: UCL Press, 1998, 298 p.
Edenhofer O., Kowarsch M. A Pragmatist Approach to the Science-Policy Interface. Working Paper, 2012. http://www.mcc-berlin.net/fileadmin/data/pdf/Edenhofer_ Kowarsch_PEM_Manuscript_ 2012.pdf (vizitat 12.04.2013).
Ekiert G. Dilemmas of Europeanization: Eastern and Central Europe after the EU Enlargement. În: Acta Slavica Iaponica, vol. 25, p. 1-28.
Elster J., Offe C., Preuss U. K. Institutional Design in Post-Communist Societies. Cambridge: Cambridge University Press, 1998. 350 p.
Esman M. Diasporas and International Relations. În: Sheffer G. Modern Diasporas in International Politics. London and Sydney: Croom Helm, 1986, p. 333–349.
EU Citizenship Report 2010. Dismantling the obstacles to EU citizens’ rights. În: COM(2010) 603 final. Brussels. 2010. http://ec.europa.eu/justice/citizen /files/com_2010_603_en.pdf (vizitat 10.05.2012).
European council in Copenhagen. Conclusions of the presidency. 1993. http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=DOC/93/3&format=HTML&aged=1&language=EN&guiLanguage=en (vizitat 04.04.2012).
Europeans in 2014. Special Eurobarometer 415. European Commission, 2014, 133p, p 95-99.
Evidence-based policy versus policy-biased evidence: the challenge of feeding scientific advice into policy-making. Conclusions of the High-Level Trans-Atlantic Science for Policy Workshop. 27 october 2009. http://ec.europa.eu/dgs/jrc/downloads/jrc_aaas2010_ dialogue_en.pdf (vizitat 13.03.2013).
Faist T. Diaspora and transnationalism: What kind of dance partners? În: Baubock R., Faist T. Diaspora and Transnationalism. Concepts, Theories and Methods. Amsterdam: Amsterdam University Press, 2010. p. 9-35.
Fennema M., Tillie J. Political participation and political trust in Amsterdam. Civic communities and ethnic networks. În: Journal of Ethnic and Migration Studies, 1999, nr 25 (4), p. 703-726.
Fidrmuc J., Doyle O. Voice of the Diaspora: An Analysis of Migrant Voting Behavior. În: William Davidson Institute Working Paper, 2004, nr 712, 58 p.
Fischer R. European governance still technocratic? New modes of governance for food safety regulation in the European Union. În: European Integration online Papers (EIoP), 2008, vol. 12, nr 6. p. 1-22.
Fomina J. Parallel worlds – self-perception of Polish migrants in the United Kingdom. Warsaw: The Institute of Public Affairs. 32 p.
Fox J. Unpacking Transnational Citizenship. În: Annual Review of Political Science, 2005, nr 8, p. 171-208.
Francisco J., Barbosa P. Beliefs, Values and Political Attitudes of Foreign Immigration: Towards a Conceptual and Methodological Framework to Study Transnational Immigration in Spain. Working Papers. Madrid: COMCAD Arbeitspapiere. 22 p.
Freitag U., Oppen A.. Translocality: The Study of Globalising Processes from a Southern Perspective. Leiden: Brill, 2009. 447p
Galbraith J., Kum H. Estimating the inequality of household incomes: A statistical approach to the creation of a dense and consistent global data set. În: Review of Income and Wealth, 2005, vol. 51, nr 1, p. 115-143.
Gamlen A. Diasporas. În: Betts A. Global Migration governance. Oxford: Oxford University Press, 2011, p. 266-287.
Gasiorowski M. Economic Crisis and Political Regime Change: An Event History Analysis. În: The American Political Science Review, 1995, vol. 89, nr 4, p. 882-897.
German Council of Economic Experts. http://www.sachverstaendigenrat-wirtschaft.de/ziele.html?&L=1#c579 (vizitat 23.07.2012).
Gidengil E., Stolle D. The Role of Social Networks in Immigrant Women’s Political Incorporation. În: International Migration Review, 2009, vol. 43, nr 4, p. 727–763.
Gilley B. Democratic Triumph, Scholarly Pessimism. În: Journal of Democracy, 2010, vol. 21, nr 1, p. 160-167.
Glaeser E. ș. a. Do institutions cause growth? În: Journal of economic growth, 2004, nr 9, p. 271-303.
Gleditsch K. S. All International Politics is Local: The Diffusion of Conflict, Integration, and Democratization. Ann Arbor: University of Michigan Press, 2002, 280 p.
Glick-Schiller N., Basch L., Blanc S. Transnationalism: a new analytic framework for understanding migration. În Glick-Schiller N., Basch L. Blanc S. Toward a Transnational Perspective on Migration, New York: New York Academy of Sciences, 1992. p. 1-24.
Goldring L. The mexican state and transmigrant organizations: negotiating the boundaries of membeship and participation. În: Latin American Research Review, 2002, vol. 37, nr 3, p. 55-99.
Goldring L., Krishnamurti S. Organizing the Transnational: Labour, Politics, and Social Change. Vancouver: UBC Press, 2007, 292 p.
Goodin R. Inclusion and exclusion. In: European Journal of Sociology, 1996, nr 2, p. 343–71.
Goodman G., Hiskey J. Exit Without Leaving: Political Disengagement in High Migration Municipalities in Mexico. În: Comparative Politics, 2008, nr 40(2), p. 169-188.
Gorincioi I., Morar L. Statul de drept – garant al democrației în Republica Moldova. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), 2007, nr 2, p. 36-43.
Graham P. Reimagining the nation and defining the district: Dominican migration and transnational politics. În: Pessar P. Caribbean Circuits, New Directions in the Study of Caribbean Migration. New York: Center for Migration Studies, 1997, p. 91-125.
Grugel J. Democratization. A Critical Introduction. New York: Palgrave, 2002, 287 p.
Grzymala-Busse I. Great Expectations: the EU and domestic political competition in East Central Europe. În: East European Politics and Societies, 2003, nr 17. P. 64-73.
Guarnizo L., Portes A., Haller W. Assimilation and Transnationalism: Determinants of Transnational Political Action among Contemporary Migrants. În: American Journal of Sociology, 2003, vol. 108, nr 6, p. 1211–1248.
Guceac I. Constituția la răscruce de milenii. Chișinău: Tipografia centrală, 2013. 416 p.
Guceac I. Curs elementar de drept constitutional. Chisinau: Tipografia Reclama, 2001. 275 p.
Guceac I., Porcescu S. Diplomația publică – componentă indispensabilă a discursului extern în condițiile globalizării. În: Akademos. Revistă de știință, inovare, cultură și artă, nr. 1(16), martie 2010, p 6-10.
Guceac Ion. Curs elementar de drept constituțional. Chișinău, 2004. Vol.2. 494p.
Haas de H. International migration andregional development in Morocco: a review. 2005. http://www.heindehaas.com/Publications/De%20Haas %202005%20(VU%20p1)%20Migration%20and%20regional%20development%20in%20Morocco.pdf (vizitat 12.02.2012).
Haerpfer C. Social Capital and Political Support for Democracy and Autocracy in Moldova: Full Research Report ESRC End of Award Report. Swindon: ESRC, 2009, p. 21-49.
Harvey S. Democratic dominoes: Diffusion approaches to the spread of democracy in the international system. În: Journal of Conflict Resolution, 1991, nr 35, p. 356-381.
Harvey S., Lindborg C. Democratic dominoes revisited: The hazards of governmental transitions, 1974–1996. În: Journal of Conflict Resolution, 2003, nr 47, p. 490- 519.
Hear Van N., Pieke F., Vertovec S. The contribution of UK-based diasporas to development and poverty reduction. În: The ESRC Centre on Migration, Policy and Society (COMPAS), 2004, 42 p.
Heisler M. Migration, International Relations and the New Europe: Theoretical Perspectives from Institutional Political Sociology. În: International Migration Review, 1992, nr 26, p. 596-622.
Heisler M. Now and then, here and there: Migration and the transformation of identities, borders, and orders. În: Identities, Borders, Orders. Minneapolis: University of Minnesota Press, 2001. p. 225-247
Hirschman A. Exit, Voice, and Loyalty: Responses to Decline in Firms, Organizations, and States. Harvard: Harvard University Press, 1970. 162p
Hollander J. A Comparative Cross-National Study of Voter Turnout and Electoral Systems, 1972-2005. În: PSCI 400: Political Analysis, 2009. 18 p.
Hoppe R. Scientific advice and public policy: expert advisers’ and policymakers’ discourses on boundary work. În: Poiesis Prax, 2008, nr 6, p. 235-263.
Hotarîre Nr. 228 din 24.02.2005 cu privire la Consiliul coordonator al persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare. În: Monitorul Oficial, 04.03.2005, nr. 36-38
Hotărîre Nr. 3354 din 20.07.2010 cu privire la aprobarea Regulamentului privind înregistrarea prealabilă a cetățenilor Republicii Moldova aflați în străinătate. În: Monitorul Oficial, 10.08.2010, nr. 141-144. http://lex.justice.md/index.php ?action=view&view=doc&lang= 1&id=336605 (vizitat 19.07.2012)
Hotărîre Nr. 3375 din 27.07.2010 privind aprobarea Regulamentului cu privire la votarea cetățenilor Republicii Moldova aflați peste hotarele țării, publicat. În: Monitorul Oficial, 03.09.2010, nr. 155-158/ http://lex.justice.md/index.php?action=view&view= doc&lang=1&id=335856 ( vizitat 19.07.2012)
Hotãrîre Nr. 809 din 10.07.2006 cu privire la aprobarea Programului de acțiuni pentru susținerea persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare (diaspora moldovenească), pe anii 2006-2009. În Monitorul Oficial, 18.08.2006, nr. 131.
Hotărîre Nr. 834 din 10.11.2011 privind modificarea și completarea Hotărîrii Guvernului nr. 228 din 24 februarie 2005. În: Monitorul Oficial, 18.11.2011, nr. 197-202.
Howard M. Variation in Dual Citizenship Policies in the Countries of the EU. În: International Migration Review, 2005, vol. 39, nr 3, p. 697-720.
Hu X., Salazar M. Dynamic Change of Migrant Networks: How migrant networks change under changing environment? Paper for Summer Institute on International Migration. În: http://www.researchgate.net/publication/240628179_Dynamic_Change_of_Migrant_Networks_How_migrant_networks_change_under_changing_environment1_Paper_for_Summer_Institute_on_ International_Migration (vizitat 22.05.2012).
Huntington S. The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century. Oklahoma: University of Oklahoma Press, 1991. 366 p.
Inglehart R. Culture Shift in Advanced Industrial Society. Princeton: Princeton University Press, 1990. 484 p.
Ionescu S. Justiția și marile doctrine privind statul de drept. În: St. de drept românesc, 2008, an 20 (53), nr. 1–2, p. 107–126.
Itzigsohn J. Immigration and the boundaries of citizenship: the institutions of immigrants political transnationalism. În: International Migration Review, 2001, vol. 34, nr 4, p. 1126-1154.
Itzigsohn J. ș. a. Mapping Dominican Transnationalism: Narrow and Broad Transnational Practices. În: Ethnic and Racial Studies, 1999, vol. 22, nr 2., p. 316-339.
Itzigsohn J., Saucedo S. Immigrant Incorporation and Sociocultural Transnationalism. În: International Migration Review, 2002, vol. 36, nr 3, p. 766–798.
Jones-Correa M. The Prior Socialization of Immigrants And Their Political Participation in the United States. American Political Science association, 2008. 23 p.
Juc V. Viața politică in Republica Moldova. În: Destin romanesc. Revista de istorie și cultură, 2001, nr 4, p. 20-46
Juc V., Josanu Y., Rusandu I. Sisteme politice tranzitorii din Europa de Sud-Est (studiu comparat). Chișinău: Inst. de Filozofie, Sociologie și științe Politice, 2008. 204 p.
Karpathakis A. Home society politics and immigrant political incorporations: The case of Greek immigrants in New York City. În: International Migration Review, 1999, nr 31 (4), p. 55-78.
Kessler C. Democratic citizenship and labour migration in east asia mapping fields of enquiry. În: European journal of east asian studies, 2009, p. 181-213
Kissau K., Hunger U. The internet as a means of studying transnationalism and diaspora in culegerea. Baubock R., Faist T. Diaspora and Transnationalism. Concepts, Theories and Methods. Amsterdam: Amsterdam University Press, 2010, p. 245-267.
Kivisto P. Theorizing transnational immigration: a critical review of current efforts. În: Ethnic and Racial Studies, 2001, vol. 24, nr 4, p. 549–577.
Koinova M. Autonomy and positionality in diaspora politics. În: International Political Sociology, 2012, vol. 6, nr 1, p. 99-103.
Koinova M. Diasporas and international politics: Utilising the universalistic creed of liberalism for particularistic and nationalist purposes. În: Bauböck, Rainer and Faist, Thomas, (eds.) Diaspora and transnationalism : concepts, theories and methods. Amsterdam: Amsterdam University Press, 1959,p 149-166.
Kolarska-Bobinska L. The EU Accession and Strengthening of Institutions in East Central Europe: The Case of Poland. În: EastEuropean Politics and Societies, 2006, nr 20, p. 659-690.
Kopstein J., Reilly D. Geographic Diffusion and the Transformation of the Post-communist World. În: World Politics, 2000, nr 53, p. 1–37.
Koslowski R. International Migration and the Globalization of Domestic Politics: A Conceptual Framework. În: International Migration and the Globalization of Domestic Politics. London and New York: Routledge, 2005. p. 5-33.
Kostakopoulou D. European Union Citizenship: Writing the Future În: http://aei.pitt.edu/7943/1/kostakopoulou-d-10b.pdf (vizitat 10.02.2012)
Krishna A. Poverty, Participation, and Democracy. Cambridge: Duke University/Cambridge University Press, 2008. 207 p.
Kyle D. The Otavalo Trade Diaspora: Social Capital and Transnational Entrepreneurship. În: Ethnic and Racial Studies, 1999, nr 22 (2), p, 422–46.
La Paris s-a strigat „Fără agresiune rusească în Moldova!”http://politicom.moldova.org/news/la-paris-sa-strigat-fr-agresiune-ruseasc-n-moldova-227643-rom.html (vizitat 29.07.2013).
Lafleur J-M. The Transnational Political Participation of Latin American and Caribbean Migrants Residing in Europe. În: International Migration. Special Issue: The Transnational Political Participation of Latino Migrants in Europe, 2011, vol. 49, nr 3, p. 1–9.
Lafreur J. Why do states enfranchise citizens abroad? Comparative insights from Mexico, Italy and Belgium. În: Global networks, 2011, vol. 11, nr 4, p.481-501.
Lahneman W. Impact of Diaspora Communities on National and Global Politics. Report on Survey of the Literature. Maryland: University of Maryland, 2005. 31 p.
Lăsați în urma migrației: persoane în etate și copii din Moldova. Studiu național realizat de HelpAge International și UNICEF. Chișinău: Ed. Pontos, 2010, 44p.
Leck J., Saunders D. Hirschman's loyalty: Attitude or behavior? În: Employee Responsibilities and Rights Journal, 1992, vol. 5, nr 3, p. 219-230.
Lee H. Rethinking transnationalism through the second generation. În: The Australian Journal of Anthropology, 2011, vol. 22, nr 3, p. 295–313.
Lege Nr. 317 din 13.12.1994 cu privire la Curtea Constituțională. În: Monitorul Oficial, 07.02.1995, nr. 8
Lege Nr. 317 din 18.07.2003 privind actele normative ale Guvernului și ale altor autorități ale administrației publice centrale și locale. În: Monitorul Oficial, 03.10.2003, nr. 208-210
Lege Nr. 72 din 04.05.2010 pentru modificarea și completarea unor acte legislative. În: Monitorul Oficial, 11.06.2010, nr. 94-97
Lege Nr. 780 din 27.12.2001 privind actele legislative. În: Monitorul Oficial, 14.03.2002, nr. 36-38
Levitt P, Schiller N. Conceptualizing Simultaneity: A Transnational Social Field Perspective on Society. În: International Migration Review, 2004, nr 38, p. 1002–1039.
Levitt P. Social Remittances: A Conceptual Tool for Understanding Migration and Development. Working Paper Series, 1996, nr 96.04, 45 p.
Levitt P. Social remittances: migration driven, local-level forms of cultural diffusion. În: International Migration Review, 19998, vol. 32, p. 926-949.
Levitt P., Dehesa R. Transnational Migration and the Redefinition of the State: Variations and Explanations. În: Ethnic and Racial Studies, 2003, nr 26 (4), p. 587-611.
Levitt P., Jaworsky N. Transnational Migration Studies: Past Developments and Future Trends. În: Annual Rev. Sociol., 2007, nr 33, p. 129-156.
Li R., Bradley J. Age at Immigration Matters: Explaining Immigrants' Political Participation from a Socialization Perspective. 2011. În: http://users.polisci.wisc.edu/apw/archives/apw% 20Li%20and%20Jones%20-%20Age%20at%20Immigration%20Matters.pdf (vizitat 16.05.2013).
Li X., McHale J. Emigrants and Institutions. Ann Arbor: University of Michigan, 2009. 33 p.
Lobo M. Portugal: extended voting rights and decreasing participation. http://www.idea.int/publications/voting_from_abroad/upload/chap3-port.pdf (vizita 12.02.2012).
Lodigiani E., Salomone S. Migration-induced Transfers of Norms. The case of Female Political Empowerment. Louvain-la-Neuve: UCL, 2012. 44 p.
López-Guerra C. Should Expatriates Vote? În: Journal of Political Philosophy, 2005, vol. 13, nr 2, p. 216–234.
Lyons T., Mandaville P. Think Locally, Act Globally: Toward a Transnational Comparative Politics. În: International Political Sociology, 2010, vol. 4, nr 2, p. 124–141.
Maasen S., Weingart P. Democratization of Expertise? Exploring Novel Forms of Scientific Advice in Political Decision-Making. În: Sociology of the Sciences, 2005, vol. 24, p. 81–100.
Madise Ü., Martens T. E-voting in Estonia 2005. The first practice of country-wide binding Internet voting in the world. http://neu.e-voting.cc/wp-content/uploads/Proceedings %202006/1.1. madise_martens_e-voting_in_estonia.pdf (vizitat 23.03.2012).
Maestrul Zamfir a cântat la Padova și Milano.http://www.pldm.md/index.php?option=com_ content&view=article&id=3185: maestrul-zamfir-a-cantat-la-padova-i-milano&catid=73:moldova-fara-saracie&Itemid=79 (vizitat 28.07.2012).
Mahler S. Constructing International Relations: The Role of Transnational Migrants and Other Non-State Actors. În: Identities, 2000, vol. 7, nr 2, p. 197-232.
Marko J. The Referendum on Decentralization in Macedonia in 2004: A Litmus Test for Macedonia’s Interethnic Relations. În: European Yearbook for Minority Issues, 2004, vol. 4, p. 695-721.
Markoff J. Waves of Democracy: Social Movements and Political Change. California: Pine Forge Press, 1996. p 174
Markoff, J., Baretta S. Economics Crisis and Regime Change in Brazil. În: Comparative Politics, 1990, vol. 22, p. 421-444.
Marshall M., Cole B. State Fragility Index and Matrix 2010. În: http://www.systemicpeace.org/inscr/SFImatrix2009c.pdf (vizitat 07.06.2012).
Martiniello M., Bousetta H. Les pratiques transnationales des immigrés chinois et marocains de Belgique. În: Revue Européenne des Migrations Internationales, 2008, nr 24 (2), p. 45-66.
Massey D., Parrado E. 1998. International Migration and Business Formation in Mexico. În: Social Science Quarterly, 1998, nr 79 (1), p. 1-20.
McAllister I., Makkai T. Resource and Social Learning Theories of Political Participation: Ethnic Patterns in Australia. În: Canadian Journal of Political Science, 1992, vol. 25, nr 2, p. 269-293.
McFaul M. The Fourth Wave of Democracy and Dictatorship. Noncooperative Transitions in the Postcommunist World. În: World Politics, 2002, nr 54, p. 212-244.
McKenzie D., Rapoport H. Can Migration Reduce Educational Attainments? Depressing Evidence from Mexico. În: CReAM Discussion Paper, nr 01/06, 29 p.
Mecanismul de granturi mici pentru diaspora culege rezultatele fructuoase întru beneficiul migranților și țării lor. Chișinău: IOM. http://www.iom.md/index.php/ro/media-center/relize-de-presa/195-the-diaspora-small-grants-mechanism-reaps-fruitful-results-for-the-benefit-of-migrants-and-their-homeland (vizitat 30.03.2013).
Memorandum for the heads of executive departments and agencies. March 9, 2009. http://www.whitehouse.gov/the-press-office/memorandum-heads-executive-departments-and-agencies-3-9-09 (vizitat 23.07.2012).
Merino J. Transition to democracy under a clientelistic autocracy: remittances in the making of independent citizens in Mexico. 2005. 105 p. http://citation.allacademic.com/meta/p_mla_apa_ research_citation/0/4/1/8/8/pages41887/p41887-1.php (vizitat 06.07.2013).
Micossi S. Democracy in the European Union. CEPS Working Document No. 286, 2008. 16 p.
Miculescu P. Statul de drept din perspectivă economică. București: Edit. Lumina Lex,1998. 299 p.
Migrația Forței de Muncă. Chișinău: Biroul Național de Statistica, 2013. 51 p.
Ministerul Diasporei – o necesitate stringentă pentru Republica Moldova. http://moldova.diaspora.md/index.php?pag=anews&opa=view&ids=465&id=52&t=14 (vizitat 02.06.2012)
Ministerul diasporei din Armenia. http://www.mindiaspora.am/en/Activities_2012 (vizitat 25.07.2012).
Ministerul educației, comunicat de presă. (05.04.2012). http://md3.dqteam.com/ro/evenimentele-saptaminii/comunicat-de-presa-12408/ (vizitat 25.06.2012).
Mitropolitski S. The European Integration and the Democratization in Eastern Europe (Working paper). În: Annual conference of the Canadian Association of Political Science, Ottawa: Carleton University, 2009. http://www.cpsa-acsp.ca/papers-2009/Mitropolitski.Eng.pdf (vizitat 08.09.2012).
Modele migrației și problemele dezvoltării resurselor umane în Moldova. Chișinău: Fundația Europeană pentru Instruire, 2007. 62 p.
Moldova, Ronchi: "Preoccupazione su cittadinanza romena a Moldavi. 2009. În: http://www.politichecomunitarie.it/comunicazione/16576/moldova-ronchi-preoccupazione-sucittadinanza-romena-a-moldavi (vizitat 03.06.2012).
Moldovenii din diasporă aderă la PLDM și îndeamnă toată lumea să participe la referendumul din 5 septembrie/ http://www.pldm.md/index.php?option=com_content&view=article&id=2753%3Amoldovenii-din-diaspor-ader-la-pldm-i-indeamn-toat-lumea-s-participe-la-referendumul-din-5-septembrie&catid=71%3Areferendum2010&Itemid=68 (vizitat 21.07.2012).
Morawska E. Immigrant Transnationalism and Assimilation: A Variety of Combinations and a Theoretical Model They Suggest. În: Toward Assimilation and Citizenship in Liberal Nation-States. London, New York: Macmillan/Palgrave Press. 2003, p.133–176.
More than 1000 Kazakhstan students will get Bolashak scholarships to study abroad in 2012. În: http://en.tengrinews.kz/edu/9113/ (vizitat 16.06.2012)
Morgan J., Hartlyn J., Espinal R. Dominican Party System Continuity amid Regional Transformations: Economic Policy, Clientelism, and Migration Flows. Political Science Publications and Other Works, 2011. http://trace.tennessee.edu/utk_polipubs/9 (vizitat 14.05.2012).
Morlino L. Democracy Between Consolidation and Crisis. Parties, Groups, and Citizens in Southern Europe. Oxford: Oxford University Press, 1998. 407p.
Moșneaga V., Rusnac Gh. Republica Moldova: alegerile parlamentare (1994) și geografia politică a electoratului. Chișinău: USM, 1997. 190 p.
Moșneaga V., Rusnac Gh., Sacovici V. Politologie. Manual (pentru specialitățile nonprofil), Chișinău: CEP, USM, 2007. 358p.
Mügge L. Beyond Dutch Borders. Transnational Politics among Colonial Migrants, Guest Workers and the Second Generation. Amsterdam: Amsterdam University Press, 2010. 264 p.
Muller E., Seligson M. Civic Culture and Democracy: The Question of Causal Relationships. În: American Political Science Review, 1994, nr 88, p. 635-652.
Mullings B. Governmentality, Diaspora Assemblages and the Ongoing Challenge of “Development”. În: Antipode, 2012, vol.44, p. 406-427.
Mungiu-Pippidi A. The Other Transition. În: Journal of Democracy, 2010, vol. 21, nr 1, p. 120-127.
Najam A. The Four C’s of Third Sector-Government Relations: Cooperation, Confrontation, Complementarity, and Cooptation. În: Nonprofit Management and Leadership, 2000, nr 10(4): p. 375-396.
Newland K. Voice After Exit: Diaspora Advocacy. Washington D.C.: Migration Policy Institute, 2010. 24 p.
Nicolaïdis K. The New Constitution as European Demoi-Cracy? În: Critical Review of Social and Political Philosophy, 2003, nr 7, p. 76-93.
Nohlen D., Grotz F. External voting: legal framework and overview of electoral legislation. http://www.juridicas.unam.mx/publica/rev/boletin/cont/99/art/art4.htm (24.09.2013).
O’Loughlin J. ș. a. The diffusion of democracy 1946-1994. În: Annals of the Association American Geographers, 1998, nr 88, p. 545-574.
O'Donnell G. Delegative Democracy. În: Journal of Democracy, 1994, nr 1, p. 55-69.
O'Donnell G., Schmitter P., Whitehead L. Transitions from Authoritarian Rule: Comparative Perspectives. Baltimor and London: JHU Press, 1986. 190 p.
Omar Mahmoud, T., Rapoport, H., Steinmayr, A., Trebesch, C. The Effect of Labor Migration on the Diffusion of Democracy: Evidence from a Former Soviet Republic. Kiel Working Papers, 1869, Kiel Institute for the World Economics, Kiel, 2013, 54 p.
Orbeta A., Abrigo M., Cabalfin M. Institutions Serving Philippine International Labor Migrants. În: Discussion Paper Series, 2009, nr. 31, 30 p.
Orozco M., Lapointe M. Mexican hometown associations and development opportunities. În: Journal of International Affairs, 2004, vol. 57, nr 2, p. 1-21.
Orozco M.Conceptualizing Diasporas: Remarks About the Latino and Caribbean Experience. În: Living Across Worlds: Diaspora, Development and Transnational Engagement. Geneva: IOM, p. 17-37.
Ost D. The Politics of Interest in Post-Communist East Europe. În: Theory and Society, 1993, vol. 22, nr 4, p. 453-485.
Østergaard-Nielsen E. The Politics of Migrants’ Transnational Political Practices. În: Paper given to the conference on Transnational Migration: Comparative Perspectives. Princeton University, 2001. 29 p.
Overseas voters should vote in embassies. The Sunday Times, January 22, 2012/ http://www.timesofmalta.com/articles/view/20120122/local/Overseas-voters-should-vote-in-embassies-AD.403273 (vizitat 13.03.2013).
Pagina web a CCC. http://ec.europa.eu/dgs/jrc/index.cfm. (vizitat 24.07.2012).
Palo de D., Faini R., Venturini A. The social assimilation of immigrants. În: SP discussion paper, 2007, nr 0701, 32 p.
Parkhomenko N., Starodub A. Does Labor Migration Become a School of Democracy for the Ukrainians? Policy paper 9/2005. http://cpcfpu.ru/en/projects/foreignpolicy/papers/092005/ (vizitat 12.04.2013)
Pfutze T. Does Migration Promote Democratization? Evidence from the Mexican Transition. În: Journal of Comparative Economics, 2012, vol. 40, p. 159-175.
Pfutze T. The political consequences of international migration on sending countries. Oberlin: Oberlin College http://www.oberlin.edu/faculty/tpfutze/trial2_files/iaforum_migpol.pdf (vizitat 13.04.2013).
Piper N. Temporary migration and political remittances: the role of organisational networks in the transnationalisation of human rights. În: European journal of east asian studies, 2009, p. 215‐243.
Pîrțac G., Casiadi O., Porcescu S. Științe politice, Chișinău: Academia Stefan cel Mare a MAI, 2008, 346 p.
Plattner M. Populism, Pluralism, and Liberal Democracy. În: Journal of Democracy, 2010, vol. 21, nr 1,p. 81-92.
Plutzer E. Becoming a Habitual Voter: Inertia, Resources, and Growth in Young Adulthood. În: American Political Science Review, 2002, vol. 96, nr. 1, 41-56.
Polity IV Project: Political Regime Characteristics and Transitions, 1800-2010. În: http://www.systemicpeace.org/polity/polity4.htm (vizitat 16.06.2012).
Popescu S. Statul de drept în dezbaterile contemporane. București: Edit. Academiei Române, 1998., p. 36-37.
Popescu T. Politologie. Material didactic. Chisinau: AAP, 2010. 304 p.
Porcescu S. Fundamentarea științifică a deciziilor politice într-o societate bazată pe cunoaștere. În: Akademos. Revistă de știință, inovare, cultură și artă, nr. 4(15), decembrie 2009, p. 29-32
Porcescu S., Grosu D., Fundamentarea Exercițiului de Foresight. În: Akademos. Revistă de știință, inovare, cultură și artă, nr. 4(19), decembrie 2010, p 17-22.
Porcescu S. Integrarea comunității științifice din Republica Moldova în circuitul științific european și internațional. În: Materialele Conferinței științifice „Probleme actuale ale organizării și autoorganizării sistemului de cercetare-dezvoltare în Republica Moldova”. Chisinău, 2011. p 228-232.
Porcescu S. Integrarea europeană și fluxurile migraționiste. În Integrarea europeană a Republicii Moldova: premise, avantaje și oportunități pierdute/ coord.: Dumitru Moldovanu. Chișinău, Î.E.P. Știința, 2009, p 128-137.
Porcescu S. Politicile vizînd diaspora moldovenească: de la un parteneriat moderat spre o implicare activă. Moldova s diaspora policies: the path from moderate partnership to an active engagement. În: Varzari V., Tejada G., Porcescu S., Bolay J.C. (Coord). Migrația înalt calificată și inițiativele pentru dezvoltare: cazul Republicii Moldova și al țărilor din Europa de Sud-Est. Chișinău: Impressum S.R.L, 2014, p. 38-48.
Porcescu S. Oportunități pentru comunitățile științifice din țările de origine. În: Akademos. Revistă de știință, inovare, cultură și artă, nr.3 (10), iunie 2008, p 31-35.
Porcescu S. Politica Europeană de Vecinătate: oportunități pentru procesul de integrare europeană a Republicii Moldova. În: Dezvoltarea umană: impactul proceselor de transformare a societății moldave. Chisinau: Centrul Editorial al UASM, 2007, p.466-469.
Porcescu S. Valorile Europene drept element-cheie al procesului de integrare europeană. În Materialele Conferinței științifico-practice „Poliția și valorile general-umane în contextul integrării europene” 30 martie 2007, p. 53-54
Porcescu S., Nestorowicz J., Markowski S. Moldovan Migration Policy Dilemma: Brain Drain or Jobless Growth? CARIM-East Research Report. CMR Working Papers No 68(126) 2014. Warsaw: Centre of Migration Research, University of Warsaw. 33p.
Porcescu S., Varzari V. Diaspora științifică a Republicii Moldova: de la exodul de creiere la circulația cunoștințelor. În: Brain Drain. Cazul Republicii Moldova. Victor Moraru, Chișinău, Ed. Sirius, 2011, p 106-124.
Porcescu S., Varzari V. Diaspora științifică va impulsiona dezvoltarea Republicii Moldova. În: Akademos. Revistă de știință, inovare, cultură și artă, nr. 1(24), martie 2012, p 50-52.
Portes A., Escobar C., Radford A. Immigrant Transnational Organizations and Development: a comparative study. În: International Migration Review, 2007, vol. 41, nr 1, p. 242-281.
Potot S. Romanian migration movements: networks as informal transnational organisations. În: International Migration in Europe. New trends and new methods of Analysis. Amsterdam: Amsterdam University Press, 2008, p. 87-107.
President Obama Announces Members of Science and Technology Advisory Council/ http://www.whitehouse.gov/the_press_office/President-Obama-Announces-Members-of-Science-and-Technology-Advisory-Council. (vizitat 23.07.2012).
Pridham G. Democratic transitions in theory and practice. Southern European lessons for Eastern Europe? În: Pridham G., Vanhanen T. Democratization in Eastern Europe Domestic and international perspectives. New York: Routledge, 1994, p. 15- 37.
Pridham G. Designing Democracy: Eu Enlargement And Regime Change In Post-Communist Europe. New York: Palgrave Macmillan, 2005. 284p.
Pridham G., Ágh A. Prospects for Democratic Consolidation in East-Central Europe. Manchester: Manchester University Press, 2001. 244p.
Principe M. Albert Venn Dicey and the Principles of the Rule of Law: Is Justice Blind? A Comparative Analysis of the United States and Great Britain În: http://digitalcommons.lmu.edu /cgi/viewcontent.cgi?article=1498&context=ilr (vizitat 10.08.2012)
Prior M. You’ve Either Got It or You Don’t? The Stability of Political Interest over the Life Cycle. În: The Journal of Politics, 2010, vol. 72, nr 3, p. 747–766.
Problems and prospects concerning European citizenship. 2009. În: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?type=TA&reference=P6-TA-2009-0204&language=EN&ring=A6-2009-0182. (vizitat 02.04.2012).
Programul de activitate a guvernului pe anii 2005-2009 „Modernizarea țării –bunăstarea poporului”. Chișinău, 2005, 39 p.
Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova „Integrarea Europeană: Libertate, Democrație, Bunăstare” 2009-2013. Chișinău, 2009, 38 p.
Programul de Activitate al Guvernului Republicii Moldova Integrarea Europeană: Libertate, Democrație, Bunăstare (2011-2014). Chișinău, 2011, 82 p.
Proiect de Lege privind exercitarea prin corespondență a dreptului de vot de către alegătorii români cu domiciliul sau reședința în străinătate. http://votprincorespondenta.mae.ro/wp-content/uploads/2011/02/proiect-final.pdf (12.09.2013).
Proiectul legii pentru modificarea și completarea Codului electoral nr.1381-XIII din 21.11.1997 (art.1, 38'1, 53, 54). http://www.parlament.md/ProcesulLegislativ/Proiectedeactelegislative/ tabid/61/LegislativId/1116/Default.aspx (12.02.2013).
Proiectul legii pentru modificarea și completarea unor acte legislative (Codul electoral – art.1, 28, 39, ș.a.; Legea despre statutul deputatului în Parlament – art.2, 3)/ http://www.parlament.md/ ProcesulLegislativ/Proiectedeactelegislative/tabid/61/LegislativId/1098/Default.aspx (vizitat 13.09.2013).
Przeworski A. Democracy and the Market: Political and Economic Reforms in Eastern Europe and Latin America. Cambridge: Cambridge University Press, 1991. 210 p.
Puterea Politică și Coeziunea Socială în Republica Moldova din perspectiva Integrării Europene. Chișinău: Print-Caro, 2010, 222 p
Ragazzi F. Diaspora: The Politics of Its Meanings. În: Internation Political Sociology, 2012, vol. 6, p. 107-111.
Ragazzi F. Governing Diasporas. În: International Political Socilogy, 2009, vol. 3, p. 378-397.
Raik K. EU Accession of Central and Eastern European Countries: Democracy and Integration as Conflicting Logics. În: East European Politics and Societies, 2004, nr 18:4, p. 567-594.
Ramakrishnan K., Espenshade T. Immigrant incorporation and political participation in the United States. În: International Migration Review, 2001, vol. 35, nr 3, p. 870-909.
Raport asupra activității Comisiei Electorale Centrale privind organizarea și desfășurarea referendumului republican constituțional din 5 septembrie 2010. http://www.e-democracy.md/elections/referendum/2010/cec/raport-cec/ (vizitat 19.07.2012).
Raport CIVIS/IASCI Consolidarea legăturii dintre migrație și dezvoltare în Moldova. Chișinău, 2010. 57 p.
Ray J. Does democracy cause peace? În: Annu. Rev. Polit. Sci., 1998, nr 1, p. 27-46.
Reis M. Theorizing Diaspora: Perspectives on “Classical” and “Contemporary” Diaspora. În: International Migration, 2004, nr 42(2), p. 41 – 60.
Report from the Commission to the European Parliament, the Council and the European Economic and Social Committee Under Article 25 Tfeu. On progress towards effective EU Citizenship 2007-2010. În: COM, nr 602. Brussels. 2010 http://ec.europa.eu/justice/ citizen/files/com_ 2010_602_en.pdf (vizitat 10.09.2013).
Report on Out-Of-Country Voting. Adopted by the Council for Democratic Elections at its 37th meeting (Venice, 16 June 2011) and by the Venice Commission at its 87th plenary session (Venice, 17-18 June 2011) on the basis of comments by Ms Josette DURRIEU (Expert, France) and Mr László TRÓCSÁNYI (Substitute member, Hungary). În: http://www.venice.coe.int/ docs/2011/CDL-AD (2011)022-e.pdf (vizitat 21.04.2012)
Republic of Croatia, Paliamentary elections 25 November 2007. În: OSCE/ODIHR Limited Election Observation, Mission Report. Warsaw, 2008. http://www.osce.org/odihr/ elections/croatia/31736 (23.03.2013).
Resentimente: Victimele din 7 aprilie 2009 – la un an de la injustitie.http://cbb2009.wordpress.com/ 2010/06/29/comitetul-anti-tortura-ong-in-sprijinul-celor-maltratati-in-aprilie-2009/(vizitat 29.07.2013).
Röben B. Review of Ernst-Wolfgang Böckenförde: Geschichte der Rechts- und Staatsphilosophie Antike und Mittelalter În: http://www.germanlawjournal.com/pdfs/Vol04No02/PDF_ Vol_04_No_02_177-185_Legal_Culture_Roeben.pdf (vizitat 10.05.2012)
Rojas H. A comparative study of the overseas voting laws and systems of selected countries. http://pdf.usaid.gov/pdf_docs/PNADA596.pdf (vizitat 30.03.2013).
Roșca A. Algoritmi ai tranziției: aspecte social-filozofice. Chișinău: Tipografia AȘM, 2007. 300 p.
Roșca A. Puterea politică și ordinea socială: interacțiune și echilibru dinamic. În: Revista de Filozofie, Sociologie și științe Politice, 2007, nr 1, p. 5-10.
Roșca A., Turbatu L. Considerații privind tradițiile anglo-saxonă și continentală ale conceptului „stat de drept”. În: Revista de filozofie, sociologie și științe politice, 2011, nr 1 (155), p. 102-109.
Rosenblum M., Tichenor D. Oxford Handbook of the Politics of International Migration. Oxford: Oxford University Press, 2012, 672p.
Rosita F., D’Amato G. Transnationalisme des migrants en Europe: une preuve par les faits. În: Revue Européenne des Migrations Internationales, 2008, nr 24(2), p. 7–22.
Rother S. Do Migrants Remit Political Change? Some research findings/ http://cdm.aim.edu/cdm _media_manager/files/development_at_work/20110630_rother_migration_political_change.pdf (vizitat 24.04.2013).
Rother S. Migrant networks as transnational agents of democratization “from below”? În: http://arnold-bergstraesser.academia.edu/StefanRother/Talks/32759/Migrant_networks_ as_transnational_agents_of_democratization_from_below_ (vizitat 15.09.2013)
Rubio-Marín R. Transnational Politics and the Democratic Nation-State:Normative Challenges of Expatriate Voting and Nationality Retention of Emigrants. În: N.Y.U. Law Review, 2006, vol. 81, p.101-131.
Rupnik J. In Search of A New Model. În: Journal of Democracy, 2010, vol. 21, nr 1, p.105-112.
Saca V. Interese politice și relații politice: Dimensiuni tranzitorii. Chișinău: CE USM, 2001. 472 p.
Saca V., Grosu V. Considerații privind specificul contextului tranziției spre democrație a Republicii Moldova. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Chișinău: CEP USM, 2008, nr. 3 (XLII), p. 112-123.
Sager F. Habermas‘models of decisionism, technocracy and pragmatism in times of governance: the relationship of public administration, politics and science in the alcohol prevention policies of the swiss member states. În: Public Administration, 2007, vol. 85, nr 2, p. 429–447.
Sandu I., Rusu R. Valori politice europene: determinare de concept. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), 2011, nr.2 (LIII), p. 73-79.
Schifirneț C. Sociologie românească modernă. București: Criterion publishing, 2009. 260p
Schiller G., Fouron G. Transnational lives and national identities: The Identity politics of Haitian immigrants. În: Smith M., Guarnizo L. (eds.) Transnationalism from Below. New Brunswick and London: Transaction Publishers, 1998. pp. 130-161
Schiller G., Fouron N. Terrains of Blood and Nation. Haitian Transnational Fields. În: Ethnic and Racial Studies, 1999, nr 22(2), p. 340-361.
Schimmelfennig F., Sedelmeier U. Candidate countries and conditionality. În Graziano P., Vink M. (eds.) Europeanization: new research agendas. Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2006. p. 88-101
Schwartz R. Exploring the Link between Moldovan Communities Abroad (MCA) and Moldova. Chișinău: IOM, 2007. 43 p.
Scientific evidence for policy-making. EC, 2008. http://ec.europa.eu/research/social-sciences/pdf/scientific_evidence_policy-making_en.pdf (vizitat 23.07.2012).
Scrisoare deschisă: Cerem sa fie respectat dreptul nostru la vot http://politicom.moldova.org/ news/scrisoare-deschisa -cerem-sa-fie-respectat-dreptul-nostru-la-vot-182495-rom.html (vizitat 23.07.2012).
Shain Y. Marketing The American Creed Abroad, Diasporas in the U.S. and their Homelands. Cambridge, UK: Cambridge University Press, 1999. 294 p.
Shapiro I. The State of Democratic Theory. Princeton: Princeton University Press, 2005. 200p.
Sheffer G.. Modern Diasporas in International Politics. New York: Taylor & Francis, 1986. 349 p.
Silaghi C. Bune intenții și coșmarul birocratic. Paradoxul burselor acordate de statul român studenților moldoveni. București: CRPE Policy Memo, nr. 24, 2012. 36 p.
Silbereisen R., Chen X. Social Change and Human Development: Concept and Results. London: SAGE Publications Ltd, 2010. 292 p.
Sințov R. ș. a. Raport CIVIS/IASCI Consolidarea legăturii dintre migrație și dezvoltare în Moldova. Chișinău, 2010, 57 p.
Smith M. Transnationalism, the State, and the Extraterritorial Citizen. În: Politics & Society, 2003, vol. 31, nr 4, 467-502.
Smith M., Guarnizo L. Transnationalism From Below. New Brunswick: Transaction Publishers, 1998. 316 p.
Soe K. Linkages Between Migration and Democratization: A Case Study on Burma. În: The 6th EuroSEAS Conference at the University of Gothenburg, 2010. http://www.mpa.sciences-po.fr/fileadmin/Fichiers/Photos_News/The_Migration_and_Democratization_Linkages_Final_Draft_presented1.pdf (vizitat 12.02.2012).
Sökefeld M. Mobilizing in transnational space: a social movement approach to the formation of diaspora. În: Global Networks, 2006, nr 6, p. 265–284.
Sørensen N. Living Across Worlds: Diaspora, Development and Transnational Engagement. Geneva: IOM, 2007. 211 p.
Spencer S. The Migration debate. Bristol: University of Bristol, 2011. 278 p.
Spilimbergo A. Democracy and Foreign Education. În: American Economic Review, 2009, nr 99, p. 528–543.
Spiro P. Perfecting Political Diaspora. În: New York University Law Review, 2006, vol. 81, 26 p.
Stark D., Bruszt L. Postsocialist Pathways: Transforming Politics and Property in East Central Europe. Cambridge: Cambridge University Press, 1998. 284p.
Statement of Dr Marcin Walecki, Executive Director of the European Partnership for Democracy, „DEMOCRACY IN MOLDOVA: A SECOND CHANCE!”, 2009. http://www.epd.eu/uploads/836eaa9f0bdfcffe3d1b58bc01c88088.pdf (vizitat 13.09.2013).
Strategia Moldova 2020. http://www.gov.md/doc.php?l=ro&idc=447&id=4874 (vizitat 10.09.2013).
Tam Cho W., Gimpel J., Dyck J. Residential Concentration, Political Socialization, and Voter Turnout. În: The Journal of Politics, 2006, vol. 68, nr 1, p. 156–167.
Tanase E. Migrația ca factor al schimbării valorilor cetățenilor Republicii Moldova (în baza sondajului sociologic). În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), 2007, nr 3, p.110-126.
Tejada G., Varzari V., Porcescu S. Scientific diasporas, transnationalism and home-country development: evidence from a study of skilled Moldovans abroad, Southeast European and Black Sea Studies, 2013, 13:2, p. 157-173, p. 166-167
Testaverde M. Emigration, Redistribution and Political Institutions in Origin Countries. În: http://www.ieb.ub.edu/aplicacio/fitxers/SM11Testaverde.pdf (vizitat 12.02.2013).
Teune H. Globalizations and Democratizations: Forces, Counterforces. În:, Ciprut J. (ed). Democratizations: Comparisons, Confrontations, and Contrasts. Cambridge: MIT Press, 2008, p. 73-93
Tigno J. Overseas Absentee Voting and Philippine Elections. 2010. http://law.upd.edu.ph/Academic-Congress-February-1-5,2010/Day-3/Session-6/Dr.%20Jorge %20V.%20Tigno%20-%20Overseas%20Absentee%20Voting%20and%20Philippine%20 Elections.pdf (vizitat 13.03.2012).
Tintori G. The Transnational Political Practices of “Latin American Italians”. În: International Migration Special Issue: The Transnational Political Participation of Latino Migrants in Europe, 2011, vol. 49, nr 3, p. 168–188.
Toggernburg G. The Debate on European Values and the Case of Cultural Diversity. În: European Journal of Social Theory, 2008, vol.11, nr 2, p. 257-274.
Tölölyan Kh. The Nation-State and Its Others: In Lieu of a Preface. În: Diaspora: A Journal of Transnational Studies. 1991, vol. 1, nr 1, p. 3-7.
Un clic pentru Limba Romana in Constitutia RM/http://www.lapetition.be/en-ligne/Un-clic-pentru-Limba-Romana-in-Constitutia-RM-5675.html (vizitat 29.07.2013)
Vachudova M. Democratization in Postcommunist Europe: Illiberal Regimes and the Leverage of International Actors. Stanford: Center for European Studies Working Paper Series. 36p.
Valdés J. Pinochet's Economists: The Chicago School in Chile. Cambridge: Cambridge University Press, 1995. 334p
Vareaghin I. Tranziția politică moldovenească în contextul modelelor clasice ale tranziției. În: Moldoscopie, 2008. Nr 2(41), p. 139-153.
Varzari P. Elita politică din Republica Moldova: realități și perspective. Chișinău: CE USM, 2008. 135 p.
Varzari P. Elita politică și birocrația în contextul realizării reformelor democratice (cazul Republicii Moldova). Monografie. Chișinău: Pontos, 2013. 366 p.
Varzari P. Elita politică. În: Politologie: manual pentru specialitățile nonprofil. Chișinău: CEP USM, 2007. p. 208-128.
Varzari P. Introducere în elitologie (Studiu). Chișinău: CE USM, 2000. 175 p.
Varzari P. Repere principale ale teoriilor neoelitiste privind guvernarea societății p 68-78. În: Revista de Filosofie, Sociologie și Științe Politice, 2 (165) 2014, Chișinău, 2014. p 70
Varzari V., Porcescu S., Tejada G., „EU policies and initiatives on migration towards Eastern Europe: Implications on skilled Moldovans abroad”, IMISCOE-MiReKoc Conference, „Migration and Settlement in Europe: Views from the East and the South”, KOC University, Sariyer, Istanbul, June 2011, p 7
Vertovec S. Migration and social cohesion. Aldershot: Edward Elgar Pub., 1999. 534p
Vertovec S. Three meanings of ‘diaspora’, exemplified among South Asian religions.În: Diaspora, 1999, nr 7, 37 p.
Vidal J.P. The Efect of Emigration on Human Capital Formation. În: Journal of Population Economics 1998, 11(4), p. 589-600.
Voiculescu M. Politologie. București: Victor, 1998. 211 p.
Voss J., Bauknecht D., Kemp R. Reflexive governance for sustainable development. Northhampton: Adward Elgar Publishong, 2006. 480 p.
Voting by italians living abroad. În: http://en.camera.it/4?scheda_informazioni=30 (vizitat 28.04.2012).
Voting from Abroad: The International IDEA Handbook. Federal Electoral Institute of Mexico, 2007. 262 p.
Waldinger R., Soehl T., Lim N. Emigrants and the Body Politic Left Behind: Results from the Latino National Survey February 2011. În: http://works.bepress.com/cgi/viewcontent.cgi ?article=1048&context=roger_waldinger (vizitat 20.04.2012)
Waldinger R., Soehl T., Nelson L. Emigrants and the Body Politic Left Behind: Results from the Latino National Survey. Los Angellos: University of California, 2011. 41 p.
Walewski M. ș. a. Efectele migrației și remitențelor în zonele rurale ale Moldovei și Studiul de caz privind gestionarea migrației în Polonia. CASE – Centrul de Investigații Sociale și Economice, 2008. 60 p.
Wals S. Aparicio. Immigrants’ political suitcases: a theory of imported socialization. 2009. http://www.ideals.illinois.edu/bitstream/handle/2142/14589/Wals_Sergio.pdf?sequence=2 (vizitat 24.06.2012).
Waterbury M. Bridging the divide: Towards a comparative framework for understanding kin state and migrant-sending state diaspora politics. În: Baubock R., Faist T. Diaspora and Transnationalism. Concepts, Theories and Methods. Amsterdam: Amsterdam University Press, 2010. p. 131-148.
Way L., Levitsky S. Linkage, Leverage, and the Post-Communist Divide. În: East European Politics and Societies, 2007, nr 21(1), p. 48-66.
Wei Y., Balasubramanyam V. Diaspora and Development. În: The World Economy, 2006, vol. 29, nr 11, p. 1599-1609.
Weinar A. Instrumentalising diasporas for development: International and European policy discourses. În: Diaspora and Transnationalism: Concepts, Theories and Methods. Amsterdam: Amsterdam University Press, p. 73-89.
Welzel C., Inglehart R. The Role of ordinary people in democratization. În: Journal of Democracy, 2008, vol. 19, nr 1, p. 126-140.
Wescott C., Brinkerhoff J. Converting migration drains into gains: Harnessing the resources of overseas professionals. Manila: Asian development bank, 2006. 153 p.
Weyland K. Learning from foreign models in Latin American policy reform. Washington, D.C. Woodrow Wilson Center Press, 2004, 302p.
Whitehead L. Democratization. Theory and Experience. New York: Oxford University Press Inc., 2002, 311 p.
Wick B., Porcescu S. Science and Technology as part of the European Neighbourhood Policy. ICBSS Policy Brief no.25, June 2013,34p., p. 2-5
Williams A., Ortega S. Dimensions of Ethnic Assimilation: An Empirical Appraisal of Gordon's Typology. În: Social Science Quarterly, Linkoln: University of Nebraska, 1990, p. 697-710.
Wright J. Exit during crisis: how openness, migration, and economic crisis affect democratization. În: Working Paper, nr 367. 2010 http://kellogg.nd.edu/publications/workingpapers/WPS/367.pdf (vizitat 05.05.2013).
Moшняга В., Морару В., Руснак Г. Италия глазами молдавских трудовых мигрантов. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), 2009, nr 3, p 57-83.
Мошняга В., Руснак Г. Парламентские (2001) выборы в Республике Молдова: специфика, результаты, электоральные стратегии и технологии. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), 2001, nr 16, p. 28-90.
Руснак Г., Мошняга В., Цуркан В. Человеческий капитал как фактор адаптации в миграционной ситуации: молдавские мигранты с высшим образованием (по данным социологических опросов). P 43-54/ MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), 2007, nr 4, p. 43-54.
ANEXE
Anexa 1: Indicele democrației – 2012
Sursa: Democracy index 2012. Democracy at a standstill/A report from the Economist Intelligence Unit/ www.eiu.com , *pînă la poziția 26 – democrații consolidat
Anexa 2: Indicele de fragilitate a statelor în 2012
Sursa: Monty G. Marshall and Benjamin R. Cole. State Fragility Index and Matrix 2012
Anexa 3: Cadrul instituțional pentru relațiile cu diaspora: exemple din practica internațională
Ministere
Armenia
Ministerul diasporei (creat în 2008)
Obiective: păstrarea identității armene, descoperirea și utilizarea potențialului diasporei pentru dezvoltarea patriei; facilitarea eforturilor de repatriere. Activitățile promovate includ extinderea asistenței și suportului educațional pentru diasporă în străinătate și organizarea conferințelor, concursurilor, festivalurilor în Armenia (Programul Ari Tun, festivalul ”Armenia mea”, premiul ”Pentru contribuție semnificativă la păstrarea identității armene”[214] etc).
http://www.mindiaspora.am/en/index
Bangladesh
Ministerul protecției sociale a expatriaților și ocuparea forței de muncă în străinătate (creat în 2001). Obiective: protecție în domeniul angajării în străinătate. Asigurarea bunăstării a lucrătorilor expatriați și sporirea oportunităților de angajare în străinătate. Activități: Oferte și programe de angajare, oferte de formare profesională și programe de consolidare a capacităților, soluționarea petițiilor expatriaților; facilitarea investițiilor, implementarea proiectelor de bunăstare economică și socială; promovarea culturii naționale, stabilirea legăturilor cu comunitățile aflate în străinătate. http://probashi.gov.bd
Georgia
Ministerul de Stat pentru problemele diasporei (2008)
Scopul: Integrarea georgienilor aflați în străinătate și aprofundarea relațiilor lor cu patria. Activități: gestionarea Fondului diasporei, gestionează un forum special al oamenilor de afaceri atît din Georgia cît și din străinătate, implică georgieni care trăiesc în străinătate în cadrul programelor guvernamentale, colectează informații despre profilul georgienilor din diasporă. La 1 martie 2012 a intrat în vigoare Legea privind compatrioții/expatriații aflați în străinătate și organizațiile diasporale, adoptată de către Parlamentul Georgiei în noiembrie 2011. Documentul definește statutul juridic al compatriotului/ expatriatului cu reședința în străinătate și prevede eliberarea certificatului de identitate a compatriotului din străinătate. Cetățenii altor state care dețin statutul de compatriot obțin anumite privilegii: se pot afla în Georgia pentru o anumită perioadă de timp, primi finanțare de stat pentru învățământul general și cel superior, pot deveni membri ai loturilor sportive naționale a Georgiei. http://www.diaspora.gov.ge
India
Ministerul afacerilor indienilor din străinătate (creat în 2004)
Promovează investițiile membrilor diasporei, coordonează diverse activități orientate în special spre tinerii indieni aflați în străinătate, în cooperare cu alte ministere facilitează relațiile diasporei cu țara în domenii cum ar fi comerțul, cultura, turismul, mass-media, problemele de tineret, sănătate, educație, știință și tehnologie. Organizează anual ziua diasporei, acordă premii membrilor marcanți ai acesteia, organizează evenimente și conferințe etc. http://moia.gov.in
Serbia
Ministerul diasporei (creat în 2003)
Asigură statutul cetățenilor care locuiesc în străinătate. Consolidează relațiile persoanelor de origine sârbă cu Serbia. Facilitează exercitarea dreptului de vot a diasporei. Crează condiții pentru implicarea diasporei în viața politică, economică și culturală a Serbiei. Acordă ajutor pentru reintegrare. Administrează Consiliul economic, care include și experți din diasporă, facilitează investițiile străine, administrează proiecte de cooperare economică între Serbia și diasporă. Promovează cultura, educația și limba sârbă. http://www.mzd.gov.rs/Eng/Default.aspx
Instituții subordinate ministerelor
Albania
Ministerul Afacerilor Externe, Institutul Național pentru Diasporă (1996)
Obiective: protejarea drepturilor diasporei cu tradiții și a celei recente. Susținerea organizațiilor, asociațiilor și cluburilor albaneze în vederea păstrării identității naționale, limbii și culturii. Favorizarea investițiilor în țara de origine, în rîndul membrilor diasporei. Elaborează și actualizează Atlasul geografic și demografic al diasporei albaneze. Gestionează centre care promovează cultura albaneză. Colaborează cu Programul PNUD ”Brain Gain” ce susține implicarea membrilor diasporei în activitățile educațional-științifice din patrie.
Chile
Ministerul Afacerilor Externe: Oficiul General pentru servicii consulare și de imigrare, Oficiul pentru chilienii din străinătate (2001)
Scopul: încurajarea participării diasporei chiliene la dezvoltarea țării de origine. Activități: conectarea organizațiilor diasporale cu comunitățile din țară, protecția drepturilor omului și a celor sociale a emigranților, indiferent de reședință; informarea privind securitatea socială, dreptul de repatriere și educație, soluționarea altor necesități semnalate de comunitățile din străinătate. http://www.chilesomostodos.gov.cl
Mexic
Secretariatul General pentru Afaceri Externe, Sub-Secretariatul pentru America de Nord, Institutul pentru mexicanii din străinătate (2003)
Scopul: implicarea emigranților în procesul de dezvoltare, ridicarea standardul de viață al comunităților mexicane de peste hotare. Recepționarea propunerilor și recomandărilor diasporei privind procesele care au loc în țară, oferirea de consultanță financiară și informațională despre bursele educaționale, informație consulară, oportunități investiționale și programe guvernamentale.
Promovarea strategiilor de angajare în străinătate pentru mexicani, consultarea propunerilor din comunitățile de peste hotare, membrilor organizațiilor societății civile, precum și organismelor consultative. http://www.ime.gob.mx/
Alte instituții naționale
România
Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Începînd cu 2009, este o structură cu personalitate juridică în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, în coordonarea primului-ministru [86]. Obiective: păstrarea și afirmarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase a românilor din statele vecine și emigrație. Stabilirea unui parteneriat cu organizațiile românești din vecinătate și emigrație, menit să contribuie la creșterea prestigiului comunităților românești în statele lor de cetățenie și la promovarea valorilor culturale românești la nivelul opiniei publice din țările respective, întărirea comunicării și a parteneriatelor atât cu comunitățile românilor/vlahilor/aromânilor din țările vecine și Balcani, cât și cu românii emigrați și originari din România.
Chile
Comitetul Interministerial pentru Comunitățile de chilieni din străinătate (2008)
Creat în calitate de mecanism formal și permanent pentru coordonarea între agențiile guvernamentale relevante a politicilor publice privind necesitățile chilienilor care locuiesc în străinătate.
China
Consiliul de Stat, Oficiul pentru relațiile cu chinezii din străinătate (creat în 1978)
Obiective: studierea, formularea și supravegherea politicilor care protejează drepturile și interese cetățenilor chinezi în străinătate, inclusiv a persoanelor revenite. Facilitarea cooperării comunităților de chinezi cu țara de origine. Gestionează 2 universități predestinate în mare parte membrilor diasporei.
Filipine
Oficiul Președintelui, Comisia pentru filipinezii din străinătate (creată în 1980)
Promovează legăturile economice și culturale cu diaspora. Oferă seminare de instruire și servicii de consultanță anterior plecării. Susține vizite exploratorii în Filipine pentru emigranții din a doua și a treia generație. http://www.cfo.gov.ph
Sierra Leone
Oficiul Președintelui, Oficiul pentru Diasporă (2007)
Oferă informații despre serviciile financiare, taxe fiscale și vamale, oportunități investiționale și de afaceri. Cooptează experții din diasporă în vederea oferirii consultanței sau implicării în anumite domenii critice.
Instituții quasi-guvernamentale
Republica Dominicană
Consiliul prezidențial Național pentru comunitățile dominicane din străinătate (2006)
Adoptă politici care promovează și consolidează legăturile cu diaspora. Integrează diaspora în eforturile naționale de dezvoltare, prin politici care să promoveze organizarea comunităților diasporale. Facilitează dialogul între diasporă și instituțiile naționale. http://www.condex.gob.do/
Mali
Consiliul Suprem al cetățenilor Mali în străinătate (1993; reformat în 2004)
Acționează în calitate de reprezentant oficial a diasporei în Mali și în țările de reședință, identifică potențialii investitori din diasporă, promovează imaginia pozitivă a țării, asistă funcționarii consulari în protecția cetățenilor aflați în străinătate, oferă informații persoanelor care intenționează să plece. http://www.maliensdelexterieur.gov.ml
Mexic
Consiliul Consultativ al Institutului pentru mexicanii aflați în străinătate (2003)
Oferă consiliere și consultanță Institutului. Reunește eforturile și experiența cetățenilor mexicani din diasporă pentru a identifica și analiza problemele, provocările și oportunitățile cu care se confruntă. Propune alternative de a crește standardele de viață ale comunităților mexicane peste hotare. http://www.ime.gob.mx/ccime/ccime.htm
Anexa 4: Prezența subiectului migrației în cadrul Programelor de activitate ale Guvernului
Programul de activitate a guvernului pe anii 2005-2009 „Modernizarea țării–bunăstarea poporuluil” [276] menționează următoarele acțiuni relevante:
crearea condițiilor adecvate pentru utilizarea veniturilor cetățenilor provenite din munca prestată peste hotare in scopul dezvoltării economiei, facilitarea transferurilor bănești;
reglementarea fluxului migrațional;
securizarea frontierei de stat;
prevenirea și combaterea migrației ilegale și a traficului de ființe umane;
asigurarea protecției sociale, rezolvarea problemelor sociale și educaționale ale familiilor de migranți;
crearea condițiilor pentru repatrierea migranților. (Pg 36)
Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova pentru anii 2008-2009 „Progres și Integrare” stipulează, la capitolul dezvoltarea antreprenoriatului – încurajarea utilizării remitențelor în deschiderea și extinderea afacerii prin mecanisme inovative compatibile cu principiile economiei de piață.
Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova „Integrarea Europeană: Libertate, Democrație, Bunăstare” [277] 2009-2013, la capitolul Migrația și încadrarea în cîmpul muncii, prevede următoarele obiective de guvernare și acțiuni:
Obiective de guvernare:
1. Crearea continuă a noilor locuri de muncă și sporirea gradului de mobilitate pe piața forței de muncă.
2. Dezvoltarea unui sistem de pregătire profesională, orientat spre necesitățile curente ale pieței muncii.
3. Susținerea și apărarea drepturilor concetățenilor aflați peste hotarele țării.
4. Reducerea șomajului și integrarea în activitatea de muncă a concetățenilor întorși de peste hotare.
Acțiuni:
Promovarea politicilor pentru regularizarea fluxului migrațional prin negocierea și încheierea unor acorduri bilaterale cu privire la simplificarea regulilor și procedurilor aplicate concetățenilor pentru angajarea legală pe piața forței de muncă a altor țări și informarea migranților și potențialilor migranți cu privire la metodele de apărare a drepturilor lor în străinătate;
Protejarea efectivă a concetățenilor și asigurarea portabilității drepturilor lor sociale prin negocierea și încheierea acordurilor cu principalele țări de destinație cu privire la protecția socială a lucrătorilor migranți;
Susținerea și reintegrarea lucrătorilor migranți întorși de peste hotare prin consilierea cu privire la oportunitățile de angajare în cîmpul muncii și finanțarea unor programe de deschidere a afacerii. (Pg 32)
Programul de Activitate al Guvernului Republicii Moldova Integrarea Europeană: Libertate, Democrație, Bunăstare (2011-2014)[278], precizează și extinde prevederile Programului de activitate anterior, prin următoarele obiective:
Capitolul Formarea profesională inițială și continuă a resurselor umane – Recunoașterea instruirii anterioare și a calificărilor obținute în străinătate de către persoanele migrante, determinarea autorităților responsabile de acest proces [278, p. 60].
Capitolul Munca, ocuparea forței de muncă și migrația de muncă obiective de guvernare – Consolidarea sistemului național de management al migrației, asigurarea condițiilor pentru migrația legală și îmbunătățirea statutului social al lucrătorilor migranți. Facilitarea reintegrării lucrătorilor migranți reîntorși în țară [278, p. 67].
Acțiuni:
Asigurarea portabilității drepturilor sociale ale lucrătorilor migranți prin negocierea și încheierea acordurilor bilaterale în domeniul securității sociale cu statele-gazdă;
Extinderea oportunităților legale de angajare a cetățenilor Republicii Moldova peste hotare prin încheierea acordurilor bilaterale în domeniul migrației de muncă cu statele de destinație;
Realizarea inițiativelor comune cu statele de destinație, preconizate pentru facilitarea reîntoarcerii lucrătorilor migranți și reintegrării lor pe piața muncii din Republica Moldova, inclusiv în cadrul Parteneriatului de Mobilitate Republica Moldova – Uniunea Europeană;
Informarea migranților și potențialilor migranți cu privire la căile și oportunitățile de migrare și angajare legală, precum și cu privire la reîntoarcerea și reintegrarea pe piața muncii din Republica Moldova;
Promovarea reintegrării lucrătorilor migranți întorși de peste hotare prin consilierea și susținerea în recunoașterea calificărilor obținute și inițierea propriilor afaceri;
Crearea condițiilor stimulatorii în vederea atragerii remitențelor în proiecte investiționale pentru dezvoltare durabilă [278, p. 69].
Anexa 5: Acțiuni ale organizațiilor diasporale moldovenești
Diaspora versus Moldtelecom
La 19 ianuarie 2012, operatorului național de telefonie fixă „Moldtelecom” a comunicat că reprezentanții Diasporelor cetățenilor Republicii Moldova care muncesc peste hotare, din 11 state, ar fi solicitat companiei reducerea tarifelor la convorbirile internaționale, în primul trimestru al anului. Ulterior, la 28 ianuarie, compania Moldtelecom și-a anunțat noua ofertă de abonamente și de tarife care urmează să le aplice de la 1 martie, tarifele locale fiind mai scumpe decît cele în vigoare.
La puțin timp după aceasta, reprezentanții ai 26 de organizații de moldoveni aflați peste hotare au acuzat compania „Moldtelecom” de modificarea tarifelor convorbirilor locale în baza unui demers fals. Potrivit lor, Moldtelecom s-ar fi folosit de o solicitare a diasporei, motivând astfel majorarea prețurilor la convorbirile telefonice. Operatorul național de telecomunicații a negat acuzațiile, menționînd că decizia de a modifica tarifele nu a fost influențată de cerințele diasporei. Într-o scrisoare adresată conducerii țării, reprezentanții celor 26 de organizații ale moldovenilor de peste hotare, considerînd gestul drept unul profund imoral, lipsit de orice respect elementar față de societate, și demn de a atrage atenția justiției, pentru o calificare penală corespunzătoare, solicită efectuarea unei anchete de serviciu la operatorul de telefonie fixă, pentru a stabili cine a semnat declarația din partea diasporei, efectuarea unui audit la Moldtelecom și publicarea rezultatelor acestuia, păstrarea vechilor tarife la convorbirile interne și ieftinirea celor internaționale [83].
Influența asupra politicii externe
Elocvente în acest sens sunt acțiunile de protest ale organizațiilor, ca urmare a incidentului de la punctul de control din zona de securitate din zona podului de langa Vadul lui Voda, cu implicarea unui militar din contingentul rusesc de menținere a păcii, soldat cu moartea unui cetățean al RM. Acțiunile în acest sens pot avea drept scop nu doar influența acțiunilor statului de origine, sau a Federației Ruse, dar și sensibilizarea opiniei publice din statul gazdă privind problema teritorială a Republicii Moldova. Drept exemplu poate servi acțiunea desfășurată de Organizația Studenților Basarabeni din București în fața Ambasadei Federației Ruse la București (9 ianuarie 2012) pentru luarea de atitudine vizavi de abuzurile demnitarilor și militarilor ruși pe teritoriul R. Moldova. Printre cerințele enumerate pot fi menționate: aplicarea consecințelor legale pentru autorul crimei, desființarea posturilor de securitate ale Federației Ruse de pe teritoriul R. Moldova, demiterea (rechemarea) Ambasadorului rus la Chișinău, retragerea Armatei ruse de pe teritoriul Republicii Moldova. În același context poate fi menționat și mitingul de solidaritate și protest, organizat de comunitățile de moldoveni în capitala Franței [172]. Participanții la miting au cerut retragerea imediată și necondiționată a armatei și a armamentului rusesc de pe teritoriul Republicii Moldova.
În cadrul unei acțiuni de protest în fata Ambasadei Federației Ruse din Dublin, organizată în martie 2012, Comunitatea Basarabenilor din Irlanda, “Moldova Vision” a comemorat victimele căzute în războiul de pe Nistru și au adus recunoștință celor care au apărat independența și integritatea Republicii Moldova. De asemenea, în contextul desfășurării negocierilor în formatul 5+2 la Dublin, membrii diasporei au pledat pentru grăbirea procesul de rezolvare a conflictului de pe Nistru, și retragerea necondiționată și imediată a forțelor armate rusești de pe teritoriul Republicii Moldova.
Demers în favoarea limbii române
Subiectul încă sensibil al denumirii limbii de stat în Repulica Moldova, a determinat inițierea unei petiții (semnată în final de 1152 persoane) de către una din organizațiile diasporale [344]. În adresarea Institutului European pentru Moldova (Belgia) către Parlamentul Republicii Moldova, Guvernul și Academia de Știinte a Moldovei, se cere introducerea limbii române drept limbă de stat, prin modificarea Constitutiei Republii Moldova, Articolul 13.
Audieri în Parlamentul European
La 20 iulie 2009, la inițiativa Comunității Basarabenilor din Belgia și Alianța liberalilor și democraților pentru Europa a fost organizată conferința „Democrația in Moldova: A doua șansă”, în cadrul căreia au fost prezentate evenimentele care au precedat protestele tinerilor din 7 aprilie [295]. În cadrul evenimentului au fost expuse opiniile diferitor structuri europene despre scrutinul electoral din aprilie, cît și dolianțe privind respectarea practicilor și normelor democratice la alegerile anticipate din 29 iulie [317].
Comemorarea anului 1812
Vom menționa în acest sens un șir de evenimente, de la acțiuni de protest la conferințe științifice, desfășurate de organizațiile diasporale. Exemple în acest sens fiind Conferința de comemorare a 200 de ani de la anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru de către Rusia Țaristă cu genericul „Basarabia 1812-2012. De la anexarea rusească la calea spre integrare europeană”, organizată de către Clubul Liberal Paris (CLP) și asociația „La Maison Roumaine” [93]; manifestația organizată de Asociația „Baștina” din Padova, Italia, dedicată împlinirii a 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus și, totodată, împlinirii a 20 de ani de la izbucnirea conflictului de pe Nistru; masa rotundă organizată de Asociația Universitară „Mihai Eminescu” din Geneva în parteneriat cu AȘM.
Anexa 6: Rezultatul votului în străinătate
Anexa 7 Subiecte ce țin de migrație și diasporă în platformele electorale ale partidelor politice
Anexa 8: Calitatea de membru a partidelor politice din RM în cadrul grupurilor politice europene
BIBLIOGRAFIE
75 de secții de votare pentru moldovenii de peste hotare. http://www.adevarul.ro/moldova/sectii-votare-moldovenii-hotare_0_379162526.html. (vizitat 28.07.2012).
94,8% dintre românii basarabeni au votat pentru Traian Băsescu. http://unimedia.md/?mod= news&id=14999 (vizitat 17.07.2012).
Abdih Y. ș. a. Remittances and Institutions: Are Remittances a Curse? În: International Monetary Fund, 2008. http://cid.bcrp.gob.pe/biblio/Papers/IMF/2008 /febrero/wp0829.pdf (vizitat 10.06.2012)
About DAAD. http://www.daad.de/portrait/wer-wir-sind/kurzportrait /08940.en.html (vizitat 11.06.2012).
About John Smith fellowship. http://www.johnsmithmemorialtrust.org/ Web/Site/Programme/ how_to_apply.asp (vizitat 16.06.2012).
Acemoglu D., Johnson S., Robinson J. The Colonial Origins of Comparative Development: An Empirical Investigation. În: The American Economic Review, 2001, vol. 91, nr 5, p. 1369-1401.
Adamson F. Mobilizing for the Transformation of Home: Politicized Identities and Transnational Practices. În: Al-Ali N., Koser Kh. (eds.) New Approaches to Migration? Transnational Communities and the Transformation of Home. London: Routledge, 2002, p. 155-168.
Agenda 21. http://www.un.org/esa/dsd/agenda21/ (vizitat 24.07.2012)
Aiutiamo i sinistrati in Moldova. http://moldinit.com/publ/aiutiamo_ i_sinistrati_in_moldova/4-1-0-657 (vizitat 03.06.2012).
Alba R., Nee V. Rethinking Assimilation Theory for a New Era of Immigration. În: International Migration Review, 1997, nr 31, p. 826–874.
Alfonso M. Migrant Networks, Migrant Selection, and High School Graduation in Mexico. În: IZA Discussion Paper, 2007, nr. 3204, 34 p.
Almond G. Introduction: A Functional Approach to Comparative Politics. În: Almond G. and Coleman S. The Politics of Developing Areas. Princeton: Princeton University Press, 1960. p. 11-12.
Anderson B. Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism. London, New York: Verso, 1991. 224p
Aparicio F., Meseguer C. Collective Remittances and the State: The 3×1 Program in Mexican Municipalities. 2008, 35 p. http://lanic.utexas.edu/project/etext/llilas /vrp/aparicio.pdf (vizitat 20.03.2012).
Arseni A., Rusandu I. Sistemul politic și societatea civilă: definiții, realități și tendințe. În: Revista de Filosofie, Sociologie și Științe Politice, 2013, nr. 2, p. 41-55.
Baba C. Evoluția politicilor publice în cadrul politologiei. În: Revista Transilvană de Științe Administrative, 2003, nr 9, p. 35-40.
Bach J. Extending Political Rights to Citizens Abroad: Implications for the Nation-state. 2011. http://www.gpia.info/files/u706/Bach_2011-02.pdf (vizitat 02.02.2013).
Banks G. Evidence-based policy making: What is it? How do we get it? (ANU Public Lecture Series, presented by ANZSOG, 4 February). Canberra: Productivity Commission, 2009, 31 p.
Baracani E. The European Union and democracy promotion: a strategy of democratization in the framework of the neighbourhood policy? Florence: University of Florence. 35 p.
Barometrul de Opinie Reintegrat. Sondaj național pe ambele maluri ale Nistrului/ Aprilie 2012. În: http://politik.md/media/files/F_TPM/Barometrul% 20de%20Opinie %20Reintegrat%20-%20Sondaj%20national%20pe %20ambele%20p%C4%83r%C5 %A3i%20ale%20Nistrului.pdf (vizitat 13.05.2012).
Barometrul Opiniei Publice. Republica Moldova, Martie-Aprilie 2014. Institutul de Politici Publice. http://www.ipp.md/public/files/Barometru/Brosura _BOP_04.2014 _prima_parte_final-rg.pdf (vizitat 11.08.2014).
Barroso J. President of the European Commission Passion and responsibility: Strengthening Europe in a Time of Change European Parliament Plenary Strasbourg. 15 September 2009. http://www.eumonitor.net/modules.php?op=modload&name =News&fi le=article&sid= 135158 (vizitat 13.04.2013).
Barry K. Home and Away: The Construction of Citizenship in an Emigration Context. În: New York University Law Review, 2006, nr 81(11), p. 11-59.
Bartulac-Blanc T. New Borders and Anomalies in the Balkans: Croatia’s Diaspora Constituency. http://www.ned.org/docs/121107-Bartulac-Blanc.pdf (vizita 23.03.2012).
Băsescu a câștigat alegerile prezidențiale în diaspora. http://www.mediafax.ro/politic/basescu-a-castigat-alegerile-prezidentiale-in-diaspora-5159277 (vizitat 17.07.2012).
Batista C., Pedro V. Do Migrants Improve Governance at Home? Evidence from a Voting Experiment. Venice: Venice International University, 2010, 37 p.
Bauer T., Epstein G., Gang I. Herd Effects or Migration Networks? The Location Choice of Mexican Immigrants in the U.S. În: IZA Discussion paper series, 2002, nr 551, 42 p.
Bedrudin B. A Europeanization without Democratization: The Case Study of Bosnia and Herzegovina. Lund: Lund University, 2010. 110 p.
Beine M., Docquier F., Schiff M. International Migration, Transfers of Norms and Home Country Fertility. În: Policy Research Working Paper, 2009, nr 4925, 42 p.
Beine M., Salomone S. Networks Effects in International Migration: Education versus Gender. În: Discussion paper IRES,2010, nr 22, 1-40 p.
Bîrzea C. Cetățenia europeană, Editura Politeia. București: SNSPA, 2005, 278 p.
Boccagni P. Reminiscences, Patriotism, Participation: Approaching External Voting in Ecuadorian Immigration to Italy. În: International Migration, 2011, vol.49, nr 3, p. 76-98.
Bolzman C., Fibbi R. Collective Assertion Strategies of Immigrants in Switzerland. În: International Sociology, 1991, nr 6: p. 321-341.
Borjas G. Self-Section and the Earnings of Immigrants. În: American Economic Review, 1987, nr 77, p. 531–53.
Börzel T., Risse T. The Transformative Power of Europe The European Union and the Diffusion of Ideas. În: KFG Working Paper Series, 2009, nr. 1. 28p
Boțan I., Gurin C., Prohnițchi E. Studiu analitic „Votare peste hotare: practici internaționale și recomandări pentru Republica Moldova”. Chișinău: OSCE, 2010. 53 p.
Bourdieu P., Wacquant L. An Invitation to Reflexive Sociology. Chicago: University of Chicago Press, 1992. 332p
Brand L. Citizens Abroad. Emigration and the State in the Middle East and North Africa. New York: Cambridge University Press, 2006. 237 p.
Bratton M., Walle van de N. Democratic Experiments in Africa. Regime Transitions in Comparative Perspective. Cambridge Studies in Comparative Politics. Cambridge: Cambrigde University Press, 1997. 322p.
Brazán J. Votar en la distancia. La extensión de los derechos políticos a migrantes, experiencias comparadas. http://www2.colef.mx/migracionesinternacionales /revistas/MI07/n07-204-207.pdf (vizitat 13.03.2012).
Brinkerhoff J. Creating an Enabling Environment for Diasporas’ Participation in Homeland Development. În: International Migration, 2012, vol. 50, nr 1, p. 75-95.
Brinkerhoff J. Diasporas, Skills Transfer, and Remittances: Evolving Perceptions and Potential. În: Converting Migration Drains into Gains. Manila: Asian Development Bank, 2006, 1-24.
Brinks D., Coppedge M. Diffusion is no illusion: neighbor emulation in the third wave of democracy. În: Comparative Political Studies, 2006, vol. 39, nr. 4, p. 463-489.
Brown M., Lentsch J., Weingart P. Representation, expertise, and the german parliament: a comparison of three advisory institutions. În: Democratization of Expertise? Exploring Novel Forms of Scientific Advice in Political Decision-Making. Dordrecht: Springer, 2005. p. 81-100.
Brown S. Can remittances spur development? A Critical Survey. În: International Studies Review, 2006, vol. 8, nr 1, p. 55–76.
Bruneau M. Diasporas, transnational spaces and communities. În: Baubock R., Faist T. Diaspora and Transnationalism. Concepts, Theories and Methods. Amsterdam: Amsterdam University Press, 2010. p. 35-50.
Bueker C. S. From immigrant to naturalized citizen. New York: LFB Scholarly Pub. LLC, 2006. 228p
Cain B., Kiewiet D., Uhlaner C. The Acquisition of Partisanship by Latinos and Asian Americans. În: American Journal of Political Science, 1991,vol. 35, nr 2, p. 390-422.
Campanie a unor organizații din diasporă de a mobiliza alegătorii la 29 iulie/ http://blogosfera.md/view-post-v-79937-0-romana.html (vizitat 21.07.2012).
Cantarji V., Vladicescu N. Monitor social. Migrația forței de muncă din republica moldova: implicații asupra sistemului de asigurări sociale pe termen mediu și lung, 2011, nr 11, 38 p.
Careja R., Emmenegger P. Making Democratic Citizens: The Effects of Migration Experience on Political Attitudes in Central and Eastern Europe. În: Comparative Political Studies, 2011, XX(X) 1–28 p.
Carlos R. S. Milani. Evidence-based policy research: critical review of some international programmes on relationships between social science research and policy-making. În: Policy papers, 2005, nr 18, 58 p.
Carothers T. The end of the transition paradigm. În: Journal of Democracy, 2002, nr 13, p. 6-21.
Cartea verde a populației RM. Chișinău: Comisia Națională pentru Populație și Dezvoltare, 2009, 56 p.
Casiadi O., Porcescu S. Regimuri politice contemporane. Chișinău: Tipografia Reclama, 2007. 100p.
Casiadi O., Porcescu S.,Varzari V. Mobilizarea diasporei stiintifice a Republicii Moldova – contributii pentru dezvoltarea tarii de origine. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), nr.2 (XLIX), 2010. Chișinău: CEP USM, 2010. p. 26-42.
Casiadi O., Porcescu S. Migrația: subiecte și subiecți. Chișinău:Tipografia Academiei Stefan cel Mare a MAI, 2008. 338 p.
Castles S., Miller M. The age of migration. International population movement in the modern world. New York and London: Palgrave, 2009. 369 p.
CEC: Aplicarea Registrului electronic al alegătorilor este amânată până în 2015/ http://itmoldova.com/2011/04/03/cec-aplicarea-registrului-electronic-al-alegatorilor-este-amanata-pana-in-2015/#more-18950 (vizitat 19.07.2012).
Chauvet L., Mercier M. Migration and Elections in Mali. Does migration promote democratization in Africa? În: CSAE 25th Anniversary Conference 2011: Economic Development in Africa. http://www.csae.ox.ac.uk/conferences/2011-EDiA/papers/758-Mercier.pdf (vizitat 20.08.2013).
Chen X. Inclusion of the Other: Studies in Political Theory. (Studies in Contemporary German Social Thought) – By Jürgen Habermas. În: Journal of Chinese Philosophy, 2007, vol. 34, nr 3, p. 447–450.
Choate M. Sending states transnational interventions in politics, culture and economis: the historical example of Italy. În: International Migration Review, 2007, vol. 41, nr 3, p. 728-768.
Ciornei I. Political parties and transnational communities. A contextual analysis of British and Romanian residents in Spain. Madrid: Instituto de Filosofía, CSIC, 2010. 13 p.
Codul cu privire la știință și inovare al Republicii Moldova, nr. 259-XV din 15.07.2004. Monitorul Oficial al R.Moldova, 30.07.2004, nr.125-129/663
Codul electoral. În: Monitorul Oficial, 08.12.1997, nr. 81. http://lex.justice.md/ index.php?action= view&view=doc&lang=1&id=312765 (vizitat 19.07.2012).
Codul jurisdictiei constituționale, nr. 502-XIII din 16.06.95. În: Monitorul Oficial, 28.09.1995, nr.53-54/597.
Cohen J. Deliberation and Democratic Legitimacy. http://philosophyfaculty.ucsd.edu /faculty/rarneson/JCOHENDELIBERATIVE %20DEM.pdf (vizitat 15.03.2013).
Cohen R. Global Diasporas: An Introduction. London and New York: Routledge, 2008. 219 p.
Colațchi A. Criza politică și consolidarea democrației în Republica Moldova. În: Moldoscopie. Probleme de analiză politică, 2011, nr.1 (LII), p. 68-73.
Collyer M., Vathi Z. Patterns of Extra-territorial Voting. În: Sussex Centre for Migration Research, 2007. http://www.migrationdrc.org/publications /working_papers/WP-T22.pdf (vizitat 13.04.2012).
Colomer J. Exit, voice and hostility in Cuba. În: International Migration Review, 2000, vol. 34, nr 2, p. 423-442.
Comitet de politici publice cu experti romani si straini neremunerati/http://www.wall-street.ro/articol/Economie/100768/Comitet-de-POLITICI-PUBLICE-cu-experti-romani-si-straini-neremunerati.html. (vizitat 23.07.2012).
Comunitatea moldovenilor din Budapesta și Praga cere adoptarea cât mai urgentă a legii anti-discriminare. http://social.moldova.org/news/comunitatea-moldovenilor-din-budapesta-si-praga-cere-adoptarea-cat-mai-urgenta-a-legii-antidiscriminare-229950-rom.html (vizitat 02.06.2012).
Conferință la Paris – Basarabia 1812 – 2012. http://www.timpul.md/articol/conferina-la-paris–basarabia-1812–2012-33949.html (vizitat 29.07.2013).
Croatia: Act on Election of Representatives to the Croatian Parliament (116/99) with amendments No. 53/03 (2003). http://aceproject.org/ero-en/regions/europe/HR/ Croatia_Act_on_Election _of_Representatives.pdf/view (vizitat 18.07.2012).
Croatian diaspora will have less say in Zagreb’s policy. http://www.osw.waw.pl /en/publikacje/ceweekly/2010-05-26/croatian-diaspora-will-have-less-say-zagreb-s-policy (vizitat 18.07.2012).
Crow D., Pérez-Armendáriz C. Do migrants remit democracy? International migration, political beliefs and behavior in Mexico. În: Comparative political studies, 2010, nr 43(1), p. 119-148.
Dahinden J. The dynamics of migrants’ transnational formations: Between mobility and locality. În: Baubock R., Faist T. Diaspora and Transnationalism. Concepts, Theories and Methods. Amsterdam: Amsterdam University Press 2010, p. 51-73.
De la Garza R., Hazan M. Looking Backward, Moving Forward: Mexican Organizations in the US as Agents of Incorporation and Dissociation. Claremont: The Tomas Rivera Policy Institute, 2003. 70p.
Declarația Universală a drepturilor omului. Adoptata la 10 decembrie 1948 la New York (Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului RM nr.217-XII din 28.07.90). Tratate internaționale, 1998, vol 1, p. 11.
Defoort C. Tendances de long terme des migrations internationales : analyse à partir des six principaux pays receveurs. În: I.N.E.D Population, 2008, nr 2, vol. 63, p. 317-351.
Deleanu I. Institutii si proceduri constitutionale. Bucuresti Editura All Beck, 2006. 936 p.
Demersul reprezentanților diasporei cu privire la MTIC http://icomunicat.md/ comunicat/Demersul-Diasporei-cu-privire-la-MTC-349.html(vizitat 25.07.2012).
DeSario J., Langton S. Citizen participation and technocracy. În: Review of Policy Research, 1984, vol. 3, nr 2, p. 223–233.
Despre CNP. http://www.cnp.md/ro/despre-cnp/prezentarea-generala (25.07.2012)
Despre DPRP. http://www.dprp.gov.ro/despre-noi/scurt-istoric/ (vizitat 25.07.2012).
Diamond L., Developing Democracy: Toward Consolidation. JHU Press, 1999. 365p.
Dijkink G., Van Der Welle I. Diaspora and sovereignty: three cases of public alarm in the netherlands. În: Tijdschrift voor economische en sociale geografie, 2009, vol. 100, p. 623-634.
Dirkx J. Transformative Learning and the Journey of Individuation. În: http://www.calpro-online.org/eric/docs/dig223.pdf (vizitat 14.06.2013).
Docquier F. ș. a. Emigration and democracy. 2011 http://papers.ssrn.com/ sol3/papers.cfm? abstract_id=1754350 (vizitat 12.02.2012).
Docquier F. ș. a. Emigration and the quality of homecountry institutions. 2010. http://sites.uclouvain.be/econ/DP/IRES/2010035.pdf (vizitat 14.03.2013)
Docquier F., Marfouk A. International Migration by Educational Attainment (1990-2000). 2005, nr 1.1, 44 p.
Doliu la Padova la 200 de ani de la anexarea Basarabiei la Imperiul Rus. http://diaspora.moldova.org/news/doliu-la-padova-la-200-de-ani-de-la-anexarea-basarabiei-la-imperiul-rus-foto-230481-rom.html (vizitat 29.07.2013).
Dryzek S. J., Holmes Templeman L. Post-communist democratization. Political discourses across thirteen countries. Oxford: Oxford University Press, 2004. 314 p.
Dufoix S., Van Hear K. New Diasporas. The mass exodus, dispersal and regrouping of migrant communities. London: UCL Press, 1998, 298 p.
Edenhofer O., Kowarsch M. A Pragmatist Approach to the Science-Policy Interface. Working Paper, 2012. http://www.mcc-berlin.net/fileadmin/data/pdf/Edenhofer_ Kowarsch_PEM_Manuscript_ 2012.pdf (vizitat 12.04.2013).
Ekiert G. Dilemmas of Europeanization: Eastern and Central Europe after the EU Enlargement. În: Acta Slavica Iaponica, vol. 25, p. 1-28.
Elster J., Offe C., Preuss U. K. Institutional Design in Post-Communist Societies. Cambridge: Cambridge University Press, 1998. 350 p.
Esman M. Diasporas and International Relations. În: Sheffer G. Modern Diasporas in International Politics. London and Sydney: Croom Helm, 1986, p. 333–349.
EU Citizenship Report 2010. Dismantling the obstacles to EU citizens’ rights. În: COM(2010) 603 final. Brussels. 2010. http://ec.europa.eu/justice/citizen /files/com_2010_603_en.pdf (vizitat 10.05.2012).
European council in Copenhagen. Conclusions of the presidency. 1993. http://europa.eu/rapid/pressReleasesAction.do?reference=DOC/93/3&format=HTML&aged=1&language=EN&guiLanguage=en (vizitat 04.04.2012).
Europeans in 2014. Special Eurobarometer 415. European Commission, 2014, 133p, p 95-99.
Evidence-based policy versus policy-biased evidence: the challenge of feeding scientific advice into policy-making. Conclusions of the High-Level Trans-Atlantic Science for Policy Workshop. 27 october 2009. http://ec.europa.eu/dgs/jrc/downloads/jrc_aaas2010_ dialogue_en.pdf (vizitat 13.03.2013).
Faist T. Diaspora and transnationalism: What kind of dance partners? În: Baubock R., Faist T. Diaspora and Transnationalism. Concepts, Theories and Methods. Amsterdam: Amsterdam University Press, 2010. p. 9-35.
Fennema M., Tillie J. Political participation and political trust in Amsterdam. Civic communities and ethnic networks. În: Journal of Ethnic and Migration Studies, 1999, nr 25 (4), p. 703-726.
Fidrmuc J., Doyle O. Voice of the Diaspora: An Analysis of Migrant Voting Behavior. În: William Davidson Institute Working Paper, 2004, nr 712, 58 p.
Fischer R. European governance still technocratic? New modes of governance for food safety regulation in the European Union. În: European Integration online Papers (EIoP), 2008, vol. 12, nr 6. p. 1-22.
Fomina J. Parallel worlds – self-perception of Polish migrants in the United Kingdom. Warsaw: The Institute of Public Affairs. 32 p.
Fox J. Unpacking Transnational Citizenship. În: Annual Review of Political Science, 2005, nr 8, p. 171-208.
Francisco J., Barbosa P. Beliefs, Values and Political Attitudes of Foreign Immigration: Towards a Conceptual and Methodological Framework to Study Transnational Immigration in Spain. Working Papers. Madrid: COMCAD Arbeitspapiere. 22 p.
Freitag U., Oppen A.. Translocality: The Study of Globalising Processes from a Southern Perspective. Leiden: Brill, 2009. 447p
Galbraith J., Kum H. Estimating the inequality of household incomes: A statistical approach to the creation of a dense and consistent global data set. În: Review of Income and Wealth, 2005, vol. 51, nr 1, p. 115-143.
Gamlen A. Diasporas. În: Betts A. Global Migration governance. Oxford: Oxford University Press, 2011, p. 266-287.
Gasiorowski M. Economic Crisis and Political Regime Change: An Event History Analysis. În: The American Political Science Review, 1995, vol. 89, nr 4, p. 882-897.
German Council of Economic Experts. http://www.sachverstaendigenrat-wirtschaft.de/ziele.html?&L=1#c579 (vizitat 23.07.2012).
Gidengil E., Stolle D. The Role of Social Networks in Immigrant Women’s Political Incorporation. În: International Migration Review, 2009, vol. 43, nr 4, p. 727–763.
Gilley B. Democratic Triumph, Scholarly Pessimism. În: Journal of Democracy, 2010, vol. 21, nr 1, p. 160-167.
Glaeser E. ș. a. Do institutions cause growth? În: Journal of economic growth, 2004, nr 9, p. 271-303.
Gleditsch K. S. All International Politics is Local: The Diffusion of Conflict, Integration, and Democratization. Ann Arbor: University of Michigan Press, 2002, 280 p.
Glick-Schiller N., Basch L., Blanc S. Transnationalism: a new analytic framework for understanding migration. În Glick-Schiller N., Basch L. Blanc S. Toward a Transnational Perspective on Migration, New York: New York Academy of Sciences, 1992. p. 1-24.
Goldring L. The mexican state and transmigrant organizations: negotiating the boundaries of membeship and participation. În: Latin American Research Review, 2002, vol. 37, nr 3, p. 55-99.
Goldring L., Krishnamurti S. Organizing the Transnational: Labour, Politics, and Social Change. Vancouver: UBC Press, 2007, 292 p.
Goodin R. Inclusion and exclusion. In: European Journal of Sociology, 1996, nr 2, p. 343–71.
Goodman G., Hiskey J. Exit Without Leaving: Political Disengagement in High Migration Municipalities in Mexico. În: Comparative Politics, 2008, nr 40(2), p. 169-188.
Gorincioi I., Morar L. Statul de drept – garant al democrației în Republica Moldova. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), 2007, nr 2, p. 36-43.
Graham P. Reimagining the nation and defining the district: Dominican migration and transnational politics. În: Pessar P. Caribbean Circuits, New Directions in the Study of Caribbean Migration. New York: Center for Migration Studies, 1997, p. 91-125.
Grugel J. Democratization. A Critical Introduction. New York: Palgrave, 2002, 287 p.
Grzymala-Busse I. Great Expectations: the EU and domestic political competition in East Central Europe. În: East European Politics and Societies, 2003, nr 17. P. 64-73.
Guarnizo L., Portes A., Haller W. Assimilation and Transnationalism: Determinants of Transnational Political Action among Contemporary Migrants. În: American Journal of Sociology, 2003, vol. 108, nr 6, p. 1211–1248.
Guceac I. Constituția la răscruce de milenii. Chișinău: Tipografia centrală, 2013. 416 p.
Guceac I. Curs elementar de drept constitutional. Chisinau: Tipografia Reclama, 2001. 275 p.
Guceac I., Porcescu S. Diplomația publică – componentă indispensabilă a discursului extern în condițiile globalizării. În: Akademos. Revistă de știință, inovare, cultură și artă, nr. 1(16), martie 2010, p 6-10.
Guceac Ion. Curs elementar de drept constituțional. Chișinău, 2004. Vol.2. 494p.
Haas de H. International migration andregional development in Morocco: a review. 2005. http://www.heindehaas.com/Publications/De%20Haas %202005%20(VU%20p1)%20Migration%20and%20regional%20development%20in%20Morocco.pdf (vizitat 12.02.2012).
Haerpfer C. Social Capital and Political Support for Democracy and Autocracy in Moldova: Full Research Report ESRC End of Award Report. Swindon: ESRC, 2009, p. 21-49.
Harvey S. Democratic dominoes: Diffusion approaches to the spread of democracy in the international system. În: Journal of Conflict Resolution, 1991, nr 35, p. 356-381.
Harvey S., Lindborg C. Democratic dominoes revisited: The hazards of governmental transitions, 1974–1996. În: Journal of Conflict Resolution, 2003, nr 47, p. 490- 519.
Hear Van N., Pieke F., Vertovec S. The contribution of UK-based diasporas to development and poverty reduction. În: The ESRC Centre on Migration, Policy and Society (COMPAS), 2004, 42 p.
Heisler M. Migration, International Relations and the New Europe: Theoretical Perspectives from Institutional Political Sociology. În: International Migration Review, 1992, nr 26, p. 596-622.
Heisler M. Now and then, here and there: Migration and the transformation of identities, borders, and orders. În: Identities, Borders, Orders. Minneapolis: University of Minnesota Press, 2001. p. 225-247
Hirschman A. Exit, Voice, and Loyalty: Responses to Decline in Firms, Organizations, and States. Harvard: Harvard University Press, 1970. 162p
Hollander J. A Comparative Cross-National Study of Voter Turnout and Electoral Systems, 1972-2005. În: PSCI 400: Political Analysis, 2009. 18 p.
Hoppe R. Scientific advice and public policy: expert advisers’ and policymakers’ discourses on boundary work. În: Poiesis Prax, 2008, nr 6, p. 235-263.
Hotarîre Nr. 228 din 24.02.2005 cu privire la Consiliul coordonator al persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare. În: Monitorul Oficial, 04.03.2005, nr. 36-38
Hotărîre Nr. 3354 din 20.07.2010 cu privire la aprobarea Regulamentului privind înregistrarea prealabilă a cetățenilor Republicii Moldova aflați în străinătate. În: Monitorul Oficial, 10.08.2010, nr. 141-144. http://lex.justice.md/index.php ?action=view&view=doc&lang= 1&id=336605 (vizitat 19.07.2012)
Hotărîre Nr. 3375 din 27.07.2010 privind aprobarea Regulamentului cu privire la votarea cetățenilor Republicii Moldova aflați peste hotarele țării, publicat. În: Monitorul Oficial, 03.09.2010, nr. 155-158/ http://lex.justice.md/index.php?action=view&view= doc&lang=1&id=335856 ( vizitat 19.07.2012)
Hotãrîre Nr. 809 din 10.07.2006 cu privire la aprobarea Programului de acțiuni pentru susținerea persoanelor originare din Republica Moldova, domiciliate peste hotare (diaspora moldovenească), pe anii 2006-2009. În Monitorul Oficial, 18.08.2006, nr. 131.
Hotărîre Nr. 834 din 10.11.2011 privind modificarea și completarea Hotărîrii Guvernului nr. 228 din 24 februarie 2005. În: Monitorul Oficial, 18.11.2011, nr. 197-202.
Howard M. Variation in Dual Citizenship Policies in the Countries of the EU. În: International Migration Review, 2005, vol. 39, nr 3, p. 697-720.
Hu X., Salazar M. Dynamic Change of Migrant Networks: How migrant networks change under changing environment? Paper for Summer Institute on International Migration. În: http://www.researchgate.net/publication/240628179_Dynamic_Change_of_Migrant_Networks_How_migrant_networks_change_under_changing_environment1_Paper_for_Summer_Institute_on_ International_Migration (vizitat 22.05.2012).
Huntington S. The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century. Oklahoma: University of Oklahoma Press, 1991. 366 p.
Inglehart R. Culture Shift in Advanced Industrial Society. Princeton: Princeton University Press, 1990. 484 p.
Ionescu S. Justiția și marile doctrine privind statul de drept. În: St. de drept românesc, 2008, an 20 (53), nr. 1–2, p. 107–126.
Itzigsohn J. Immigration and the boundaries of citizenship: the institutions of immigrants political transnationalism. În: International Migration Review, 2001, vol. 34, nr 4, p. 1126-1154.
Itzigsohn J. ș. a. Mapping Dominican Transnationalism: Narrow and Broad Transnational Practices. În: Ethnic and Racial Studies, 1999, vol. 22, nr 2., p. 316-339.
Itzigsohn J., Saucedo S. Immigrant Incorporation and Sociocultural Transnationalism. În: International Migration Review, 2002, vol. 36, nr 3, p. 766–798.
Jones-Correa M. The Prior Socialization of Immigrants And Their Political Participation in the United States. American Political Science association, 2008. 23 p.
Juc V. Viața politică in Republica Moldova. În: Destin romanesc. Revista de istorie și cultură, 2001, nr 4, p. 20-46
Juc V., Josanu Y., Rusandu I. Sisteme politice tranzitorii din Europa de Sud-Est (studiu comparat). Chișinău: Inst. de Filozofie, Sociologie și științe Politice, 2008. 204 p.
Karpathakis A. Home society politics and immigrant political incorporations: The case of Greek immigrants in New York City. În: International Migration Review, 1999, nr 31 (4), p. 55-78.
Kessler C. Democratic citizenship and labour migration in east asia mapping fields of enquiry. În: European journal of east asian studies, 2009, p. 181-213
Kissau K., Hunger U. The internet as a means of studying transnationalism and diaspora in culegerea. Baubock R., Faist T. Diaspora and Transnationalism. Concepts, Theories and Methods. Amsterdam: Amsterdam University Press, 2010, p. 245-267.
Kivisto P. Theorizing transnational immigration: a critical review of current efforts. În: Ethnic and Racial Studies, 2001, vol. 24, nr 4, p. 549–577.
Koinova M. Autonomy and positionality in diaspora politics. În: International Political Sociology, 2012, vol. 6, nr 1, p. 99-103.
Koinova M. Diasporas and international politics: Utilising the universalistic creed of liberalism for particularistic and nationalist purposes. În: Bauböck, Rainer and Faist, Thomas, (eds.) Diaspora and transnationalism : concepts, theories and methods. Amsterdam: Amsterdam University Press, 1959,p 149-166.
Kolarska-Bobinska L. The EU Accession and Strengthening of Institutions in East Central Europe: The Case of Poland. În: EastEuropean Politics and Societies, 2006, nr 20, p. 659-690.
Kopstein J., Reilly D. Geographic Diffusion and the Transformation of the Post-communist World. În: World Politics, 2000, nr 53, p. 1–37.
Koslowski R. International Migration and the Globalization of Domestic Politics: A Conceptual Framework. În: International Migration and the Globalization of Domestic Politics. London and New York: Routledge, 2005. p. 5-33.
Kostakopoulou D. European Union Citizenship: Writing the Future În: http://aei.pitt.edu/7943/1/kostakopoulou-d-10b.pdf (vizitat 10.02.2012)
Krishna A. Poverty, Participation, and Democracy. Cambridge: Duke University/Cambridge University Press, 2008. 207 p.
Kyle D. The Otavalo Trade Diaspora: Social Capital and Transnational Entrepreneurship. În: Ethnic and Racial Studies, 1999, nr 22 (2), p, 422–46.
La Paris s-a strigat „Fără agresiune rusească în Moldova!”http://politicom.moldova.org/news/la-paris-sa-strigat-fr-agresiune-ruseasc-n-moldova-227643-rom.html (vizitat 29.07.2013).
Lafleur J-M. The Transnational Political Participation of Latin American and Caribbean Migrants Residing in Europe. În: International Migration. Special Issue: The Transnational Political Participation of Latino Migrants in Europe, 2011, vol. 49, nr 3, p. 1–9.
Lafreur J. Why do states enfranchise citizens abroad? Comparative insights from Mexico, Italy and Belgium. În: Global networks, 2011, vol. 11, nr 4, p.481-501.
Lahneman W. Impact of Diaspora Communities on National and Global Politics. Report on Survey of the Literature. Maryland: University of Maryland, 2005. 31 p.
Lăsați în urma migrației: persoane în etate și copii din Moldova. Studiu național realizat de HelpAge International și UNICEF. Chișinău: Ed. Pontos, 2010, 44p.
Leck J., Saunders D. Hirschman's loyalty: Attitude or behavior? În: Employee Responsibilities and Rights Journal, 1992, vol. 5, nr 3, p. 219-230.
Lee H. Rethinking transnationalism through the second generation. În: The Australian Journal of Anthropology, 2011, vol. 22, nr 3, p. 295–313.
Lege Nr. 317 din 13.12.1994 cu privire la Curtea Constituțională. În: Monitorul Oficial, 07.02.1995, nr. 8
Lege Nr. 317 din 18.07.2003 privind actele normative ale Guvernului și ale altor autorități ale administrației publice centrale și locale. În: Monitorul Oficial, 03.10.2003, nr. 208-210
Lege Nr. 72 din 04.05.2010 pentru modificarea și completarea unor acte legislative. În: Monitorul Oficial, 11.06.2010, nr. 94-97
Lege Nr. 780 din 27.12.2001 privind actele legislative. În: Monitorul Oficial, 14.03.2002, nr. 36-38
Levitt P, Schiller N. Conceptualizing Simultaneity: A Transnational Social Field Perspective on Society. În: International Migration Review, 2004, nr 38, p. 1002–1039.
Levitt P. Social Remittances: A Conceptual Tool for Understanding Migration and Development. Working Paper Series, 1996, nr 96.04, 45 p.
Levitt P. Social remittances: migration driven, local-level forms of cultural diffusion. În: International Migration Review, 19998, vol. 32, p. 926-949.
Levitt P., Dehesa R. Transnational Migration and the Redefinition of the State: Variations and Explanations. În: Ethnic and Racial Studies, 2003, nr 26 (4), p. 587-611.
Levitt P., Jaworsky N. Transnational Migration Studies: Past Developments and Future Trends. În: Annual Rev. Sociol., 2007, nr 33, p. 129-156.
Li R., Bradley J. Age at Immigration Matters: Explaining Immigrants' Political Participation from a Socialization Perspective. 2011. În: http://users.polisci.wisc.edu/apw/archives/apw% 20Li%20and%20Jones%20-%20Age%20at%20Immigration%20Matters.pdf (vizitat 16.05.2013).
Li X., McHale J. Emigrants and Institutions. Ann Arbor: University of Michigan, 2009. 33 p.
Lobo M. Portugal: extended voting rights and decreasing participation. http://www.idea.int/publications/voting_from_abroad/upload/chap3-port.pdf (vizita 12.02.2012).
Lodigiani E., Salomone S. Migration-induced Transfers of Norms. The case of Female Political Empowerment. Louvain-la-Neuve: UCL, 2012. 44 p.
López-Guerra C. Should Expatriates Vote? În: Journal of Political Philosophy, 2005, vol. 13, nr 2, p. 216–234.
Lyons T., Mandaville P. Think Locally, Act Globally: Toward a Transnational Comparative Politics. În: International Political Sociology, 2010, vol. 4, nr 2, p. 124–141.
Maasen S., Weingart P. Democratization of Expertise? Exploring Novel Forms of Scientific Advice in Political Decision-Making. În: Sociology of the Sciences, 2005, vol. 24, p. 81–100.
Madise Ü., Martens T. E-voting in Estonia 2005. The first practice of country-wide binding Internet voting in the world. http://neu.e-voting.cc/wp-content/uploads/Proceedings %202006/1.1. madise_martens_e-voting_in_estonia.pdf (vizitat 23.03.2012).
Maestrul Zamfir a cântat la Padova și Milano.http://www.pldm.md/index.php?option=com_ content&view=article&id=3185: maestrul-zamfir-a-cantat-la-padova-i-milano&catid=73:moldova-fara-saracie&Itemid=79 (vizitat 28.07.2012).
Mahler S. Constructing International Relations: The Role of Transnational Migrants and Other Non-State Actors. În: Identities, 2000, vol. 7, nr 2, p. 197-232.
Marko J. The Referendum on Decentralization in Macedonia in 2004: A Litmus Test for Macedonia’s Interethnic Relations. În: European Yearbook for Minority Issues, 2004, vol. 4, p. 695-721.
Markoff J. Waves of Democracy: Social Movements and Political Change. California: Pine Forge Press, 1996. p 174
Markoff, J., Baretta S. Economics Crisis and Regime Change in Brazil. În: Comparative Politics, 1990, vol. 22, p. 421-444.
Marshall M., Cole B. State Fragility Index and Matrix 2010. În: http://www.systemicpeace.org/inscr/SFImatrix2009c.pdf (vizitat 07.06.2012).
Martiniello M., Bousetta H. Les pratiques transnationales des immigrés chinois et marocains de Belgique. În: Revue Européenne des Migrations Internationales, 2008, nr 24 (2), p. 45-66.
Massey D., Parrado E. 1998. International Migration and Business Formation in Mexico. În: Social Science Quarterly, 1998, nr 79 (1), p. 1-20.
McAllister I., Makkai T. Resource and Social Learning Theories of Political Participation: Ethnic Patterns in Australia. În: Canadian Journal of Political Science, 1992, vol. 25, nr 2, p. 269-293.
McFaul M. The Fourth Wave of Democracy and Dictatorship. Noncooperative Transitions in the Postcommunist World. În: World Politics, 2002, nr 54, p. 212-244.
McKenzie D., Rapoport H. Can Migration Reduce Educational Attainments? Depressing Evidence from Mexico. În: CReAM Discussion Paper, nr 01/06, 29 p.
Mecanismul de granturi mici pentru diaspora culege rezultatele fructuoase întru beneficiul migranților și țării lor. Chișinău: IOM. http://www.iom.md/index.php/ro/media-center/relize-de-presa/195-the-diaspora-small-grants-mechanism-reaps-fruitful-results-for-the-benefit-of-migrants-and-their-homeland (vizitat 30.03.2013).
Memorandum for the heads of executive departments and agencies. March 9, 2009. http://www.whitehouse.gov/the-press-office/memorandum-heads-executive-departments-and-agencies-3-9-09 (vizitat 23.07.2012).
Merino J. Transition to democracy under a clientelistic autocracy: remittances in the making of independent citizens in Mexico. 2005. 105 p. http://citation.allacademic.com/meta/p_mla_apa_ research_citation/0/4/1/8/8/pages41887/p41887-1.php (vizitat 06.07.2013).
Micossi S. Democracy in the European Union. CEPS Working Document No. 286, 2008. 16 p.
Miculescu P. Statul de drept din perspectivă economică. București: Edit. Lumina Lex,1998. 299 p.
Migrația Forței de Muncă. Chișinău: Biroul Național de Statistica, 2013. 51 p.
Ministerul Diasporei – o necesitate stringentă pentru Republica Moldova. http://moldova.diaspora.md/index.php?pag=anews&opa=view&ids=465&id=52&t=14 (vizitat 02.06.2012)
Ministerul diasporei din Armenia. http://www.mindiaspora.am/en/Activities_2012 (vizitat 25.07.2012).
Ministerul educației, comunicat de presă. (05.04.2012). http://md3.dqteam.com/ro/evenimentele-saptaminii/comunicat-de-presa-12408/ (vizitat 25.06.2012).
Mitropolitski S. The European Integration and the Democratization in Eastern Europe (Working paper). În: Annual conference of the Canadian Association of Political Science, Ottawa: Carleton University, 2009. http://www.cpsa-acsp.ca/papers-2009/Mitropolitski.Eng.pdf (vizitat 08.09.2012).
Modele migrației și problemele dezvoltării resurselor umane în Moldova. Chișinău: Fundația Europeană pentru Instruire, 2007. 62 p.
Moldova, Ronchi: "Preoccupazione su cittadinanza romena a Moldavi. 2009. În: http://www.politichecomunitarie.it/comunicazione/16576/moldova-ronchi-preoccupazione-sucittadinanza-romena-a-moldavi (vizitat 03.06.2012).
Moldovenii din diasporă aderă la PLDM și îndeamnă toată lumea să participe la referendumul din 5 septembrie/ http://www.pldm.md/index.php?option=com_content&view=article&id=2753%3Amoldovenii-din-diaspor-ader-la-pldm-i-indeamn-toat-lumea-s-participe-la-referendumul-din-5-septembrie&catid=71%3Areferendum2010&Itemid=68 (vizitat 21.07.2012).
Morawska E. Immigrant Transnationalism and Assimilation: A Variety of Combinations and a Theoretical Model They Suggest. În: Toward Assimilation and Citizenship in Liberal Nation-States. London, New York: Macmillan/Palgrave Press. 2003, p.133–176.
More than 1000 Kazakhstan students will get Bolashak scholarships to study abroad in 2012. În: http://en.tengrinews.kz/edu/9113/ (vizitat 16.06.2012)
Morgan J., Hartlyn J., Espinal R. Dominican Party System Continuity amid Regional Transformations: Economic Policy, Clientelism, and Migration Flows. Political Science Publications and Other Works, 2011. http://trace.tennessee.edu/utk_polipubs/9 (vizitat 14.05.2012).
Morlino L. Democracy Between Consolidation and Crisis. Parties, Groups, and Citizens in Southern Europe. Oxford: Oxford University Press, 1998. 407p.
Moșneaga V., Rusnac Gh. Republica Moldova: alegerile parlamentare (1994) și geografia politică a electoratului. Chișinău: USM, 1997. 190 p.
Moșneaga V., Rusnac Gh., Sacovici V. Politologie. Manual (pentru specialitățile nonprofil), Chișinău: CEP, USM, 2007. 358p.
Mügge L. Beyond Dutch Borders. Transnational Politics among Colonial Migrants, Guest Workers and the Second Generation. Amsterdam: Amsterdam University Press, 2010. 264 p.
Muller E., Seligson M. Civic Culture and Democracy: The Question of Causal Relationships. În: American Political Science Review, 1994, nr 88, p. 635-652.
Mullings B. Governmentality, Diaspora Assemblages and the Ongoing Challenge of “Development”. În: Antipode, 2012, vol.44, p. 406-427.
Mungiu-Pippidi A. The Other Transition. În: Journal of Democracy, 2010, vol. 21, nr 1, p. 120-127.
Najam A. The Four C’s of Third Sector-Government Relations: Cooperation, Confrontation, Complementarity, and Cooptation. În: Nonprofit Management and Leadership, 2000, nr 10(4): p. 375-396.
Newland K. Voice After Exit: Diaspora Advocacy. Washington D.C.: Migration Policy Institute, 2010. 24 p.
Nicolaïdis K. The New Constitution as European Demoi-Cracy? În: Critical Review of Social and Political Philosophy, 2003, nr 7, p. 76-93.
Nohlen D., Grotz F. External voting: legal framework and overview of electoral legislation. http://www.juridicas.unam.mx/publica/rev/boletin/cont/99/art/art4.htm (24.09.2013).
O’Loughlin J. ș. a. The diffusion of democracy 1946-1994. În: Annals of the Association American Geographers, 1998, nr 88, p. 545-574.
O'Donnell G. Delegative Democracy. În: Journal of Democracy, 1994, nr 1, p. 55-69.
O'Donnell G., Schmitter P., Whitehead L. Transitions from Authoritarian Rule: Comparative Perspectives. Baltimor and London: JHU Press, 1986. 190 p.
Omar Mahmoud, T., Rapoport, H., Steinmayr, A., Trebesch, C. The Effect of Labor Migration on the Diffusion of Democracy: Evidence from a Former Soviet Republic. Kiel Working Papers, 1869, Kiel Institute for the World Economics, Kiel, 2013, 54 p.
Orbeta A., Abrigo M., Cabalfin M. Institutions Serving Philippine International Labor Migrants. În: Discussion Paper Series, 2009, nr. 31, 30 p.
Orozco M., Lapointe M. Mexican hometown associations and development opportunities. În: Journal of International Affairs, 2004, vol. 57, nr 2, p. 1-21.
Orozco M.Conceptualizing Diasporas: Remarks About the Latino and Caribbean Experience. În: Living Across Worlds: Diaspora, Development and Transnational Engagement. Geneva: IOM, p. 17-37.
Ost D. The Politics of Interest in Post-Communist East Europe. În: Theory and Society, 1993, vol. 22, nr 4, p. 453-485.
Østergaard-Nielsen E. The Politics of Migrants’ Transnational Political Practices. În: Paper given to the conference on Transnational Migration: Comparative Perspectives. Princeton University, 2001. 29 p.
Overseas voters should vote in embassies. The Sunday Times, January 22, 2012/ http://www.timesofmalta.com/articles/view/20120122/local/Overseas-voters-should-vote-in-embassies-AD.403273 (vizitat 13.03.2013).
Pagina web a CCC. http://ec.europa.eu/dgs/jrc/index.cfm. (vizitat 24.07.2012).
Palo de D., Faini R., Venturini A. The social assimilation of immigrants. În: SP discussion paper, 2007, nr 0701, 32 p.
Parkhomenko N., Starodub A. Does Labor Migration Become a School of Democracy for the Ukrainians? Policy paper 9/2005. http://cpcfpu.ru/en/projects/foreignpolicy/papers/092005/ (vizitat 12.04.2013)
Pfutze T. Does Migration Promote Democratization? Evidence from the Mexican Transition. În: Journal of Comparative Economics, 2012, vol. 40, p. 159-175.
Pfutze T. The political consequences of international migration on sending countries. Oberlin: Oberlin College http://www.oberlin.edu/faculty/tpfutze/trial2_files/iaforum_migpol.pdf (vizitat 13.04.2013).
Piper N. Temporary migration and political remittances: the role of organisational networks in the transnationalisation of human rights. În: European journal of east asian studies, 2009, p. 215‐243.
Pîrțac G., Casiadi O., Porcescu S. Științe politice, Chișinău: Academia Stefan cel Mare a MAI, 2008, 346 p.
Plattner M. Populism, Pluralism, and Liberal Democracy. În: Journal of Democracy, 2010, vol. 21, nr 1,p. 81-92.
Plutzer E. Becoming a Habitual Voter: Inertia, Resources, and Growth in Young Adulthood. În: American Political Science Review, 2002, vol. 96, nr. 1, 41-56.
Polity IV Project: Political Regime Characteristics and Transitions, 1800-2010. În: http://www.systemicpeace.org/polity/polity4.htm (vizitat 16.06.2012).
Popescu S. Statul de drept în dezbaterile contemporane. București: Edit. Academiei Române, 1998., p. 36-37.
Popescu T. Politologie. Material didactic. Chisinau: AAP, 2010. 304 p.
Porcescu S. Fundamentarea științifică a deciziilor politice într-o societate bazată pe cunoaștere. În: Akademos. Revistă de știință, inovare, cultură și artă, nr. 4(15), decembrie 2009, p. 29-32
Porcescu S., Grosu D., Fundamentarea Exercițiului de Foresight. În: Akademos. Revistă de știință, inovare, cultură și artă, nr. 4(19), decembrie 2010, p 17-22.
Porcescu S. Integrarea comunității științifice din Republica Moldova în circuitul științific european și internațional. În: Materialele Conferinței științifice „Probleme actuale ale organizării și autoorganizării sistemului de cercetare-dezvoltare în Republica Moldova”. Chisinău, 2011. p 228-232.
Porcescu S. Integrarea europeană și fluxurile migraționiste. În Integrarea europeană a Republicii Moldova: premise, avantaje și oportunități pierdute/ coord.: Dumitru Moldovanu. Chișinău, Î.E.P. Știința, 2009, p 128-137.
Porcescu S. Politicile vizînd diaspora moldovenească: de la un parteneriat moderat spre o implicare activă. Moldova s diaspora policies: the path from moderate partnership to an active engagement. În: Varzari V., Tejada G., Porcescu S., Bolay J.C. (Coord). Migrația înalt calificată și inițiativele pentru dezvoltare: cazul Republicii Moldova și al țărilor din Europa de Sud-Est. Chișinău: Impressum S.R.L, 2014, p. 38-48.
Porcescu S. Oportunități pentru comunitățile științifice din țările de origine. În: Akademos. Revistă de știință, inovare, cultură și artă, nr.3 (10), iunie 2008, p 31-35.
Porcescu S. Politica Europeană de Vecinătate: oportunități pentru procesul de integrare europeană a Republicii Moldova. În: Dezvoltarea umană: impactul proceselor de transformare a societății moldave. Chisinau: Centrul Editorial al UASM, 2007, p.466-469.
Porcescu S. Valorile Europene drept element-cheie al procesului de integrare europeană. În Materialele Conferinței științifico-practice „Poliția și valorile general-umane în contextul integrării europene” 30 martie 2007, p. 53-54
Porcescu S., Nestorowicz J., Markowski S. Moldovan Migration Policy Dilemma: Brain Drain or Jobless Growth? CARIM-East Research Report. CMR Working Papers No 68(126) 2014. Warsaw: Centre of Migration Research, University of Warsaw. 33p.
Porcescu S., Varzari V. Diaspora științifică a Republicii Moldova: de la exodul de creiere la circulația cunoștințelor. În: Brain Drain. Cazul Republicii Moldova. Victor Moraru, Chișinău, Ed. Sirius, 2011, p 106-124.
Porcescu S., Varzari V. Diaspora științifică va impulsiona dezvoltarea Republicii Moldova. În: Akademos. Revistă de știință, inovare, cultură și artă, nr. 1(24), martie 2012, p 50-52.
Portes A., Escobar C., Radford A. Immigrant Transnational Organizations and Development: a comparative study. În: International Migration Review, 2007, vol. 41, nr 1, p. 242-281.
Potot S. Romanian migration movements: networks as informal transnational organisations. În: International Migration in Europe. New trends and new methods of Analysis. Amsterdam: Amsterdam University Press, 2008, p. 87-107.
President Obama Announces Members of Science and Technology Advisory Council/ http://www.whitehouse.gov/the_press_office/President-Obama-Announces-Members-of-Science-and-Technology-Advisory-Council. (vizitat 23.07.2012).
Pridham G. Democratic transitions in theory and practice. Southern European lessons for Eastern Europe? În: Pridham G., Vanhanen T. Democratization in Eastern Europe Domestic and international perspectives. New York: Routledge, 1994, p. 15- 37.
Pridham G. Designing Democracy: Eu Enlargement And Regime Change In Post-Communist Europe. New York: Palgrave Macmillan, 2005. 284p.
Pridham G., Ágh A. Prospects for Democratic Consolidation in East-Central Europe. Manchester: Manchester University Press, 2001. 244p.
Principe M. Albert Venn Dicey and the Principles of the Rule of Law: Is Justice Blind? A Comparative Analysis of the United States and Great Britain În: http://digitalcommons.lmu.edu /cgi/viewcontent.cgi?article=1498&context=ilr (vizitat 10.08.2012)
Prior M. You’ve Either Got It or You Don’t? The Stability of Political Interest over the Life Cycle. În: The Journal of Politics, 2010, vol. 72, nr 3, p. 747–766.
Problems and prospects concerning European citizenship. 2009. În: http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?type=TA&reference=P6-TA-2009-0204&language=EN&ring=A6-2009-0182. (vizitat 02.04.2012).
Programul de activitate a guvernului pe anii 2005-2009 „Modernizarea țării –bunăstarea poporului”. Chișinău, 2005, 39 p.
Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova „Integrarea Europeană: Libertate, Democrație, Bunăstare” 2009-2013. Chișinău, 2009, 38 p.
Programul de Activitate al Guvernului Republicii Moldova Integrarea Europeană: Libertate, Democrație, Bunăstare (2011-2014). Chișinău, 2011, 82 p.
Proiect de Lege privind exercitarea prin corespondență a dreptului de vot de către alegătorii români cu domiciliul sau reședința în străinătate. http://votprincorespondenta.mae.ro/wp-content/uploads/2011/02/proiect-final.pdf (12.09.2013).
Proiectul legii pentru modificarea și completarea Codului electoral nr.1381-XIII din 21.11.1997 (art.1, 38'1, 53, 54). http://www.parlament.md/ProcesulLegislativ/Proiectedeactelegislative/ tabid/61/LegislativId/1116/Default.aspx (12.02.2013).
Proiectul legii pentru modificarea și completarea unor acte legislative (Codul electoral – art.1, 28, 39, ș.a.; Legea despre statutul deputatului în Parlament – art.2, 3)/ http://www.parlament.md/ ProcesulLegislativ/Proiectedeactelegislative/tabid/61/LegislativId/1098/Default.aspx (vizitat 13.09.2013).
Przeworski A. Democracy and the Market: Political and Economic Reforms in Eastern Europe and Latin America. Cambridge: Cambridge University Press, 1991. 210 p.
Puterea Politică și Coeziunea Socială în Republica Moldova din perspectiva Integrării Europene. Chișinău: Print-Caro, 2010, 222 p
Ragazzi F. Diaspora: The Politics of Its Meanings. În: Internation Political Sociology, 2012, vol. 6, p. 107-111.
Ragazzi F. Governing Diasporas. În: International Political Socilogy, 2009, vol. 3, p. 378-397.
Raik K. EU Accession of Central and Eastern European Countries: Democracy and Integration as Conflicting Logics. În: East European Politics and Societies, 2004, nr 18:4, p. 567-594.
Ramakrishnan K., Espenshade T. Immigrant incorporation and political participation in the United States. În: International Migration Review, 2001, vol. 35, nr 3, p. 870-909.
Raport asupra activității Comisiei Electorale Centrale privind organizarea și desfășurarea referendumului republican constituțional din 5 septembrie 2010. http://www.e-democracy.md/elections/referendum/2010/cec/raport-cec/ (vizitat 19.07.2012).
Raport CIVIS/IASCI Consolidarea legăturii dintre migrație și dezvoltare în Moldova. Chișinău, 2010. 57 p.
Ray J. Does democracy cause peace? În: Annu. Rev. Polit. Sci., 1998, nr 1, p. 27-46.
Reis M. Theorizing Diaspora: Perspectives on “Classical” and “Contemporary” Diaspora. În: International Migration, 2004, nr 42(2), p. 41 – 60.
Report from the Commission to the European Parliament, the Council and the European Economic and Social Committee Under Article 25 Tfeu. On progress towards effective EU Citizenship 2007-2010. În: COM, nr 602. Brussels. 2010 http://ec.europa.eu/justice/ citizen/files/com_ 2010_602_en.pdf (vizitat 10.09.2013).
Report on Out-Of-Country Voting. Adopted by the Council for Democratic Elections at its 37th meeting (Venice, 16 June 2011) and by the Venice Commission at its 87th plenary session (Venice, 17-18 June 2011) on the basis of comments by Ms Josette DURRIEU (Expert, France) and Mr László TRÓCSÁNYI (Substitute member, Hungary). În: http://www.venice.coe.int/ docs/2011/CDL-AD (2011)022-e.pdf (vizitat 21.04.2012)
Republic of Croatia, Paliamentary elections 25 November 2007. În: OSCE/ODIHR Limited Election Observation, Mission Report. Warsaw, 2008. http://www.osce.org/odihr/ elections/croatia/31736 (23.03.2013).
Resentimente: Victimele din 7 aprilie 2009 – la un an de la injustitie.http://cbb2009.wordpress.com/ 2010/06/29/comitetul-anti-tortura-ong-in-sprijinul-celor-maltratati-in-aprilie-2009/(vizitat 29.07.2013).
Röben B. Review of Ernst-Wolfgang Böckenförde: Geschichte der Rechts- und Staatsphilosophie Antike und Mittelalter În: http://www.germanlawjournal.com/pdfs/Vol04No02/PDF_ Vol_04_No_02_177-185_Legal_Culture_Roeben.pdf (vizitat 10.05.2012)
Rojas H. A comparative study of the overseas voting laws and systems of selected countries. http://pdf.usaid.gov/pdf_docs/PNADA596.pdf (vizitat 30.03.2013).
Roșca A. Algoritmi ai tranziției: aspecte social-filozofice. Chișinău: Tipografia AȘM, 2007. 300 p.
Roșca A. Puterea politică și ordinea socială: interacțiune și echilibru dinamic. În: Revista de Filozofie, Sociologie și științe Politice, 2007, nr 1, p. 5-10.
Roșca A., Turbatu L. Considerații privind tradițiile anglo-saxonă și continentală ale conceptului „stat de drept”. În: Revista de filozofie, sociologie și științe politice, 2011, nr 1 (155), p. 102-109.
Rosenblum M., Tichenor D. Oxford Handbook of the Politics of International Migration. Oxford: Oxford University Press, 2012, 672p.
Rosita F., D’Amato G. Transnationalisme des migrants en Europe: une preuve par les faits. În: Revue Européenne des Migrations Internationales, 2008, nr 24(2), p. 7–22.
Rother S. Do Migrants Remit Political Change? Some research findings/ http://cdm.aim.edu/cdm _media_manager/files/development_at_work/20110630_rother_migration_political_change.pdf (vizitat 24.04.2013).
Rother S. Migrant networks as transnational agents of democratization “from below”? În: http://arnold-bergstraesser.academia.edu/StefanRother/Talks/32759/Migrant_networks_ as_transnational_agents_of_democratization_from_below_ (vizitat 15.09.2013)
Rubio-Marín R. Transnational Politics and the Democratic Nation-State:Normative Challenges of Expatriate Voting and Nationality Retention of Emigrants. În: N.Y.U. Law Review, 2006, vol. 81, p.101-131.
Rupnik J. In Search of A New Model. În: Journal of Democracy, 2010, vol. 21, nr 1, p.105-112.
Saca V. Interese politice și relații politice: Dimensiuni tranzitorii. Chișinău: CE USM, 2001. 472 p.
Saca V., Grosu V. Considerații privind specificul contextului tranziției spre democrație a Republicii Moldova. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică). Chișinău: CEP USM, 2008, nr. 3 (XLII), p. 112-123.
Sager F. Habermas‘models of decisionism, technocracy and pragmatism in times of governance: the relationship of public administration, politics and science in the alcohol prevention policies of the swiss member states. În: Public Administration, 2007, vol. 85, nr 2, p. 429–447.
Sandu I., Rusu R. Valori politice europene: determinare de concept. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), 2011, nr.2 (LIII), p. 73-79.
Schifirneț C. Sociologie românească modernă. București: Criterion publishing, 2009. 260p
Schiller G., Fouron G. Transnational lives and national identities: The Identity politics of Haitian immigrants. În: Smith M., Guarnizo L. (eds.) Transnationalism from Below. New Brunswick and London: Transaction Publishers, 1998. pp. 130-161
Schiller G., Fouron N. Terrains of Blood and Nation. Haitian Transnational Fields. În: Ethnic and Racial Studies, 1999, nr 22(2), p. 340-361.
Schimmelfennig F., Sedelmeier U. Candidate countries and conditionality. În Graziano P., Vink M. (eds.) Europeanization: new research agendas. Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2006. p. 88-101
Schwartz R. Exploring the Link between Moldovan Communities Abroad (MCA) and Moldova. Chișinău: IOM, 2007. 43 p.
Scientific evidence for policy-making. EC, 2008. http://ec.europa.eu/research/social-sciences/pdf/scientific_evidence_policy-making_en.pdf (vizitat 23.07.2012).
Scrisoare deschisă: Cerem sa fie respectat dreptul nostru la vot http://politicom.moldova.org/ news/scrisoare-deschisa -cerem-sa-fie-respectat-dreptul-nostru-la-vot-182495-rom.html (vizitat 23.07.2012).
Shain Y. Marketing The American Creed Abroad, Diasporas in the U.S. and their Homelands. Cambridge, UK: Cambridge University Press, 1999. 294 p.
Shapiro I. The State of Democratic Theory. Princeton: Princeton University Press, 2005. 200p.
Sheffer G.. Modern Diasporas in International Politics. New York: Taylor & Francis, 1986. 349 p.
Silaghi C. Bune intenții și coșmarul birocratic. Paradoxul burselor acordate de statul român studenților moldoveni. București: CRPE Policy Memo, nr. 24, 2012. 36 p.
Silbereisen R., Chen X. Social Change and Human Development: Concept and Results. London: SAGE Publications Ltd, 2010. 292 p.
Sințov R. ș. a. Raport CIVIS/IASCI Consolidarea legăturii dintre migrație și dezvoltare în Moldova. Chișinău, 2010, 57 p.
Smith M. Transnationalism, the State, and the Extraterritorial Citizen. În: Politics & Society, 2003, vol. 31, nr 4, 467-502.
Smith M., Guarnizo L. Transnationalism From Below. New Brunswick: Transaction Publishers, 1998. 316 p.
Soe K. Linkages Between Migration and Democratization: A Case Study on Burma. În: The 6th EuroSEAS Conference at the University of Gothenburg, 2010. http://www.mpa.sciences-po.fr/fileadmin/Fichiers/Photos_News/The_Migration_and_Democratization_Linkages_Final_Draft_presented1.pdf (vizitat 12.02.2012).
Sökefeld M. Mobilizing in transnational space: a social movement approach to the formation of diaspora. În: Global Networks, 2006, nr 6, p. 265–284.
Sørensen N. Living Across Worlds: Diaspora, Development and Transnational Engagement. Geneva: IOM, 2007. 211 p.
Spencer S. The Migration debate. Bristol: University of Bristol, 2011. 278 p.
Spilimbergo A. Democracy and Foreign Education. În: American Economic Review, 2009, nr 99, p. 528–543.
Spiro P. Perfecting Political Diaspora. În: New York University Law Review, 2006, vol. 81, 26 p.
Stark D., Bruszt L. Postsocialist Pathways: Transforming Politics and Property in East Central Europe. Cambridge: Cambridge University Press, 1998. 284p.
Statement of Dr Marcin Walecki, Executive Director of the European Partnership for Democracy, „DEMOCRACY IN MOLDOVA: A SECOND CHANCE!”, 2009. http://www.epd.eu/uploads/836eaa9f0bdfcffe3d1b58bc01c88088.pdf (vizitat 13.09.2013).
Strategia Moldova 2020. http://www.gov.md/doc.php?l=ro&idc=447&id=4874 (vizitat 10.09.2013).
Tam Cho W., Gimpel J., Dyck J. Residential Concentration, Political Socialization, and Voter Turnout. În: The Journal of Politics, 2006, vol. 68, nr 1, p. 156–167.
Tanase E. Migrația ca factor al schimbării valorilor cetățenilor Republicii Moldova (în baza sondajului sociologic). În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), 2007, nr 3, p.110-126.
Tejada G., Varzari V., Porcescu S. Scientific diasporas, transnationalism and home-country development: evidence from a study of skilled Moldovans abroad, Southeast European and Black Sea Studies, 2013, 13:2, p. 157-173, p. 166-167
Testaverde M. Emigration, Redistribution and Political Institutions in Origin Countries. În: http://www.ieb.ub.edu/aplicacio/fitxers/SM11Testaverde.pdf (vizitat 12.02.2013).
Teune H. Globalizations and Democratizations: Forces, Counterforces. În:, Ciprut J. (ed). Democratizations: Comparisons, Confrontations, and Contrasts. Cambridge: MIT Press, 2008, p. 73-93
Tigno J. Overseas Absentee Voting and Philippine Elections. 2010. http://law.upd.edu.ph/Academic-Congress-February-1-5,2010/Day-3/Session-6/Dr.%20Jorge %20V.%20Tigno%20-%20Overseas%20Absentee%20Voting%20and%20Philippine%20 Elections.pdf (vizitat 13.03.2012).
Tintori G. The Transnational Political Practices of “Latin American Italians”. În: International Migration Special Issue: The Transnational Political Participation of Latino Migrants in Europe, 2011, vol. 49, nr 3, p. 168–188.
Toggernburg G. The Debate on European Values and the Case of Cultural Diversity. În: European Journal of Social Theory, 2008, vol.11, nr 2, p. 257-274.
Tölölyan Kh. The Nation-State and Its Others: In Lieu of a Preface. În: Diaspora: A Journal of Transnational Studies. 1991, vol. 1, nr 1, p. 3-7.
Un clic pentru Limba Romana in Constitutia RM/http://www.lapetition.be/en-ligne/Un-clic-pentru-Limba-Romana-in-Constitutia-RM-5675.html (vizitat 29.07.2013)
Vachudova M. Democratization in Postcommunist Europe: Illiberal Regimes and the Leverage of International Actors. Stanford: Center for European Studies Working Paper Series. 36p.
Valdés J. Pinochet's Economists: The Chicago School in Chile. Cambridge: Cambridge University Press, 1995. 334p
Vareaghin I. Tranziția politică moldovenească în contextul modelelor clasice ale tranziției. În: Moldoscopie, 2008. Nr 2(41), p. 139-153.
Varzari P. Elita politică din Republica Moldova: realități și perspective. Chișinău: CE USM, 2008. 135 p.
Varzari P. Elita politică și birocrația în contextul realizării reformelor democratice (cazul Republicii Moldova). Monografie. Chișinău: Pontos, 2013. 366 p.
Varzari P. Elita politică. În: Politologie: manual pentru specialitățile nonprofil. Chișinău: CEP USM, 2007. p. 208-128.
Varzari P. Introducere în elitologie (Studiu). Chișinău: CE USM, 2000. 175 p.
Varzari P. Repere principale ale teoriilor neoelitiste privind guvernarea societății p 68-78. În: Revista de Filosofie, Sociologie și Științe Politice, 2 (165) 2014, Chișinău, 2014. p 70
Varzari V., Porcescu S., Tejada G., „EU policies and initiatives on migration towards Eastern Europe: Implications on skilled Moldovans abroad”, IMISCOE-MiReKoc Conference, „Migration and Settlement in Europe: Views from the East and the South”, KOC University, Sariyer, Istanbul, June 2011, p 7
Vertovec S. Migration and social cohesion. Aldershot: Edward Elgar Pub., 1999. 534p
Vertovec S. Three meanings of ‘diaspora’, exemplified among South Asian religions.În: Diaspora, 1999, nr 7, 37 p.
Vidal J.P. The Efect of Emigration on Human Capital Formation. În: Journal of Population Economics 1998, 11(4), p. 589-600.
Voiculescu M. Politologie. București: Victor, 1998. 211 p.
Voss J., Bauknecht D., Kemp R. Reflexive governance for sustainable development. Northhampton: Adward Elgar Publishong, 2006. 480 p.
Voting by italians living abroad. În: http://en.camera.it/4?scheda_informazioni=30 (vizitat 28.04.2012).
Voting from Abroad: The International IDEA Handbook. Federal Electoral Institute of Mexico, 2007. 262 p.
Waldinger R., Soehl T., Lim N. Emigrants and the Body Politic Left Behind: Results from the Latino National Survey February 2011. În: http://works.bepress.com/cgi/viewcontent.cgi ?article=1048&context=roger_waldinger (vizitat 20.04.2012)
Waldinger R., Soehl T., Nelson L. Emigrants and the Body Politic Left Behind: Results from the Latino National Survey. Los Angellos: University of California, 2011. 41 p.
Walewski M. ș. a. Efectele migrației și remitențelor în zonele rurale ale Moldovei și Studiul de caz privind gestionarea migrației în Polonia. CASE – Centrul de Investigații Sociale și Economice, 2008. 60 p.
Wals S. Aparicio. Immigrants’ political suitcases: a theory of imported socialization. 2009. http://www.ideals.illinois.edu/bitstream/handle/2142/14589/Wals_Sergio.pdf?sequence=2 (vizitat 24.06.2012).
Waterbury M. Bridging the divide: Towards a comparative framework for understanding kin state and migrant-sending state diaspora politics. În: Baubock R., Faist T. Diaspora and Transnationalism. Concepts, Theories and Methods. Amsterdam: Amsterdam University Press, 2010. p. 131-148.
Way L., Levitsky S. Linkage, Leverage, and the Post-Communist Divide. În: East European Politics and Societies, 2007, nr 21(1), p. 48-66.
Wei Y., Balasubramanyam V. Diaspora and Development. În: The World Economy, 2006, vol. 29, nr 11, p. 1599-1609.
Weinar A. Instrumentalising diasporas for development: International and European policy discourses. În: Diaspora and Transnationalism: Concepts, Theories and Methods. Amsterdam: Amsterdam University Press, p. 73-89.
Welzel C., Inglehart R. The Role of ordinary people in democratization. În: Journal of Democracy, 2008, vol. 19, nr 1, p. 126-140.
Wescott C., Brinkerhoff J. Converting migration drains into gains: Harnessing the resources of overseas professionals. Manila: Asian development bank, 2006. 153 p.
Weyland K. Learning from foreign models in Latin American policy reform. Washington, D.C. Woodrow Wilson Center Press, 2004, 302p.
Whitehead L. Democratization. Theory and Experience. New York: Oxford University Press Inc., 2002, 311 p.
Wick B., Porcescu S. Science and Technology as part of the European Neighbourhood Policy. ICBSS Policy Brief no.25, June 2013,34p., p. 2-5
Williams A., Ortega S. Dimensions of Ethnic Assimilation: An Empirical Appraisal of Gordon's Typology. În: Social Science Quarterly, Linkoln: University of Nebraska, 1990, p. 697-710.
Wright J. Exit during crisis: how openness, migration, and economic crisis affect democratization. În: Working Paper, nr 367. 2010 http://kellogg.nd.edu/publications/workingpapers/WPS/367.pdf (vizitat 05.05.2013).
Moшняга В., Морару В., Руснак Г. Италия глазами молдавских трудовых мигрантов. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), 2009, nr 3, p 57-83.
Мошняга В., Руснак Г. Парламентские (2001) выборы в Республике Молдова: специфика, результаты, электоральные стратегии и технологии. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), 2001, nr 16, p. 28-90.
Руснак Г., Мошняга В., Цуркан В. Человеческий капитал как фактор адаптации в миграционной ситуации: молдавские мигранты с высшим образованием (по данным социологических опросов). P 43-54/ MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), 2007, nr 4, p. 43-54.
ANEXE
Anexa 1: Indicele democrației – 2012
Sursa: Democracy index 2012. Democracy at a standstill/A report from the Economist Intelligence Unit/ www.eiu.com , *pînă la poziția 26 – democrații consolidat
Anexa 2: Indicele de fragilitate a statelor în 2012
Sursa: Monty G. Marshall and Benjamin R. Cole. State Fragility Index and Matrix 2012
Anexa 3: Cadrul instituțional pentru relațiile cu diaspora: exemple din practica internațională
Ministere
Armenia
Ministerul diasporei (creat în 2008)
Obiective: păstrarea identității armene, descoperirea și utilizarea potențialului diasporei pentru dezvoltarea patriei; facilitarea eforturilor de repatriere. Activitățile promovate includ extinderea asistenței și suportului educațional pentru diasporă în străinătate și organizarea conferințelor, concursurilor, festivalurilor în Armenia (Programul Ari Tun, festivalul ”Armenia mea”, premiul ”Pentru contribuție semnificativă la păstrarea identității armene”[214] etc).
http://www.mindiaspora.am/en/index
Bangladesh
Ministerul protecției sociale a expatriaților și ocuparea forței de muncă în străinătate (creat în 2001). Obiective: protecție în domeniul angajării în străinătate. Asigurarea bunăstării a lucrătorilor expatriați și sporirea oportunităților de angajare în străinătate. Activități: Oferte și programe de angajare, oferte de formare profesională și programe de consolidare a capacităților, soluționarea petițiilor expatriaților; facilitarea investițiilor, implementarea proiectelor de bunăstare economică și socială; promovarea culturii naționale, stabilirea legăturilor cu comunitățile aflate în străinătate. http://probashi.gov.bd
Georgia
Ministerul de Stat pentru problemele diasporei (2008)
Scopul: Integrarea georgienilor aflați în străinătate și aprofundarea relațiilor lor cu patria. Activități: gestionarea Fondului diasporei, gestionează un forum special al oamenilor de afaceri atît din Georgia cît și din străinătate, implică georgieni care trăiesc în străinătate în cadrul programelor guvernamentale, colectează informații despre profilul georgienilor din diasporă. La 1 martie 2012 a intrat în vigoare Legea privind compatrioții/expatriații aflați în străinătate și organizațiile diasporale, adoptată de către Parlamentul Georgiei în noiembrie 2011. Documentul definește statutul juridic al compatriotului/ expatriatului cu reședința în străinătate și prevede eliberarea certificatului de identitate a compatriotului din străinătate. Cetățenii altor state care dețin statutul de compatriot obțin anumite privilegii: se pot afla în Georgia pentru o anumită perioadă de timp, primi finanțare de stat pentru învățământul general și cel superior, pot deveni membri ai loturilor sportive naționale a Georgiei. http://www.diaspora.gov.ge
India
Ministerul afacerilor indienilor din străinătate (creat în 2004)
Promovează investițiile membrilor diasporei, coordonează diverse activități orientate în special spre tinerii indieni aflați în străinătate, în cooperare cu alte ministere facilitează relațiile diasporei cu țara în domenii cum ar fi comerțul, cultura, turismul, mass-media, problemele de tineret, sănătate, educație, știință și tehnologie. Organizează anual ziua diasporei, acordă premii membrilor marcanți ai acesteia, organizează evenimente și conferințe etc. http://moia.gov.in
Serbia
Ministerul diasporei (creat în 2003)
Asigură statutul cetățenilor care locuiesc în străinătate. Consolidează relațiile persoanelor de origine sârbă cu Serbia. Facilitează exercitarea dreptului de vot a diasporei. Crează condiții pentru implicarea diasporei în viața politică, economică și culturală a Serbiei. Acordă ajutor pentru reintegrare. Administrează Consiliul economic, care include și experți din diasporă, facilitează investițiile străine, administrează proiecte de cooperare economică între Serbia și diasporă. Promovează cultura, educația și limba sârbă. http://www.mzd.gov.rs/Eng/Default.aspx
Instituții subordinate ministerelor
Albania
Ministerul Afacerilor Externe, Institutul Național pentru Diasporă (1996)
Obiective: protejarea drepturilor diasporei cu tradiții și a celei recente. Susținerea organizațiilor, asociațiilor și cluburilor albaneze în vederea păstrării identității naționale, limbii și culturii. Favorizarea investițiilor în țara de origine, în rîndul membrilor diasporei. Elaborează și actualizează Atlasul geografic și demografic al diasporei albaneze. Gestionează centre care promovează cultura albaneză. Colaborează cu Programul PNUD ”Brain Gain” ce susține implicarea membrilor diasporei în activitățile educațional-științifice din patrie.
Chile
Ministerul Afacerilor Externe: Oficiul General pentru servicii consulare și de imigrare, Oficiul pentru chilienii din străinătate (2001)
Scopul: încurajarea participării diasporei chiliene la dezvoltarea țării de origine. Activități: conectarea organizațiilor diasporale cu comunitățile din țară, protecția drepturilor omului și a celor sociale a emigranților, indiferent de reședință; informarea privind securitatea socială, dreptul de repatriere și educație, soluționarea altor necesități semnalate de comunitățile din străinătate. http://www.chilesomostodos.gov.cl
Mexic
Secretariatul General pentru Afaceri Externe, Sub-Secretariatul pentru America de Nord, Institutul pentru mexicanii din străinătate (2003)
Scopul: implicarea emigranților în procesul de dezvoltare, ridicarea standardul de viață al comunităților mexicane de peste hotare. Recepționarea propunerilor și recomandărilor diasporei privind procesele care au loc în țară, oferirea de consultanță financiară și informațională despre bursele educaționale, informație consulară, oportunități investiționale și programe guvernamentale.
Promovarea strategiilor de angajare în străinătate pentru mexicani, consultarea propunerilor din comunitățile de peste hotare, membrilor organizațiilor societății civile, precum și organismelor consultative. http://www.ime.gob.mx/
Alte instituții naționale
România
Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Începînd cu 2009, este o structură cu personalitate juridică în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, în coordonarea primului-ministru [86]. Obiective: păstrarea și afirmarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase a românilor din statele vecine și emigrație. Stabilirea unui parteneriat cu organizațiile românești din vecinătate și emigrație, menit să contribuie la creșterea prestigiului comunităților românești în statele lor de cetățenie și la promovarea valorilor culturale românești la nivelul opiniei publice din țările respective, întărirea comunicării și a parteneriatelor atât cu comunitățile românilor/vlahilor/aromânilor din țările vecine și Balcani, cât și cu românii emigrați și originari din România.
Chile
Comitetul Interministerial pentru Comunitățile de chilieni din străinătate (2008)
Creat în calitate de mecanism formal și permanent pentru coordonarea între agențiile guvernamentale relevante a politicilor publice privind necesitățile chilienilor care locuiesc în străinătate.
China
Consiliul de Stat, Oficiul pentru relațiile cu chinezii din străinătate (creat în 1978)
Obiective: studierea, formularea și supravegherea politicilor care protejează drepturile și interese cetățenilor chinezi în străinătate, inclusiv a persoanelor revenite. Facilitarea cooperării comunităților de chinezi cu țara de origine. Gestionează 2 universități predestinate în mare parte membrilor diasporei.
Filipine
Oficiul Președintelui, Comisia pentru filipinezii din străinătate (creată în 1980)
Promovează legăturile economice și culturale cu diaspora. Oferă seminare de instruire și servicii de consultanță anterior plecării. Susține vizite exploratorii în Filipine pentru emigranții din a doua și a treia generație. http://www.cfo.gov.ph
Sierra Leone
Oficiul Președintelui, Oficiul pentru Diasporă (2007)
Oferă informații despre serviciile financiare, taxe fiscale și vamale, oportunități investiționale și de afaceri. Cooptează experții din diasporă în vederea oferirii consultanței sau implicării în anumite domenii critice.
Instituții quasi-guvernamentale
Republica Dominicană
Consiliul prezidențial Național pentru comunitățile dominicane din străinătate (2006)
Adoptă politici care promovează și consolidează legăturile cu diaspora. Integrează diaspora în eforturile naționale de dezvoltare, prin politici care să promoveze organizarea comunităților diasporale. Facilitează dialogul între diasporă și instituțiile naționale. http://www.condex.gob.do/
Mali
Consiliul Suprem al cetățenilor Mali în străinătate (1993; reformat în 2004)
Acționează în calitate de reprezentant oficial a diasporei în Mali și în țările de reședință, identifică potențialii investitori din diasporă, promovează imaginia pozitivă a țării, asistă funcționarii consulari în protecția cetățenilor aflați în străinătate, oferă informații persoanelor care intenționează să plece. http://www.maliensdelexterieur.gov.ml
Mexic
Consiliul Consultativ al Institutului pentru mexicanii aflați în străinătate (2003)
Oferă consiliere și consultanță Institutului. Reunește eforturile și experiența cetățenilor mexicani din diasporă pentru a identifica și analiza problemele, provocările și oportunitățile cu care se confruntă. Propune alternative de a crește standardele de viață ale comunităților mexicane peste hotare. http://www.ime.gob.mx/ccime/ccime.htm
Anexa 4: Prezența subiectului migrației în cadrul Programelor de activitate ale Guvernului
Programul de activitate a guvernului pe anii 2005-2009 „Modernizarea țării–bunăstarea poporuluil” [276] menționează următoarele acțiuni relevante:
crearea condițiilor adecvate pentru utilizarea veniturilor cetățenilor provenite din munca prestată peste hotare in scopul dezvoltării economiei, facilitarea transferurilor bănești;
reglementarea fluxului migrațional;
securizarea frontierei de stat;
prevenirea și combaterea migrației ilegale și a traficului de ființe umane;
asigurarea protecției sociale, rezolvarea problemelor sociale și educaționale ale familiilor de migranți;
crearea condițiilor pentru repatrierea migranților. (Pg 36)
Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova pentru anii 2008-2009 „Progres și Integrare” stipulează, la capitolul dezvoltarea antreprenoriatului – încurajarea utilizării remitențelor în deschiderea și extinderea afacerii prin mecanisme inovative compatibile cu principiile economiei de piață.
Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova „Integrarea Europeană: Libertate, Democrație, Bunăstare” [277] 2009-2013, la capitolul Migrația și încadrarea în cîmpul muncii, prevede următoarele obiective de guvernare și acțiuni:
Obiective de guvernare:
1. Crearea continuă a noilor locuri de muncă și sporirea gradului de mobilitate pe piața forței de muncă.
2. Dezvoltarea unui sistem de pregătire profesională, orientat spre necesitățile curente ale pieței muncii.
3. Susținerea și apărarea drepturilor concetățenilor aflați peste hotarele țării.
4. Reducerea șomajului și integrarea în activitatea de muncă a concetățenilor întorși de peste hotare.
Acțiuni:
Promovarea politicilor pentru regularizarea fluxului migrațional prin negocierea și încheierea unor acorduri bilaterale cu privire la simplificarea regulilor și procedurilor aplicate concetățenilor pentru angajarea legală pe piața forței de muncă a altor țări și informarea migranților și potențialilor migranți cu privire la metodele de apărare a drepturilor lor în străinătate;
Protejarea efectivă a concetățenilor și asigurarea portabilității drepturilor lor sociale prin negocierea și încheierea acordurilor cu principalele țări de destinație cu privire la protecția socială a lucrătorilor migranți;
Susținerea și reintegrarea lucrătorilor migranți întorși de peste hotare prin consilierea cu privire la oportunitățile de angajare în cîmpul muncii și finanțarea unor programe de deschidere a afacerii. (Pg 32)
Programul de Activitate al Guvernului Republicii Moldova Integrarea Europeană: Libertate, Democrație, Bunăstare (2011-2014)[278], precizează și extinde prevederile Programului de activitate anterior, prin următoarele obiective:
Capitolul Formarea profesională inițială și continuă a resurselor umane – Recunoașterea instruirii anterioare și a calificărilor obținute în străinătate de către persoanele migrante, determinarea autorităților responsabile de acest proces [278, p. 60].
Capitolul Munca, ocuparea forței de muncă și migrația de muncă obiective de guvernare – Consolidarea sistemului național de management al migrației, asigurarea condițiilor pentru migrația legală și îmbunătățirea statutului social al lucrătorilor migranți. Facilitarea reintegrării lucrătorilor migranți reîntorși în țară [278, p. 67].
Acțiuni:
Asigurarea portabilității drepturilor sociale ale lucrătorilor migranți prin negocierea și încheierea acordurilor bilaterale în domeniul securității sociale cu statele-gazdă;
Extinderea oportunităților legale de angajare a cetățenilor Republicii Moldova peste hotare prin încheierea acordurilor bilaterale în domeniul migrației de muncă cu statele de destinație;
Realizarea inițiativelor comune cu statele de destinație, preconizate pentru facilitarea reîntoarcerii lucrătorilor migranți și reintegrării lor pe piața muncii din Republica Moldova, inclusiv în cadrul Parteneriatului de Mobilitate Republica Moldova – Uniunea Europeană;
Informarea migranților și potențialilor migranți cu privire la căile și oportunitățile de migrare și angajare legală, precum și cu privire la reîntoarcerea și reintegrarea pe piața muncii din Republica Moldova;
Promovarea reintegrării lucrătorilor migranți întorși de peste hotare prin consilierea și susținerea în recunoașterea calificărilor obținute și inițierea propriilor afaceri;
Crearea condițiilor stimulatorii în vederea atragerii remitențelor în proiecte investiționale pentru dezvoltare durabilă [278, p. 69].
Anexa 5: Acțiuni ale organizațiilor diasporale moldovenești
Diaspora versus Moldtelecom
La 19 ianuarie 2012, operatorului național de telefonie fixă „Moldtelecom” a comunicat că reprezentanții Diasporelor cetățenilor Republicii Moldova care muncesc peste hotare, din 11 state, ar fi solicitat companiei reducerea tarifelor la convorbirile internaționale, în primul trimestru al anului. Ulterior, la 28 ianuarie, compania Moldtelecom și-a anunțat noua ofertă de abonamente și de tarife care urmează să le aplice de la 1 martie, tarifele locale fiind mai scumpe decît cele în vigoare.
La puțin timp după aceasta, reprezentanții ai 26 de organizații de moldoveni aflați peste hotare au acuzat compania „Moldtelecom” de modificarea tarifelor convorbirilor locale în baza unui demers fals. Potrivit lor, Moldtelecom s-ar fi folosit de o solicitare a diasporei, motivând astfel majorarea prețurilor la convorbirile telefonice. Operatorul național de telecomunicații a negat acuzațiile, menționînd că decizia de a modifica tarifele nu a fost influențată de cerințele diasporei. Într-o scrisoare adresată conducerii țării, reprezentanții celor 26 de organizații ale moldovenilor de peste hotare, considerînd gestul drept unul profund imoral, lipsit de orice respect elementar față de societate, și demn de a atrage atenția justiției, pentru o calificare penală corespunzătoare, solicită efectuarea unei anchete de serviciu la operatorul de telefonie fixă, pentru a stabili cine a semnat declarația din partea diasporei, efectuarea unui audit la Moldtelecom și publicarea rezultatelor acestuia, păstrarea vechilor tarife la convorbirile interne și ieftinirea celor internaționale [83].
Influența asupra politicii externe
Elocvente în acest sens sunt acțiunile de protest ale organizațiilor, ca urmare a incidentului de la punctul de control din zona de securitate din zona podului de langa Vadul lui Voda, cu implicarea unui militar din contingentul rusesc de menținere a păcii, soldat cu moartea unui cetățean al RM. Acțiunile în acest sens pot avea drept scop nu doar influența acțiunilor statului de origine, sau a Federației Ruse, dar și sensibilizarea opiniei publice din statul gazdă privind problema teritorială a Republicii Moldova. Drept exemplu poate servi acțiunea desfășurată de Organizația Studenților Basarabeni din București în fața Ambasadei Federației Ruse la București (9 ianuarie 2012) pentru luarea de atitudine vizavi de abuzurile demnitarilor și militarilor ruși pe teritoriul R. Moldova. Printre cerințele enumerate pot fi menționate: aplicarea consecințelor legale pentru autorul crimei, desființarea posturilor de securitate ale Federației Ruse de pe teritoriul R. Moldova, demiterea (rechemarea) Ambasadorului rus la Chișinău, retragerea Armatei ruse de pe teritoriul Republicii Moldova. În același context poate fi menționat și mitingul de solidaritate și protest, organizat de comunitățile de moldoveni în capitala Franței [172]. Participanții la miting au cerut retragerea imediată și necondiționată a armatei și a armamentului rusesc de pe teritoriul Republicii Moldova.
În cadrul unei acțiuni de protest în fata Ambasadei Federației Ruse din Dublin, organizată în martie 2012, Comunitatea Basarabenilor din Irlanda, “Moldova Vision” a comemorat victimele căzute în războiul de pe Nistru și au adus recunoștință celor care au apărat independența și integritatea Republicii Moldova. De asemenea, în contextul desfășurării negocierilor în formatul 5+2 la Dublin, membrii diasporei au pledat pentru grăbirea procesul de rezolvare a conflictului de pe Nistru, și retragerea necondiționată și imediată a forțelor armate rusești de pe teritoriul Republicii Moldova.
Demers în favoarea limbii române
Subiectul încă sensibil al denumirii limbii de stat în Repulica Moldova, a determinat inițierea unei petiții (semnată în final de 1152 persoane) de către una din organizațiile diasporale [344]. În adresarea Institutului European pentru Moldova (Belgia) către Parlamentul Republicii Moldova, Guvernul și Academia de Știinte a Moldovei, se cere introducerea limbii române drept limbă de stat, prin modificarea Constitutiei Republii Moldova, Articolul 13.
Audieri în Parlamentul European
La 20 iulie 2009, la inițiativa Comunității Basarabenilor din Belgia și Alianța liberalilor și democraților pentru Europa a fost organizată conferința „Democrația in Moldova: A doua șansă”, în cadrul căreia au fost prezentate evenimentele care au precedat protestele tinerilor din 7 aprilie [295]. În cadrul evenimentului au fost expuse opiniile diferitor structuri europene despre scrutinul electoral din aprilie, cît și dolianțe privind respectarea practicilor și normelor democratice la alegerile anticipate din 29 iulie [317].
Comemorarea anului 1812
Vom menționa în acest sens un șir de evenimente, de la acțiuni de protest la conferințe științifice, desfășurate de organizațiile diasporale. Exemple în acest sens fiind Conferința de comemorare a 200 de ani de la anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru de către Rusia Țaristă cu genericul „Basarabia 1812-2012. De la anexarea rusească la calea spre integrare europeană”, organizată de către Clubul Liberal Paris (CLP) și asociația „La Maison Roumaine” [93]; manifestația organizată de Asociația „Baștina” din Padova, Italia, dedicată împlinirii a 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus și, totodată, împlinirii a 20 de ani de la izbucnirea conflictului de pe Nistru; masa rotundă organizată de Asociația Universitară „Mihai Eminescu” din Geneva în parteneriat cu AȘM.
Anexa 6: Rezultatul votului în străinătate
Anexa 7 Subiecte ce țin de migrație și diasporă în platformele electorale ale partidelor politice
Anexa 8: Calitatea de membru a partidelor politice din RM în cadrul grupurilor politice europene
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Impactul Valorilor Democratice Europene Si al Migratiei Asupra Modernizarii Sistemului Politic din Republica Moldova (ID: 121521)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.