Identitatea Lipoveneasca In Republica Moldova
CUPRINS
INTRODUCERE
Capitolul I.Fenomenul starover. Geneză și evoluție.
I.1 Introducere în istoria identității lipovenești.
I.2 Termeni și Istoriografie. Modelul istorico-religios al lipovenilor
I.2.1 Evoluția schismei.
I.2.2 Apariția sectelor și grupărilor religioase.
I.3 Staroverii în Țările Române
Capitolul II. Teosofia – viziune asupra lumii și mod de viață.
II.1 Homo religiosus starover.
II.1.1 Diferențele dintre ritul nou și cel vechi
II.1.2 Icoana și cărțile vechi bisericești – cele mai importante elemente sacrale ale lipovenilor
II.1.3 Staroverii – participanți activi la viața Bisericii
II.2 Tradiții și obiceiuri
II.3 Simpolul ostrovului la lipoveni
Capitolul III. Elemente dialectale în cultura rușilor lipoveni
III.1 Istoriografia și Folcloristica
III.2 Terminologia religioasă
Capitolul IV. Studiu ce caz. Comunitatea rușilor lipoveni Cunicea din raionul Florești, Republica Moldova
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Introducere
Lucrarea pe care o propunem, cu tema „Identitatea lipovenească în Republica Moldova- studiu de caz”, este circumscrisă disciplinelor care studiază raporturile dintre relațiile publice și comunicarea interculturală.
Această problematică prezintă aspecte particulare în contextul orizontului cultural din Republica Moldova prin prisma abordării:
Modului de viață specific;
Tradițiilor cultural- folclorice;
Limbii distinctive, etc.
Problema minorităților devine una extrem de complexă, fiind specifică lumii contemporane. Minoritățile au existat din totdeauna, însă doar odată cu conturarea democrației ca valoare universală, minoritățile au devenit o problemă politică și socială serioasă, jucând un rol mare și în relațiile internaționale.
Interesul personal pentru tema dată își are originile încă din copilărie. Crescând la bunici, în apropiere de un satul lipovenesc, istorioarele legate de comunitatea staroverilor erau prezente foarte des în povestirile acestora.
Comunitățile minorităților lipovenești .din mediul rural moldovenesc și-au construit propria identitate ca urmare a unor realități social-istorice .cum ar fi: reducerea canalelor de informare etnoculturală cu etnosul .matern, rezistența la influența culturii străine, interacțiunea dintre tradiție și inovație.
Structural, lucrarea este alcătuită din patru capitole. Primele trei capitole prezintă aspecte teoretice legate de geneza și evoluția .staroverilor, viziunea asupra lumii și modul de viață, la fel și elementele dialectale în cultura acestora. În această parte a lucrării sunt evidențiate aspectele particulare ale identității lipovenești în contextul orizontului cultural din perspectiva teoretică și conceptuală.
În capitolul I voi prezentata geneza și evoluția fenomenului starover. În linii mari am urmărit explicarea originii denumirii de „lipoveni”, care constă din mai multe teze pe care le voi aborda în lucrare; evoluția schismei; apariția grupărilor și sectelor religioase. Această introducere în istoria identității lipovenești va ușura înțelegerea temei pe parcurs.
În capitolul II voi prezenta specificul religios și modul de viață al rușilor staroveri. Caracteristica esențială a culturii staroverilor o reprezintă respectarea strictă a ritualității religioase ruse vechi, iar religia, așa cum o înțeleg și o practică ei se îmbină strâns cu istoria. Prin urmare, concepția religioasă a staroverilor este văzută ca o structură constantă și o valoare primordială, care își are începuturile în universul medieval rus și determină specificul percepției lumii înconjurătoare, influențând comportamentul omului în toate domeniile de activitate.
În capitolul III, care rezumă elementele dialectale specifice rușilor lipoveni, voi prezenta cultura ce apare ca un factor obiectiv, prin raportare la diferitele sisteme sociale, însă ea funcționează, se dezvoltă și se schimbă în funcție de necesitățile societății concrete, de interesele și valorile diferitelor grupuri sociale.
Studiului de caz, respectiv partea a doua a lucrării, reprezintă ilustrarea primei părți, cea teoretic- conceptuală, pe baza cercetării comunității de lipoveni din satul Cunicea, raionul Florești, Republica Moldova.
Тοatе aѕpесtеle menționate mai sus vοr fi dеtaliatе și dеzbătutе pе larg în сеlе се urmеază.
1.FENOMENUL STAROVER. GENEZĂ ȘI EVOLUȚIE
1.1.INTRODUCERE ÎN ISTORIA IDENTITĂȚII LIPOVENEȘTI
Rușii lipoveni au o istorie foarte bogată, dar puțin cunoscuă publicului românesc. Începuturile acesteia trebuie căutate în dramaticele evenimente ce au bulversat Rusia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și care, în final, au dus la provocarea crizei religioase și sociale, ale cărei urmări persistă până în zilele noastre.
Majoritatea cercetătorilor au dedus denumirea de lipoveni de la numele călugărului Filip din Oloneț, fost administrator al mănăstirii starovere de pe râul Vâg, din nordul Rusiei, situată la vărsarea râului în Marea Albă. Filip a dorit să devină starețul renumitei așezări monahale, dar, nefiind susținut de ceilalți călugări, a părăsit mănăstirea și împreună cu adepții săi a fondat un nou schit, în apropiere, unde s-a format o comunitate religioasă, membrii căreia au fost numiți filipovțî, adică filipiști, adepți ai lui Filip. Comunitatea lui Filip a rezistat până în 1743, când de frica unui control al autorităților, membrii acesteia și-au dat foc pentru a nu cădea în mâinile slugilor Antihristului. Adepții lui Filip rămași în viață, care propovăduiau, ca și maestrul lor, venirea apropiată a sfârșitului lumii și evitarea contactului cu autoritățile și cu cei de altă credință, pe care îi considerau eretici, s-au refugiat în Prusia Orientală, stabilindu-se în regiunea Mazuria, din Polonia de astăzi, unde au primit denumirea de filipony.
Această teză este combătută de alți cercetători, dintre care se distinge Feodor Chirilă, care avansează o altă ipoteză a originii etnonimului lipoveni, pornind de la toponimul Lipoveni, prima așezare a staroverilor atestată documentar în spațiul românesc. În ceea ce-i privește pe lipovenii înșiși, explicația cea mai răspândită printre aceștia cu privire la originea denumirii pe care o poartă este cea potrivit căreia primii staroveri veniți pe pământ românesc s-ar fi stabilit în așezări înconjurate de păduri de tei, arbore care în rusește se numește lipa, și că de la aceste păduri de tei ar fi primit staroverii numele de lipoveni.
Același Feodor Chirilă afirmă că denumirea le-ar fi fost atribuită inițial staroverilor din Republica Moldova de către români, după care s-ar fi răspândit și asupra celorlalți staroveri din teritoriile istorice românești. Alți cercetători, precum Petre David sau Sevastian Fenoghen, sunt de părere că denumirea de lipoveni le-a fost dată staroverilor mai întâi de către ucrainenii de pe aceste meleaguri, care au vrut asfel să se delimiteze de aceștia, considerându-i rupți de credința cea adevărată, falși creștini ortodocși, lipovye pravoslavnye.
În privința semnificației termenului, este interesantă evoluția, mai ales că acesta nu desemnează pe toți staroverii. Dacă eruditul episcop Melchisedec Ștefănescu – contestat de staroveri întrucât scrierile sale exprimau un punct de vedere polemic, nedrept față de ei – a încercat să definească prin termenii lipoveni, lipovenism, lipovenime, pe toți staroverii, inclusiv pe cei care nu au fost numiți niciodată așa, cum sunt spre exemplu cei din Prusia, Polonia sau Țările Baltice, ba mai mult, a inclus în categoria lipovenilor și pe adepții sectelor mistice rusești, marea majoritate a cercetătorilor nu au căutat să generalizeze această denumire, ci au încercat să-i deslușească exact conținutul și semnificațiile. Prin urmare, urmărind explicațiile date de reputați lingviști români, care au publicat studii speciale dedicate chestiunii în discuție, putem fi de acord că termnul de lipoveni desemnează un grup etnoconfesional de origine rusă, așezat în majoritate în teritoriile istorice românești, și care mărturisește credința ortodoxă și păstrează tradițiile și practicile rituale folosite de ruși înainte de reforma patriarhului Nikon.
Studiul istoriei lipovenilor este indisolubil legat, cel puțin pentru secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, de prezența cazacilor nekrasoviți (în limba rusă: Некрасовцы, Некрасовские казаки, Казаки-некрасовцы) la Dunărea de Jos, în sudul Basarabiei și în Dobrogea de Nord, chiar și în Bucovina, după 1780. Conducătorul lor a fost Ignat Nekrasov, acesta dând numele grupului de cazaci.
Nekrasoviții s-au așezat la început pe malul drept al râului Bolșaia Laba, aproape de vărsarea sa. Mai târziu, majoritatea, inclusiv Ignat Nekrasov, s-au mutat în Peninsula Taman, unde au înființat trei localități: Bludilovski, Golubinsky și Cirianski.
Nekrasoviții au executat raiduri de jaf în zonele învecinate aflate sub controlul Rusiei, inclusiv în regiunea Donului, iar rușii au trecut la represalii, atacând așezările nekrasoviților. Cazacii nekrasoviți nu i-au respins pe staroverii refugiați din alte regiuni ale Rusiei și aparținând altor categorii sociale, mai ales țărani, așa că în secolul al XIX-lea în zonă are loc un proces destul de complex și foarte interesant de integrare reciprocă între comunitățile de cazaci și cele ale altor staroveri așezați în zonă, ducând la crearea comunităților de ruși lipoveni pe care le cunoaștem și astăzi.
Deși există o bogată istoriografie, mai ales în limba rusă, dedicată lipovenilor și nekrasoviților, multe probleme ridicate de cercetători sunt încă în discuție. Bunăoară, problema integrării și asimilării reciproce între cazaci și ceilalți staroveri în comunitățile lipovenești, a raporturilor dintre aceștia și celelalte grupuri etnice și confesionale, este încă în stadiu incipient.
Lipovenii și cazacii nekrasoviți nu au fost ocoliți nici de istoriografia română, chiar dacă au reprezentat o preocupare marginală pentru istoricii români, cu unele excepții notabile, cum ar fi episcopul Melchisedec Ștefănescu, a cărui lucrare consacrată lipovenilor reprezintă și astazi un punct de referință în cercetarea trecutului staroverilor din spațiul românesc, chiar dacă multe din interpretările vehiculate de acesta nu mai sunt de actualitate și tendențioase, întrucât combat fenomenul religios menționat în numele ortodoxiei din spațiul carpato- dunărean, apropiat de cel al bisericii ruse oficiale (în ambele cazuri se vorbește despre staroveri cu apelativele de „sectanți” și „schismatici”).
Ar mai trebui amintiți aici și Al. P. Arbore, cu o lucrare din 1920 consacrată așezărilor lipovenilor din Dobrogea, precum și Ioan Nistor, cu un studiu din 1947 dedicat istoriei bisericești a lipovenilor. Lucrări interesante, mai ales în domeniul dialectologiei, folclorului și etnografiei, în care sunt prezentate și aspecte ale istoriei lipovenilor din zona Moldovei, aparțin unor autori reputați ca Mihail Marinescu, Feodor Chirilă, Andrei Ivanov sau Theodor Olteanu. Foarte valoroasă este și analiza pluridisciplinară făcută de Filip Ipatiov comunităților lipovenești în studiul său de geografie umană din 2001, dedicat acestora.
Despre cazacii nekrasoviți a scris Sevastian Fenoghen, ale cărui idei și lucrări, bazate pe o analiză amplă a surselor istorice și a istoriografiei consacrate acestora, sunt deocamdată singulare în rândul cercetătorilor din România, dar au intrat deja în circuitul istoriografic din Rusia.
I.2 TERMENI ȘI ISTORIOGRAFIE. MODELUL ISTORICO- RELIGIOS AL LIPOVENILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA
1.2.1.EVOLUȚIA SCHISMEI
Tema așa numitei „schisme” a constituit obiect de studiu pentru teologi, preocupați să găsească argumente pentru susținerea polemicii Bisericii Ortodoxe Ruse împotriva staroverilor. Din a doua jumătate a secolului al XIX – lea, ea a intrat în atenția filozofilor și scriitorilor, care au explicat fenomenul de importanță distincta pentru istoria Rusiei, care a avut consecință apariția unei mișcări social–religioase însemnate în comunitatea rusă: mișcarea ritului vechi. Adepții s-au extins, în secolul al XVIII-lea și în țările învecinate cu Rusia : Polonia, Imperiul Otoman, Țările Române, Prusia, iar azi există și în Australia, SUA, Canada, America de Sud sau Italia.
Fenomenul cultural legat de mișcarea staroverilor a devenit obiect de studiu pentru sociologi, etnografi sau folcloriști, interesați de latura care ține de domeniul laicului din societatea de rit vechi, spiritualul, componenta de bază a culturii acestora fiind rezervată în continuare teologilor sau istoricilor Bisericii. Cu toate acestea, complexitatea fenomenului istoric și dificultățile pe care le întâmpină cercetătorii în explicarea diverselor probleme pe care le ridică această temă, fac ca ea să prezinte în continuare un interes deosebit pentru cei care studiază istoria, cultura și civilizația Rusiei. Tragedia schismei – înțeleasă ca fractură în raportarea la credință și la instituțiile bisericești – pe care a trăit-o poporul rus la mijlocul secolului al XVII-lea, prin amploarea, profunzimea spirituală și caracterul său de masă, poate fi catalogată drept revoluție socială și culturală. Ea este comparabilă din acest punct de vedere doar cu drama anului 1917. De altfel, mari scriitori ruși ca Aleksandr Soljenițân sau Valentin Rasputin consideră că drama lui 1917 își are originile în tragedia schismei. Aceasta a provocat îndepărtarea elitelor de mase, accentuată tot mai mult începând cu reformele lui Petru cel Mare și a slăbit enorm biserica oficială, care s-a dovedit incapabilă să coaguleze resursele spirituale inepuizabile ale rușilor, așa încât explozia societății rusești în 1917 a devenit inevitabilă.
Cunoașterea împrejurărilor, cauzelor și consecințelor schismei este necesară astăzi cu atât mai mult cu cât în presă și chiar în lucrări științifice circulă multe informații eronate cu privire la schisma rusă și credincioșii ortodocși de rit vechi sau staroveri.
1.2.2.APARIȚIA SECTELOR ȘI GRUPĂRILOR RELIGIOASE
Problema valabilității hirotoniei săvârșite în biserica oficială a constituit principalul punct de divergență în cadrul mișcării și a dus de altfel la divizarea ei spre sfârșitul secolului al XVII-lea în două mari orientări: popovții, staroverii care acceptau preoții veniți în biserica nikoniană și bezpopovții, cei care considerau că tainele săvârșite din această biserică nu sunt valabile și că preoții acesteia nu sunt adevărații preoți ai lui Hristos, de aceea nu pot fi primiți în biserica staroveră. De aici și ideea că nu mai există preoția adevărată a lui Hristos, care în opinia bezpopovților a urcat la cer.
Primele semne ale divergențelor dintre liderii și ideologii mișcării starovere și primele tendințe de diferențiereîntre adepții vechii credințes-au manifestat explicit în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea, în legătură cu sinuciderile colective prin ardere -gari- practicate mai ales în Nordul și Nord- vestul Rusieiși încurajate de unii dintre predicatorii domniei Antihristului în lume ți iminenței sfârșitului lumii. Popovții s-au împotrivit unor astfel de practici și au răspuns acestor manifestări extreme prin predici și scrieri răspândite în rândul maselor de credincioși derutați și în același tim speriați de amploarea acestui fenomen.
Condamnarea explicită a sinuciderilor colective prin ardere a fost momentul zero al procesului de delimitare și structurare a celor doua ramuri ale mișcării staroverilor și de formare a comunităților și centrelor de influență ale acestora.
Popovții au constituit gruparea care în condițiile persecuțiilor dure față de ritul vechi au căutat să păstreze întocmai spiritul și tradițiile Bisericii Ruse medievale, precum și aspectele ce țineau de exterior, de formele exprimării credinței din Rusia prenikoniană. Conștienți de lipsa episcopatului, ei au căutat tot timpul să restabilească deplinătatea ierarhiei și, după câteva încercări nereușite în secolul al XVIII-lea, și-au îndeplinit scopul în 1846, când a trecut la staroveri fostul mitropolit grec al Bosniei Ambrozie, punându-se astfel bazele ierarhiei starovere de la Fântâna Albă, o localitate din Nordul Bucovinei, aflată astăzi în Ucraina, la granița cu România, unde exista încă din secolul al XVIII-lea o mănăstire staroveră.
În condițiile lipsei permanente de preoți în comunitățile starovere, popovții au acceptat posibilitatea primirii preoților hirotonisiți în Biserica oficială după reforma lui Nikon. Dar aici s-au ciocnit cu o alta problemă, și anume aceea a modalității de primire în comunitate a preoților veniți din Biserica sinodală. Disputele au apărut în privința rânduielilor de primire a ereticilor în Biserică.
Problema preoților nu era însă rezolvată definitiv doar prin adoptarea unei reguli unitare privind primirea preoților plecați din Biserica sinodală. Unii dintre aceștia erau de o moralitate îndoielnică și puteau fi oricând pedepsiți de autorități pentru „fuga” lor din Biserica Ortodoxă, statutul lor nefiind reglimentat, chiar dacă, de multe ori, funcționarii statului tolerau clerul staroverilor. Situația nesigură a preoților fugari – beglopopovții- cum li se spunea în limba rusă, din punct de vedere legal, ca și îndoielile staroverilor în privința botezului și a hirotoniei acestora i-a determinat pe staroverii ce aparțineau popovților să încerce soluția creării unei ierarhii ecleziastice proprii, reușita unui asemenea demers garantând astfel independența Bisericii staroverilor față de preoții veniți din Biserica Greco- Rusă.
Mai radicali, bezpopovții considerau că în Biserica oficială și în lume în general domnește Antihristul, așa încât preoții acesteia au devenit slugile lui. De aceea, taina preoției ca și celelalte taine săvârșite în această biserică nu sunt valabile, iar biserica oficială este lipsită de harul Duhului Sfânt. În această situație, creștinii fideli, în opinia doctrinarilor bezpopovți, trebuie să-și caute singuri mântuirea.
Divizarea mișcării ritului vechi s-a datorat, în opinia majorității cercetătorilor, lipsei unei autorități canonice superioare și persecuțiilor bisericii ortodoxe oficiale și statului rus, extrem de dure, mai ales după încercarea nereușită de restaurare a ritului vechi din 1682. Aceste persecuții au întărit în rândurile staroverilor credința că sfârșitul lumii este aproape. Mulți dintre ei credeau că trăiesc ultimele vremuri și evitau contactul cu autoritățile, pe care le considerau slugi ale lui Antihrist, iar în cazul în care acest contact erau inevitabil, preferau să moară decât „să-L trădeze pe Hristos”, sinuciderile prin ardere colectivă fiind frecvente în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, mai ales în pădurile din zonele nordice ale Rusiei.
Popovții, fideli doctrinei creștine privind continuitatea harului preoției până la sfârșitul veacurilor și sinuciderea, văzută ca un păcat capital, au respins tezele bezpopovților, considerându-le neconforme cu învățătura ortodoxă.
Comunitățile staroverilor s-au dezvoltat rapid în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea, mai ales în orașele din Nord-Vestul Rusiei, cu precădere în Novgorod, Pskov și Iama. Însă nu toți bezpopovții din aceste regiuni erau gata să accepte regulile lui Feodosie. De aceea, în 1696 el pleacă împreună cu familia și adepții săi din Rusia în Lituania de atunci, mai precis în orașul Nevel, aflat astăzi în regiunea Pskov a Federației Ruse, unde fondează o comunitate ce devine în scurt timp centrul întregii mișcări a fedoseeviților- teodosienilor. Modul de organizare și regimul de viață foarte riguros instituit de Feodosie era inspirat din cele ale vechilor mănăstiri rusești fondate în secolele XV și XVI de Pafnutie din Borovsk și Iosif din Volokolamsk. Disciplina strictă, ascultarea necondiționată a nastavnik-ului Feodosie, participarea obligatorie la slujbele religioase, toate bunurile în comun, munca în folosul comunității și, mai ales, respectarea interdicției relațiilor conjugale, făceau din comunitatea de la Nevel un model de viață ascetică pentru adepții ideii domniei Antihristului spiritual în lumea aceasta. Feodosie și adepții săi, urmând hotărârile soboarelor de la Novgorod din 1692 și 1694 afirmau că statul este parte a răului fiind pecetluit de Antihrist și că membrii comunității „celor aleși” trebuie să evite orice contact cu reprezentanții acestuia. Fedoseevții nu au acceptat niciodată rugăciunea pentru țar, așa cum au făcut-o popovții și chiar membrii altor comunități de bezpopovți, pentru care țarul și statul rus, fie și căzut în erezie, conform covingerilor acestora, rămânea totuși un stat creștin, iar rugăciunea respectivă era o recunoaștere simbolică a legăturii lor istorice cu Vechea Rusie și cu majoritatea poporului rus care acceptase reforma lui Nikon.
Comunitatea lui Teodosie nu a stat mult timp la Nevel. În 1709 ea a fost jefuită de soldații polonezi, iar conducătorul ei, pentru a evita ca aceasta să cadă între ruși și suedezi, aflați în război atunci, război ce se ducea mai ales pe teritoriul aflat în stăpânirea Poloniei, a decis repatrierea în Rusia. În mod cu totul neașteptat el a găsit sprijin și protecție la aproape atotputernicul pe atunci Menšikov, care a obținut de la țarul Petru I permisiunea de întoarcere în patrie a adepților lui Teodosie, aceștia așezându-se, tot cu permisiunea țarului, lîngă Pskov, la Rjapina Myza. Nu-i va fi dat lui Feodosie să-și organizeze comunitatea în noua locație, pentru că, în timpul demersurilor pentru revenirea în Rusia a întregii comunități, el este arestat la Novgorod de autoritățile ecleziastice și moare în detenție pe 18 iulie 1711.
În vremea Ecaterinei a II-a, grație decretelor sale privitoare la îmbunătățirea regimului legal și la repatrierea staroverilor, mulți teodosieni aflați în emigrație, mai ales din rândul negustorilor, au revenit în Rusia, unde au apărut sau au fost întărite numeroase comunități, precum cele din Petersburg, Novgorod, Yaroslav, Zlynka, Staraya Russa, Pskov sau Riga. Tot acum, în vremea Ecaterinei, își are începutul poate cel mai important centru al bezpopovților teodosieni: comunitatea de la Cimitirul Preobrajenskoie din Moscova. Aceasta a apărut în 1771 grație eforturilor unui lider excepțional, Ilia Kovylin, un om inteligent, curajos , cu spirit organizatoric și de inițiativă exemplar, atașat trup și suflet propriei credințe, respectat de membrii comunității și de mai marii lumii acesteia, într-o vreme în care vechea capitală a Rusiei era devastată de o epidemie groaznică de ciumă.
Se cuvine menționat și faptul că aici trăiau și copii orfani sau proveniți din relații extraconjugale, pentru care Kovylin a construit o școală , unde aceștia învățau cititul, scrierea și cântarea bisericească. Școala a jucat un rol foarte important în menținerea coeziunii comunităților teodosiene din Republica Moldova si Rusia pentru că aici erau pregătiți viitorii nastavnici și dascăli ai acestora. Astfel, Preobraženskoje a devenit, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea un veritabil centru al teodosienilor din Rusia, cu legături strânse în toate zonele locuite de bezpopovții teodosieni, recunoscut de toate comunitățile acestora, din marile orașe, precum Sankt Petersburg, Yaroslav, Novgorod, Riga, Tual, Saratov, Nižni Novgorod, Kazan, Simbirsk, din regiunile de graniță, precum cele ale cazacilor de pe Don sau Kuban, din Starodubie sau din alte locuri.
Aproape în același timp cu apariția comunității teodosienilor, tot în anii ”90 ai secolului al XVII-lea ia ființă în Nordul Maritim rusesc, o altă ramură a mișcării bezpopovților , membrii căreia vor fi denumiți pomoreni, în limba rusă – pomorcy, după denumirea zonei geografice în care a apărut, numită Pomorie. Centrul mișcării a devenit comunitatea de pe râul Vyg – Vygorechkaja obitel', situată la confluența pârâului Sosnovka cu râul Vyg, fondată în 1694 de Daniil Vikulin și Andrei Denisov.
Dezvoltarea rapidă a așezării de pe Vyg și extinderea aproape incredibilă a influenței sale printre staroveri se datorează inteligenței, cunoștințelor sale colosale pentru acea vreme, talentului organizatoric și muncii susținute a liderului incontestabil al acesteia Andrei Denisov. Sistemul de organizare conceput de Andrei Denisov se baza pe adunarea conducătorilor unităților administrative ce compuneau comunitatea și a celor ce îndeplineau diverse funcții administrativ-bisericești, precum ce a de eclesiarh, chelar fiind inspirat din vechea organizare a mănăstirilor rusești, din secolele XV-XV; în aceste mănăstiri principiul alegerii conducătorilor fusese treptat înlocuit cu cel al numirii acestora de către episcopul locului sau de autoritățile guvernamentale. Cu toate că această comunitate de la Vyg se prezenta pentru exterior ca o mănăstire, exista totuși o deosebire esențială între aceasta și mănăstirile ortodoxe propriu-zise. Dacă într-o mănăstire intrau oameni care renunțau la viața lumeasca, ce necesita căsătoria, datorita asumarii modului de viață monahal, pentru membrii comunității de pe Vyg și a celor din jurul acesteia , ca și pentru membrii altor confesiuni ale bezpopovților interdicția căsătoriei era una rezultată din imposibilitatea digmatica a încheierii acesteia, ei fiind nevoiți să ducă o viață cvasimonahală.
Însă scopul cel mai important al activității lui Denisov și al comunității de pe Vyg era cel al apărării și răspândirii învățăturilor vechii credințe . Pentru asta a și fost creat de fapt așezământul , cu toate structurile sale economice și educativ- pedagogice. Obiectivul urmărit de Andrei Denisov era grandios: reunirea tuturor confesiunilor starovere într-o singură Biserică universală și întoarcerea poporului la predaniile și obiceiurile cele din vremurile vechi.
Harta răspândirii comunităților starovere pe teritoriul Rusiei.
I.3 Staroverii în Țările Române
Migrația staroverilor a constituit un proces îndelungat și foarte complex. Persecuțiile și represiunea îndurate de aceștia din partea autorităților bisericești și a statului i-au determinat pe mulți dintre ei să-și caute refugiu în locuri mult mai îndepărtate. În acest mod au început să apară așezări ale rușilor staroveri în Finlanda, în Prusia Orientală, pe teritoriul actualelor Țări Baltice, în Polonia sau la granițele nordice ale Imperiului Otoman, regiunea Caucazului, Kubanul, aflat sub autoritatea Hanatului Crimeei, sau în Țările Române, în special în Moldova.
Mulți specialiști sunt de părerea că staroverii s-au stabilit în părțile noastre în prima jumătatea a secolului al XVIII-lea. Primele știri în legătură cu prezența staroverilor pe treitoriul Țărilor Române apar în ultimii ani ai domniei lui Petru cel Mare. Conform cercetătorului rus M. I. Lileev, ce a publicat pentru prima dată manuscrisul Skazanie o starovertah zhivushih v Zemle Moldavskoi (Relatare despre staroverii ce rtăiesc în Țara Moldovei), ce relatează o întâmplare din anul 1742, „începutul așezării staroverilor aici trebuie stabilit pentru domnia lui Mihail Racoviță”.
Alte informații mai detaliate despre lipovenii din Moldova cuprinde raportul lui N. I. Nadezhdin, ce menționează o cifră de aproximativ 20.000 de oameni pentru 1844- 1845. Mulți staroveri s-au așezat în Moldova în secolul al XIX- lea, în deosebi în timpul domniei țarului Nicolae I, când un nou val de persecuții s-a abătut asupra acestora în Rusia.
Primii staroveri care s-au așezat în Bucovina sunt cei de pe domeniul mănăstirii Dragomirna din anul 1724, așezarea fiind denumită în documente Mitocul Lipoveni, dar preschimbată de ei în Socolințî. În 1777, după anexarea Bucovinei, autoritățile austriece au efectuat un recensământ, care au stabilit că în Mitocul Dragomirnei trăiau 15 familii de lipoveni la acea vreme.
Prin Decretul Imperial din 9 octombrie 1783, semnat de Iosif al II-lea, lipovenilor li se garanta liberul exercițiu al credinței, erau scutiți de serviciul militar, iar de contribuții și taxe – pe un termen de 20 de ani. Aceste privilegii li se acordau din simplul motiv de a-i atrage pe coreligionarii lor stabiliți la Gurile Dunării, să vină în Bucovina, pentru a se alătura comunităților deja existente. Un an mai târziu s-au strămutat în Bucovina doar 75 de familii, 8 celibatari și 6 călugări. O parte dintre aceștia s-au așezat pe domeniul mănăstirii Putna, la Varnița, iar altă parte pe domeniul moșierului Tadeu Turcul, la Hliboca. Aici însă, nu s-au înțeles cu proprietarul moșiei și s-au mutat cu toții la Varnița, unde ai fondat o nouă așezare pe care au numit-o Belaia Krinița (Fântâna Albă), după un izvor aflat în zonă. Această localitate va deveni faimoasă în 1846, când se va stabili aici sediul mitropoliei lipovenilor.
În Muntenia, conform raportului lui Nadezhdin, locuiau în 1845, cam 3000 de lipoveni, majoritatea la Brăila. Pe la 1840, un grup de circa 50 de lipoveni pescari s-au așezat în județul Ialomița, unde au înființat localitatea Borcea, care astăzi se numește Bordușani. Dar ca urmare a efectuării recensământului populației în 1865, precum și a introducerii actelor de stare civilă de către autoritățilr române, majoritatea lipovenilor din Bordușani au fugit peste Dunăre, ăn Dobrogea, la Ghindărești, socotind aceste măsuri ale statului ca fiind lucrarea lui Antihrist.
În București, precum și în satul Izvorani, lipovenii s-au așezat dupa anul 1833. Potrivit statisticii episcopului Melchisedec Ștefănescu, locuiau 288 de lipoveni. Aceștia se ocupau ce negustoria ambulantă și cu alte meșteșuguri.
O zonă foarte importantă a arealului românesc pentru rușii staroveri, mai întâi ca zonă de tranzit , și apoi ca zonă de locuire permanentă o reprezintă Basarabia, dar mai ales sudul acesteia, cunoscut sub denumirea de Bugeac. Aici, ca și la Gurile Dunării, staroverii și-au făcut simțită prezența încă de timpuriu, dar primele așezări permanente apar pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. În acest mod , în nord, se întemeiază satele Cunicea și Syrkovo, astăzi în raioanele Florești, respectiv Șoldănești, din Republica Moldova. La fel pentru această perioadă, istoricul A.A. Bacinskii datează așezarea lipovenilor în orașele basarabene precum Hotin, Soroca sau Bălți, dar marea majoritate a cercetătorilor scot în evidență migrația rascolnicilor laDunărea de Jos,în Bugeac și, în special, în Dobrogea și în Delta Dunării, un proces complex și foarte greu de reconstituit, care a implicat categorii sociale diverse și s-a desfășurat pe un termen mai îndelungat și în mai multe etape.
Cel mai important eveniment al istoriei rușilor lipoveni în secolul al XIX-lea îl constituie crearea Metropoliei de Rit Vechi de la Fântâna Albă în anul 1846 (această așezare astăzi se găsește în Bucovina de Nord, la granița Ucrainei cu România).
Momentul 1846 este unul de răscruce, refacerea ierarhiei ecleziastice a staroverilor influențând decisiv evoluția ulterioară a vieții religioase, sociale și culturale a credincioșilor de rit vechi de pretutindeni, primul metropolit al acestora, Ambrozie, fiind simbolul renașterii spirituale a comunității etno- confesionale.
Unirea Principatelor, războiul de independență și intrarea Dobrogei în componența statului român, precum și Marea Unire din 1918 reprezintă pentru rușii lipoveni momente de referință în drumul spre integrarea lor deplină în societatea românească.
Desigur că au existat și perioade mai puțin plăcute și benefice, cum a fost perioada guvernării legionare și cea a regimului antonescian, când aceștia erau considerați suspecți de către autorități și li s-a aplicat, cel puțin în parte, un regim discriminatoriu, neîntemeiat însă pe date reale și certe sau măcar cât de cât credibile. În toate cazurile, autoritățile au răspuns că nu există documente atestând aceste fapte, ceea ce nu este surprinzător în condițiile în care, odată cu instalarea regimului sovietic de ocupație, unele documente au fost distruse, iar altele au fost preluate de autoritățile sovietice. Martori izolați – persoane în vârstă de peste 80 de ani provenind din localitatea Sf. Gheorghe din Deltă (populată de ucraineni) au confirmat că au fost reținute în astfel de centre între 1943- 1944 (familiile Smira și Ivanov, ultima domiciliată în Galați). În Zorile au apărut texte relatând gruparea slavilor din zona Deltei Dunării în lagăre de muncă aflate sub directa conducere a armatei române.
În perioada comunismului rușii lipoveni au fost supuși, ca de alt fel toți cetățenii țării, unui regim politic ce a lovit în însăși bazele existenței lor etnice și religioase. Cu toate că Biserica Ortodoxă de Rit Vechi a fost recunoscută formal în 1946, posibilitățile ei de exprimare au fost reduse la minim, singura formă de manifestare a credinței rămânând slujbele religioase, și acelea însă atent monitorizate de autorități.
Din punct de vedere etnic, politica oficială de asimilare a minorităților a dus la scăderea dramatică a ponderii utilizării limbii materne ruse, deși, paradoxal, în școlile de stat, limba rusă se studia ca limbă străină.
După evenimentele din decembrie 1989, speranțele s-au reaprins, o dată cu crearea Comunității Rușilor Lipoveni din România, organizație ce și-a propus să promoveze valorile materiale și spirituale ale acestei etnii cu scopul declarat de a revitaliza limba maternă rusă, credința ortodoxă de rit vechi, cultura, obiceiurile și tradițiile rușilor lipoveni din țara noastră.
Pentru Republica Moldova schimbări importante au venit odată cu politica dusă de Gorbaciov cunoscută și sub numele de perestroika. Unul dintre punctele esențiale a fost așa numita glasnost, tradus în limba română prin transparență. Conceptul înseamnă însă și afișare publică, deschisă a unor fapte, credințe și idei. Recunoașterea staroverilor în fostul spațiu sovietic începe deci odată cu destrămarea regimului politic bazat pe doctrina ateistă și a imperiului sovietic.
Din acel moment, staroverii din Moldova au intrat în contact cu frații lor întru credință din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Contactele lor cu lipovenii din românia sunt confirmate de participarea unor cercetători provenind din rândul acestor comunități la simpozioane internaționale organizate de Comunitatea Rușilor Lipoveni din România.
2.TEOSOFIA- VIZIUNE ASUPRA LUMII ȘI MOD DE VIAȚĂ
2.1. HOMO RELIGIOSUS STAROVER
Cercetând modul de viață, sistemul de gandire și de percepție a lumii la staroveri, trebuie făcută precizarea că, la fel ca și arta și mitologia, filozofia acestora sau mai exact „teosofia” este determinată de specificul religios, de rolul cel mai important pe care religia îl are în viața credincioșilor ortodocși de rit vechi.
Esența viziunii ontologice a staroverilor s-ar putea exprima printr-o singură frază: cunoașterea, existența în general trebuie să slujească în primul rând pentru salvarea sufletului.
Societatea rusă veche îl percepea pe Creatorul Universului ca pe propriul său Dumnezeu rus, iar mesianismul național rusesc s-a exprimat întotdeauna tocmai prin afirmarea existenței Hristosului rus și prin rusificarea într-o bună măsură a Evangheliei.
Omul religios are la baza credinței sale dorința de a trăi într-o lume sacră, de a fi mereu aproape de Dumnezeu, într-un „Cosmos pur și sfânt, așa cum era el la începutul începuturilor”. De aceea posibil, curățenia – trupească, sufletească, ritualică este un concept cheie pentru starover. El aspiră la puritatea primordială, caută credința cea curată, se străduiește să-și păstreze sufletul curat, nepătat de rău, de păcat, de ispită. Iar ispitirea sufletului poate fi evitată numai prin comuniunea cu divinul, care trebuie în permanență descoperit în lumea înconjurătoare.
Conform Dicționarului Religios din 1994 cuvântul „Teosofie” și ( după fr.) -zofie f. (vgr. theosophia, d. theós, zeu, și sophia, înțelepciune) reprezintă numele dat diferitelor doctrine filozofice-religioase care susțin posibilitatea cunoașterii nemijlocite a „esenței lui Dumnezeu” cu ajutorul unei „iluminări” și al unei intuiții mistice aparte, printre ai cărui reprezentanți se numără Paracelsus, J. Böhme, Van Helmont, R. Steiner ș.a.; mistică.
Chestiunea diferențelor de rit a fost diferit interpretată de-a lungul timpului, în funcție de orientările confesionale ale celor care s-au ocupat de problemele reformei nikoniene și ale ritului vechi. Astfel, reprezentanții Bisericii Ortodoxe oficiale explicau aceste diferențe prin aceea că Biserica Rusă s-ar fi abătut de la modelul grec de ritual, dezvoltând o serie de particularități liturgice și rituale, neconforme cu acest model, fapt ce ar fi îndepărtat-o de la canoanele Bisericii Ortodoxe în această privință. De aici și necesitatea urgentă a „corectării” și „îndreptării” ritului rusesc, pentru a-l face conform cu cel grec, prin eliminarea „abaterilor” de la norma ortodoxă, adică tocmai a acelor particularități de rit rusești.
Problema diferențelor de rit între Biserica Rusă și celelalte biserici ortodoxe a fost studiată la sfârșitul secolului trecut de doi mari istorici ruși ai bisericii: E.E. Golubinskiy și N.F.Kapterev, care au clarificat-o în mare parte. Atât Golubinskiy, cât și Kapterev, au arătat că încă din primele veacuri ale creștinismului existau în cadrul Bisericii rânduieli și texte diferite în ceea ce privește slujbele bisericești, iar în anii adoptării creștinismului de către ruși, în Bizanț se foloseau două rânduieli canonice apropiate între ele, dar deosebite întrucâtva totuși: în răsăritul imperiului era mai răspândită așa-numita rânduială din Ierusalim, alcătuită de Sf. Sava cel Luminat, iar în apus se utiliza mai mult așa-numita rânduială studită, formulată de călugării mănăstirii Studion din Constantinopol.
După adoptarea creștinismului de către ruși, grecii au adus în Rusia rânduiala liturgică studită, care a devenit fundamentul ritului rusesc. Asta în timp ce în Bizanț, în veacurile al XII-lea și al XIII-lea, dominantă a devenit rânduiala Sf.Sava al Ierusalimului.
Generalizarea rânduielii Sf. Sava în toate bisericile ortodoxe aflate sub jurisdicția patriarhiilor orientale și abandonarea celei studite au făcut ca între Biserica Rusă, unde elementele studite au fost păstrate și chiar consolidate în cursul secolelor al XV-lea și al XVI-lea și restul bisericilor ortodoxe să apară diferențe de rit până la mijlocul secolului al XVII-lea.
În ce privește îndreptarea erorilor cuprinse în cărțile de cult rusești este necesară o discuție centrată mai ales pe problema posibilității editării unor texte corecte din punct de vedere lingvistic, dar și teologic înainte de reforma nikoniană. Preocupările pentru îmbunătățirea textelor liturgice s-au manifestat în Rusia încă de la sfârșitul secolului al XVlea. Sinodul Stoglav ținut în 1551 a acordat o atenție deosebită problemei corectitudinii cărților de cult, confirmând cele arătate de Maxim Grecul. Acest sinod a formulat și principiul ce urma să stea la baza activității de corectare a textelor sfinte, atât din punct de vedere canonic, cât și din punct de vedere tehnic. Opera de îndreptare și îmbunătățire a textelor cărților de cult a continuat și după moartea lui Ivan cel Groaznic, în 1584, mai ales după înființarea patriarhiei moscovite, în 1589.
Patriarhul Filaret, conștient de necesitatea creșterii producției de carte, ca și de cea a continuării activității de corectare a textelor liturgice, s-a preocupat în mod deosebit de aceste probleme, astfel că în timpul lui o bună parte din cărțile de cult utilizate în slujbele bisericești au fost îndreptate, patriarhul ținând neapărat ca cele neîndreptate să fie scoase grabnic din uz, lucru care s-a realizat în mare măsură.
Prin urmare, la mijlocul secolului al XVII-lea, datorită activității editoriale intense din perioada precedentă situația cărților de cult, atât sub aspect cantitativ, cât și sub aspectul calității canonice și lingvistice a acestora, se îmbunătățise considerabil comparativ cu epocile anterioare.
În ceea ce privește diferențele de rit între Biserica Rusă și restul Ortodoxiei, aceste diferențe au fost interpretate de Nikon și corectorii săi ca fiind datorate exclusiv abaterii rușilor de la canoanele Bisericii Ortodoxe universale, fapt ce trebuia îndreptat cât se poate de repede.
2.1.1. DIFERENȚELE DINTRE RITUL NOU ȘI CEL VECHI
De cele mai multe ori acțiunile religioase de amploare au avut la bază motive ce par nesemnificative la prima vedere. Dar aceste motive au căpătat pe parcurs importanța unor simboluri sacre și cu timpul s-au justificat cu noi funcții și sensuri. În acest fel, ritualul a devenit un nou simbol pentru staroveri.
Întrucât deosebirile dintre ritul vechi și cel nou țin de forma exterioară, adică de ritual, în continuare o să încerc să descriu diferențele dintre acestea.
Una dintre cele mai ușor de observat diferențe este realizarea Semnului Crucii. Credincioșii de rit vechi folosesc două degete pentru a-și face Semnul crucii (se unesc arătătorul și cel mijlociu în numele lui Hristos, iar celelalte trei în numele Sfintei Treimi) în timp ce în Biserica oficală Rusă se folosesc trei degete pentru Semnul Crucii (se unesc degetul cel mare, arătătorul și cel mijlociu în numele Sfintei Treimi, iar celelalte două în numele lui Hristos).
Ritul vechi respinge toate schimbările și amendamentele din textele liturgice și cult introduse de reforma Patriarhului Nikon. Prin urmare, ei continuă să folosească traducerea în slavona veche anterioară reformelor textelor sacre, inclusiv a Psaltirii, forțându-se să păstreze intacte practicile „pre-nikoniene” ale Bisericii Ruse.
Vechii-credincioși recunosc doar botezul realizat prin scufundare de trei ori și resping validitatea oricărui botez realizat printr-o metodă diferită (de exemplu prin turnare sau stropire, așa cum acceptă Biserica Rusă, ocazional, din secolul al XVIII-lea).
Între vechii-credincioșii și Ortodoxia rusă post-nikoniană există foarte multe alte diferențe mici, dar decisive în cultul bisericilor respective. Atmosfera și modul de desfășurare al cultului diferă:
după ritul vechi în biserică se cântă „Aleluia” de două ori, iar a treia oară în traducere din greacă – „Slavă Ție, Doamne”, după ritul nou „Aleluia” se cântă de trei ori și în traducere a patra oară;
credincioșii de rit vechi nu folosesc cântarea polifonică, doar cântarea omofonă (la unison). La fel, au propriul mod de notare a muzicii: nu prin notația liniară ci folosind semne speciale — kryuki sau znamena („cârlige” sau „steaguri”). Vechii credincioși practică mai multe tipuri de Cântare Znamennoe: znamenny raspev, stolpovoy raspev, pomorsky raspev (sau cântarea),demestvenny raspev, etc;
vechii-credincioși folosesc doar icoane ale iconografiei ruse sau bizantine vechi; ei nu cred în cinstirea imaginilor realiste ale lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale sfinților ca icoane (care au o largă acceptare în Biserica Ortodoxă Rusă). De asemenea nu acceptă reproduceri fotografice sau tipărite ale icoanelor în cult.
Credincioșii de rit vechi nu îngenunchează la rugăciune, dar, în comparație cu practica ortodoxă rusă actuală, fac mai multe închinăciuni și metanii. În timpul metaniilor, vechii-credincioși folosesc un mic covoraș special, numit podrușnik, punându-și mâinile pe el. Consideră că degetele folosite pentru Semnul Crucii trebuie să rămână curate în timpul rugăciunii.
În medie, slujbele la ritul vechi durează de două, trei ori mai mult decât în practica rusă actuală. În general, vechii-credincioși insistă pe urmarea alineatelor până la virgulă și se abțin de la scurtarea citirilor din Psaltire și ale imnografiei. De asemenea, au tendința de a combina mai multe slujbe la un loc, de multe ori de prisos. Astfel, o „slujbă de priveghere” tipică a vechi-ritualiștilor (vsenoschnoe bdenie) va include o vecernie prescurtată, o vecernie solemnă, pavecerniță, miezonoptică, utrenie și Ceasul I.
În timp ce spun rugăciuni repetate, vechi-credincioșii folosesc un tip special de metanii numite lestovka.
De asemenea, ritul vechi nu venerează sfinți de după 1666. De exemplu, ei nu îl cinstesc pe Sfântul Serafim de Sarov, unul din cei mai bine cunoscuți sfinți din secolul XIX. Pe de altă parte, multe comunități ecleziastice de vechi-credincioși au canonizat câțiva sfinți care nu sunt recunoscuți de Biserica Ortodoxă Rusă, cum ar fi ascetul Avacum și alții.
Pe lângă cele enumerate mai sus, credincioșii de rit vechi mai au și obiceiuri zilnice unice. Ei consideră că raderea bărbii este un păcat, cu toate că unele denominațiuni moderne de vechi-credincioși arată mult mai multă toleranță față de fețele bărbierite. Și bezpopovții au mai păstrat câteva obiceiuri zilnice, care ar părea puțin exagerate pentru adepții altor religii. De exemplu, ei interzic consumul de cafea și ceai. Fumatul sau folosirea de orice fel de alt tutun este considerat un păcat de moarte. Cei mai stricți dintre bezpopovți se abțin și de la alte forme de contact cu restul lumii, precum împărțirea hranei cu oameni de altă credință, folosirea bunurilor și vaselor acestora, etc.
Oricum, în ziua de azi acestor diferențe nu li se mai acordă aceeași importanță ca acum 300 de ani în urmă, posibil și datorită demonstrării justeții ambelor variante.
Imaginile reprezintă felul în care se realizează Semnului Crucii la rușii lipoveni de rit vechi
2.1.2. ICOANA ȘI CĂRȚILE BISERICEȘTI- CELE MAI IMPORTANTE ELEMENTE SACRALE ALE LIPOVENILOR
Importanța icoanei în viața ortodocșilor de rit vechi nu poate fi negată nicidecum. Perderea unității divine în spațiul care reprezintă lumea reală a dus la un haos total alcătuit din elemente dispersate, străine. Destrămarea idealului l-a motivat pe homo religiosus starover să-și reconstruiască spațiul divin transformându-și locuința în templu – un spațiu marcat de elemente ce îi conferă, în felul său, sacralitate și legitimitate. Cele mai importante componente ale acestui teritoriu sfânt au fost și continuă să rămână icoanele și cărțilr vechi bisericești.
Nikolai Leskov amintește în nuvela Îngerul pecetluit faptul că staroverii transformă cu ajutorul icoanei orice încăpere, orice spațiu într-unul sacru, în Templu. Făcând parte din viața staroverilor de la naștere până la moarte, ea îndeplinea și continuă să îndeplinească o serie de funcții importante: dogmatică, didactică, informativă, antropologică, istorică, emoțională, decorativă, estetică, economică.
Unul din aspectele importante ale reformei religioase a lui Nikon a fost corectura vechilor cărți religioase, considerate „greșite”.
Pentru adepții tradițiilor prenikoniene vechile cărți religioase reprezintă, alături de icoană, martori ai vremurilor de dinainte de schismă, iar prin mijlocirea lor staroverii devin ei înșiși martori ai spațiului și timpului sacru, ai Rusiei Sfinte.
Cartea religioasă reprezintă pâinea spirituală, fără de care viața întru sacru, singura spre care tind staroverii, ar fi imposibilă. Cartea sfântă este autoritatea absolută, de necontestat în legătură cu orice problemă legată de credință și de viața tradițională. Ea a reprezentat de-a lungul timpului unul din cele mai însemnate instrumente cu rol în păstrarea tradiției.
Situația Bisericii Ruse la mijlocul secolului al XVII-lea se îmbunătățise vizibil în comparație cu primii ani de după „Epoca Tulbure”. Măsurile luate de autoritățile ecleziastice, în special de către patriarhii Filaret, Ioasaf și Iosif, ca și curentele ideologice religioase, cum a fost mișcarea lui Ivan Neronov, au contribuit enorm la revigorarea vieții spirituale în Rusia și sporirea legăturilor acesteia cu lumea ortodoxă. Contactele tot mai strânse cu patriarhiile orientale, călătoriile clericilor și călugărilor greci în Rusia și ale rușilor în teritoriile aflate sub jurisdicția canonică a înalților ierarhi greci nu puteau să nu evidențieze diferențele existente în practica bisericească între Biserica Rusă și aceste patriarhii. În discuțiile avute cu țarul ierarhii greci, în special Paisie al Ierusalimului, au semnalat diferențele de cult dintre Biserica Rusă și celelalte biserici ortodoxe, punându-le pe seama abaterilor acesteia de la învățătura ortodoxă, cauzate de lipsa îndelungată a unor legături canonice permanente între Moscova și Constantinopol.
În aceste condiții, în cercurile puterii de la Moscova se crease impresia că Biserica Rusă, care pretindea că păstrează ortodoxia până în cele mai mici detalii, a deviat de la tradiția rituală și liturgică ortodoxă. Această situație nu-l putea mulțumi deloc pe țar, care convins de rolul său de protector al întregii ortodoxii și încrezător în posibilitatea eliberării acesteia de sub stăpânirea poloneză și otomană, a căutat să-și aproprie toate argumentele și dovezile necesare unei reforme bisericești care să elimine divergențele dintre ortodoxia greacă și cea rusă. Era limpede că țarul urmărea înlăturarea diferențelor de practică bisericească între Biserica Rusă și celelalte biserici ortodoxe, însă el nu a riscat deocamdată să modifice acele elemente care ar fi fost observate imediat de credincioșii ruși, evitând pentru o vreme tulburările.
Acestea erau condițiile în care avea să se producă ascensiunea rapidă a unui călugăr dintr-o mănăstire din nordul extrem al Rusiei căruia providența îi rezervase o soartă cu totul specială: e vorba de viitorul patriarh Nikon, de numele căruia se leagă reforma ritului și a cărților de cult rusești și schisma bisericească ce i-a urmat.
Nikon, la fel ca toți credincioșii din provincie, îi privea cu suspiciune pe grecii contemporani lui și credința lor, fiind convins de faptul că adevărata credință a fost păstrată numai de către ruși. Schimbarea de atitudine s-a produs evident sub influența țarului, a lui Ștefan Vonifatiev și a lui Rtishchev, cu care Nikon a întreținut relații foarte apropiate in timpul cât a stat la Moscova, dar și după numirea lui ca mitropolit de Novgorod. Ea a fost favorizată de vizita patriarhului Ierusalimului Paisie. Discuțiile cu acest versat ierarh oriental l-au convins pe Nikon să-și schimbe părerile privind grecii și credința lor și să adopte punctele de vedere ale țarului și apropiaților acestora în problemele bisericești: întâietatea grecilor, îndepărtarea rușilor de la tradiția strict ortodoxă în ceea ce privește viața liturgică, existența multor erori în cărțile religioase rusești, datorate ignoranței editorilor și necesitatea îndreptării lor după originalele grecești de către învățați greci și kieveni.
Un alt factor ce a contribuit poate cel mai mult nu atât la schimbarea de atitudine a lui Nikon, cât la caracterul și modul de înfăptuire al viitoarei sale reforme, l-au reprezentat învățații călugări kieveni, în special Epifanie Slavinecki. Bun prieten cu Epifanie, dar și cu ceilalți călugări kieveni de la Moscova, Nikon s-a sfătuit des cu aceștia în privința reformei pe care urma să o realizeze, discuțiile cu ei dându-i încrederea în justețea și necesitatea acesteia.
În acest fel, sub influența țarului și a lui Ștefan Vonifatiev, iar apoi a patriarhului Paisie al Ierusalimului și a mitropoliților trimiși de acesta la Moscova, Gavriil al Nazaretului și Gavriil Vlasios al Artei și Navpaktosului, și nu în ultimul rând al învățaților kieveni, Nikon și-a schimbat vechile concepții despre greci și credința lor, devenind un admirator a tot ceea ce era grecesc, gata oricând cu energia, pasiunea și tenacitatea care îl caracterizau să transpună în viață noile sale idei. Așa încât, la moartea patriarhului Iosif, survernită la 15 martie 1652, nimeni nu se îndoia cine va fi succesorul acestuia. Iar Soborul Bisericii Ruse nu a făcut altceva decât să confirme așteptările alegându-l pe Nikon, de curând întors dintr-un pelerinaj în Insulele Solovki, de unde adusese la Moscova moaștele mitropolitului Filip ucis de Ivan al IV-lea.
Ideea unui imperiu pan-ortodox în care puterea politică să fie deținută de țarul Rusiei, iar cea spirituală de patriarhul acesteia, l-a acaparat și pe Nikon. Ajuns patriarh într-o perioadă grea pentru ortodocșii din afara Rusiei, în special pentru cei din Polonia, Nikon nu a ezitat să-și declare sprijinul pentru aceștia și să militeze pentru eliberarea lor.
Expansionismul pan-ortodox al lui Nikon nu se limita doar la teritoriile ucrainene și bieloruse, Balcani, Orientul Ortodox, și Georgia. El țintea și la recuperarea țărmurilor Balticii, cedate de ruși Suediei, în urma nereușitelor din "Epoca Tulbure", nu pentru a deschide o fereastră spre Europa, ci pentru a readuce în stăpânirea Rusiei populația ortodoxă slavă de aici, supusă tot mai mult presiunilor protestante.
Noul patriarh a continuat în primele luni transpunerea în practică a programului „râvnitorilor evlaviei” în privința ridicării nivelului moral al clerului și credincioșilor, răspândirii practicii predicării în biserică și în afara ei și a regulii univocalității în desfășurarea serviciului divin, protejării culturii bisericești de influențele eterodoxe. Numai că în ceea ce privește atitudinea față de corectitudinea serviciului divin și a ritului rusesc vis-a-vis de cel grec, pozițiile lui Nikon erau sensibil diferite de cele ale majorității membrilor cercului râvnitorilor evlaviei. Dacă aceștia din urmă priveau cu suspiciune ortodoxia greacă din vremea lor, îndoindu-se de puritatea acesteia, Nikon devenise un grecofil convins, considerând că deosebirile de rit dintre ruși și greci se datorează denaturărilor și erorilor de traducere din cărțile rusești de cult. Pozițiile tot mai rigide față de greci ale conservatorilor ruși, întărite după întoarcerea din Moldova (1650) a starețului Arsenie Suhanov, l-au convins pe Nikon de necesitatea revizuirii cât mai rapide a textelor liturgice rusești.
Din ordinul său, începe tipărirea noii ediții a Psaltirii, care suferă serioase modificări comparativ cu precedentele ediții rusești. Astfel, au fost excluse textele referitoare la semnul crucii și mătăniile la citirea rugăciunilor Sf. Efrem Sirul în timpul postului. Această măsură a fost urmată, la câteva zile după apariția Psaltirii (11 februarie 1653), în săptămâna premergătoare postului mare, de o circulară a patriarhului către toate parohiile din Moscova în care Nikon, fără a solicita părerea vreunui sinod bisericesc sau măcar a unor cunoscuți oameni ai bisericii, pur și simplu le poruncea credincioșilor să-și schimbe peste noapte modul de a-și face semnul crucii și să renunțe la mătăniile mari, până la pământ. El își justifica demersul prin faptul că „așa se cuvine după tradiția Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți ai Bisericii”.
Următorul pas al lui Nikon în reformarea cultului a fost recunoașterea de către întreaga Biserică Rusă a necesității revizuirii cărților rusești după vechile cărți slave și grecești.
În acest scop, în anul 1654 are loc un sinod rusesc convocat de Nikon, care la solicitarea să fie de acord cu examinarea și corectarea cărților de cult tipărite, aprobă solicitarea și argumentele lui Nikon în sprijinul acesteia. Nu toți participanții la Sinod au fost de acord cu cererea lui Nikon, și nici cu argumentele sale, însă numai episcopul Pavel de Kolomna și-a exprimat deschis în cadrul ședinței sinodului poziția, arătând că nu este de acord cu îndreptarea unor pasaje din cărțile rusești.
În 1655 el declară public contra utilizării vechii forme a semnului crucii, în Duminica Ortodoxiei și în timpul liturghiei festive cu ocazia vizitei patriarhilor Antiohiei Macarie și Serbiei Gavriil. Sinodul, văzând susținerea pe care o avea Nikon in partea țarului și a celor doi patriarhi și amintindu-și de soarta pe care o avusese episcopul Pavel de Kolomna, care se opusese în 1654 la modificările propuse de Nikon, a aprobat toate schimbările dorite de acesta. Un nou sinod, ținut la 23 aprilie 1656, tot în prezența celor trei patriarhi a adoptat semnul crucii cu trei degete și a excomunicat pe toți aceia care refuzau să se închine grecește.
Patriarhul Nikon a continuat însă în aceeași notă voluntaristă revizuirea cultului rusesc, nădăjduind să oprească prin forță orice încercare de opoziție. Liturghierul – Slujebnik, reprezenta cartea care trebuia refăcută, fiind tipărită la 31 august 1655. Rivalii reformei susțineau că această carte reprezinta o mărturie a apostaziei sale privind ortodoxia și că ea va realiza mari tulburări printre credincioși, din cauza faptului că a înlocuit formule acceptate de Biserica Rusă mai devreme, cu altele pe care Sinodul Stoglav le cataloga ca incorecte și interzicea utilizarea lor în cultul rusesc.
Cărțile apărute în două ediții în vremea lui Nikon au produs nedumeriri și dezorientare, deoarece diferențele erau semnificative nu numai față de cele tipărite înainte de Nikon. Ele conțineau instrucțiuni privitoare la forma semnului crucii care trebuia să se facă după modelul grecesc, cu trei degete și aceasta pentru a nu se încălca rânduiala grecească.
Măsurile de apropiere a formelor de cult rusești de cele grecești contemporane lor au fost luate de patriarhul Nikon cu știrea și acordul țarului; ele au îngreunat activitatea clerului și au creat confuzii credincioșilor ortodocși ruși. Cum scria A.V. Kartashev, „îndreptarea cărților, fără tact promovată de Nikon, după ritmul, amploarea, caracterul străin al izvorului său și jignirile aduse în timpul realizării sale conștiinței naționale și întru totul ortodoxe a rușilor, nu putea să nu provoace protestul celor mai credincioși dintre ei. Acesta a fost prin profunzimea sa un protest general al episcopatului, al clerului inferior și al oamenilor simpli.”
II.1.3. STAROVERII- PARTICIPANȚI ACTIVI LA VIAȚA BISERICII
Păstrarea începutul ecumenic al vieții religioase, și anume principiul uniunii și al interacțiunii mirenilor cu ierarhia bisericească, unde individul nu se pierde în masă, ci se unește cu ea pentru țeluri superioare reprezintă una din cele mai importante deosebiri dintre Biserica de rit vechi și Biserica rusă oficială.
Până în zilele noastre staroverii își aleg preoții din rândul comunității, participă la dezbaterile problemelor bisericii, se implică în activitățile ei. În romanele lui Mel’nikov-Pecerski un loc deosebit de important îl ocupă discuțiile personajelor despre religie, despre biserică, despre moralitatea clerului.
Relația foarte apropiată între Nikon și Alexei Mihailovici în primii ani de patriarhat ai fostului arhimandrit de la mănăstirea Novo – Spasskij nu a mai continuat la fel începând cu 1656. Plecarea lui Nikon a creat o stare extrem de confuză în rândul credincioșilor ruși, care nu puteau înțelege de ce ierarhia nu se reîntoarce la rânduielile prenikoniene. Unitatea bisericii suferea tot mai mult din cauza îndoielilor și a învinuirilor reciproce între adepții reformelor lui Nikon și adversarii acestora. Situația era foarte greu de stăpânit din acest punct de vedere.
Disputele cu privire la ritual au ajuns așa de departe încât de multe ori în aceeași biserică doi preoți slujeau după rituri diferite: unul după cel nou, celălalt după cel vechi. Revitalizarea opoziției antireformiste nu a fost singura problemă cu care s-a confruntat țarul în această perioadă. Accentuarea așteptărilor eshatologice și exaltarea presentimentelor apocaliptice, prezente și la militanții reîntoarcerii la tradițiile bisericești prenikoniene, s-au manifestat cu precădere și-n forme extreme în rândurile discipolilor așa-numiților „stareți ai pădurilor”.
Problema principală pentru Alexei Mihailovici în acești ani nu a fost însă împăcarea cu Biserica și supunerea față de ierarhia bisericească a adepților vechii credințe, ci eliminarea oricărei posibilități de revenire a lui Nikon în scaunul patriarhal. Soluția pentru care înclina țarul era convocarea unui sinod care să hotărască atât în problema modificărilor cultului și a textelor cărților bisericești, cât și în privința statutului lui Nikon. Evenimentele din 1664, întărirea pozițiilor ritului vechi, extinderea propagandei „stareților pădurilor” și mai ales încercarea ratată a lui Nikon de a reveni în fruntea Bisericii, au demonstrat țarului că amânarea sinodului puteau duce în scurt timp țara și Biserica spre o nouă epocă tulbure și că puterea politică nu mai poate pierde vremea. Astfel, modificarea manierei de abordare a problemei bisericești și hotărârile dure și rapide au devenit inevitabile.
II.2.TRADIȚII ȘI OBICEIURI
Obiceiurile și tradițiile păstrate și transmise din generație în generație de către staroveri își au originile încă din secolul al XVII-lea. Reformele religioase și sociale ale patriarhului Nikon și ale țarului Petru cel Mare i-au făcut pe aceștia să părăsească Rusia și să caute libertatea religioasă în alte părți.
Cum am menționat și anterior, rușii lipoveni au ales să rămână credincioși ritului vechi, care se referă la un anumit tip de slujire religioasă, dar și folosirii limbii slavone în biserică.
Lipovenii au ales să se împartă între două lumi, două tradiții, două calendare, două rituri și trei limbi: română, rusă și slavonă. Dar, indiferent ce loc ocupă religia în viața lor, aceștia au reușit să o îmbine cu o poftă incredibilă de viață.
Un rol hotărâtor în păstrarea identității proprii a rușilor lipoveni l-a avut biserica. Slujbele religioase se țin și astăzi în limba slavonă, scrierea se face cu caractere slavone, se folosește calendarul iulian (13 zile după calendarul gregorian).
Lipovenii sunt mândri de obiceiurile, de cântecele și femeile lor. Tradiția este cea care le-a păstrat identitatea atâtea sute de ani și în numele ei au părăsit lipovenii Rusia. Însă astăzi, chiar acest organ vital al comunității lipovene – tradiția, este amenințat de modernizare și de transformările din societate.
Toate sărbătorile religioase se țin cu sfințenie. Chiar și Anul Nou, spre exemplu, are un caracter preponderent religios. În bisericile de rit vechi sunt oficiate slujbe îndelungate, iar în dimineața noului an pe la casele de staroveri se umblă cu semănatul. Fiind mare sărbătoare, gospodinele pun pe masă bucate tradiționale: jarcovia (un fel de mâncare de castraveți murați cu carne), holodeț (asemănătoare piftiei) și multe prăjituri, de tot felul.
Cu ocazia Crăciunului, ei nu au decât un singur colind pe care-l cântă în fața icoanelor. Prima zi a Crăciunului se petrece doar în familie. Sunt interzise vizitele, în această zi, chiar și la rudele cele mai apropiate.
Pragul caselor lipovenești este călcat în această zi doar de colindători. Este vorba de cântăreții din stranele bisericilor care merg din casă în casă, imediat după încheierea slujbei. Colindele lipovenilor sunt vechi, de sute de ani, transmise prin viu grai. Împreună cu cântăreții religioși rostesc colinde și gazdele în fața icoanelor. Masa de Crăciun a lipovenilor este una specială. Nu lipsesc răcitura, borșul rusesc și plăcinta numită „Varenika”. Este vorba de o placintă din aluat special umplută cu carne, din măruntaiele porcului.
De asemenea, se mai păstrează încă un obicei foarte vechi. Primul se așează la masă, în capul acesteia „starestul” casei. Este cel mai bătrân bărbat din casă, care binecuvântează masa cu o veche rugăciune rostită în limba lipovenească, care seamană cu slavona veche.
De Crăciun, la biserică și la masa din prima zi, lipovenii îmbracă haine specifice. Femeile poartă fuste lungi înflorate și bluze pastelate, au părul legat sub o năframă specifică. Bărbații poartă și ei niște cămăși tip rubașkă și se încing cu un brâu.
În general, la rușii lipoveni portul reprezintă un element primordial ce face legătura între mistic, laic și trecut. Portul tradițional, în trecut, nu se prea diferenția de cel bisericesc.
Cercetătorii care relevă conservarea în costumul populației lipovenești a unor elemente ale vechiului port rusesc, menționează în același timp și faptul că acest costum oglindește stadiul avansat de disoluție al industriei casnice țărănești, caracteristic pentru Rusia secolului al XIX-lea. Piesa de bază a costumului femeiesc este reprezentată de fustă („iubca”) sau sarafan, largă și lungă până la glezne. Ca și la bărbați, mijlocul este încins cu un „pois” – brâu țesut din lână de diferite culori (roșu, verde, maro etc), la femei acesta fiind mai lung. Trebuie menționat că brâul constituie o piesă care dă astăzi o notă caracteristică costumului lipovenesc. Capul femeilor este acoperit obligatoriu cu batic. Fetele nemăritate își împletesc părul într-o singură coadă, în care își prind o panglică de mătase. La cununie, cosița fetei care se mărită este despletită și părul este împletit în două codițe (simbolizând cununia, cuplul), care se prind într-un coc în creștetul capului.
Cocul este acoperit cu o bonețică numită kicika, peste care se pune kaseac-ul, iar apoi baticul. ,,Kicika” este o piesă cu valoare atât practică (strânsul și acoperitul părului), dar și cu valoare rituală, deoarece marchează intrarea într-o nouă stare civilă și anume trecerea fetei în rândul femeii măritate. Aceste elemente vestimentare reprezintă un fel de tichie din pânză sau mătase matlasată, rezultând – prin coaserea cu acul – o rețea de romburi sau dreptunghiuri. În prezent, kicika se poartă numai duminica sau de sărbătoare, la biserica (de către tinere), pe când bătrânele continuă să o poarte și în restul zilelor. ,,Kaseac-ul”, care e purtat de femeile măritate la biserică, peste ,,kicikă”, este o broboadă croită în formă triunghiulară, (reprezentând Sfânta Treime) cu dantelă și ciucuri de lână la colțuri. Pentru vremea de iarnă, femeile purtau „pufaica”, „kufaica”, – din stofă, vătuită cu lână, cu talia foarte sus, cu mâneci lungi, de la talie în jos matlasată și încrețită în spate și „cațaveica” – croită fără guler, ușor evazată în talie. Un element specific des întâlnit mai ales la femeile în vârsta este „lestovca” sau mătăniile (realizate din piele, cu diferite decorațiuni).
Costumul bărbătesc lipovenesc tradițional este compus din cizme sau pantofi, pantaloni largi și „rubașka” – cămașă fără guler, cu tunică, purtată peste pantalon și legată la mijloc cu un brâu de lână colorată, cu ciucuri la capete, numit „pois”. Cămașă sau ,,rubașka” era croită drept, din mătase sau alt material în culori vii. Se încheie în partea stângă, fără guler, cu o simplă bentiță. Pantalonii sau ,,ștanî / briuchii” nu aveau o croială specifică, doar că erau largi, purtați în cizme și confecționați din stofă de culoare închisă, de obicei neagră. Brâul sau este asemănător cu cel femeiesc, dar mai simplificat și se poartă peste rubașcă. Rânduiala bisericească cere ca haina folosită pentru viața religioasă să nu fie întrebuințată și pentru alte evenimente cotidiene.
Poate nu fără legătură cu caracteristicile spațiului geografic în care trăiesc majoritatea rușilor lipoveni, baia are pentru ei o semnificație sacră. În mod tradițional îmbăierea se face sâmbăta, dar și în pragul unor sărbători care se nimeresc să fie în cursul săptămânii, cum de altfel se face și ori de câte ori se îmbolnăvește vreun membru al familiei. Acest gen de baie este considerat leac universal împotriva tuturor bolilor.
Lipoveanul prima dată face baie și numai după aceea se duce la medic.Baia cu aburi face parte și din ceremonialul ospitalității tradiționale a rușilor lipoveni. Musafirul dorit, oaspetele de onoare, indiferent de ce neam și de ce religie ar fi, poposit la casa lipoveanului autentic, va fi poftit de gazdă să guste din deliciile băii cu aburi, special pregătită în onoarea sa. După ce va primi toate indicațiile privind tipicul și ritualul străvechi de folosire a acestei binefăcătoare invenții omenești, unică în spațiul cultural carpato-danubian, el va participa la un act de purificare și de inițiere în cultura unui popor ce știe să prețuiască curățenia trupească și puritatea morală.
Păstrarea limbii ruse vechi, în care au pătruns unele cuvinte ucrainene, dar și românești, ca și a obiceiurilor și tradițiilor străvechi, constituie un specific al acestei populații slave.
II.3. Simbolul Ostrovului (остров) pentru rișii lipoveni
Orice grup etnic, confirmat de istorie, nu este doar o totalitate de indivizi, chiar dacă aceștia sunt caracterizați prin limbă comună, prin același teritoriu de coabitare, prin geneză comună sau prin tradiții asemănătoare de ordin cultural și religios. Orișicare dintre aceste trăsături comunitare poate deveni un simplu indice formal, lipsit de prea mare relevanță socială. Dar situația se modifică atunci când o trăsătură națională sau un fapt etnic devin părți componente ale psihicului intern al oricărui individ din grup, acționând totodată și ca factor dinamic în planul conștientului și inconștientului colectiv.
O entitate etnică viabilă este un câmp de forțe psihice. „Câmpul etnic – scria Lev Gumiliov, autorul uneia dintre cele mai originale teorii despre etnogeneză – nu se concentrează doar în organismul mamei și al copilului. El acționează doar în relația dintre cei doi”. Acest sentiment al comunității etnice este rezultanta concentrării într-un singur punct a numeroase forțe venind din direcții total diferite. Membrii unei comunități etnice din mediul natural al viețuirii noastre atrag puternice impulsuri energetice. Judecând după această direcție, orice etnos este o prelungire a biosferei, un produs al peisajului înconjurător. Pentru Lucian Blaga, succesiunea ritmică a muntelui și văii, relieful ondulat al țării noastre, au reprezentat model și origine a zămislirii sufletului „mioritic”. La fel, orice discuție despre sufletul slavilor de est, cel rus în special, nu poate nega faptul că acesta este și o emanație a pădurilor și a stepei euroasiatice. Fară a recurge la un determinism geografic prea linear și univoc, putem afirma că mediul natural reprezintă unul din factorii ce determină viața economică a unei etnii și modelează, totodată, tipologia și tiparele comportamentale. La rândul lor, factorii spirituali, odată constituiți, acționează sinergetic în cadrul raporturilor dintre om și mediul ambiant, influențând afinitățile și aplecările de ordin economico-social.
Pentru rușii lipoveni din R. Moldova, urmașii staroverilor emigrați din Rusia secolului al XVII-lea, un asemenea simbol etnic trebuie socotit Ostrovul (Insula). Ei au moștenit acest arhetip simbolic din adâncurile istoriei și preistoriei formării poporului rus. Este vorba despre Insula imaginară, întruchipare a paradisului terestru, .unde omul își află odihna sufletului și realizarea viselor. Având în imaginația lor adânc întipărită această imagine a Insulei salvatoare, în condițiile unei crunte și sângeroase prigoane din partea oficialităților bisericești sau celor laice, strămoșii rușilor lipoveni au luat drumul pribegiei și al calvarului în numele dreptei credințe creștine. Pentru mulți dintre ei, această Golgothă nu s-a terminat nici până în zilele noastre.
Dacă am cerceta puțin începuturilor migrației staroverilor, adepților vechii credințe ortodoxe a strămoșilor pe care aceștia au primit-o din Bizanțul secolului al X-lea, am putea observa motivația formării acestui simbol. Acești „raskolnici” („schismatici”), cum îi numea biserica oficială a timpului, au fugit, mai întâi, din centrul Rusiei spre periferiile ei, retrăgându-se în păduri și zone mlăștinoase, unde au întemeiat schituri, popasuri sau așezări, înconjurate de ape. Mai târziu au apărut adevărate insule-cetăți, cu ziduri înalte și turnuri de pază puse sub oblăduirea Sfintei Cruci, având opt colțuri și trei traverse, înălțată deasupra somptuoaselor biserici de lemn sau de piatră. O astfel de insulă legendară a staroverilor, un adevărat centru și bastion al vechii credințe, era Solovki din Marea Albă care a ținut piept asediatorilor trimiși de țar timp de opt ani (1668-1676). După măcelul călugărilor și stareților acestei mănăstiri eroice, centrul religios al staroverilor se mută pe o insulă, aflată la granițele apusene ale Imperiului țarist. Pe Vetka, un șir de insule formate de brațele râului Soj din Belorusia actuală, în secolul al XVII-lea a existat timp de aproape optzeci de ani o colonie de staroveri denumiți beglopovțî care aveau mai multe biserici, școli și o bibliotecă de peste zece mii de cărți și manuscrise. Când, în anul 1764, la ordinul Ecaterinei II, această insulă a fost asediată de trupele generalului Maslov, de aici, în marș forțat, au fost strămutați în Siberia un număr de 20.000 de credincioși și 1.400 de călugări. Așadar, avem o emigrație a adepților vechii credințe strămoșești spre insulele nordului, spre cele ale apusului și spre ostroavele râurilor siberiene.
Ca emigrația să aibă, în chip simbolic, cele patru direcții ale crucii creștine, a lipsit doar exodul spre sud. El începe în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. În urma răscoalei cazacilor de pe Don, în marea lor majoritate adepți ai vechii credințe („raskolnici”), condusă de Kondrati Bulavin, atașatul său credincios, Ignat Feodorovici Nekrasov, își salvează căzăcimea rămasă în viață strămutând-o în Kuban, iar apoi în Dobrogea de nord, stăpânită de turci. Aici, având încuviințarea sultanilor, cazacii-staroveri, iar cu timpul și alte grupări de adepți ai vechii credințe și ai străbunelor orânduieli bisericești, se vor așeza pe ostroavele și grindurile Deltei Dunării, pe istmurile și peninsulele lagunei Razelm-Sinoe, în luminișurile codrilor Munților Hercinici
Așa zisa așezare „insulară” are mai mult anumite temeiuri spirituale decât niște determinări de ordin economico-geografic. Fâșia de pământ, înconjurată de ape și izolată de restul lumii, corespundea cel mai bine situației reale a staroverilor în lume și în societate. Ostrovul este, concomitent, un spațiu al refugiului și al libertății, dar și locul unei recluziuni liber consimțite sau impuse. În imaginarul mito-poetic al omenirii există imaginea insulei paradisiace în care nimeresc sufletele celor aleși. Grecii antici credeau în existența Insulei Fericiților, în care pleacă după moarte eroii lor preferați și unde nu sunt nici ierni friguroase, recoltele se strâng de trei ori pe an, unde domnește pacea vegheată de zeul cel bun (Hesiod, Munci și zile).
În mito-poezia diferitelor popoare, insula se asociază cu natura primordială, sacră în puritatea ei, neîntinată de mâinile omului păcătos. Viețuirea pe o asemenea insulă era asociată păstrării neprihănirii sufletului și purității trupului la care aspirau adepții adevăratei credințe creștine. Orice insulă simbolică e o utopie a salvării, dar și o ucronie, adică o speranță a sustragerii de la catastrofele timpului istoric, distructiv, tragic, profan și absurd. În mediul staroverilor, acest vis al insulei neîntinate, locuite de oameni drepți, era alimentat și de alte două mituri: cel al țării Belovodie („Apele Albe”), în căutarea căreia delegații de cazaci-staroveri ajung până în insulele îndepărtatei Japonii, și cel al orașului-fantomă, Kite-jgrad, care se ascunde, în vremuri de restriște, pe fundul unui lac adânc trimițând celor rămași pe pământ semnele existenței sale prin simfonia clopotelor ce se face auzită în zilele de pace și de iluminare sufletească.
Viața insulară a lipovenilor reprezentă continuarea unui vis al perfecțiunii, dar și așteptarea înfăptuirii unor porunci divine despre Apocalipsă, despre Judecata de Apoi și despre învierea celor drepți. Insula înconjurată de ape era asociată Arcei lui Noe – prototipul Bisericii salvatoare a sufletelor oamenilor rătăciți în marea păcatului lumesc. De aceea, în scurt timp după așezarea lor pe un ostrov al Deltei, rușii staroveri, prin eforturi comunitare extraordinare, înălțau o biserică, întemeiau o mănăstire sau construiau o modestă casă de rugăciune, punând locul sălășluirii lor pământești sub oblăduirea Cerului și Bunului Dumnezeu.
Credința și morala creștină concretizate și întărite prin simbolismul insulei și al altor câteva semne culturale adiacente au impregnat viața de zi cu zi a „insularilor” staroveri, lăsând o puternică amprentă asupra profilului lor psihologic și asupra modelului comportamental.
III. Elemente dialectale în cultura rușilor lipoveni
III.1 Istoriografia și Folcloristica
Cultura apare ca un factor obiectiv, prin raportare la diferitele sisteme sociale, însă ea funcționează, se dezvoltă și se schimbă în funcție de necesitățile societății concrete, de interesele și valorile diferitelor grupuri sociale.
Cultura staroverilor rămâne în general tradițională, însă, în ciuda gradului însemnat de conservare, evitarea inovațiilor este aproape imposibilă. De cele mai multe ori, aceste inovații au apărut ca o formă obligatorie de adaptare a purtătorilor vechii culturi la noile condiții de existență. Suntem nevoiți, de asemenea, să vorbim și despre o interferență culturală, un proces de interacțiune a trăsăturilor culturale sudice cu cele nordice și de împrumuturi de elemente din cultura ucrainienilor, belarușilor, a românilor, cu care staroverii ruși-lipoveni au intrat în contact. Aceste fenomene au putut fi posibile ca urmare a unor realități social-istorice după cum urmează: reducerea canalelor de informare etnoculturală cu etnosul matern; pierderea unor părți a tradițiilor culturale strămoșești; rezistența la influența culturii străine; interacțiunea dintre tradiție și inovație.
Cu ajutorul instalării inovațiilor, peste generații a avut loc formarea unor noi tradiții la baza unei culturi relativ închise.
Întreaga istorie a rușilor-lipoveni este strâns legată de păstrarea tradițiilor. Însuși faptul existenței lor de aproape trei secole pe aceste teritorii este o mărturie clară că alături de respectul față de tradiții, în viața straroverilor au pătruns și pătrund fenomene noi. Practic, aproape fiecare cercetător care studiază diferitele aspecte ale culturii spirituale și materiale ale rușilor-lipoveni, tratează problema căilor concrete de îmbinare a tradițiilor și inovațiilor. Din punctul de vedere al stilului, al conținutului și îndeosebi al limbii, folclorul literar al rușilor-lipoveni aparține unui anumit spațiu geografic al patriei originare, unui anumit dialect, este folclorul unei anumite zone a Rusiei secolului al XVII-lea. Însă alături de coordonata neîntreruptă a păstrării tradițiilor perioadei și zonei, trebuie avut în vedere și un alt fenomen: apariția, în perioada modernă, a unor noi texte literare populare, fără a avea vreo legătură cu trecutul istoric. Acest aspect se explică prin faptul că în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, comunitățile de staroveri din diaspora erau, chiar dacă nu foarte puternic, legate de centrele acestei confesiuni din Rusia. Oamenii făceau adesea schimburi de scrisori, de compuneri cu caracter polemic, sute de oameni migrau din loc în loc, din țară în țară, ceea ce făcea posibil și un schimb permanent de folclor.
Astfel că nu se poate vorbi de o izolare propriu-zisă a comunităților de ruși lipoveni. Mai mult decât atât, aceștia au avut întotdeauna un interes acut față de patria mamă și cu foarte multă deschidere primeau, își însușeau noile cântece, basme, aduse din țara de origine. Prin aceasta se explică varietatea extraordinară a repertoriului folcloric al staroverilor din România. Alături de o romanță extrem de nouă poate fi întâlnit un cântec auzit la radio, de pe diferite discuri sau de la soldații aflați în trecere în timpul celor două războaie mondiale, ceea ce ne determină să considerăm că staroverii sunt purtătorii întregii culturi a poporului rus și nu doar a unor părți izolate, răzlețe ale acesteia.
Există posibilitatea, cu o exactitate mai mică sau mai mare, de a se evidenția tradiția de bază a locului. Textele împrumutate recent, de regulă, se întâlnesc într-o singură redacție. A se delimita aceste inovații de operele arhaice, rare, aproape uitate, nu conferă o greutate foarte mare. Am constatat că subiecții intervievați, în general, pot deosebi elementele folclorice arhaice de cele noi prin simplul fapt că atunci când este transmisă opera de la cei mai în vârstă la cei mai tineri se fac relatări și în privința vechimii acesteia.
Ținând seama de dominanta extrem de importantă, pe care o descoperim în conștiința staroverilor de pretutindeni și anume permanenta raportare a acestora la opoziția propriu-străin, propriul fiind adesea identificat cu vechiul, iar străinul – cu noul, apărut după rascol, la jumătatea secolului al XVII-lea, și îndeosebi cu caracteristicile vieții moderne, putem spune că genurile folclorului tradițional sunt identificate cu vechiul, cu propriul și se păstrează prin repertoriul oral mult mai bine decât la pravoslavnici. Prin această afirmație argumentăm importanța extraordinară pe care o are folclorul literar în cercetările dialectale, întrucât acesta reflectă, poate cel mai bine, imaginea aproape neschimbată a unei limbi aparținând unei sfere geografice și unei perioade istorice de mult apuse.
Nu de puține ori a fost reliefat și de către alți cercetători că interacțiunea dintre lucrările lingvistice, istoriografice, etnografice și folclorice duce la rezultate efectiv mai exacte, prin cercetarea culturii populare nu numai în sincronie ci și în diacronie. Este foarte importantă, de asemenea, punerea față în față a tradiției orale cu cea scrisă întrucât interferența lor constituie aspectul unor cercetări mult mai complexe.
Istoria și folcloristica, unite într-un complex, se ajută reciproc cu argumente prin rezolvarea diferitelor tipuri de probleme, precum apariția și dezvoltarea tradiției orale și scrise, perioada populării diferitelor zone geografice, caracterul legăturii cultural-genetice cu alte regiuni. De exemplu, cunoașterea sistemului de interdicții (interpretarea cântecelor folclorice, jocul la horă) existent de-a lungul veacurilor în cadrul ideologiei comunităților starovere, permite descrierea corelației dintre programul ideologic al acestei credințe și conținutul repertoriului oral, interdicțiile pentru anumite genuri folclorice și statutul celor care le interpreteză, iar prin cunoașterea acestor corelații se poate ajunge la prognozarea repertoriului literar popular.
O asemenea metodă de cercetare a fost aplicată de către Никитина, С.Е., (Устная…,1982), care a îmbinat datele oferite de documentele istorice cu materialul anchetelor de teren făcute în diferitele regiuni ale Rusiei populate de staroveri. Aceasta susține că, privind în diacronie, cultura populară staroveră se caracterizează prin trei particularități de bază: un tradiționalism excesiv, influența tradiției cărturărești religioase și o relativă izolare față de cultura regiunilor învecinate. Deși sistemul interdicțiilor religioase a fost destul de aspru, Nikitina constată totuși un bogat conținut folcloric. În raioanele Ilinsk și Vereșiaghinsk au trăit staroverii ceasoveni sau kerjaci, o populație cu știință de carte. Ei considerau că este păcat să cânți cântece populare, însă cădeau ușor în acest păcat; tradițiile de nuntă și repertoriul legat de aceasta este comun kerjacilor și pravoslavnicilor. Însă, în aceste locuri hora era jucată numai de către nikonieni, staroverii nu aveau voie să joace la muncile câmpului, de aceea, cântecele de joc la ei deveneau cântece de masă застольные.
În trecut culegerea cântecelor folclorice în această regiune producea greutăți explicabile. În primul rând, interpretarea cântecelor laice de către membrii soborului era curmată de aspre interdicții, amintite deja, iar această situație îl punea pe culegătorul de folclor în fața unei lăzi de zestre încuiate: generațiile în vârstă, păstrătoare ale tradițiilor folclorice nu aveau dreptul nici de a cânta cântecele păgâne, nici de a permite celorlalți să le interpreteze în prezența lor.
Cea mai mare interdicție și respingere au cunoscut-o în trecut cântecele de horă și de joc, adică în general cântecele care necesitau o mișcare a trupului. Interdicția acestor genuri era cunoscută nu numai la maksimovțî, dar și la staroverii din toate celelate direcții confesionale. Jocul și dansul în luncă erau interzise și la popovți. În mod dezaprobator le priveau beglopopovții. La pomorți, în anumite zone cântecele de joc erau permise, însă numai sub supravegherea atentă a părinților prezenți la fața locului. Ca un obiect absolut antihristic era văzută harmoșka. Și, deși cântatul la diferite instrumente era dezaprobat de către cei din sobor, totuși metodele strămoșești de interpretare muzicală cunoșteau trecerea, la timpul și locul potrivit. Astfel, era permis cântatul la fluier, dar numai atunci când se coceau grânele. Se cânta la ferăstrău și la lingură. În acompaniamentul ferăstrăului și zasloncii (de zasloncă zaslonkă- capacul de la cuptor, și ferăstrău se lovea cu cuțitul) cântau la nunți cântece de joc, însă numai anumite texte. Nikitina înregistrează cântecul Во поле берёзонька стояла (Mesteacănul creștea în câmp), la zaslonkă, cu refrenul тары-бары, растабары, чувиль мой, чувиль.
O problemă foarte importantă este aceea că la bespopovți, însăși organizarea nunții trebuia să compenseze într-un anume fel absența cununiei prin păstrarea nealterată a tuturor ritualurilor tradiționale care simbolizează importanta schimbare din viața omului. De aceea întregul ritual de nuntă care include simbolistica obiectelor, acțiunilor și textelor poetice și muzicale nu era în nici un fel blamată și supusă interdicțiilor soborului. Este paradoxal, dar bespopovții încălcând ritualul creștin al cununiei, în același timp contribuiau la consolidarea unui ritual păgân. Jocul nașei era o lege de neîncălcat (jocul cu strigături era considerat la staroveri cel mai diavolesc și păgân act). O funcție extrem de importantă îi era atribuită batistei cu care mireasa își ștergea lacrimile – плакуша: mireasa își punea batista în sân, aceasta îi cădea jos, iar mama o ridica și o ardea pentru ca în timpul căsniciei fata să nu plângă.
Locul central în repertoriul cântecelor de nuntă îl ocupau причёты (un fel de bocete). Priceotele erau interpretate în cor, însă în calitate de solistă era invitată o bocitoare, numită în regiunea Perm вытница. La maksimovți vâtnița putea fi chiar membră a soborului, deoarece priciotul nu era ca orice alt cântec păgân, în felul acesta, ca și ceilalți membrii ai soborului, cei ce interpretau nu se așezau la masa nunții.
La nunta pomorților nu se practicau bocetele, analoge ca melodicitate cu cele de înmormântare și însuși genul bocetelor de înmormântare, precreștine, nu a conoscut o răspândire în această regiune. Ritualul creștin de cântare, lung de 5-6 ore, a înlocuit toate acțiunile ritualice precreștine. În cadrul cântecelor pomorților, par mult mai interesante cântecele de jale întâlnite la nuntă sau la plecarea la oaste. Ele reprezintă modele foarte clare, pe mai multe voci, cu un text foarte alungit. Iată un fragment dintr-un astfel de cântec: ой да во похо – во поход по – аэй во в поход пошли…(of da pleca – plecat-au pleca – plecat-au la drum…). Această alungire excesivă a vocalelor și aceste repetiții multiple a cuvintelor și a unor întregi fragmente, se explică prin dimensiunea nu foarte mare a textului folcloric. După modelul tradițional al refrenului mult alungit erau cântate adesea în perioada modernă și cântecele sovietice.
Din cadrul celorlalte genuri trebuie amintite присказульки și припевки. Primele reprezentau niște cântecele simple, cu un anumit subiect. Припевки, înrudite cu частушки sunt strigături cu un conținut textual vesel. Vom prezenta un exemplu:
Деньги есть – так ешь орехи, Денег нет – черёмуху, Девки есть – так люби девок, Девок нет – Ерёмиху. (Никитина, Устная…pp.110) (Ai bani – mănânci alune/ Nu ai bani – mănânci mălin/ Fete sunt – iubește fata/ Dacă nu – pe-Eriomiha).
Ceastușki
Mulți specialiști consideră că acest gen literar a apărut la mijlocul secolului al XIX-lea. Dar iată că în enclavele cu populație rusă din România, și nu numai, care s-au format înainte de acestă perioadă, poate fi auzită ceastușka, în mod frecvent. Ceastușki pur și simplu nu au fost aduse, nu au putut fi aduse în timpul migrării.
Dar în satele starovere din Mongolia, fondate la începutul secolului al XX-lea, ceastușka era unul dintre cele mai populare genuri folclorice. Unii specialiși explică absența acestui gen la unii staroveri stabiliți din cele mai vechi timpuri în raioanele izolate ale Rusiei sau în țările din vecinătate, prin interdicțiile și dogmele religioase, ceastușka reprezentând un cântecel vesel, de joc. Este incontestabil faptul că ceastușki au fost împrumutate cu ajutorul mijloacelor de informare moderne: radio, televizine, casete video și audio.
III.2 Terminologia religioasă
Cultura staroverilor ruși-lipoveni reprezintă o parte componentă a culturii naționale ruse a sec. XVII-XVIII. Se înțelege că îi este proprie o anumită specificitate, caracteristică numai acestei confesiuni. Cercetătorii privesc de regulă cultura staroverilor ca pe o verigă lăturalnică a căii principale de dezvoltare a culturii naționale ruse în sensul orientăării sale asupra tradiției trecutului și a evenimentelor nefericite care au avut loc în sec.XVII-XVIII, perioadă de europenizare a culturii ruse. „În trecutul îndepărtat poziția staroverilor s-a conservat în forme tradițional stabile, moment în care ideologia noului rit era deschisă pentru multe fenomene culturale. Această situație a condiționat tot mai mult o pătrundere mai largă în cultura noului rit bisericesc a concepțiilor și ideilor renașterii și barocului” . B. A. Uspenski reliefează faptul că rascolul bisericii ruse de la mijlocul sec. al XVII-lea, ce desparte populația velicorusă în două grupe antagonice, staroveri și novoveri, este probabil una dintre cele mai tragice evenimente ale istoriei ruse. În aceeași lucrare el concluzionează că la baza rascolului se află un conflict cultural, văzând acest conflict între staroveri și novoveri ca pe o altă imagine a aceluia între tradiția culturală estică și vestică.
Până în momentul respectiv nu a fost elaborată nici o lucrare care să aibă ca temă terminologia religioasă în limba staroverilor, ceea ce dovedește existența unor anumite lacune în lingvistica slavă, dacă avem în vedere importanța acestui material lingvistic pentru istoria limbilor slave în general, a limbii ruse în special.
Printre construcțiile de cult destinate călugărilor deosebim două feluri: скит (schit) și обитель (obitel'). Primul desemnează spațiul de conviețuire al călugărilor într-o formă mai liberă, iar termenul obitel' vizează centrul acestui spațiu de conviețuire. Interesant este faptul că, deși lipovenii cunosc și termenul монастырь (mănăstire) nu îl utilizează, ceea ce poate fi explicat prin specificitatea semantică pe care o oferă skitul „sat de călugări (calugărițe) sau frați (surori) întru Hristos, care nu se află în mod obligatoriu în directa subordonare a unui egumen (egumenă), mod de organizare preferat de cinul monahal al rușilor-lipoveni.
În vocabularul activ al credincioșilor de rit vechi din România nu își găsește locul cuvântul egumen, deoarece din forma de organizare a unicului skit de călugări lipsește această realitate sau, mai exact, această funcție este preluată de episcop, владыка (vladyka ). Adepții cultului pot da totuși o explicație semantică termenului printr-o deducție logică. Dacă egumenă este cea care conduce un skit feminin, atunci egumen conduce skitul masculin.
Printre construcțiile de cult destinate staroverilor întâlnim: церковь și храм. Mult mai puțin utilizată este sintagma дом божий (casa lui Dumnezeu) poate prin nuanța cărturărească pe care o impune.
Credincioșii de rit vechi afirmă că fiind cândva jertfa persecuțiilor în Rusia, țară ce tindea spre modernitate, din cauza refuzului de a renunța la vechea credință, ei au fost nevoiți, asemenea primilor creștini, să se roage pe ascuns în case private și chiar în păduri sau grote. Mai târziu staroverii au început să-și ridice clădiri personale dedicate exclusiv cultului religios denumite маленны. Malena era destinată de obicei celor mai apropiate familii și cu timpul întregului sat. Știut este că odată sosiți pe teritoriul României, staroverii nu au mai fost obligați să își practice ritualul pe ascuns, ei aveau libertatea de a-și construi biserici, motiv pentru care au renunțat la aceste case de rugăciuni. Astfel se explică inexistența acestui cuvânt în vocabularul rușilor-lipoveni, o asemenea casă de inchinăciune putând fi întâlnită numai în cadrul unei mănăstiri.
Dintre cuvintele ce reprezintă obiecte destinate cultului se înregistrează în vorbirea lipovenilor câteva nu cu puține diferențe față de formele admise de normele slavonei bisericești. Unul dintre acestea este подсвечник (sfeșnicul).
Паникадило (panikadilo), cuvânt de proveniență grecească, este candelabrul din mijlocul bisericii unde se aprind lumânări Dumnezeului Tată.
În privința terminologiei cu referire la cărțile destinate cultului religios suntem martorii unui fenomen neobișnuit. Pentru cuvântul generic carte rușii lipoveni cunosc două forme книга (carte) și книжка (cărticică), cea din urmă ar părea o formă diminutivală a primeia, însă în concepția staroverilor din România între cele doă, cuvinte există o graniță extrem de evidentă, fiecare dintre ele desemnând realități atât de diferite încât este inadmisibilă folosirea unuia pentru a denumi realități din cealaltă categorie. Aproape că nu există lipovean căruia să nu-i fie cunoscută această distincție între книга- carte/cărți cu conținut strict religios și книжка – carte/cărți cu conținut laic. Dacă luăm în considerare semnificația cuvântului книжка precum și faptul că în secolele trecute cărțile sfinte erau de cele mai multe ori copiate și rareori tipărite, iar книжка nu accepta ideea de manuscris, este explicabilă apariția graniței între cele două cuvinte care persistă până în zilele noastre.
Există un număr însemnat de cărți indispensabile la săvârșirea unei slujbe religioase, însă majoritatea rușilor-lipoveni nu cunosc decât câțiva termeni: часовник, азбука, псалтирь, шестоднев (chasovnik, azbuka, psaltir', shestodnev).
În viața credincioșilor de rit vechi obiectele de cult au un rol deosebit, ele au continuat să fie extrem de venerate până în zilele noastre. În această sferă semantică încadrăm cuvintele икона (icoana) și иконостас (iconostas), ambele de origine grecească, adaptate de către lipoveni.
Dintre obiectele de cult cu valoare fundamentală ale creștinilor de rit vechi amintim pe lângă icoană și crucea, крест, prezentă permanent în viața credincioșilor în biserică, în casă și chiar pe pieptul fiecăruia dintre ei. Indiferent de mărimea crucii, inscripțiile de pe aceasta au un rol deosebit, de scut împotriva duhurilor necurate de care creștinii trebuie să se ferească permanent. Având în vedere că forma crucii staroverilor, în opt colțuri, precum și inscripțiile pe care le conține sunt specifice, voi încerca să fac o descriere a textelor și simbolurilor lor sacre. Din viziunea staroverilor, crucea are o asemenea formă deoarece aceasta era forma primordială a crucii purtate de Isus, iar ei nu au dreptul de a interveni cu modificări. Cele două linii orizontale existente în plus față de crucea celorlalte ramuri ale religiei creștine sunt explicabile în concepția staroverilor astfel: linia orizontală superioară reprezintă tăblița cu inscripția în trei limbi, latină greacă, iudaică- Isus Nazariteanul Regele Iudeilor, iar cea din poziție inferioară nefiind altceva decât suportul picioarelor Celui crucificat.
Pe crucile de pe mormintele credincioșilor de rit vechi se găsesc inscripții care variază de la o comunitate de staroveri la alta. În Polonia aceștia folosesc numeroase inscripții identice cu cele de pe crucile din biserici sau case, црь слвы ис хс снъ бжїи, în schimb în Bielostotk este preferată forma prescurtată, aceștia se limitează la inițialele cuvintelor : И.Х.С.Б. La credincioșii de rit vechi din România și Moldova texte de genul celui prezentat sunt inexistente pe crucile din cimitir. Ei consideră ca fiind tradițional textul ce indică numele celui decedat, data nașterii și data morții.
Partea a II-a
Identitatea liрovenească în Rерublica Mοldοva- studiu dе caz
Cunicеɑ, rɑiοnul Flοrеști
Geografie:
Cunicеa еstе un sat și comună din raiοnul Flοrеști, Republica Moldova. Satul arе ο suрrafață dе circa 5.63 kilοmеtri рătrați, cu un реrimеtru dе 11.43 km, situat la altitudinea de 207 metri față de nivelul mării. Cunicеa еstе unicul sat din cοmună cu acеlași numе, aflat la distanța dе 40 km dе οrɑșul Flοrеști și lɑ 163 km dе Chișinău.
Ροрulɑțiɑ: Cοnfοrm datеlοr rеcеnsămîntului din ɑnul 2004, рοрulația satului cοnstituia 3841 dе οamеni, dintrе carе 46.63% – bărbați și 53.37% fеmеi.
Structurɑ еtnică ɑ рοрulɑțiеi în cɑdrul sɑtului: 5.00% – mοldοvеni, 30.38% – ucrɑinеni, 64.41% – ruși, 0.05% – găgăuzi, 0.03% – bulgari, 0.03% – рοlοnеzi, 0.10% – altе еtnii.
În satul Cunicеa au fοst înrеɡistrɑtе 1467 dе ɡοsрοdării casnicе la rеcеnsămîntul din anul 2004, iar mărimеɑ mеdiе ɑ unеi ɡοsрοdării еrɑ dе 2.6 реrsοɑnе.
Дела давно минувших дней,/ Преданья старины глубокой…
(А. С. Пушкин)
Comunitatea staroverilor are o istorie foarte bogată, dar probloma cea mai mare cu care se confruntă zilnic este lipsa predării acesteia în școli, ceea ce duce la dispariția sau uitarea ei treptată. Dacă în Rusia există sute de biserici de rit vechi, păi în R. Moldova numărul acestora este mult mai mic și anume doar 16, dintre care 3 sunt în Transnistria.
Satul Cunicea fiind unul dintre cele mai vechi sate din Republica Moldova situat la Nord- Estul țării, se definește în toată complexitatea faptelor de cultură materială și spirituală ca o zonă de conlocuire și conviețuire etnică. Locuitorii acestuia, la prima vedere, nu par a se deosebi prea mult de ceilalți băștinași ai satelor vecine, dar bogăția și dragostea pentru religie și viață își au începuturile anume aici. Comunitatea lipovenilor sau Cațapii (așa sunt numiți de către ceilalți băștinași; denumirea se trage de la barba lor) păstrează încă puternic în discursul identitar prezența categoriei Celuilalt (românul) ca modalitate de a-și sublinia mărcile și valorile identitare încă puternice datorită religiei.
Satul Cunicea a fost atestat documentar, cu denumirea care o poartă până în prezent, într-un hrisof cu satul Cuhurești la 20 decembrie 1437 confirmat de voievozii asociați la domnie Iliaș și Ștefan al II –le. Dar la începutul secolului al XVIII-lea, și anume din anul 1723 , când aici au venit staroverii ruși, se începe adevărata renașterea și înflorire a acestui sat. Anume ei au transformat acest loc distrus de către turci într-un colțișor de rai. a devenit adevărata lor casă. La sfârșitul secolului XVIII, prin anii 1772- 1773, se numărau 21 de gospodării starovere, iar în 1803- aici erau prezenți 51 staroveri bărbați. Conform datelor românești, în Cunicea împrejurul „bisericii lipovenești” în 770 de gospodării trăiau 4147 oameni. Numărul acestora s-a menținut cu puține schimbări până în anul 1970. Pe parcursul acestui timp ei sunt dovada clară a muncii în numele lui Dumnezeu păstrând devotamentul pentru credința lor.
Splendoarea sărbătorilor religioase, luminozitatea actualizării constante a cupolei, puternicul cor al bisericii, toate acestea, pe bună dreptate, reprezintă mândria cunicenilor, care consideră biserica lor una dintre cele mai puternice din Moldova. Și întradevăr, iscusita tradiție a cântărilor religioase, arta tragerii clopotelor, neînlocuitele elemente culturale ale satului, toate astea reprezintă acest minunat lăcaș construit din lemn de stejar fără nici un cui.
Biserica a fost înregistrată în anul 1805, cu hramul numit în cinstea Sfinților Flor și Lavru.
În ultimii 40 de ani aceasta a fost condusă de catre părintele Ioan (nume întreg – Mirun Ioan Iosefovici Andronik).
Părintele Andronik. Anul 1996.
Părintele Andronik s-a născut și a crescut în Cunicea în anul 1919. Educația a primit-o în comunitatea sa începând ca simplu enoriaș, apoi ca clopotar, după a devenit directorul horului bisericesc și în final, în anul 1966 devine părintele bisericii. Învățătorii părintelui Ioan au fost celebrii episcopi staroveri Ioasip și Nikodin.
De asemenea, în satul Cunicea își are originea, pe lângă biserica satului, și o mănăstire staroveră mică de măici a cărei istorie începe la fel cu 300 de ani în urmă, doar că la moment se fac reparații.
Prima poză este făcută în anul 2006. A doua – recent.
Cele mai vizitate locuri în satele starovere sunt bisericile și cimitirele. Inscripțiile făcute acum 100- 200 de ani în urmă pe cruci, vorbesc de la sine cât de impornantă este aici istoria.
Cimitirul satului Cunicea a fost întemeiat în urmă cu 250 de ani de către stră- străbunicii acestora. Cunicenii au mare grijă de cimitir, la fel cum au mare grijă și de suflet, zicând că mai devreme sau mai târziu toți vor ajunge acolo. Diferența mormintelor staroverilor constă din crucea cu opt colțuri care trebuie să fie din lemn. Dar în ultimul timp le folosesc și pe cele metalice și din piatră.
Aspecte etnolingvistice
Din acest punct de vedere se poate vorbi despre o interferență lingvistică, de împrumuturi de elemente din cultura ucrainenilor, belarușilor, a românilor, cu care staroverii ruși-lipoveni au intrat în contact. Aceste fenomene au putut fi posibile ca urmare a unor realități social-istorice după cum urmează:
reducerea canalelor de informare etnoculturală cu etnosul matern;
pierderea unor părți a tradițiilor culturale strămoșești;
rezistența la influența culturii străine;
interacțiunea dintre tradiție și inovație.
Odată cu desprinderea lor de trunchiul etnolingvistic rus, coloniile de staroveri au fost nevoite să intre în contact sau să conviețuiască cu populația românească, ucrainiană, turcă, tătară, bulgară. Datorită faptului că aceste colonii au fost nevoite să traverseze vastul teritoriu al Ucrainei în graiurile rușilor-lipoveni apar o multitudine de elemente lexicale de origine ucraineană. Unele dintre acestea au suferit modificări fonetice de-a lungul anilor, altele și-au păstrat structura fonetică originară. Serejnikova Elizabeta (etnic ucrainean) își amintește că în copilăria ei petrecută în Cunicea a suferit pentru că nu-i înțelegea pe vecinii ei lipoveni: „vroiam să mă joc cu ei dar nu-nțelegeam decât câteva cuvinte.”
Influența românească a fost simțită încă de la apariția pe teritoriul României a primelor colonii de lipoveni, însă nu a cunoscut o intensitate prea mare datorită faptului că din motive politice și religioase primii coloniști lipoveni au dus o viață extrem de izolată, fapt care a împiedicat contactul cu populația română și, implicit, cu limba vorbită de aceștia. Nici mai târziu, în ciuda depășirii barierelor de comunicare cu populația băștinașă, limba română nu a reușit să penetreze sistemul lexical al acestor comunități datorită dogmelor religioase extrem de rigide care le ghidau modul de viață, cum ar fi interdicția căsătoriilor mixte. În felul acesta ani de-a rândul graiurile rusești-lipovenești au rămas aproape intacte. Neînsemnate ca număr, cuvintele românești pătrunse în prima fază de existență pe teritoriul Moldovei sunt comune tuturor lipovenilor. De exemplu: магар – măgar; гуту΄ля- gutuie; арают- a ara, etc. Mult mai târziu, însă, factorii extralingvistici au determinat intensificarea influenței limbii române asupra graiurilor rusești de pe acest teritoriu.
Modernizarea tuturor sferelor vieții nu a putut să îi ocolească pe lipoveni, astfel că nevoia de a exprima noua realitate modernă, i-a obligat să preia din limba poporului adoptiv o serie întreagă de cuvinte adaptate apoi la structurile fonetice și gramaticale ale limbii ruse. Tot în perioada modernă au apărut și alți factori influenți demni de luat în seamă cum ar fi nevoia de educație prin școală, dar și de educație permanentă prin intermediul presei, radioului, televiziunii. Noile cuvinte românești vizează dezvoltarea socială, economică și culturală la care a ajuns societatea română și, odată cu ea, comunitatea rusă lipovenească precum și nevoia tot mai acută de integrare în această societate. Ele desemnează fie realități noi, fie sunt sinonime ale unor cuvinte moștenite, dar incapabile de a acoperi întreaga sferă semantică.
Crеdințɑ
Crеdințɑ cunicenilor еstе crеștin-οrtοdοхă dе rit vеchi, рăstrɑtă încă din timрul crеștinării οficiɑlе ɑ Rusiеi Κiеvеnе în ɑnul 988 dе cătrе cnеɑzul Vlɑdimir Svеɑtοslɑvici (980-1015). Și în рrеzеnt, sluјbеlе sе țin în bisеrică în slɑvοna bisеricеɑscă, iɑr cɑlеndɑrul fοlοsit еstе cеl iuliɑn (stɑbilit din οrdinul lui Iuliu Cеzɑr, în ɑnul 46 î.Cr.) și nu cеl ɡrеɡοriɑn (întοcmit lɑ sfârșitul sеcοlului ХVI, din οrdinul рɑреi ɢriɡοrе ɑl ХIII-lеɑ și ɑdοрtɑt în рrеzеnt în tοɑtе țărilе Εurοреi).
Dintrе cеlе câtеvɑ dеοsеbiri dе rit sе рοt ɑminti: sеmnul crucii lɑ stɑrοvеri sе fɑcе cu dοuă dеɡеtе (cu ɑrătătοrul și dеɡеtul miјlοciu) și nu cu trеi, rерrеzеntând Dumnеzеu-Тɑtăl și Dumnеzеu-Fiul (cеlеlɑltе trеi dеɡеtе îmрrеunatе simbοlizând Sfântɑ Тrеimе); crucеɑ rușilοr stɑrοvеri din Cunicеɑ еstе cu οрt cοlțuri (ехtrеmități); încοnјurul bisеricii în timрul рrοcеsiunilοr sе fɑcе duрă rοtirеɑ sοɑrеlui (duрă rοtɑțiɑ ɑcеlοr dе cеɑsοrnic); numеlе Mântuitοrului sе οrtοɡrɑfiɑză cu un sinɡur I: Isus; οficiеrеɑ liturɡhiеi sе fɑcе cu 7 рrеscuri și nu cu 5; icοɑnеlе sе rеɑlizеɑză și ɑstăzi în stil bizɑntin și numɑi ре lеmn sɑu mеtɑl, еtc.
Pentru lipoveni biserica a avut un rol hotărâtor în păstrarea identității ca popor. Ca orice minoritate, care duce cu ea complexul străinătății, lipovenii sunt un popor prin definiție religios.
Lipoveanul își face prima cruce dimineața, după ce se spală pe față. Se închină când se așează la masă, apoi la fel când se ridică. Se închină când pleacă la drum, când trece pe lângă biserică și când se apuca de treabă. Cu toate aceste multe cruci care-i însoțesc viața, lipoveanul nu se crede un om sfânt.
La ieșirea din biserică pe ușa dinfață au dreptul să iasă doar bărbații, pe când femeile ies pe ușa din spate.
Sarbatorile religioase
Principalele sărbatori religioase ale acestora sunt:
7 ianuarie: Crăciunul – Nașterea Domnului;
14 ianuarie: Sfântul Vasile cel Mare – Început de an nou;
19 ianuarie: Boboteaza;
7 aprilie: Bunavestire;
Paștele, Înălțarea Domnului și Sfânta Treime – coincid cu aceleași zile în care respectivele sărbători sunt prăznuite și după calendarul gregorian;
6 mai: Sfântul Gheorghe;
12 iulie: Sfinții Petru și Pavel;
2 august: Sfântul Ilie;
19 august: Schimbarea la față;
28 august: Sfânta Maria – Adormirea Măicii Domnului;
21 septembrie: Nașterea Măicii Domnului;
4 decembrie: Intrarea Măicii Domnului în Biserică;
19 decembrie: Sfântul Nicolae.
Obiceiuri și îndeletniciri
Sistemul de obiceiuri (riturile de trecere) și-a păstrat integral partea care ține de oficierea religioasă în prezența preotului. Observăm în actualitate o simplificare a ceremonialului manifestată la toate populațiile. Aspectele ritologice ale etapelor de trecere (nașterea, nunta, înmormântarea) din societatea tradițională dovedesc existența unui arhetip și o transpunerea a acestuia în variante culturale, pe baza specificului local (etnic, socio – economic, religios, politic etc).
Ca diferență în cadrul obiceiului de naștere subliniem graba lipovenilor de ași boteza copilul. Botezul se face până la împlinirea a 40 de zile a pruncului. Spre deosebire de alte religii, la staroveri botezul are loc înainte de răsăritul soarelui prin scufundarea totală triplă în cristelniță a copilului și rotirea acestuia la fel de trei ori dupa acele ceasornicului deasupra cristelniței. În timpul botezului au dreptul să fie prezenți doar nașul și nașa nou- născutului, care pentru toată viața devin pentru acesta ca și părinți. Dacă noul născut este băiat acesta este dus de către preot în altar, iar dacă este fată doar până la ușa altarului, din acel moment noul născut devenie creștin punându-i-se cruciuliță la gât și fiind îmbrăcat pentru prima dată cu cămașă încinsă cu un brâu subțirel, semn al creștinătății.
Nunta reprezintă un complex de practici, rituri, manifestări, obiceiuri care ceremonializează căsătoria. Aceasta este precedată de logodna celor doi tineri. Interesant este primul pas al logodnei, moment în care fata îi oferă băiatului un batic roșu, ca semn al acceptării în căsătorie. Logodna propiu-zisă numită și „svatastvo” are loc la casa părinților fetei, unde se întâlnesc părinții mirelui și rudele apropiate ale viitoarei mirese, ocazie cu care băiatul îi cere mâna fetei.
Întrucât, la rușii-lipoveni credința este mai presus de orice, și nimic nu se poate înfăptui fără voia Domnului, tinerii îmbrăcați în port tradițional se așează în fața icoanei cu candela aprinsă și încep a se ruga pentru ca Dumnezeu să le accepte căsătoria și să-I ferească de ce e rău. După rugăciunile spuse și cântate, tinerii se apleacă la picioarele părinților cerându-le binecuvântarea.
Nunta propriu zisă „svadiba” are loc duminică dimineața, exceptând zilele de post. Înainte de cununia religioasă care are loc imediat după liturghie, se practică un obiei de vânzare-cumpărare a miresei în casa părinteascā, ocazie cu care se interpretează cântece specifice, tematice (atât vesele și ironice cât și cele cu caracter elegiac, trist, dureros), după care părinții miresei, cu icoana și pâinea conduc tinerii la biserică. Aici, viitorul cuplu asistă mai întâi la liturghie, după care urmează cununia religioasă „venceanie” care se desfășoară în limba slavonă.
Un element distinctiv al nunții rușilor-lipoveni este faptul că, în timpul liturghiei, fata primește kicika – o tichie, de multe ori brodata si cu aplicatii din margele, care stringe parul intr-un coc. Peste kicika vine „kaseak”-ul, un fel de marama, iar toate sint acoperite de batic. Kicika este simbolul femeii maritate. La tinerele fete, parul este strins intr-o coada impletita si legat cu „lenta”, dar si ele poarta batic.
Obiceiul de a petrece și a doua zi de nuntă, se mai păstrează și azi, când se bea „rachiu roșu”, dar nu mai are același fast de dinainte, când întreaga nuntă se muta în casa părintească a fetei și petrecerea continua pentru încă o zi.
O însemnatate extrem de mare în concepția lipovenilor o are momentul morții și al înmormântării datorit, credinței puternice a acestora în viața de dincolo de mormânt. Astfel că ritualul înmormântării este extrem de bine conservat, iar terminologia legată de acest eveniment este foarte bogată.
În cadrul ceremonialului de înmormântare întâlnim, ca și la celelalte populații, cele trei etape proprii oricărui rit de trecere: despărțirea de lumea celor vii; pregătirea trecerii în lumea cealaltă și integrarea în lumea morților; restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort. Răposatul este ținut în camera din față a locuinței până în 3 zile. În tot acest răstimp la căpătâiul său este citită Psaltirea și stă aprinsă o candelă (aceasta trebuie să ardă continuu până la 40 de zile).Răposatul va fi purtat până la biserică și apoi la cimitir, pe o năsălie, de către 6 oameni-rude (rudelor de gradul I le este interzis); aceștia sunt și cei care au săpat mormântul și-l vor îngropa. Se spune că fiecare trebuie să participe la săparea unui mormânt și la „ducerea” unui răposat cel puțin odată în viață – pentru a-și pregăti ultimul drum.
Pe fruntea răposatului se pune o bentiță – „venecic” care are inscripționat în slavonă „Sfinte puternice și nemuritorule Dumnezeu îndurăte de noi” (vezi imaginea de mai jos) și este învelit într-o pânză – „savîn” după cum a fost înmormântat Isus.
De asemenea, nelipsit este „pois”-ul și mătăniile („lestovca”). „Pois”-ul (brâul), nelipsit în costumul rușilor-lipoveni, dincolo de faptul că este marcă identitară, are și o funcție ritualică mărturisind despre mentalitatea și spiritualitatea acestei etnii (se consideră că „pois”-ul face legătura între trup și suflet, având în același timp și valențe apotropaice).
La slujba de la biserică preotul pune în mâna decedatului o scrisoare către Sf. Petru – „zapis”. Este înmormântat cu picioarele spre est, spre locul unde stă crucea de pe mormânt deoarece există credința că la Înviere, primul lucru pe care-l va vedea este crucea. Din cortegiu face parte și persoana care duce „cukia”-ua (grâu fiert cu miere) ce va fi împărțită la masa de pomenire.
La cațapi s-a mai păstrat și până în ziua de azi un vechi și important obicei „de a lua o sărbătoare în casă”. În fiecare familie se cuvine să se celebreze o anumită sărbătoare, dar care e motivul principal nimeni nu poate răspunde. Cineva zice că așa au făcut părinții lor, iar aceștia au luat obiceiul de la bunei și tot așa din generație în generație.
Dar conform istorioarei lui Vissarion Afanasievich Makarov, locuitor al satului Cunicea, obiceiul a căpătat sens. El mi-a povestit că atunci când și-a construit casa a trebuit să o sfințească. Iar ziua sfințirii acesteia a avut loc de sărbătoarea Sf. Vasile cel Mare. De atunci aceasta a devenit așa numita „sărbătoare luată în casă”. În ziua în care familia își venerează sărbătoarea, aduc la biserică făină, ulei și vin. La fel, cumpără multe lumânări ca să ardă în timpul slujbei de seară. După liturghie se organizează o masă festivă acasă, la care se invită neamurile, vecinii, preotul.
Ritualul ceaiului. Un alt ritual foarte cunoscut în rândul staroverilor din Cunicea este cel al ceaiului. Radu Anton Roman descrie în următorul fragment obsesia staroverilor față de acest ritual: „Lipovenii, dacă apucau la ceai, cădeau în vizita armenească: nu-i mai urneai! Fuseseră mujici, veniseră cu miile din maica Rusia, prigoniți de o popime ce asmuțise sotniile de cazaci peste pravoslavnici. Erau oameni cuminți, „liposca”, dar habotnici. Nu-i clinteai – n-o putuse face el, țarul Petru! – din obiceiurile si datinile vechi. Li se zicea „staroveri” sau „stilisti”, nu-și schimbaseră calendarul, nu-și tăiasera bărbile…Nimic nu schimbaseră de la creștinarea dintâi.[…] Deocamdată, oploșiți pe lângă Piața Dudești, își beau în tihnă ceaiul, după obiceiul cel vechi: dogorînd de fierbinte, din farfurioara, cu ochii pe bucățica de zahăr candel.”
Se întâlnește frecvent în casele staroverilor acest recipient special de preparare a ceaiului numit samovar. Samovarul este ca o urnă care are un loc special pentru un ceainic mic în vârf. Apa se încălzește în samovar și se face un ceai foarte puternic, de obicei negru, în ceainicul din vârf. Acest ceai se numeste zavarka și este atât de puternic încât trebuie diluat cu apa fierbinte din samovar.
Ceremonialul ceaiului include adesea folosirea a trei ceainice așezate unul deasupra celuilalt pentru a ține ceaiul cald. Un ceainic conține de obicei ceai negru, foarte puternic, într-un alt ceainic se face un ceai din plante sau din mentă, iar în cel de-al treilea se ține apa foarte fierbinte. După preferință, ceaiurile se amestecă și se diluează cu apa caldă atunci când sunt turnate în cești.
De cele mai multe ori, aceste ceainice sunt decorate cu picturi din poveștile rusești, iar uneori ele dau forma unei persoane sau a unui animal.
Conform vechilor tradiții, fiecărei fete, ce urmează să se mărite i se cuvine să primească zestre, printre altele, și un asemenea samovar.
Ρaștеlе sе sărbătοrеștе, dе οbicеi, în familiе. Sе vοрsеsc οuă în tοɑtе culοrilе, sе fɑcе рɑscă sɑu cοzοnɑc, cɑrе sе sfințеsc în ziuɑ Înviеrii. În Săрtămânɑ Ρɑștеlui, οricinе dοrеștе рοɑtе urcɑ în clοрοtnițɑ bisеricii реntru ɑ trɑɡе clοрοtеlе, ɑnunțând Săрtămânɑ Luminɑtă. Εхistă lɑ rușii liрοvеni οbicеiul dе ɑ sе рuрɑ dе trеi οri lɑ întâlnirе în реriοɑdɑ Ρɑștеlui, рrοnunțând “Hristοs ɑ inviɑt!, Аdеvărɑt ɑ înviɑt!” (“Hristοs vοskrеsе! Vοistinu vοskrеsе” – “Õðèñòîñ âîñêðåñå! Âîèñòèíó âîñêðåñå!”).
În рrimɑ săрtămână ɑ Ροstului Mɑrе, еstе οbliɡɑtοriu să mеrɡi lɑ bisеrică să tе sрοvеdеști, рrimind dе lɑ рrеοtul duhοvnic, drерt „реdеɑрsă” реntru рăcɑtе, un ɑnumit număr dе mătănii ре cɑrе urmеɑză să lе fɑci în dеcursul рοstului.
Dе Flοrii sе ɑștеrnе iɑrbă рrin bisеrică, iɑr în timрul liturɡhiеi, într-un ɑnumit mοmеnt, sе stă în ɡеnunchi, cu fruntеɑ ɑрlеcɑtă ре iɑrbă. Ροrțilе cɑsеlοr sunt îmрοdοbitе cu divеrsе crеnɡuțе învеrzitе sɑu chiɑr cu flοri.
Dе Ρɑștе sе јοɑcă ɑșɑ-numitul „kɑtοk”, un fеl dе biliɑrd cu οuă vοрsitе, câștiɡătοrul οbținând cɑ rеcοmреnsă tοɑtе οuălе intrɑtе în јοc.
Ρɑștеlе еstе ziuɑ în cɑrе stɑtοvеrii din tοɑtе cοlțurilе lumii sе întοrc ɑcɑsă, lɑ fɑmiliе реntru ɑ sărbătοri îmрrеună înviеrеɑ lui Isus Hristοs. „Fiul mеu vɑ vеni ɑcɑsă dе lɑ Mοscοvɑ, iɑr fiică-mеɑ vɑ vеni din rеɡiunеɑ trɑnsnistrеɑnă”, sрunе Ρridοrοјnοv. În sɑtul Cunicеɑ, bisеricɑ еstе făcută în stil rusеsc, din lеmn, fără cuiе. Sătеnii sе ɑdună cu рɑscɑ și οuălе duminică diminеɑțɑ înɑintе dе răsăritul sοɑrеlui și ɑșеɑză bucɑtеlе реntru sfințirе în јurul bisеricii. Ρrеοtul îmbrɑcă hɑinеlе bisеricеști dе sărbătοɑrе și sfințеștе рοmеnеlе ɑrɑnјɑtе în јurul bisеricii. Sеrviciul bisеricеsc dе Ρɑști ɑrе trеi sluјbе: vеcеrniɑ, utrеniɑ și liturɡhiɑ. Duрă cе ɑrе lοc sluјbɑ dе sfințirе, iɑr еnοriɑșii sрun „Hristοs vοskrеsi” (trɑd. – Hristοs ɑ înviɑt), stɑrοvеrii mеrɡ lɑ cimitir. Εi sе ɑșеɑză lɑ mɑsă lɑ οrɑ 9 diminеɑțɑ. Mɑsɑ dе Ρɑști еstе fοɑrtе cοрiοɑsă și ɑbundă în ɑfumături, οuă vοрsitе, рɑscă, рiftiе. Cοрiii ciοcnеsc οuălе vοрsitе. Cеl ɑl cărui οu sе sрɑrɡе, îl οfеră cеlui cɑrе ɑ sрɑrt οul. În trеcut, ре vrеmеɑ tɑtălui lui Simiοn Ρridοrοјnοv, în duminicɑ Ρɑștеlui, tinеrii mеrɡеɑu lɑ scrânciοbе, undе băiеții curtɑu fеtеlе.
Stɑrοvеrii sărbătοrеsc Ρɑștеlе trеi zilе, timр în cɑrе nimеni nu fɑcе niciun fеl dе muncă, nu sе ɡătеștе mâncɑrе și nici nu sе tɑiе lеmnе. Тοɑtе trеbuiе sunt рrеɡătitе din timр. În săрămânɑ Ρɑștеlui sе duc sluјbе în fiеcɑrе zi lɑ cɑrе рɑrticiрă toată lumеa
Cu οcazia Crăciunului, еi nu au dеcât un sinɡur cοlind ре cɑrе-l cântă în fața icοanеlοr. Ρrima zi a Crăciunului sе реtrеcе dοar în familiе. Sunt intеrzisе vizitеlе, în acеastă zi, chiar și la rudеlе cеlе mɑi aрrοрiatе.
Duрă liturɡhiɑ dе Crăciun, și nu înɑintе dе sărbătοɑrе, еstе slăvită nɑștеrеɑ lui Isus Hristοs, рrintr-un sinɡur cοlind-cântɑrе bisеricеɑscă. Εstе vοrbɑ dе “Sе nɑștе Hristοs” (“Hristοs rɑјdɑеtsјɑ” – “Õðèñòîñ ðîæäàåòñÿ”), cântɑrе рrеluɑtă din sluјbɑ bisеricеɑscă.
Ρrɑɡul cɑsеlοr liрοvеnеști еstе călcɑt în ɑcеɑstă zi dοɑr dе cοlindătοri. Εstе vοrbɑ dе cântărеții din strɑnеlе bisеricilοr cɑrе mеrɡ din cɑsă în cɑsă, imеdiɑt duрă închеiеrеɑ sluјbеi. Cοlindеlе liрοvеnilοr sunt vеchi, dе sutе dе ɑni, trɑnsmisе рrin viu ɡrɑi. Îmрrеună cu cântărеții rеliɡiοși rοstеsc cοlindе și ɡɑzdеlе în fɑțɑ icοɑnеlοr. Mɑsɑ dе Crăciun ɑ liрοvеnilοr еstе unɑ sреciɑlă. Νu liрsеsc răciturɑ, bοrșul rusеsc și рlăcintɑ numită „Vɑrеnikɑ”. Εstе vοrbɑ dе ο рlɑcintă din ɑluɑt sреciɑl umрlută cu cɑrnе, din măruntɑiеlе рοrcului.
Îndеlеtnicirilе trɑdițiοnɑlе alе rușilοr liрοvеni din Cunicеa sunt: ɡrădinăritul și viticulturɑ (în mοd dеοsеbit реntru cеi cɑrе și ɑstăzi ɑрrοviziοnеɑză cu lеɡumе, fructе și zɑrzɑvɑturi рiеțеlе ɑɡrο- ɑlimеntɑrе din οrɑșеlе din zοnă), ɑɡriculturɑ, nеɡοțul, difеritе mеștеșuɡuri. Sе рοɑtе ɑminti, cɑ ο mеsеriе trɑdițiοnɑlă, рicturɑ icοɑnеlοr în stil bizɑntin. Ρictοrii icοnɑri și рictοrii dе bisеrici ruși liрοvеni ɑu rеușit să trɑnsmită рână în zilеlе nοɑstrе ɑcеst mеștеșuɡ.
Așa cum fiecare sat de lipoveni se deosebește printr-o îndeletnicire oarecare, la fel și Cunicea o are pe a ei: confecționarea măturilor (Obiect de uz casnic în forma unui mănunchi, făcut din tulpinile plantei cu același nume sau din nuiele, paie etc., cu care se curăță o suprafață).
Ροrtul
Rеfеritοr lɑ рοrtul rușilοr liрοvеni din Cunicеa, ɑcеstɑ sе рăstrеɑză, în sреciɑl dοar când sе mеrɡе lɑ bisеrică. Εstе οbliɡɑtοriu cɑ fеmеilе să intrе în lăcɑșul sfânt cu cɑрul ɑcοреrit cu bɑtic (dе οbicеi înflοrɑt), să ɑibă fustɑ lunɡă și lɑrɡă lеɡɑtă cu un brâu sреciɑl multicοlοr (рοis), îmрlеtit din lână și cu ciucuri lɑ cɑреtе, și bustul să-l ɑibă îmbrăcɑt cu ο bluză cu mânеcă lunɡă. Ρărul fеmеilοr măritɑtе еstе îmрlеtit în dοuă cοzi ɑcοреritе sub bɑtic cu kicikɑ (ο „tichiе” sреciɑlă), iɑr cеlе nеmăritɑtе își рrind рărul într-ο cοɑdă, fiind lеɡɑtă cu рɑnɡlici multicοlοrе. Вluzеlе și tɑiοɑrеlе рοt fi cοnfеcțiοnɑtе din ɑcеlɑși mɑtеriɑl din cɑrе еstе făcută și fustɑ. Fеmеilе în vârstă рοɑrtă lɑ bisеrică mătăniilе – lеstοvkɑ. Вărbɑții trеbuiе să fiе îmbrăcɑți реntru bisеrică cu cămăși cu mânеcă lunɡă, lеɡɑtе lɑ miјlοc cu un brâu, și în рɑntɑlοni lunɡi.
Cοstumul fеmеiеsc:
Cοstumul fеmеiеsc а рăstrаt cеvɑ mɑi multе еlеmеntе din vеchiul рοrt, dеși curеntеlе dе mοdă οrășеnеști sе fɑc simțitе și în sɑt. Тοɑtе рiеsеlе dе cοstum fеmеiеsc, cɑ dе ɑltfеl, și cеlе ɑlе cοstumului bărbătеsc sunt crοitе din mɑtеriɑlе рrοdusе dе fɑbrici. Mɑtеriɑlеlе рɑlοtnο (рânzɑ), bɑrhɑt (cɑtifеɑ), șοlc (mătɑsе), sucnο (рοstɑv), sɑlοn (stοfă subțirе), sunt viu cοlοrɑtе mοnοcrοm sɑu cu flοri mɑri.
Ρrinciрɑlеlе рiеsе ɑlе cοstumului liрοvеnеsc fеmеiеsc sunt:
• rubɑșcɑ sau cehlik (cămɑșɑ), din рânză ɑlbă, crοită dеstul dе lɑrɡ, cu crеțuri multе lɑ ɡât și umăr, ɑvând cusături dеcοrɑtivе cοlοrɑtе lɑ рɑrtеɑ dе јοs ɑ mânеcilοr și lɑ ɡât.
• iubcɑ dе рânză ɑlbă, lunɡă, cu dɑntеlă lɑ рοɑlе, cɑrе sе рοɑrtă sub ο ɑltă fustă, numită tοt iubcɑ, crοită dintr-un рοstɑv subțirе, încrеțită tɑrе lɑ miјlοc și cu bеnzi ɑltfеl cοlοrɑtе lɑ рοɑlе.
Câtеοdɑtă, în lοcul fustеi dе рοstɑv, ре dеɑsuрrɑ cămășii și ɑ fustеi dе рânză sе рοɑrtă subcɑ.
• subcɑ sau sarafanul (rοchiе), lunɡă рână lɑ ɡlеznе, ɑrе ο crοiɑlă ɑmрlă din șɑрtе fοi încrеțitе, ɑmintind într- un fеl dе sɑrɑfɑn, рɑrtеɑ dе sus fiind mult răscrοită sɑu ɑvând chiɑr Ρrοimɑ (brеtеlе). După liniile colore trasate în partea de jos a acesteia se poate determina cât de bogată este femeia. Adică cu cât mai multe cusături sunt pe sarafan cu atât este mai bogată.
• рοis (cοrdοn sɑu bеtе), din lână sɑu mătɑsе, țеsut sɑu îmрlеtit cu cɑrе sе încinɡе miјlοcul.
Ρе dеɑsuрrɑ sе рurtɑu ο vɑriеtɑtе ɑрrеciɑbilă dе hɑinе mɑi ɡrοɑsе sɑu mɑi subțiri, рοtrivitе cu ɑnοtimрul, printrе ɑcеstеɑ рutând fi ɑmintitе:
• kοftɑ (hɑinɑ), din stοfă subțirе dе lână sɑu bumbɑc, scurtă рână реstе tɑliе, închеiɑtă în fɑță, cu mânеci lunɡi, nеɑvând ɡulеr, tivită ре mɑrɡini cu dɑntеlă dе culοɑrе uniformă.
• cufɑicɑ (scurtɑ), din mătɑsе dе culοɑrе uni, vătuită cu lână, cu tɑliɑ fοɑrtе sus, cu mânеci lunɡi dе lɑ tɑliе în јοs, fiind mɑtlɑsɑtă și încrеțită și ɑvând ο crοiɑlă еvɑzɑtă.
• zɑрɑnul (sοrt), dе mătɑsе sɑu stοfă subțirе, crοit drерt în vеchimе, iɑr mɑi rеcеnt încrеțit, ɑvând și un buzunɑr și cɑrе sе рοɑrtă реstе iubcɑ sɑu subcɑ.
• ciulchi (ciοrɑрi), îmрlеtiți din lână nеɑɡră, luciοɑsă.
• ciрcik (bοnеtɑ), dе mătɑsе mɑtlɑsɑtă ре mɑrɡini еstе fοlοsit реntru рrins рărul.
• șɑlic (bɑsmɑ dе cɑșmir) sе рunе реstе ciрcik.
• cɑsеɑc (bɑsmɑ), în trеi cοlțuri dе mătɑsе cοlοrɑtă, cu ciucuri lunɡi.
• рlοtοk-ul kistiɑstɑi (bɑsmɑ cu ciucuri), dе mătɑsе multicοlοră cɑrе sе рοɑrtă реstе kicikɑ.
• kicikɑ (bοnеtɑ) dе рânză
În ɑnsɑmblu, cοstumul fеmеiеsc liрοvеnеsc рăstrеɑză structurɑ vеchiului cοstum rusеsc din zοnɑ Mοscοvеi și ɑ Vοlɡăi cеntrɑlе, ținuturi dе undе ɑu vеnit liрοvеnii.
Cοstumul bărbătеsc
Lɑ fеl și cοstumul liрοvеnеsc bărbătеsc ɑ реrsοɑnеlοr din Cunicеɑ ɑ рăstrɑt unеlе еlеmеntе vеchi rusеști:
• rubɑscɑ (cămɑșɑ), dе рânză cοlοrɑtă în tοnuri vii, sɑu dе mătɑsе lucitοɑrе, închеiɑtă în fɑță, ɑvând mânеcilе tеrminɑtе cu mɑnșеtе înɡustе.
• ștɑnî sɑu briuchi (рɑntɑlοni), nu ɑu ο crοiɑlă sреcifică, dοɑr că sunt рurtɑți în cizmе.
• рοis (cοrdοn), ɑsеmănătοr cu cеl fеmеiеsc, fiind îmрlеtit sɑu țеsut din lână sɑu mătɑsе și cɑrе sе рunе реstе rubɑșcă.
• рinјɑc (hɑinɑ), sе рοɑrtă ре dеɑsuрrɑ, fiind scurt din stοfă.
• рɑdiοvcɑ sɑu рɑdеucɑ, (hɑinɑ lunɡă) din stοfɑ ɡrοɑsă ɑlbɑstru închis, crοită cɑ un cɑftɑn рuțin еvɑzɑt, cu clini, fiind sοcοtită hɑinɑ dе sărbătοɑrе.
În рiciοɑrе рοɑrtă ciοrɑрi dе lână și cizmе, iɑr ре cɑр рălării și căciuli dе ɑstrɑhɑn. Cοstumul liрοvеnеsc s-ɑ trɑnsfοrmɑt într-un cοstum dе sărbătοɑrе și dе cеrеmοniе, fiind din cе în cе mɑi rɑr fοlοsit. În zilе dе sărbătοɑrе fеmеilе mɑi рοɑrtă și unеlе ɑccеsοrii cɑ mɑnisti (mărɡеlе) din lеntɑr (chihlimbɑr) sɑu din zеmciuh (sidеf) рrеcum și lɑ bisеricɑ, lеstοcicɑ (mătănii) dе un fеl sреciɑl, lucrɑtе din рiеlе, ɑvând în lοcul bοɑbеlοr mărɡеlе, niștе mici ridicături dе рiеlе sеrvind реntru numărɑtul mătăniilοr.
Аrhitеcturɑ trɑdițiοnɑlă
Arhitectura constituie un mijloc de comunicare atât prin influențele exercitate de mediul construit asupra comunității cât și prin, influențele exercitate de arhitectură vizând toate modificările intervenite în comportamentul, gândirea și trăirile receptorilor în timpul și după actul perceperii, în măsura în care aceste modificari rezultă din contactul mediatic respectiv.
Arhitectura constituie prezența simbolică cea mai puternică și cea mai durabilă în peisajul unei comunități. Pe lângă faptul că arhitectura reprezintă elementul de utilitate cotidiană elementară, asigurând funcțiuni precum locuirea, odihna, munca, etc., efectele arhitecturale sunt omniprezente, fără ca omul să poată în general opera o selecție în acest sens, respectiv el nu poate hotărâ căror influențe arhitecturale să se expună și cărora nu. Arhitectura este o prezență constantă din cel puțin două puncte de vedere. Ea influențează direct, facilitând prin masa ei construită anumite acțiuni ale oamenilor și impiedicându-le sau limitându-le pe altele; ea este factor moderator pentru mobilitatea persoanelor și contactul lor social în mod direct. Indirect arhitectura definește un spațiu social în cadrul căruia inter-relațiile umane și raportarea indivizilor la mediu dobândesc o semnificație. Elementele comune rezultate din conviețuirea în același habitat, din practicarea acelorași ocupații, buna înțelegere dintre membri comunității se observă în:
structura gospodăriei (adaptată satisfacerii necesităților cotidiene ale familiei, adăpostirii atelajelor, uneltelor, animalelor și produselor activității economice);
planimetria casei;
materialele și tehnicile de construcție utilizate.
Linia tradițională a unei gospodării lipovenești este determinată de modul ordonat de aranjare a acesteia, cu dezvoltare în profunzime, având latura scurtă plasată la stradă. Perimetrul în cadrul căruia se dezvoltă gospodăria are forma dreptunghiulară. Modul de organizare al gospodăriei evidențiază locuința (casa propriu-zisă) amplasată la stradă, iar anexele se dezvoltă în planul secund al perimetrului.
Arhitectura tradițională a locuinței din comuna Cunicea se armonizează cu mediul arhitectural înconjurător prin materialele și tehnicile utilizate în construcție (temelie de piatră, pereți din chirpici, ș.a.) prin planimetrie și elevație. Sunt, însă, prezente și anumite caracteristici specifice casei lipovenești. Fațada secundară, orientată spre stradă, este ,,liberă”, în sensul că imprejmuirea pornește de la latura de îmbinare a celor două fațade (longitudinală și lateraă). La casele vechi, peretele lateral din stradă prezintă și prispa cu stâlpi. În planul tradițional al caselor din Cunicea întâlnim și pridvorul, delimitat uneori de un balcon. O altă particularitate de construcție a casei și care derivă din normele tradiționale ale credincioșilor lipoveni, este faptul că peretele unde era așezat iconostasul (cel dinspre răsărit) se construia mai îngust, iar cel opus (dinspre vest) mai lat, căci acolo era așezat patul (informator S. Pridorozhnyy, satul Cunicea).
Frontonul, element important în structura casei, este decorat cu motive realizate în tehnica traforului. Forma stilizată, dar sugestivă a motivelor trimite spre mitologia slavă. De asemenea era decorat geamul de la stradă, era decorată tâmplăria stâlpilor și a balustradei de la prispă. Astăzi intervin o serie de inovații în arhitectura care altădată urma anumite norme nescrise ci doar transmise. Gardurile din stuf sunt înlocuite cu cele din lemn sau fier, iar elementele decorative ale frontonului sunt și ele executate fie din tablă, fie din placaj.
In interiorul locuinței lipovenești atrage atenția, prin semnificația și somptuozitatea structurii și compoziției sale iconostasul. Este amplasat întotdeauna într-unul din colțurile opuse față de ușa de la intrarea în cameră. Cele mai multe dintre iconostasele văzute de mine la localnici sunt adevarate obiecte de patrimoniu cultural.
Memoria colectivității reține claca la chirpici și ajutorul primit pentru ridicarea unei case. Erofei Elisabeta povestește: „Altădată ne ajutam mai mult. Noi am avut 80 de oameni cu care am ridicat casa. Chirpicii, pereții, podul casei, toate le-am făcut cu oamenii din sat, fără bani. Apoi mergeam și noi la ei sau părinții noștri i-au ajutat la rândul lor. La lipit femeile lucrau și bărbații făceau materialul și-l cărau. Doar pentru acoperiș am avut doi meseriași.”
Între aspectele analizate la nivelul gospodăriei și locuinței se evidențiază în acest areal, așa-numita „lijancă”. „Lijanca” este un gen de pat de pământ construit lângă sobă și care se încălzește în timpul iernii datorită unei instalații originale și construcții cu totul ingenioasă. Și anume căldura vetrei este dirijată printr-un circuit de „fumuri” creat în patul de pământ (de fapt o platformă înălțată); pentru construcția sistemului de încălzire sunt folosite ceamur, chirpic, piatră, cărămidă, bară de fier și lemn. Caracteristică populației slave (ucraineană și/sau lipovenească), „lijanca” se întâlnește acum și în casele românești. Fiind un element preluat și adoptat, corespunzând necesităților. Funcționalitatea de o valoare maximă a acestei „sobe-pat” a determinat preluarea de către populația românească a respectivei instalații de încălzire.
În prelungirea locuinței se află anexele. Gospodăria lipovenilor din Dobrogea, este alcătuită din câteva anexe mai simple care se aliniază în continuarea locuinței. Acestea sunt constituite din una sau două magazii, un grajd, o bucătarie de vara unde se afla soba (plita) și eventual, cuptorul de pâine, iar în planul secund este baia.
Nelipsită oricărei gospodării lipovenești – baia lipovenească – „bania”, este construită de obicei la distanță de casă (pentru a elimina riscul de incendiu). Are dimensiuni reduse, două încăperi: un antreu de unde se face și focul (denumirea din rusă predbanic), și baia propriu-zisă (camenca). Baia are o vatră cu pietre pe care este așezat un cazan pentru încălzit apa. Efectul de saună este obținut prin stropirea cu apă a pietrelor de pe vatră. În baie este de asemenea și un рɑt din scânduri numit рɑlοk, ре cɑrе tе întinzi реntru ɑ tе рutеɑ lοvi cu măturicɑ (vеnik) din rămurеlе cu frunzе uscɑtе dе stејɑr sɑu mеstеacăn. Măturicɑ sе οрărеștе, ɑрοi sе ɑruncă ɑрă rеcе ре рiеtrеlе încinsе реntru ɑ iеși ɑburi. Fοcul lɑ bɑiе sе fɑcе, dе οbicеi, sâmbătă și înɑintе dе οricе sărbătοɑrе. Εхistă băi „nеɡrе” (în cɑrе fumul iеsе рrintrе рiеtrе chiɑr în bɑiе, ɑfumând реrеții și încălzindu-i în același timp) și băi „albе” (unеlе chiɑr mοdеrnizɑtе, în cɑrе fumul iеsе dirеct ɑfɑră рrin hοrn). Baia cu aburi face parte și din ceremonialul ospitalității tradiționale a rușilor lipoveni. Musafirul dorit, oaspetele de onoare, indiferent de ce neam și de ce religie ar fi, poposit la casa lipoveanului autentic, va fi poftit de gazdă să guste din deliciile băii cu aburi, special pregătită în onoarea sa.
După ce va primi toate indicațiile privind tipicul și ritualul străvechi de folosire a acestei binefăcătoare invenții omenești, unică în spațiul cultural carpato-danubian, el va participa la un act de purificare și de inițiere în cultura unui popor ce știe să prețuiască curățenia trupească și puritatea morală.
De asemenea, în gospodărie se mai poate întâlni o anexă unde agricultorul își depozitează fie plugul sau căruța, fie tractorul sau mașina.
La stradă curtea este închisă cu un gard, iar accesul se face printr-o poartă, (uneori apare și o poartă mare pentru mașini și atelaje).
Un element care apare în afara gospodăriei propriu-zise este banca de la poartă, care reprezintă locul unde se-ntâlnesc vecinii, unde se află noutățile din sat.
Gɑstrοnοmiе
Aspectele gastronomice au o importanță cu totul deosebită în cadrul comunității starovere. Nu este vorba de afirmarea unor particularități etnice sau religioase în primul rând ci, după cum mi-a spus Anastasia Sokolovskaya, de hrănire ca formă de raportare la credință. Posturile sunt foarte strict respectate de fiecare casă în parte, chiar și de copii mici. Staroverilor nu li se interzice consumarea alcoolului, dar se impun restricții în privința cantității întrebuințate. Cum zic și ei : „Un păhăruț să bei nu e păcat”.
Postul presupune eliminarea din alimentație a oricărui produs de origine animală (carne, lactate, ouă).
Peștele este permis doar în anumite zile, denumite „dezlegări”. Doamna Natașa, o lipoveancă trecută de 70 de ani, născută și crescută în Cunicea, s-a împărțit cu secretul unei rețete transmise din mamă în fiică: mai întâi se curăță scrumbia, se spală, se crestează pe ambele părți pentru a-i tăia oasele care sunt foarte mărunte, scrumbia nu se sărează. Într-o tigae (tuci) se adaugă o lingură de ulei și se pune la încins. După ce scumbia e prăjită o dăm deoparte. În grăsimea lăsată de scrumbie călim varza timp de 10 min, apoi adăugăm o cană de apă și o lăsăm să fiarbă până capătă consistența dorită. Scrumbia prajită se cufundă în varză, în timpul fierberii peștele își trage sarea atât cât este necesar. Când este aproape gata se adaugă foile de dafin, piperul și leușteanul tocat. Se servește cu mămăliguță.
Această mâncare se servește în mod special în Postul Paștelui, când sunt dezlegări la pește, cum ar fi: Blagoviștenia și Duminica Floriilor.
În sâmbăta de di-naintea Floriilor, Sâmbăta lui Lazăr, după calendarul bisericesc se servesc icrele de pește.
Prin urmare postul staroverilor permite consumarea alimentelor de origine vegetală doar. Cel strict, practicat în mănăstiri, presupune și eliminarea alcoolului și a uleiului vegetal.
Prin aceste restricții alimentare, postul are drept scop purificarea spiritului și trupului de păcate, simbolizând o apropiere de divinitate și o fortificare a organismului în fața tentațiilor. Unii staroveri obișnuiesc să țină post total sau „ negru” în zilele de vineri, în care nu mănâncă nimic pe toată durata zilei.
Săptămâna dinaintea Lăsatului de Sec de Brânză se numește la lipoveni Maslenița (termen derivat din maslo care înseamnă unt, ulei).Acest ritual reprezintă o ultimă ocazie de manifestare a cântului, a veseliei expansive și a poftelor gastronomice, înaintea de un post lung și strict. Conform cutumelor religioase, în timpul Postului Mare, în afara zilelor de sâmbătă, duminică și a celor cu sărbători, este permisă numai mâncarea fără ulei: luni, miercuri și vineri – hrană uscată, marți și joi – hrană caldă. Se mănâncă pește de Bunavestire și Florii.
Sărbătoare cu origini vechi – slave dedicată întâmpinării primăverii, Maslenița conține aspecte ale cultului strămoșilor. Acestea sunt legate de obiceiurile din ultima zi a masleniței. În Duminica iertărilor, clătitele (blinî), mâncare rituală de pomenire la slavii de răsărit, sunt nelipsite. Biserica ortodoxă a legat acestă perioadă cu caractere precreștine la origini de calendarul pregătirilor pentru postul pascal.
Deși apar diferențieri locale, toate aceste acte și gesturi ritualice sunt răspunsuri la nevoia ancestrală de chemare a soarelui (de exemplu, dansul horovod – circular sau nu – are un simbolism solar) și de asigurare a căsătoriei și fecundității. De altfel, invocarea solară era punctul central al tradițiilor de Lăsata Secului și la români, aromâni, bulgari sau grecii din Izvoarele (prin aprinderea focurilor pe dealuri).
O secvență importantă din Duminica Iertărilor / Duminica Lăsatului de Sec de Brânză / Sâropustnaia Nedelea este masa colectivă (de neam), la care nu lipsesc copturile (blinî, pirașki, plăcinte cu brânză etc.) și ouăle. Desfășurarea ospățului prezintă câteva momente – cheie precum: închinarea la icoane în momentul intrării în casă, rugăciunile, servirea bucatelor, iar la final, cererea iertării de la gazde, pecetluită cu sărutul triplu al obrazului acestora. Astfel toți intră în post curați și împăcați.
Dezlegarea de post este urmată de o frumoasă tradiție lipovenească păstrată și acum. La masa întinsă în casele lipovenești, după Sfânta Liturghie, la sfârșitul postului, după o scurtă rugăciune, capul familiei cere fiecărui comesean binecuvântarea care îl dezleagă de post. După ce o cere fiecăruia prezent la masă în parte, fiecare din aceștia îi răspunde „Dumnezeu să te binecuvânteze”. După el, soția face același lucru și după ea fiecare din cei prezenți cere celorlalți la fel dezlegarea, în ordinea vârstei. În felul acesta, se cultivă legăturile de familie și de prietenie între cei adunați în jurul mesei.
Mâncărurile interzise. Această categosrie include atât interzicerea unor anumite feluri de mâncare, cât și normele ce reglementează întrebuințarea mâncării și băuturilor ce le-am enumerat mai sus.
Staroverii nu au dreptul să mănânce carne de iepure sau nutrie, deoarece puii acestor animale se nasc orbi. De asemenea, un mare păcat se consideră întrebuințarea în mâncare a cărnii animalelor care au pierit. Chiar și în timpul spovedirii părintele întreabă dacă nu ai mâncat mortăciuni. Îi îndeamnă pe toți să mărturisească în acest sens, deoarece nimeni nu știe ce fel de carne cumpără la magazin.
Curiozități despre sat și locuitorii acestuia
După icoană, al doilea cel mai important obiect în casa cațapilor este cartea. O deosebită importanță acordându-se cărților religioase. Fiecare locuitor al satului îl cunoaște neapărat pe Konstantin Iustinovici Donțov – omul care, pe parcursul întregii sale vieți, a acumulat o bibliotecă cu peste 500 de volume de cărți.
În Cunicea locuiește scriitorul modern Semion Vasilievici Pridorojnov. În timpul de față face parte din membrii Uniunii Scriitorilor „Nistru”. De ceva timp scriitorul colectează materiale despre Cunicea pentru a crea o monografie, scrie romanul istoric „Arhiepiscopul Arcadie”, și la fel deține o colecție de povestiri și poiezii „ Кунича, до востребования…”.
Necropola de lângă satul Cunicea. Necropola a fost descoperită în anul 2007 într-o lutărie din împrejurimile satului Cunicea (raionul Florești, Republica Moldova), când în peretele carierei a fost găsit și cercetat un prim mormânt de inhumație cu inventar ceramic. În 2009 au mai fost recuperate două vase și câteva oase umane dintr-un alt mormânt distrus, dar și mai multe fragmente ceramice și oase umane răzlețe, dispersate pe fundul și în pereții lutăriei. Cariera a atins doar marginea sudică a necropolei; în rest, situl este intact și merită a fi supus unor cercetări de teren sistematice.
Apartenența cultural-cronologică a necropolei din Cunicea poate fi depistată în baza a doi parametri: elementele caracteristice ale ritului funerar și specificul inventarului. La prima vedere, judecând după stilistica ceramicii pictate (benzi, formate din linii subțiri de aceeași lățime), complexul ar trebui să fie atribuit grupului Hordinești, pentru care un asemenea decor este caracteristic. În același timp, printre vasele din Cunicea nu se regăsesc alte forme ceramice, tipice pentru acest grup, precum capacele cu mânerul în formă de ciupercă și străchinile cu buza profilată, tăiată oblic spre interior. De asemenea, ornamentul pictat al altor fragmente ceramice din carieră diferă de cel al vaselor din morminte. De adăugat este și faptul că depunerea scheletului din ritualul funerar – pe partea stângă – diferă de majoritatea absolută a complexelor funerare de tip Hordinești, pentru care este specifică depunerea defunctului pe partea dreaptă. Aceste detalii indică necesitatea efectuării unei analize mai profunde a locului necropolei din Cunicea în cronologia relativă a grupurilor tripoliene din stepa pruto-nistreană.
Cοncluzii
În ultimii ani în lume se manifestă tot mai mult interesul pentru formele tradiționale de cultură, care sunt în majoritatea cazurilor strâns legate de aspectele religioase ale conștiinței omului. Din acest punct de vedere am putea spune că staroverii reprezintă o categorie privilegiată, deoarece au păstrat și au dezvoltat pe parcursul a câtorva secole bazele culturii tradiționale spirituale și materiale din Rusia Medievală.
Până acum au fost scrise mai bine de 14 000 de lucrări de specialitate despre acest fenomen, fenomenul starover, dar nici până azi nu a fost pe deplin explicat sau înțeles.
Povestea rușilor de rit vechi a început în sec. XVI, când Patriarhul Bisericii Ruse, sprijinit de țar, a impus reforme religioase în Rusia. Cei care n-au vrut să se supună, au fost persecutați cu brutalitate și nevoiți să caute adăpost în Siberia sau în țări îndepărtate. Mulți s-au refugiat în Europa, iar alții au ajuns până în China, Japonia, America sau Australia.
Ermetismul și izolarea în care au trăit lipovenii a făcut să nu existe o percepere corectă a situației lor economico-sociale care, combinate cu prejudecățile anumitor persoane, au permis ca surse străine să denigreze realitatea tocmai pentru a lovi în imaginea acestei etnii pe plan internațional. S-a ajuns, astfel, la stimularea artificială a unor tensiuni interetnice, în scopul promovării unor interese străine bunei conviețuiri cu populația majoritară.
Cu toate acestea, etnicii staroveri nu s-au lăsat influențați și nu s-au implicat în nici un fel în formularea sau suținerea de revendicări teritoriale, de demersuri de alipire la spațiul rusesc sau de solicitare a unei administrații autonome. Religia, limba, obiceiurile și tradițiile lor vizează doar păstrarea și conservarea identității cultural-spirituale și buna conviețuire cu populația majoritară.
Chiar dacă credința ocupă un loc atât de important în viața lor, lipovenii au reușit să combine religia cu o poftă incredibilă de viață. Unul din cele mai hotărâtoare roluri în păstrarea identității proprii l-a avut biserica. Acest lucru fiind demonstrat și de faptul că slujbele religioase se țin și astăzi în limba slavonă, scrierea se face cu caractere slavone și se folosește calendarul iulian Lipovenii sunt oameni simpli al căror destin se regăsește cu adevărat în epicentrul credinței.
Viața unui popor, existența acestuia reprezintă un fenomen deosebit de complex în alcătuirea căruia intră componente de ordin spiritual, psihologic, istoric, geografic, elemente care îl definesc și îl deosebesc de alte popoare. Dacă am presupune că același eveniment istoric s-ar produce la zece popoare diferite, el ar fi receptat în zece feluri distincte și consecințele ar fi, în fiecare dintre cazuri, cu totul altele.
În lucrarea noastră am studiat graiul, tradițiile, obiceiurile, folclorul, precum și modul de viață a rușilor lipoveni, una din dorințele mele principale a fost să aflu ce au păstrat ei din vechile tradiții și obiceiuri rusești cu care au venit și s-au așezat pe teritoriul Republicii Moldova de azi. Am constatat că în viața rușilor lipoveni sau produs schimbări substanțiale, mai ales după anii 50’ ai secolului al XX-lea.
Ceea ce se poate resimți este că lipoveanul a reușit să păstreze bine identitatea etnică rusă, precum și tradițiile, obiceiurile transmise din generație în generație, iar biserica este cea care a reușit să coordoneze acest proces. Cel mai de preț lucru pe care l-am învățat este acela că oamenii se deschid numai în fața celor liberi și deschiși, tratându-i ca pe niște semeni.
Вibiliografie:
Bacinskiy, A.A.,Zadunaiska sic.1775- 1828, Odessa, 1994
Chirilă, Feodor, Ivanov, Andrei, Olteanu, Theodor, Probleme de dialectologie. Graiurile rusești lipovenești din România, Ed. Universității din București, București, 1993.
Chirilă, Feodor, Lipovenii. Cine sunt? De unde vin? Ce vor?, în „Zorile”, nr.1/1990
Cultura rușilor lipoveni în context național și internațional, vol V, editura C.R.L.R, București, 2011;
Dicționar Religios (1994)
Evseev, Ivan, Orizonturi culturale Italo-Române, nr. 3, martie 2014, anul IV
Fenoghen, S., Pagini de istorie, Editura Kriterion, București, 1998
Fenoghen, Sevastian , Sarichioi. Pagini de istorie, Bucuresti, editura Kriterion, 1998
Gumilev, Lev, Etnogenez i biosfera zemli, Sankt-Petersburg, 1990
Ipatiov, Filip, Rușii lipoveni din România. Studiu de geografie umană, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.
Ivanov, Andrei, Dicționar religios rus – român, editura Bizantină;
Kartashev, A., V., Ocherki po istorii Russkoy Tserkvi, Moscova, T.II, 1993: 170.
Kartashev, A., V., op.cit., T.II, p.170
Kapterev, N., F., Patriarkh Nikon i tsar' Aleksey Mikhaylovichi, T.l
Marinescu, Mihail, Cântecul rusesc lipovenesc, Ed. Universității din București, București, 1988.
Nistor, Ioan, Cercetări asupra cultului lipovenesc din România,în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secțiunii Istorice, 1946
Ostrovskiy, D., Pr., Vygovskaya pustynya v istorii staroobryadcheskogo raskola, Petrozavodsk, 1914
Pârâu, Steluța, Capitolul III, Arhitectura, Asociația Salvați Dunărea și Delta, București, 2009
Pridorozhnyy, S., Kunichi malinovyy zvon, Kishinev, 2007 g
Pridorozhnyy, S., Kunicha, do vostrebovaniya, Kishinev, 2007 g
Smirnov, P., S., Istoriya russkogo raskola staroobryadchestva, Sankt Petersburg, 1895: 60
Trubețkoi E.N., Избранное, Моscovа, 1995
Țernă, Stanislav, Aspecte ale cronologiei relative a siturilor tripoliene tardive din spațiul pruto-nistrean, revista Peuce, 2011;
Uspenski, B. A., Izbranniye trudi, Moscova, 1994
Varona, Alexandr, Staroverii în secolele XVII- XIX, București, 2011
Varona, Alexandr, Tragedia schismei ruse. Reforma patriarhului Nikon și începuturile staroverilor, Ed. Kriterion, București, 2002
Zelenchuk ,V.,S., Rasseleniye i chislennost' russkogo naseleniya v Bessarabii XVIII— XIX vv.// Problemy geografii Moldavii, Kishinev, 1969. Vyp. 4. S. 115—127; Moldaviya v epokhu feodalizma. Kishinev, 1975. T. 7, ch. 1. S. 166, 360;
Zhitiye Feodosiya Vasil'yeva ( scrisă de fiul său Evstratii Feodosijevichi în anul 1742) în „Catania v obșestve istorii i drevnostey rossiyskikh pri Moskovskom universitete”, cartea a doua, 1869
WEBOGRAFIE:
httр://rο.wikiреdiɑ.οrɡ/wiki/Cunicеɑ,_Flοrеsti
http://www.statistica.md/ Rеcеnsământul рοрulɑțiеi din 2004. Cɑrɑctеristici dеmοɡrɑficе, nɑțiοnɑlе, linɡvisticе, culturɑlе;
www.cеc.md
http://zorile.ro/arhivazorile/2005/7-8zorile2005.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Identitatea Lipoveneasca In Republica Moldova (ID: 121457)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.