Identitate Si Alteritate Culturala

Identitate personala, identitate sociala si identitate nationala

Identitatea personală

Literatura de specialitate spune că identitatea personală este formată din acele caracteristici care îl separă pe individ de alți din același grup, caracteristici care îl fac unic, și modul în care se percepe pe sine. Influențele culturale intervin în determinarea identității personale. Markus și Kitayama ne spun că „persoanele din diferite culturi au o varietate uimitoare de moduri în care se percep pe sine, pe ceilalți și interdependența dintre ei”. Persoane din culturi individuale precum Statele Unite și vestul Europei încearcă să exemplifice diferențele dintre ei și ceilalți, pe când membrii culturilor colective pun accentul pe apartenența la grup și conexiunile cu ceilalți membri. Americanii își manifestă identitatea personală prin felul individualist de a se îmbrăca, pe când japonezii încearcă să se îmbrace asemănător cu ceilalți pentru a se integra în grup.

Identitatea socială

Deși folosim noțiunile de identitate și identități interschimbabile, am arătat că în fapt identitatea unei persoane este compusă din mai multe identități, care actionează împreuna. Importanța unei singure identități este dată de situație. Ȋn funcție de context, putem alege să scoatem în față una sau mai multe identități. Ȋn timpul orelor de curs, identitatea ca student va fi primară, dar în timpul orelor de muncă ocupația va fi cea care va prima. Ȋn ambele medii însă, anumite identități cum ar fi rasa sau genul vor fi prezente, chiar dacă într-un rol secundar. Indiferent de identitatea sau identitățile arătate la un moment dat, suntem conditionați într-o oarecare măsură, mai mare sau mai mică, de cultură.

Identitatea națională

Identitatea națională se referă la naționalitate. Majoritatea oamenilor asociază identitatea națională cu națiunea în cadrul căreia s-au născut. Aceasta poate fi însă dobândită și prin integrarea individului în urma imigrării. Persoanele care au adoptat cetãțenia altei țări, vor începe la un moment dat să adopte anumite aspecte ale noii identități, depinzând de tăria atașamentului față de noul domiciliu. Identitatea națională devine de obicei mai pronunțată când persoana este departe de țara natală. Când au fost întrebați de unde sunt originari, călătorii internaționali au răspuns des prin numele țării natale (Canada, Mexic, Japonia etc). Totuși în unele cazuri, identitatea regională este mai puternică, iar răspunsul este numele regiunii (Texas, Sicilia etc). După cum se poate observa, identitatea națională este dinamică și se poate schimba în timp. Un exemplu interesant este dinamismul prezent în Uniunea Europeană, unde generațiile tinere se îndepartează de conceptul de identitate națională și merg spre identitatea transnațională. Thomas Reid remarcă faptul că adulții tineri tind să se gândească la Europa ca la tărâmul natal, înlocuind țara natală. Pentru a testa, au fost întrebați doi studenți internaționali din Austria și Germania prezenți în Statele Unite despre identitatea lor națională. Studentul austriac s-a considerat european. Celalalt s-a referit la Germania, dar a exemplificat că mulți prieteni se considerã europeni. Ȋngrijorarea privind acest fenomen este atât de mare în Franța încât s-a inființat Ministerul Imigrației și Identității Naționale ce a fost desemnat să se ocupe cu „îmbunătățirea integrării imigranților și protejarea identității franceze”. Marea majoritate a națiunilor sunt căminul unui număr mare de grupuri culturale diferite, dar de obicei un singur grup exercită puterea și menține puterea economică și guvernamentală prin membrii acestuia. Acest control stabilește „caracterul național”, ce a fost definit de Allport astfel: „caracterul național implică ca membrii unei națiuni, indiferent de etnie, rasă, religie sau diferențe individuale seamană la un nivel fundamental de conduită și credință mai mult decat membrii altor națiuni”. Ȋn Statele Unite, cultura dominantă este considerată a fi formată din membrii de etnie vest-europeană, și caracteristicile de bazã ale acesteia sunt prezente în cadrul națiunii și considerate a fi „caracterul național”.

2. Alteritatea și formele sale

Literatura de specialitate spune ca alteritatea reprezinta intanlirea cu celalalt si totodata acceptarea acestuia. Acest proces presupune constientizarea diferentelor esentiale, fapt ce conduce la o buna convietuire cu alte etnii.

Constantin Noica este de parere ca alteritatea este forma de trecere de la unu la multiplu, identitatea si alteritatea formand o dualitate metafizica fundamentala de caracterul national.

Alteritatea este legata direct de identitate, nu este posibila fara aceasta, din contra, alteritatea presupune identitatea si ii sustine existenta. Istoria arata ca nu exista o cultura „pura” ca identitate, popoarele care au cucerit sau au fost cucerite reprezentand modele ale acceptarii alteritatii.

Tzvetan Todorov arată nevoia indivizilor de a stabili cum este străinul, bun sau rău, apoi se pun întrebări de tipul: „îl iubesc sau nu-l iubesc, sau [… ] îmi este egal sau îmi este inferior (căci este de la sine înțeles că, de cele mai multe ori, sunt bun și mă prețuiesc… )” , îmi este prieten sau dușman. Raportul dintre Ego și Alter poate fi caracterizat drept ambivalent. Celălalt nu este prin sine însuși nici dușmănos, nici rău, nici inferior. „Aceste judecăți de valoare sunt principial ambivalente” , reprezentând, ca oricare altă judecată de valoare, aprecieri ale unui subiect într-un anumit context.

În al doilea rând, spune același Todorov, pe plan praxiologic are loc o acțiune de îndepărtare sau de apropiere față de celălalt: „îmbrățișez valorile celuilalt, mă identific cu el; sau îl asimilez pe celălalt mie, îi impun propria-mi imagine; între supunerea la celălalt și supunerea celuilalt există și un al treilea termen: neutralitatea sau indiferența.”

Al treilea moment al întâlnirii cu străinul este cel epistemic. Identitatea celuilalt poate fi cunoscută într-o anumită măsură sau poate fi complet necunoscută, cum s-a întâmplat în cazul descoperirii Americii. Cunoașterea celuilalt nu implică însă neapărat înțelegerea lui, transformarea lui în „aproapele” „ego”-ului, sau tratarea lui de la egal la egal. Cunoașterea celuilalt, a particularităților sale, sau cunoașterea despre celălalt poate constitui o teribilă armă. „Știința înseamnă putere” este un principiu care se potrivește cel mai bine în acest plan. El se aplică mai degrabă cunoașterii oamenilor, spre a-i înfrânge și a-i domina, decât cunoașterii naturii. Prin cunoaștere celălalt poate fi învins, poate fi nimicit sau transformat în sclav. Și, într-adevăr, se pare că America a fost cucerită nu atât prin forța armelor, cât prin forța științei, a cunoașterii. Altfel nu s-ar putea explica faptul că un grup de câteva sute de soldați au cucerit un imperiu imens într-un timp atât de scurt.

„Comprehensiunea ar trebui să facă pereche cu simpatia?” Această întrebare pusă de Tzvetan Todorov este pur retorică, fiindcă știe oricine că înțelegerea celuilalt conduce la simpatie doar în situații excepționale. Așa cum o arată cazul cuceririlor coloniale sau al altor tipuri similare de cucerire, cunoașterea celuilalt este un moment esențial în a-l învinge. De aceea Todorov vorbește despre „paradoxul comprehensiunii care ucide”, ilustrându-l admirabil cu întâlnirea dintre conchistadorul spaniol Cortés și Moctezuma: „Cortés înțelege relativ bine lumea aztecă ce se dezvăluie privirilor sale, categoric mai bine decât înțelege Moctezuma realitățile spaniole. Și totuși această comprehensiune superioară nu-i împiedică pe conchistadori să distrugă civilizația și societatea mexicană; din contra, avem chiar impresia că tocmai datorită ei devine posibilă distrugerea. Există aici o înlănțuire înspăimântătoare, în care a înțelege duce la a lua, și a lua la a distruge.”

Atât cunoașterea despre celălalt și despre lumea lui, cât și înțelegerea sa sunt neutre din punct de vedere axiologic. Ele au o valoare în sine chiar dacă într-un anumit context sunt utilizate ca arme de represiune și de exterminare. „Paradoxul comprehensiunii-care-ucide”, spune Todorov, ar putea fi înlăturat dacă reușita acestei cunoașteri „ar fi însoțită de un refuz axiologic. Ne-am putea imagina că, după ce vor fi învățat să-i cunoască pe azteci, spaniolii îi vor fi găsit atât de demni de dispreț încât să-i fi declarat, pe ei și cultura lor, nedemni de a supraviețui.” Din scrierile spaniololor se poate afla, spune Todorov, că prin multe aspecte ale personalității, ale culturii și civilizației lor, aztecii provoacă asmirația spaniolilor.

Întâlnirea dintre eu și celălalt este totodată întâlnirea dintre două culturi. Străinul este într-o primă instanță „atât reprezentantul cât și reprezentarea unei culturi străine.” Pare, poate, nefiresc să se vorbească de „gramatică” în cazul alterității, cu excepția cazurilor în care ne referim de limba de comunicare interculturală. Unii teoreticieni utilizează însă sintagma „gramatica descrierii” alterității în sensul în care Fernand Braudel a oferit publicului „gramatica civilizațiilor”. Oricât de bine documentat ar fi un cercetător al culturii și al civilizației, el nu ne poate oferi decât niște elemente generale ale acestora, o „gramatică” a lor. Așa cum nu poți cunoaște în profunzime o limbă străină doar cu ajutorul dicționarului și al gramaticii, ci trebuie să trăiești cel puțin un timp într-un mediu lingvistic adecvat, sa te la-și stăpânit de limbă, cum ar spune Schleiermacher, nu poți cunoaște o cultură decât trăind-o, abandonându-te ei, cel puțin pentru un timp.

Esența gramaticii alterității constă în „trei axe care sunt valabile pentru orice întâlnire dintre Ego și Alter.” Într-o lucrare care a devenit de referință în problema alterității, Cucerirea Americii. Problema Celuilalt, Tzvetan Todorov avansează ideea distingerii a cel puțin trei axe sau coordonate ale problemei alterității: una axiologică, apoi o axă praxiologică și, în sfârșit, una epistemologică.

3. Distanța sau diferența culturalã

Sentimentul străinătății este criteriul după care se stabilește ceea ce se numește în literatura de specialitate distanță culturală sau distanță interculturală. Cu cât este mai intens acest sentiment, cu atât distanța culturală față de celălalt este mai mare, și invers. Deși este vorba de un factor subiectiv – sentimentul –, specialiștii au elaborat metode și tehnici foarte precise de măsurare a acestuia. Un autor german exemplifică asfel conceptul de „distanță culturală”: „Olandezii, danezii, elvețienii sunt alții, ne sunt mai îndepărtați. Prin cuvintele „apropiat” și „îndepărtat” este vizată o dimensiune căreia i se atribuie în comunicarea interculturală o profundă semnificație: dimensiunea distanței trăite dintre popoare și culturi, „distanța interculturală” sau, pe scurt, „distanța culturală”. Cu cât mai apropiați se simt cei care aparțin totuși unor culturi străine, cu atât comunicarea și înțelegerea se realizează mai ușor, și invers, cu cât „distanța culturală” este mai mare, cu atât comunicarea interculturală este mai dificilă.

Dincolo de o anumită limită a acestei Kulturdistanz, cum o numesc autorii germani, comunicarea este practic imposibilă.

Distanța culturală dintre eu și celălalt, dintre noi și ceilalți este întotdeauna relativă. „O apropiere doar artificială este resimțită ca nesinceră. Străinul este aproape și totodată departe. Depinde de percepțiile și de descrierile noastre, cât de aproape sau cât de departe ne este acesta fiecăruia dintre noi.” Atunci când străinul nu poate fi perceput în mod direct, ci prin intermediul unor unor „descrieri”, poate lua naștere o imagine complet eronată asupra celuilalt. În această privință, unii autori vorbesc despre o „etică a descrierii străinului.”

Pentru a exemplifica cum diferentele culturale pot ingreuna comunicarea interculturala, punctez niste diferente in functie de procesul perceptiv al omului, se știe că omul percepe selectiv, criteriile fiind atat naturale cat si culturale.

Un factor important care guvernează acest proces îl constituie „semnificația obiectului pentru subiect și tocmai această semnificație variază de la cultură la cultură.”

Percepția culorilor, de pildă, este într-o mare măsură modelată cultural, sub două aspecte: pe de o parte numărul culorilor recunoscute și denumite diferă de la cultură la cultură și, pe de altă parte, simbolica acestora este foarte diferită.Dintr-un mare număr de culori și nuanțe pe care ochiul omenesc este capabil din punct de vedere biologic să le perceapă, fiecare cultură selectează pentru fiecare domeniu un anumit segment din spectrul cromatic, ce devine astfel încărcat de semnificații specifice. „Dacă, de pildă, la noi există aproape doar un singur cuvânt pentru „alb”, eschimoșii posedă pentru desemnarea culorii zăpezii o serie întreagă de termeni.”

În privința simbolicii culorilor, diferențele sunt și mai mari. Europenii știu că roșul simbolizează iubirea, verdele este asociat speranței, negrul semnifică tristețe și moarte, etc. Dar relația simbolică este una pur convențională. „Simbolurile sunt semne arbitrare, fără o legătură naturală între X și Y.” De aceea, nu este de mirare că în alte culturi roșul simbolizează pericolul sau moartea, în altele victoria și viața. De asemenea, cenușiul, care pentru europeni este o culoare tristă, indienii din regiunile aride ale Americii de Nord o percep ca pe un simbol al frumuseții și al bucuriei. Probabil că ambele semnificații sunt legate de culoarea norilor aducători de ploaie, care într-un caz înseamnă o neplăcere, în vreme ce în celălalt caz este vorba de o binefacere. „Ar fi, așadar, o interpretare eronată dacă s-ar considera covorul indian predominant cenușiu ca o expresie a tristeții.”

Chiar și simțul tactil este modelat cultural. Forme specifice ale percepției tactile se întâlnesc, de pildă, „la strângerea mâinilor, la contactele corporale, de obicei interzise, însă permise la dans… ,la bătaia pe umăr sau alte modalități de relaționare ce trec drept semn al bunelor raporturi dintre oameni.” În așa numitele „culturi ale contactului”, precum cele latine sau rusă, în care contactele interumane sunt numeroase, simțul tactil este puternic influențat cultural.

În comunicarea interculturală „ar putea să apară probleme atunci când se întâlnesc diferite concepții despre timp, de pildă atunci când un partener provine dintr-o cultură puternic orientată spre trecut, iar celălalt, dimpotrivă, provine dintr-una orientată spre viitor.” De asemenea, este lesne de imaginat ce se petrece într-o familie multiculturală, când un partener, prin cultura din care provine este orientat spre prezent, a cărui viață este guvernată de principiul „trăiește-ți clipa”, iar celălalt, orientat spre viitor, este preocupat de a economisi și de a investi pentru acest viitor. Trecut, prezent și viitor sunt segmente temporale universale cu care se confruntă toți oamenii și toate societățile, însă semnificația acordată acestora diferă de la un spațiu cultural la altul.

Unii autori includ printre diferențele culturale esențiale și ceea ce manâncă și felul cum se hrănesc oamenii. În acest domeniu diferențele culturale sunt uneori atât de mari încât nu de puține ori se pot constata adevărate șocuri culturale. Gastronomia, cu tot ceea ce ține de ea, reprezintă o temă căreia i se acordă o importanță deosebită în comunicarea interculturală. Este foarte adevărat că omul nu trăiește pentru ca să manânce, ci mănâncă pentru ca să trăiască, sau, cel puțin, așa ar trebui să se întâmple din punct de vedere axiologic. „A mânca este o activitate de întreținere a vieții, dar și de cunoaștere, în care nu poți delega pe altcineva. Acest lucru nu este știut doar din mitul biblic al pomului cunoașterii. Copii mici bagă în gură obiecte necunoscute pentru a dobândi o anumită cunoaștere, concepând mâncarea și cunoașterea ca acțiuni de apropriere similare.”

Atunci când este vorba de întâlnirea dintre culturi sau de comunicare interculturală intră în jocul reprezentărilor și al perspectivelor imaginea unei interiorități sau familiarități și a unei exteriorități. „Interioritatea semnifică o anumită căldură sufletească, siguranță, obișnuință, ea este zona a ceea ce se înțelege de la sine. La polul opus se află exteriorul, fascinant dar în același timp amenințător, rece, periculos, străin.”

De aceea, termenul străin, afirmă Gerhard Maletzke, în Interkulturelle Kommunikation, se dovedește a fi un termen-cheie al înțelegerii fenomenelor interculturale. Ce înseamnă, de fapt, străinul? Fiecare are impresia că știe să răspundă la această întrebare, eventual ar putea oferi o mulțime de exemple, însă din punct de vedere științific este foarte dificil să fie definit cu precizie conceptul de „străin”. Și nu este vorba doar de faptul că termenul în sine este ambiguu în toate limbile moderne, ci și pentru că realitate pe care tinde să o desemneze este ea însăși dinamică.

Într-un limbaj mai filosofic se spune că există o dialectică între ceea ce este străin și ceea ce este familiar. Altfel spus, distanța dintre elementul propriu și cel străin, numită în literatura de specialitate distanță culturală sau distanță interculturalăeste variabilă în ambele sensuri: se poate micșora sau mări. Ceea ce a fost cândva străin îți poate deveni familiar și invers.

Capitolul II.

Etnocentrism și relativism cultural

1.Etnocentrismul și formele sale

Conceptul teoretic de etnocentrism, descris de Sumner (1906), sugereazã cã în majoritatea contextelor intergrup, grupul personal este centrul, iar celelalte lucruri sunt dependente sau în relație cu acesta. Berry și Kalin (1995) indicã faptul cã acest concept de etnocentrism tinde sa fie vãzut ca „sinonimul antipatiei generale fațã de alte grupuri externe” (p. 303). Cei doi au facut numeroase studii pe acest subiect și au observat cã etnocentrismul aratã „o lipsa a acceptãrii unei diversitãți culturale, o intoleranțã generalã fațã de grupuri externe și o preferințã relativã pentru grupul intern fațã de externe” (p. 303).

Fiind însoțit de sentimentul apartenenței organice a individului la un grup și de conștiința superiorității valorilor acestuia în raport cu celelalte, etnocentrismul este de regulă asociat cu „intoleranța și cu xenofobia, cu rasismul și cu stigmatizarea”.

Etnocentrismul a fost descris ca o predispoziție psihologicã individualã ce poate avea rezultate atât negative cât și pozitive (Neuliep & McCroskey, 1997). Pe de o parte etnocentrismul servește ca un precedent cãtre „patriotism și dorința de sacrificiu pentru grupul personal central” (Neuliep & McCroskey, 1997, p. 389) și ajutã la construirea și menținerea identitãții culturale individuale (Chen & Starosta, 2004). De cealaltã parte, etnocentrismul poate duce la neînțelegeri (Neuliep & McCroskey, 1997).

În legătură cu reprezentarea străinului se manifestă două tendințe opuse: xenofobia și xenofilia. Așa cum o spune însuși termenul, xenofobia este o teamă față de străini prin simplul fapt că sunt străini și de aceea sunt tratați cu ostilitate. „Opusul xenofobiei ar fi xenofilia, cuvânt rar, apărut la începutul secolului XX pentru a exprima atracția deosebită față de tot ce este străin și care ar constitui, într-o oarecare măsură, o predispoziție pentru cosmopolitism. Xenofobia, dimpotrivă poate fi corelativul spontan al etnocentrismului, care constă în atribuirea unei superiorități absolute normelor și valorilor propriei comunități.”

O alta definitie data etnocentrismul este „tendința inconștientă de a privi alte popoare din perspectiva propriei comunități și de a face din propriile valori și norme standarde de apreciere.”

Studiile aratã de asemenea cã etnocentrismul poate fi mediat prin culturã. Lin, Rancer și Trimbitas (2005) au descoperit cã studenții români erau mult mai etnocentrici decât cei americani. Autorii sugereazã cã aceste rezultate pot fi influențate de istoria conflictului dintre Ungaria și România. Neuliep, Chaudoir și McCroskey (2001) au descoperit cã studenții japonezi au avut scoruri mai mari pe scara GENE decat echivalenții americani. Au remarcat faptul cã psihologia parohialã japonezã care stã la baza gândirii japoneze moderne și la cultura lor omogena poate influența aceste rezultate. Ȋn Japonia, termenul „gaijin” este folosit pentru a descrie „oamenii din exterior” (p. 140). Ȋn ambele studii, barbații au avut scoruri mai mari decat femeile (Lin et al., 2005), acest lucru sugerând cã socializarea este responsabilã pentru aceste diferențe (Neuliep et al., 2001).

Etnocentrismul este de asemenea legat de formarea identitãții individuale. Kim, Kim și Choe (2006) au revizuit legãtura identitãții cu etnocentrismul și cum influențeazã problemele multiculturale. Aceștia au remarcat etnocentrismul mai puternic manifestat la coreeni fațã de japonezi și nativii englezi. Coreeni de asemenea au avut scorul cel mai mare pe scara identitãții individuale.

Dupa spusele lui Chen și Starosta (2000) sensibilitatea comunicãrii interculturale este o cerințã pentru competența acesteia. Odata cu creșterea sensibilitãții comunicarii interculturale individuale se remarcã de asemenea creșterea competenței acesteia. Ca rezultat, etnocentrismul poate fi vazut ca pe „un obstacol în calea competenței comunicãrii interculturale” (Neuliep & McCroskey, 1997, p. 389).

Multiculturalismul

„Imigrația a fost una dintre cele mai persistente și universale influențe din istoria Statelor Unite” (Dong, 1995, p. 9). Din cauza imigrației, globalizãrii și diversitãții etnice, multiculturalismul a fost o caracteristicã pronunțatã a Statelor Unite. Ideologia multiculturalismului se referã la „evaluarea generalã a grupului majoritar pentru a calcula în ce mãsurã atitudinea este pozitivã cãtre imigranți și diversitatea culturalã” (Arends-Toth & Van de Vijver, 2002, p. 252). Când grupul prin indivizii sãi manifestã o tendințã generalã pozitivã, tind sã aprecieze diversitatea culturalã a grupurilor etnice.

Arends-Toth și Van de Vijver (2002) spun cã unul din principiile multiculturalismului este focalizarea pe diversitatea culturalã care, în schimb, este privitã diferit de cãtre membrii majoritãții și minoritãților. Indivizii din grupurile minoritare, cum ar fii grupurile noi de imigranți, tind sã promoveze multiculturalismul, crezând cã acesta îi va ajuta sã își protejeze cultura, identitatea și individualitatea. Pe de altã parte, indivizii din grupurile majoritare tind sa aibã o viziune împãrțitã asupra multiculturalismului. Ȋn mod pozitiv, ei cred cã multiculturalismul aduce forțe de muncã proaspete, pãreri și viziuni diferite. Ȋn mod negativ, vãd multiculturalismul ca pe o dorințã a minoritãților de a contesta statutul social și cultural a majoritãții și de a-și impune cultura. (Arends-Toth și Van de Vijver, 2002).

Multiculturalismul este vazut ca „un paradox în construcția unei societãți ce poate accepta drepturi universale împreuna cu drepturile grupurilor minoritare”” (Bailey și Harindranath, 2006, p. 304). Ȋn ultimele 5 decenii, multiculturalismul a câștigat teren și a rãspândit un curent pozitiv în culturile vestice conform spuselor lui Bailey și Harindranath. Ȋn studiul lor, cei doi autori justifica faptul ca mass media alternativa a ajutat la crearea unei forme de exprimare culturalã, „permițând un dialog între culturile minoritare și majoritare deschizând drumul prin evidențierea valorilor și drepturilor comune și prin redefinirea națiunilor multiculturale din vest (p. 299). Ei sugereazã cã mass media alternativã permite grupurilor minoritare angajarea în dezbateri politice și nu numai, ajutând în acest fel în combaterea marginalizãrii minoritãților.

Unul dintre domeniile cele mai dezvoltate în promovarea multiculturalismului este cel educațional. Statisticile aratã cã cele mai multe crime rasiale ce se petrec în scoli sau licee au ca factor declanșator, diferențele culturale, iar victimile în proporție covârșitoare fac parte din minoritãți (Arizaga, Bauman, Waldo, și Castellanos, 2005).

Din acest motiv, profesorii au un rol important în ajutarea elevilor și studenților în a-și dezvolta perpectiva multiculturalã pentru a aprecia diversitatea culturalã și perspectivele diferițe. Eforturi considerabile au fost fãcute pentru a educa profesori în probleme multiculturale pentru a le spori cunoașterea privind similaritãți și diferențe între culturi (2005). Ȋn plus, profesorilor li se cere urmarea unor programe educaționale ce trateazã combaterea prejudecãților prin înțelegerea motivelor apariției acestora.

Pe scurt, rezumatul pãrerilor autorilor prezentați mai sus aratã potențialul în studierea factorilor ce pot reduce etnocentrismul indivizilor din culturile vestice democratice precum Statele Unite. Berry și Kalin (1995) definesc etnocentrismul ca o „lipsã de acceptare a diferențelor inerente, o intoleranțã generalã pentru grupuri exterioare, și o preferințã relativã pentru comfortul grupului interior în locul celor exterioare”. Literatura de specialitate sugereazã cã etnocentrismul are potențialul de a duce cãtre stereotipuri negative, prejudecãți și comportamente negative împotriva minoritãților sau grupurilor etnice. Chen și Starosta (2004) au sugerat cã sensibilitatea comunicãrii interculturale poate ajuta abilitatea unui individ de a respecta diferențele culturale, de a accepta multiple identitãți culturale și de a coabita cu minoritãți sau majoriãțti culturale prezente. Mai mult, ei sugereazã ca o minte deschisã cãtre multiculturalism poate duce la succesul coabitãrii în medii diversificate cultural cum sunt Statele Unite.

2. Relativismul cultural-conduita interculturala corectã

Studiile diferențelor culturale între grupuri și societăți implică presupunerea unei poziții a relativismului cultural. Antropologul francez, Claude Levi – Strauss, a exprimat astfel acest lucru: „Relativismul cultural afirmă că o cultură nu are nici un criteriu absolut pentru a decide că activitățile unei culturi sunt „inferioare” sau „nobile”. Totuși, fiecare cultură poate și trebuie să aplice acest criteriu propriilor activități, deoarece membrii săi sunt atât actori cât și observatori”.

Etnocentrismul este o concepție profund înrădăcinată în sufletul omenesc. Din contradicția sa cu ideea egalității dintre oameni, proclamată pe toate continentele, a rezultat „relativismul cultural”. Din această perspectivă nu există culturi majore și culturi minore, ci culturile sunt prin esența lor diferite, unice și irepetabile în ordinea istorică, de aceea nu suportă comparații. Această concepție, care presupune principiul toleranței și al respectului pentru valorile celuilalt, își are originea în Iluminism.

„Problema etnocentrismului este o radicală provocare a comunicării interculturale: ea reprezintă abisul de netrecut dintre diferența culturală și discursul transculturalist sau chiar universalist. Întrebarea gravă pe care o ridică provocarea etnocentrismului sună astfel: Cum se poate întemeia și afirma propria particularitate culturală care reprezintă o condiție spirituală pentru supraviețuirea fizică? Totodată, cum putem să depășim limitele acestei particularități spre a preveni conflictul dintre diferitele culturi?” Un posibil răspuns la această întrebare ar fi: dialogul cultural. Se vorbește astăzi în exces de conflictul culturilor sau al civilizațiilor care este, din păcate, o realitate tristă a lumii contemporane, însă există și un amplu și fructuos dialog al culturilor.

Pe măsură ce cercetările de teren au evoluat, s-a evidențiat faptul că fiecare cultură are o valoare specifică care trebuie înțeleasă în mod științific, obiectiv, detașată de atitudinile personale subiective. Această ofensivă a fost lansată de Franz Boas, părintele antropologiei moderne din SUA. El înțelege prin relativism cultural că un fapt cultural trebuie să fie interpretat din interiorul contextului cultural din care face parte și nu din punctul de vedere al observatorului.

Pentru a ajunge la înțelegerea unei culturi, trebuie să abordăm perspectiva interioară și nu cea obiectivistă folosită în științele naturii, în care cercetătorul se plasează ca observator exterior.

Relativismul cultural respinge ideea că anumite culturi, inclusiv cea proprie, posedă un set de reguli absolute după care se pot judeca alte culturi. Fiecare cultură are un set de norme particulare specifice. Absolutizarea, supraevaluarea relativismului cultural are însă consecințe negative, atât în plan metodologic, cât și în plan etic. În plan metodologic, efectul ar fi că fiecare cultură va fi evaluată numai în termenii propriilor standarde și orice fel de comparație interculturală nu ar mai posibilă și nici justificată.

În plan etic, absolutizarea relativismului cultural ne pune în situația de a valoriza orice fapt cultural și orice tip de comportament, întrucât ar trebui să considerăm toate culturile echivalente moral. O astfel de abordare ar putea scuza acte precum holocaustul, etnocidul, rasismul, etc., întrucât toate practicile culturale comportă aceeași demnitate, și deci ar trebui tolerate.

Antropologii culturali se exprimă împotriva acestor practici, considerând că schimbările trebuie să vină din interiorul culturii respective și nu din exterior.

Sensibilitatea comunicãrii interculturale

Este de o deosebitã importanțã pentru indivizi dezvoltarea competenței comunicãrii interculturale în ziua de astãzi din cauza faptului cã multi dintre noi ne întalnim zilnic cu situații interculturale. Dupa Chen si Starosta (2000), competenta comunicarii are doua cerinte primare: atentia comunicarii interculturale si sensibilitatea comunicarii interculturale. Desi sensibilitatea comunicarii interculturale poate fi legata de multe aspecte afective, cognitive si de comportament ale interactiunilor cu altii, se focalizeaza in primul rand pe abilitatile afective individuale, cum ar fi controlul emotiilor. Cunoasterea culturala reprezinta fundatia pentru sensibilitatea comunicarii interculturale, care in schimb, duce la competenta comunicarii interculturale (Chen & Starosta, 2000).

Studiile sugereaza ca indivizii cu o sensibilitate a comunicarii interculturale marita tind sa se descurce mai bine in relationarea interculturala. Bennet (1993) propune un model de dezvoltare a sensibilitatii interculturale, ce sugereaza ca indivizii cu sensibilitate interculturala tind sa se transforme din stadiul etnocentric in stadiul etnorelationar. Acest model include 6 stadii de dezvoltare (Bennett & Bennett, 2004). Primele 3 stadii reprezentant negarea, defensiva si minimalizarea sunt vazute ca „etnocentrice”. Indivizii vad propria cultura ca un centru, o ancora pentru realitate, acestia actionand prin „evitarea diferentelor culturale prin negarea lor, ridicand bariere impotriva acestor diferente si minimalizandu-le importanta” (Bennett & Bennett, 2004, p.153). Urmatoarele 3 stadii (acceptarea, adaptarea si integrarea) sunt vazute ca „etnorelationare”. In aceste 3 stadii, indivizii experimenteaza cultura in contextul altor culturi, si pot fii vazuti ca „acceptand diferentele culturale, luand in calcul perspectivele si integrand conceptele in indentitatea lor” (Bennett & Bennett, 2004, p.153).

Capitolul III.

Stereotipuri si prejudecati etnice

Psihologia popoarelor si specificul national

Din cauza ca “diferenta dintre termenii de rasa si etnicitate nu au fost clarificati adecvat in literatura”, diferenta dintre identitatea rasiala si cea etnica poate fi neclara si confuza. Problema este adancita de alegerea persoanelor de a se etniciza “intr-un mod individual in functie de situatie si circumstante”. Din perspectiva noastra, identitatea rasiala este legata de mostenirea biologica mai mult, ce produce caracteristici fizice similare si identificabile, in timp ce identitatea etnica este aparuta in urma istoriei, traditiilor, valorilor, limbajului, comportamentelor unui grup anume din care apartine persoana. Unele persoane deriva identitatea etnica ca apartinant unui grup regional, cum ar fi :

bascii, ce sunt localizati la granita dintre Spania si Franta,

beduinii, ce sunt triburi nomade de arabi localizati de la estul Saharei pana la peninsula Arabia

kurzii, un grup etnic extins in nord-estul Iraq-ului, cu comunitati in Turcia, Iran si Siria

romii, ce sunt raspanditi in Europa

In fiecare din aceste grupuri, sentimentul de apartenenta etnica depaseste granitele nationale si isi gaseste radacini in credinte si practici comune. Etnicitatea multor cetateni americani este legata de locul de origine a stramosilor, locul din care acestia au fost originari inainte de venirea in Statele Unite, locuri precum Germania, Italia, Mexic, China. Dupa sosirea imigrantilor initiali, generatiile ce au urmat s-au identificat ca fiind “germano-americani”, “italo-americani”, “mexicano-americani” si asa mai departe. Dupa cum Chen explica, liniuta dintre termeni separa si in acelasi timp apropie cele doua culturi clasice. In timpul primilor ani ai Statelor Unite, imigrantii se grupau des intr-o regiune geografica anume pentru a forma comunitati etnice, iar acestea au rezistat in unele cazuri peste ani, cu exemple precum Mica Italie in New York sau Orasul Chinezesc in San Francisco. Noi comunitati precum Micul Saigon din Los Angeles s-au dezvoltat in urma imigratiei mai recente. In aceste regiuni noi, sentimentul de identitate etnica a populatiei tinde sa ramana puternic, deoarece traditiile, credinta si limbajul se mentin inca. Dupa un timp insa, membrii mai tineri se vor muta in zone cu diversitate mai mare etnica. Pentru unii, aceasta migratie va dilua sentimentul de identitate etnica, iar astazi se pot intalni din ce in ce mai des persoane ce se refera la apartenenta etnica printr-o descriere indelungata a diferitelor etnicitati avute de stramosii acesteia. Alte persoane, mai ales cele cu o mostenire Europeana, se vor referi la etnicitatea lor ca fiind pur si simplu americana. Martin si Nakayama scriu ca in general majoritatea grupurilor “albe” nu au constiinta acestei clasificari, in schimb sunt considerate astfel de grupuri etnice mai mici, minoritare. Astfel, “albeata” este asociata des cu pozitii privilegiate.

Genul

Identitatea genului este diferita fata de genul biologic sau identitatea sexuala. Genul se refera la felul in care diferite culturi diferentiaza rolurile sociale de barbat si femeie. Dupa cum Ting-Toomeytells spune, “identitatea genului, pe scurt, se refera la felul in care privim si interpretam rolurile sociale masculine si feminine”. Influentele culturale asupra a ceea ce constituie frumusetea genului si cum este prezentata difera intre culturi. In Statele Unite, desi pericolul formarii cancerului de piele, bronzarea puternica este considerata de catre femei un necesar in cadrul tratamentelor de frumusete. In nord-estul si sud-estul Asiei, pielea inchisa la culoare este considerata un semn de inferioritate socio-economica si expunerea la soare este evitata. Atat de importanta social este pielea deschisa la culoare incat femeile si barbatii folosesc cosmetice pentru albirea pielii. Limbajul este un alt mod de a exprima diferentele dintre genuri. In japoneza, anumite cuvinte sunt folosite in mod traditional exclusiv de catre femei, in timp ce barbatii folosesc alte cuvinte pentru a exprima acelasi lucru. In engleza, nu este aproape nici o diferenta intre cuvintele folosite atat de femei cat si de barbati. Variatile culturale in identificarea genului sunt evidente si in moda. James a descoperit ca in Danemarca barbatii sunt mai ingrijorati in legatura cu greutatea corporala decat femeile, ce poarta haine mai largi si nu poarta fuste scurte aproape deloc, deoarece seductia in aceasta tara nu este atat de importanta pentru promovarea pe scara sociala. Acest lucru contrasteaza cu moda in Statele Unite si in vestul si sudul Europei.

Stereotipurile-false clisee cognitive

Originea și evoluția noțiunii de stereotip

Etimologic, cuvântul își are originea în limba greacă, stereos având înțelesul de rigid, solid, iar typos pe cel de urmă. În urmă cu 200 de ani, el denumea formele metalice utilizate la imprimarea clișeelor tipografice. În științele sociale, noțiunea a fost introdusă de către W. Lippman (Public Opinion, 1922) care îi formulează mai multe definiții, cea mai frecvent vehiculată fiind cea de „clișee din mintea noastră” cu rol în economia gândirii.

Stereotipul exprimă credințe despre caracteristicile psihice și/sau comportamentale ale unor indivizi, grupuri sociale (de sex, vârstă, etnie, religie) sau procese sociale, fixate în imagini simplificatoare, șablonizate, durabile, preconcepute care nu se bazează pe observarea directă, proaspătă a realității, ci pe moduri de gândire apriorice, rutinizate, adeseori arbitrare, fără legătură cu indivizii sau grupurile sociale evaluate.

Stereotipia este o forma complexa de clasificare care organizeaza mental experientele si ghideaza comportamentul cu oamenii. Devine o metoda de a organiza imaginile in categorii simple sifixe pe care le folosim pentru a reprezenta un grup de oameni. Psihologii Abbate, Boca so Bocchiaro propun o definitie mai formala: „un stereotip este o structura cognitiva ce contine credintele, cunostintele si asteptarile despre anumite grupuri sociale”. Aceste stereotipuri apar datorita nevoi psihologice umane de a cataloga si clasifica. Lumea in care traim este prea mare, complexa si dinamica pentru a cunoaste fiecare detaliu. De aceea, dorim sa clasificam si sa grupam. Problema principala nu este clasificarea si gruparea, ci mai mult „suprageneralizarea si evaluarea negativa (prejudecati), ce sunt dirijate catre membrii unei categorii”. Stereotipurile pot fi pozitive sau negative. Stereotipurile care se refera la un grup mare de persoane cum ar fi lenese, tampite, vicioase sunt evident negative. Bineinteles exista si stereotipuri pozitive, cum ar fi de exemplu presupunerea ca toti studentii asiatici sunt muncitori, manierati si inteligenti. Din cauza ca stereotipurile ingusteaza perceptia insa, de obicei pun in pericol comunicarea interculturala si capata o nota negativa. Acest lucru se datoreaza si din cauza ca stereotipurile tind sa suprageneralizeze anumite caracteristici ale unui grup. Spre exemplu stim ca nu toti studentii asiatici sunt muncitori si inteligenti si ca nu exista un grup mare de persoane in care toti membrii sa fie lenesi.

Invatarea stereotipurilor

Stereotipurile sunt prezente pretutindeni si par sa persiste. Pentru a intelege puterea si impactul de durata a acestora este necesar sa examinam felul in care sunt dobandite. O persoana nu se naste cu stereotipuri, ci le invata pe parcursul vietii. Ca si cultura, sunt dobandite intr-o varietate de moduri. Cel mai evident si poate si cel mai important agent pentru dobandire este procesul de socializare care incepe cu relatia parentala. In timp ce multi parinti vor incerca sa evite sa ii invete pe copiii lor stereotipuri, Schneider arata ca multi dintre acestia le promoveaza direct sau indirect. Copiii care isi aud parintii spunand: “toti oamenii fara adapost sunt prea lenesi sa munceasca” invata un stereotip. Odata ce copilul incepe scoala, colegii devin purtatori de stereotipuri. Procesul de socializare continua pe masura ce acestia devin membri ai unor diverse grupuri religioase si sociale. Aceste grupuri, desi pot promova virtuti, pot de asemenea invata stereotipuri intentionat sau nu. Spre exemplu, invatand un anumit punct de vedere religios si auzind in acelasi timp despre “raul teroristilor religiosi”, copiii pot adopta stereotipuri despre musulmani. Multe stereotipuri isi au sursa in mass media si sunt disimulate intr-o diversitate de forme cum ar fi reclame, filme, seriale si nu numai. Televiziunea este vinovata in multe randuri in a arata imagini distorsionate a multor grupuri etnice. Media de asemenea joaca un rol important in perpetuare anumitor stereotipuri legate de femei si barbati. Wood creioneaza excelent un sumar al portretizarii barbatilor si femeilor prin televiziune cand scrie: “media de obicei reprezinta baietii si barbatii ca activi, aventurosi, puternici, agresivi sexual si reci in relatiile interumane, si portretizeaza femeile si fetele ca fiind in forma, tinere, frumoase, dependente si de multe ori incompetente”. Stereotipurile se pot dezvolta in urma fricii fata de grupuri diferite fata de cel propriu. De exemplu multe persoane asociaza bolile mentale cu predispozitia spre violenta. Aceasta asociere intra in conflict cu statisticile care arata ca oamenii cu boli mentale sunt la fel de predispusi ca populatia generala. Insa din cauza catorva cazuri izolate sfarsite cu decese tragice foarte promovate in mass media, acest stereotip apare ca o regula in loc e o exceptie. In acest fel apar stereotipurile: o serie de comportamente izolate a membrilor unui grup ce duce la generalizarea unei perceptii eronate.

Ele sunt expresia în plan social a atribuirii abuzive de însușiri similare tuturor membrilor unui grup; orice stereotip reflectă o gamă incompletă de informații despre un grup particular de oameni. Fără a fi în mod univoc exact sau fals, stereotipul posedă simultan două caracteristici:

♦ simplificarea: reducerea întregului la una din părțile sale componente, prin reținerea selectivă și prea puțin fondată a însușirilor sale saliente.

♦ generalizarea: atribuirea caracteristicilor astfel reținute tuturor membrilor grupului.

În general, stereotipul exprimă prin imagini anchilozate temerile fixate cu privire la producerea unui eveniment, expectanțele individuale și doleanțele indivizilor în legătură cu o situație socială sau cu o grupare umană. Din cauza formulării de stereotipuri, subiectul își limitează cunoașterea caracteristicilor autentice ale realității, ale grupurilor și ale altor persoane, fapt ce îi alterează comportamentul și îl conduce spre formularea de generalizări plecând de la aspecte particulare, nesemnificative, fixate în imaginea sa apriorică simplificatoare.

În stereotip sunt reținute însușirile cele mai saliente ale categoriei analizate, uneori sau doar o singură însușire dacă aceasta deține un plus de pregnanță în raport cu celelalte. Alegerea însușirii saliente este determinată cultural; astfel, în țările europene și America de nord sunt importante culoarea pielii, forma și mărimea nasului și a buzelor, în timp ce în țările fundamentaliste este esențială religia. De cele mai multe ori, stereotipul marchează imperfecțiunile grupului vizat, oferind un standard dublu în evaluare prin raportare la care noi suntem buni, iar ei sunt răi.

Conotația valorică a stereotipului poate fi pozitivă (medicul de familie devotat pacienților săi), negativă (politicianul veros și lipsit de scrupule) și mixtă (profesoara fată bătrână, devotată, durdulie, cu ochelari, lipsită de cochetărie feminină). Formarea stereotipurilor este dificil de explicat. Se poate afirma însă că ele se creează ușor într-un timp relativ scurt și pot avea o gamă largă de efecte.

Între stereotipurile de gen, cele referitoare la femei sunt mai ales negative; femeia tipică este supusă, emotivă, înclinată spre manifestări isterice, vorbăreață, lipsită de dotare nativă pentru matematică și științele exacte. Bărbatul în schimb este mai puțin sensibil, macho, brutal, încăpățânat, învingător, cu o dorință sexuală insațiabilă. Mass-media, literatura, filmul, arta în general propagă și întrețin aceste stereotipuri.

Stereotipurile de clasă socială sunt diferite de la o clasă la alta. „Lumea bună” este văzută ca fiind distantă, snoabă, infatuată, condescendentă, falsă. Clasa de mijloc are ca principale caracteristici stereotipe ambiția și munca grea, în timp ce săracii sunt considerați, murdari, lipsiți de ambiție, nemotivați pentru muncă, needucați, primitivi.

Devenit parte a culturii, stereotipul se menține prin trei procese:

percepția selectivă – observatorul reține din realitate doar aspectele conforme cu stereotipul și le ignoră pe celelalte.

interpretarea selectivă a datelor în concordanță cu elementele stereotipului Oltenilor le place să fie șefi; chiar și între prieteni aleg locul din capul mesei.

confirmarea regulii prin excepții: Totuși, nu arată ca o domnișoară bătrână.

Astfel, atât confirmările, cât și excepțiile de la imaginea șablon nu fac decât să consolideze și să perpetueze stereotipul.

A fost identificată o strânsă legătură între stereotipuri și umor. Foarte multe glume și anecdote pot fi clasificate în categorii ce gravitează în jurul unui stereotip: blondele prostuțe, ardelenii molcomi, oltenii șmecheri, scoțienii zgârciți, nemții reci și tehnici, englezii flegmatici, evreii mercantili, polițiștii etc.

Influența stereotipurilor asupra celor vizați diferă în funcție de conotația lor: cele flatante sunt acceptate, cele devalorizante sunt respinse de regulă, deși există și excepții. Uneori, stereotipurile negative îi încurajează pe cei etichetați să considere însușirile stereotipurile prescripții de comportament cărora încep să li se conformeze, astfel încât stereotipul devine o profeție care se autoîmplinește.

Stereotipul determină modul de interacțiune cu membrii out-group-ului. Cel puțin în primele momente, interacționăm cu imaginea fixată în stereotip și nu persoana din fața noastră, fapt cu atât mai nedrept față de ea cu cât corespunde mai puțin cu stereotipul.

Stereotipurile pot dirija comportamentele colective ale indivizilor, înlocuind acțiunea judicios elaborată pe baza cunoașterii veridice a realității cu imagini șablonizate și clișee arbitrare, constituind astfel o sursă de conflicte sociale și o frână în procesul dezvoltării sociale. Într-un proces desfășurat în sens invers, discriminarea socială apare în urma exagerării diferențelor existente între persoane aparținând unor categorii diferite.

Stereotipuri si comunicarea interculturala

Dupa cum am spus, in majoritatea cazurilor stereotipurile sunt produsul unor perceptiilimitate, eronate. Probleme cauzate de aceste perceptii eronate sunt serioase si numeroase. Adler ne aminteste efectul daunator pe care stereotipurile le au pentru comunicarea interculturala: “stereotipurile devin contra productive in momentul cand catalogam oamenii in grupuri gresite, cand descriem incorect caracteristica grupului, cand evaluam un grup in loc sa il descriem pur si simplu, cand confundam stereotipul cu descrierea unui anumit individ si cand esuam sa ne modificam stereotipurile bazandu-ne pe observatiile si experienta proprie. Sa analizam alte 4 motive pentru care stereotipurile impiedica comunicarea interculturala. In primul rand, stereotipurile sunt ca un filtru: permit transmiterea informatiei care convine individului. In acest fel nu i se acorda o sansa lucrului care ar putea fi adevarat. De exemplu femeile li s-a atribuit stereotipul unidimensional multi ani. Stereotipul femeii buna la cratita a impiedicat de multe ori promovarea femeilor la locul de munca. In al doilea rand, nu actul de a clasifica este cel ce creeaza probleme, mai mult cel de asumare a lucrurilor. Stereotipurile presupun ca membrii unui grup au aceeasi caracteristica. Atkinson, Morten si Sue noteaza ca: “sunt preconceptii rigide care sunt aplicate tuturor membrilor unui grup sau indivizilor pentru o periada de timp, indiferent de variatile individuale”. In al treilea rand, stereotipurile impiedica succesul comunicarii deoarece sunt exagerate. Deformeaza deoarece sunt bazate pe jumatati de adevaruri si presupuneri. Gurdham afirma importanta acestui punct prin reamintirea faptului ca stereotipurile deformeaza comunicarea in grup deoarece se bazeaza pe informatii false. In al patrulea rand, stereotipurile sunt rezistente la schimbare. Deoarece acestea se dezvolta de obicei in prima parte a vietii si sunt constant intarite de catre membrii grupului de care apartine individul, cresc in intensitate in fiecare an.

3.Prejudecatiile-atitudini emotionale negative fata de straini

Prejudecata este un set de idei și credințe care lezează grupuri sau indivizi aparținând unor grupuri pe baza unor trăsături reale sau imaginare. Definiția poate fi analizată sub următoarele aspecte:

Prejudecata se referă la idei, sentimente, intenții, niciodată la acțiuni sau comportamente; se studiază prin chestionarea subiecților asupra gândurilor, sentimentelor, intențiilor.

Prejudecata este un fenomen social, a cărui existență se raportează la grup. Ea nu este rezultatul unui biais individual sau preferință individuală. În cercetarea prejudecăților se investighează în ce măsură „eu” ca membru al unui grup îl consider pe „el” ca membru al altui grup.

Prejudecata se învață de la ceilalți chiar și în absența oricărei experiențe personale cu grupul pe care îl vizează.

Prejudecățile sunt de regulă negative.

Prejudecata este orice afirmație sau generalizare neverificată și neverificabilă cu privire la relațiile umane, la manifestările comportamentale ale indivizilor, la calitățile personale sau de grup ale oamenilor, de regulă eronată și peiorativă. (F, E), manifestându-se prin adoptarea fără discernământ a unei păreri, expectanțe sau concepții. Un individ cu prejudecăți emite păreri negative sau pozitive despre persoane, situații, grupuri ș.a. fără motiv și fără o analiză sau o experiență obiectivă prealabilă. De exemplu, afirmațiile: „persoanele cu fruntea înaltă au o inteligență superioară”, „cel ce nu te privește în ochi când vorbește este nesincer” ori „grupul mai numeros este mai puternic” etc. Sunt generate mai mult dintr-o atitudine afectivă decât din cunoașterea reală, obiectivă și verificată a realității. (F) Prejudecățile se constituie la nivelul simțului comun și sunt asimilate în procesul de socializare, de însușire a normelor, valorilor, modelelor de gândire și comportament proprii grupurilor.

La nivelul relațiilor dintre grupuri se utilizează termenul de prejudecată consensuală pentru a descrie reacția afectivă față de un anume grup sau categorie socială, care este împărtășită la nivelul unei colectivități sau în societate. (G) Ca afirmații necontrolate, prejudecățile pătrund ușor în mentalitatea individuală sau de grup, mai ales atunci când disponibilitatea și exigența necesară pentru cunoașterea autentică lipsesc și afectează comunicarea eficientă, amplificând de multe ori gradul de agresivitate al indivizilor sau grupurilor și generând conflicte. Apariția prejudecăților este favorizată de izolarea grupurilor și a persoanelor și, în mod deosebit, de stările de conflict sau concurență. Sunt frecvente prejudecățile referitoare la minoritățile etnice, religioase, naționale ale căror comportamente sunt insuficient cunoscute și interpretate eronat de către ceilalți membri ai comunității. Atât stereotipurile, cât și prejudecățile pot fi consensuale, adică împărtășite de membrii unei comunități, sau personale.

Victimele prejudecăților

Prima prejudecată (sexismul), pe care se întemeiază toate celelalte, este cea bazată pe genul persoanei, căci este forma de inechitate de care luăm cunoștință de timpuriu, încă din familie, astfel încât ea devine aproape firească chiar și pentru cei care se declară și acționează, de regulă, respectuos și echitabil. Această formă de prejudecată nu implică existența unei majorități, respectiv a unei minorități, deoarece numărul bărbaților și al femeilor este relativ egal pe glob, ci a forței fizice incontestabil mai mare a bărbaților din cauze de natură anatomică și hormonală. Astfel, femeile sunt minoritare în multe profesii, în conducere, ca și în politică.

Feministele au sesizat o formă subtilă de sexism în preferința meteorologilor de a boteza uraganele cu nume exclusiv feminine, până nu demult. Ng (1990) descrie o altă formă de sexism: Atunci când se fac referiri generale la oameni, există tendința de utilizare a pronumelor masculine. În limba română, construcțiile verbale care fac referire la o mulțime formată din femei și bărbați, folosesc forma de masculin plural a adjectivelor, pronumelor, numeralelor: Vă rog să fiți atenți. Toți să fiți gata să …

Rasa este și ea un obiect al prejudecăților. Rasismul, creație exclusivă a epocii moderne, afirmă superioritatea unei rase în raport cu alta pe baza diferențelor de natură genetică, având consecințe în domeniul social și economic. S-a susținut pe rând superioritatea albilor, a europenilor, a arienilor etc., fapt ce a condus la comportamente adeseori aberante și criminale. În lumea contemporană, rasismul clasic a fost înlocuit de rasismul simbolic (Kinder & Sears, 1981) ce poate fi exemplificat prin dificultatea celor ce au prejudecăți față de persoanele de culoare de a da mâna cu aceștia. De asemenea, rasismul tinde să diminueze, lăsând loc prejudecăților etnice, căruia îi sunt victime persoanele unui anumit grup etnic.

Alături de femei și grupuri etnice, alte victime frecvente ale prejudecăților sunt minoritățile religioase, persoanele cu dizabilități, homosexualii, vârstnicii și, în unele țări, cei obezi.

Originile și cauzele prejudecăților

Prejudecățile își au originea în:

excesul de autoritate

tendința spre categorizare irațională, concretizată în formularea de stereotipuri

devalorizarea celor considerați a aparține unui popor inferior

Combinate în diverse proporții, ingredientele de mai sus pot genera motive foarte variate pentru care apar prejudecățile:

Nevoia de a te simți superior prin devalorizarea altora.

Teama de membrii altor grupuri în competiția pentru un loc de muncă.

Frustrarea generată de deținerea unui statut social modest, care pe termen lung conduce la ostilitate.

Educația insuficientă care nu permite decât o înțelegere simplistă și stereotipă a realității.

Incapacitatea indivizilor de a se confrunta cu oameni necunoscuți și situații marcate de incertitudine.

Nevoia de aprobare și acceptare în grup

Tendința spre conformare în raport cu credințele și atitudinile dominante.

De-a lungul timpului, prejudecățile au îmbrăcat forme brutale precum sclavia și segregarea rasială sau mai puțin violente ca în cazul glumelor despre minorități etnice sau femei (mai ales blonde). În lumea contemporană, prejudecățile sunt mai puțin explicite, având forme subtile și ascunse, care însă nu le reduc potențialul nociv.

În procesul de enculturație început în familie și continuat apoi prin contactul cu alte forme ale culturii, copilul învață prejudecăți care ulterior devin o parte a filosofiei lui de viață și constituie un filtru prin care vor trece diferențiat numai acele informații concordante cu schemele deja formate. Prejudecățile se mențin atâta timp cât indivizii nu au acces la informații complete și autentice despre alte persoane sau grupuri, iar contactele stabilite cu acestea sunt superficiale. Principalele instanțe care concură în diverse proporții la învățarea și consolidarea prejudecăților sunt familia, mass-media și școala.

Forme de manifestare a prejudecăților

Negarea împărtășirii prejudecății Dacă cineva acceptă că are o prejudecată, atunci trebuie să accepte, de asemenea, că este o persoană irațională și lipsită de etică. Pentru a se apăra de acest disconfort moral, individul neagă în mod explicit că ar împărtăși astfel de credințe spunând „Nu am prejudecăți, dar …”

Raționalizarea este o formă de apărare a eului, în care individul construiește raționamente care să îi justifice acțiunile. Astfel, reține selectiv din realitate doar acele elemente obiective care îi confirmă deciziile și le ignoră pe toate celelalte; totodată, invocă un consens, afirmând că o anumită credință trebuie să fie adevărată de vreme ce toată lumea este de aceeași părere. Le blamează pe victime însăși susținând că este exclusiv vina lor pentru ceea ce li se întâmplă sau, în fine, se apără invocând excepția pe care o valorizează: Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei este evreu, dar …

Reducerea prejudecății și discriminării

Prejudecata este foarte complexă, nu apare după un algoritm precis și repetabil, de aceea încercările de a o combate trebuie să fie la rândul lor complexe. Una dinte pârghii este educația, și ea este cu atât mai eficientă cu cât cea desfășurată în școală este congruentă cu influențele educative exercitate de părinți, grupul de prieteni, mass-media, societate.

1. Stabilirea de scopuri supraordonate între grupurile care manifestă reciproc prejudecăți. Impunerea de scopuri supraordonate unor grupuri aflate în conflict poate conduce la depășirea animozităților, reducerea comportamentului dominat de prejudecată și discriminare.

2. Stabilirea contactului între grupuri care manifestă prejudecăți unul față de celălalt. În acest fel se poate reduce ignoranța reciprocă, și diminua anxietatea. Descriind tipurile de contacte, Allport (1954) evidențiază importanța naturii contactului și, în consecință, eficiența sa în diminuarea comportamentelor discriminatorii.

Acest lucru nu este usor de facut deoarece multe aspecte legate de perceptia culturala, rasa si educatie sociala sunt invatate devreme si intarite prin expunerea repetata. Totusi, cercetarile au aratat ca exista doua metode ce au cel mai des rezultate pozitive in eliminarea prejudecatilor: contactul personal si educatia. Cercetarile legate de contactul personal au inceput undeva la inceputul anilor 1950. Ratiunea acestei metode este simpla: cu cat mai mare frecventa contactelor pozitive dintre indivizii grupurilor diferite, cu atat mai slab o sa fie perceputa prejudecata. Oskamp evidentiaza ca sunt necesare anumite conditii pentru a avea succes, cele mai importante fiind “statutul egal dintre grupuri” si cooperarea care “atingerea telurilor comune”. Exista doua tipuri de programe educationale pe care psihologii le folosesc pentru a reduce prejudecatile. Primul tip se centreaza pe ceea ce numim curricula educatiei multiculturale. Stephan si Stephan mentioneaza ca aceasta curricula “ de obicei contine material cultural si practici ale unor multitudini de rase si etnii”. Materialele sunt de obicei prezentate din punctul de vedere al minoritatilor. Al doilea tip, antrenamentul diversitatii culturale, este folosit in principal in afaceri si organizatii si este construit din programe create pentru a-i invata pe manageri si angajati sa aprecieze diferentele, sa aproprie intelegerea intre grupuri, si sa ajute individul sa realizeze ca toata copilaria este baza comportamentului individual. Indiferent de metode aleasa, telul principal este acelasi – sa maresti dialogul intre cupluri si sa reduci prejudecata.

Capitolul 4.

Studiu de caz. Documentarul Vin romanii