Gradul de Infestare cu Fasciola Hepatica la Ovinele Investigate la Laboratorul Facultatii de Medicina Veterinara Ion Ionescu de la Brad din Iasi
Gradul de infestare cu fasciola hepatica la ovinele investigate la laboratorul facultății de medicină veterinară “Ion Ionescu de la Brad” din Iași
CUPRINS
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 – ISTORICUL CERCETĂRILOR
CAPITOLUL 2 – ÎNCADRAREA SISTEMATICĂ A SPECIEI
CAPITOLUL 3 – MORFOLOGIA EXTERNĂ ȘI ORGANIZAREA INTERNĂ A VIERMELUI MARE DE GĂLBEAZĂ
3.1 Morfologia externă
3.2 Organizarea internă
CAPITOLUL 4 – CICLUL DE DEZVOLTARE AL FASCIOLA
HEPATICA
CAPITOLUL 5 – EPIZOOTOLOGIA – CARACTERIZARE ȘI MANIFESTĂRI ALE FASCIOLA HEPATICA
5.1 Procesul infecțios
5.2 Procesul epizootologic
5.3 Epizootologia fasciolozei
5.4 Patogenie
5.5 Modificări morfopatologice
CAPITOLUL 6 – Gradul de infestare cu Fasciola Hepatica la ovinele investigate la laboratorul Facultății de Medicină Veterinară “Ion Ionescu de la Brad” din Iași
6.1 Obiectivele de cercetare
6.2 Metode de cercetare
CAPITOLUL 7 – Lucrare practică
7.1 Analiza ficatului la animalele moarte
7.2 Stabilirea diagnosticului
7.3 Mecanisme de apărare antiparazitară
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE FOTO
BIBLIOGRAFIE
Introducere
Paraziții au reprezentat încă de la începerea cercetărilor pe acest domeniu, un mare semn de întrebare. Parazitozele care au decimat animalele domestice, au ajuns la stadii în care constituiau puncte de declin al multor civilizații. Chiar și în zilele noastre, îmbolnăvirea cu dicrocelioză și fascioloză, nu lasă fără un gust amar directorii multor ferme din toate colțurile globului.
Subiectul acestei licențe este legat de observațiile asupra gradului de infestare cu Fasciola hepatica al populațiilor de ovine, și cercetarea rezultatelor în laboratorul de parazitologie al Facultății de Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" din Iași.
Obiectivele de îndeplinit constau în prezentarea aspectelor generale ale Fasciola hepatica, morfologie externă și organizare internă, parcurgerea stadiilor evolutive și acțiunea infecțioasă asupra ovinelor.
Pentru justificarea subiectului, am folosit date culese pe parcursul practicii, observații făcute la nivel general (gradul de infestare cu Fasciola hepatica la ovine în anii 2005 și 2006) și în particular prin observațiile directe asupra ovinelor de studiu.
Lucrarea de față își propune să prezinte o analiză clară a modului în care fascioloza reprezintă un factor de risc pentru râuri ce țin de dezvoltarea agriculturii în contextul noilor norme europene impuse.
Poate reprezenta în același timp și un ghid de prevenire al răspândirii infestării prin luarea unor măsuri eficiente de prevenire și tratament.
CAPITOLUL 1
ISTORICUL CERCETĂRILOR
Parazitologia a fost organizată ca disciplină în anul 1946 de către Prof. Dr. Gheorghe Lupașcu, membru corespondent al Academiei Române, atât pentru scopuri didactice, cât și în vederea cercetării științifice. Colectivul a abordat o largă tematică de cercetare, strâns legată de necesitățile practicii medicale, iar rezultatele au fost concretizate prin aplicarea unor măsuri care au dus la eradicarea în zona de sud-est a țării a unor boli parazitare ca malaria și ankilostomiaza. Contribuții originale au fost aduse și în legătură cu studiul febrei papataci, a trichinelozei și a helmintiazelor.
În anul 1952, după transferul Prof. Dr. Lupașcu la UMF București, conducerea disciplinei a fost preluată de Prof. Dr. Mihai Elias, având colaboratoare din anul 1959 pe Dr. Margareta Puca. În această perioadă activitatea de cercetare a abordat aspecte de o deosebită importanță practică în domeniul diagnosticului imunologic și al tratamentului toxoplasmozei, disciplina având o colaborare strânsă cu clinicile de pediatrie, obstetrică – ginecologie și oftalmologie. Pentru studenții Facultății de Stomatologie, începând din anul 1968 s-a asigurat desfășurarea cursului și lucrărilor practice de Microbiologie stomatologică, fiind abordate unele aspecte generale privind procesele de apărare ale organismului, cercetările principalilor agenți patogeni de etiologie microbiană, virală și parazitară, insistându-se asupra acelora cu implicații în practica stomatologică.
Din anul 1978 a fost inaugurat un curs de Parazitologie tropicală obligatorie pentru studenții străini și facultativ pentru studenții români. Din anul 1986 pregătirea studenților de la Facultatea de Stomatologie se face în cadrul disciplinei comune de Microbiologie – Virusologie și Parazitologie, care a rezultat prin fuzionarea celor 3 discipline.
După pensionarea Prof. Dr. Mihai Elias, în 1986, cursurile de parazitologie și parazitologie tropicală sunt ținute de Șef de Lucrări Dr. Ioan Iacobiciu.
Din octombrie 1995, disciplina de Parazitologie are statut independent, ca urmare a separării din cadrul disciplinei comune de Microbiologie – Virusologie și Parazitologie.
În cadrul orelor de curs și lucrări practice sunt expuse principalele afecțiuni parazitare, insistându-se asupra morfobiologiei agenților cauzali, aspectelor clinice, diagnosticului de laborator și măsurilor sanitaro – antiepidemice.
Activitatea științifică este axată pe probleme de actualitate din domeniul unor boli parazitare de largă răspândire în zona estică a continentului nostru: protozoare și helmintiaze intestinale, hidatidoza, toxoplasmoza.
CAPITOLUL 2 – ÎNCADRAREA SISTEMATICĂ A SPECIEI
Clasa Trematoda se caracterizează prin platelminți, prevăzuți cu organe de fixare reprezentate de cârlige și ventuze.
Grupul include peste 7200 de specii endoparazite, cu două sau mai multe gazde intermediare. Trematodele digenee prezintă două ventuze de fixare, parazitând în tubul digestiv la vertebrate sau în organele anexe ale acestuia; rar sunt ectoparazite. Organizația internă o amintește pe cea a turbelariatelor rabdocele.
Morfologic, trematodele digenee au aspect foliaceu, cu extremitatea cefalică slab diferențiată. Fixarea de organele interne ale gazdei se efectuează prin intermediul celor două ventuze – una bucală, și una ventrală; la unele forme, există de asemenea țepi cuticulari care asigură o mai bună fixare a parazitului în organele interne ale gazdei. Orificiul bucal se deschide anterior, în mijlocul ventuzei bucale. Orificiul genital se deschide pe fața ventrală, în treimea anterioară a corpului iar orificiul excretor terminal și posterior.
Organizarea internă
Corpul este protejat de o cuticulă groasă, iar celulele hipodermei sunt înfundate în parenchim, ca și la cestode. Musculatura este organizată pe cele trei straturi caracteristice platelminților iar cavitatea internă este plină cu țesut parenchimantos.
– Tubul digestiv este saciform sau ramificat, ramurile fiind prevăzute sau nu cu diverticule. Hrănirea se face pe seama lichidelor din organele anexe ale tubului digestiv ale gazdei.
– Aparatul excretor este protonefridian, extrem de ramificat; cataboliții se colectează într-un canal central, deschis la exterior în partea posterioară a corpului. Partea terminală a canalului excretor se diferențiază într-o veziculă excretoare.
– Sistemul nervos este regresat datorită vieții parazitare. În zona cefalică se găsește un inel nervos de la care pornesc cordoane nervoase longitudinale.
– Sistemul genital – hermafrodit – este asemănător cu cel de la turbelariate. Testiculele pot fi ramificate sau compacte, poziția lor în corp putând varia în funcție de specie. Spermiductele confluează într-un canal deferent terminat cu o porțiune care funcționează ca un penis, orificiul genital mascul deschizându-se în apropierea celui femel. În partea terminală a canalului deferent se deschid glande prostatice. Aparatul genital femel este format din două ovare ramificate sau nu, glande vitelogene, glande cochiliere și un uter. Gonoductele, viteloductele și canalele glandelor cochilifere se deschid în răspântia genitală, de unde pornește uterul. Tot în răspântia genitală se deschid și buzunarul de acuplare și receptaculul seminal. La unele specii, cum este Fasciola hepatica, din răspântia genitală pornește și un al doilea canal, scurt, îngust și terminat cu un por la suprafața corpului – canalul Laurer. Segmentarea oului este de tip spiral.
Trematodele cuprind trei subclase:
– Aspidogastrea
– Digenea
– Didymozoidea (6)
Clasa Trematoda – Subclasa Digenea
Acetabulum (ventuza ventrală) poate fi situată în orice punct pe linia median-ventrală a corpului. În rare cazuri acetabulum poate lipsi, la fel și ventuza bucală. Ciclul evolutiv este heteroxen, iar dezvoltarea se face cu metamorfoză. Gazda intermediară este reprezentată de o moluscă gasteropodă. Gazdele definitive, în care se localizează adultul, sunt reprezentate de vertebrate și excepțional nevertebrate.
Ordinul Echinostomatida
Cuticula este prevăzută cu spini sau solzi chitinoși. Majoritatea prezintă un rostru cu spini recurenți cu rol în fixare. Acetabulumul dezvoltat este situat în treimea anterioară a corpului. Cercarii posedă o coadă simplă, dezvoltată și se formează prin înmugurire internă în redii.
Familia Fasciolidae
Este familia reprezentativă a ordinului. Deși include puține specii, acestea sunt în general cosmopolite. Parazitează în special în canalele biliare la numeroase mamifere domestice sau sălbatice, mai ales la ierbivore (6)
Capitolul 3 – Morfologia externă și organizarea internă a viermelui mare de galbează
3.1 Morfologia externă
Fasciola hepatica este agentul infecțios ce produce parazitoza numită fascioloză. Această boală se poate caracteriza anatomo-clinic prin angiocolită, grave tulburări metabolice, iar epizootologic prin evoluție acută sau cronică, cu dinamică sezonieră și cu caracater de focalitate.
Fasciola hepatica, măsoară 2-3 cm lungime și 1,3 lățime. Are corpul foliaceu, de culoare alb – cenușie, sau brun – gălbui, acoperit cu o cuticulă prevăzută cu spini foarte fini (Fig. 1).
Figura 1. Fasciola hepatica
Corpul este puternic turtit dorso-ventral, de forma unei semințe de dovleac sau a unei frunzulițe. Adultul este de 20 – 50 mm lungime și 10 – 15 mm lățime, de culoare
alb – lăptoasă sau galben – brun. Corpul este moale, prezintă la exterior cuticula prevăzută cu solzi și spini curbați cu vârful înapoi. Aceste formațiuni cuticulare sunt mai mari pe partea ventrală a corpului și fac imposibilă căderea sau eliminarea parazitului. Partea anterioară a corpului este mai lată iar pentru a se adapta la dimensiunile canalului biliar, parazitul se răsucește în cornet. La extremitatea anterioară a corpului se află ventuza bucală, în mijlocul căreia este orificiul buco – anal iar ceva mai jos de baza conului se află ventuza ventrală care este oarbă. Ventuzele folosesc la fixarea parazitului de peretele canalului biliar. Tot ventral, între cele două ventuze, se află orificiile genitale (femel și mascul), iar terminal, orificiul excretor. Dorsal, la jumătatea corpului se află orificiul canalului lui Laurer, canal care este în legătură cu aparatul genital femel și pe unde se elimină spermatozoizii în exces. Aparatul digestiv este incomplet fiind alcătuit din gură, faringe, esofag și intestin mediu neprezentând intestin posterior.
Ventuza bucală și faringele au o musculatură bine dezvoltată formând împreună cu esofagul un sistem de aspirare al hranei. Intestinul se ramifică imediat în două ramuri simetrice ce ajung până la partea terminală a corpului, fiecare ramură la rândul ei ramificându-se și formând diverticule numeroase. Ramurile și diverticulele intestinale se termină orb (fără orificiu) (11)
3.2 Organizarea internă
Aparatul digestiv (figura 2)
Are o funcție dublă: digestivă și circulatorie. Acesta începe în orificiul buco – anal, situat la extremitatea anterioară, urmat de faringele musculos, care are rol în aspirarea hranei, apoi un scurt esofag și intestinul. Intestinul se ramifică în două ramuri simetrice, care la rândul lor se ramifică de mai multe ori formând în cele din urmă numeroase diverticule intestinale, în legătură cu aparatul genital femel și pe unde se elimină spermatozoizii în exces. Aparatul digestiv este incomplet fiind alcătuit din gură, faringe, esofag și intestin mediu neprezentând intestin posterior.
Ventuza bucală și faringele au o musculatură bine dezvoltată formând împreună cu esofagul un sistem de aspirare al hranei. Intestinul se ramifică imediat în două ramuri simetrice ce ajung până la partea terminală a corpului, fiecare ramură la rândul ei ramificându-se și formând diverticule numeroase. Ramurile și diverticulele intestinale se termină orb (fără orificiu) (11)
3.2 Organizarea internă
Aparatul digestiv (figura 2)
Are o funcție dublă: digestivă și circulatorie. Acesta începe în orificiul buco – anal, situat la extremitatea anterioară, urmat de faringele musculos, care are rol în aspirarea hranei, apoi un scurt esofag și intestinul. Intestinul se ramifică în două ramuri simetrice, care la rândul lor se ramifică de mai multe ori formând în cele din urmă numeroase diverticule intestinale, toate terminate orb (forma degetelor de mănușă). La Fasciola hepatica lipsește intestinul posterior și anusul. De asemenea lipsesc și aparatele respirator și circulator.(10)
Figura 2. Aparatul digestiv la Fasciola hepatica
o.b.a. – orificiul buco – anal; f. – faringe; r.i.l. – ramuri intestinale longitudinale;
r.l. – ramuri intestinale
Aparatul excretor (figura 3)
Este de tip protonefridian. Protonefridiile se găsesc răspândite în întreaga masă parenchimatoasă. De la fiecare protonefridie pleacă un canalicul excretor, acestea unindu-se în două trunchiuri principale, situate în jumătatea inferioară a corpului. Acestea se continuă cu un vas comun, terminal. Se deschide la exterior, în partea posterioară a corpului, prin orificiul excretor (10).
Figura 3. Aparatul excretor la Fasciola hepatica
c.p. – canalicul protonefridian; c.e.p. – canal excretor principal; v.e. – vezicula excretoare; o.e. – orificiu excretor
Aparatul genital (Figura 4)
Fasciola hepatica este o specie hermafrodită cu aparatul genital foarte complicat structurat.
Aparatul genital mascul – este alcătuit din două testicule foarte ramificate, situate în mijlocul corpului. Testiculele sunt alcătuite din numeroși foliculi testiculari. Foliculii se continuă cu canalele eferente, care se deschid în două canale deferente sau spermiducte, orientate spre partea anterioră a corpului. În dreptul ventuzei ventrale cele două canale deferente se unesc într-un canal comun, care se dilată formând o veziculă seminală. Urmează un canal ejaculator și o porțiune exertilă numită cir sau penis. Cirul este situat în punga cirului și este evaginabil. La baza cirului se află numeroși acini glandulari ce formează prostata. Canalul ejaculator se termină cu orificiul genital mascul, situat pe papila genitală în apropierea orificiilor genitale femele (10).
Aparatul genital femel – Ovarul este unic, situat în treimea anterioară a corpului și este foarte ramificat. De la ovar pleacă un oviduct drept, ce se deschide în răspântia genitală sau ootip. De la răspântia genitală pleacă două canale, unul în partea anterioară – uterul – iar celălalt în partea dorsală – canalul lui Laurer. Uterul este tubular, foarte întortocheat, plin cu ouă și se deschide la exterior prin orificiul genital femel, situat între cele două ventuze, în fața celui mascul. Funcția canalului lui Laurer nu este încă bine precizată, și se pare că este cea de receptacul seminal sau de evacuare a spermatozoizilor în exces (supapă de evacuare). Glandele anexe sunt reprezentate prin glandele lui Mehlis sau glandele cochiliere și două glande vitelogene. Glandele cochiliere înconjoară răspântia genitală și au rol în formarea cojii oului. Glandele vitelogene sunt amplasate în lungul corpului, lateral și produc vitelusul nutritiv. Glandele vitelogene sunt alcătuite din numeroși foliculi, care se continuă cu canalele foliculare, ce se varsă în canalele vitelogene longitudinale iar de aici în două canale vitelogene transversale, care se unesc în partea mediană a corpului, formând viteloductul comun. Acesta se deschide în ootip.
Figura 4. Aparatul genital la Fasciola hepatica
– aparatul genital mascul; B. – aparatul genital femel;
c – cir; c.d. – canal deferent; c.e. – canal eferent; c.L. – canal Laurer; f.t. – foliculi testiculari; g.c. – glanda cojii; g.v. – glande vitelogene; o – ootip; o.c.L – orificiul canalului Laurer; o.g.f. – orificiul genital femel; o.g.m. – orificiul genital mascul; ov. – ovar; r.s. – receptacul seminal; u. – uter; vd. – viteloduct; p.g. – papila genitală; v.s. – vezicula seminală
CAPITOLUL 4 – Ciclul de dezvoltare la Fasciola hepatica
Fasciola hepatica se localizează în canalele biliare (Figura 5) și uneori, aberant, în plămâni, limfonoduli și mai rar în alte organe.
Figura 5. Localizarea Fasciola hepatica în canalele biliare și hipertrofierea acestora
Adultul de Fasciola hepatica parazitează aproape toate mamiferele, fiind întâlnit la un număr mare de grupe zoologice de gazde definitive ca: artiodactile rumegătoare și nerumegătoare, perissodactyle, marsupiale, proboscides, rozătoare cu dinți dubli sau simpli, carnivore aeluroide și arctoide, primate, etc.
În România, Fasciola hepatica a fost depistată la bovine, ovine, cabaline, pisici, câini, iepuri, șoareci, dihor, veveriță, vulpe, om.
Fasciola hepatica are ca gazdă intermediară melcii din genul Limnea. Se știe că cel puțin 26 de specii din șapte genuri au fost identificate ca gazdă intermediară. Dintre factorii care au diminuat în timp numărul acestora, menționăm:
confuzia în descrierea și clasificarea melcilor din fam. Limnaeidae a condus la crearea mai multor specii și genuri sinonime, care acum sunt îndepărtate;
există o evidență clară că în timp, o mare varietate de melci sunt susceptibili la Fasciola hepatica când sunt tineri, dar dezvoltarea până la stadiul de cercar se întâlnește numai la câteva specii de melci adulți, așa că există o falsă impresie a unei largi game de gazde intermediare pentru acest trematod. Speciile cele mai importante de gazde intermediare implicate în transmiterea fasciolei sunt: Limnaea truncatula – cea mai importantă gazdă intermediară, Limnaea tomentosa în Australia și Noua Zeelandă, Limnaea humilis în America de Nord, Limnaea columella în SUA, America Centrală, Australia și Noua Zeelandă, Limnaea bulimoides în sudul SUA, Limnaea viator în America de Sud, Limnaea diaphena în America de Sud (9).
Limnaea truncatula are culoarea care depinde de condițiile ecologice din biotop. Din această specie s-au descris mai multe tipuri, după detaliile morfologice. Existența acestor subspecii pare condiționată de diferențele dintre biotopuri.
Astfel au fost descrise următoarele:
Tipul Weybridge de 6 – 8 mm înălțime, cu cochilia bondoacă și scurtă;
Tipul Limousin de 10 mm înălțime, cu cochilia alungită și brun strălucitoare;
Tipul Montmorillonais de 10 mm înălțime, cu cochilia foarte alungită și de culoare gri – închis;
Tipul Boischaut de 10 mm înălțime, cu cochilia foarte alungită și brun strălucitoare;
Tipul Normandie de 10 mm înălțime, cu cochilia alungită, cu ultima spiră foarte îngroșată, de culoare gri – strălucitoare (8).
Limnaea truncatula a fost observată și la altitudinea de 2600 m fiind un melc pulmonat, basomatofor, amfibiu necesitând apă pentru creștere, dar care își petrece o mare parte din timp în afara apei respirând oxigen atmosferic.
Are o cochilie cu apertura dextră, subțire, de culoare gri – închis sau roz cu striuri fine longitudinale și de 6 – 10 mm înălțime. Cochilia este conică, oval alungită, lată de 3 – 3,5 mm cu 6 – 7 amfracte, care se măresc treptat către apertură. Apertura este îngust – eliptică sau ovală. Sutura este adâncă, iar sub fiecare sutură, spira următoare este mai curbată. Suprafața cochiliei este mult mai curbată ultimul tur de spiră atingând aproximativ 2/3 din înălțimea cochiliei.
Peristomul este subțire și neevazat; Limnaea truncatula este o specie vegetariană, consumând alge cloroficee ca Desmidia cosmarium. În condițiile experimentale de laborator, specia poate fi hrănită și cu Lactuca sativa nefolosindu-se apa de la robinet ca mediu de viață deoarece cuprul din țevile menajere este letal pentru melci.
Această sensibilitate este una din armele folosite în controlul fasciolozei.
Limnaea este un melc hermafrodit, capabil să se autofecundeze, acest lucru explicând posibilitatea reconstituirii rapide a populației după distrugerea aproximativ în totalitate (8).
Limita de supraviețuire și de refacere a unei populații este de doar un singur individ.
Temperatura optimă de dezvoltare este de 26 0 C, dezvoltarea embrionară fiind de aproximativ 7 zile. O generație de melci poate fi complet dezvoltată într-un interval de 3 – 5 săptămâni, aceștia formând rapid populații mari, cu importanță epizootologică. În funcție de intensitatea precipitațiilor , melcii depun ponta de mai multe ori pe an, cam 60 de ouă pe zi. Trebuie menționat că melcii devin capabili să depună ponta de la vârsta de 5 săptămâni.
Prima depunere a pontei are loc în martie, astfel că în luna mai apare o nouă generație de melci. Generația formată este considerată matură în iunie – iulie și poate da naștere la o nouă generație care va deveni matură sexual în octombrie. Cei mai mulți melci apar în aprilie – mai și apoi în septembrie.
Numărul de ouă depus de melc poate fi și mai mic (3 – 30 ouă pe zi), iar durata pontei poate fi de câteva luni pe an. În total, un melc matur poate depune 800 – 3000 de ouă în condițiile în care există umiditatea suficientă, temperatura este peste 90 C iar hrana din abundență. Melcul depune o singură dată mai multe ouă, înglobate într-o masă gelatinoasă. Capacitatea proporțională de eclozare este de 100%. Creșterea melcului are un ritm rapid în condițiile unei hrane abundente. După 23 de zile melcii tineri ating 4,5 mm în înălțime, iar maturitatea sexuală este atinsă la 5 săptămâni. Creșterea este mai lentă după începutul pontei și continuă până în ultima zi de viață. Dimensiunea de 12 mm, constituie excepție și poate fi atinsă doar în condiții de hrană și climă deosebit de favorabile.
Longevitatea melcilor este variabilă, în funcție de mulți factori, printre care trebuie enumerați temperatura și gradul de umiditate al mediului.
Astfel, între 00 C și 100 C și între 20 – 280 C, melcul adoptă o viață latentă, încetinită.
În condiții de secetă, melcul se înfundă adânc în mâl, reducându-și activitatea metabolică numită și perioadă de estivare. Perioada poate dura peste un an, în funcție de vârsta melcilor, știindu-se că duritatea cochiliei adulților este mai mare față de cea a juvenililor (8).
Rezistența în perioadele critice mai poate fi dată de blocarea aperturii prin fixarea de suporturi dure. Ca mecanisme de apărare cel mai des întâlnit este protejarea prin adâncirea în mâl, blocarea aperturii întâlnindu-se mai rar.
Aceleași mecanisme de supraviețuire se activează și iarna când melcii intră în mâl, aici declanșându-se hibernarea, care poate varia ca durată. Din cauza factorilor dependenți de condițiile de mediu, longevitatea melcilor este relativă, aproximându-se totuși la durata maximă de un an.
Mecanismele de estivare și hibernare oferă posibilitatea refacerii populațiilor dintr-un areal sau dintr-un biotop.
Melcii din genul Limnaea se întâlnesc în apele curgătoare precum și în apele stagnante. Aceștia pot fi întâlniți și pe terenurile asanate unde își desfășoară activitățile vitale timp de mai multe luni.
Preferă un pH ușor acid și mor în mediu acid intens, ca de exemplu în turbă și apă încet curgătoare care nu reușeste îndepărtarea produselor de excreție.
Lumina ca factor de supraviețuire este considerată indispensabilă, fiind în raport cu modul de nutriție și cu hrana lor – algele verzi.
Solurile nisipoase nu sunt convenabile pentru dezvoltarea melcilor, pH-ul preferat fiind de 6,6 – 8,6. Sunt preferate solurile argiloase și fără covor erbaceu, deoarece sunt favorabile dezvoltării algelor; sursa de hrană. Sodiul în exces în sol este letal pentru melci.
Oile care pășunează pe solurile sărăturoase sunt protejate împotriva fasciolozei. Prezența calciului constituie un factor favorabil deoarece ajută la formarea cochiliei și la reglarea ph-ului din sol.
Figura 6. Gazda intermediară – Limnea truncatula
Figura 7. Ciclul de viață la Fasciola hepatica
Figura 8. Ciclul de viață și infectarea la ovine
Ciclul vital se desfășoară în trei medii diferite: în organismul gazdei, în mediul exterior acvatic și în gazda intermediară. Adultul de Fasciola hepatica, care trăiește în ductele biliare ale gazdei definitive, produce în medie 3500 de ouă pe zi la taurine și 20000 ouă/zi la ovine. Variațiile de la aceste numere sunt în funcție de:
Vârsta paraziților. Sub vârsta de un an, fasciola produce 100000 ouă pe zi, iar la vârsta de 3 ani doar 500 ouă/zi. Producția de ouă încetează după vârsta de 4 ani; fasciola putând trăi 6 ani sau chiar mai mult la rumegătoare.
Creșterea numărului de ouă dimineața și descreșterea după – amiaza, datorită variației circadiene ale secrețiilor hormonale ale gazdei;
Ponta este maximă în martie – mai și minimală în ianuarie – februarie;
Variații în funcție de numărul de paraziți găzduiți.
Ex: la oaie 30 de fasciole adulte produc 22556 ouă/zi; 137 de fasciole produc 16881 ouă/zi; 230 produc 12309 ouă/zi; 400 produc 8000 ouă/zi.
variații induse de gazdă, care poate stoca o parte din ouă în vezica biliară timp de mai multe zile, după care vezica se contractă și elimină brusc un mare număr de ouă;
pe măsură ce gazda îmbătrânește, numărul de ouă de fasciola descrește, fapt care poate fi pus în relație cu imunitatea gazdei;
Ouăle de fasciola suportă timp de un an temperatura de 4 – 50 C păstrându-și vitalitatea, pe care o pierd dacă sunt expuse la 00 C. O singură expunere la -150 C le distruge;
În mai – august incubația oului durează două săptămâni, iar în afara acestei perioade durează 90 zile și numeroase ouă sunt distruse. Din ou la temperatura de 20 – 260 C, miracidiul apare în 9 – 14 zile, iar la 150C în șase săptămâni, eclozarea neavând loc sub 100 C.
Oul conține un ovul fertilizat și o insulă de celule viteline și prezintă operculum
(Figura 9)
Figura 9. Ou de Fasciola hepatica cu opercul
Operculul este fixat cu un cement, iar în momentul eclozării, favorizată la rândul ei de lumină, acționează o enzimă, produsă de miracidium, eliberată ca răspuns la lumină și astfel operculumul se desprinde și cade (Figura 10).
Figura 10. Operculum în curs de deschidere ca răspuns la lumină
Sub opercul există un strat de coloid, care se schimbă din starea de gel în cea de soluție coloidală în timpul deschiderii și iese, urmat fiind de miracidium. Coloidul nu forțează deschiderea operculului, acest lucru fiind făcut de eliberarea enzimei de către miracidium sub acțiunea benzilor albastru violet din spectrul luminii. În condiții nefavorabile, incubația poate fi prelungită iar ecloziunea la 220 C nu are loc pentru o perioadă ce poate ajunge și la o lună în condiții de întuneric.
Ouăle trebuie eliberate din fecale înaintea dezvoltării complete, umiditatea fiind absolut necesară incubației și dezvoltării miracidiumului. Ouăle prinse în fecale pot supraviețui aproximativ un an dar fără să-și continue dezvoltarea. Totodată incubarea trebuie să aibă loc în apă sau în mâl, miracidiul putând înota pentru a găsi gazda.
Miracidiul (Figura 11) are aproximativ 130 µm lungime, fiind ciliat și prevăzut cu un spin rostral care servește la pătrunderea în gazda intermediară, o pereche de pete oculare, un sistem nervos centralizat, un sistem excretor rudimentar și o insulă de celule germinale.
Miracidiul poate supraviețui în apă 24 de ore, dar intervalul de timp în care el este infestant este mult mai scurt. Dacă găsește o gazdă intermediară într-o oră sau puțin peste o oră de la eclozare, el este capabil de a pătrunde în ea.
Miracidiul înoată rapid în apă și datorită fototropismului pozitiv el se îndreaptă spre suprafața apei căutându-și gazda – melcul. Întâlnirea între miracidium și melc este favorizată de fenomene chimiotropice. În contact cu gazda, miracidiul execută o mișcare aparentă de tirbușon în jurul axului longitudinal, pătrunderea în gazdă făcându-se prin înșurubare, implicând și acțiunea secrețiilor sale histolitice, foarte eficace, ce ramolesc țesuturile gazdei (8).
Figura 11. Etapa de miracidiu la Fasciola hepatica
Astfel, se creează o breșă prin care penetrează și migrează spre tractul digestiv sau spre gonadă. În momentul pătrunderii, miracidiul pierde învelișul de cili și intră în gazdă ca sporocist tânăr.
Sporocistul (Figura 12) este o larvă de forma unei vezicule de mici dimensiuni (1 mm lungime) căptușită cu un strat de celule germinative, celule care dau naștere prin înmulțiri repetate, în puține zile la protuberanțe constituite din celule regrupate, din care vor lua naștere rediile. Sporocistul se dezvoltă în tractul digestiv al melcului (10).
Figura 12. Etapa de sporocist la Fasciola hepatica
Redia (Figura 13). Fiecare sporocist dă naștere la mai multe redii, care în creștere provoacă distensia și în final ruperea peretelui sporocistului și eliberarea lor. Această reproducție sexuată reprezintă prima și uneori a doua multiplicare numerică a parazitului. După eliberare, rediile se deplasează și intră în hepatopancreas, care este cel mai bogat loc în hrană pentru redii. Aici apar rediile – fiice (a treia multiplicare).
Rediile măsoară 1 – 3 mm lungime și 0,2 mm lățime, având o formă aproape cilindrică la finele dezvoltării sale. La extremitatea anterioară prezintă un colier, guler în relief, iar la extremitatea posterioară doi apendici. Mai are o gură, un faringe și intestin neramificat.
Celulele terminale din redie formează protuberanțe, apoi insule independente care sunt progenitorii cercarilor sau a rediilor fiice. Aceste insule sunt constituite din celule asemănătoare. Fiecare redie dă naștere la 15 – 20 de cercari. În condiții favorabile rediile pot da naștere altor redii, numite redii fiice. Fiecare insulă germinativă din generația secundă de redii va da naștere la cel de al treilea stadiu larvar – cercarul.
Figura 13. Etapa de redie la Fasciola hepatica
Cercarul (Figura 14) este ultimul stadiu de dezvoltare în gazda intermediară. Dintr-un miracidiu se poate ajunge la peste 600 de cercari. Cercarul are formă ovală, este aplatizat, discoidal, are formă de mormoloc și măsoară aproximativ 280 – 300 x 230 µm.
Are câteva dintre caracterele adultului: un aparat digestiv nefuncțional, un sistem excretor, două ventuze și primordiile organelor genitale. Mai posedă o coadă lungă (2x lungimea corpului), foarte mobilă, ce îi oferă capacitatea de a înota rapid. De-a lungul farinxului are celule secretoare speciale, care constituie structuri morfologice larvare proprii. Acestea secretă peretele chistic în care stadiul larvar final va fi îmbrăcat, în așteptarea gazdei finale.
La deplina dezvoltare, cercarul părăsește redia prin porul genital și migrează în țesuturile melcului până ajunge în mediul exterior acvatic. Cercarul părăsește hepatopancreasul și trece în regiunea posterioară a intestinului melcului de unde iese în mediul exterior. Aici, are nevoie iarăși de mediu lichid, deoarece cercarul este un organism care se deplasează spre suporturile acvatice de închistare prin înot (10).
Figura 14. Cercar de Fasciola hepatica
Eliminarea cercarilor din melc, începe la temperatura optimă de dezvoltare, la aproximativ cinci săptămâni de la intrarea miracidiului în melc și continuă timp de câteva săptămâni; maximul de eliminare fiind la aproximativ șapte săptămâni. În condiții de uscăciune melcii pot reține cercarii maturi pentru o lungă perioadă de timp și să-l elimine imediat după imersia lor în apă.
Cercarul înoată 15 – 60 de minute după părăsirea melcului, până ce atinge o suprafață dură și netedă. El înoată spre orice suprafață, sau obiect dur din apă, adesea plante de pe malul apelor, se fixează de ele cu ventuza ventrală, își pierde coada și se închistează grație unei secreții celulare vâscoase, care se solidifică rapid. Peretele chistului, astfel format, este compus din patru straturi. Stratul extern este compus din proteine quinine – tanate ca și coaja oului la platelminți. Închistarea începe la câteva minute de la atașarea pe suport. Înainte de închistare el pierde coada, devenind metacercar. Locul de atașare este totdeauna aproape de suprafața apei și niciodată la mai mult de 5 cm adâncime. Închistarea este completă în 2 – 3 zile, metacercarul devenind infestant.
Metacercarul (Figura 15) al patrulea stadiu larvar al fasciolei. Are corpul rotunjit, de 200 – 270 µm diametru. Pentru a ajunge infestant el trebuie să sufere modificări, care încep după 2 – 3 zile de la apariția organelor reproducătoare. În același timp peretele chistului câstigă, grație solidificării substanței de închistare, rezistența necesară la factorii de mediu. Numai metacercarii fixați pe iarbă sunt infestanți pentru gazda definitivă.
Condițiile pentru supraviețuire a metacercarilor închistați sunt aceleași ca și pentru majoritatea ouălor de viermi. Rezistența la desicare este foarte slabă, dar la umiditate maximă și temperaturi scăzute rezistă timp de aproape un an. Chiar la punctul de îngheț metacercarul poate supraviețui iernii în regiunile temperate și umede. Rezistența este mai mare iarna decât vara, când căldura, uscăciunea și razele soarelui îi sunt fatale. La 25 – 300 C rezistă 10 zile. O supraviețuire de patru luni este posibilă în condiții de umiditate și temperatură adecvate.
Asupra dezvoltării fasciolei în mediul exterior și în gazda intermediară, acționează temperatura mediului ambiant. Există un punct critic al temperaturii (100C) sub care toate procesele biologice care se întâlnesc înaintea infestării gazdei definitive încetează.
Miracidiul nu se dezvoltă, oul nu incubează, dezvoltarea stadiilor larvare din melc sistează inclusiv și dezvoltarea melcului. Importanța acestui punct critic (100C) este foarte mare în epizootologia fasciolozei (8).
Figura 15. Stadiul de metacercar la Fasciola hepatica
Se infestează prin ingerarea metacercarilor. După ingerare, metacercarul exchistează în duoden sub acțiunea sucurilor digestive. Trematodul tânăr rezultat după exchistare, numit și marita, migrează activ prin peretele intestinului subțire în cavitatea peritoneală și de aici spre ficat. Migrația poate fi ectopică și ca urmare fasciolele au fost întâlnite în vasele de sânge, plămâni, nodulii limfatici, ventriculii cerebrali, orbită, țesutul conjunctiv subcutanat.
Migrația din intestine spre ficat începe după o oră de la infestare. După două ore fasciolele tinere sunt prezente în cavitatea peritoneală. Ficatul este atins în aproximativ 5 – 7 zile de la ingestia metacercarilor. Orientarea fasciolei către ficat se datorează unui neexplicat hepatotropism.
Fasciolele care ating ficatul măsoară 0,33 mm lungime. Ele perforează capsula Glisson cu ajutorul spinilor din partea anterioară a corpului și a enzimelor. Aceste fasciole migrează prin parenchimul hepatic timp de aproximativ șase săptămâni, creând tunele prin histofagie. În timpul migrației hepatice, fasciolele își măresc dimensiunile corporale de patru ori, iar apetitul lor se accelerează între a 6-a și a 8-a săptămână de la infestarea gazdei definitive.
Din parenchimul hepatic fasciolele trec în ductele biliare (Figura 15), unde se maturizează sexual într-un interval de patru săptămâni, după care încep să depună ouă.
Figura 15. Larve complet dezvoltate în ductele biliare
Depunerea ouălor continuă până la moartea gazdei sau până la îmbătrânirea acesteia și a fasciolelor.
Ca o exprimare succintă a fazelor de dezvoltare în gazda finală, acestea ar fi:
exchistarea și penetrarea peretelui intestinal – 24 ore;
migrarea prin cavitatea abdominală – 3 / 4 zile;
migrarea prin ficat – 6 săptămâni;
creșterea și maturizarea în ductele biliare – 4 săptămâni (6).
Adăugând la aceste perioade și perioada de săptămâni de incubare a ouălor și 5 săptămâni dezvoltarea în melc, timpul minim necesar și posibil pentru desfășurarea întregului ciclu al unei generații este de 17 – 18 săptămâni, putându-se prelungi la 24 săptămâni. Dar ciclul vital poate fi și scurtat prin rapida dezvoltare a ouălor. În teren este mai mult ca probabil ca acest termen să fie prelungit prin scăderea temperaturii în timpul fazei de dezvoltare în melc.
Fasciola hepatica este un trematod cu o longevitate foarte lungă. Maximul de longevitate al fasciolelor la oaie este de 11 ani.
Există multe alte recorduri ale longevității. Se pare că fasciola poate trăi mai mult decât gazda sa.
CAPITOLUL 5 – Epizootologia – caracterizare și manifestări ale Fasciola hepatica
Epizootologia ca știință a înregistrat o continuă dezvoltare de-a lungul timpului în paralel cu dezvoltarea creșterii animalelor și cu progresele înregistrate în alte domenii apropiate (medical, ecologic, genetic, biostatistic), pe a căror cunoștințe se bazează.
Termenul de epizootie a apărut cu mai bine de două secole în urmă prin analogie cu termenul de epidemie creat de Hipocrat, din nevoia de a distinge terminologic bolile molipsitoare ale animalelor de cele ale oamenilor. Acest termen s-a impus în literatură și este larg utilizat deși din anumite considerente nu este unanim acceptat.
Termenul de epizootie are în schimb avantajul simplității, incluzând într-un singur cuvânt ideile de boală, populație și animal.
De la studiul distribuției bolilor în populațiile de animale, epizootologia și-a lărgit considerabil domeniul de preocupare, devenind astăzi știinta care studiază originea, evoluția, și stingerea tuturor fenomenelor morbide de masă care influențează negativ sănătatea efectivelor de animale, precizând și măsurile de combatere, căile de eradicare și măsurile de prevenire a apariției acestor fenomene. Fiind vorba de totalitatea fenomenelor morbide de masă, rezultă că epizootologia bolilor infecțioase nu reprezintă decât un capitol al epizootologiei generale.
Prin starea de sănătate a animalelor nu se mai înțelege doar lipsa bolilor, ci acea condiție fiziologică a animalelor care permite exprimarea integrală a potențialului lor productiv, fiind eliminat și riscul transmiterii unor boli contagioase la om.
Metodele de investigație cu care operează epizootologia aparțin în principal:
diverselor științe medicale;
ecologiei;
matematicii (9).
Studii clinice, morfopatologice și microbiologice au fost primele utilizate în folosul epizootologiei. Observația că există anumite caracteristici ale bolilor legate de
starea de receptivitate, sursele de receptivitate, sursele și căile de infecție sau dinamica îmbolnăvirilor, definitorii pentru o anumită maladie, dar care pot fi aplicate numai la nivel populațional, a determinat mutarea centrului de greutate a investigațiilor de teren. Un studiu epizootologic complet face uz atât de procedee de investigație proprii științelor medicale, cât și de procedee ecologice – care analizează apariția și evoluția bolilor la animale prin prisma rolului factorilor de mediu – și biostatistice. Informațiile obținute servesc atât pentru diagnostic, cât și pentru predicție.
Metodele devenite clasice în epizootologie sunt:
metoda observației;
statistica epizootologică;
experimentul epizootologic;
examenele serologice și alergice de masă (9).
Metoda observației
Este metoda științifică de bază în epizootologie, observațiile concentrându-se asupra factorilor care influențează sau condiționează apariția, răspândirea și stingerea unei epizootii. Informațiile din teren sunt culese în cadrul unei anchete epizootologice care, în principal trebuie să se refere la:
momentul și locul apariției primelor cazuri de boală;
gradul de extindere pe care l-a luat epizootia;
speciile, vârsta și categoria animalelor afectate, morbiditatea și mortalitatea înregistrate;
originea și căile probabile de introducere a bolii în efectiv;
probabilitățile de difuzare a bolii din focar până la data anchetei;
factorii care au putut favoriza apariția și evoluția bolii;
situația imunologică a efectivului.
Identificarea focarului primar, a căilor de transmitere și a focarelor secundare are cea mai mare importanță pentru adoptarea planului de măsuri în vederea opririi difuzării în continuare și stingerii epizootiei (9).
Metoda statistică
Servește ca metodă complementară pentru stabilirea relației cauză – efect în fenomenele morbide de masă cu etiologie polifactorială sau neprecizată. Există o metodă statistică descriptivă ce ia în considerare apariția unei boli în funcție de timp, teritoriu, specie, vârstă, sex, rasă, tehnologie de creștere etc. și o statistică analitică, utilizată în special pentru identificarea relațiilor cauzale. Se iau în calcul toți factorii care se presupun că au legătură cu fenomenul studiat. Existența acestor legături este apoi verificată prin calcule complexe de analiză matematică.
Introducerea metodelor statistico – matematice în medicină, a produs o adevarată revelație în gândirea medicală contemporană, considerarea deterministă fiind înlocuită de cea statistică. Privind din această perspectivă, infecția cu bacilul tuberculozei nu reprezintă cauza tuberculozei, ci numai o condiție necesară, și în același timp un factor de risc.
Cauza tuberculozei o reprezintă acțiunea conjugată a mai multor factori, dintre care unii încă puțin cunoscuți (9).
Experimentul epizootologic
Se efectuează în teren, pe grupe mari de animale, dintre care un grup este întotdeauna martor. Prin acest procedeu se poate verifica de exemplu un diagnostic prezumtiv, aplicând un vaccin sau medicament a cărui eficacitate este certă; sau se poate verifica un produs biologic, un tratament sau o altă măsură într-o epizootie cert diagnosticată, datele obținute fiind însă necesar să fie prelucrate statistic (9).
Metodele serologice și alergice de masă
S-au dovedit de mare folos în medicina veterinară, în special în unele boli granulomatoase. Ele sunt larg utilizate pentru confirmări de diagnostic, pentru ținerea sub observație a efectivelor și în acțiunile de combatere. Pe viitor, vor fi probabil folosite și mai mult pentru stabilirea distribuției în teren a unor infecții, în special subclinice, permițând întocmirea unor adevărate hărți pe baza cărora se pot dirija mișcările de animale (9).
5.1 Procesul infecțios
Este dat de complexitatea reacțiilor generale și locale rezultate din interacțiunea microorganismului patogen cu organismul gazdă, aflate în anumite relații ecologice.
Procesul infecțios rezultat din interacțiunea microorganism – mediu – gazdă reprezintă componenta biologică a procesului epidemiologic.
Între microorganisme și organismele animale există un permanent impact, fără să apară neapărat boli infecțioase, deoarece organismele aflate în perfectă stare fiziologică sunt capabile să se apere față de invaziile moderate de germeni prin mecanismele de apărare nespecifică (bariera cutaneo – mucoasă, factorii umorali nespecifici, fagocitoza) sau specifică (anticorpi și efectori imunologici celulari).
În funcție de raportul dintre numărul și patogenitatea germenilor infecțioși, calea de infecție și starea de receptivitate a organismului, echilibrul dintre capacitatea invazivă a germenilor și capacitatea de apărare a organismului poate să încline într-o parte sau alta, rezultând una din următoarele stări:
distrugerea germenilor la poarta de intrare, fără nici un fel de urmări pentru organismul gazdă;
infecții inaparente, urmate sau nu de portaj de germeni;
forme ușoare de boală;
forme grave de boală, mortale.
În primul caz, neutralizarea germenilor se realizează chiar la poarta de intrare, prin mecanismele de apărare nespecifică și nu este urmată nici de imunogeneză, nici de portaj. În al doilea caz, prezența germenului pe mucoase sau pe piele nu poate fi înlăturată prin forțele de apărare nespecifică, dar nici nu antrenează factorii imunității specifice. Ca urmare, animalul rămâne purtător de germeni, fără a se pozitiva serologic. Această stare se numește contaminare. În cazul infecțiilor inaparente, tendinței invazive a germenilor i se opun factorii imunității nespecifice și specifice. Multiplicarea organismului în țesuturi este urmată de imunitatea de scurtă sau de lungă durată, în funcție de germen (6).
În unele cazuri, starea de imunitate specifică este întreținută și întărită prin reinfecții periodice. Pentru multe infecții, starea de imunitate nu exclude starea de purtător și eliminator permanent sau intermitent de germeni.
Dacă elementele patogenității germenilor (doza, virulența, toxicitate) depășesc capacitatea de apărare a organismului, rezultă modificări morfologice și funcționale care se traduc prin simptome generale și specifice de gravitate variabile, luând naștere boala infecțioasă. În majoritatea bolilor infecțioase, în timpul bolii, uneori începând chiar din perioada de incubație, și apoi o perioadă variabilă de timp după trecerea prin boală, are loc o eliminare continuă sau intermitentă de germeni.
Mediul înconjurător poate influența în mod hotărâtor apariția procesului infecțios, acționând favorabil sau nefavorabil fie asupra microbului patogen, sau asupra organismului receptiv, fie asupra căilor de transmitere a infecției.
5.2 Procesul epizootologic
Prin proces epizootologic se înțelege totalitatea factorilor biotici și abiotici care într-un fel sau altul intervin în apariția, difuzarea și stingerea unei epizootii. După momentul în care intervin, natura și rolul lor, factorii epizootologici au fost grupați în factori care țin de:
izvorul de infecție;
căile de transmitere;
receptivitatea animalelor.
Cele trei grupe de factori epizootologici pot fi considerate și ca trei verigi ale unui lanț epizootologic.
După alte concepții, lanțul epizootologic este constituit din:
Factori epizootologici specifici – 1. Sursele de infecție
primare
secundare
Animalele receptive
II. Factori epizootologici nespecifici
Factorii de mediu care asigură menținerea și transmiterea infecției
Principala deosebire între cele două puncte de vedere se referă la mediile contaminate (apă, sol, furaje, etc.), care după prima clasificare, sunt considerate căi de transmitere ale infecției, iar după a doua clasificare – sursele secundare de infecție.
Cunoașterea temeinică, pentru fiecare boală în parte, a factorilor epizootologici care alcătuiesc cele trei componente ale procesului epizootologic este de mare însemnătate, oferind adesea soluții simple și eficiente de prevenire și combatere a unor epizootii prin întreruperea lanțului epizootologic la nivelul unui anumit factor epizootologic (9).
5.3 Epizootologia fasciolozei
Este influențată de mai mulți factori printre care temperatura mediului ambiant, umiditatea pășunilor, existența și tipul biotopilor pentru gazdele intermediare, rezistența elementelor de invazie la acțiunea factorilor externi, specia de gazdă finală, sistemul de pășunare etc.
Temperatura mediului influențează desfășurarea ciclului vital al fasciolelor, în condițiile în care la 100 C oul nu incubează și nici sporocistul nu se dezvoltă în melc. La 150 C dezvoltarea oului se face în 40 de zile, iar dezvoltarea în melc se face în 82 de zile. În acest fel, ciclul de la ou la metacercar durează 17 săptămâni, în timp ce la 270 C aceeași parametri au valori de 10 zile pentru ou, 22 zile pentru dezvoltarea în melc și 4,5 săptămâni pentru ciclul de ou la metacercar. În condiții favorabile de temperatură și umiditate eclozarea oului are loc la începutul lunii iunie și sfârșitul lunii octombrie. Miracidiul eclozat după începutul lunii august, pătrunde în melc dar nu ajunge la dezvoltarea completă înaintea lunii octombrie sau dacă temeperatura scade sub 100 C.
Stadiile intermediare trec peste iarnă în melc, care hibernează în mal. Proporția melcilor infestați din bălțile puțin adânci ajunge la 40%, iar în cazul melcilor din apa acumulată în urmele copitelor ajunge la 7%. În primăvara viitoare, contaminarea pășunilor începe la sfârșitul primăverii și începutul verii. Se pot astfel diferenția două perioade de infestare a animalelor:
perioada de primăvară când infestația se face cu metacercari proveniți din stadiile de dezvoltare care au trecut peste iarnă în melc. Poate fi urmată de o fascioloză acută;
perioada de toamnă când animalele se infestează cu metacercarii care au evoluat în melci în perioada de vară, mai ales în verile ploioase.
Aceasta este urmată de apariția fasciolozei acute în toamnă sau a fasciolozei cronice în iarnă.
Metacercarii proveniți din infestările de vară ale melcilor sunt mai rezistenți la condițiile adverse de climă din toamnă și iarnă. Animalele gazdă definitive se infestează pe cale orală cu metacercari pe care îi ingeră odata cu furajele, sau cu cei care vin în contact cu plăgile de pe membre.
Metacercarii ajunși în plagă, exchistează in situ, iar fasciolele tinere ajung în mușchi, după care migrează în cavitatea abdominală și în ficat. S-a obținut infestarea șoarecelui cu Fasciola hepatica prin inocularea metacercarilor subcutanat.
Metacercarii pot exchista și în afara tractului gastrointestinal, in vivo.
Intensitatea infestării este influențată de o serie de factori ca: solul saturat cu apă ce favorizează hrănirea și reproducerea melcilor, eclozarea ouălor, creșterea melcilor dar și acumularea unui mare număr de paraziți în melc. Solul uscat este nefast, deoarece melcii mor la secetă, iar ouăle de Fasciola hepatica sunt sensibile la desicare.
Ouăle sunt protejate de fecale, iar melcii sunt rezistenți la o scurtă perioadă de secetă, ceea ce face ca seceta de scurtă durată să nu aibă importanță în ecologia melcilor. Intensitatea infestării la gazdele definitive este în funcție și de pluviometria din perioada mai – iulie. O perioadă verno – estivală ploioasă, antrenează o recrudescență a parazitismului și a fasciolozei acute în octombrie – noiembrie.
Rezistența ouălor de Fasciola în mediul ambiant este dependentă de temperatura mediului și umiditate. Astfel oul rămâne viabil 37 de zile la 80 C și 16 zile la 180 C.
Experimental s-a demonstrat că ouăle sunt viabile în bălegar de bovine la pH 7,3 – 8,2 și temperatura de 0,50 C, 160 C, și 220 C între 3 și 18 zile, dar se modifică indicii de ecloziune. La uscăciune și căldură, oul este distrus în 4 zile, iar la temperatura de -30 C în câteva ore. Pe pășune protejat de un strat de zăpadă, rezistă mai multe săptămâni. Ouăle sunt sensibile la uscăciune, frig și la alternanța îngheț – dezgheț.
Oul este distrus de cianamida de calciu (300 – 450 kg/ha cu sau fără adaos de var).
Melcii sunt rezistenți la secetă o scurtă perioada de timp, ceea ce face ca aceasta să nu aibă importanță în ecologia melcilor. Intensitatea infestației la gazda definitivă este dependentă de pluviometria din perioada mai – iulie. O perioadă verno – estivală ploioasă antrenează o recrudescență a parazitismului și a fasciolozei acute în octombrie – noiembrie.
Fascioloza evoluează diferit și în funcție de specia gazdă definitivă. Astfel, la ovine se dovedește a fi o boală devastatoare, în timp ce la taurine este asimptomatică. Evoluția bolii este dependentă și de numărul de metacercari ingerați într-o perioadă scurtă de timp.
Sursa primară de paraziți o constituie animalele bolnave, infestate subclinic și purtătorii, care elimină ouă de Fasciola.
Conduita pășunatului are consecințe preponderente asupra infestației animalelor în raport cu condițiile de climă favorabile dezvoltării fasciolelor. Pășunile, cu iarbă suficientă nu sunt surse principale de infestare. Din contră, când seceta este importantă în perioada vară – toamnă, dezvoltarea fasciolei este moderată și ca atare calitatea de sursă de infestare este neglijabilă, în timp ce în aceeași perioadă, pășunile de șes și cele umede, sunt surse permanente de infestare. Pe pășunile de munte, la altitudini de 1600 – 2000 de metri se realizează o infestare mai intensă.
Dependența de biotop a fasciolozei, de sezonul manifestărilor clinice, are un caracter pregnant sezonier și de focalitate. Boala nu apare pe terenurile sărăturoase. Rezistența metacercarilor în mediul exterior este apreciată la 17 luni pe fân și 5 -6 luni în apă. În biotopi la temperatura de 12 – 140 C și umiditate favorabilă, metacercarii sunt rezistenți, viabili 6 – 10 luni, iar la temperaturi mai coborâte de 2 – 50 C sunt viabili chiar și până la un an. Supraviețuiesc iernii, dar vara sunt distruși în 30 de zile. La 260 C și umiditate 20% mor în 10 zile, dar la 260 C și umiditate 50% rezistă 15 zile. Razele solare îi distrug în 2 – 17 zile, oscilațiile termice de la -100 C la +100 C fiind tolerate mai multe luni.
În general se apreciază că metacercarii ar rezista chiar doi ani la factorii de mediu. În fibroasele depozitate, rezistă până la 17 luni. Însilozarea masei verzi contaminate distruge metacercarii în 35 – 60 de zile. La noi în țară se consideră că metacercarii sunt distruși iarna la pășune.
Apa sărată, în concentrație de 7,5% impiedică eclozarea miracidiului.
Apariția bolii este înlesnită de pășunatul nerațional, prea timpuriu primăvara, de pășunatul intensiv și de adăpatul neigienic din bălți.
Receptivitatea gazdelor definitive variază și în funcție de structura histologică normală a ficatului și de intensitatea reacției tisulare față de parazit. Astfel, în ficatul de oaie, cea mai receptivă specie, există relativ puțin țesut fibros, iar reacția tisulară față de fasciolele migratoare, apare foarte târziu (9).
5.4 Patogenie
Acțiunea patogenă se exercită atât asupra parenchimului hepatic cât și asupra canalelor biliare. Patogenitatea este legată de mai mulți factori, printre care: specia gazda, mecanismul de hrănire al fasciolelor.
De exemplu la rozătoare, Fasciola hepatica este foarte patogenă, un șoarece infestat murind foarte repede. Oaia este deasemenea foarte sensibilă; mortalitatea la această specie fiind foarte mare.
Uneori în ficat se observă un efect de suprapopulare; numărul de viermi devenind invers proporțional cu numărul metacercarilor ingerați. De exemplu, la bovine doza optimă infestantă este de 1300 metacercari, din care vor ajunge adulți doar 30%, în timp ce o doză mai mare de 2500 metacercari are un randament de numai 3%.
Puterea infestantă și patogenă a metacercarilor este maximă la temperatura de
200 C – 240 C. Temperaturi superioare sau inferioare acestora reduc capacitatea infestantă și patogenitatea metacercarilor. Acțiunea traumatizantă și histofagia fasciolelor imature conduc la instalarea unei hepatite traumatice hemoragice
(Figura 16), la apariția hemoragiilor peritoneale, la distrugerea țesutului hepatic cu apariția hemoragiilor și galeriilor intrahepatice, ceea ce duce la un sindrom de anemie severă și la tulburări umorale datorită distrugerii hepatocitelor. Aceste perturbări constau în creșterea transaminazelor glutamopiruvie si glutano – oxalacetice, a fosfatazei alcaline și scăderea proteinelor serice.
Mortalitatea în forma acută, se poate explica prin hepatită traumatică și prin distrugerea hepatocitelor (8).
Figura 16. Hepatită traumatică cu hemoragie în urma infecției cu Fasciola hepatica
Spinii tegumentari ai fasciolelor exercită asupra epiteliului canalelor biliare o acțiune iritativă inflamatorie.
Hiperplazia caracteristică a epiteliului canalelor biliare parazitate a fost atribuită iritației epiteliului și eliberării de toxine de către parazit.
Modificările epiteliului ductelor biliare au fost semnalate cu mult înainte ca fasciolele să ajungă în aceste ducte, ceea ce denotă că hiperplazia este generată de către toxine și constituie o parte a reacției hepatice generale la infestație. După eliminarea parazitului hiperplazia dispare.
5.5 Modificări morfopatologice
Fascioloza produsă de Fasciola hepatica evoluează sub două forme principale: acută și cronică.
Fiecare formă de evoluție se caracterizează printr-un tablou morfopatologic propriu, atât la ovine cât și la bovine.
Fascioloza acută apare toamna, ca urmare a infestărilor din verile ploioase, fiind produsă de fasciolele tinere în migrare.
În această formă se găsește un număr mare de fasciole tinere care măsoară 1 – 10 mm lungime, cu predominanța celor de 5 – 10 mm și grave leziuni hemoragice și tulburări circulatorii.
Leziunile interesează peritoneul și parenchimul hepatic. Infestările masive generează chiar și o formă supraacută caracterizată prin peritonita hemoragică. În forma acută se observă o peritonită serofibirinoasă. Ficatul prezintă leziuni de hepatită traumatică cu tunelizări ale parenchimului și o reacție inflamatoare ce conduce la moarte.
Parenchimul hepatic este perforat de galerii, este hemoragic, extrem de friabil și conține fasciole tinere. Ficatul este mărit, roșu, acoperit cu fibrină. În unele cazuri, se întâlnesc manșoane de fibrină care îmbracă ficatul în întregime.
Pe suprafața diafragmatică a ficatului, capsula Glisson este distrusă și prezintă puncte fibrinoase și hemoragice. Aceste puncte reprezintă locurile de penetrație ale fasciolelor tinere. Pe secțiune se constată același aspect hemoragic și galerii multiple pline cu magmă brun – hemoragică, la capătul centripet al cărora se găsesc fasciolele.
Sub capsula hepatică se găsesc hemoragii, cheaguri de sânge, hematoame, iar capsula Glisson este distrusă. Pe suprafața de secțiune la animalele sacrificate, se observă trasee sinuoase roșietice, orientate în toate direcțiile.
Pe cadavru, culoarea acestor tunele este albăstruie, datorită combinării hemoglobinei cu gazele de putrefacție.
La ovinele care supraviețuiesc episodului acut se cicatrizează, conducând la instalarea cirozei atrofice. Hepatita traumatică este asociată cu hipertrofia hepatică și cu fibroza traiectelor portale.
Forma cronică la ovine este mai frecventă decât forma acută. În faza de stare și în cea finală, leziunile sunt extrem de tipice. Leziunile generale sunt caracterizate prin cașexie intensă cu prezența edemelor cavitare și conjunctive (în particular la nivelul țesutului conjunctiv subcapsular și a pericardului) (8).
UNIVERSITATEA ,,AL. I. CUZA” IAȘI
FACULTATEA DE BIOLOGIE
SPECIALIZAREA ECOLOGIE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI
GRADUL DE INFESTARE CU FASCIOLA HEPATICA LA OVINELE INVESTIGATE LA LABORATORUL FACULTĂȚII DE MEDICINĂ VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IAȘI
– LUCRARE PRACTICĂ –
CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:
PROF. DR. IOAN MOGLAN
ABSOLVENT:
PREOTU SILVIU VASILE
IAȘI 2008
CAPITOLUL 6 – Gradul de infestare cu Fasciola hepatica la ovinele investigate la laboratorul Facultatii de Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" din Iași
6.1 Obiectivele de cercetare
În anul calendaristic 2007 au fost urmărite următoarele obiective de cercetare:
– gradul de infestare cu Fasciola hepatica a ovinelor investigate la laboratorul Facultății de Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" din Iași
– examinarea în laborator a oilor recoltate și/sau moarte în anul 2007;
– examene complementare de laborator pentru descrierea principalelor aspecte lezionale întâlnite la animalele recoltate;
6. 2 Metode de cercetare
Pentru cercetările întreprinse au fost examinate cadavre de ovine de la fermele de ovine Andrieșeni și Deleni, județul Iași; examinarea a fost efectuată în laboratorul de parazitologie a Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară (USAMV) "Ion Ionescu de la Brad" din Iași.
Au fost efectuate examene necroscopice la 11 cazuri, urmate de examene bacteriologice și histopatologice la 3 cadavre de ovine.
Fixarea probelor de țesuturi s-a făcut cu formaldehidă 10% soluție apoasă, timp de 30 zile.
Probele au fost incluse în parafină, secționate la grosimea de 5 micrometri și colorate prin metodele Hematoxilină – Eozină – Albastru de metil (HEA) pentru orientare generală și May Grunwald – Giemsa (MGG) pentru detalii celulare.
Examenele necroscopice au sugerat efectuarea investigațiilor bacterioscopice și bacteriologice pentru leptospire și anaerobi.
Aspecte interne generale
La examenul necropsic au fost observate următoarele aspecte.
A. Două dintre cadavrele examinate (1,2) prezentau o colorație gălbuie a mucoaselor aparente, a țesutului conjunctiv subcutanat, a seroaselor și viscerelor interne. Seroasele erau, în plus, pichetate cu fine puncte roșiatice, caracteristice unei diateze hemoragice.
Splina era ușor mărită în volum, de culoare roșie-negricioasă și consistență scăzută.
Pulmonii erau ușor destinși, de culoare roșie-violacee, cu lobulii evidenți și disociați prin acumulări interlobulare lichide incolore, consistența ușor păstoasă și prezentau pe secțiune, la presiuni ușoare, un lichid albicios aerat; la proba plutirii pulmonului, fragmentele pluteau greu.
Ficatul avea o tentă superficială gălbuie, consistența scăzută și o culoare cenușiu-gălbuie pe suprafața de secțiune.
Rinichii prezentau cele mai ample modificări macroscopice. Pe fondul decolorat al zonei corticale s-au observat, mai ales pe fața ventrală focare roșii-vișinii de dimensiuni submilimetrice, în alternanță cu focare de aceleași dimensiuni, de culoare albicioasă.
B. Un cadavru (3) prezenta hiperemia mezenterului și a seroasei intestinale. La deschidere, intestinul avea peretele mult îngroșat, iar la suprafața mucoasei, turgescență și de culoare vișinie, un depozit sanguinolent, progresiv abundent spre segmentele intestinale posterioare.
Limfonodurile regionale (mezenterice) erau ușor mărite, de culoare roșie uniformă și cu aspect umed, sanguinolent al suprafeței de secțiune.
Examenele histologice relevă modificări suplimentare ce restrâng diagnosticul nosologic doar la câteva entități etiomorfologice ale speciei.
A. La cadavrele 1 și 2 leziunile macroscopice sunt justificate de următoarele modificări structurale.
Splina prezintă o predominanță netă a componentei roșii. Foliculii limfoizi splenici se reduc la o bandă îngustă limfocitară dispusă în manșon în jurul arteriolei inter(centro)lobulare, care are peretele colagenizat. Printre foliculii subdimensionați se găsesc adevărate locuri hematice.
Pulmonii prezintă și la examenul histologic modificările edemului pulmonar: congestie septală sub forma unor benzi eritrocitare nedelimitate în septele interalveolare și, mai ales, acumulări de transsudat în spațiile aerofore sub forma unor lacuri slab bazofile, amorfe și acelulare.
Ficatul are un aspect general accentuat astructurat. Hepatocitele apar dislocate din cordoanele Remack, cu o formă rotunjită aproape de aceea primordială, cu citoplasma tulbure și nucleii abia vizibili. Pe zone restrânse hepatocitele conțin granule mari de culoare brună închisă.
Rinichii prezintă ca modificare de fond, în alternanță, două procese degenerative comune: distrofiile granulară și trigliceridică.
Nefroza granulară se caracterizează prin tumefierea și intumescența tulbure a citoplasmelor, cu anularea uneori completă a lumenului tubular, iar steatoza renală se traduce prin vacuolizarea celulelor epiteliale prin spații clare unice, de dimensiuni medii și perfect circumscrise.
Rari tubi uriniferi prezintă, în plus, acumulări intraepiteliale granulare, de culoare auriu – maronie în colorația HEA, modificări caracteristice hemosiderozei renale.
În interstițiile renale, atât în zona corticală cât și în cea medulară se remarcă infiltrații eritrocitare relativ bine delimitate. Alternativ se observă și mici focare de hiperplazie limfomonocitară, unele plasate în aria juxtaglomerulară a corpusculilor Malpighi, altele în spațiile intertubulare.
B. La cazul 3, cu enterită (tiflo-colită) hemoragică difuză, examenele histologice relevă exsudație predominant eritrocitară ce disecă structurile parietale și hemoragico – fibrinoasă la suprafața mucoasei intestinale.
Mucoasa intestinală este înlocuită pe zone restrânse de depozite de fibrină cu aspect ușor reticular și cu lacuri eritrocitare sau predominant leucocitare.
Examenele bacterioscopice și bacteriologice
A. La cazurile 1 și 2 au fost efectuate examene microscopice în câmp întunecat pe supernatantul suspensiilor de triturat din marile organe (proaspete): ficat. La cazul 2 examinarea trituratului de ficat proaspăt a pus în evidență germeni subțiri, strălucitori și mobili.
Aceleași aspecte au fost observate și la examenul bacteriologic după cultivare pe mediul lichid sintetic Korthof.
B. Pentru cazul 3 s-a recurs la examene bacterioscopice pe raclat de mucoasă intestinală, fără rezultate semnificative.
La examenul bacteriologic după însămânțări pe bulion cu ficat glucozat au fost observați numeroși bacili, unii capsulați, cu aspect caracteristic de germeni anaerobi.
Capitolul 7 – Gradul de infestare cu Fasciola hepatica la ovinele investigate la laboratorul Facultatii de Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" din Iași
7.1 Analiza ficatului la animalele moarte
Mecanismul infecției: larvele invadează ficatul provocând un șoc traumatic ce poate fi fatal fără tratament. În unele cazuri, larvele ajung din ficat în cavitatea peritoneală, provocând peritonita.
Ovinele infectate mor într-o perioadă relativ scurtă, datorită hemoragiei și leziunilor ficatului. O manifestare oarecum evidentă ține de aspectul letargic al exemplarelor infectate precum și greutatea cu care se mișcă.
Exemplarul de studiu nr. 1
Ficatul studiat a prezentat leziunile caracteristice infectării cu Fasciola provocând hiperplazia bilei și pătrunderea eozenofilelor în ficat. Determinarea paraziților a fost făcută după aspectele morfologice caracteristice și manifestările ovinei dinaintea decesului. În lichidul din cavitatea peritoneală au fost numărați aproximativ 230 de indivizi de Fasciola hepatica în diferite stadii de dezvoltare.
Figura 19. Secțiune prin ficatul infectat cu Figura 20. Larvă de Fasciola hepatica
Fasciola hepatica
Exemplarul de studiu nr. 2
Examinarea postmortem a descris o carcasă anemică, sânge din abundență împreună cu un fluid de consistență seroasă, și ficatul puternic necrozat.
Paraziții erau în mișcare în cavitatea peritoneală, demonstrând faptul că penetrează parenchimul ficatului pentru a ajunge în acel loc.
La un examen amănunțit se putea observa congestia capilarelor de la suprafața lobilor hepatici. La numerotare au fost găsite ~ 180 larve incomplet dezvoltate.
Figura 21. Larve de Fasciola
Exemplarul de studiu nr. 3
La examinare au fost identificate larve complet dezvoltate de Fasciola hepatica în mișcare în lichidul din cavitatea peritoneală. Congestia capilarelor a fost observată și la nivelul plămânului drept, ficatul fiind în proporție de 80% puternic necrozat.
Figura 22. Adulți de Fasciola complet dezvoltați
În cavitatea peritoneală au fost numărați aproximativ 260 de indivizi complet dezvoltați.
Figura 23. Ficat puternic infestat cu larve de Fasciola hepatica
Tabelul nr. 1 Gradul de infestare cu Fasciola hepatica la ovinele investigate la laboratorul Facultății de Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" din Iași
în anul 2005
Tabelul nr. 2 Gradul de infestare cu Fasciola hepatica la ovinele investigate la laboratorul Facultății de Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" din Iași
în anul 2006
Tabelul nr. 3 Gradul de infestare cu Fasciola hepatica la ovinele investigate la laboratorul Facultății de Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" din Iași
în funcție de sex
În tabelele 1 si 2, sunt descrise atât numărul de exemplare ovine examinate cât și rata de infectare a acestora cu Fasciola hepatica. Se poate observa că în anul 2006 rata de infectare a ovinelor examinate a înregistrat valori mai mici.
Din tabelul 3 reiese că gradul de infectare cu Fasciola hepatica a înregistrat valori mai ridicate la sexul femel în 2006 iar exemplarele masculine au atins valori mari în 2005.
7.2 Stabilirea diagnosticului
Pentru stabilirea diagnosticului s-a folosit în primul rând observând starea generală a animalelor de observat.
Pentru animalele în viață s-a folosit examenul ovohelmintoscopic, acesta dând rezultate prin metoda sedimentării prin spălări repetate. Totuși acest tip de examinare a fost utilă în cazul fasciolozei cronice când în ficat au fost identificate fasciole adulte producătoare de ouă.
Pentru fascioloza acută, examenele necroscopice au fost cele care au furnizat rezultatele. Au fost descoperiți helminții din canalele biliare și s-au făcut observații asupra leziunilor prezentate de ficat.
Tratament
Fascioloza poate fi considerată tratată doar după aplicarea unui complex de măsuri, în care tratamentul este urmat sau precedat de o serie de măsuri organizatorice.
De obicei pentru combaterea fasciolozei trebuie folosite două grupe de măsuri: unele cu scopul de a distruge viermele în stadiul adult, în organismul gazdei definitive și o serie de măsuri pentru a distruge gazdele intermediare și gazdele preimaginale.
Ambele acțiuni necesită o foarte bună organizare și sincronizare a acțiunilor.
Medicamentele folosite în scop curativ și cu rezultate de-a lungul timpului sunt:
tetraclorura de carbon, hexacloretanul, Dovexinul și Ranidul
Tetraclorura de carbon se întrebuințează per os și parental. Se prezintă într-un preparat sub formă de capsule gelatinoase, care se găsesc sub denumirea de “Fasciozan ovin”.
Se administrează o capsulă pentru un animal, nefolosindu-se la animalele sub 6 luni.
7.3 Mecanisme de apărare antiparazitară
Mecanismele de apărare antiparazitară folosite de către organismul gazdă, în viziunea unor oameni de știință, ar fi:
1) mobilizarea unui număr mare de mecanisme specifice sau nespecifice, mediate umoral sau celular, îndeosebi a granulocitelor eozinofile, mastocitelor, limfocitelor T și a celulelor „natural killer” (NK); elaborarea de anticorpi specifici sau sensibilizanți;
2) susceptibilitatea sau rezistența gazdei față de parazit se află sub control genetic care probabil, la speciile infestate aceste gene sunt în stare recesivă;
3) rolul barierelor tisular-celulare, al mișcărilor peristaltice ale intestinului, al secrețiilor abundente de suc gastric, enteric, biliar, pancreatic etc., al variațiilor de pH (1).
Datorită particularităților genetice, biochimice, funcționale, imunologice și morfologice, diferite specii de animale sunt sensibile sau sunt rezistente față de anumite specii de paraziți.
Sensibilitatea se datorează unui complex de histocompatibilitate, care influențează sistemul imun.
Vârsta, sexul, dezvoltarea corporală, gestația, starea de sănătate sau de boală, sunt factori dependenți de gazdă care influențează reactivitatea organismului față de acțiunea trichinelelor. De exemplu acestea au rol important în procesele inflamatorii și fagocitoză prin eliberare de radicali liberi de oxigen – mecanism oxigen dependent și mecanisme oxigen independente, dar preponderent în reacțiile alergice.
Indiferent de progresele științei în combaterea și profilaxia bolilor parazitare înlăturarea efectelor nocive de către paraziți în organismul gazdă este foarte dificilă, uneori chiar imposibilă.
Inhibarea proliferării limfocitelor T și B este indusă de unele substanțe cu efect citotoxic produse de diferite forme parazitare determinând efectul imunosupresiv asupra sistemului imun al organismului gazdă (3) . Limfocitele B – celule specializate exclusiv în sinteze de proteine imune cu funcții de anticorp care recunosc specificitatea determinanților antigenici ca în cele din urmă să fie neutralizați. Odată stimulate de către antigeni, limfocitele B suferă o serie de schimbări, se multiplică, devenind imunocompetente, transformându-se în plasmocite – celule efectoare ale imunității mediate umoral, purtând pe mebranele sale receptorii globulinici și anticorpi specifici (4). Limfocitele T – o clasă majoră de celule cu heterogenitate mare din punct de vedere funcțional. Unele au funcții ajutătoare pentru limfocitele B sau alte limfocite, funcție reglatoare, și funcție efectoare.
Efectul imunosupresiv al agentului parazitar este realizat prin stimularea limfocitelor T-supresori, astfel inhibându-se unele reacții imune în organismul gazdă.
Limfocitele ajutătoare (Th – helper) ajută limfocitele B sau pe cele toxice la exprimarea potențialului funcțional.
Limfocitele reglatoare sunt celule T-supresoare (Ts) care reglează răspunsul imun, deoarece mențin în hotare normale intensitatea reacțiilor imune și anume proliferarea celulelor limfoide.
Leucocitozele, sunt constatate în inflamații purulente, bronhopneumonie, pleurită, reticuloperitonită, în faza tisulară a trihocefalozei, fasciolozei, stronciloidozei, ascaridozei, echinococozei, opistorchozei, lambliozei, iar leucopeniile sunt înregistrate în inflamații purulente masive de lungă durată și este un indice de scădere a rezistenței organismului, deasemenea pot fi cauzate și de unele antibiotice, antihelmintice, citostatice, cu efect imunodepresant.
Limfocitoza este înregistrată în tiriotoxicoza, astm bronșic, etc., iar limfocitopenia în infecții și boli care decurg cu inflamații purulente, limfoleucoză, etc.
Clinic limfocitele B sporesc în urma stimulării antigenice de origine bacteriană și virotică în faza acută și cronică, iar scăderea lor se înregistrează în bolile parazitare. Nivelul limfocitelor T se majorează în limfoleucoze și în tratamente cu imunomodulatori, iar scăderea lor este provocată de infecțiile cronice bacteriene și virotice, infestări parazitare cronice de lungă durată, tratament cu preparate imunodepresante.
Sporirea limfocitelor nule se manifestă atunci când în patul vascular apare o cantitate mare de antigen, toxine și alți depresanți care inhibă activitatea limfocitelor T și B, în boli proliferative, în primele zile postvaccinale (sporirea formelor tinere nematurizate), iar scăderea lor este cauzată de intensificarea metabolismului, după administrarea în delung a preparatelor polivitaminice, imunomodulatoare (nucleinat de natriu, levamisol, interleukina 2), care sporesc metabolismul celular și în special a limfocitelor T și B, uneori suma lor ajungând 100 %, adică cu semn negativ pentru limfocite nule.
Cantitatea de limfocite Th crește în boli autoimune, hepatite, tratament cu imunomodulatoare, în perioada postvaccinală, dar scad în infecții grave bacteriene, virotice, infestări, cronice parazitare de lungă durată, tratamentul cu imunodepresante. Limfocitele Ts sporesc în infecții bacteriene și virotice grave, infestări cronice parazitare de lungă durată, tratament cu imunodepresante, scad în boli autoimune, hepatite și ciroze hepatice.
Scăderea activității fagocitozei se înregistrează în procese inflamatorii cronice și toxice de lungă durată, tratament cu preparate imunodepresante, iar sporirea fagocitozei – în faza prodormală și acută a diferitor antigeni infecțioși și parazitari, alergii, tratament cu imunomodulatori.
Kilerii naturali (NK) se formează în măduvă, și sunt controlați de către macrofagi, monocite, mediatori ai celulelor imunocompetente sau alți componenți imunoactivi – interferoni, interleuchine, și hormonii timusului. Contactul persoanelor de lungă durată cu pesticidele, reduce actvitatea a NK „in vitro” în prezența antigenului parazitar.
Imunosupresia în organismul gazdă se explică prin, concurența antigenică în care se activează limfocitele T iar acestea la rândul lor inhibă capacitatea imunologică a limfocitelor B de producere a anticorpilor împotriva antigenilor helminților.
Reactivitatea imunologică a organismelor invadate cu Opistorchus spp., este caracterizată de o scădere atât a numărului total de limfocite T cât și a subpopulațiilor acestora, inhibarea imunității celulare și umorale a diferitor forme parazitare ale echinococcozei și alveococozei în organismul gazdă, ascaridioză, deasemenea la bolnavii de scistosomoză scade potențialul de reactivitate a limfocitelor T.
Examenului histologic a ganglionilor limfatici prelevați de la oile afectate de strongiloidoza sunt caracterizați de hiperplazia a ganglionilor limfatici mezenterici și mărirea populației de limfocite T în zona profoliculară și paracorticală a ganglionilor limfatici (5).
Infestarea cu trichostrongilide a tineretului ovin cauzează reducerea titrului de anticorpi naturali specifici până la 1,4 log.2 și a nivelului de imunoglobuline G – până la 30,2 mg/ml, imunoglobuline M – până la 34,7 mg/ml, reduce numărul de eritrocite până la 7,0 mln/mkl și leucocite – până la 1,4 mii/mkl.
La ovinele infestate cu fasciole și dicroceli s-a constatat o imunodepresie considerabilă manifestată prin scăderea numărului de limfocite T și B, a activității lizozimice și bactericide în serul sanguin.
În urma unor cercetări la porcii infestați cu oochiști de eimerii, s-a observat o scădere a cantității de limfocite T și creșterea nivelului de limfocite B. Scade activitatea fagocitară a neutrofilelor și conținutului de lizozim, fapt ce dovedește imunodeficiența de ordin parazitar.
Helminții scad rezistența organismului gazdă, induc imunodeficiențe secundare, posedând capacitatea bine cizelată de inhibare a reacțiilor imune ale acestuia, cu ajutorul unui arsenal bogat de antigeni capabili să producă modificări morfofuncționale la nivelul sistemului imun. Acestea au fost constatate în echinococoză și alveococoză, trichineloză, ancilostomoză și trhocefaloză, strongiloidoză, nipostrongiloză, strongilatoze gastrointestinale, heterachidoză și histomonoză, opistorcoză, tripanosomoză , trichineloză
și eimerioză, și ascaridoza porcină.
S-a constatat că anticorpii și celulele imune cu rol de fagocitoză sunt principalii componenți ai reacțiilor imune de apărare atât împotriva paraziților cu viață intracelulară cât și a celor ce viețuiesc extracelular. În procesul de eliminare a helminților un rol important i se atribuie reacțiilor de hipersensibilitate de tip întârziat.
După unele date la bolnavii de scistosomoză scade potențialul limfocitelor T, de
asemenea opistorchoza la pisici micșorează numărul total de T-limfocite și subpopulațiile lor (5).
Profunzimea dereglărilor sistemului imun corelează cu gravitatea decurgerii invaziei parazitare și este legată cu acțiunea supresivă a parazitului asupra populațiilor de limfocite T. Autorii consideră că activitatea supresivă asupra celulelor T și în special Th și Ts, duce la un răspuns imun necontrolat din cauza dereglării cooperării celulare și posibilitatea de reglare a acesteia.
Schimbările din componența limfocitelor T are loc din contul Ts [1], inhibarea proliferării limfocitelor T și B este produsă de substanțe citotoxice ale helminților în urma căreia apare imunosupresia (5).
Imunosupresia, este explicată ca o concurență antigenică în care T-limfocitele activate de antigenii parazitari, inhibă capacitatea limfocitelor B de a produce anticorpi la agentul în cauză.
Infestările spontane cu strongiloizi gastrointestinali provoacă o imunosupresie considerabilă a populațiilor de limfocite T și B și scăderea concomitentă a IgM și IgG. Trihocefaloza ovinelor decurge cu o inhibare a populațiilor de limfocite T, la mai multe etape de studiere, precum și ascaridioza larvară.
Cercetările unor savanți remarcă situații contrare față de cele menționate anterior în locurile unde moluștele erau infestate cu cercari de S. haematobium specifică omului, invazia la populația locală decurge în stare gravă. În locațiile, unde moluștele erau infestate cu cercarii de scistosome specifice pentru om și specii specifice pentru animale, scistosomoza la persoanele respective decurge în forme clinice ușoare. Astfel, infestarea oamenilor cu specii de scistosome specifice animalelor, îi protejează într-o oarecare măsură de speciile adaptate la un mod de viață parazitar (5).
Figura 24. Ficat de oaie infectat Ficat de oaie neinfectat
Concluzii
Consider că această lucrare și-a atins scopul prin realizarea celor propuse, respectiv observarea parazitozelor la ovinele de studiu atât din plan extern cât și la analizele asupra modificărilor interne ale exemplarelor în cauză.
S-au făcut observații asupra cadavrelor de ovine, aflându-se că acestea au manifestat simptome specifice fasciolozei înainte de deces, acest lucru certificându-se după efectuarea prelevării ficatului infestat.
S-au descoperit astfel, indivizi de Fasciola hepatica în diverse stadii de dezvoltare, ce au produs tumefieri ale ficatului, hemoragii și ulterior decesul exemplarelor.
Graficele efectuate au avut ca scop evidențierea infecțiilor cu Fasciola în anii 2005 și 2006 din acestea reieșind că în primul an, în evidențe s-au înregistrat mai multe exemplare infectate decât în ultimul an de observații.
Din tabelul 3 nu se poate trage o concluzie directă deoarece încă nu s-au făcut corelații între sexul exemplarelor infectate și rata de infectare; drept urmare în anul 2005 sexul mascul a înregistrat valori mai mari ale infecției, iar în 2006 aceste valori s-au înregistrat la femele.
Infecțiile cu Fasciola fiind oarecum dependente de o anumită conduită de creștere pot fi ținute în limite acceptabile, distrugând etapele intermediare ale paraziților din mediile cu care interacționează ovinele.
Bibliografie foto
Figura 1. Fasciola hepatica – www.britannica.com/ eb/art-5519/Liver-fluke
Figura 2. Aparatul digestiv la Fasciola hepatica – Parazitologie – lucrări practice Moglan I.
Figura 3. Aparatul excretor la Fasciola hepatica – Parazitologie – lucrări practice Moglan I.
Figura 4. Aparatul genital la Fasciola hepatica – Parazitologie – lucrări practice Moglan I.
Figura 5. Localizarea Fasciola hepatica în canalele biliare și hipertrofierea acestora
www.aps.uoguelph.ca/ ~swatland/ch1_1.htm
Figura 6. Gazda intermediară – Limnea truncatula – www.microscopy-uk.org.uk/. ../wd-physella1.html
Figura 7. Ciclul de viață la Fasciola hepatica – www.cdfound.to.it
Figura 8. Ciclul de viață și infectarea la ovine – www.wormboss.com.au
Figura 9. Ou de Fasciola hepatica cu opercul – www.wadsworth.org
Figura 10. Operculum în curs de deschidere – www.ipar.pan.pl
Figura 11. Etapa de miracidiu la Fasciola hepatica www.home.austarnet.com.au/ wormman/wlimages.htm
Figura 12. Etapa de sporocist la Fasciola hepatica – www.home.austarnet.com.au/ wormman/wlimages.htm
Figura 13. Etapa de redie la Fasciola hepatica – www.home.austarnet.com.au/ wormman/wlimages.htm
Figura 14. Cercar de Fasciola hepatica – www.home.austarnet.com.au/ wormman/wlimages.htm
Figura 15. Stadiul de metacercar la Fasciola hepatica – www.home.austarnet.com.au/ wormman/wlimages.htm
Figura 16. Larve complet dezvoltate în ductele biliare – www.joplink.net
Figura 17. Hepatită traumatică cu hemoragie – www.atlas.or.kr
Figura 18. Aspectul letargic al ovinelor infectate cu Fasciola – original
Figura 19. Ficat de oaie cu multiple leziuni provocate de larvele de Fasciola – original
Figura 20. Secțiune prin ficatul infectat cu Fasciola hepatica – www.med-chem.com
Figura 21. Larvă de Fasciola hepatica – original
Figura 22. Larve de Fasciola – www.pathobio.sdu.edu.cn
Figura 23. Adulți de Fasciola complet dezvoltați – www.pathobio.sdu.edu.cn
Figura 25. Ficat de oaie – www.fao.org
Coperta – www.britannica.com/ eb/art-5560/Liver-fluke
Bibliografie
1. Popârlan N., Lucescu C., Furduc M. Poliparazitismul cu helminți, protozoare și artropode în municipiul București și județul Ilfov în 1996-1997 // Rev. Rom. de parazitologie. – București. – 1997. –– P. 40.;
2. Erhan D. Conținutul în vitamine, micro- și macroelemente în ficat și țesutul muscular la bovinele infestate cu fasciole și dicrocelii // Rev. Rom. de parazitologie.– București. – 1998. – v.VIII. – № 1. – P. 82-83.;
3. Dulcescu I., ONICESCU D., BENGA GH., POPESCU L. Biologie celulară. – Ed. didactică și pedagogică. – București. – 1983;
4. Erhan D. Despre perfecționarea sistemului de evaluare a produselor animaliere în dependență de impactul infestărilor poliparazitare // Rev. rom. de parazitologie. – București. – 2000. – v. X. – № 2.– P. 83-84.;
5. Gonciaruc Gh., Cercel I., Postevca M. Influența preparatelor antihelmintice asupra T și B limfocitelor în sânge la miei după dehelmintizarea lor contra strongilatozelor gastrointestinale //
Rev. Rom. de Parazitologie. – București. – 1997a. – vol. II. – № 2. – P. 63.;
6. Chiriac Elena, Parazitologie generală, 1976, Ed. Didactică și pedagogică, București;
7. Dida I., Zoonoze parazitare, 1996 Ed. Ceres, București;
8. Niculescu Al., Patologia și clinica bolilor parazitare, Ed. Didactică și Pedagogică, 1975;
9. Bercea I., Mardari Al., Boli infecțioase ale animalelor, Ed. Didactică și Pedagogică, 1981;
10. Șuteu I, Bolile parazitare la animale domestice, Ed. Didactică și Pedagogică 1998;
11. Moglan I., Parazitologie animală – curs, Ed. Universității “Al.I.Cuza”, 1998;
http://en.wikipedia.org/wiki/Fasciola_hepatica
http://www.cdc.gov/ncidod/dpd/parasites/fasciola/default.htm
www.phac-aspc.gc.ca/msds-ftss/msds67e.html
www.stanford.edu/class/humbio103/ParaSites2001/fascioliasis/Fasciola.htm
www.rvc.ac.uk/review/parasitology/RuminantEggs/Fasciola.htm
Bibliografie
1. Popârlan N., Lucescu C., Furduc M. Poliparazitismul cu helminți, protozoare și artropode în municipiul București și județul Ilfov în 1996-1997 // Rev. Rom. de parazitologie. – București. – 1997. –– P. 40.;
2. Erhan D. Conținutul în vitamine, micro- și macroelemente în ficat și țesutul muscular la bovinele infestate cu fasciole și dicrocelii // Rev. Rom. de parazitologie.– București. – 1998. – v.VIII. – № 1. – P. 82-83.;
3. Dulcescu I., ONICESCU D., BENGA GH., POPESCU L. Biologie celulară. – Ed. didactică și pedagogică. – București. – 1983;
4. Erhan D. Despre perfecționarea sistemului de evaluare a produselor animaliere în dependență de impactul infestărilor poliparazitare // Rev. rom. de parazitologie. – București. – 2000. – v. X. – № 2.– P. 83-84.;
5. Gonciaruc Gh., Cercel I., Postevca M. Influența preparatelor antihelmintice asupra T și B limfocitelor în sânge la miei după dehelmintizarea lor contra strongilatozelor gastrointestinale //
Rev. Rom. de Parazitologie. – București. – 1997a. – vol. II. – № 2. – P. 63.;
6. Chiriac Elena, Parazitologie generală, 1976, Ed. Didactică și pedagogică, București;
7. Dida I., Zoonoze parazitare, 1996 Ed. Ceres, București;
8. Niculescu Al., Patologia și clinica bolilor parazitare, Ed. Didactică și Pedagogică, 1975;
9. Bercea I., Mardari Al., Boli infecțioase ale animalelor, Ed. Didactică și Pedagogică, 1981;
10. Șuteu I, Bolile parazitare la animale domestice, Ed. Didactică și Pedagogică 1998;
11. Moglan I., Parazitologie animală – curs, Ed. Universității “Al.I.Cuza”, 1998;
http://en.wikipedia.org/wiki/Fasciola_hepatica
http://www.cdc.gov/ncidod/dpd/parasites/fasciola/default.htm
www.phac-aspc.gc.ca/msds-ftss/msds67e.html
www.stanford.edu/class/humbio103/ParaSites2001/fascioliasis/Fasciola.htm
www.rvc.ac.uk/review/parasitology/RuminantEggs/Fasciola.htm
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Gradul de Infestare cu Fasciola Hepatica la Ovinele Investigate la Laboratorul Facultatii de Medicina Veterinara Ion Ionescu de la Brad din Iasi (ID: 121402)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.