Globalizarea Factor de Stabilitate Si Instabilitate Si Realizarea Securitatii Nationale

CUPRINS

INTRODUCERE

Deși își găsește locul într-un dicționar (Webster) la începutul deceniului 6 al secolului trecut, globalizarea se impune conceptual în anii ‘90, în lucrările mai multor teoreticieni străini. Raportul globalizare – securitate națională cunoaște o amplă dezbatere internațională la Summit-ul Mileniului, din septembrie 2000 și mai ales, după evenimentele din septembrie anului următor, din SUA, care au arătat că lumea nu este pregătită să dea răspunsurile cuvenite amenințărilor asimetrice globale, să țină sub control actualele surse de instabilitate și conflicte armate.

Studiul securității naționale din perspectiva proceselor de integrare și globalizare, cu toate șansele și oportunitățile pe care acestea le aduc, dar și cu atât de numeroasele sfidări impuse, este o necesitate care a obligat mulți cercetători ai domeniului să-i acorde un vast spațiu de investigație.

După Zbigniew Brzezinski, un om de științe politice american, ecuația de securitate a lumii nu mai poate fi gândită în afara supremației americane, iar „sporirea securității globale este o componentă esențială a securității naționale“. Doar o strategie globală, care să pornească de la cauzele crizei generalizate în care se află lumea în prezent, poate reduce insecuritatea națională a Americii și a celorlalte state de pe glob. Securitatea națională clădită pe războiul global împotriva terorismului este o alternativă care ar trebui înlocuită cu cea bazată pe ideea existenței unei crize globale, iar în ecuația securității viitorului trebuie așezată la loc de frunte opțiunea parteneriatelor.

Cercetători români ai domeniului consideră că globalizarea este un factor major al realizării securității naționale și regionale și că aceasta din urmă nu poate fi asigurată pe deplin fără a asigura mai întâi securitatea planetară. Pericolele viitorului au un singur lucru în comun: ele nu respectă frontierele naționale.

Noile abordări privind asigurarea securității naționale, regionale și globale arată că există o strânsă legătură între globalizare și securitate. Într-o lume caracterizată de globalizare (amenințări, piețe, mass-media globale etc.), securitatea națională este marcată profund de implicațiile acesteia. Globalizarea, ca reacție a interdependențelor multiple dintre state, a liberalizării fluxurilor mondiale de informații, servicii, mărfuri și capital, face ca riscurile interne și externe să se genereze și potențeze reciproc, iar identificarea unor răspunsuri de securitate, în plan național și nu numai, la noile amenințări să pornească de la faptul că acestea din urmă apar oriunde în lumea mondializată, sunt extrem de dinamice și de complexe.

Tratând pe larg efectele globalizării, mi-am propus să demonstrez faptul că acest proces influențează considerabil problema securității. Eforturile complexe și multiple de asigurare a securității naționale trebuie să vizeze, deopotrivă, securitatea regională și securitatea globală, pentru că există o determinare globală și regională a securității naționale.

Cunoașterea științifică își va găsi în conținutul acestei lucrări de disertație, temeiuri suficiente de dezvoltare. O contribuție potențială ar putea-o avea elementele inovatoare ce vor rezulta din studiul atent al implicațiilor procesului de globalizare asupra securității naționale și care se referă, între altele, la noile tendințe globalizante, dar și la unele aspecte inedite ale globalizării procesului de asigurare a securității. Nutrim, pe de altă parte, speranța că studiul va contribui la stimularea dezvoltării cercetării științifice pe problematica globalizării și securității naționale, la sporirea bazei informative a învățământului universitar militar.

Pornind de la aceste idei fundamentale am ales această lucrare de disertație cu tema „Globalizarea – factor de stabilitate și instabilitate în realizarea securității naționale” în cuprinsul căreia am trecut în revistă conceptul de globalizare, impactul globalizării asupra mediului de securitate și am realizat o corelație între globalizare și securitatea națională unde am evidențiat impactul fenomenului globalizării asupra securității naționale și implicațiile securității globale asupra securității naționale.

Prin urmare primul capitol al lucrării de față „ Teorii despre procesul de globalizare”, ilustrează pe scurt conceptul, noțiunile de baza despre globalizare, precum și impactul globalizării asupra mediului de securitate.

În continuare am făcut o corelație între globalizare și securitatea națională unde am pus accentul pe impactul fenomenului globalizării asupra securității naționale, pe implicațiile securității globale asupra securității naționale dar și pe scopurile principale ce trebuiesc urmărite în realizarea lor de către noua dimensiune globală a strategiilor de securitate.

Pentru elaborarea părții practice am realizat o aplicație românească despre globalizarea securității unde evidențiat indicatori ai globalizării în România, implicațiile globalizării asupra securității naționale și energetice dar și pericolele, amenințările și riscurile ce aduc atingere securității României. Am evidențiat una din problemele cu care se confruntă în prezent România, această problemă fiind generată de întârzierea startului în cursa globalizării.

CAPITOLUL I: TEORII DESPRE PROCESUL DE GLOBALIZARE

Procesul de globalizare nu este un proces nou, dar este rezultatul unor modificări la nivelul economiei mondiale ce s-au accentuat în ultimii ani. Ridicarea barierelor vamale, apariția firmelor multinaționale, creșterea competiției pe piețele interne și externe, creșterea importanței resurselor și a modului în care acestea sunt consumate, toate acestea reprezintă efecte ale globalizării.

Globalizarea aduce o serie de avantaje, atât marilor corporații cât și consumatorilor finali: Principalul avantaj al globalizarii – unirea marilor firme în corporații multinaționale are ca rezultat producerea economiilor de scară, adică reducerea semnificativă a costurilor datorată creșterii producției peste anumite nivele, considerate a fi trepte de eficiență. Al doilea mare avantaj este flexibilitatea de a produce, de a concepe, de a inova în țări diferite, utilizând astfel la potențial maxim forța de muncă disponibilă precum și resursele existente. Pentru marile corporații, globalizarea înseamnă oportunitatea de a investi și de a muta chiar diferitele activități din cadrul consorțiilor, astfel încât produsul final să fie mai bun, mai competitiv din punct de vedere calitativ sau al prețului. Din punct de vedere al consumatorului, produsele pot fi livrate mai repede, la o calitate superioară și la un cost scăzut. Mai mult, globalizarea înseamnă mobilitatea forței de muncă, ceea ce însemnă că oamenii cu pregatire superioară vor putea munci acolo unde este nevoie de ei, nemaifiind constrânși din punct de vedere geografic.

            Statul își va pierde încet puterea de control asupra economiei și autoritatea asupra teritoriului național. Firmele multinaționale vor putea oricând restrânge activitatea din anumite țări, fără ca guvernele respective să poată contracara. Forța de muncă va fi mai puțin protejată din punct de vedere al siguranței locului de muncă, însă indivizii foarte bine pregătiți vor fi net avantajați datorită mobilității.Se observă încă de pe acum o polarizare a țărilor în țări cu societăți bogate și țări cu societăți sărace. În viitor, această polarizare se va putea accentua pe măsură ce avantajele deținute de țările bogate vor fi din ce în ce mai mari, iar diferențele de tehnologie vor crește.

Conceptul de globalizare

Un excurs temporal în geneza și impunerea conceptului de globalizare îl localizează prin anii 1960, ascuns sub noțiunea de „internațional“, pentru ca ultimele decenii să-l impună prin sintagme ca „economie globală“, „guvernare globală“, aducându-l abia după 1990 în sfera globalist-postmodernistă, cu denumirea actuală, atât de intens dezbătută și mediatizată. Proces prin care lumea tinde să devină un spațiu unic, globalizarea este fie contestată (de conservatori), promovată cu curaj (de liberali), ca măsură a prosperității universale, păcii și libertății, fie tratată ca pe un pericol, din unghiul suprateritorialității și dimensiunii planetare a relațiilor sociale (de critici).

Hiperglobaliștii plasează globalizarea în domeniul economicului, tratând-o ca proces de „denaționalizare“ a economiilor, prin dezvoltarea unei economii fără granițe, cu instituirea unor rețele transnaționale de producție, comerț și finanțe, mult mai puternice decât statele înseși. Se consideră că globalizarea economică creează și va crea forme de organizare socială ce vor înlocui în final statele națiune tradiționale. Adepții hiperglobalizării, prevăd o economie globală integrată, cu o polarizare crescândă în plan social, cu instituții de guvernare globală și extensie globală, de fapt o nouă ordine mondială, în care suveranitatea și autonomia statală se erodează în mod continuu.

Scepticii resping ideea subminării puterii guvernelor naționale sau a suveranității statelor de către internaționalizarea economică sau guvernarea globală.

Transformativiștii văd în globalizare o puternică forță transformatoare a societăților, instituțiilor de guvernare și a ordinii mondiale, un proces istoric de durată, contradictoriu și modelat de factori conjuncturali, care duce la o stratificare globală de societăți și grupuri tot mai angrenate în ordinea globală și, pe de altă parte, de societăți și comunități tot mai marginalizate, la ruperea relației dintre suveranitate, teritorialitate și puterea statală.

Definită ca proces de lărgire, adâncire și grăbire a interconectării globale, globalizarea este situată într-un continuum spațio-temporal al schimbării, cu „legarea și extinderea activității umane peste regiuni și continente“. O diferențiere a acestui proces de cele de localizare, naționalizare, regionalizare și internaționalizare duce, firesc, la definirea conceptului de globalizare, nu ca stare singulară, ci ca proces sau set de procese ateritoriale de structurare, restructurare și stratificare globală a relațiilor și tranzacțiilor sociale, generator de fluxuri și rețele transcontinentale sau interregionale de activitate, interacțiune și exercitare a puterii.

Între definirea globalizării ca fenomen ce exprimă dezvoltarea relațiilor sociale și economice, care se extind în întreaga lume, potrivit sociologului britanic Anthony Giddens, ca etapă viitoare a procesului de dezvoltare socială, politico-economică și culturală a omenirii, și ca „ansamblul fenomenelor ce rezultă din deschiderea succintă a economiilor spre mărfuri și capitaluri străine“, după Bernard Guillochon, profesor de economie la Universitatea Dauphine din Paris distingem similitudini privitoare la impactul globalizării asupra dezvoltării și integrării în structurile mondiale și la implicațiile sale profunde în toate domeniile de activitate umană. Este vorba aici de o deschidere activă și necesară a națiunilor și comunităților spre exterior, ca un răspuns util la complexitatea în continuă creștere a proceselor dintr-o lume tot mai interconectată. Exprimarea cea mai sintetică a acestui proces complex este dată de „Strategia de Securitate Națională a Statelor Unite: O nouă Eră“ (2002), care îl definește ca un proces „de accelerare a integrării economice, tehnologice, culturale și politice, alături de guvernare democratică, economie de piață, respectarea drepturilor omului, dinamism economic și revoluția comunicațiilor“. Dacă ne-am referi la necesitatea globalizării, din punct de vedere al granițelor teritoriale, am constata că suveranitatea, puterea statală și teritorialitatea sunt, azi, complex inter relaționate, prin apariția de forme noi non-teritoriale de organizare economică și politică în domeniul global, corporații multinaționale, agenții internaționale, mișcări sociale transnaționale, ce obligă statul-națiune să fie mult mai dinamic în relațiile sale cu lumea exterioară, să cedeze, cum apreciază transformativistul J. Rosenau, unele din atributele sale de centru sau formă principală de guvernare și autoritate din lume.

În acest sens, profesorul de științe politice Elmar Altvater, susține că globalizarea este procesul de surmontare a granițelor apărute de-a lungul istoriei, sinonim cu eroziunea (dar nu cu dispariția) suveranității statelor naționale, care se înfățișează ca o „detașare” a economiei de piață, de normele morale și legăturile instituționalizate dintre societăți. Legitimată de nevoia obiectivă de dezvoltare și democrație, dar și aceea de justificare „a schimbărilor dorite la nivelul politicii și economiei“, de „punere în scenă a transformărilor politice“, globalizarea sistematizează într-un proces în care interdependența duce la implicații enorme, obligă statele să coopereze pentru a-și atinge scopurile și a-și servi interesele. Privitor la multicauzalitatea globalizării, în cercurile academice americane este cristalizată ideea că mondializarea sa declanșat pentru că democrațiile au ieșit victorioase, în secolul XX, în lupta lor prelungită cu ideologiile totalitare. Dispariția ordinii bipolare a războiului rece a deschis calea spre un succes al activității internaționale, într-un climat în care guvernele reprezentative, piețele libere, dezvoltarea relațiilor comerciale și a colaborării multilaterale au devenit etalon al progresului în atâtea locuri. Cauzele globalizării consistă, în mod concret, în opinia lui Robert Gilpin, un savant al economiei politice internaționale și profesor de politică, în progresul tehnologic și interacțiunea forțelor pe piață, care cresc nivelul integrării economiei mondiale. Mai direct spus, cauzele globalizării trebuie căutate în barierele vamale, costurile de transport, liberul schimb la nivel regional, GATT/OMC, progresul tehnologic. După Robert Gilpin, globalizarea economică a fost determinată de schimbări politice, economice și tehnologice. Compresia timpului și spațiului, datorită progreselor în comunicații și transporturi, a redus substanțial costurile comerțului internațional, determinând statele industrializate și mai puțin industrializate să ia măsuri de reducere a barierelor impuse comerțului și investițiilor.

Între cauzele globalizării trebuie să situăm, în primul rând, progresul tehnic, valoarea globală a informației, caracterul transfrontalier al economiei, al sistemului educațional, al relațiilor sociale, în ofensiva frontierei democratice care depășește frontierele politice limitate, sectariste și, mai ales, totalitare. Politica democratică este cea care exprimă cel mai bine interesele democratice ale populațiilor, ce devin globale, planetare. Globalizarea mai rezultă din imperativul combaterii amenințărilor, care ele însele sunt globale. Nevoia de solidaritate socială este, în același timp, o cauză ce devine tot mai mult nevoie de solidaritate socială pentru protecția mediului, a ființei umane și a societății umane, în ansamblu. O cauză esențială ar fi și existența frontierelor-linii care delimitează și opun societățile politice, statele și imperativul transformării lor în linii ce identifică și unesc identitățile politice. Studiul raportului dintre globalizare și reconstrucția sau reconfigurarea identităților politice, economice, culturale, militare, de alianță, multinaționale și ale centrelor de putere este extrem de edificator pentru impactul acestui proces atotcuprinzător într-o lume globalizantă. Dezvoltarea rețelelor globale determină o interdependență statală în anumite industrii. Piețele financiare se globalizează. Apar alianțele strategice globale, dar și noi actori ce doresc să devină competitori globali.

Noile identități politice, economice, culturale etc. conduc la conștientizarea tot mai mult a lumii ca un întreg, cum apreciază Roland Robertson, un sociolog și un teoretician al globalizării, percep la justa dimensiune interdependențele globale. Analiștii acceptă, azi, o lume multicentrică, potrivit concepției lui Huntington, dar se gândesc și la varianta postmodernistă noncentrică. Plonjăm tot mai adânc într-un spațiu universal al umanității, dezvoltat de politicianul român Dan Nica, Uniunea Europeană în era societății informaționale și globalizării, nivelurile politic, economic și socio-cultural, prin democratizare în politică, liberalizare în economie și universalizare în cultură. O cultură globală, însă, ca să ne referim la ultima parte a acestei aserțiuni, va avea o identitate imprecis definită, fiind constituită artificial. Ea va putea fi construită, dar va rămâne, cum vădesc cercetătorii domeniului, „la condiția artificiului“, comunitățile însele, state-națiuni sau grupuri etnice, opunându-se, într-un spirit identitar activ, diseminării unei culturi și identități globale. La fel, noua identitate economică globală, rezultată din convergența valorilor, instituțiilor și politicilor economice naționale, practic a sistemelor economice naționale, spre un model unic, dovedește, cum arată analiștii de marcă, o omogenizare semnificativă a instituțiilor economice și sociale naționale, ceea ce face ca însuși viitorul economiei globale să apară, la începutul noului secol, destul de incert, prin prisma instabilității previzionate, datorate regionalismului economic, instabilității financiare și protecționismului comercial, ca și lipsei fundamentelor politice pentru o economie mondială unificată și stabilă. Cât privește identitatea politică viitoare a lumii, aceasta s-ar structura cu aportul SUA, unica superputere post război rece, ce poate reprezenta, potrivit lui Zbigniew Brzezinskia, „fie catalizatorul pentru o comunitate globală, fie pentru haos global”, după o evoluție graduală a puterii, ca „o comunitate globală cu interese convergente, formalizată, cu aranjamente supranaționale care să-și asume prerogativele de securitate ale, statelor naționale”.

Globalizarea – factor de securitate și insecuritate

Globalizarea are o sumă apreciabilă de efecte, pozitive și negative. Ca elemente pozitive, se evidențiază: amplificarea și liberalizarea comerțului, a investițiilor și fluxurilor financiare, extinderea valorilor democratice, apărarea identității individuale, protecția mediului înconjurător, dar și „libera circulație” a securității. Trebuie să fim de acord cu analistul Hans Blommestein, că, pentru prima oară în istorie, azi, o piață tehnologică globală transformă lumea financiară, cea a afacerilor, cea politică și psihologia, făcându-le de nerecunoscut. Din perspectiva pieței libere, globalizarea va genera o prosperitate fără precedent, pe măsură ce tot mai multe națiuni vor participa la economia globală, iar fluxurile tehnologice și financiare dinspre țările dezvoltate spre cele mai puțin dezvoltate vor determina o egalizare a bogăției și o dezvoltare a întregii lumi. Consilierul american John Gray accentuează că globalizarea, pe care o vede ca pe o interconectare susținută de tehnologie între evenimente politice, economice, culturale mondiale, are, în acest ultim spațiu, efect de hibridizare a culturilor, păstrare, înnoire și dezvoltare a identităților culturale. Globalizarea extinde punțile de comunicare dintre comunități. Deține pentru aceasta suficiente canale, cum ar fi companiile multinaționale, ONG-urile, domeniul educațional, Internetul, care, în era informațională, sunt de un real folos migrației internaționale și sporirii contactelor. Dar globalizarea are și efecte negative, cum sunt: scăderea siguranței la toți indicatorii, globalizarea fenomenelor cronice locale și regionale, mondializarea marii criminalități organizate (traficul de arme, droguri, persoane), radicalizarea fanatismelor etnice și religioase, a terorismului. Aspectele negative sunt multiple și pentru că globalizarea este un proces necontrolat, necondus, neguvernat.

Scăpată de sub controlul politic, globalizarea economică duce, de exemplu, la haos economic și la devastare ecologică în multe părți ale lumii. De notat aici și influența globalizării asupra democrației: aceasta, după Joseph Stiglitz un economist evreu-american, pare să înlocuiască dictatura elitelor naționale cu dictatura finanței internaționale. Îngrijorătoare sunt, de exemplu, fenomenele de fragmentare și slăbire a coeziunii sociale, de localism, pe întinse arii ale globului. Practic, prin globalizare, are loc o deteriorare a distribuției veniturilor, se multiplică crizele financiare și economice, cu mari efecte asupra vieții sociale și politice, inclusiv pericolul dezintegrării statale. Analiștii procesului de globalizare conchid că progresul intens pe care îl aduce în diverse domenii este neuniform. Mai mult, globalizarea face ca structurile economice și sociale care nu se adaptează rapid să se tensioneze la extrem, putând cauza conflicte majore. Cei frustrați economic, social și de altă natură pot recurge la diverse mijloace de protest, cu sprijinul tehnologiilor moderne. Economiștii români cred, în acest sens, că marea provocare pentru omenire, în epoca globalizării, este de a reduce sursele de slăbire a coeziunii sociale, sentimentul de frustrare al unor grupuri și comunități, neînțelegerile între civilizații.

Din perspectivă naționalistă, globalizarea crește inegalitatea economică și șomajul în cadrul economiilor industrializate, produce restrângerea și chiar prăbușirea programelor sociale și a statului bunăstării, în numele competitivității internaționale, distrugerea culturilor naționale și a autonomiei politice naționale, migrația ilegală, criminalitatea etc. După 11 septembrie 2001, am constatat cu toții că globalizarea favorizează apariția și proliferarea unor amenințări și riscuri asimetrice ale căror efecte negative sunt resimțite în țări de pe toate continentele. Terorismul devine, brusc, o amenințare globală. Dacă globalismul anulează, practic, posibilitatea unui război între marile puteri, terorismul, crima organizată și proliferarea armelor de distrugere în masă, extremismul etnic și religios stau la baza conflictelor armate. Crima organizată transfrontalieră este apreciată ca fenomen rezidual al procesului de globalizare. Din unitatea tensiunilor globalizante și localizante rezultă globalizarea, termen aparținând lui Roland Robertson. Crima organizată transfrontalieră exprimă foarte bine noul concept al globalizării: ea speculează oportunitățile oferite de revoluția în domeniul comunicațiilor, pentru a crește abilitatea rețelelor proprii, a prolifera acțiunile acestora și a le consolida poziția în diferite state. Dacă se pornește de la faptul că civilizația industrială, extinsă azi în întreaga lume, este originară din Europa, atunci ținta specifică a europenilor trebuie să fie, cum bine arăta scriitorul ceh Vaclav Havel, ca Europa unită să reprezinte un exemplu pentru restul lumii despre modul în care combate diferitele pericole și erori ce ne asaltează (din unghiul globalizării, evident), o realizare autentică a responsabilității globale a continentului.

1.3 Impactul globalizării asupra mediului de securitate

Globalizarea are anumite efecte de natură economică, politică, socială (demografică, culturală, religioasă), militară și ecologică, ce implică diverse riscuri și beneficii. Înțelegerea acestor aspecte este deosebit de importantă deoarece interacțiunile dintre ele pot fi distructive și pot crea noi riscuri, pericole și amenințări la adresa securității. În ceea privește dimensiunile globalizării, cea economică și cea culturală au cel mai mare impact asupra omenirii. În realizarea securității, în viziunea ONU, dezvoltarea economică și socială și respectarea drepturilor omului reprezintă elemente esențiale și interrelaționate. Dezbaterile referitoare la dezvoltare au evoluat în jurul a două școli de gândire: una care consideră că dezvoltarea sau lipsa acesteia este, în principal, o consecință a acțiunii forțelor naționale, iar alta, care, în timp ce recunoaște importanța acestor factori, îi aduce în prim – plan pe cei internaționali ce tind să pericliteze sau să perpetueze inegalitățile existente. În acest context, specialiștii ONU au identificat principalele trei asimetrii ale lumii globale, cu impact major asupra stării de securitate a lumii:

1. Concentrarea extremă a progresului tehnic și tehnologic în țările dezvoltate, ca sursă principală a creșterii lor economice. Este vorba despre concentrarea nu numai a cercetării științifice, ci și a sectoarelor productive relaționate de schimbarea tehnologică (acele sectoare care sunt componente dinamice ale fluxurilor comerciale mondiale și ale structurii producției internaționale și care primesc cele mai mari fonduri pentru inovare). Progresul tehnic din țările dezvoltate, adică din „centru”, trimite impulsuri de creștere către țările mai puțin dezvoltate sau în curs de dezvoltare, adică „periferie”, prin patru canale principale: cererea derivată pentru materii prime; relocarea către țările în curs de dezvoltare a sectoarelor de producție considerate „mature” în țările dezvoltate; transferul tehnologic per se, inclusiv tehnologiile încorporate în echipamentele de producție; posibila participare a țărilor în curs de dezvoltare în cele mai dinamice domenii de producție.

Este evident faptul că disponibilitatea oportunităților economice pentru țările în curs de dezvoltare continuă să fie determinată, în mare parte, de poziția acestora în ierarhia internațională, iar această situație constituie una dintre cele mai importante implicații ale asimetriilor identificate în economia mondială. Cu siguranță, progresul tehnic este distribuit dinspre centru pe canalele mai-sus-menționate, însă acest transfer continuă să fie relativ scăzut și neregulat, iar beneficiile sale sunt repartizate inegal în țările în curs de dezvoltare.

2. Vulnerabilitatea macroeconomică ridicată a țărilor în curs de dezvoltare la șocurile externe. Asimetriile macroeconomice existente sunt atribuite atât faptului că valutele internaționale aparțin țărilor dezvoltate, cât și naturii prociclice a fluxurilor de capital către țările în curs de dezvoltare. Acest patern este determinat de percepția vis-à-vis de gradul mare de risc ce caracterizează piețele țărilor în curs de dezvoltare, supuse unor cicluri financiare în care fazele marcate de apetit pentru risc alternează cu cele orientate spre calitatea bunurilor. Efectul acestor factori este asimetria macroeconomică acută.

3. Contrastul dintre gradul înalt de mobilitate a capitalului și mobilitatea internațională a muncii, în special forța de muncă necalificată. Această asimetrie este considerată ca fiind specifică celui de-al treilea val al globalizării, deoarece nu a fost observată nici în primul, în care factorul de producție era foarte mobil, nici în cel de-al doilea, în care ambii factori au fost caracterizați de mobilitate redusă.

Așadar, în țările dezvoltate, globalizarea a dus la alocarea mult mai eficientă a resurselor, ceea ce a determinat creșteri substanțiale ale veniturilor. Totuși, statisticile referitoare la regiunile mai sărace, cele în care rata de creștere a populației este ridicată și unde mediul se degradează constant și epidemiile se extind, demonstrează că globalizarea are și efecte negative. Au fost declanșate dezbateri referitoare la faptul că acest proces exacerbează sărăcia în diverse părți ale lumii. Astfel, capacitatea globalizării economice de a crea probleme de securitate este evidentă.

La sfârșitul anilor ’90, multe țări s-au confruntat cu o recesiune economică din cauza vitezei, volatilității și retragerilor bruște de capital financiar. Criza financiară asiatică constituie un exemplu clasic. Efectele sale s-au întins în toată regiunea și au determinat și intensificarea tensiunilor și instabilității din Indonezia, ceea ce, în ultimă instanță a condus la intervenția ONU în Timorul de Est. Mai mult, distribuția inegală a investițiilor străine directe în lumea în curs de dezvoltare intensifică prăpastia veniturilor atât între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, cât și între acestea din urmă.

Este evident faptul că modificarea bruscă a nivelului și distribuției veniturilor în cadrul statelor, dar și între acestea, poate influența negativ stabilitatea politică. Ca regulă generală, globalizarea oferă mai multe șanse economice elitelor și clasei de mijloc. Dacă veniturile sunt distribuite masiv către aceste clase sociale, iar corupția este unul dintre factorii contribuitori, guvernul își poate pierde legitimitatea, așa cum s-a întâmplat cu aproximativ cinci ani în urmă în Indonezia. Efectul este dramatic și dacă guvernul își izolează în mod voit cetățenii de globalizare și restricționează fluxul liber de informație. Exemple sunt mișcările de protest ale studenților și comercianților chinezi și iranieni.

Tensiunile sociale ce amenință stabilitatea politică și coeziunea comunității sunt strâns legate de alte forme de insecuritate ce își au rădăcinile în globalizare. Globalizarea conferă noi caracteristici conflictului. Ceea ce alimentează aceste conflicte este traficul global de armament, implicând noi actori politici din diverse părți ale lumii. În vacuumul de putere imediat anterior Războiului Rece, companii militare și armate mercenare au început să își ofere serviciile unor guverne și corporații, amenințând grav securitatea umană.

Problema așa-numitelor „rogue states” derivă și ea din globalizare. Caracteristici ale acestui proces, precum accesul la informație și la tehnologia de comunicații, mobilitatea persoanelor și a bunurilor, apariția unor noi piețe ce oferă expertiză științifică și armament, maturarea tehnologiilor duale și presiunile comerciale de acces pe o anumită piață, au facilitat activitatea statelor și organizațiilor „ticăloșite”. Această trăsătură apare deoarece globalizarea pare a amenința capacitatea statelor respective de a-și susține puterea națională tradițională. Globalizarea reduce capacitatea statelor de a menține monopolul asupra informației și folosirii forței, accentuează permeabilitatea granițelor și permite actorilor nonstatali să acumuleze necontrolat capital. Din aceste motive, procesul de globalizare pare a spori oportunitățile pentru statele „ticăloșite” („rogue states”), concomitent cu diminuarea capacității celor democratice de a se apăra.

Cu toate acestea, conceptul de state „ticăloșite” nu este acceptat la nivelul întregii comunități internaționale. În viziunea SUA, ce promovează acest concept, statele „ticăloșite” sunt caracterizate de câteva trăsături comune cum ar fi:

– sunt regimuri autoritare care guvernează fără consensul populației;

– tind să își definească interesele în opoziție cu cele ale SUA, se află pe lista statelor care sponsorizează terorismul elaborată de Departamentul de Stat american;

– sunt izolate de normele politice și evoluția lumii.

Această definiție nu a fost acceptată în afara granițelor SUA, deoarece nu reprezintă un cadru neutru de analiză și clasificare a acestor state.

În domeniul politic, globalizarea aduce și altfel de modificări. Politicile erau și sunt sarcina sistemelor politice naționale, iar guvernele naționale au fost și sunt responsabile de asigurarea securității cetățenilor lor. Odată cu accentuarea globalizării, activitatea politică se desfășoară din ce în ce mai mult la nivel internațional, prin intermediul unor structuri politice integrate, precum Uniunea Europeană, sau organizații interguvernamentale, precum Fondul Monetar Internațional. De asemenea, activitatea politică poate transcende granițele naționale prin mișcările globale și organizațiile nonguvernamentale. Organizațiile societății civile acționează global, formând alianțe cu organizații din alte țări, folosind sistemele de comunicații globale și făcând lobby direct în fața organizațiilor internaționale, fără intermedierea guvernelor lor naționale.

Dimensiunea culturală a globalizării este și ea deosebit de importantă. Cultura populară a facilitat învățarea limbii engleze, ce a devenit o limbă a comunicării internaționale, facilitând și accelerând fluxul global de idei. Cu toate acestea, elitele din țările cu identitate națională slabă sau recent formată, ce au preluat practici culturale străine, în special americane, au început să se teamă că propria lor identitate culturală se va eroda până la dispariție. De asemenea, globalizarea a întărit conștientizarea faptului că și în cazul culturilor tradiționale există pericolul extincției, deși cele care au capacitatea de a împrumuta și adapta influențele străine se comportă mult mai bine în fața derulării acestui proces.

Globalizarea facilitează expansiunea ideilor religioase. Puterea valorilor și a instituțiilor religioase a ajutat oamenii din multe regiuni ale lumii să reziste stării de insecuritate asociată declinului autorității tradiționale și schimbărilor economice rapide specifice globalizării. Mulți specialiști afirmă că, de cele mai multe ori, violența așa-numită religioasă este, de fapt, un recul politic al globalizării. Acest proces accelerează, fără îndoială, renașterea identităților culturale și religioase.

Însuși fenomenul globalizării este o cauză a creșterii criminalității transnaționale și a terorismului, deoarece sporește inegalitățile economice, ceea ce determină predispoziția actorilor statali sau nonstatali de a participa în astfel de forme de acțiune criminală. De asemenea, globalizarea a contribuit la intensificarea acestor activități antisociale atât prin accelerarea fluxurilor de oameni, bunuri și informații, cât și prin conferirea unei dimensiuni internaționale corupției.

Nu trebuie uitată dimensiunea militară a globalizării. Chiar dacă numărul conflictelor intra și interstatale a scăzut în ultimii ani, conflictele zonale sunt o trăsătură definitorie a sfârșitului de secol XX și începutului de secol XXI, natura lor fiind preponderent etnico-religioasă. Conform unui studiu realizat de Centrul pentru Informații de Ap ărare, la începutul anului 2005, în cele cinci mari regiuni ale globului, se înregistrau 22 de conflicte armate majore și 28 de „puncte fierbinți”, care ar putea să se transforme în războaie, având la bază cauze de natură etnică, religioasă, teritorială și/sau ideologică.

Așadar, contrar punctului de vedere al multor analiști, globalizarea nu aduce în mod necesar integrare și stabilitate. De fapt, pe termen scurt și mediu, globalizarea pare să contribuie la generarea unor procese simultane ce creează tensiuni care, la rândul lor, modelează mediul de securitate:

– fragmentare – integrare;

– localizare – internaționalizare;

– descentralizare – centralizare.

Globalizarea sporește ritmul în care se desfășoară integrarea, dar, în același timp, furnizează un mediu favorabil tendințelor de dezintegrare sau fragmentare. Astfel, globalizarea creează un nou context pentru exercițiul formal sau informal al puterii naționale. Instituțiile regionale și internaționale, actorii nonstatali (în special corporațiile transnaționale și organizațiile nonguvernamentale) și chiar guvernele locale se folosesc de unele instrumente ale globalizării pentru a diminua monopolul statului-națiune asupra puterii. Parte a puterii este transferată către scena internațională, parte către nivelul local, iar parte este folosită de către ONG-uri și corporații pentru a putea influența politicile naționale. Specialiștii remarcă faptul că în Europa, America Latină și Asia, acordurile economice regionale devin expresii dominante ale relațiilor dintre state, conferind structurilor de acest nivel o personalitate „geopolitică”. Globalizarea conduce, de asemenea, la apariția unor noi reglementări internaționale și extinde rolul și statutul unor organizații precum Organizația Națiunilor Unite și Organizația Mondială a Comerțului. Prin urmare, sunt create noi instrumente pentru reglementarea conflictelor pe probleme economice, politice sau de securitate. Totuși, în afara comunității transatlantice, astfel de aranjamente regionale de securitate se dezvoltă mult mai încet și există pericolul de a rămâne informale și prea flexibile pentru a avea un puternic caracter normativ.

Globalizarea nu elimină preocupările geopolitice tradiționale. Guvernele naționale și diverși actori nonstatali nu sunt motivate doar de câștigul economic, ci există încă multe conflicte politice asupra teritoriului, granițelor, competiției militare, resurselor, diferențelor culturale și etnice. Globalizarea reduce uneori aceste tensiuni, însă, în multe cazuri le exacerbează. De exemplu, globalizarea finanțelor determină integrarea economiei mondiale, în timp ce accentuarea problemelor geopolitice poate duce la fragmentare regională. În absența unei confruntări politice bipolare, problemele politice și de securitate regionale apar ca fiind independente sau, cel mult, cu un impact redus asupra evoluției altor regiuni. Această situație, pe de o parte, reduce riscul ca tensiunile regionale să declanșeze un conflict global, ca o caracteristică a perioadei Războiului Rece, iar, pe de altă parte, adâncește instabilitatea în acele regiuni.

În ansamblu, globalizarea conduce la o nouă structură internațională, divizată între acele țări care sunt integrate în economia globală și cele care fie sunt lăsate în urmă, fie se opun normelor unei ordini globale. Acest nou sistem internațional reprezintă, pentru optimiști, speranța pentru extinderea globală a democrației, economiei de piață și cooperării multilaterale internaționale, în timp ce pesimiștii îl percep drept un sfârșit adus de crizele economice și noile forțe geopolitice și socioculturale polarizante. Un astfel de colaps economic mondial ar putea declanșa extinderea naționalismului extremist, conflicte regionale și, în final, dezordine globală. Scenariul mult mai moderat este cel în care lumea va rămâne așa cum este în prezent, împărțită între Nordul bogat și Sudul sărac.

Problema cea mai dramatică este că, de fapt, toate cele trei scenarii de evoluție a sistemului internațional par a fi posibile. Din acest motiv, decidenții politici ar trebui să promoveze progresul, să caute metode și instrumente pentru a contracara noile riscuri, pericole și amenințări la adresa securității.

CAPITOLUL II: CORELAȚIA DINTRE GLOBALIZARE ȘI SECURITATE NAȚIONALĂ

În prezent termenul care pare să definească, în linii mari, nivelul de interacțiune dintre statele lumii, privite ca actori ai unui sistem complex, sau, cel puțin, despre care se susține că poate trasa o linie directoare pentru viitorul planetei este globalizarea. Pe măsură ce tehnologia reduce dimensiunile lumii, iar sistemele de valori culturale sunt din ce în ce mai expuse dinamicii ce caracterizează viața din „orânduirea postindustrială”, se poate aprecia că, probabil, cultura globală are asigurat un traseu posibil pe coordonatele unui concept mai larg de interes personal și o recunoaștere a legitimității intereselor altora. Evoluția sistemului statal începând cu secolul al XVII-lea este concludentă în această privință. Pe măsură ce națiunile au devenit mai interdependente, conflictele dintre ele au cunoscut un prag de intensitate mai înalt, dar, concomitent cu această caracteristică, aceleași națiuni au început să tindă și spre adoptarea unor norme care facilitau interacțiunea dintre ele. Procesul înregistrează o continuitate în derulare și în ziua de astăzi.

Deși schimbările produse în comunicații, transporturi și tehnologiile marcate de aportul computerelor evidențiază diferențele și adâncesc, astfel, deosebirile dintre statele dezvoltate inegal, ele pot favoriza – și se apreciază că o fac, dealtfel – și deplasarea spre valorile comune ce sunt necesare pentru îndepărtarea deosebirilor. La fel cum strategiile și armele defensive le ajung, în cele din urmă, pe cele specifice ofensivei, tot astfel normele comune ar putea contribui la limitarea divizărilor inerente unei interdependențe sporite. La ora actuală este destul de ușor să identificăm dezvoltarea unor mecanisme instituționale ce includ în componența lor actori aparținând atât din lumea centrată pe stat, cât și din lumea cu centre multiple de decizie, ce au fost constituite și își justifică activitatea prin aportul la rezolvarea unor probleme incluse pe o așa numită „agendă globală”. Însă, mecanismele instituționale nu reflectă în mod necesar normele globale comune. Ele pot reflecta, în anumite cazuri, și interesul personal al actorilor care consideră că trebuie să coopereze dacă doresc să facă față problemelor orânduirii postindustriale.

Acceptând tendința și coordonatele globalizării, nu înseamnă, neapărat, că trebuie să acceptăm ideea unei comunități mondiale angajată plenar pe traseul cordialității, un traseu pe care unicitatea acceptată a perspectivelor de ansamblu poate acoperi și chiar înlocui conflictul. Amenințarea declanșării acestuia și factorii care îl pot favoriza încă persistă și este necesară analizarea tuturor implicațiilor ce derivă din aspectele specifice procesului globalizării.

Sistemele de apărare se dezvoltă interactiv în cadrul grupărilor regionale sau interregionale, dar încrederea în parteneri și în posibilitățile acțiunii eficiente în comun în fața unor amenințări fac încă pași pe drumul evoluției. Tehnologia din ce în ce mai accesibilă, fluiditatea circuitelor pe care circulă informațiile, acceptarea unor proiecții comune pentru planurile de viitor reprezintă în egală măsură oportunități cu potențial favorabil și surse de risc „Idealul unei societăți noi și mai armonioase nu trebuie să cedeze tentației de a căuta unanimitatea prin ignorarea dezacordurilor, nici să se recunoască învins înainte de bătălie, în fața pericolelor unei astfel de întreprinderi ambițioase și dificile” .

2.1. Impactul fenomenului globalizării asupra securității naționale

Începutul de secol este marcat de transformări profunde ale mediului de securitate. Lumea devine tot mai complexă și interdependentă, iar fenomenul globalizării se afirmă tot mai mult ca fiind ireversibil. Evoluția, în general pozitivă, a securității globale în ultimul deceniu a confirmat că succesul acțiunilor și stabilitatea pot fi numai rezultatul cooperării multidimensionale a comunității internaționale, în primul rând, prin punerea în valoare a dialogului în cadru instituționalizat și prin activarea rolului decisiv pe care marile organizații internaționale îl au în definirea stării de securitate a lumii.

În noul context internațional (adesea schimbător), NATO deține un rol esențial în întărirea securității euro-atlantice. Rolul său politic este în creștere, îndeosebi după adoptarea la summitul de la Washington, din 1999, a unui nou concept strategic al Alianței. Pe baza unei forțe de negociere sporită substanțial în primul deceniu al începutului de secol, NATO a deschis și a dezvoltat cooperarea și dialogul, a manifestat interes și receptivitate continuă, reafirmate pentru primirea de noi membri. De asemenea, colaborarea cu alte organizații internaționale; angajamentul, exemplificat în Balcani, Afghanistan, Irak, pentru prevenirea conflictelor și managementului crizelor, inclusiv prin operațiuni de sprijinire a păcii, reflectă hotărârea Alianței Nord-Atlantice de a modela mediul internațional de securitate și de a întări pacea și stabilitatea zonelor fierbinți.

Fenomenul globalizării a avut un impact puternic asupra securității naționale realizându-se prin intensificarea prezenței NATO în Orientul Mijlociu pentru monitorizarea, implicarea sa în soluționarea unor crize în regiune și limitarea (restricționarea) accesului unor state la tehnologii și materii prime care le-a permis continuarea și dezvoltarea programelor nucleare și bacteriologice. În domeniul relațiilor transatlantice, în cadrul cărora s-a evidențiat clar existența unor probleme serioase, occidentalii își exprimă optimismul față de soluționarea acestora până la lansarea unor noi inițiative de aderare. Cu toate acestea, diferendele de percepție la nivelul conducerilor politice au generat tensiuni în ceea ce privește separarea pe ambele maluri ale Atlanticului.

ONU, OSCE și UE au adus contribuții deosebite la securitatea și stabilitatea euro-atlantică. Consiliul de Securitate al ONU are, în continuare, o răspundere recunoscută și invocată în menținerea păcii și securității internaționale, deținând și în anii următori un rol foarte important în edificarea securității și stabilității mondiale. OSCE, reprezentând cea mai cuprinzătoare instituție regională de securitate din Europa, care include totodată Canada și SUA, joacă un rol esențial în promovarea păcii și stabilității, în întărirea securității prin cooperare și promovarea democrației și drepturilor omului în întreaga emisferă nordică a planetei. OSCE s-a manifestat îndeosebi în domeniile: diplomație, prevenirea conflictelor, managementul crizelor și reabilitării postconflict.

Tentativele de reformă și de dinamizare a organizației, cea mai semnificativă fiind cea propusă prin Cartea securității europene de la Istanbul, s-au confruntat cu două categorii de obstacole semnificative: atitudinea membrilor-cheie (uneori, neimplementarea politicilor agreate la nivel OSCE) și capacitatea limitată de aplicare a deciziilor la nivelul organizației. Dinamica viitoare a OSCE este dependentă de o serie de factori, precum capacitatea de a dezvolta un sistem eficient de aplicare a politicilor și dezvoltarea unui angajament interinstituțional, de armonizare cu NATO, în temeiul măsurilor specifice asumate de aceasta.

Uniunea Europeană a adoptat decizii importante și a dat un nou impuls eforturilor sale de întărire a securității și dimensiunii de apărare. În același timp, Uniunea Europeană este tot mai mult preocupată de finalizarea propriilor reforme instituționale interne, precum și de eficiența dezbaterilor declanșate pe tema viitorului Europei, a construcției politice pe continent.

Totodată impactul fenomenului globalizării se poate constata din tendințele de dispariție a granițelor fizice ale statelor și de apariție a altui tip de frontiere, de regulă invizibile și de altă natură. Modificarea granițelor tradiționale, ca efect al globalizării, va conduce la schimbări esențiale în perceperea și conceperea securității naționale, precum și a rolului statului național în acest context.

Sfidările induse de procesul globalizării, suprapunerea acestuia cu tendințele spre regionalizare și fragmentare generează noi tensiuni și factori de risc. Acestor sfidări trebuie să li se răspundă prin forme noi de solidaritate, capabile să gestioneze un spectru larg de tensiuni și riscuri și o gamă variată de manifestare a acestora, precum: tensiunile etnice, traficul de droguri, substanțe radioactive și ființe umane, criminalitatea organizată, instabilitatea politică a unor zone, reîmpărțirea unor zone de influență și altele. Marile discrepanțe în nivelul de dezvoltare economică – care se accentuează tot mai mult în condițiile unor progrese tehnologice fără precedent -, accesul discriminatoriu la educația și apărarea sănătății, la resursele esențiale ale vieții, la informație și cunoaștere provoacă grave crize sociale, generează frustrări și stârnesc nemulțumiri. În condițiile globalizării economice, crizele sociale sunt însoțite, nu o dată, de crize de identitate, generatoare de violențe neașteptate. În acest context, devine tot mai evident faptul că interesele și obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internațională, care să se manifeste nu numai în situațiile-limită, precum cele create în urma atacului asupra SUA din 11 septembrie 2001, ci și în tot contextul problematic – economic, social, financiar – al lumii de astăzi. Noua resolidarizare a statelor lumii se poate exprima în toate aceste domenii, prin stabilirea unor forme de acțiune conjugată a tuturor națiunilor care împărtășesc interese și valori comune.

Atacurile teroriste săvârșite în primii ai începutului de secol, ca și amenințările ulterioare, evidențiază cu atât mai mult – dar în împrejurări tragice – necesitatea unor asemenea noi forme de solidaritate internațională, care să permită nu numai prevenirea și contracararea acestor tipuri de acțiuni, ci și dezvoltarea unor modalități adecvate de construcție a stabilității politice, economice și sociale în lume. Terorismul constituie, însă, unul dintre cele mai periculoase fenomene, fiind încurajat de virulența curentelor fundamentaliste, care se sprijină pe starea de frustrare și sărăcire extremă a unor zone largi ale planetei.

Prin imprevizibilitatea sa, prin sfidarea nomelor și rațiunii vieții civilizate, prin efectele emoționale asupra opiniei publice, terorismul poate genera riposte care să destabilizeze comunitatea internațională, să deturneze omenirea spre izolare, suspiciune și soluții unilaterale. Sfidarea virulentă a terorismului și celelalte provocări sau riscuri non-militare ale lumii de astăzi vor putea fi eliminate numai prin cooperarea deschisă, multilaterală, echilibrată și perseverentă, îndreptată spre eradicarea rădăcinilor și cauzelor profunde, în special a sărăciei extreme.

Interesele și obiectivele de securitate ale statelor europene nu sunt însă generatoare de stări conflictuale, mediul de securitate fiind influențat pozitiv de procesele de integrare europeană și euro-atlantică, de extinderea comunității statelor care împărtășesc și promovează valorile democrației și economiei de piață, de adâncirea colaborării regionale. Riscurile apariției unei confruntări militare tradiționale pe continentul european s-au diminuat semnificativ. Totuși, persistă fenomene de instabilitate și criză la nivel subregional și tendințe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state. Țări din Europa Centrală, de Est și de Sud-Est se confruntă cu dificultăți economice, sociale și politice asociate procesului de tranziție spre societatea bazată pe principiile democrației și economiei de piață, care pot genera destule riscuri la adresa securității statelor din regiune.

Uniunea Europeană trece printr-un profund proces de reformă internă, concomitent cu derularea procedurilor pentru primirea de noi membri. Progresele în evoluția politicii externe și de securitate comune, implicarea și soluțiile alese de organizații internaționale și europene în rezolvarea situațiilor dificile de pe continent, demonstrează că Europa se pregătește să își asume un rol substanțial în arhitectura propriei securități, inclusiv în cea de apărare, și să ofere modele de așezare pe baze raționale, echitabile, a relațiilor dintre state și națiuni, prin armonizarea intereselor lor.

Pentru România, îndeplinirea criteriilor comunitare de aderare este un proces necesar, în primul rând, din punct de vedere intern, al vieții economice și sociale românești, având în mod evident influențe directe și asupra securității noastre naționale. Și aceasta pentru că realizarea Planului Național de Aderare la Uniunea Europeană va avea efecte asupra spațiului românesc, va accelera dezvoltarea economică, va adânci și va consolida democrația, va amplifica toleranța și dialogul, va consolida exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale, protecția minorităților și identității lor etnice și culturale, va stimula rezolvarea prin dialog și acțiuni comune a problemelor.

În paralel cu eforturile pentru îndeplinirea criteriilor de aderare, România trebuie să își asume responsabilitatea de a formula un punct de vedere românesc, o viziune proprie asupra viitorului Europei. Aceasta va fi o contribuție necesară nu

numai la dezbaterea generală, care are loc în prezent pe aceeași temă în mai toate țările europene, ci și un aport la consolidarea conceptului de securitate națională, în condițiile viitoarei arhitecturi a continentului.

România a parcurs o etapă dificilă după Revoluția din decembrie 1989, prin construirea statului de drept, a instituțiilor și mecanismelor democratice, prin declanșarea reformelor necesare pentru trecerea de la economia de comandă la economia de piață. Finalizarea acestor procese istorice și ireversibile necesită însă eforturi costisitoare. Dar, în pofida neajunsurilor și neîmplinirilor care mai persistă, rezultatele de până acum sunt de natură esențială – inclusiv pentru securitatea țării – și constau în aceea că societatea românească este organizată și funcționează pe baza principiilor, valorilor și libertăților democratice fundamentale.

Acesta este un lucru de referință și de necontestat în orice caracterizare ce s-ar face României de astăzi. Acceptarea pluralismului politic, a deosebirilor politice, ideologice și culturale, a diversității etnice, respectarea drepturilor omului, care modelează activitatea instituțiilor de drept în eliminarea oricăror forme de marginalizare pe criterii etnice, religioase, sociale, de orientare sexuală sau politică, stabilitatea politică incontestabilă și experiența pilduitoare a alternanței pașnice, democratice, la guvernare – toate acestea constituie realități ale societății democratice românești și, totodată, importante resurse pentru soluționarea problemelor țării, pentru tratarea securității naționale pe baze mai solide și mai eficiente.

Dificultățile tranziției economice prelungite, scăderea calității vieții, inegalitățile sociale, creșterea numărului celor care trăiesc sub pragul sărăciei pot produce intoleranță, afectează solidaritatea socială, favorizează populismul, pot alimenta manifestările radicale și extremiste, având efecte dintre cele mai grave asupra instituțiilor și mecanismelor de funcționare a statului. Societatea românească este încă marcată de consecințele managementului defectuos al procesului tranziției economice și sociale, care a condus la diminuarea autorității și eficienței instituțiilor statului și a afectat coeziunea civică și echilibrul social.

Rezultatele, încă insuficient de concludente, în derularea reformei au determinat diminuarea în timp a resurselor locale pentru modernizarea societății și reducerea potențialului de așteptare al cetățeanului confruntat cu un proces de pauperizare accelerată.

S-a înregistrat degradarea nivelului de viață al majorității populației, inclusiv în ceea ce privește starea de sănătate, educația și calitatea mediului. Serviciile publice sunt birocratizate, infrastructura teritorială insuficient dezvoltată, restructurarea și modernizarea industriei se desfășoară cu mari dificultăți, agricultura a cunoscut un regres dramatic, privatizarea și reașezarea drepturilor de proprietate cunosc multe inerții, asistența sanitară este precară, rețeaua de transport și comunicații nedezvoltată. În același timp, adaptarea lentă a sistemului ordinii publice și siguranței naționale la noile forme ale criminalității din ce în ce mai agresive, precum și unele deficiențe în administrarea justiției au generat scăderea inacceptabilă a nivelului de siguranță al cetățeanului.

Pe baza experienței acumulate sunt necesare identificarea și lichidarea blocajelor și adoptarea neîntârziată a soluțiilor care permit o relansare reală. Este nevoie de o abordare coerentă, care să reunească energiile societății, să canalizeze resursele acesteia în direcția construirii unei economii performante, capabile să elimine starea de incertitudine și insecuritate la nivel social. Relansarea economică trebuie consolidată prin crearea unui mediu de afaceri atractiv și stabil și prin racordarea adecvată la marile fluxuri economico-financiare, tehnologice și comerciale. Accelerarea creșterii economice vizează, în primul rând, asigurarea prosperității cetățenilor și sprijinirea procesului democratic intern. Creșterea încrederii cetățenilor în instituțiile statului este posibilă numai în condițiile promovării consecvente a principiilor statului de drept, a drepturilor fundamentale ale cetățeanului. Dificultățile întâmpinate de România sunt și problemele din unele zone ale Europei, ce fac obiectul unor mai largi preocupări internaționale.

Menținerea unui climat de instabilitate în plan subregional, cu impact negativ asupra mediului economic, a accentuat incapacitatea României de a lua decizii în măsură să o apropie de sistemul economico-financiar caracteristic lumii democratice occidentale. În eforturile de promovare a reformei economice s-au concretizat destul de greu și aleatoriu formule de încadrare și racordare la structurile economice și financiare din sistemul economic occidental. Crizele și violențele care sau manifestat în vecinătate au dus la pierderea unor legături economice tradiționale, au provocat României pierderi financiare grele, au împiedicat elaborarea și promovarea unor strategii de dezvoltare pe termen lung, au constituit o stavilă în încurajarea investitorilor străini, în general i-au accentuat dificultățile.

Îndeplinirea obligațiilor asumate de România, în definitivarea procesului de integrare în structurile europene și euro-atlantice, constituie o etapă decisivă pentru modernizarea societății românești și consolidarea tendințelor de creștere economică. Pe termen lung, acestea vor aduce prosperitatea și vor spori credibilitatea României în eforturile de consolidare a securității europene. Prin urmare, nu teama de amenințări, ci dorința de a asigura stabilitatea și de a construi un viitor mai bun, de a-și întări vocația de pilon al stabilității în zonă și de apărător al valorilor democrației și păcii motivează opțiunea României pentru integrarea deplină europeană și euro-atlantică în condițiile accelerării procesului globalizării.

2.2. Implicațiile securității globale asupra securității naționale

În prelungirea demonstrației anterioare, trebuie să accentuăm că, în vreme ce, pentru marile puteri membre ale „comunității de securitate”, ca SUA, securitatea națională tradițională este restructurată de practica securității cooperative, pentru statele mici și mijlocii, fără o forță militară relevantă, ea devine parte componentă a securității internaționale. Să nu greșim, însă, prin afirmații categorice, pentru că, și în cazul țărilor mari sau al superputerii reprezentate de SUA, securitatea cooperativă este, în primul rând, o modalitate de consolidare a securității naționale. În fapt, securitatea globală este o construcție în spațiul interdependențelor, este o securitate a interdependențelor, a relațiilor internaționale. Ea se implică multilateral în securitatea națională, conferindu-i consistența și permanența care se regăsesc în soliditatea și stabilitatea mediului de securitate. Angajarea statelor în ordinea mondială este limitată de obligațiile și angajamentele militare și de securitate luate anterior. În acest fel, este evident că opțiunile naționale în domeniu sunt precedate fie de decizii comune, la nivelul NATO, fie de consultări bilaterale sau multilaterale, în cadrul altor organizații internaționale.

De aceea, percepem inter-influența securitate globală – securitate națională ca pe o interacțiune dinamică, într-o continuă mișcare și transformare. Interogația pusă frecvent de cercetători, dacă se poate asigura securitatea națională fără a se asigura, mai întâi, o deplină securitate internațională, este, inevitabil, superfluă, cât timp aceasta din urmă are o implicare tot mai netă în securitatea entităților statale, înregimentate în comunitatea internațională. Ca modalități de implicare a securității globale în securitatea națională, pot fi menționate: – restructurarea și sporirea importanței organismelor globale și regionale economice, politice, militare cu rol în securitatea multilaterală națională; – intervenția organizațiilor multilaterale și regionale de securitate în prevenirea, stoparea și gestionarea crizelor și conflictelor locale; – aportul nemijlocit al comunității internaționale la combaterea terorismului fără frontiere și a terorii armelor de distrugere în masă; contribuția organizațiilor și organismelor internaționale de securitate la împiedicarea proliferării programelor pentru tehnologii și servicii necesare producerii și diseminării necontrolate a armelor de distrugere în masă; implicarea coalițiilor militare multinaționale, sub mandat internațional, la procesele de securitate, stabilizare și democratizare a statelor fragile politic, cuprinse de conflicte violente; aportul ONU și al altor organizații și organisme internaționale, instituții economice și financiare la combaterea sărăciei, element ce afectează serios securitatea statelor; – intervenția organizațiilor și organismelor internaționale pentru combaterea proliferării crimei organizate transfrontaliere și migrației de populații, reducerea vulnerabilităților la dezastre, prin prevenirea apariției urgențelor și acordarea asistenței de urgență; efortul comun internațional de stopare a degradării mediului înconjurător și înlăturare a dezechilibrelor ecologice, de control al resurselor deficitare ale planetei (apă, hrană, energie), de combatere a bolilor, a schimbărilor climatice.

Securitatea globală are implicații asupra securității naționale prin demersul instituțiilor internaționale de consolidare a dimensiunii umanitare a securității, asigurare a protecției drepturilor și libertăților omului, combatere a discriminării și a violenței împotriva minorităților etnice și a refugiaților, creștere a numărului operațiunilor umanitare sprijinite de ONU, NATO, OSCE. Pintre altele mai putem enumera, creșterea rolului instituțiilor internaționale de securitate în dezvoltarea relațiilor civili-militari, ca fundament al sporirii securității naționale, dezvoltarea politicii referitoare la relațiile cu actorii civili, în cadrul cooperării civili-militari și al planificării urgențelor civile, instituirea unui nivel adecvat de coordonare și cooperare strânsă a NATO cu organizațiile internaționale civile, accentuarea controlului civil-democratic asupra forțelor armate ale țărilor OSCE și transparenței în planificarea apărării, sprijinirea implementării legislației și monitorizării funcționării și dezvoltării instituțiilor, proceselor și mecanismelor democratice, dezvoltarea societății informaționale, care asigură ca tehnologiile moderne să faciliteze posibilitatea blocării accesului neautorizat la manipularea sau distrugerea sistemelor informaționale și bazelor de date pentru a împiedica funcționarea sectoarelor public și economic ale statelor, influența conjugată a unor elemente ale globalizării (explozia producției și a tranzacțiilor financiare mondiale, creșterea spectaculoasă a comerțului internațional, a controlului asupra sa exercitat de marile corporații, interdependențele din cadrul finanțelor lumii, influența calculatoarelor și internetului, creșterea capacităților mondiale de transport, a rețelei globale de informații, modificările din capacitățile militare etc.) asupra securității statelor-națiune, a relațiilor internaționale de securitate, prin sporirea polarizării și inechității, apariția crizelor economice, financiare, sociale, redistribuirea suveranității, puterii și libertății de acțiune, crearea unei noi ierarhii sociale, creșterea nesiguranței individului și îngustarea perspectivei; – continuarea procesului de integrare europeană și euroatlantică, ce influențează pozitiv mediul de securitate, adâncirea colaborării și cooperării multilaterale, prin aportul instituțiilor internaționale, interguvernamentale și nonguvernamentale, diversificarea actorilor globali de securitate și sporirea implicării lor în soluționarea crizelor și conflictelor, în combaterea riscurilor și amenințărilor la adresa statelor-națiune, sporirea opoziției internaționale împotriva războiului și a sancțiunilor aplicate celor care îl provoacă sau îl susțin și nu în ultimul rând realizarea unității, consensului și complementarității măsurilor adoptate de comunitatea internațională pentru combaterea fenomenelor grave ce periclitează în prezent securitatea statelor.

Securitatea de tip global este una integratoare, ce include securitatea națională și cea regională. Termenii de securitate globală și securitate națională se află în raporturi de complementaritate, chiar dacă securitatea de tip global include în conținutul său securitatea de tip național. Din această ipostază, ea poate exercita, la un moment dat, unele presiuni asupra securității naționale și realiza un transfer de competențe și de roluri de la aceasta din urmă spre sine. Ca beneficiară, securitatea națională își poate diminua sfera și conținutul, autoafectându-se. Pe măsură ce gradul de integralitate al securității de tip global sporește, importanța securității de tip național se reduce la anumite funcții subsumate securității de tip global (combaterea surselor generatoare de amenințări asimetrice, a insecurității frontaliere, a crimei organizate etc.).

Analiștii domeniului percep în dezvoltarea raportului securitate globală – securitate națională două tendințe: una de neîncredere în securitatea de tip global, care creează o stare de discontinuitate între securitatea de tip național, cea de tip regional și cea de tip global, și alta de exagerare a rolului securității de tip global, care duce la diminuarea rolului securității naționale, aceasta constituindu-se într-o vulnerabilitate care afectează atât securitatea de tip global, cât și pe cea de tip național.

2.3. Stabilitate, instabilitate în realizarea securității naționale

Specialiștii și analiștii politici sunt unanimi în aprecierea că securitatea națională, cea regională și cea internațională sunt puternic influențate de sursele de instabilitate care afectează starea de securitate a unui sistem, această stare fiind o proprietate multidimensională a sistemului respectiv. Considerăm că stabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unui sistem (unei entități) de a suporta acțiunea factorilor perturbatori astfel încât să nu fie afectată iremediabil securitatea. Cu alte cuvinte, stabilitatea poate fi privită drept capacitatea unui sistem (sau unei entități) de a putea reveni la starea de echilibru (static și dinamic) după încetarea acțiunii acelor factori perturbatori. Securitatea sistemelor este determinată și de primordialitatea cauzei în raport cu efectul, ceea ce duce la aprecierea sistemelor după eroare, ca manifestare de calitate (la ieșirea acestora), în corelație cu un factor de risc. Astfel, de pildă, specialistul în guvernul american Harold Relyea a constatat că în, US Legal Code, mai mult de jumătate din referirile la securitatea națiunii dau autoritate discreționară președintelui S.U.A., fără a fi definită însă securitatea națiunii. Afacerea “Watergate” este cel mai bun exemplu privind erorile sistemului care s-au produs din cauza președintelui.

În recenta Strategie de securitate națională a României, sistemul securității naționale este definit ca “ansamblul mijloacelor, reglementărilor și instituțiilor statului român, care au rolul de a realiza, proteja și afirma interesele fundamentale

ale României”.

Specialiștii români de prestigiu în domeniul securității au elaborat, în mod cuprinzător și cu claritate, obiectivele de securitate națională ale României care “stabilesc orientarea efectivă și reprezintă reperele de bază ale acțiunii practice, sectoriale, a diferitelor instituții ale statului, astfel încât îndeplinirea lor coerentă, corelată și interdependentă să garanteze și să conducă la realizarea și afirmarea intereselor fundamentale ale țării”.

Una dintre concepțiile despre securitatea internațională, susținută de personalități printre care și Jozef Balazj, poate fi folosită de specialiștii români în scopul atenuării influențelor negative ale surselor de instabilitate care afectează securitatea națională. Concepția conține ideea că securitatea internațională este influențată direct și determinată de securitatea statelor, de securitatea diverselor sisteme sociale și de identitatea sistemelor care depind de factorii externi de influențare a securității; securitatea socială este privită ca securitate internă, cu funcția caracteristică de asigurare a puterii politice și economice a clasei conducătoare sau supraviețuirea sistemului social și securității publice. În acest context, securitatea nu se poate reduce numai la un sistem simplist și la câteva relații de stare și de reglare, deoarece, în procesul de globalizare, siguranța (nesiguranța), care provine din existența unei stări de securitate (insecuritate) națională, influențează indubitabil starea de stabilitate mondială. Există diferite păreri privind importanța parametrilor factorilor de securitate și a dimensiunilor securității (politică, socială, demografică, economică, informațional-simbolică, militară, culturală, ecologică etc.), care influențează starea de securitate a statelor, socio-organizărilor, colectivităților, grupurilor etc. Acești factori ar trebui să determine realizarea unei stabilități la nivel național, regional sau mondial, și anume: stabilitate politică, demografică, economică, socială și religioasă, etc. care să atenueze stările conflictuale și să genereze stabilitate, prevenind și înlăturând conflictele care au la bază surse etnice, religioase, economice etc. Un lucru deosebit de important este acela că starea de securitate se realizează prin acțiunea întrunită a factorilor care aparțin tuturor dimensiunilor securității și prin acțiunea sinergică a acestor factori.

Cu toate clarificările din Strategia de securitate națională a României, în mod surprinzător, încă mai există parlamentari sau cetățeni cu diferite funcții în celelalte autorități publice ale statului, studenți de la facultăți de științe politice etc. care au alte percepții cu privire la sursele de instabilitate și la influențele acestora asupra securității României.

Aceste carențe se datorează slabei preocupări pentru lămurirea conceptelor, care ar permite un dialog constructiv, pe baza argumentelor științifice, și nu pe interpretări ideologice date securității naționale. Aceste interpretări dau posibilitatea abordării securității națiunii (naționale) prin prisma conceptului de interes. Dar se știe că fiecare ideologie “definește” interesele naționale din perspectiva intereselor unui grup sau unor grupuri mai mici sau mai mari (care fac parte din națiunea română).

Astăzi, modelele teoretice ale securității se bazează încă pe analiza comparativă a raporturilor dintre forțele armate sau pe capacitatea economico-financiară de susținere a securității naționale, în scopul consolidării acesteia ca un raport de putere.

Așadar, ele aduc metode practice de abordare a problematicii identificării sau contracarării surselor de instabilitate care ar putea influența negativ starea de securitate.

În funcție de deciziile autorităților publice și, în primul rând, ale Consiliului Suprem de Apărare a Țării, se va alege, probabil, unul dintre modelele existente pentru realizarea arhitecturii naționale de securitate. Deciziile vor avea ca obiectiv fundamental asigurarea stării de securitate, și menținerea ei la nivelul dorit sau prevenirea deteriorării acesteia ori revenirea la starea de securitate.

România se găsește într-o zonă geografică (geostrategică) particulară, în care au loc procese și tendințe care pot conduce la puternice destructurări ale națiunilor și statelor și la apariția sau dezvoltarea unor centre de putere transnaționale care ar

putea atrage statul român în sfera lor de interese.

Din nefericire, analiștii politici percep și tratează problematica securității naționale doar din punct de vedere sistemic, în funcție de sistemul politic creat pe baza ideologiei partidului care cucerește puterea. Este momentul să admitem posibilitatea definirii conceptului de securitate și din perspectivă științifică (sociologică), și nu numai ideologică.

Conceptul de securitate a națiunii înseamnă “abilitatea unei națiuni de a-și proteja valorile interne față de amenințările externe”. De aceea, sunt importante modalitățile de planificare, realizare și evaluare a deciziilor și politicilor ce au ca scop/obiectiv creșterea acestei abilități esențiale pentru prezentul și viitorul României, modalități care trebuie să fie fundamentate atât pe expertiza stiințifică a mediului academic, cât și a comunității de afaceri.

Planificarea, implementarea și evaluarea stării de securitate a națiunii, pe termen mediu sau lung, ridică dificultăți majore din varii motive, dintre care unul este acela al determinării exacte a tuturor surselor de instabilitate. Iată unul din motivele necesității abordării sociologice a cercetării influențelor surselor de instabilitate asupra securității României, pornind de la necesitățile sociale.

Din studiul programelor politice nu reiese explicit conceptul de securitate a națiunii și nici definirea sa din punct de vedere operațional. La fel se prezintă problemele de securitate și în programele de guvernare din ultimii 14 ani, care nu au explicat modelul conceptual al securității națiunii și nici modul cum aceasta este influențată de sursele de instabilitate. Astfel, fiecare ideologie are propria sa interpretare a intereselor naționale care stau la baza conceptului de securitate națională și din aceste interese sunt omise cele referitoare la asigurarea unei rate pozitive de creștere demografică, cele care îi privesc pe românii din străinătate, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase, la cum statul român asigură condiții celorlalte etnii de pe teritoriul românesc etc.

Definirea științifică a stării de securitate, prin intermediul proceselor (care trebuie identificate și evaluate corect) care erodează națiunea, poate conduce firesc la proiectarea unor soluții satisfăcătoare, chiar performante, și elaborarea unor decizii care să combată eficient sursele de instabilitate. Aceste surse pot fi de natură socio-politică, militară, ecologică, culturală, teroristă. La toate acestea am mai adăuga sursele de natură informațional-simbolică.

Unii cercetători, printre care îi cităm pe Mihai Ștefan Dinu și Grigore Alexandrescu, de la Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, consideră că: “direcția dezvoltării este dată de doi factori importanți: starea de stabilitate/instabilitate politică și dinamica demografică”. Aceiași autori explică principalele moduri de manifestare a instabilității socio-politice, față de care nu avem obiecții; dar asupra explicării dinamicii demografice avem câteva completări majore. În primul rând, este adevărat că dinamica demografică poate constitui o sursă de instabilitate, cum ar fi “suprapopularea zonelor urbane”, dar, am mai adăuga noi, scăderea dramatică a populației de etnie română pe teritoriul României reprezintă, de asemenea, un potențial generator de instabilitate de natură socio-politică. La această scădere se adaugă și creșterea diferențiată a populației, care reprezintă încă o sursă de instabilitate, din cauza ratei de creștere mai mari a altor etnii, ceea ce ar putea declanșa conflicte etnice sau etnoreligioase, pornind de la modul de alocare a resurselor.

Conflictele interetnice, generate de instabilități politicosociale, ca urmare a tendințelor demografice care se manifestă în interiorul unui stat, pot provoca instabilități regionale, fie din cauza migrării, fie din cauza refugierii populației, ceea ce are ca rezultat destabilizarea statelor vecine (exemplul spațiului ex-Iugoslaviei, Indiei și Pakistanului etc.). De aceea, dinamica demografică și politicile care gestionează mișcările de populație trebuie analizate și elaborate cu mare atenție de către factorii de decizie politică din România, pentru a prevedea și a preîntâmpina schimbările accelerate/decelerate ale dinamicii demografice care afectează grav starea de securitate națională.

Securitatea României este afectată grav de sursele de instabilitate de natură militară, de refuzul retragerii forțelor militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova, respectiv din Transnistria. Acest fapt îi neliniștește nu numai pe basarabeni, a căror libertate este îngrădită cu brutalitate, ci și pe cetățenii Uniunii Europene, care percep creșterea tensiunii și instabilității, de când s-a mutat frontiera NATO pe Prut. Dar azi România are aliați de nădejde, printre care și S.U.A., care reprezintă singura superputere mondială, ceea ce îi asigură României, spre deosebire de trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, o stare de stabilitate și securitate.

Domeniul nuclear reprezintă încă o sursă de instabilitate, iar strategia nucleară a unor state ar putea conduce și la consecințe imprevizibile. Deținerea unui arsenal nuclear de către o țară a determinat și alte state să fabrice arma nucleară, ceea ce a condus la declanșarea unei reacții în lanț. Pe rând, U.R.S.S., Marea Britanie, Franța, China, India, Pakistan și Israel și-au dezvoltat arsenale nucleare. Ar putea urma Coreea de Nord, Iranul și alte state. S-a demonstrat de nenumărate ori că “securitatea bazată pe deținerea de arme nucleare nu poate rezista în timp”, întrucât arsenalul nuclear nu garantează securitatea, ci insecuritatea.

În concluzie, abordările ideologice nu sunt capabile să se ridice deasupra intereselor de grup (de partid) și nu pot înțelege necesitățile națiunii, dacă promovează abordările de forță ale măsurilor privind securitatea națiunii. Ca urmare, ele susțin proiecte mari consumatoare de resurse, provocând uneori dezechilibre sociale, demografice, economice etc., care afectează securitatea națională.

Astfel, gestionarea criminalității și a terorismului, în strânsă legătură cu ceilalți factori generatori de insecuritate, determină și succesul sau insuccesul globalizării, precum și implicațiile sale asupra mediului de securitate. Este evident că globalizarea este fie o sursă de avantaje pentru lumea dezvoltată, fie o sursă de insecuritate pentru cea în curs de dezvoltare. Din acest motiv, este nevoie de dezvoltarea asistenței și a altor forme de implicare regională a statelor dezvoltate în sprijinul celor în curs de dezvoltare. De asemenea, investițiile în creștere susținută ar trebui văzute ca principale scopuri ale strategiilor naționale de securitate ale acestora din urmă, la fel ca și oferirea de asistență externă – în cazul țărilor cărora procesul de globalizare le-a creat diverse oportunități de dezvoltare.

Globalizarea insecurității necesită crearea unor noi modalități și instrumente de gestionare a riscurilor, pericolelor și amenințărilor la adresa securității. Mare parte a democrațiilor dezvoltate sunt capabile să le realizeze, însă este nevoie de o abordare holistică referitoare la relațiile existente între, pe de o parte, diversele instrumente nonmilitare, precum programele instituțiilor financiare, programele bilaterale pentru promovarea democrației sau activitățile organizațiilor nonguvernamentale, și, pe de altă parte, instrumentele militare, precum operațiile de pace. În ceea ce privește țările cărora li se adresează astfel de instrumente, guvernele lor pot contracara globalizarea insecurității prin implementarea unor politici referitoare la întărirea domniei legii, promovarea educației, lupta împotriva corupției, combaterea marginalizării, accentuarea acelor elemente care ajută la dezvoltarea culturii politice și de securitate, întărirea relațiilor cu țările vecine etc.

CAPITOLUL III: GLOBALIZAREA SECURITĂȚII – APLICAȚIE ROMÂNEASCĂ

Pentru societățile care își doresc dezvoltarea, foarte important este să se stabilească principiile prosperității și bunăstarii viitoare astfel putând face față provocărilor la adresa securității naționale, a stabilității politice și totodată a celei economice. Asigurarea pe principii riguroase a securității naționale și în acest fel crearea condițiilor dezvoltării economice sustenabile reprezintă pilonii progresului social, instituțional, în construcția politicii într-o țară democratică ca România.

Lipsa unui mediu de securitate duce la o lipsă a progresului, iar fără progresul necesar nu poate există bunăstare, fără toate aceste elemente primordiale este imposibilă funcționarea democrației și a economiei de piață în societățile din zilele noastre. Studiile de securitate au apărut destul de recent în spațiul învățământului academic din România, aceste studii având o pondere foarte însemnată, iar, după cum afirma Zbigniew Brzezinski, deși nu există formule magice, studiile de securitate națională necesită, „dezbateri minuțioase și inteligente”. Diplomatul american Richard Haass afirma: „Principala caracteristică a relațiilor internaționale în secolul XXI este nonpolaritatea: o lume dominată nu de unul, două sau mai multe state, ci de zeci de actori cu putere diferită”. Tendința aceasta reprezintă o falie adâncă vizavi de epocile trecute. Odată cu sfârșitul Războiului Rece și disoluția Uniunii Sovietice a aparut unipolaritatea, un sistem internațional global dominat de o singura hiperputere – Statele Unite ale Americii, care a devenit rapid o emblemă a unei lumi noi unde statele-națiuni nu mai au monopolul asupra puterii și capacității de a influența ele însele dinamicile la nivel global. Autoritatea, precum și puterea statelor este împărțită cu principalii actorii ai globalizării mondiale, organizațile globale regionale, ONG-uri și corporații multinationale. În acest moment este destul de dificil să putem vorbi cu certitudine despre efectele pe termen mediu și lung ale procesului de globalizare asupra comunității mondiale, dar, este destul de clar că acest proces are impact pozitiv, cât și negativ. Partea pozitivă o reprezintă faptul că va mări interdependența și interacțiunea dintre state, care la rândul lor vor deschide noi oportunități în dezvoltarea civilizației umane, în toate sferele, îndeosebi în sfera economică.

3.1. Indicatori ai globalizării în România

Globalizarea divide și uneste în egală măsură, iar cauzele diviziunii sunt identice cu cele care promoveaza uniformitatea lumii.

Pentru România, ca și pentru celalalte țări care au ieșit din totalitarismul caracterizat de economii rigide, structurate nefavorabil și necompetitive, răspunsul la globalizare nu poate fi protecționismul rigid, închistarea autarhică, ci o economie modernă, flexibilă, adaptată la cerințele dezvoltării contemporane.

Exemple în ceea ce privește această dimensiune a globalizării pot fi găsite fără probleme în mass-media în fiecare zi, dimensiunea economică fiind de cele mai multe ori cea mai vizibilă și în consecință cea mai discutată (creșterea volumului comerțului internațional și al investițiilor directe, globalizarea piețelor financiare, producție integrată, companii transnaționale, competiție la nivel global). Caracteristicile principale ale curentului cuprind creșterea interdependențelor la nivel global între toți actorii, internaționalizarea schimburilor și a producției, o nouă diviziune internațională a muncii, noi mișcări de migrație dinspre Sud spre Nord, un nou mediu competitiv, liberalizarea piețelor financiare, libera circulație a capitalurilor, informațiilor, persoanelor și mărfurilor, a treia revoluție industrială și transnaționalizarea tehnologiei, dominația companiilor multinaționale, intensificarea concurenței la nivel global (hiperconcurența), comprimarea timpului și a spațiului (tranzacții în timp real), afirmarea culturii contractului, nașterea unei societăți civile globale, afectarea suveranității naționale, a identității culturale și spirituale, precum și internaționalizarea statului, făcând din acesta un agent al lumii globalizate, cele mai importante pârghii ale globalizării în România fiind transnaționalizarea comunicării, producția, comerțul, individualismul, consumul, descentralizarea organizațională, transferul resurselor publice în mediul privat

Consecințele globalizării pentru România sunt dintre cele mai diverse și sunt deopotrivă pozitive,cât și negative, astfel: apar oportunități extraordinare,permițând să valorifice într-un mod superior avantajele oferite de progresul tehnologic și de deschiderea piețelor, sunt reduse distanțele și se permite comunicarea în timp real, apar preocupări legate de creșterea inegalităților pe plan intern și extern, se inaugurează o epocă de severă inegalitate, în primul rând, printr-o deteriorare a distribuției veniturilor, ceea ce face ca procesul analizat să fie tot mai mult asociat cu viața de zi cu zi.

Globalizarea poate avea două tipuri de consecințe pentru România: benefice sau dăunătoare. România are nevoie de capital străin investițional pentru dezvoltare, fiind incapabilă să-și producă acest capital doar din surse interne. Fiind o țară cu oportunități economice multiple – de la turism și agricultură la industria petrolieră și metalurgică, România poate deveni atractivă pentru capitalul străin, dacă îi asigură acestuia condiții interne (legislative, fiscale) propice. Mișcarea rapidă de capital presupusă de globalizare în care companiile își pierd clasica identitate „națională” poate deveni avantajoasă pentru România în condițiile unei forțe de muncă înalt calificate, dar comparativ ieftine. Pe de altă parte, treptat, unele forțe economice românești (companii), pot începe să joace în viitor un rol regional sau internațional. Dezbrăcate de complexul de stat „fost socialist”, depășind stadiul de „tranziție la economia de piață”, țările estice și central-europene care s-au desprins din fostul lagăr comunist vor ajunge să joace un rol tot mai important în economia europeană, pe măsură ce interesele lor se vor împleti tot mai strâns cu cele ale Uniunii.

Companiile transnaționale au avut un efect pozitiv și în ceea ce privește dezvoltarea tehnicilor de management, marketing, pregătirea personalului, îmbunătățirea infrastructurii și difuzarea tehnologiei în multe domenii de activitate. Creșterea concurenței a constituit un alt aspect pozitiv al companiilor transnaționale în economia românească. Ridicarea nivelului de trai în zonele în care marile companii au investit, ca urmare a locurilor de muncă nou create, efectul de antrenare generat de activitatea acestor firme reprezintă, de asemenea, efecte benefice pe care marile companii străine le-au generat în economia românească. Creșterea ISD în România a determinat și creșterea competitivității economiei românești, prin prisma creșterii productivității muncii.

Printre beneficiile aduse de globalizare României pot fi incluse și: libera circulație a persoanelor, mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și cunoștințelor (inclusiv sau mai ales științifico-tehnice), participarea neîngrădită la circuitul mondial de valori; posibilitatea rezolvării în condiții mai bune a unor probleme care depășesc granițele naționale (insuficiența resurselor, comerțul internațional; cooperarea economică și asistența financiară internațională; poluarea; securitatea infrastructurilor critice; sărăcia, subdezvoltarea; analfabetismul; asigurarea păcii, inclusiv prin apărarea împotriva terorismului; migrațiile; catastrofele și urgențele naturale, medicale și umane; problemele climatice etc.) și nu în ultimul rând reducerea costurilor datorită economiilor de scară realizate prin producția de serie mare destinată exportului pe arii mai extinse. În același timp, consecințele negative, riscurile presupuse de globalizare nu sunt deloc de neglijat. În ultimii 20 de ani, globalizarea a avut pentru România și consecințe nefaste: sărăcie, înstrăinarea resurselor, scăderi demografice, migrație. În primul rând trebuie luate în seamă riscurile economice. Fenomenul globalizării este însoțit mai mult decât oricare altul de o „filozofie a învingătorilor” și pășim într-o lume în care există prea puțină milă pentru învinși. Economiștii au ajuns la concluzia că reacția statelor-națiune în fața Marii Crize a secolului trecut – aceea a izolaționismului, a închiderii în sine mai ales din punct de vedere economic – a fost una greșită și reacția potrivită ar fi fost mai degrabă deschiderea.

Făcând o paralelă, în mod cert România nu se poate apăra de valul globalizării închizându-se în sine, încercând să conserve structuri anacronice, jucând „piese” ale secolului trecut atunci când pe marile scene ale lumii se montează cu totul alt tip de spectacole. Trebuie deschisă treptat economia față de structurile continentale și internaționale, dar dezvoltate și instituțiile, și reflexele pentru a fi pregătită să facă față, dacă va fi necesar, unui alt tip de criză față de cea clasică. O altă problemă decurge din dependența excesivă pe care o avem față de capitalul străin. Riscul vine din tendința pe care o au firmele în vreme de criză, capitalurile părăsesc economiile periferice și se retrag către centru, iar capitalul indigen este total insuficient. Realitatea a confirmat acest risc: în perioada crizei actuale băncile mamă au retras lichidități semnificative ca mărime de la sucursalele lor din România. Ne lipsește însă o specializare, atât de necesară în societatea globală. Societatea globală răsplătește doar ideea, informația, invenția, nu mastodonții giganți care produc cuie sau ciment. Viitorul aparține țărilor care produc idei. O altă schimbare este desființarea granițelor, apariția parlamentelor și a guvernelor europene, rolul instituțiilor financiare mondiale (FMI și Banca Globalizarea și dilema identitară 89 Mondială), desființarea monedelor naționale și trecerea la euro, lichidarea armatelor naționale în favoarea NATO. Toate acestea arată că treptat statul națiune, cu care secolele XIX și XX se obișnuiseră, ajunge la capătul emisiunii istorice, adică „La revedere, România!”, „Bun Venit, Europa!” Libera circulație a oamenilor, a valorilor și capitalurilor, crearea de regiuni economice, restrângerea autorității statale, toate acestea vor schimba radical România pe care o știm.

Dacă, practic, statul național România se va transforma masiv, asta nu înseamnă că va dispărea națiunea română. Din contră, ca și celelalte popoare europene, și românii vor trebui să învețe să își iubească și să-și impună mai mult limba, tradițiile și istoria. Conceptul francez al rezistenței prin cultură, nu ca o antiglobalizare, dar ca o evitare a deznaționalizării, este necesar să fie aplicat în România. Deja tabloul României față de acum zece ani este mult îmbunătățit, noile etape ale dezvoltării societății globale nu ne mai prind nici rupți de lume, izolați și nici fără experiență. Cu alte cuvinte suntem pe drumul cel bun. Din păcate sunt însă destule voci care clasează România printre perdanții globalizării, pentru că aceasta nu este în stare să intre în clasa învingătorilor. Globalizarea îi face mai puternici pe cei puternici și mai slabi pe cei slabi. Dacă România nu va reuși să evolueze rapid, în mod sigur va face parte din cea de-a doua categorie. Comparând globalizarea cu gravitația, aceasta trebuie acceptată ca un fenomen „fizic” pe care nu are rost să îl contești sau să încerci să îl ocolești: trebuie însă în mod necesar să îl înțelegi, din punctul de vedere al cauzelor și efectelor, în egală măsură. Și să îl folosești, fără a-l lăsa să te distrugă. Mai ales pentru națiuni mici, așa cum este și cazul României, înțelegerea acestui fenomen și acțiunea în sensul „aikido” – folosește-te de forța lui și nu-l lăsa să te zdrobească, va face diferența dintre învinși și învingători. Astfel, românii vor trebui să facă eforturi de promovare a tot ceea ce înseamnă specific național: economie românească (prin preferința acordată produselor românești), cultura românească. Cu alte cuvinte, așa cum sună deviza Clubului de la Roma, trebuie să gândești global și să acționezi local, să nu îți pierzi identitatea într-o mare anonimă, dar nici să practici un naționalism îngust și anacronic.

Una din problemele cu care se confrunta acum  România este generata de întârzierea startului în cursa globalizarii. Evolutia unor țări din  Europa Occidentală spre Uniunea de azi a fost un proces de integrare regională, acompaniat însă de evenimente cu influență planetară:

1945- crearea ONU, 1972- Conferința ‘Glasnost’ și ‘Perestoika’ ale lui Gorbaciov, 1991-Războiul din Kuwait și operațiunea “Furtuna în deșert”.

În cadrul procesului de integrare, România a trebuit să parcurgă câteva stadii principale: spațiul comerțului liber, uniunea vamală, piața comună, uniunea Economica și integrarea economică totală.

Cât despre clasamentul privind globalizarea, unii spun că România se află pe locul 30 în cele 72 de state incluse, imediat dupa Italia iar alții pe locul 36, oricum important este că suntem undeva la mijloc, cu multe state în urma noastră, România devansând toate țările din estul Europei  din punct de vedere al utilizatorilor de internet .

România se numără printre țările din Uniunea Europeană (UE) care sunt cele mai vulnerabile la globalizare, deoarece fabrică produse cu valoare adăugată scăzută și are o forță de muncă slab calificată, cele două caracteristici ale economiei românești ar putea genera dificultăți în atragerea de investiții, dar și în ce privește crearea și menținerea locurilor de muncă.

De altfel, toate economiile statelor membre care nu fac parte din zona euro ar putea fi afectate din aceasta cauză, ca urmare a competiției pe piața liberă. Raportul, prezentat de comisarul european pentru politici regionale, Danuta Hübner, ia în calcul patru mari provocări cu care Europa se va confrunta până în 2020: globalizarea, tendințele demografice, schimbarea climatică și reducerea rezervei de combustibili fosili necesari pentru producerea energiei.
Al doilea indice luat în considerare în raportul întocmit de Directoratul General de Politici Regionale al Comisiei Europene vizează schimbările demografice prognozate pentru următorii 11 ani. Astfel, CE estimează că UE va avea o populație mai redusă și mai îmbătrânită la orizontul anilor 2020, ca urmare a scăderii numărului de nou-născuți și a creșterii speranței de viață a cetățenilor săi.

De altfel, raportul evidențiază că din 2017 se va diminua și forța de muncă disponibilă, care pe de o parte va acționa ca o frână asupra potențialului de creștere economică în UE, iar pe de altă parte va avea repercusiuni fundamentale asupra sistemelor de sănătate și asistență socială, precum și a finanțelor publice. Și migrația în cadrul statelor membre va avea efecte puternice asupra economiilor țărilor din UE, urmând să adâncească disparitățile dintre regiuni.

O altă consecință negativă asupra dezvoltării UE pe termen lung ar putea-o avea schimbările climatice. De altfel, România și Ungaria au fost deja afectate de inundații, fiind victime sigure și pe termen lung, ca urmare a modificărilor în regimul climatic. Pentru a contracara o parte din consecințe, statele din comunitatea europeană au decis să reducă emisiile de gaze cu efect de seră cu 20% până în 2020, să crească eficiența energetică tot cu 20% și să ajungă să producă energie regenerabilă în proporție de 20%, la același orizont de timp.

În concluzie, globalizarea este un fenomen complex, omniprezent și multidimensional, care afectează toate domeniile de activitate umană și implicit toate statele. Unii autori îl socotesc un fenomen capabil să aducă fericirea și bunăstarea pentru toată lumea, în timp ce alții îl apreciază ca fiind dăunător umanității, prin efectele pe care le generează.

În contextul globalizării, au apărut diverse mișcări de împotrivire față de acest fenomen. De regulă, mișcările antiglobaliste au o atitudine profund critică la adresa globalizării pe care o consideră vinovată de inegalitățile dintre Nord și Sud, de creșterea șomajului, de exploatarea de către țările dezvoltate a resurselor materiale și umane ale țărilor în dezvoltare, de diminuarea veniturilor din muncă și de sporirea celor din capital, de adâncirea decalajului intern între bogați și săraci. O notă aparte, face altermondialismul, o mișcare împotriva globalizării așa cum este concepută și desfășurată în prezent. Reprezentanții acestei mișcări sunt de acord cu globalizarea, dar realizată după principiile, normele și regulile pe care ei le propagă.

3.2. Implicațiile globalizării asupra securității naționale

Integrarea europeană reprezintă un proces de lungă durată. El se axează pe asimilarea valorilor europene, integrarea în rețelele economice europene, adaptarea instituțională și realizarea unei bune guvernări. Importantă este realizarea unei convergențe între interesul național și cel comunitar. Desigur, apartenența României la NATO și UE impune „constrângeri de alianță” și „mecanisme de integrare” (economică, politică și militară) de care politica externă și de securitate nu poate face abstracție. Interesele naționale tradiționale se vor combina cu cele europene și euroatlantice. În același timp, decidenții de la București trebuie să respecte tratatele și acordurile bilaterale, trilaterale, regionale și internaționale la care sunt parte.

În situația în care terorismul mileniului trei tinde spre globalizare și internaționalizare, iar criminalitatea organizată este mai prezentă ca oricând, poziția geostrategică a României în spațiul sud-est european, de țară cu triplă frontieră națională, a NATO și a Uniunii Europene impune ca politica de securitate națională să aibă, drept scop, înainte de toate, apărarea și promovarea intereselor naționale, precum și participarea activă a țării noastre la asigurarea securității zonelor de interes NATO și UE. Fie că ne oprim asupra unor surse deschise de informare, precumMarea Enciclopedie a Jihadulu sau Scrisoarea de la un membru A1-Qaeda, sau asupra unor surse specializate se poate sesiza “reconfigurarea” unor rețele, cu segmente operaționale specializate în terorismul cibernetic, chimic sau biologic.

Noile tipuri de riscuri difuze, greu de localizat și practic imposibil de combătut cu mijloace moderne tradiționale necesită, în sensul prezentat, o nouă abordare integrată, care să îmbine atât instrumente politice și economico- financiare cât și o strategie privind contracararea fenomenului în ansamblul său.

Acțiunile teroriste de la 11 septembrie 2001 din SUA, 11 martie 2004 din Madrid și cele din 7 iunie 2005 de la Londra, la care se adaugă Beslanul și Moscova, au demonstrat că teroriștii moderni pot lovi orice obiectiv, oriunde în lume, încercând prin teroare, modificarea unor decizii, chiar politice. De reținut este și faptul că după atacul de la 11 Septembrie 2001, și România a intrat într-o perioadă de tranziție marcată de terorismul globalizat, promovat de Osama bin Laden ( Isang, 2006) centrat pe descurajarea generală.

Astfel, expansiunea rețelelor teroriste, de tipul LUPII CENUȘII (LC), FRAȚII MUSULMANI sau “celulele AL – QAIDA” sau a crimei organizate transnaționale (MAFIA ROȘIE, TRIADELE CHINEZEȘTI, etc.), a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente și muniții, tehnologii sensibile, materiale radioactive și strategice; creșterea fluxurilor de emigranți ilegali din țările sub-dezvoltate sau în curs de dezvoltare, toate acestea pot afecta promovarea valorilor democratice naționale, prin “incitarea la intoleranță, separatism sau xenofobie”. În afara acestor factori de risc, România gestionează și o serie de vulnerabilități generate de procesul de tranziție structurală internă, în primul rând reforma justiției, lupta împotriva corupției și reforma administrației, integrarea socială, existența unor disparități economice la nivel local, care, în anumite circumstanțe, pot contribui la creșterea impactului acestor surse de risc asupra securității naționale.

Dacă spațiul sud-est european rămâne un potențial furnizor de instabilitate, atât datorită situației politice și economice a statelor fostei Federații iugoslave, cât și amplificării spectrului riscurilor neconvenționale la adresa securității regionale,spațiul Mării Negre reprezintă în același timp o oportunitate și o sursă de risc, aflându-se la interferența a două axe strategice, respectiv: Marea Neagră–Marea Mediterană, respectiv flancul sudic al NATO, zonă de importanță strategică pentru Alianța Nord-Atlantică, afectată în principal de riscuri transfrontaliere; Marea Neagră–Caucaz–Marea Caspică – spațiu de tranzit pentru resursele energetice ale Asiei Centrale, influențat de anumite forme de instabilitate subregională reverberându-se dinspre zona Asiei Centrale.

Angajarea activă în procesul de asigurare a securității prin promovarea democrației, lupta împotriva terorismului internațional și combatereaproliferării armelor de distrugere în masă reprezintă un imperativ pentru politica de securitate a României, constituind si condiția fundamentală a participării țării noastre la beneficiile globalizării, exploatării oportunităților pe care le prezintă mediul internațional și contracarării eficiente a riscurilor și amenințărilor majore.

După integrarea României în UE, frontierele interne au fost desființate, oamenii, valorile și capitalurile primind dreptul de a circula liber. Statul a devenit parte a unui întreg, problemele legate de migrația ilegală, traficul de droguri, crima organizată fiind subiect de analiză în cadrul Consliului JAI (Justiției și Afaceri Interne) de la Bruxeeles, din 25 februarie 2007. În acest context, un rol determinant revine cooperării polițienești internaționale, care se va constitui în platformă unică pentru schimbul de dateși informații în prevenirea și combaterea infracționalității tranfrontaliere. Cea mai vizibilă componentă a politicilor comunitare în domeniul JAI a fost dată de acceptarea României în Spațiul Schengen, al cărui rezultat direct constă și în eliminarea controalelor la frontierele interne. În ansamblul tematicii prezentate, este evident faptul că Ministerul Internelor și Reformei Administrative (MIRA) constituie, alături de celelalte instituții ale statului cu atribuții în domeniul siguranței, un veritabil contributor la securitatea națională. Este un motiv în plus pentru care considerăm că, în viitorul apropiat, se impune, alături de stabilirea priorităților într-o lume a amenințărilor în schimbare, reevaluarea sistemului de securitate românesc și unificarea eforturilor în comunitatea serviciilor secrete.

În această etapă de tranziție, în care România se află pe poziții de egalitate cu statele cu democrație consolidată, Ministerul Internelor și Reformei Administrative (MIRA) poate fi apreciat garant al respectării drepturilor și libertăților cetățenilor și susținător de bază la întărirea democrației – resursă importantă a mediului intern de securitate. Drept urmare a intensificării cooperării multidimensionale în cadrul comunității internaționale, urmare și a atacului de la 11 Septembrie 2001 actorii scenei politice recunosc rolul organizațiilor internaționale în definirea stării de securitate a lumii. In acest sens, se poate aprecia că asistăm la o evoluție în general pozitivă a securității globale.

Principiile care stau la baza fundamentării strategiei de securitate națională sunt: convergența dintre politica de securitate și politica de dezvoltare economico-socială; abordarea sistemică și comprehensivă a politicii de securitate; abordarea cu prioritate a problematicii securității cetățeanului și securității publice; deplina concordanță între evaluarea mediului de securitate, opțiunea politică și acțiunea strategică.

O dezbatere politică de actualitate vizează Strategia de Securitate Națională a României. Cu toate acestea, relația dintre securitatea națională, securitatea energetică și strategia de dezvoltare durabilă abia dacă s-a pus în discuție publică. În Occident, orientările strategice prioritare de nivel politico-militar sunt sistematic mediatizate și analizate cu argumente pro și contra. Cultura politică a liderilor și electoratului în orice societate modernă, include în mod obligatoriu teme majore de securitate și diplomație. Cetățenii sunt încurajați să-și asume responsabilități în cadrul angajamentelor externe ale statelor democratice și acționează în aceste state ca factori de presiune asupra nivelului guvernamental. Astfel de comportamente democratice sunt absolut necesare și în România.

În momentul de față, ca document oficial, dispunem de Strategia de Securitate Națională, aprobată de CSAT la 17 aprilie 2006. Aceasta identifică drept vulnerabilități: dependența accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; tendințele negative persistente în plan demografic; nivelul ridicat al stării de insecuritate socială; proporția redusă, fragmentarea și rolul nesemnificativ al clasei mijlocii; insuficienta dezvoltare a societății civile și a spiritului civic; slăbiciunile infrastructurii strategice; starea precară de sănătate a populației; disfuncționalitățile sistemului de învățământ; organizarea inadecvată a sistemului situațiilor de criză, etc. S-ar mai putea enumera și ritmul lent de recuperare a decalajelor economico-sociale față de UE, calitatea guvernării, decalajul dintre complexitatea problematicii politico-economice actuale și cultura managerială a conducătorilor, slăbiciunea capitalului național, nivelul mediocru al auto-conducerii în cadrul societății, adoptarea preponderent formală a unor valori europene, etc. Principalele amenințări sunt: terorismul internațional; proliferarea armelor de distrugere în masă; conflictele regionale; criminalitatea transnațională organizată; proasta guvernare; amenințări de mediu, etc.

Securitatea națională este definită ca o condiție fundamentală a existenței națiunii și statului român. Politica și strategia de securitate națională figurează printre drepturile imprescriptibile ce derivă din suveranitatea poporului. Securitatea națională se realizează în contextele regionale, euroatlantic și global. La categoria interese naționale fundamentale figurează: integrarea deplină în structurile euroatlantice; menținerea integrității, unității, suveranității, independenței și indivizibilității statului; economia de piață competitivă; modernizarea radicală a sistemului de educație; creșterea bunăstării generale; afirmarea și protejarea culturii, identității naționale și vieții spirituale. Scopul Strategiei rezidă în „mobilizarea națiunii” pentru accelerarea proceselor de modernizare și integrare, în vederea construirii unui viitor mai sigur și prosper, într-o democrație matură, consolidată și deplin integrată în comunitatea euroatlantică.

Obiectivele majore se corelează cu promovarea libertăților economice, politice, sociale, a respectului pentru demnitatea umană, cu acțiuni constante de dezvoltare și securitate alături de națiunile aliate și partenere. Strategia de securitate promovează o atitudine de contracarare pro-activă a riscurilor și amenințărilor, prevenirea conflictelor, managementul eficient al situațiilor de criză, participarea activă la promovarea democrației și la construcția securității și prosperității în vecinătatea României și în alte zone de interes strategic, etc.

Strategia identifică drept tendințe în relațiile internaționale: extinderea democrației și cooperarea instituționalizată; coexistența și confruntarea unor tendințe pozitive majore cu altele care generează amenințări și pericole; se manifestă conflicte pentru resurse, piețe și ciocniri identitare de natură religioasă, etnică, ideologică și culturală; mediul internațional de securitate se află într-o perioadă de schimbare rapidă, cu semnale de pericol și de incertitudine; noile amenințări asimetrice amplifică vechile aspecte de insecuritatea ale mediului global; se întrevede construcția unui nou echilibru global în următorii ani; se accelerează procesele de globalizare și integrare regională, dar și procese de fragmentare statală; revigorarea eforturilor statelor de prezervare a influențai lor în dinamica relațiilor internaționale; creșterea ponderii intervenției actorilor non-statali în această dinamică.

În concluzie, lumea este complexă, dinamică și turbulentă; confruntarea definitorie se poartă între valorile democrației și totalitarismului, ultimul corelat uneori cu terorismul internațional. Strategia de Securitate națională evidențiază că România trebuie să joace un rol de importanță majoră în procesul de definire și implementare a politicilor stabilizatoare, de cooperare și asistență de securitate ale NATO și UE în Europa de Sud-Est și de Est, precum și în Caucazul de Sud, Orientul Mijlociu și regiunea caspică. Dată fiind proximitatea geografică și conexiunile regionale, interesul primordial al României în spațiile balcanice și ponto-caspic constă în democratizarea, dezvoltarea economică, stabilitatea și orientarea spre integrarea europeană. Aflată la frontiera de Est a UE și NATO, România are interesul major de a se învecina cu state stabile, democratice și prospere, deoarece acestea mențin pacea și buna înțelegere în relații, creează comunități pluraliste și au un comportament predictibil în domeniul securității. Pe acest fundal, Strategia pune accent pe construirea unui regim de securitate și prosperitate în zona Mării Negre.

România consideră că regiunea Mării Negre este un spațiu geopolitic deschis comunității democratice internaționale, în cadrul căruia se pot manifesta plenar statele aliate, partenere și prietene. În acest scop, ea promovează activ ideea necesității definirii și implementării unei Strategii euroatlantice pentru regiune Mării Negre, ținând cont de experiența abordării concertate NATO-UE în procesul de stabilizare din Europa de SudEst și nevoia unui echilibru apt să favorizeze aspirația democratică a statelor, să preîntâmpine agravarea riscurilor și amenințărilor și să contribuie activ și eficient la soluționarea conflictelor, stărilor de tensiune și disputelor. Un rol important în cadrul procesului de cooperare la Marea Neagră trebuie să revină dimensiunii economice a cooperării și pentru sprijinirea demersurilor de integrare europeană ale R. Moldova. În același timp, România va desfășura o politică externă și de cooperare economică marcată de pragmatism și de folosire a instrumentelor oferite de formatele bilaterale și multilaterale pentru participarea la proiectele economice cu impact major în consolidarea democrației, securității și stabilității. Eforturile vor viza, cu prioritate, dezvoltarea coridoarelor energetice și de transport capabile să conecteze economic și comercial regiunea pontică la statele comunității euroatlantice și să permită o valorificare superioară a potențialului oferit de porturile maritime și fluviale din regiune, concomitent cu o atenție sporită acordată protecției mediului și restabilirii echilibrului ecologic al Mării Negre.

Regiunea Mării Negre este un conector de importanță primordială situat pe coridorul ce leagă comunitatea euroatlantică (în calitate de furnizor de securitate și consumator de energie) de arealul strategic Orientul Mijlociu – Regiunea Caspică – Asia Centrală (în calitate de furnizor de energie și consumator de securitate). Din punct de vedere energetic, regiunea Mării Negre este principalul spațiu de tranzit și într-o măsură importantă o sursă majoră pentru energia ce se consumă în Europa. Prognozele întrevăd posibilitatea creșterii substanțiale a ponderii sale în următoarele decenii, fapt ce îi conferă un rol crucial în securitatea energetică a Europei. Din punct de vedere al politicii și securități energetice, remarcăm noile abordări oficiale după 2005-2006. Astfel, în 2005 s-a elaborat un document intitulat Politica energetică a României în perioada 2006-2009. Guvernul a pregătit ulterior un Proiect de Strategie energetică pentru perioada 2007-2020 (2025), aprobat la 5 septembrie 2007. Trebuie remarcat, din capul locului, că acest document guvernamental a fost aliniat principalelor scopuri și obiective energetice ale UE.

Autorii Strategiei energetice apreciază că sistemul energetic național are o serie de vulnerabilități (deficiențe), cum ar fi: instalații de producere, transport și distribuție a energiei parțial învechite și depășite tehnologic, cu consumuri și costuri mari de exploatare mari; instalații și echipamente utilizate pentru exploatarea lignitului uzate moral și fizic, cu costuri ridicate de exploatare și performanțe scăzute. Se adaugă lipsa echipamentelor pentru implementarea tehnologiilor performante în sectorul de extracție a huilei și o eficiență energetică redusă pe lanțul producțietransport-distribuție-consumator final. De asemenea, sectorul de producere a energiei electrice este organizat pe filiere tehnologice mono-combustibil. Companiile miniere nu sunt, în general, performante.

Există și o capacitate redusă de cercetare-dezvoltare-diseminare în sectorul energetic și cel minier. Lipsește o strategie clară privind modernizarea sistemelor de alimentare cu energie termică din sisteme centralizate, în condițiile opțiunilor crescânde ale populației pentru încălzirea individuală a locuințelor în mediul urban. Multe dintre unitățile de producere a energiei electrice nu respectă cerințele privind protecția mediului din Uniunea Europeană, alinierea la aceste cerințe necesitând fonduri importante. Se impun eforturi serioase pentru internalizarea costurilor de mediu și pentru dezafectarea unităților miniere.

Sunt rămâneri în urmă în angajarea desfacerii producției de cărbune pe termen mediu și lung pe baza unor contracte care să garanteze cantitățile și prețurile. Se consumă foarte mult timp pentru dezvoltarea de noi capacități de producție a cărbunelui și uraniului.

Concomitent, se evidențiază sporirea dependenței de importurile de petrol și gaze naturale, deși România își asigură din resurse interne 60% din necesarul de materii prime. Rezervele exploatabile economic de țiței, gaze naturale și uraniu sunt tot mai limitate. Prețurile externe la hidrocarburi pe piețele internaționale sunt volatile (se apropie de 100 dolari barilul la petrol). La nivel european, pot apărea efecte negative asupra concurenței în sectorul energetic datorită tendințelor de concentrare din industria energetică. În interior, se prefigurează creșterea cererii de energie în contextul relansării economice. Acestor vulnerabilități li se adaugă: lipsa unor instrumente fiscale eficiente pentru susținerea programelor de investiții în eficiența energetică, utilizarea resurselor regenerabile și dezvoltarea serviciilor energetice; blocarea activității de exploatare a huilei ca urmare a nerestructurării financiare a operatorului; blocarea activității de exploatare a lignitului ca urmare a lipsei unei reglementări specifice care să asigure valorificarea în interes de utilitate publică a rezervelor de lignit cu o dreaptă și justă despăgubire a deținătorilor de terenuri; selecția, reținerea și motivarea în condiții de piață liberă a capitalului uman necesar implementării strategiei și operării în siguranță a sistemului energetic național; modificări semnificative ale nivelului apei în Dunăre, datorită schimbărilor climatice, care conduc la neasigurarea apei de răcire la amplasamentul Cernavodă pentru funcționarea în siguranță a două unități nuclearoelectrice; potențialul limitat al resurselor naționale de uraniu, ceea ce conduce la neacoperirea necesarului de uraniu natural din resurse interne pentru funcționarea a două unități nuclearo-electrice la Cernavodă, începând cu anul 2017 (resursele s-ar epuiza în 2017).

Totuși, se conturează și oportunități pentru dezvoltarea energeticii, deoarece: România are o poziție geografică favorabilă pentru a participa activ la dezvoltarea proiectelor de magistrale pan-europene de petrol și gaze naturale; existența piețelor fizice și financiare de energie, precum și accesul la piețe regionale de energie electrică și gaze naturale, cu oportunități de realizare a serviciilor de sistem la nivel regional; climatul investițional este atractiv atât pentru investitorii străini, cât și autohtoni, inclusiv în procesul de privatizare a diferitelor companii aflate în prezent în proprietatea statului; se înregistrează creșterea încrederii în funcționarea pieței de capital din România, ceea ce permite listarea cu succes la Bursă a companiilor energetice; liberalizarea totală a piețelor de energie și gaze naturale în anul 2007; crearea de oportunități crescute de investiții în domeniul eficienței energetice și al resurselor energetice regenerabile neutilizate; accesarea Fondurilor Structurale ale UE pentru proiecte în domeniul energiei; existența unui important sector hidroenergetic capabil să furnizeze volumul necesar de servicii tehnologice de sistem; experiența îndelungată și existența unor infrastructuri pentru exploatarea resurselor energetice primare interne, bazate pe cărbune și uraniu; depistarea unor noi perimetre cui rezerve considerabile de lignit și de uraniu.

Scopul declarat al Strategiei energetice constă în asigurarea așa-numitei independențe energetice în contextul dezvoltării durabile a României și a Uniunii Europene. Securitatea aprovizionării, ca obiectiv central, presupune: menținerea suveranității naționale asupra resurselor primare de energie și respectarea opțiunilor naționale în domeniul energiei. În conformitate cu prevederile Constituției României, bogățiile de orice natură ale subsolului, apele cu potențial energetic valorificabil, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental fac obiectul exclusiv al proprietății publice. Se va urmări reducerea treptată a dependenței de resurse energetice primare din import și menținerea unui echilibru între importul de resurse și utilizarea rezervelor naționale pe baze economice și comerciale. De asemenea, se va acționa pentru: diversificarea și consolidarea, în cadrul stabilit la nivel european, a relațiilor de colaborare cu țările producătoare de hidrocarburi, precum și cu cele de tranzit; diversificarea surselor de aprovizionare și dezvoltarea rutelor de transport; încheierea de contracte pe termen lung pentru gaze naturale din import pentru a diminua riscurile de întrerupere a furnizării, cu respectarea regulilor concurențiale; realizarea de contracte pe termen lung pentru furnizorii interni de cărbune care să le asigure acces la piețele financiare, cu respectarea regulilor concurențiale; stimularea investițiilor în domeniul exploatării rezervelor de gaze naturale, prin încurajarea identificării de noi câmpuri și valorificarea maximă a potențialului; abordarea, în comun cu statele membre ale UE, a problemelor referitoare la protecția infrastructurii critice din sistemul energetic în lupta împotriva terorismului; punerea în valoare de noi perimetre pentru exploatarea lignitului și a uraniului care să asigure cererea după anul 2015-2017; creșterea nivelului de adecvanță al rețelei de transport prin dezvoltare și modernizare în concept de rețea inteligentă (smart grid) și cu respectarea cerințelor UCTE/ ETSO.

Obiectivul dezvoltării durabile în energetică va impune: promovarea producerii energiei pe bază de resurse regenerabile, astfel încât consumul de energie electrică realizat din resurse regenerabile de energie electrică să reprezinte 33% din consumul intern brut de energie electrică al anului 2010, 35% în anul 2015 și 38% în anul 2020. Se va încuraja stimularea investițiilor în îmbunătățirea eficienței energetice pe întregul lanț: resurse – producție – transport – distribuție – consum. Promovarea utilizării biocombustibililor lichizi, biogazului și a energiei geotermale se va apropia de standardele europene. Se vor susține mai serios activitățile de cercetare-dezvoltare și diseminare a rezultatelor cercetărilor aplicabile. Simultan, se va avea în vedere reducerea impactului negativ al sectorului energetic asupra mediului înconjurător prin utilizarea tehnologiilor curate. Obiectivul ridicării nivelului de competitivitate va reclama: continuarea dezvoltării și perfecționarea mecanismelor piețelor concurențiale pentru energie electrică, gaze naturale și servicii energetice; extinderea activității operatorului pieței angro de energie electrică din România la nivel regional, participare activă la realizarea 9 pieței regionale de energie și a pieței unice europene; liberalizarea în condiții tehnice controlate de siguranță în alimentare a tranzitului de energie și asigurarea accesului permanent și nediscriminatoriu la rețelele de transport și interconexiunile internaționale (creșterea capacității de interconexiune de la circa 10% în prezent la 15-20% la orizontul anului 2020); continuarea procesului de restructurare, creștere a profitabilității și privatizării în sectorul energetic (privatizarea se va realiza atât cu investitori strategici, cât și prin listarea pe piața de capital); continuarea procesului de restructurare pentru sectorul de lignit în vederea creșterii profitabilității și accesului pe piața de capital; creșterea competitivității minelor de huilă prin asigurarea ajutorului de stat conform directivei CE nr. 1402/2002. La mijlocul anului 2007, în contextul reexaminării problemelor energetice în țară și în UE, autoritățile române au decis să retragă de la privatizare câteva companii „strategice” de producție, transport și distribuție. Se argumenta că România nu trebuie să devină total dependentă de marile companii străine în materie de energie, tendință remarcată și în Germania, Franța, Cehia, Ungaria, Polonia etc. Drumul urmat are nevoie de continuarea reformelor structurale cu impact asupra utilizării resurselor naturale, în general, și a celor energetice, în special, accentuarea măsurilor de consumare eficientă a acestora, finanțarea proiectelor de trecere la resurse alternative nepoluante. În domeniul surselor de energie se va avea în vedere continuarea diversificării mix-ului energetic, prin promovarea mai accentuată a surselor regenerabile și nucleare și intensificarea preocupărilor pentru creșterea eficienței energetice pe întreg lanțul producție – transport – distribuție – utilizator final. O aplicare constructivă a Tratatului Comunității Energetice în regiunea Europei de Sud-Est poate să ofere o bună șansă României de a-și întări poziția strategică în regiune, din perspectiva stabilități energetice, poziție generatoare de resurse care să finanțeze cercetările din domeniile resurselor alternative, conservării resurselor clasice și protecției mediului înconjurător.

Luând în considerare dezideratul UE de implementare a unei politici comune în domeniul energetic – deși în acest sector competențele naționale sunt foarte extinse, iar instrumentele comunitare sunt, într-o oarecare măsură, limitate – guvernul român își manifestă din nou adeziunea la Cartea Verde europeană din martie 2006. Acestea se axează pe: definitivarea pieței interne de energie; creșterea securității în alimentare, inclusiv prin introducerea unor mecanisme de solidaritate între statele membre; sporirea gradului de diversificare a producției de energie; asigurarea unei abordări comune a problematicii schimbărilor climatice; stimularea inovării și cercetării în domeniul energetic; abordarea problematicii energetice, în afara Uniunii, cu o „singură voce”. În Cartea Verde se subliniază însemnătatea României de stat de tranzit a hidrocarburilor pe direcția Est-Vest. Și Strategia post-aderare a României la UE evidențiază și necesitatea securității aprovizionării. România va trebui să acționeze conjugat atât pe plan intern – prin utilizarea rațională și creșterea eficienței consumului resurselor existente, explorarea unor noi zăcăminte, asigurarea stocurilor strategice – cât și pe plan extern, prin consolidarea parteneriatelor cu țări terțe producătoare (din zona Mării Caspice și a Asiei Centrale, cât și din alte regiuni, cum este Nordul Africii). Se au în vedere și participarea activă în realizarea potențialului deosebit de tranzit energetic al Mării Negre și asigurarea unei activități susținute a portului Constanța. Deosebit de importantă va fi realizarea proiectelor de tranzit al hidrocarburilor prevăzute să traverseze România (Nabucco, PEOP).

În egală măsură, România va participa la consolidarea și asigurarea funcționalității pieței europene de energie, care va asigura competitivitatea companiilor spre standardele europene și prețuri adecvate la consumatori. Liberalizarea pieței europene de energie, inclusiv prin separarea patrimonială, va asigura necesarul de investiții în infrastructură. De asemenea, interconectarea va face posibilă tranzacționarea transfrontalieră și va asigura integrarea la nivelul pieței unice. România se află într-un stadiu avansat în transpunerea legislației europene în domeniul liberalizării pieței de energie. Cu toate acestea, România trebuie să realizeze eforturi susținute în implementarea acestora, asigurarea investițiilor în modernizarea infrastructurii învechite și realizarea interconexiunilor cu țările vecine. Funcționarea eficientă și competitivă a pieței naționale de energie și conectarea la piețele vecine va permite României să își definească o poziție strategică în regiune și să joace un rol activ în aplicarea prevederilor Tratatului Comunității Energiei în sud-estul Europei.

Asigurarea protecției mediului reprezintă alt obiectiv major al politicii energetice europene, la care România va trebui să se ralieze. La nivel european s-au stabilit cu ocazia Consiliului European din martie 2007, câteva ținte obligatorii în acest sens: promovarea surselor regenerabile de energie, domeniu în care România și-a asumat prin aderarea la UE importante angajamente; creșterea consumului de biocarburanți; creșterea eficienței energetice. Pentru aceste domenii, România va beneficia de importante sume alocate în cadrul Programelor Operaționale Sectoriale. Va trebui ca România să-și consolideze sectorul de cercetare și inovare în domeniul energiei regenerabile, al eficienței energetice și al protecției mediului și să participe activ la programele europene conexe. România are un potențial important de resurse regenerabile, pe care va trebui să-l realizeze. De asemenea, cărbunele va continua să joace un rol important în mix-ul energetic național, ceea ce impune asigurarea consumului acestuia în condițiile protecției mediului, prin participarea la eforturile de dezvoltare a tehnologiilor de ardere curtată a cărbunelui și a captării și stocării emisiilor de dioxid de carbon rezultate în urma arderii.

3.3. Pericole, amenințări și riscuri ce aduc atingere securității naționale a României

Sistemul internațional de securitate al începutului de secol XXI este caracterizat de două tendințe principale: pe de o parte, globalizare și integrare, iar pe de altă parte, dezintegrare însoțită de tensiuni naționaliste, religioase și/sau etnice. Acestea denotă și din extinderea principalelor organisme politico-militare: Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și Uniunea Europeană (UE) ce se desfășoară concomitent cu multele conflicte inter- și intra-statale, începând cu cele din vecinătatea noastră datorate unor dispute nerezolvate și interpretării deficitare a normelor de drept internațional: Balcani – Kosovo, Abhazia, Osetia de Sud și cele din zone mai îndepărtate din Asia de Sud sau Orientul Mijlociu sau chiar Africa de Sud, unde bătălia pentru resurse vitale este un element definitoriu al generării acestor conflicte.

Riscurile ce afectează securitatea națională pot fi clasificate în funcție de: domenii de activitate; entități comunitare și religioase; arie geografică; timp; volum; importanță(interes, gravitate); probabilitate.

Analiza de risc investighează, în principal, riscurile la adresa sistemelor naturale sau tehnice și are ca scop principal determinarea funcțiilor și domeniilor ce pot fi afectate de riscul respectiv. Întrebarea esențială, ce se naște de aici, se referă la relația dintre riscuri și vulnerabilități. În opinia mea, vulnerabilitatea poate fi definită, pe larg, drept rezultatul combinării riscurilor existente la adresa unei societăți cu capacitatea acesteia de a face față și de a supraviețui situațiilor de urgență internă și externă. O definiție specifică o oferă Strategia de securitate națională a României: vulnerabilitățile reprezintă stări de lucruri, procese sau fenomene din viața internă, care diminuează capacitatea de reacție la riscurile existente ori potențiale sau care favorizează apariția și dezvoltarea acestora.

Aceste organisme trebuie să facă uz de instrumentele la dispoziție (politice, economice și militare), pentru realizarea și dezvoltarea stabilității europene pentru dezvoltarea relațiilor interstatale, conlucrarea și cooperarea în cadrul acestora și, nu în ultimul rând, în impunerea unor decizii și hotărârii la nivel global. Din această perspectivă, alianțele și înțelegerile regionale vor rămâne trăsături ale politicii internaționale viitoare, chiar dacă ele se vor adapta noilor circumstanțe și vor contribui la dezamorsarea situațiilor de criză. În același timp, se consideră că fiecare stat încearcă să își reducă insecuritatea, fie prin diminuarea vulnerabilităților sale, fie prin prevenirea sau micșorarea amenințărilor, această idee constituind baza ideilor de securitate națională sau internațională. „Riscul și securitatea sunt concepte care umplu viața modernă”. O analiză succintă a documentelor ce analizează și reglementează securitatea națională relevă faptul că autoritățile naționale sunt preocupate, în egală măsură, atât de configurarea mediului de securitate, cât și de politicile de securitate al căror scop este prevenirea și contracararea vulnerabilităților, riscurilor, pericolelor și amenințărilor. În același timp, Strategia de Securitate Europeană, lansată în 2003, este un document în care sunt enumerate, fără a fi explicate, unele vulnerabilități precum: sărăcia, foametea, eșecul creșterii economice etc. Securitatea națională trebuie privită prin prisma elementelor sale fundamentale: interesele naționale, pe de o parte, și riscurile, amenințările și vulnerabilitățile, pe de altă parte.

Constituie un risc la adresa securității naționale a României, prin conținutul său dat de amenințare, vulnerabilitate și impact, orice acțiune, inacțiune sau situație, care produce sau ar putea genera efecte, pe cale naturală sau implicare umană, care ar modifica în vreun fel, la nivel regional sau național, situația anterioară producerii evenimentului, caracterizată de legalitate și stabilitate. Materializarea ori exprimarea intenției de materializare, deliberată sau accidentală, a unui risc la adresa securității naționale a României constituie o amenințare la adresa acesteia. Se consideră riscuri și amenințări la adresa securității naționale a României următoarele:

a) Punerea în pericol a securității economice prin: periclitarea resurselor economice vitale, prin distrugere cu intenție sau din culpă a unor elemente ale infrastructurii critice ori monopolizarea, fără drept, a unei părți substanțiale din aceste resurse; lipsirea de protecție a intereselor economice strategice ale României; blocarea accesului la resursele strategice de energie, alimentare, de apă potabilă și alte asemenea, necesare supraviețuirii, degradarea ori distrugerea acestora; subminarea intereselor financiar-bancare strategice ale României; acțiuni concrete pentru subminarea economiei naționale prin afectarea certă a activităților economice cu caracter strategic.

b) Punerea în pericol a infrastructurii critice prin: degradarea sau distrugerea rețelelor magistrale de transport a resurselor energetice și de alimentare cu apă, a căilor de comunicații, a lucrărilor și amenajărilor hidroenergetice, inclusiv a sistemelor de protecție împotriva accidentelor și calamităților; neconstituirea rezervelor pentru necesități umanitare și intervenție în situații de urgență, de asediu, la mobilizare ori în caz de război; neînlăturarea vulnerabilităților și a factorilor de risc reprezentate de activitățile cu grad ridicat de pericol nuclear, chimic, bacteriologic și alte asemenea, care pot determina catastrofe ori dezastre.

c) Punerea în pericol a securității ecologice prin: degradarea, cu efect major la nivel regional sau național, a mediului ambiant; generarea de schimbări climaterice.

d) Punerea în pericol a securității sociale prin: deturnarea, cu efect major la nivel regional sau național, a sumelor destinate constituirii fondurilor sau realizării prestațiilor de securitate socială, în conformitate cu legislația națională; delimitarea

capacității operaționale a statului român, în contextul asigurării și afirmării intereselor naționale în domeniul protecției și inviolabilității dreptului la libera circulație a persoanelor; încălcarea drepturilor unor comunități etnice și a persoanelor juridice neguvernamentale, recunoscute în conformitate cu legea.

e) Punerea în pericol a securității medicale prin: distrugerea unor părți ale rețelei care oferă asistență medicală; distrugerea conținutului depozitelor și rezervelor de materiale necesare pentru asigurarea stării de sănătate a populației; distrugerea mobilității și disponibilității resurselor medicale care necesită deplasare în anumite zone ale țării, ca urmare a unor situații de urgență, de asediu, la mobilizare ori în caz de război; generarea de epidemii sau pandemii.

Securitatea reprezintă o problemă esențială a existenței societății umane, iar definirea sa este un subiect foarte important în documentele oficiale ale multor organizații internaționale. Riscurile ce amenință România după integrarea în UE sunt atât militare, cât și non-militare.

Riscuri militare:

Uniunea Europeană, implicit România, nu mai este amenințată, în prezent, de

conflicte de tip clasic, în schimb se confruntă din ce în ce mai frecvent cu o serie de

amenințări asimetrice, greu predictibile și mult mai greu de contracarat. Trei dintre

aceste tipuri de amenințări de tip militar se impune a fi marcate în mod special:

– Terorismul internațional, care reprezintă o amenințare strategică. Acest nou

tip de terorism este legat de mișcări religioase fundamentaliste care au cauze deosebit de complexe. Dincolo de riscurile imediate, terorismul amenință deschiderea și toleranța specifice societăților democratice. Noul tip de terorism diferă de cel din deceniile precedente deoarece pare a fi interesat de utilizarea violenței nelimitate și de producerea de pierderi masive. Pentru acest tip de terorism, exemplificat de rețeaua Al-Qaida, Europa este atât o țintă, cât și o bază de lansare a atacurilor.

– Proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă o altă importantă amenințare la adresa păcii și securității țărilor și popoarelor din UE. În prezent, are loc o diseminare periculoasă a armelor de distrugere în masă, mai ales în zona Orientului Mijlociu. Prin intermediul acestor arme un grup terorist de mici dimensiuni poate provoca pierderi care anterior nu puteau fi cauzate decât de armate ale unor state naționale.

– Existența unor structuri statale slabe („failed states” or „rogue states”) și amplificarea crimei organizate. În unele state sau regiuni precum Somalia, Liberia, Afganistan, Bosnia și Herțegovina, Serbia și Muntenegru, Kosovo etc., dezorganizarea instituțională, corupția la nivel înalt, conflictele civile și accesul la arme au determinat întărirea pozițiilor crimei organizate. Aceste tipuri de amenințări la adresa securității Europei sunt localizate și în Balcanii Occidentali, Europa Răsăriteană și Asia Centrală.

Ca răspuns la aceste noi pericole, statele Europei, în primul rând cele cu potențial economic și militar semnificativ, au în vedere noi principii de organizare a

securității regionale și globale bazate pe democrație, guvernare eficientă și respectarea legilor. Democrația, guvernarea eficientă și respectarea legilor, în calitate de noi principii ale securității globale, presupun ca relațiile dintre state să țină cont de existența unor interese divergente, fără a face apel la utilizarea forței ca metodă de rezolvare a conflictelor.

Față de amenințările de tip nou la adresa securității, Uniunea Europeană poate răspunde prin trei obiective strategice:

– asigurarea stabilității și bunei guvernări în vecinătatea imediată. Aceasta va implica extinderea zonei de securitate din jurul Europei și asigurarea că statele din această zonă (Europa de Est, Balcanii de Vest, statele din zona Mediteranei) sunt bine guvernate. Acest obiectiv va implica, totodată, continuarea și dezvoltarea implicării Europei în soluționarea conflictului arabo-israelian;

– crearea unei ordini internaționale bazate pe un multilateralism eficace.

Într-o lume caracterizată de globalizare (amenințări globale, piețe globale, mijloace massmedia globale), securitatea și prosperitatea depind de existența unui sistem multilateral eficace. De aceea, unul dintre obiectivele Uniunii Europene trebuie să fie dezvoltarea unei societăți internaționale puternice, caracterizate de existența unor instituții internaționale eficiente, precum și de existența unei ordini internaționale bazate pe respectarea legilor, în primul rând a principiilor înscrise în Carta Organizației Națiunilor Unite. Calitatea societății internaționale depinde de calitatea guvernelor ce o compun. Cea mai bună apărare pentru securitatea europeană este dată de existența unei lumi formate din state democratice bine conduse. De aceea, răspândirea bunei guvernări, combaterea corupției și a abuzului de putere, instaurarea domniei legii și protejarea drepturilor omului sunt cele mai bune mijloace de a întări ordinea mondială. În acest context, un element important al acestei noi ordini internaționale este considerată a fi cooperarea transatlantică în cadrul Organizației Atlanticului de Nord (NATO);

– pregătirea unui răspuns la amenințările de tip nou. Acest răspuns a inclus pachetul de măsuri antiteroriste adoptat după 11 septembrie 2001, sprijinirea măsurilor de neproliferare a armelor de distrugere în masă și asistarea statelor cu structuri slabe sau instabile din Balcani, Afganistan, Timorul de Est și Africa.

Identificarea unor răspunsuri la noile amenințări trebuie să pornească de la faptul că acestea survin adesea la mari depărtări, sunt mai dinamice și mai complexe. De aceea liniile de apărare vor trebui de multe ori să se afle în străinătate. Caracterul dinamic va necesita mutarea accentului pe prevenirea crizelor și a amenințărilor. Caracterul complex va necesita și soluții pe măsură care vor include controlul exporturilor, presiuni economice, politice sau chiar militare. Uniunea Europeană dispune de toate instrumentele pentru adoptarea unor astfel de soluții complexe. În realizarea obiectivelor sale de securitate și apărare Uniunea Europeană nu va putea face abstracție de necesitatea menținerii unor relații privilegiate cu Statele Unite ale Americii (SUA). În același timp însă, Uniunea Europeană va trebui să își dezvolte colaborarea cu alți actori importanți de pe scena mondială. În acest sens se vor dezvolta relații strategice cu Rusia, Japonia, China, Canada și India, fără ca vreuna din aceste relații să aibă un caracter de exclusivitate.

Riscuri nonmilitare:

A. economice

Pe lângă riscurile de tip militar relativ cunoscute mai apar și unele emergente asupra individului de unde se resimte necesitatea accentuării elementelor ce țin de securitatea individului odată cu integrarea în Uniunea Europeană. Integrarea a adus pentru firmele românești noi posibilități, dar și noi riscuri, mai ales pentru cele care nu sunt pregătite să țină piept concurenței. Costurile pentru certificarea sistemelor de management al calității sau al mediului, obținerea etichetei ecologice pentru produse, dar și lipsa de promovare pe piața internațională sunt piedici în calea succesului companiilor românești. O firmă "bine informată" caută tot timpul soluții. Una dintre acestea ar putea fi un ajutor din banii alocați de stat pentru cercetare, dezvoltare și inovare.

În noul context al integrării vechile măsuri naționale încetează să mai fie valabile și se trece la cele noi europene cu aplicabilitate imediată: suspendările autonome de taxe; sistemul reducerilor/exceptărilor de taxe; noi prohibiții și restricții; măsuri anti-dumping, compensatorii sau anti-subvenție; politici sectoriale ce privesc agricultura, industria textilă sau siderurgică etc.

Acordurile fiscale ale României cu diferite state din regiune (Moldova, Serbia, Macedonia, Albania) au fost denunțate la aderare și, de asemenea, se anulează și preferințele pentru diferite acorduri preluându-se cele ale UE, România devenind donator de preferințe tarifare și supunându-se unor noi reguli/ documente/condiții de origine.

În acest sens, considerăm că principalele riscuri și vulnerabilități‚ specifice etapei actuale, la nivel european sunt generate, sau pot fi influențate, de următoarele aspecte:

instabilitatea politică: slaba legitimitate a unor regimuri politice; luptele politice; măsuri opresive și încălcări ale drepturilor omului – specifică țărilor din zona vestică a Peninsulei Balcanice și Orientului Mijlociu;

competiția pentru controlul resurselor strategice – exploatarea și în mod special transportul petrolului din Orientul Mijlociu, Caucazul de Sud și Asia Centrală, către Europa, poate contribui la aplanarea unor dispute, sau la acutizarea și diversificarea stărilor tensionale din această zonă, specifică zonei adiacente statelor din arealul Mării Negre (Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia);

corupția și crima organizată internă și internațională – tind să devină omniprezente în state instabile din punct de vedere politic și neperformante economic (zona din nord – vestul Peninsulei Balcanice);

politizarea etnică și religioasă: naționalism, extremism, fundamentalism și xenofobie – specifică zonei geografice din estul Europei;

exportul de instabilitate: promovarea fundamentalismului islamic și a intereselor statelor islamice către sud-estul Europei, prin existența unor grupuri etnice compacte în zonele adiacente (turco-tătarii din Peninsula Crimeea, găgăuzii din Republica Moldova, turcii din sud-estul Bulgariei, bosniacii, kosovarii și albanezii din Peninsula Balcanică );

degradarea mediului natural: cutremure, inundații, încălzirea climei la nivel global, poluare excesivă, deșertificare, despăduriri – risc care se manifestă la nivel global cu implicații deosebite și la nivel European și în mod special în țările din sud-estul și estul Europei

Efectele fenomenelor naturale (încălzirea climei, lipsa apei potabile, deșertificarea, inundațiile, cutremurule, epuizarea resurselor, evoluția demografică),

terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată și sărăcia,

continuă să influențeze tot mai mult stabilitatea și securitatea europeană cu implicații majore în plan mondial. Deși pot fi imaginate tipologii diversificate pentru riscurile actuale asupra securității naționale a României, aici vom folosi un criteriu care pare, de departe, cel mai relevant din perspectiva efectului asupra economiei (instituțiilor, societății) românești, acela al comportamentului economic vizat. În acest sens, am identificat următoarele categorii de riscuri:

Riscul de capilarizare a fluxurilor economice, la nivelul noului sistem integrativ: în principiu, riscul de capilarizare a fluxurilor economice nu înseamnă altceva decât implicațiile generate de orientarea spontană (parțial, poate fi și instituționalizată) a oricărei resurse economice (forță de muncă, capital fizic, bani) spre costul minim de oportunitate al fructificării sale sau spre beneficiul maxim al fructificării sale. În acest sens, pot apărea următoarele reorientări ale acestor fluxuri, cu implicațiile corespondente:

ieșiri masive de capital bănesc (ieșiri valutare nete) din economia națională (inclusiv din sistemul bancar) spre celelalte state membre, luând în considerare nu numai gradul superior de fructificare a capitalului bănesc, dar și securitatea acelui capital sau randamentul superior de utilizare a lui ca și capital productiv; acest risc se va produce, desigur, cu o probabilitate mai mare în condițiile deschiderii contului de capital neînsoțită de anumite măsuri de control care să minimizeze efectul destabilizator al ieșirilor nete de capital asupra echilibrului extern;

ieșiri masive de forță de muncă spre piețele de muncă ale statelor membre. Deși un asemenea flux are și implicații pozitive (asupra contului curent, asupra cheltuielilor cu indemnizațiile de șomaj sau asupra creșterii calificării forței de muncă), în general, efectul negativ va fi predominant (scăderea potențialului economic curent al țării, prin reducerea produsului intern brut potențial);

reducerea capacității băncii centrale naționale (chiar în interiorul principiului subsidiarității concedat de Banca Centrală Europeană – BCE) de a controla politica monetară, prin faptul că băncile comerciale rezidente pot apela la credite bancare de ultima instanță, la reescontări sau la vânzări de valută (până la adoptarea efectivă a monedei euro) la oricare bancă centrală din statele membre;

intrări masive, pe “nișe libere”, ale infracționalității internaționale, îndeosebi trafic de droguri, arme sau carne vie;

Riscul de capturare a pieței: acest risc se referă la faptul că, dat fiind gradul mediu de competitivitate al bunurilor și serviciilor din actualele state membre mai mare decât cel al bunurilor și serviciilor autohtone, piața de bunuri și servicii internă va deveni captivă ofertei externe (în condițiile acceptate ale liberei circulații a bunurilor economice). Deși, la unele bunuri (cum ar fi cele din agricultură) sau servicii (cum ar fi cele de turism rural sau montan), România poate dezvolta o competitivitate în afara considerentelor de preț sau calitate (mizând pe aspecte de ecologie sau de specificitate naturală), balanța rezultantă a acestor “competiții” va fi cu siguranță negativă;

Riscul de efecte asimetrice ale șocurilor instituționale comunitare: politicile guvernamentale comunitare vor avea în vedere “media” structurilor, standardelor, situațiilor etc. la nivelul sistemului integrat. Ca urmare, o anumită măsura de politică guvernamentală (politica monetară, fiscală, socială comercială etc.) va putea produce efecte asimetrice (chiar adverse, la limită) într-o economie care se “abate” de la standardul luat în considerare la proiectarea măsurii respective. Deși realizarea unui grad mare de convergență a economiei românești cu economia comunitară va putea reduce mult din această asimetrie de efecte ale șocurilor instituționale comunitare, cel puțin pe termen scurt, după aderare, riscul unor asemenea efecte a rămas actual și important;

Riscul de import de uzură morală: economiile emergente care aderă la UE se pot confrunta cu un risc specific și anume acela că, în complexul economic național, să se transfere ramuri, subramuri sau activități ori sub-activități economice care, la nivelul statelor membre actuale, sunt considerate indezirabile din motive diverse (poluante pentru mediul înconjurător, cu randamente economice inacceptabil de scăzute, dezonorante pentru persoanele implicate etc.)

B. biologice, fizice și psiho-sociale

De asemenea, printre noile amenințări se numără și cele biologice, fizice și psiho-sociale asupra lucrătorilor din mediul de lucru european. În ultimii zece ani, mass-media a sensibilizat opinia publică în legătură cu riscurile biologice, cum ar fi antraxul, ca urmare a activităților bioteroriste, sindromul respirator acut sever (SRAS) și amenințarea gripei aviare. Însă, agenții biologici sunt omniprezenți și, în multe locuri de muncă, lucrătorii se confruntă cu riscuri biologice foarte grave. Două dintre principalele preocupări evidențiate – riscurile de securitate și sănătate în muncă (SSM) legate de pandemii și de prezența la locul de muncă a organismelor rezistente la medicamente – ilustrează cât este de important ca riscurile biologice să fie tratate la nivel global și printr-o cooperare între discipline cum ar fi SSM, sănătatea publică, sănătatea animalelor, protecția mediului și siguranța alimentară. Cele mai importante 10 probleme care se nasc sunt:

– riscuri profesionale legate de pandemii;

– evaluarea dificilă a riscurilor biologice;

– expunerea lucrătorilor la microorganismele rezistente la medicamente;

– lipsa informațiilor privind riscurile biologice;

– întreținerea necorespunzătoare a sistemelor de aer condiționat și de alimentare cu apă;

– formarea necorespunzătoare a personalului autorităților locale din domeniul securității și sănătății în muncă;

– riscuri biologice în uzinele de tratare a deșeurilor;

– expunerea combinată la bio-aerosoli și substanțe chimice;

– endotoxine;

– mucegai în locurile de muncă închise.

Alte riscuri ce vizează direct indivizii, care interacționează la nivel european la locul de muncă sunt cele fizice determinate de factori precum: nivel de zgomot, vibrații, temperatură, radiație non-ionizantă sau ionizare, utilaje sau procese de muncă, radiații ultraviolete etc.

Riscurile psiho-sociale se datorează modului în care munca este destinată, organizată și gestionată, dar și contextului economic și social al mediului de lucru european, ce duc la creșterea stresului și chiar la deteriorarea gravă a sănătății fizice și mentale. Principalele astfel de riscuri sunt:

– contracte nesigure în contextul unei piețe de muncă instabile;

– vulnerabilitatea crescută a lucrătorilor în contextul globalizării;

– noi forme de contracte de muncă;

– sentimentul lipsei de siguranță a locului de muncă;

– forță de muncă înaintată în vârstă;

– program de lucru prelungit;

– intensificarea muncii;

– producție și externalizare competitive;

– exigențe emoționale mari la locul de muncă;

– un echilibru necorespunzător între viața profesională și viața privată.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

În concluzie, sporirea interdependențelor globale are drept principală consecință crearea unui mozaic de noi situații interne, în care fiecare individ este subiect al tendințelor globale. Vulnerabilitatea la influențele externe variază de la țară la țară, în funcție de cadrul istoric, politic, economic și social existent.

În ansamblu, globalizarea înseamnă mai mult decât remodelarea economiei globale,ea reorganizeazând concomitent politicile internaționale și problemele de securitate deoarece permite ca în același timp, să se petreacă multe evenimente contradictorii: unele state pierd puterea, în timp ce altele o câștigă; unele grupuri aspiră la calitatea de națiune, cele mai multe o posedă, iar altele, precum Uniunea Europeană, dezvoltă forme complexe; în unele țări cultura locală este amenințată, în altele se dezvoltă; în unele regiuni religia se stinge, în timp ce în altele renaște.

În urma demersului științific realizat se constată că în domeniul studiilor de securitate, antiteza securitate – insecuritate este artificială deoarece nu se poate vorbi despre existența unei stări de securitate totală, având în vedere că întrunirea tuturor condițiilor obiective și subiective (reprezentarea socială a securității) de viață diferă de la un individ la altul, de la un actor național sau internațional la altul. În acest context, propun ca viitoarele studii de securitate să ia în considerare și să accentueze faptul că starea de securitate și cea de insecuritate coexistă, depinzând de modalitatea în care subiectul analizei își reprezintă atât propria existență, cât și pe a celor (persoane și obiecte) din jurul său.

Analiza globalizării insecurității poate fi realizată atât prin raportare la nivelurile tradiționale de analiză (uman, statal, global), cât și prin introducerea unor noi niveluri ce le completează pe precedentele – sistem și rețea – ilustrând complexitatea și varietatea relațiilor de interdependență existente în special la nivel regional. Date fiind caracteristicile globalizării, sistemul și rețeaua reprezintă concepte de bază în analiza acesteia. Globalizarea însăși rămâne, însă, una dintre cele mai importante forțe de configurare a matricei securității/insecurității.

Globalizarea insecurității necesită identificarea cauzelor și crearea unor politici și instrumente specifice de contracarare. Această sarcină este deosebit de dificilă și, din acest motiv, propun aprofundarea problematicii insecurității, în contextul globalizării, în diversele domenii ale vieții umane, prin elaborarea unor studii axate pe diagnoză, soluționare și prognoză.

Pe măsură ce insecuritatea se globalizează asistăm la o globalizare a politicilor și instrumentelor de realizare a securității, aceasta constituind o nouă tendință în mediul de securitate, propunem studiul ei în cadrul masteratelor și cursurilor postuniversitare de securitate, astfel încât viitorilor specialiști și decidenți politici să li se formeze o viziune, gândire și capacitate de acțiune globală.

România trebuie să-și fixeze printre priorități:

Modernizarea învațământului, inclusiv prin generarea unor structuri performante de educație permanentă, adaptarea lui la cerințele noii economii.

Dezvoltarea economiei prin modernizarea industriei României (tot aici trebuie incluse agricultura și industria alimentară).

Structurarea unui puternic sector  național de cercetare-dezvoltare, singurul capabil să ofere soluții de stopare a fenomenului de ‘brain drain’.

Globalizarea este favorizată de elemente tehnologice, antreprenoriale, financiare și instituționale. Evoluția tehnologiei favorizează globalizarea iar dezvoltarea societății informaționale joacă un rol important prin instalarea rețelelor digitale globale care unesc o multitudine de actori (firme, instituții, guverne, persoane fizice, etc.). În acest mod ea contribuie la o nouă economie globală bazată pe rețele și active intangibile. Și în țara noastră se manifestă o astfel de tendință: de exemplu sub forma achizițiilor  publice organizate numai prin licitații electronice. Problema principală constă în numărul încă redus de calculatoare și astfel la accesul restrâns la informațiile vehiculate prin astfel de medii.

BIBLIOGRAFIE

Autori români

Adrian Năstase, Comunicare la Sesiunea Științifică a Institutului Român de Studii Internaționale, în România și politica de alianțe, IRSI, București, 1993.

A. Sarcinschi, “Gobalizarea Insecurității. Factori și metode de contracarare”, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”,  București, 2006.

Al. Sarcinschi, ,,Globalizarea insecurității. Factori și modalități de contracarare’’, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, București, 2006

A., Dinicu, ,,Fața Nedorită a Globalizării: Crima Organizată și Terorismul’’, București, 2006.

A., R., Constantin, ,,Identitatea – o anomalie a viitorului’’, Bucuresti, 2006.

Andreescu, A., (2002). ,,11septembrie – provocarea secolului XXI în materie de terorism’’, Ed. Artprint, București, 2002.

Andreescu, A. și colectiv, (2003). ,,Terorismul international – flagel al lumii contemporane’’. Ed. Ministerului Administratiei și Internelor, București.

Andreescu, A., Radu, N. (2007). ,,Terrorism – From „The Big Encyclopedia of Jihad” to „Hamas Covenant” and „the White al – Qaeda”, in, „Romanian Military Thinking”, ianuary- march, vol 1.

A. Toma, ,,Globalizarea: provocări, riscuri și pericol’’, Chișinău, 2005.

A., Salbuchi, ,,Creierul diabolic din umbră: fața ascunsă a globalizării’’, Columbia, 2004.

B., Alexandru, R., Alexandru, ,,Influența globalizării și regionalizării asupra națiunii’’, București, 2001.

Bădescu, I., Dungagiu, D., Sociologia și geopolitica frontierei, Editura Floarea Albastră, București 1995, pp. 137-138.

Bari, I., Globalizare și probleme globale, Editura Economică, București, 2001.

C., Mostoflei, P., Dutu, A., Sarcinschi, ,,Studii de securitate și apărare’’, Editura Universității Naționale de Apărare, Bucuresti, 2005.

C., Banu, ,,Globalizarea- Determinări, Concept, Consecințe, Spațiul sud-european în contextul  globalizării’’ ,Sesiunea de comunicări stiințifice cu participare internaționala, București, 2007.

Corelația dintre sistemul de securitate națională și mediul geopolitic și geostrategic, Colecția „Studii de Securitate“, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, București, nr. 10, 1998.

C., Dumitru, ,,Globalizarea e clară: criza a consacrat-o!’’, Topbusiness, Ianuarie 2009.

Colectiv, Globalizare și universalitate. Himerã și adevăr, Editura Bizantină, București, 2002.

Col. lect. univ. drd. Emil HEDEȘIU, ,,Crima organizată transfrontalieră – sursă de risc cu implicații asupra securității naționale a României’’, în vol. Surse de instabilitate la nivel global și regional. Implicații pentru România, Editura Universității. Naționale de Apărare, București, 2004.

Daniel ȘANDRU, ,,Globalizare și identitate din perspectiva postmodernității’’, în www.symposion/Sandru Symposion. I.pdf.

D., Oprea, ,,Globalizarea și riscul securității informațiilor’’, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române (Ediția a II-a, Academia Română,Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan”, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998.

Daniel Dăianu, ,,Globalizarea: între elogii și respingere’’ www.cerope.ro/pub/study51ro.htm

Irimia, I., ,,Studii Europene’’, Editura Academiei de Înalte Studii Economice, București, 2000.

I., Fota, ,,Legile securității naționale și modernizarea României’’ , Revista 22, 2007.

L., Ghervasuc, ,,Globalizarea- determinări și factori de risc la adresa apărării naționale, Spațiul sud-est european în contextul globalizării’’, Sesiunea de comunicări stiințifice cu participare internaționala, București, 2007.

Mureșan, Mircea, Dimensiuni ale strategiei de securitate națională, în volumul Sesiunii de comunicări științifice cu participare internațională „Provocări la adresa securității și strategiei la începutul secolului XXI”, Ed. UNAp, București, aprilie 2005.

M., Cosma, ,,Priorități ale complexității pregătirii forțelor armate în condițiile globalizării’’, București, 2004.

Manualul NATO, Biroul de Informații și Presă al NATO, Bruxelles, 2001.

N., Albu, ,,Influențele procesului de globalizare asupra securității Republicii Moldova, Chișinau’’, 2007.

Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, ,, A treia Forță: România Profundă’’, București, 2008.

Petrache, A., Andronic, B., Analiza de securitate în contextul globalizării, în: Stabilitate și Securitate regională, Sesiune de comunicări științifice cu participare internațională, București, 9 – 10 aprilie, 2009, secțiunea 6: Logistică, finanțe și contabilitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2009.

Pașcu, I.M., ,,Combating Terrorism. NATO and Transatlantic Dimension’’, București, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, 2002.

Popa V., ,,Implicațiile globalizării asupra securității naționale’’, Ed. UNAp, București, 2005.

Popa V., M., Ș., Dinu, ,,România și procesul de stabilizare regională’’, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Universitatea Națională de Apărare, 2004.

Petrache, A., Andronic, B., Analiza de securitate în contextul globalizării, în: Stabilitate și Securitate regională, Sesiune de comunicări științifice cu participare internațională, București, 9 – 10 aprilie, 2009, secțiunea 6: Logistică, finanțe și contabilitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2009.

Repciuc, Teodor, Colecția studii de securitate, nr. 34, Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, București, 1998.

Strategia de securitate Națională a României.

Strategia de securitate Națională a României, România Europeană, România Euro-Atlantică: pentru o viață mai bună într-o țară democratică, mai sigură și prosperă, București, 2007.

T., Pigui, ,,Impactul vulnerabilităților, riscurilor și amenințărilor economice asupra mediului național de securitate’’, „Colocviu Strategic”, Universitatea Națională de Apărare, Nr. 8.

Tamaș, S., Dicționar politic, Editura Academiei Române, București 1993.

Țîrdea, T.N.,Securitatea ca noțiune fundamentală a noosferologie, în:Progresul tehnico-științific, Bioetica și Medicina: probleme de existență umană/Materialele Conferinței a VI-a științifice internaționale, 25-26 aprilie, 2001, Chișinău, 2001.

Țîrdea, T.N., ,,Elemente de informatică socială, sociocognitologie și noosferologie’’, Chișinău, 2001.

Autori străini

A.D. Smith, ,,Nations and nationalism in a global era’’, Polity Press, 2000.

Anthony GIDDENS, Sociology, Cambridge, Plity Press, 1991, p. 727, apud gl. conf. univ. dr. Mircea MUREȘAN, ,,Globalizare, integrare, dezvoltare – pilonii unei lumi durabile’’, Impact Srategic nr. 1/2005.

Bauman, Z., Globalizarea și efectele ei sociale , Editura Antet, București, 2002.

Bajpai, Kanti, Human Security: Concept and Measurement, Kroc Institute, SUA, 2000.

Cf. Jan A. SCHULTE, ,,Beyond the Buzzard: Toward a Critical Theory of Globalization’’, în KOFFMAN, Eleonore, YOUNGS Gillian (eds.), Globalization. Theory and Practice, Pinter, London, 1996.

Cf. Robert GILPIN, ,,Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global’’, Polirom, 2004.

Davis, L.E., ,,Globalization, Security Implications’’, Issue Paper, Rand Corporation, Santa Monica, California, SUA.

David HELD, Anthony McGREW, David GOLDBLATT, Jonathan PERRATON, ,,Transformări globale. Politică, economie și cultură’’, Editura Polirom, 2004.

D. Held, McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J.,Transformări globale. Politică, economie și cultură’’, Editura Polirom, Iași, 2004.

Edwin A. SELIGMAN (ed.), Alvin JOHNSON (ed. asociat), Enciclopedia of the Social Sciences, the Macmillan Company, MCMLVII, New York.

E. Bahr, ,,Common Security. A Blueprint for Survival’’, Palme Commission, 1982.

ECLAC, ,,Globalization and Development’’, ONU, 2002.

E., A., Seligman (ed.), A., Johnson (ed. asociat), ,,Enciclopedia of the Social Sciences, the Macmillan Company’’, MCMLVII, New York.

Ernst-Otto CZEMPIEL, ,,Regionalisierung und Globalisierung – Herausforder ungen der deutschen Auβenpolitik’’.

Galbraith, J.K., ,,Criza Globalizării’’, în Lettre internationale, nr. 33, 2000.

Giddens, A., ,,Runaway World: How Globalization Is Reshaping Our Lives’’, Profile Books, London, 1999.

J., Simon, „Central and East European Security. New National Concepts and Defense Doctrines“,  „Strategic Forum“, nr. 151, 1998.

Javier Solana, ,,A secure Europe in a better world’’, Thessaloniki European Council, June 20, 2003.

Kanji, Omario, ,,Security’’, Beyond Intractability Knowledge Base, 2003.

Lowell BRYAN, Diana FARELL ,,Market Unbound: Unleashing Global Capitalism’’, John Wiley, New York, 1996, la care face referire R. Gilpin, în op. cit., p. 221.

MORGENTHAU, Hans, ,,Politics among nations: The Struggle for Power and Peace’’, New York, Knopf, 1973.

Nicole Gnesotto, ,,War and Peace: European Conflict Prevention’’, Institute for Security Studies of WEU, 1993.

ONU, ,,Human Developments Report: Globalization with a Human Face’’, 1999.

R., Haass, ,,Lumea în epoca nonpolarității’’, Revista 22, 2008.

R.,J., Samuelson, ,,Globalizare salvatoare?’’, Money Express, Octombrie 2007.

R., Ullman, Redefening Security // International Security, Vol. 8, nr. 1,1983.

R., Robertson, apud Jan Aart Scholte, ,,The Globalization of World Politics’’ , in: Baylis, Jon/Smith, Steve (eds.), Oxford, 1999.

S. WEBER, ,,Shaping the post-war balance of power: multilateralism in NATO’’, în J.G. Ruggie (coord.), Multilateralism Matters, New York, Columbia University Press, 1993.

The Global Century. ,,Globalization and National Security – The Sinister Underbelly’’; Organized Crime and Terorism, vol.II, capitolul 35.

T., Friedman, The Lexus and the Olive Tree: ,,Understanding Globalization’’, Anchor.

U., Beck, Redefinir le pouvoir a l’age de la mondialisation : huit these // „Le nouvel etat du monde”, Sous la direction de Serge Cordellier, Paris : Ed. La Decouvertte et Syros, 2002.

Wolfgang Wagner: “The democratic legitimacy of European Security and Defence Policy”, Occasional papers, No. 57, Aprilie 2005, European Union Institute for Strategic Studies, Paris.

Zbigniew Brzezinski, ,,The choice: global domination or global leadership’’, apud Dan Dungaciu, America la ora opțiunilor majore: dominație sau conducere globală?, revista Politica nr. 45, din 16 dec. 2004.

Z., Bauman, ,,Globalizarea și efectele ei sociale’’ Editura Antet, București, 2002.

Infografie

www.mapn.ro/strategiasecuritate

www.ndu.edu

www.eu.int./oressdata/EN/reports

www.mapn.ro

www.onu.org

http://hdr.undp.org/reports/global/ 1999/en.

www.ziua.net/display.php?id=31887&data=2004-11-16

www.mie.ro/media/Romana/2003/Publicatii/ro/ue/informatizare.htm

www.capital.ro

www.economictimes.ro

www.sri.ro

Această lucrare conține 71 de pagini

Data Semnătura