Geopolitica

GEOPOLITICA.

Definitii, principalele scoli, reprezentanti.

In anul 1899 Rudolf Kjellen, un politolog suedez, foloseste pentru prima data termenul de „geopolitica” . Kjellen defineste geopolitica in ansamblul ei ca fiind: ,,Teoria statului ca organism sau fenomen geografic în spațiu, adică, statul ca pământ, teritoriu, domeniu sau cel mai sugestiv ca lume”. Inca de la aparitia ei in secolul al XIX-lea, geopolitica a urmărit analiza tendințelor globale, sociale, economice, politice si militare.Geopolitica este un domeniu de cercetare geografică care există de mult timp, care ia în considerare importanța spațiului în înțelegerea constituirii relațiilor internaționale ( Johnston, 1994). In anul 2000, Blin contureaza scopul geopoliticii ca fiind acela să permită oamenilor să vadă realitatea politico-economică a lumii. Mai nuantat, Agnew teoretizeaza ca „ legătura între geografie și politică este evidentă: geopolitica este studiul reprezentărilor și practicilor geografice care susțin politica mondială” . Pe scurt, Chauprade și Thual (2003) consideră că geopolitica este studiul realităților geopolitice. Mai precis, ,, geopolitica este un domeniu interdisciplinar, situat la interfața geografiei, istoriei, științelor politice și sociale care analizează relația între evenimentele politice și spațiul geografic precum și distribuirea puterii în lume” (Neguț, 2005, p. 7).

Din punct de vedere istoric vorbind, diferitele formulări ale unor teorii politice legate de mediul înconjurător se găsesc în antichitate și în perioada medievală și se leagă de numele lui Aristotel, Lucretiu, Strabon, etc. Totusi geopolitica este considerată a fi un concept al secolului XX, el raspandindu-se dupa 1930 când termenul este analizat și modificat radical de către analiștii politici germani. Surprinzator, geopolitica este asociata de catre acestia cu politica Partidului Nazist, utilizat fiind pentru a justifica extinderea teritorială a Germaniei. In timpul celui de-al doilea razboi mondial termenul este adoptat si de către oamenii de știință ai politicii externe americane, care au considerat că geopolitica era esențială dacă pentru a da SUA un caracter hegemonic. Dupa evenimentele din penultimul/ultimul deceniu al secolului XX termenul este intens uzitat fiind privit ca o forma de gandire comprehensiva asupra naturii relatiilor internationale

In mod comun, geopolitica este privită în trei moduri:

Ca o dimensiunea geografică a politicii externe.

Este aplicabila geografiei politice, delimitand propriile aspirații naționale specifice ale unui stat definite conform poziției sale, contextului său istoric, și puterii sale.

Un al treilea tip de geopolitică este interpretarea jocurilor marilor puteri

Geopolitica in Marea Britanie

Exponentul teoriilor geopolitice in Marea Britanie este fara indoiala Sir Halford Mackinder (1861-1974), liderul gândirii geopolitice în Marea Britanie la începutul secolului 20. El a promovat idei imperialiste, analizând în principal modalitățile de a menține integritatea imperiului britanic și amenințările față de poziția sa dominantă în lume( O’Loughlin, 1994). În 1904, în prezentarea sa la Societatea Geografică Regală, Mackinder descrie o nouă perspectivă geografică/geopolitică care devine posibilă până la finalul epocii geografice a explorării și a marilor descoperiri. În primul său discurs din 1904 Mackider a scos la iveala ceea ce el a numit ,, Zonele Naturale de Putere”, expuse ca un diapozitiv de sticlă pe o hartă Mercator în formă ovală și cuprinzând ,,zona pivot”, ,,zone de extindere internă sau periferică” și ,, terenurile de expansiune externă sau insulară’’

In 1919 Mackinder și-a rezumat opiniile geopolitice, în lucrarea sa despre ,, Pivotul Geografic al Istoriei”, după cum urmează:

Cine conduce Europa de Est comandă Heartlands;

Cine conduce Heartlands comandă insulele Lumii;

Cine conduce insulele lumii comandă lumea.

Prin Heartlands, Mackinder se referea la nucleul Eurasiei, inclusiv suprafața fostei Uniuni Sovietice. În jurul heartlands se află Rimlands- Europa peninsulară, Africa de nord, Orientul Mijlociu, Asia de Sud, Asia de Sud și China- toate cele care leagă Heartlands de Oceanul Planetar. Dincolo de Insulele Lumii se află Japonia și Marea Britanie unde s-a născut Mackinder precum și cele trei insule de mărime continentală- Australia, și America de Nord și de Sud. Înconjurate de mări și depinzând de acestea, insulele au potențial de puteri maritime. În opinia lui Mackinder, controlul Heartland-ului includea controlul Insulelor Lumii, adică marea suprafață de pământ al Europei, Asiei și Africii. Heartland era considerat pivotul istoriei din cauza localizării sale centrale, a mărimii, a morfologiei și a abundenței de resurse.

Termenul ,,heartland” continuă să joace un rol central în multe analize strategice, deși teoria lui Mackinder a fost criticată pe baza determinismului său geografic și a fost judecată drept depășită din cauza lansării armelor nucleare cu rază lungă, care au făcut bogățiile interne ale Heartland-ului la fel de vulnerabile ca și în alte părți ale globului (O’Loughlin, 1994).

Geopolitica în Franța

Scoala gândirii geopolitice în Franța este diferită de cea din Marea Britanie. Franța era situată între centrele puterii maritime și terestre, Franța fiind singura putere europeană care poate fi considerată parte atât din Heartland cât și din Rimland (Braden, Shelley, 2000).

Opoziția constanta dintre Franta si Germania, chiar si dupa castigarea celui de-al doilea razboi mondial fost reflectată de școala franceză de geopolitică. Aceasta era interesată în principal de contrastele dintre Vest și Est. Conform acesteia, tradiția occidentală reprezentată de Franța, Marea Britanie și Statele Unite se baza pe cooperare și flexibilitate. Estul simbolizat de Germania era marcat de dictatură și rigiditate.

Primul studiu geopolitic este considerat a fi ,, La France de l’Est” publicat din 1917 de către Paul Vidal de la Blance (1845-1918). El a analizat problema anexării Alsaciei-Lorenei la Germania în 1871, pledând cu tărie pentru redarea provinciilor Franței. Respingând argumentele germane cu privire la naționalitatea bazată pe rasă și limbă, el a invocat ideea ,, geografiei active” bazată pe importanța evoluției istorice în atât în formarea caracterului național cât și a celui regional. Este important de mentionat ca termenul de Communauté Européenne (comunitatea europeană) a fost inițiat de către Albert Démangeon (1872-1940) la începutul anilor 1920, în lucrarea sa “Le Déclin de L’Europe” (Declinul Europei) în care a susținut că statele europene ar trebuie să încheie confruntarea și să conlucreze în interesul lor comun. El a folosit și alți termeni precum: “l’union européenne” (uniunea europeană) și “les états-unis de l”Europe” (statele unite ale Europei) care au fost curând adoptate și au devenit faimoase în Europa.

Geopolitica în Germania

Atât geopolitica britanică și franceză au evoluat în concordanța cu pozițiile țărilor respective în lumea europeană a sfârșitului secolelor 19 și 20. În mod asemănător, geopolitica din Germania poate fi cel mai bine înțeleasă cu referire la istoria și geografia germană (Braden, Shelley, 2000).

Geopolitica germană a fost influențată de ideile lui of Friedrich Ratzel (1844-1904). La rândul lui, Ratzel, care este adesea considerat drept fondatorul geografiei politice sistematice moderne, a fost influențat de teoria evoluționistă a lui Darwin. Ratzel a fost primul care a înțeles semnificația relațiilor dintre mediul înconjurător și grupurile umane. Mediul înconjurător ar trebui să furnizeze ființelor umane ceea ce le trebuie pentru a exista și pentru a-și îndeplini activitățile; ei concurează pentru resurse limitate și vor supraviețui doar cei care sunt cel mai bine adaptați. Ratzel a susținut că statele acționează ca niște organisme: respectă legi ale evoluției, și se luptă pentru supraviețuire. Statele puternice prosperă și se extind, în timp ce state slabe decad și mor. În acest context competitiv, extinderea unui stat, în război, este o tendință progresivă naturală. O sursă majoră de inspirație a fost lucrarea lui Rudolf Kjellen care a inventat termenul geopolitilk și l-a descris drept ,,știința care concepe statul ca organism geografic sau ca fenomen în spațiu”.

Analogia organică fundamentează câteva concepte cheie ale geopoliticii germane. Ideea centrală este ce de Lebensraum( spațiu viu). Extinderea teritoriului ar putea ajuta la asigurarea traiului îndelungat și la poziția competitivă a unui stat, și expansiunea a fost văzută ca o cheie critică pentru creșterea și dezvoltarea unui stat. Ratzel a dezvoltat o teorie a expansiunii în care nevoia de creștere fizică constantă a statului se explică prin conceptul determinist de mediu Lebensraum. Astfel, Ratzel a furnizat o justificare ,, științifică” pentru imperialism și, ideologic, el a fost implicat în dezvoltarea Socialismului Național. Termenul a fost utilizat recent în criza din Golf din 1990-91, când mulți comentatori americani s-au referit la Kuweit ca la lebensraumul lui Saddam Hussein.

Principiile de bază ale geopoliticii germane au fost dezvoltate mai târziu de către cei de la Institutul de Geopolitică din Munich, condus de Karl Haushofer ( 1869-1946). Haushofer a susținut că un stat dinamic presupune ca lebensraum să dobândească autarhie, sau autosuficiență economică și politică. Pierderile teritoriale suferite după primul Război mondial, au împins Germania să-și extindă teritoriul și să cucerească Europa de Est și de Sud. Această perspectivă a extinderii Germaniei la scară largă a contribuit la un al treilea concept fundamental al geopoliticii germane: cel de Pan regiuni. Pentru Haushofer, o consecință logică a expansiunii competitive ar fi dezvoltarea unui număr mic de pan-regiuni.

Geopolitica in Rusia

Chiar și după destrămarea Uniunii Sovietice, Rusia a rămas cea mai mare țară ca suprafață din lume. Teritoriul european al Rusiei, de fapt, este aproape egal ca mărime cu suprafața de teren rămasă din restul continentului. Zona imensă a Rusiei europene și-a consolidat influența în geopolitica internaționale de secole, așa cum Mackinder a recunoscut rolul Rusiei în definirea Heartland. Cu toate acestea, potențialul geopolitic impresionant al Rusiei a început să fie luat în considerare către sfârșitul secolului al 19-lea.

Geopolitica rusă este în mare măsură derivată din percepția Rusiei despre ea însăși ca fiind vulnerabilă, izolată și periferică. Petru cel Mare și succesorii săi au pus pietrele de temelie tradiționale ale politicii internaționale ruse: granițe sigure, accesul la porturi la apă caldă, eliminarea dependenței economice și extinderea spre est.

După ce revoluția rusă a stabilit un guvern comunist în Uniunea Sovietică, liderii sovietici au susținut ideea utilizării Rusiei ca o bază de la care să se încurajeze revoluția socialistă în întreaga lume, spre deosebire de concentrarea pe dezvoltarea economică a Uniunii Sovietice. Această dezbatere a fost critică în lupta pentru putere dintre Stalin și Troțki, primul susținând politica de "socialism între granițele unei singure țări", în timp ce cel din urmă intenționa să faciliteze o revoluție socialistă internațională. Stalin vedea statul sovietic ca o insulă socialistă înconjurată de dușmani ostili, capitaliști, astfel încât în timpul anilor 1930 el a sponsorizat programele de dezvoltare industrială pe scară largă, cu scopul de a construi un sistem militar puternic.

Pe perioada existenței Uniunii Sovietice din 1917 până în 1991, geopolitica a fost considerată a fi apanajul "democrațiilor burgheze". "Geopolitika" rusească a devenit un termen de abuz, fiind echivalent cu capitalismul militarist (O'Loughlin, 1994). Promotorii săi erau văzuți ca "lachei ai imperialismului".

Ulterior, ca urmare a schimbarilor dramatice pe scena mondiala, URSS a considerat că rolul său este acela de a ajuta mișcările de eliberare națională, ulterior codificate ca parte a doctrinei Brejnev.

Transformarile din tarile inconjuratoare obliga URSS sa accepte ca aceste tari au dreptul la autodeterminare. Ghenadi Gerasimov, purtătorul de cuvânt al lui Gorbaciov, care a declarat că țările din Europa de Est au dreptul la aceasta autodeterminare parafrazeaza melodia celebră a lui Frank Sinatra " My way". De fapt, liderul sovietic Gorbaciov a declarat că statele din Europa de Est și-ar putea urma propriile destine, în timp ce tulburările civile erau în creștere în toate țările Europei de Est. Rezultatul a fost succesul rapid al mișcărilor populare din Cehoslovacia, Polonia, Germania de Est, Ungaria și România, unificarea Germaniei și înlocuirea regimurilor comuniste de guvernele alese popular în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia și Bulgaria (O'Sullivan în O "Loughlin, 1994).

Geopolitica în Statele Unite

Deși Europa a fost în centrul gândirii geopolitice în secolul al 19-lea și în prima jumătate a secolului 20, Statele Unite au apărut deja ca una dintre cele mai puternice țări din lume, în urma primului război mondial. În mai puțin de un secol și jumătate, Statele Unite au crescut de la un avanpost colonial european pe malul de vest a Oceanului Atlantic de Nord la o putere militară și economică de conducere.

De-a lungul istoriei americane, politica externă americană a oscilat între ciclurile introvertite în care interesul american a fost dominat de preocupări domestice, și ciclurile extrovertite, când Statele Unite au avut un interes mai activ în relațiile internaționale.

Sfârșitul secolului al 19-lea a asistat la lansarea a două contribuții importante la bazele teoretice ale geopoliticii americane. Acestea au fost lucrările lui Alfred Mahan (1840-1914): "Influența puterii maritime asupra istoriei" (1890) și "Interesul Americii în puterea maritimă" (1897). El a fost primul care a făcut distincția între puterile maritime și puterile teritoriale și care a analizat rolul lor în istoria lumii. El a considerat că marile puteri ale lumii, Anglia și Provinciile Unite la acel moment, au fost puteri maritime favorizate de poziția lor insulară, de poziție lor depărtată față de alte puteri, coastele lor ușor de apărat și controlul facil asupra bazelor de teren. Mahan a propus o alianță americano-britanic, care ar putea controla mările și oceanele lumii și a sprijinit preluarea de către SUA a Filipine, Hawai, Panama ca mijloc de a furniza Statalelor Unite baze vitale. Munca sa a influențat nu doar administrațiile americane dar, de asemenea, oameni de știință și politicieni din Europa

Integrând ideile lui Mahan și lui Mackinder, Nickolas Spykman (1893-1943) a susținut că nu mai este în interesul SUA să mențină o politică externă izolaționistă după al doilea război mondial. El a identificat două entități geografice de bază în politică la nivel mondial: Lumea Veche care cuprindea continentul eurasiatic, Africa, Australia și Noua lume dominată de Statele Unite. Cea mai bună strategie pentru Statele Unite era de a menține Lumea Veche divizată printr-o politică externă activă. El a cercetat în profunzime lumea veche, definindu-i principalele caracteristici geografice. În conformitate cu viziunea lui Mackinder, Spykman a identificat componente similare, dar spre deosebire de Mackinder a sugerat că cea mai strategică variantă a fost Rimland, adică marginile continentului Eurasia. Potrivit lui, Rimland oferea cheia pentru echilibrul de putere în lume veche, astfel că Statele Unite ar trebui să-și proiecteze puterea pe acest teritoriu.

Tradiția gândirii geopolitice reflectă în mare cadrul geografic și istoric.
Multe concepte geopolitice născute la începutul secolului 20 sunt încă relevante pentru înțelegerea politicii mondiale un secol după. Teoriile și reprezentațiile geopolitice au fost influente în determinarea relațiilor internaționale ale țărilor lor.