Functia Militara a Reliefului In Partea de Vest a Romaniei

CUPRINS

Introducere

“Omul, stăpân pe tehnică, are rolul hotărâtor și el decide, în final, soarta luptei” prevede Regulamentul ducerii acțiunilor de luptă AN – 3 ediție 1989, la articolul 1.

Mi-aș permite să completez acest paragraf, iar forma lui finală să fie ceva în genul „Omul, stăpân pe tehnica de luptă, ținând seama de teren și celelalte condiții energetice, fizice, chimice și biologice, decide, în final, soarta luptei. „Fiecare factor fizic luat în parte poate să aibă rol dominant sau rol secundar, rol activ sau mai puțin activ, să acționeze favorabil sau defavorabil” (Pișota, 2002, pag. 42). Când spun asta mă gândesc în principal la marile bătălii, atât din istoria neamului cât și din istoria universală. Mă gândesc că, dacă nu ar fi ținut cont de teren, oștile lui Mircea Cel Bătrân, Ștefan Cel Mare sau Mihai Viteazul nu ar fi câștigat războaiele împotriva asupritorilor, nu s-ar fi auzit de vitejia și spiritul de sacrificiu al acestui popor, iar acum probabil am fi făcut parte din cine știe ce pașalâc sau enclavă; în fine, dacă s-ar fi ținut cont de caracteristicile terenului, probabil că oastea română nu ar avea de omagiat în fiecare an, la 25 octombrie, cei peste unsprezece mii de ostași căzuți în luptele de la Oarba de Mureș… Dacă ținea cont de condițiile meteo nefavorabile, oastea germană pregătea din timp războiul pe frontul de est, pe timp de iarnă, sau ținea cont de condițiile favorabile de propagare a bolilor pe timpul căldurilor năucitoare din deșert, pregătea psihic și fizic personalul, pregătea tehnica, iar rezultatul probabil că era altul…

„A cunoaște doar principiile fără a cunoaște aplicarea lor nu conduce la nimic. În război, fapta are întîietate față de idee; acțiunea asupra vorbirii; execuția asupra teoriei”

Pentru noi, cei de azi, a studia condițiile războiului modern înseamnă și a studia geografia militară, studiul soluțiilor optime pentru ducerea acțiunilor militare, studiul tuturor factorilor externi care pot influența modul de ducere a acțiunilor militare și nu în ultimul rând, de protecție a personalului propriu. Pentru că, asemenea unui joc de șah, regulile războiului sunt relativ simple: surprinde și evită să fii surprins, iar cel ce face cele mai puține greșeli, cel ce mută mai inteligent, câștigă.

Capitolul 1 Funcția militară a reliefului

1.1. Delimitări conceptuale

În plan militar, geografia este una dintre laturile de bază ale științei militare care „studiază fenomenele geografice prin prisma cerințelor și scopurilor acțiunilor militare”. Geografia militară analizează și studiază teatrele de acțiuni militare și statele dispuse pe suprafețele acestora, din punct de vedere geografico-militar, în special detaliile de planimetrie, nivelment, formele de relief (implicit punctele tari și slabe ale terenului, clima și posibilitatea de influențare a acesteia asupra acțiunilor militare, rețeaua hidrografică și posibilitățile acesteia de a constitui obstacole greu de trecut sau a modului de înlăturare a acestora), resurse umane și naturale pe care zona (regiunea) le poate asigura, transporturile și sistemul de comunicații (influențează în mod indubitabil manevrabilitatea forțelor și mijoacelor aflate în conflict), sistemele de telecomunicații (influențează transmiterea oportună a informațiilor, a comenzilor și a soluțiilor adoptate într-o luptă – influențând conducerea optimă a forțelor, la toate nivelurile), influențând practic soarta acțiunilor militare întreprinse.

Geografia militară are așadar o utilizare practică de necontestat în determinarea caracteristicilor teatrelor de acțiuni militare și implicit în modul de folosire eficient al forțelor și mijloacelor de foc aflate la dispoziție. De-a lungul istoriei se poate observa că acei lideri care au ținut cont de aceste elemente, pe lângă capacitățile tactice de excepție, au obținut victorii răsunătoare, acțiunile acestora fiind încă predate cadeților în școlile militare în cadrul cursurilor de tactică specifică.

1.2. Obiect de studiu. Metodologia și metodele de cercetare

Geografia militară studiază spațiul geografic și potențialul de război al eventualilor beligeranți. Spațiul geografic se exprimă într-o zonă de pe suprafața pământului cu toate elementele naturale (forme de relief, sistem hidrografic, comunicații), economice (industria existentă în zonă, resurse naturale), politice și demografice care îl compun (factorul uman aflat la dispoziție – numărul și calitatea acestuia), în timp ce prin potențial de război se înțelege totalitatea forțelor și mijloacelor de natură economică, militară, morală, tehnico-științifice, umană, pe care le poate angaja un stat în susținerea războiului.

Caracteristicile semnificative ale terenului pe timpul bătăliilor sunt, în general, limitate la:

influența terenului și a vremii în timpul operațiilor militare;

capacitatea de rezistență a infrastructurii locale în suportul operației;

pericolele ce pot apărea în timpul folosirii substanțelor periculoase;

calitatea umană a forțelor combatante;

asigurarea unei locații pentru populația necombatantă (tabere de refugiați, zone demilitarizate etc.);

fluxul refugiaților;

acordurile privind statutul forțelor;

regulile de angajare și alte restrângeri și constrângeri în operațiile militare.

Geografia militară folosește ca metodă științifică de investigare analiza relațiilor și interacțiunilor factorilor geografici naturali și artificiali pentru a determina influența acestora asupra pregătirii și ducerii operațiilor specifice luptei armate, operațiilor de stabilitate și de sprijin, cât și operațiilor intermediare.

În elaborarea tezei de doctorat metodologia de lucru pe care am utilizat-o este atât cea specifică cercetării geografice: metoda observației (atât cea directă în teren, la activități la care am participat, cât și cea indirectă, prin studiul aprofundat al hărților), metoda analizei, metoda sintezei precum și analiza GIS, fundamentată pe o bogată literatură de specialitate, pe culegerea și prelucrarea datelor și informațiilor avute la dispoziție, dar și metodologia caracteristică unui studiu din punct de vedere militar.

Lucrarea Funcția militară a reliefului în partea de vest a României este rezultat al activității de cercetare efectuate în perioada 2009-2013, sub îndrumarea prof. univ. dr. Nicolae Josan. Scopul cercetării constă în punerea în evidență a rolului și importanței reliefului în partea de vest a României, din punct de vedere militar, de-a lungul timpului.

Principiile generale ale luptei armate sunt următoarele: definirea clară a obiectivelor (misiunii); libertatea de acțiune; sinergia; concentrarea efortului; susținerea; flexibilitatea; economia de forță; surprinderea; securitatea acțiunilor și a forței; etapizarea acțiunilor întrunite; coordonarea acțiunilor întrunite; pregătirea forțelor.

1. 3. Concepte și definiții cu care se operează

Geografia militară operează cu o serie de concepte, sintagme și termeni cum ar fi: acțiune, teatru de acțiuni militare, teatru de război, zonă de operații, raioane de desantare (parașutare), raioane de apărare, raion de concentrare (staționare), raion de forțare, aliniament de apărare, aliniament de contralovitură (contraatac), direcții tactice, operative și strategice, fâșie de acțiune (fâșie de apărare, fâșie de ofensivă).

Nevoile de informații geografice, se referă, de regulă, la mediu și la Forțele Opuse (fig.1), iar referitor la mediu intră în compunere datele despre:

factori generali: situația politică, economică, socială, religioasă, etnică;

elementele referitoare la terenul în care trebuie să fie desfășurate acțiunile militare;

situația meteorologică și influența acesteia asupra acțiunilor militare;

locația forțelor opuse și capacitatea de acțiune a acestora;

Fig. 1 Nevoile de informații geografice

Termenul de acțiune se definește ca: "desfășurarea unei activități; faptă întreprinsă pentru atingerea unui scop; a întreprinde ceva; faptul de a face ceva; starea de mișcare a procesului; exercitarea unei influențe asupra unui obiect, fenomen, procesarea unui efect". Acțiunea mai poate fi definită ca elementul primar al unei activități care la rândul său se definește ca o "sumă de acte fizice, intelectuale, făcute în scopul obținerii unui anumit rezultat", sau "folosirea sistematică a forțelor proprii într-un anumit domeniu" pentru obținerea unei anumite finalități.

Actul militar se definește ca o acțiune umană care își propune să realizeze o anumită finalitate prin mijloace cu caracter militar sau cu o structură care include mijloace militare.

Teatrul de acțiuni militare reprezintă „partea din teritoriul statelor beligerante, delimitată de elemente geografice caracteristice, pe care se desfășoară operațiile militare”.

Un teatru de operații cuprinde, de regulă, una sau mai multe direcții strategice sau operative și ținte militare și civile de mare importanță. Dimensiunile teatrelor de acțiuni militare și a ipotezelor posibile de desfășurare a conflictelor sau războaielor se fac în corelație cu următorii factori:

natura, valoarea și posibilitățile probabile ale forțelor ce vor fi angajate în operații;

scopurile strategice urmărite;

amploarea probabilă a acțiunilor (adâncime, ritm etc.);

elementele geografice semnificative (munți, rețea orografică de mare amploare, mări interioare, litoral maritim);

capabilitățile principalelor mijloace de luptă de a fi angajate la și de la distanță.

Capabilitățile mijloacelor de luptă au produs modificări de substanță, de-a lungul timpului, asupra dimensiunilor teatrelor de acțiuni și implicit asupra forțelor necesare a fi angajate în luptă. Raza mare de lovire a noului tip de armament, acuratețea acestuia, factorul distructiv imens pe care acesta le poate produce, precum și posibilitățile aproape nelimitate ale categoriilor de forțe armate fac ca dimensiunile teatrelor de acțiune militară să fie unele relative.

Tipologia teatrelor de acțiuni militare este stabilită în funcție de:

importanța din punct de vedere militar, economic, politic a zonei. Din aceste perspective teatrele de acțiuni sunt principale și secundare;

caracteristicile geografice care le categorisesc ca terestre, maritime sau mixte;

așezarea pe continente care le diferențiază în teatre continentale sau interconti-nentale.

O confuzie frecventă este între termenul de “teatru de acțiuni militare” cu „teatru de război”, deși primul este rezultatul unei analize anticipative, iar cel de-al doilea al unei stări de fapt.

Definindu-l, teatrul de război include „totalitatea teritoriilor statelor angajate într-un război, incluzând spațiul terestru, aerian și maritim al acestora”. În raport cu amploarea și durata războiului, teatrul de război poate include unul sau mai multe teatre de acțiuni militare (exemplu: cel de-al doilea război mondial).

În cadrul teatrului de acțiuni militare se regăsesc zonele de operații, direcțiile și obiectivele de nivel strategic, operativ și tactic etc.

Zona de operații militare reprezintă o porțiune din teritoriul național, delimitată geografic, dispunând de anumite resurse umane și economice, în care se duc acțiuni militare cu caracter de omogenitate și relativă independență de către o mare unitate strategică sau de una ori mai multe mari unități operative. În cadrul zonei de operații se regăsesc două sau mai multe direcții operative.

Acțiunea militară este definită în mai multe modalități, astfel:

a) acțiunea umană ce se desfășoară cu armele sau în vederea folosirii lor, cu o structură complexă în care sunt cuprinse elemente militare, dar și unele de altă natură, în special de factură politică, economică, diplomatică, psihologică și tehnico-științifică;

b) ansamblul măsurilor și activităților concepute, planificate și desfășurate de structurile militare pentru îndeplinirea misiunilor încredințate, concretizate în forme de luptă armată, operații militare altele decât războiul sau alte forme asociate acestora;

c) tip specific de acțiune umană care cuprinde ansablul acsablul activităților concepute, planificate și desfășurate de structurile militare pentru îndeplinirea misiunilor încredințate, concretizate în forme de luptă armată, în acțiuni militare altele decât războiul sau în forme asociate acestora.

Acțiunea întrunită reprezintă ansamblul măsurilor și activităților concepute, planificate și desfășurate de structurile militare prin participarea a cel puțin două categorii de forțe ale armatei pentru îndeplinirea obiectivelor încredințate.

Operația întrunită reprezintă totalitatea acțiunilor duse de o grupare de forțe întrunită cu rol strategic sau operativ, constituită din trupe aparținând mai multor categorii de forțe armate, sub comandă unică, în mediul corespunzător fiecăreia, dar cu un scop unitar. Altfel spus, se poate spune că operația întrunită reprezintă un ansamblu de acțiuni militare duse concomitent pe uscat, în aer iar uneori și pe mare (fluviu), pe mare adâncime și pe front larg, de către grupări de forțe întrunite cu rol operativ, pregătite și desfășurate în baza unei concepții unitare și a unui plan unic, în una sau mai multe zone de operații care includ obiective de importanță politică, economică și militară, a căror menținere sau eliberare permit realizarea unor scopuri parțiale ale războiului.

În funcție de configurația geografică, de importanța economică a teritoriului, la nivelul României s-au stabilit patru zone de operații: de vest, sud, sud-est și est. Aceste teritorii sunt particularizate de aliniamentele de apărare, ofensivă și contraatac (contralovitură), direcțiile strategice, operative și tactice, zonele favorabile desantării, luptei de lungă durată etc. și sunt prezentate mai detaliat în paragraful 1.6.

Prin aliniament se înțelege „… linia imaginară sau fâșia reală rezultată din reunirea mai multor detalii de planimetrie și nivelment din teren, care prezintă interes pentru acțiunile trupelor” sau „reprezentarea pe hartă a unui drum, căi ferate etc. în concordanță cu detaliile topografice înconjurătoare”.

În mod frecvent noțiunea de „aliniament” este folosită pentru a marca linia de dispunere a forțelor în apărare sau în ofensivă, precum și de a materializa limitele obiectivelor cucerite, menținute, ocupate pe timpul pregătirii sau derulării operațiilor militare la toate nivelurile.

Aliniamentul strategic este definit de elemente geografice importante precum și de frontiera de stat. El marchează începutul sau terminarea operațiilor strategice.

Aliniamentul operativ este definit de elemente geografice caracteristice care marchează începutul, sfârșitul sau etapele operațiilor operative.

Nivelul operativ reprezintă acel grad al operațiilor întrunite în care succesele tactice înregistrate în angajări și operații cu scopuri militare se îmbină pentru atingerea obiectivelor strategice.

Fig. 2 Teatrul de operații și zona de luptă (după F.M. 3-0 Operations, 2003, pg. 4-19)

Aliniamentul tactic este acela care corespunde, în general, cu liniile caracteristice din teren pe care le ocupă în mod succesiv unitățile sau marile unități pe timpul ducerii luptei.

Direcția indică orientarea și sensul ducerii unei acțiuni de luptă prin stabilirea unor repere caracteristice care definesc linia de urmat.

Prin extensie, direcția operativă definește axul unei fâșii de teren care cuprinde elemente fizico-geografice importante, obiective de însemnătate deosebită și care poate favoriza desfășurarea acțiunilor militare de către o mare unitate operativă. Direcția tactică presupune materializarea axului unei fâșii de teren, de regulă în lungul unei comunicații rutiere sau al unui compartiment unitar de teren (una sau mai multe văi ori creste) pe care pot acționa forțe până la o mare unitate tactică.

Fig. 3 Direcția operativă (după F.M. 3-0, Operations, 2011, pag. 7-10)

De regulă, unei direcții strategice i se circumscriu mai multe direcții operative și tactice.

Obiectivele sunt elemente distincte în cadrul planului de operații materializate prin raioane, aliniamente, puncte din teren care trebuie cucerite sau apărate de trupe, ori ținte reprezentând forțe și mijloace ale inamicului care fac obiectul tragerilor cu diferite categorii de armament. După importanța lor obiectivele pot fi: strategice, operative și tactice.

Obiectivele de importanță strategică (operative, tactice) sunt zone, raioane, puncte din teren care prezintă interes din punct de vedere militar, cum ar fi nodurile de comunicații, localitățile, centrele industriale, porțiunile și raioanele fortificate etc.

Raionul, la modul general, reprezintă porțiunea de teren în care se dispun forțele și mijloacele în vederea îndeplinirii unei misiuni sau în care se execută lucrări ori se desfășoară acțiuni de luptă.

Raionul de apărare este zona delimitată prin trei puncte distincte, care trebuie menținută de structurile militare prin acțiunea conjugată a tuturor elementelor de dispozitiv pe care le întrebuințează potrivit unei concepții.

Raionul de desantare este zona din teritoriul adversarului în care este parașutat, debarcat desantul aerian propriu.

Raionul de concentrare reprezintă suprafața pe care se grupează trupele înainte de începerea unei acțiuni de luptă, sau se regrupează după încheierea unei acțiuni militare.

Poarta este definită în dicționare ca:

– deschidere amenajată într-un zid, într-un gard, care permite trecerea din interior spre exterior și invers;

– locul de acces într-o cetate, într-un oraș, care împreună cu panourile mobile cu care se închide și deschide, pecum și alte accesorii formează un ansamblu;

Geografic, termenul de “poartă“ desemnează o alee printe două șiruri de munți.

În accepțiunea geografico-militară, “poarta” poate fi definită ca un ansamblu de detalii de relief și planimetrie, străbătut de o vale relativ lungă, ce constituie o deschidere către interiorul teritoriului, situată în special pe o cale de pătrundere (strategică, operativă, tactică) care din punct de vedere militar constituie o directive de interzis/ofensivă și care facilitează acțiunea forțelor și mijloacelor militare.

1.4. Rolul morfohidrografiei în arta și strategia militară

Așezarea geografică a unei țări influențează situația politico-militară a acesteia, putând avantaja sau dezavantaja țara respectivă. Așezarea unei țări într-o zonă de mare interes strategic sau într-o zonă de confluență a diferitelor interese economice și politice ale unor state mai mari sau mai mici, influențează negativ sau pozitiv asupra situației politice, economice, religioase, militare etc. a țării.

Așezarea in perspectivă geografică a unei țări privește următoarele aspecte:

elementele fizico-geografice de pe teritoriul țării;

vecinii și caracterul relațiilor cu aceștia;

forma și tipul frontierei de stat (circulară/alungită în cazul formei frontierei, continentală/fluvială/maritime în cazul tipului frontierei);

apartenența/neapartenența la grupările militare, religioase, etnologice etc.

În prezent, așezarea geografică în cadrul unor frontiere naturale greu accesibile (lanțuri muntoase, fluvii, poziții insulare) nu mai constituie un impediment major contra agresiunilor (întrucât tehnica și mijloacele moderne de căutare, dirijare și lovire permit executarea unor puternice lovituri asupra oricăror obiective situate în orice punct de pe globul pământesc) dar totuși, anumite frontiere aflate pe obstacolele naturale de valoare strategică (cursuri de apă, mări, lanțuri muntoase, țărmuri maritime), favorizează pregătirea unor aliniamente de apărare puternice, nemijlocit pe frontiera de stat, capabile să oprească sau cel puțin să întârzie o ofensivă prin surprindere a agresorului.

1.4.1. Aspectele militare ale reliefului

Din punct de vedere militar parametrii reliefului prezintă o importanță deosebită. Caracteristicile reliefului care influențează ducerea acțiunilor de luptă sunt:

a). Particularitățile morfografice:

– munții, dealurile, câmpiile;

– dispunerea și orientarea văilor și interfluviilor în raport cu direcția probabilă de înaintare a inamicului;

– existența unor văi largi și/sau depresiuni precum și modul de dispunere a acestora;

– existența unor puncte de observare situate pe vârfuri sau pante dominante greu accesibile.

b). Parametri morfometrici:

– hipsometria/altitudinea;

– declivitatea versanților;

– fragmentarea reliefului.

c). Procese geomorfologice:

– alunecări de teren nestabilizate sau posibil a se declanșa;

– prăbușiri – pe văile de tip defileu și chei. Posibilitatea declanșării antropice a acestora, în scopul blocării unei căi de acces;

– inundațiile, în lunci.

Din punct de vedere militar, parametrii reliefului prezintă o importanță deosebită.

Altitudinea oferă o imagine gen a trăsăturilor reliefului, a climei și a vegetației. Încadrarea formelor majore de relief (munți, dealuri, câmpii) se face în funcție de altitudine, de unde apoi derivă ceilalți parametrii ai reliefului: energia, fragmentarea, pantele.

În altă ordine de idei, existența unor puncte situate altitudinal peste nivelul general, se constituie în locuri favorabile observării unui areal larg.

Energia reliefului este corelată cu panta. Cu cât panta este mai mare, cu atât caracterul restrictiv al tehnicii de luptă sporește. Panta impune chiar o selectivitate a mijloacelor de luptă care pot fi folosite în luptă.

Pentru cei ce se apără, o pantă cu valori mari este un avantaj, iar pentru cei ce atacă un dezavantaj. Acest impact al pantei în arta militară este influențat într-o oarecare măsură de substratul geopedologic, de climă și de vegetație. Pe o pantă cu valori mai mari (peste 15º), având ca substrat argile, în condiții de ploaie sau zăpadă, accesul este dificil.

Analiza aspectelor militare ale reliefului constă în examinarea mai multor elemente de interes militar din cadrul geografiei sau informații geografice și anume observarea și tragerea, ascunderea și acoperirea, obstacolele, mobilitatea, puncte cheie, căi tactice sau culoarele de apropiere.

Câmpurile de observare și de tragere – permit identificarea zonelor de angajare potențiale, pozițiile favorabile pentru apărare și pentru amplasarea anumitor echipamente și sisteme specifice, zonele unde manevra de forțe este mai vulnerabilă, etc.

Ascunderea și acoperirea – ajută la identificarea terenului favorabil pentru apărător, culoarelor de apropiere, raioanelor de concentrare, de regrupare, etc. precum și zonele de dispersare.

Obstacole, mobilitate. – analizarea acestor elemente, naturale sau artificiale, care pot influența manevrele (zone urbane, lacuri, râuri, câmpuri minate, pante, păduri, tranșee etc.). Elementele care constituie obstacole pentru manevra aeriană sunt toate acele elemente care împiedică zborul razant sau obligă aeronavele în folosirea unor manevre de zbor deosebite, de exemplu, copaci cu înălțimi mari (mai mult de 25 metri), turnuri, clădiri, pante mari, munți, elemente care limitează vizibilitatea etc. Mobilitatea este definită de totalitatea acțiunilor care contribuie la realizarea libertății de manevră, folosirea puterii de luptă, deplasării în câmpul tactic, fără a întârzia datorită obstacolelor din teren (naturale, artificiale, baraje genistice construite de forțele proprii sau de inamic)

Evaluarea obstacolelor se compune din:

identificarea obstacolelor în zona de responsabilitate;

determinarea efectelor fiecărui obstacol asupra mobilității forțelor;

producerea unui analize integrate a tuturor obstacolelor.

Zonele terenului sunt clasificate prin trei valori standard, în funcție de parametrii morfometrici și ai efectelor lor asupra mobilității: NERESTRICȚIONAT, RESTRICȚIONAT, SEVER RESTRICȚIONAT. Aceste elemente sunt definite în următorul mod:

NERESTRICȚIONAT: teren fără restricții pentru mobilitate, ceea ce permite manevra forțelor și mijloacelor fără limitări importante fiind prezentă o rețea de comunicații bine dezvoltată. Terenul este – de obicei – șes, fără pante sau cu pante reduse.

RESTRICȚIONAT: terenul care prezintă unele obstacole pentru mișcarea forțelor din cauza pantelor moderate sau mai abrupte, obstacolelor mai frecvente (copaci, clădiri și stânci) ce obligă la schimbări de direcție sau de formație. Aceste zone sunt desemnate prin linii diagonale.

SEVER RESTRICȚIONAT: terenul care limitează sau chiar interzice manevrele formațiilor de luptă dacă nu sunt făcute eforturi pentru a ameliora mobilitatea. Pentru unitățile mecanizate, terenul SEVER RESTRICȚIONAT, este caracterizat de pante abrupte, obstacole consistente (naturale sau artificiale) și cu o densitate mare, străzi înguste sau absente. Aceste zone sunt desemnate prin linii diagonale încrucișate.

Terenul definit drept SEVER RESTRICȚIONAT nu reprezintă un teren pe care nicio categorie de forțe nu îl poate folosi ci, un anumit teren poate fi SEVER RESTRICȚIONAT pentru un gen de categorie de forțe și RESTRICȚIONAT pentru un alt fel de categorie.

d. Puncte cheie – se înțelege o localitate sau o zonă a cărei control asigură un avantaj deosebit. De regulă, zonele denumite puncte cheie sunt alese ca obiective sau poziții defensive. Determinarea acestui element se execută împreună cu studiul celorlalte elemente cuprinse în analiza caracteristicilor militare ale terenului. Terenul cheie este o zonă decisivă în îndeplinirea misiunii (ex: pasuri, trecători, defilee și altele).

e. Căile tactice sau culoarele de apropiere – permit identificarea culoarelor de mobilitate, iar, ulterior, permit identificarea terenului potrivit pentru apărare, precum și a căilor tactice sau culoarelor de apropiere (AA – Avenue of Approach).

Prin cale tactică sau culoar se înțelege o cale terestră sau aeriană a unei forțe în atac, o anumită entitate, care permite și dirijează apropierea de un obiectiv sau de un teren cheie. Acest element are o importanță deosebită pentru că toate liniile de acțiune sunt legate de capacitățile oferite de teren pentru manevră. Această manevră este permisă numai dacă sunt prezente culoarele de apropiere corespunzătoare. În apărare, individualizarea acestor culoare de apropiere permite a se trasa cursurile de acțiune probabile ale inamicului.

La stabilirea culoarelor de apropiere trebuie să se țină cont de:

accesul la terenuri cheie și căile adiacente;

lărgimea căilor și ușurința deplasării;

posibilitățile de mascare;

direcționarea spre obiectiv;

observare și zone de foc;

susținerea forțelor.

Pentru identificarea culoarelor de apropiere trebuiesc folosite rezultatele evaluării obstacolelor printr-un algoritm care se compune din următoarele trepte:

identificarea culoarelor de mobilitate;

ierarhizarea culoarelor de mobilitate;

regruparea culoarelor de mobilitate în culoarele de apropiere existente;

evaluarea culoarele de apropiere;

definirea priorităților culoarele de apropiere.

Evaluarea efectelor terenului asupra operațiilor militare trebuie să fie executată pe baza efectelor terenului asupra cursurilor de acțiune generale ale forțelor opuse și proprii.

Elementele care trebuie să fie luate în considerare în legătură cu aceste cursuri sunt următoarele:

zonele de angajare și locurile optime pentru ambuscade, folosind rezultatele evaluării acoperirilor și ascunderilor (ex: defilee, trecători etc)

pozițiile ideale pentru apărare, identificând poziții favorabile pentru ascundere și pentru acoperire precum și pentru dispunerea câmpurilor de observare și de tragere eficiente; aceste poziții pot fi folosite ca potențiale poziții de apărare sau pentru oprirea unui contraatac (ex: abrupturi, cueste, intrarea in defileu și altele)

obiectivele imediate sau intermediare și care, de obicei, corespund cu zonele denumite anterior terenuri-cheie.

Dacă timpul permite sau situația o cere, se pot identifica și următoarele elemente:

raioanele de așteptare, de concentrare etc.;

posturile de observare;

pozițiile de tragere;

pozițiile pentru sistemele de apărare antiaeriană;

pozițiile pentru sistemele de supraveghere și de descoperire a obiectivelor;

punctele de alimentare cu carburanți și unități înaintate;

zonele de aterizare;

zonele de parașutare;

căile de infiltrare.

De regulă, terenul nu ușurează numai un fel de operație pe toată suprafața sa. Pe baza repartiției și naturii zonelor de angajare, pozițiilor de apărare etc., trebuie verificate zonele câmpului de luptă care ușurează operațiile ofensive sau de apărare.

mobilitatea în afara comunicațiilor: indică clasificarea mobilității în afara arterelor de comunicație în RESTRICȚIONAT ȘI SEVER RESTRICȚIONAT printr-o serie de simboluri simple și ușor de identificat;

culoarele de apropiere și culoarele de mobilitate: selectarea acestora pe baza categoriei de forțe analizate, pe baza entității forțelor și pregătirea unei liste potrivit unui ordin de prioritate. Menționarea distinctă a culoarele de apropiere și culoarelor de mobilitate terestre și aeriene (opuse și proprii);

sisteme de obstacole împotriva mobilității: se arată numai cele prezente în zona de responsabilitate;

teren optim pentru apărare: evaluarea terenului de-a lungul fiecărui culoar de apropiere și identificarea pozițiilor de apărare sau a probabilelor sectoare de apărare pentru unitățile subordonate;

zone de angajare: pentru identificarea acestor zone trebuie să fie luate în considerare atât rezultatele evaluărilor asupra terenului optim pentru apărare cât și rezultatele evaluărilor observării și a sectoarelor de tragere;

puncte cheie: identificarea acelor zone și altor caracteristici ale terenului care stăpânesc culoarele de apropiere sau zona obiectivului. Acestea sunt, de regulă, pozițiile de apărare și obiectivele intermediare;

influența terenului asupra eficacității agenților chimici. Direcția, viteza de deplasare și capacitatea toxică a norilor contaminați este influențată în mod considerabil de natura terenului aflat pe direcția vântului. În cazul unor condiții de stabilitate atmosferică norii contaminați au tendința de a “zbura” peste terenul neaccidentat și văi joase. Concentrații periculoase pot persista în vâlcele, depresiuni și tranșee.

De asemenea, norii contaminați au tendința de a ocoli obstacolele înalte cum sunt dealurile și de a fi stopați, încetiniți în deplasare în zone cu teren accidentat, inclusiv în zone acoperite cu vegetație înaltă și arbuști. Zonele deschise de teren permit deplasări uniforme ale norilor contaminați.

1.4.2. Apa ca obsacol în acțiunile militare

Cursurile de apă, lacurile naturale și artificiale, sistemele hidrotehnice, influențează considerabil acțiunile militare. Cursurile de apă pot constitui chiar aliniamente de importanță strategică, dar numai după distrugerea podurilor permanente (fixe), ocolirile fiind imposibile. Deși armatele au fost dotate cu eficiente și variate mijloace de trecere, cursurile de apă, asociate cu caracteristicile malurilor și zonelor adiacente (lunci, mlaștini) rămân și în continuare obstacole importante, care în general solicită sprijin genistic complex pentru trecerea acestora și permit organizarea de aliniamente de apărare puternice, iar atacatorului i se pun probleme complexe de rezolvat.

Valoarea unui curs de apă ca obstacol, chiar neînsemnat, poate crește foarte mult prin amenajări hidroenergetice (în special a lacurilor de acumulare), fapt ce determină modificări serioase în procedeele și metodele de forțare. O rețea hidrografică densă, orientată perpendicular pe direcția de ofensivă, creează greutăți atacatorului, necesitând mijloace numeroase de trecere și o manevră complicată a acestora, constituind un avantaj pentru apărător.

Datorită schimbărilor numeroase și în timp scurt pe care le suferă rețeaua hidrografică, viitorul teatru de acțiuni militare trebuie studiat atent sub acest aspect, iar studiile întocmite să fie actualizate continuu.

Valoarea ca obstacol a cursului de apă, dată de caracteristicile sale, implică modificări în modul de acțiune pentru a-l forța sau pentru a trece la apărare pe cursul de apă, față de starea și modul de acțiune în teren obișnuit.

„Un râu important care taie linia atacului, este întotdeauna foarte incomod pentru atacator”, așadar, evaluarea câmpului de luptă obligatoriu se face în detaliu, identificând zona de responsabilitate, coridoarele de mobilitate, căile de apropiere terestre și aeriene și influențele caracteristicilor principale ale mediului asupra inamicului și trupelor proprii.

Caracteristicile cursurilor de apă sunt: lățimea; adâncimea; viteza de curgere a apei; lărgimea văii; natura fundului albiei; înălțimea, înclinarea și stabilitatea malurilor; existența vadurilor, insulelor, meandrelor, lucrărilor hidrotehnice și a trecerilor permanente, instalațiile și amenajările pentru navigație, așezările omenești riverane, drumurile de acces, caracterul zonelor limitrofe, precum și caracterul apărării inamicului, condițiile meteorologice și de anotimp.

Lățimea cursurilor de apă influențează atât acțiunile de luptă ale apărătorului cât și pe cele ale atacatorului. Acțiunea apărătorului este influențată pozitiv, oferind posibilitatea realizării unei apărări puternice cu forțe relativ reduse pe un front mai larg. Pentru forțele atacatoare, de acest parametru, depind: felul forțării, cantitatea de mijloace de trecere necesare, durata curselor (forțele fiind expuse un timp mai mult sau mai puțin îndelungat loviturilor adversarului), implicit mărindu-se/micșorându-se și timpul de trecere al marii unități (unității) tactice de arme întrunite. Lățimea mare a râului încetinește ritmul de forțare (trecere) a trupelor, conducând la concentrarea forțelor pe malul de plecare la forțare, ceea ce le face mai vulnerabile.

Există accepțiuni diferite privind clasificarea cursurilor de apă, în funcție de lățimile acestora, în regulamentele militare ale unor armate străine. Regulamentele rusești, de exemplu, consideră ca fiind cursuri de apă mici cele care au o lățime de până la 60 m, cele mijlocii sunt cuprinse între 60-300 m, iar cele mari au lățimi de peste 300 m. Regulamentele militare românești însă consideră cursurile de apă mici cele care au o lățime de până la 100 m; mijlocii, cele între 100 și 200 m, iar cursurile de apă mari au lățimi de peste 200 m. Pe teritoriul național un curs de apă mic se poate întâlni la fiecare 25 – 30 km, iar un curs de apă mijlociu sau mare la 50 – 60 km, iar pe continentul european, râurile cu o lățime de până la 100 m se întâlnesc aproximativ la fiecare 35 – 60 km, râuri cu o lățime cuprinsă între 100 și 300 m la fiecare 100 – 150 km și cu o lățime mai mare de 300 m peste fiecare 250 – 300 km. Făcând un calcul simplu, în funcție de ritmul mediu al ofensivei, trupele care atacă vor fi nevoite să forțeze aproape în fiecare zi câte un curs de apă.

Lățimea cursului de apă este o mărime variabilă, ea depinzând de debitul de apă al râului, de anotimp și de starea vremii, de golirea apei din baraje și alți factori.

Adâncimea cursurilor de apă constituie o altă caracteristică importantă care influențează acțiunile de luptă și în special modul de forțare al acestuia. După adâncimea lor, cursurile de apă sunt clasificate în: cursuri de apă cu adâncime mică, cele de până la 1 m; cursuri cu adâncime mijlocie, între 1 și 4m și cu adâncime mare, peste 4 m.

Râurile cu adâncimi mici, de obicei, se forțează prin vad, folosind mijloace simple, din dotare și la dispoziție. Pentru traversarea cursurilor de apă mici se amenajează vaduri late de 50-100 m cu mai multe fire de circulație. Fundul apei se nivelează, barajele se înlătură, iar obstacolele existente se marchează.

Adâncimea mai mare a cursului de apă favorizează apărarea, sporind valoarea lui ca obstacol antitanc, îngreunând sau nepermițând atacatorului să execute trecerea tancurilor prin vad sau pe sub apă, iar în ofensivă limitează întrebuințarea mijloacelor de trecere improvizate, trupele fiind nevoite să folosească o cantitate mare și variată de mijloace de trecere specializate.

Trupele care au cucerit capetele de pod sunt mai vulnerabile față de contraatacurile apărătorului, în situația forțării unui curs de apă mare; trupele sunt temporar divizate în două părți, una care a trecut pe malul opus și cealaltă care nu a trecut, aceasta făcând posibilă înfrângerea pe părți, deoarece angajarea puterii de luptă este parțială. Cu toate acestea, cursurile de apă mari prezintă și unele avantaje pentru forțare și anume: nivelul apelor este relativ constant, cu variațiuni mici de la o zi la alta, iar viteza curentului apei este, în general, redusă, permițând deplasarea cu viteză sporită a mijloacelor de trecere desant și a portițelor.

Acțiunile de forțare a cursurilor de apă mari sunt ușurate atunci când se întrebuințează desantul aerian. Când se prevede ca o parte din forțele desantului aerian să fie debarcate (parașutate) chiar pe mal, pentru a cuceri un cap de pod, marea unitate (unitățile) tactică de arme întrunite nu vor mai forța propriu-zis cursul de apă, ci vor executa o trecere pe mijloacele din înzestrare ori primite ca întărire.

Viteza de curgere a apei este o altă caracteristică deosebit de importantă a cursurilor de apă. De aceasta depinde timpul necesar executării forțării, adâncimea vadului și posibilitatea trecerii tancurilor pe sub apă. Viteza apei are influență asupra alegerii punctelor de trecere. Ca urmare a deplasării în aval a mijloacelor de trecere, trupele din apărare au posibilitatea să execute foc asupra lor un timp mai îndelungat. Viteza apei depinde de debitul râului, înclinarea longitudinală și caracterul (structura) albiei. Dependența vitezei cursului de apă de forma de teren pe care o străbate și clasificarea acesteia din acest punct de vedere este prezentată în tabelul 1.1. Tabelul 1.1

Dependența vitezei cursului de apă pe forma de teren pe care o străbate

Conform regulamentelor militare românești cursurile de apă sunt clasificate, în funcție de viteza curentului apei, în: cursuri de apă cu viteză slabă – până la 0,5 m/s, viteza curentului foarte repede – între 2 – 3 m/s și torențială – peste 3 m/s.

Această caracteristică mărește valoarea ca obstacol a cursului, în special când forțarea are loc în teren muntos, în perioada de dezgheț sau cu precipitații abundente. Când viteza curentului este mai mare de 3 m/s nu se folosesc mijloacele de trecere amfibii sau improvizate și nu se trece prin vad. Pe diferite porțiuni ale râului, în funcție de structura albiei, viteza nu este aceeași. Cea mai mare viteză se înregistrează pe șenal. De-a lungul cursului de apă, viteza se modifică, în porțiuni înguste (la vaduri) ea este mai mare decât în porțiuni largi.

Sinuozitatea cursului de apă. Cursurile de apă cu multe meandre exercită o importantă influență asupra alegerii punctelor de trecere și asupra organizării apărării pe malul râului.

La ofensivă, cele mai favorabile locuri de forțare se consideră meandrele râului îndreptate spre cel care atacă, deoarece asigură cel mai bine condiții de acoperire cu foc a trupelor care forțează. Se evită meandrele mari, sectoarele râurilor cu un număr mare de afluenți, insule deoarece acestea împiedică sau îngreunează desfășurarea forțării și a trecerii, trupele fiind nevoite să forțeze de câteva ori cursurile de apă existente, consumându-se timp cu desfășurarea și strângerea mijloacelor de trecere. În apărare, meandrele se iau în considerare la alegerea limitei dinainte și la dispunerea elementelor de dispozitiv. Cu cât sunt mai numeroase meandrele cu atât sunt mai bune condițiile pentru organizarea apărării și mai dificile pentru forțare. Se evită dispunerea trupelor pe malul apei între intrândurile dinspre atacator pentru a nu fi supuse focului de flanc executat de către acesta din buclele adiacente și pentru a nu lărgi inutil traseul limitei dinainte a apărării. De asemenea, vor fi apărate și ostroavele ce ar putea fi folosite de atacator ca bază de plecare pentru forțare. Acestea vor fi ocupate de siguranța de luptă.

Natura fundului cursului de apă constituie o altă caracteristică ce influențează desfășurarea acțiunilor de luptă. Pe atacator, natura fundului cursului de apă îl influențează în alegerea sectoarelor și direcțiilor pe care urmează să se execute forțarea, în timp ce pe apărător îl influențează asupra stabilirii punctelor de sprijin și a raioanelor de apărare pe direcțiile accesibile forțării.

Cursurile de apă cu fundul mâlos avantajează apărarea și dezavantajează ofensiva deoarece nu permit trecerea trupelor și tehnicii de luptă prin vad, impunând efectuarea, în acest scop, a unor lucrări suplimentare. Pentru a se organiza trecerea prin vad, fundul vadului se consolidează cu piatră, fascine sau prin amenajarea unor podine din bârne late, legate.

Cursurile de apă cu fundul pietros ușurează organizarea punctelor de trecere a tancurilor pe sub apă sau prin vad și nu necesită lucrări suplimentare pentru consolidarea fundului apei. În situația trecerii unei cantități mai mari de tehnică de luptă, este necesară schimbarea locului pe unde se execută trecerea după un anumit timp de folosire.

Cursurile de apă din zonele muntoase sunt, în general, sinuoase, înguste, cu malurile abrupte și înalte. Viteza curentului apei este mare. Pe fundul acestor râuri există un mare număr de bolovani de diferite dimensiuni. Trecerea prin vad a trupelor și mai ales a tehnicii de luptă grele este foarte dificilă, devenind uneori imposibilă. Din aceleași motive, albiile acestor râuri nu pot fi folosite, pe anumite porțiuni, ca drumuri de pătrundere (de manevră). Din cauza ploilor abundente și topirii zăpezii cursurile de apă din zonele muntoase se transformă într-un timp foarte scurt în obstacole greu trecut, modificându-și radical caracteristicile.

Fundul albiei depinde de structura geologică și de viteza cursului de apă. Astfel, în râurile de munte, fundul este pietros, iar în cele de câmpie acesta este nisipos, argilos sau mâlos. Există o proporționalitate inversă între viteza apei și tăria fundului albiei. Această proporționalitate este evidențiată de datele cuprinse în tabelul 1.2. Tabelul 1.2

Proporționalitatea inversă a vitezei de curgere a apei și natura fundului albiei

Lucrările hidrotehnice (baraje, ecluze, hidrocentrale) și bazinele de acumulare pe care le formează trebuie luate în calcul atunci când se analizează caracteristicile cursului de apă.

Prezența acestor lucrări crește însemnătatea obstacolelor de apă deoarece, sub acțiunea umană, există posibilitatea ca într-un timp scurt să se schimbe situația cursului de apă, să se micșoreze sau să crească nivelul apei în amonte sau în aval de baraj, a vitezei apei, inundarea luncilor, să distrugă mijloacele de trecere ceea ce avantajează lupta de apărare și o îngreunează pe cea ofensivă. Scoaterea din funcțiune a lucrărilor hidrotehnice poate duce la “distrugerea trecerilor existente și inundarea temporară de mari proporții a luncii, în anumite situații producând inamicului pierderi importante în personal și tehnică de luptă”.

Având în vedere consecințele care pot apărea, trebuie evitată surprinderea inundării luncii de către adversar, uneori chiar prin distrugerea barajelor, înainte ca trupele să se apropie de râu.

Valoarea ca obstacol a cursului de apă determină organizarea apărării pe direcții, cu intervale mai mari decât în apărarea obișnuită. Forțele și mijloacele apărării vor gravita în jurul sectoarelor favorabile forțării, raioanelor probabile de acțiune ale desantului aerian, a obiectivelor-cheie de pe limita dinainte a apărării și din adâncimea dispozitivului de luptă. Sectoarele în care cursul de apă reprezintă un obstacol puternic, de regulă, nu sunt acoperite cu foc, sunt supravegheate prin observare, patrulare, cercetare de radiolocație etc.

Caracteristicile terenului adiacent cursurilor de apă sunt date de: dezvoltarea rețelei de drumuri către cursul de apă și cele de pe malul de debarcare, către obiective sau posibilitatea amenajării acestora; practicabilitatea văii cursului de apă în afara drumurilor; obstacole naturale și artificiale; existența afluenților, suprafețelor de teren mlăștinoase, a digurilor și canalelor pentru irigații; posibilitățile de acoperire și mascare ale terenului adiacent; traseele aeriene la mică altitudine și sectoarele de aterizare; dominanța malurilor; lucrările de hidroameliorații; efectele condițiilor meteorologice asupra condițiilor de trafic ale solului și utilizării fumului.

Dezvoltarea rețelei de drumuri către cursul de apă și celei de pe malul de debarcare către obiective, are o importanță deosebită pentru trupele care urmează să execute forțarea deoarece atunci când căile de acces către sau dinspre cursul de apă sunt strict limitate, poate fi necesar un atac pe front îngust. Un asemenea atac necesită un interval de timp mare pentru traversarea cursului de apă, trupele atacatoare fiind, în mod evident, mai vulnerabile față de focul și contraatacurile inamicului.

În vederea executării trecerii, cursul de apă trebuie analizat minuțios; se recunoaște terenul de pe ambele maluri și cursul de apă propriu-zis. De asemenea se studiază lucrările (podurile, barajele hidrotehnice) de pe cursul de apă, precum și modul în care ploile sau topirea zăpezii pot avea influență asupra trecerilor în sectoarele respective.

O caracteristică importantă pentru toate punctele de trecere este existența căilor de intrare și de ieșire pe ambele maluri. Acestea trebuie verificate din punctul de vedere al capacității lor: lățime, înclinarea pantei și condițiile de trafic pentru vehicule pe roți și șenile. În general, vehiculele pe roți au nevoie de căi de acces degajate de vegetație până la o înălțime de 3,5 m; se pot deplasa pe pante uscate, dure de 33%, dar sunt de preferat pantele de 25%. Vehiculele pe șenile au nevoie, pentru deplasare, de căi de acces cu lățimea de 4 m și degajate de vegetație până la o înălțime se 3,5 m, tancurile pot urca pante de 60% pe suprafețe uscate, dure, dar sunt de preferat pante mai mici de 50%.

În analiza terenului adiacent cursului de apă trebuie avute în vedere posibilitățile de acoperire și mascare oferite de către acesta. Căile de acces acoperite și mascate sporesc surpriza și șansa de reușită a forțării. Terenul deschis, lipsit de acoperiri pledează în favoarea unui atac pe timp de noapte.

Existența localităților mari în vecinătatea unui curs de apă influențează considerabil desfășurarea acțiunilor de luptă, deoarece acestea reprezintă puternice puncte de sprijin pentru cel care le stăpânește. Adeseori pierderea sau menținerea lor de către trupele din apărare determină soarta luptei pentru cursul de apă respectiv.

Pe timpul iernii sunt frecvente fenomenele de îngheț (curgeri de sloiuri, gheață la mal, pod de gheață). În cazul forțării cursurilor de apă înghețate se folosesc trecerile pe gheață. Dacă stratul de gheață are o grosime și o rezistență suficientă, se amenajează și se întrețin treceri direct pe gheață, iar dacă rezistența stratului de gheață este insuficientă se consolidează cu bârne, podine și fascine.

La recunoașterea terenului de pe ambele maluri se stabilesc:

drumurile de acces (starea lor, capacitatea de trecere, starea podurilor și podețelor de pe aceste drumuri, pante, curbe, mascarea naturală a drumurilor etc.);

locul și felul obstacolelor naturale (canale, râpe, mlaștini etc.);

dacă există acoperiri naturale (păduri, lăstărișuri etc.) și posibilitatea de a fi folosite de trupe;

mijloacele de trecere din zonă, caracteristicile lor;

existența materialelor de construcție și de întreținere din zonă, care pot fi folosite la trecere și la amenajarea drumurilor de acces; cantitatea și calitatea lor, posibilitățile de procurare și transport al acestora (material lemnos, grinzi metalice, pietriș, nisip etc).

La recunoașterea cursului de apă propriu-zis se stabilesc:

lățimea, adâncimea și viteza curentului apei ;

înălțimea, panta și natura malurilor ;

natura fundului cursului de apă ;

existența obstacolelor pe maluri și în apă ;

navigabilitatea cursului de apă ;

existența insulelor, bancurilor de nisip și a vadurilor ;

existența barajelor hidrotehnice (stăvilarelor), a ecluzelor și a altor lucrări;

temperatura apei etc.

existența surselor de apă și starea sanitară a acestora, precum și a terenului înconjurător.

Fig. 4 Rețeaua hidrografică și canalele de desecare din arealul de studiu (prelucrare in ARcGIS )

Cursurile de apă ce pot influența acțiunile militare în zona de vest sunt:

Someșul, având orientarea est-vest și parțial sud-nord (între Jibou și Ardusat) formează, între frontieră și Seini, precum și între Jibou și Năsăud, compartimente care canalizează acțiunile de luptă în lungul acestora; între Seini și Jibou, pe lângă faptul că favorizează pătrunderea de la nord la sud și invers, constituie un aliniament pretabil apărării spre vest, cu unele amenajări;

Crasna și Barcăul – definesc compartimente naturale caracteristice, favorabile unor pătrunderi dinspre vest.

Crișul Repede izvorăște din versantul nordic ale M. Gilău, având o albie îngustă, cuprinsă între 15-25m, o adâncime de 0,4-1,2m și o viteză de 0,6-2,2m/s. Îngheață în perioada lunilor de iarnă, dar numai la geruri mari (sub 200C), iar stratul de gheață nu are grosimea suficientă pentru a suporta trecerea autovehiculelor.

Crișul Negru izvorăște din Munții Bihorului și prin orientarea sa de la est la vest deschide o direcție de pătrundere spre centrul Munților Apuseni. În porțiunea cuprinsă între localitățile: Tinca Zerind, având sensul de curgere aproximativ paralel cu frontiera de stat și malurile îndiguite, oferă posibilitatea organizării unui puternic aliniament de apărare.

Crișul Alb străbate Poarta Mureșului în partea ei nordică aproape pe întreaga ei adâncime având cursul orientat paralel cu axa acesteia, traversând Cîmpia Crișurilor și Depresiunile Zărandului, Gurahonț și Brad. În acest spațiu formează o vale largă de 1500-3000 m, străbătută de o șosea asfaltată și o cale ferată.

Arieșul izvorăște din pantele estice ale Munților Bihorului prin două râuri, Arieșul Mare și Arieșul Mic, care se unesc la vest de Câmpeni. Străbate trecătoarea Cîmpeni – Arieșeni – Nucet și face legătura între Câmpia de Vest și Podișul Transilvaniei.

Mureșul, după modul cum este orientat cursul sau/și după valoarea sa ca obstacol, este unul dintre cele mai importante obstacole hidrografice din zona de operații de vest. Insemnătatea și interpretarea militară a Mureșului sunt diferite în anumite regiuni pe care le străbate. Astfel, între Deva și Păuliș, Mureșul străbate o zona deluroasă cuprinsă între Munții Poiana Ruscăi, formând un defileu lung de aproape 100 Km, care în afară de 6 gâtuiri mai pronunțate (Șoimuș, Branișca, Bretea Mureșeană, Burjuc – Tisa, 2 km. sud Salciva – Zam și Lipova — Seimuși) nu este prea îngust (300 — 500 m) și are diferite lărgimi în dreptul localităților. Râul Mureș deschide cea mai importantă cale de pătrundere din Cîmpia de Vest în Podișul Transilvaniei sau invers;

De asemenea, lucrările de hidroameliorații existente în Câmpia de Vest, au un triplu scop: două în agricultură și unul militar. Cele din agricultură prevăd sisteme de irigare a câmpiei, apoi în caz de inundații aceste canale pot prelua o parte din excedentul de apă al râurilor existente în zonă, eliminând sau atenuând efectul inundațiilor. Din punct de vedere militar, aceste lucări de hidroameliorații prezintă o excelentă barieră antitanc, consitituind adevărate aliniamente antitanc.

Pe lângă aceste canale, o excelentă barieră antitanc se află pe aliniamentul V Oradea –E Salonta – Ghiorac (vezi fig. 4)

Fig. 5 Exemplu de lucrări de hidroameliorații în N Satu Mare (după www.googlemaps.com)

Faptul că aceste canale pot îngreuna atacul inamicului și obligativitatea unor puncte obligatorii de trecere, implicit adoptarea unor aliniamente antitanc în aceste puncte obligate crează premisa unor pierderi importante în personal și tehnică a adversarului, sau crearea unor lucrări de trecere peste aceste canale, ceea ce implică o rezervă importantă de forțe și mijloace, dar și vulnerabilitatea acestora în fața trupelor proprii

1.4.3. Rolul climei în arta și strategia militară

Clima influențează acțiunile militare prin variațiile de termperatură, regimul precipitațiilor atmosferice și al curenților de aer. Variațiile de temperatură are influență asupra echipării și hrănirii trupelor, exploatării tehnicii de luptă, funcționării armamentului.

In zona noastră, cele patru anotimpuri pun fiecare probleme deosebite desfășurării acțiunilor de luptă. Umiditatea și îndeosebi regimul precipitațiilor are influență asupra accesibilității terenului, asupra vizibilității și implicit folosirii diferitelor categorii de tehnică.

Variațiile presiunii atmosferice, a timpului de lumină și întuneric, în diferite perioade ale anului, regimul vânturilor, influențează acțiunile aviației, tragerile artileriei și rachetelor.

Vremea reprezintă ansamblul fenomenelor meteorologice într-un anumit loc și la un moment dat.

Clima reprezintă starea medie a elementelor meteorologice pe o perioadă lungă de tip și pe un spațiu mai întins. Diferă în funcție de gradul de încălzire al suprafeței terestre, deci de latitudine, de circulația vânturilor generale (vânturile permanente, musonii), de distanța față de ocean și de relief.

Pe suprafața Pământului se deosebesc cinci zone de climă (acestea corespund zonelor de căldură): o zonă cu climă caldă, două zone cu climă temperată, două zone cu climă rece.

Pentru o analiză oportună a condițiilor meteorologice se folosește buletinul meteo transmis de 4 ori pe zi, fiecare mesaj fiind valabil pen/tru o perioadă de 6 ore. Perioada de 6 ore este împărțită în 3 perioade a câte 2 ore fiecare, cu o prognoză de la 9 până la 18 ore. Analiza terenului și analiza condițiilor meteorologice sunt inseparabile. În fapt, efectele condițiilor atmosferice trebuie luate în calcul în cursul analizei terenului. Serviciul meteorologic poate furniza și hărți asupra climei specifice zonei de interes deja pregătite.

Datorită specificului profesiunii lor, militarii sunt confruntați în permanență cu numeroși factori externi care influențează sănătatea și capacitatea de luptă. În timp de pace ei se instruiesc în terenuri variate, ce prezintă dificultăți pentru deplasare, adăpostire și amenajare genistică, precum și în condiții meteorologice des schimbătoare, cu precipitații abundente sau aer uscat, sub acțiunea intensă a razelor solare sau a unei temperaturi negative.

Factorii meteorologici influențează toate organismele și le condiționează existența. Aceste caracteristici meteo afectează doar în mică măsură organismele sănătoase, chiar și la schimbări bruște și variate, însă influențează negativ pe cele debile și sensibile, care nu au capacitatea de a se adapta solicitărilor și se îmbolnăvesc.

Trebuiesc luați în calcul și alți factori dăunători: zgomotul (trageri cu toate tipurile de armament și muniție, explozii, funcționarea motoarelor mașinilor de luptă, etc.), trepidațiile (în tancuri, transportoare blindate, alte autovehicule), anumite substanțe toxice (vaporii de benzină etilată, oxidul de carbon, gazele de eșapament, gazele rezultate din pulberile explozive, combustibilii pentru rachete, etc.). În timp de campanie, acestor noxe li se adaugă cele rezultate prin întrebuințarea cu intensitate a întregului armament din dotare, iar în anumite situații și cele rezultate în urma întrebuințării de către forță opusă a armelor chimice.

Aspectele militare ale vremii:

1. Vizibilitatea

2.Vântul

3.Precipitațiile

4. Norii

5.Temperatura și umiditatea

6.Gradientul termic sau stabilitatea pe verticală a aerului

Acestea vor fi intercalate cu fiecare fenomen și element meteorologice: încălzirea aerului, formarea vânturilor, a norilor sau a precipitațiilor, iar o parte din aspectele militare vor fi corelate cu un element sau fenomen meteorologic în parte, iar altele vor fi integrate mai multe aspecte în fiecare element sau fenomen meteorologic, cu specificația că sunt analizate și evaluate în concordanță cu sistemele de arme și a nu se uita că se suprapun cu analiza terenului. Condițiile atmosferice au asupra operațiilor militare efecte atât directe cât și indirecte.

Schimbările de vizibilitate datorate vremii sau folosirii neașteptate a fumului, de obicei, nu pot fi anticipate. Timpul de ridicare a ceții poate fi prevăzut în zonă sau poate fi standard pentru anumite perioade ale anului.

Reducerea vizibilității va avea următoarele efecte asupra acțiunilor:

(1) psihologie și fiziologie. Performanța va fi degradată prin creșterea stresului fizic și mental. Rezultatul poate duce la creșterea oboselii care va afecta capacitatea de luptă.

(2) armamentul. Bătaia eficace a sistemelor de armament vor fi reduse. În întuneric, flacăra de la gura țevii poate demasca amplasarea sistemelor de armament, iar ceața și fumul vor reduce indiciile de demascare ale acestora.

(3) cercetarea și descoperirea țintelor. Identificarea și localizarea țintelor și a forțelor se vor face în general la distanțe mult mai scurte. Lumina puternică poate afecta ochii și unele mijloace de cercetare.

(4) deplasarea. Orientarea este mult mai dificilă și viteza de deplasare este redusă.

(5) viteza de lucru. O serie de misiuni tipice câmpului de luptă, incluzând supraviețuirea în condiții CBRN și activitățile de decontaminare vor necesita timp suplimentar. Pe de altă parte, condițiile de vizibilitate redusă vor asigura mascarea, ducând la misiuni mai ușor de îndeplinit.

Impactul efectelor subliniate mai sus poate fi compensat de echipament, instruire, procedee speciale și planificare. Acest impact poate afecta și acțiunile inamice, iar acest lucru poate fi exploatat avantajos.

Pentru acțiunile militare, caracteristicile cele mai importante ale condițiilor de temperaturi scăzute sunt:

Zilele scurte și nopțile lungi de iarnă;

Temperaturile, uneori extrem de scăzute din timpul iernii, care afectează militarii fizic și psihic;

Zăpada și stratul de zăpadă din timpul iernii;

Vânturile puternice care sporesc efectul frigului și pot reduce serios vizibilitatea;

Iarna, vehiculele pentru teren vor avea o mobilitate marită, deplasările terestre fără vehicule speciale pot deveni imposibile;

Efecte de dezorganizare exercitate asupra comunicațiilor de către fenomenele naturale;

In cursul iernii, vremea este de obicei imprevizibilă și se poate modifica rapid.

Degradarea și eficacitatea redusă a vehiculelor, armamentului și tehnicii, în special baterii, motoare, produse petroliere și lubrifianți.

Exemple de efecte indirecte se resimt mai ales la mobilitate (ploile creează probleme după care, temperatura scăzută produce înghețul sau poleiul, vânturile puternice pot produce distrugeri sau ruperi de copaci, care pot diminua mobilitatea).

Rezultatele analizei terenului trebuie fie modificate periodic pe baza schimbării condițiilor atmosferice. Este necesară evaluarea efectelor directe asupra personalului, echipamentelor și operațiilor. De exemplu, vizibilitatea de până la 1 km este o condiție nefavorabilă pentru executarea unei operații aeropurtate, iar cea de la 1 până la 5 km reprezintă o condiție suficientă.

Direcția și viteza vântului, temperatura exterioară, plafonul norilor, umiditatea relativă și regimul precipitațiilor influențează suprafața medie din zona supusă unei lovituri CBRN, în care se produc pierderi în personal, ca și distanța în km, față de această suprafață, care prezintă risc CBRN.

Toate aceste valori critice trebuie să fie determinate pentru evaluarea efectelor vremii asupra operațiilor, a cursurilor de acțiune a forței opuse și a trupelor proprii.

Cunoașterea caracteristicilor zonei de acțiune (dispunere, orientare, altitudine, zone depresionare, natura reliefului, traseul trecătorilor etc.) constituie un factor important ce permite folosirea avantajelor oferite de către teren în ducerea acțiunilor militare.

Capitolul 2 Caracterizarea fizico – geografică a părții de vest a României

Fig. 6 Arealul de studiu

2. 1. Așezare, limite și unități învecinate

Arealul propus de studiu se află în partea de vest a României, delimitat la partea de nord de Munții Oașului, Gutîiului și Țibleșului, la partea de est de Podișul Deluros al Transilvaniei, la sud de Munții Poiana Ruscăi, iar la vest de granița teritorială cu Ungaria.

Caracterizarea generală a reliefului din arealul de studiu:

din punct de vedere orografic:

zone de câmpie (altitudini cuprinse între 80 și 180 m, iar altitudinile medii cuprinse între 90 și 120 m);

zone de deal (cu altitudini cuprinse între 190 – 200 m până la 651 m, cu altitudini medii cuprinse în jurul valorii de 400 m);

zone montane (altitudini între 600 și 1849 m, cu altitudine medie aproximativă de 650 m);

dispunerea acestor zone în trepte, astfel:

fâșiile de câmpie, deal, munte sunt orientate dinspre nord spre sud;

perpendicularitatea pe direcția de înaintare a unui eventual inamic dinspre vest.

din punct de vedere ai parametrilor morfometrici:

altitudinea, variind între 80 m în câmpiile joase din Câmpia de Vest și 1849 m în Munții Bihorului (vezi fig. nr. 8 – harta hipsometrică);

pantele, variind între 0 la 3 grade, specific zonelor de cîmpie și 35,1 la 56 de grade, specifice zonei muntoase (de la pante orizontale în zonele de câmpie și până la abrupturi, în zona montană calcaroasă – vezi fig. nr. 9 – harta pantelor);

fragmentarea terenului, variind între 0 la 0,25 m/kmp în zonele câmpurilor interfluviale ale Câmpiei joase a Crișurilor (Berindei I, 1974) până la valori cuprinse între 500 la 580 în zonele muntoase (vezi fig. nr. 10 și 11 – hărțile fragmentării reliefului);

energia reliefului reprezintă gradul de adâncire al văilor. Aceasta se află în strânsă legătură cu densitatea fragmentării reliefului Aceasta are valori cuprinse între 0, în regiunile cvasiorizontale, de câmpie și 500 m/kmp în regiunile muntoase (vezi fig. 12 – harta energiei reliefului);

expoziția versanților ( vezi fig. nr. 13 – harta expoziției versanților)

Arealul de studiu cuprinde cele trei forme majore de relief: câmpie, deal și munte, dispuse de la vest la est, în proporții relativ egale.

Fig. 7 Arealul de studiu

(prelucrare in ARcGIS)

Fig. 8 Arealul de studiu –harta hipsometrică

(prelucrare in ArcGIS)

Fig. 9 Arealul de studiu – harta pantelor

(prelucrare in ARcGIS)

Fig. 10 Arealul de studiu – fragmentarea reliefului

(prelucrare in ARcGIS )

Fig. 11 Arealul de studiu – fragmentarea orizontală a reliefului

(prelucrare in ARcGIS )

Fig. 12 Arealul de studiu – harta energiei reliefului

(prelucrare in ARcGIS)

Fig. 13 Arealul de studiu – harta expoziției versanților

(prelucrare in ArcGIS)

2.2. Caracteristica generală a zonelor de câmpie

Regiunile de câmpie favorizează și polarizează acțiunile militare de amploare, cu folosirea în masă a mijloacelor blindate și a tuturor categoriilor de tehnică din dotarea armatelor. Câmpiile, caracterizate prin suprafețe plane sau cu ușoare ondulații, cu acoperiri și obstacole naturale puține, cuprind de regulă, o bună rețea de comunicații și permit deplasarea și în afara lor. Ele avantajează observarea aeriană, manevra de forțe și mijloace pe spații și adâncimi mari, asigurând un ritm de ofensivă înalt, dar prin absenta în general a acoperirilor, mascarea, precum și protectia împotriva focului și armelor de nimicire în masă sunt îngreunate.

Un dezavantaj al luptei în regiunile de câmpie îl constituie implicarea multor forțe și mijloace, ceea ce poate duce la pierderi mari de vieți omenești de ambele părți. Dezavantajele celor care atacă pot fi compensate însă cu o tehnică de luptă modernă, cu posibilități de lovire cu mare putere de foc a țintelor la mare distanță, cu mare acuratețe G(spre exemplificare, am putea privi în al doilea Război din Golf, când armata americană a dispus de cele mai moderne dotări, astfel că, în ofensiva terestră, a reușit lovirea țintelor strategice irakiene fără ca acestea să poată riposta în vreun fel. De asemenea, un alt dezavantaj îl poate constitui pierderea orientării în teren și spațiu de către personalul participant, în lipsa unor instrumente de orientare specifice (busole, instrumente G.P.S. etc.).

Apărarea este dezavantajată de lipsa obstacolelor naturale și a formelor de teren dominante, precum și a acoperirilor. Scopurile apărării pot fi însă atinse atât prin imprimarea unui caracter dinamic bazat pe riposte ofensive energice, cât și prin întrebuințarea unor sisteme de armament moderne.

Acțiunile pe timp de noapte sau în condiții de vizibilitate redusă pot deveni procedee de bază în desfășurarea unor acțiuni ofensive sau de apărare în câmpie, în cadrul războiului de apărare. Câmpiile favorizează desfășurarea acțiunilor militare și prin varietatea resurselor materiale de care dispun, îndeosebi alimentare, unele din aceste regiuni constituind adevărate grânare ale țării, precum și locul de dispunere a unor importante obiective industriale, de extracție și prelucrare a petrolului etc.

În zonele de câmpie, măsurile de pregătire a acțiunilor militare ocupă un loc important, urmărindu-se îmbinarea judicioasă a nevoilor economice cu cele de apărare, îndeosebi în executarea lucrărilor de hidroameliorații, irigații etc. De asemenea, lucrările de hidroameliorații reprezintă un veritabil obstacol antitanc.

2.2.1. Câmpia de Vest

Este o continuare spre vest a Dealurilor Banato – Crișane, la marginea Depresiunii Panonice. Se desfășoară ca o suprafață îngustă, cu altitudini cuprinse între 100 și 200 de metri (valori mai mici, sub 100 m, se întâlnesc în sectoarele joase din Bazinele Crișului Negru și Crișului Alb), între granița de vest și treapta colinară estică. Energia reliefului scade de la 10 – 20 m în partea de est până la 4-5 m în partea vestică. Densitatea fragmentării variază intre 0,3 – 0,4 km/kmp. Suprafața este de circa 17.100 kmp (7% din cea a României) și are o dezvoltare nord–sud de circa 525 km și lățimi (est vest) variabile (între 10 km în dreptul orașului Oradea și peste 120 km în axul Mureșului).

Predominante sunt spațiile interfluviale, largi, separate de văi naturale modelate de cursurile principale de apă (Someș, Crasna, Barcău, Crișuri, Mureș și afluienții lor).

Fig. 14 Câmpia de Vest și Dealurile de Vest

Denumirea acestei subunități este dată diferit în lucrările de geografie – Câmpia Tisei (Șt. Manciulea, 1923), Câmpia de Vest (V. Tufescu, 1974), Câmpia Banato – Crișană (Enciclopedia României, 1983), Câmpia Banatului și Crișanei (Geografia României, vol. IV, 1992), însă cel mai uzitat termen folosit este de „Câmpia de Vest”.

La scara Europei este o subunitate a Depresiunii Panonice.

2.2.1.1. Câmpia Someșului

Este localizată în nord–vestul României, fiind încadrată de Dealurile Oașului la partea de nord, pe aliniamentul localităților Halmeu Vii, Turulung Vii, Medieș Vii, Orașul Nou Vii, Racșa Vii, Viile Apei și Seini, Dealurile Silvano–Someșene la est, pe aliniamentul localităților Seini, Pomi, Crucișor, Sâi, Tătărăști, Viile Satu Mare, Ardud, ătești, Beltiug, Săcășeni, Tășnad, Câmpia Crișurilor, pe aliniamentul localităților Tășnad, Căuaș și Urziceni la sud și granița cu Ungaria și Ucraina, la vest și nord-vest.

Subdiviziunile Câmpiei Someșului sunt:

Câmpia joasă a Someșului – luncă vastă cu importante lucrări hidroameliorative;

Câmpiile înalte cu caracter de glacis de la contactul cu Dealurile Silvaniei: Ardud (între Someș și Crasna); Tășnad (sub Dealurile Crasnei), Buduslău (până la Barcău, este cea mai înaltă);

Câmpia înaltă Carei (un fost con al Someșului spre sud-vest; relief eolian)

În cercetarea geografică a câmpiei se pot separa două categorii de studii: unele referitoare la analize pe componente geografice și limitate la anumite sectoare (îndeosebi în bazinul Crișurilor) și altele care s-au referit la întreaga câmpie. Între acestea din urmă sunt lucrările lui Șt. Manciulea (1923 – 1939), L. Someșan (1938, 1939), T. Morariu, S. Oprean (1947), V. Mihăilescu (1966, 1969), P. Coteț (1967, 1975), Al. Savu (1958), Gh. Măhăra (1973), I. Berindei (1974), G. Posea, N. Popescu, M. Ielenicz (1974), I. Berindei, G. Pop, G. Măhăra, Aurora Posea (1977), A. Roșu (1980), Gr. Posea (1988, 1992, 1995, 1997), Gr. Herman (2009). La acestea se adaugă capitole însemnate din Monografia geografică a României (1961), Geografia României (vol.I, 1983; vol. IV, 1992), teze de doctorat asupra unor subunități din câmpie (Gh. Măhăra, A. Bogdan, V. Ardelean, Ianoș I., Herman G.) sau din regiuni limitrofe în care sunt analizate probleme ce implică și spațiul câmpiei (E. Vespremeanu, Aurora Posea, 1977, Gh. Măhăra 1977, P. Tudoran 1983) etc.

2.2.1.2. Câmpia Crișurilor

Câmpia Crișurilor are o suprafață de circa 3600 kmp (reprezentând circa 25,5% din suprafața Câmpiei de Vest) altitudini între 90 și 180 de metri, predominând altitudinile sub 140 m și se află delimitată de Câmpia Someșului, pe aliniamentul localităților Urziceni, Căuaș și Tășnaș – la partea de nord, Câmpia Mureșului pe aliniamentul localităților Pîncota – Arad la partea de sud și granița cu Ungaria la partea de vest.

Limita de est diferă de la autor la autor, în funcție de scopul lucrării și de criteriile care au stat la baza delimitării câmpiei (Berindei I., 1974). Aceasta are o desfășurare sinuoasă cu pătrunderi în lungul marilor culoare de vale și a depresiunilor (în vestul Munților Apuseni și retrageri spre vest în dreptul unor masive muntoase sau a principalelor subunități deluroase); între Barcău și Mureș contactul cu unitățile deluroase și cu Munții Zarand este foarte sinuos și urmărește șirul localităților: Marghita – Oradea (E) – Băile 1 Mai – Apateu – Tinca (E) – Holod – Șoimi – Craiva (E) – Beliu – Sebiș – Ineu (S) – Tăuț – Șiria – Păuliș.

Ca subdiviziuni ale câmpiei Crișurilor se pot distinge:

Câmpia înaltă formată în urma unor procese de acumulare și de eroziune, la nivelul teraselor, la contactul cu Dealurile de vest sau cu Munții Apuseni:

Câmpia Barcăului de la Marghita până la Crișul Repede, cu altitudini între 115 m în vest și 180 m în sud;

Câmpia Bihariei se extinde sub Dealurile Oradiei (între 110 m și 140 m), corespunde unui con aplatizat al Barcăului;

Câmpia Miersigului (între Crișul Repede și Crișul Negru) compusă din glacisuri și terase mai ales ale Crișului Repede;

Câmpia Cermeiului (între Crișul Negru și Teuz) are două trepte – una intermediară (Câmpia Cermei) și una înaltă (Câmpia Craivei);

Câmpia Bocsigului compusă din terase săpate în Dealurile Cuiedului și situată pe stânga Crișului Alb, are o formă alungită est-vest;

Câmpia Tauțului dezvoltată în bazinul Cigherului (afluent pe stânga al Crișului Alb) este compusă din câmpuri aluviale joase, lunci și terase glacisate, glacisuri și piemonturi.

Câmpia joasă, rezultat al procesului de acumulare prin divagarea rețelelor hidrografice care coboară din regiunea mai înaltă, cu precădere a Barcăului, a Crișului Repede și a Crișului Negru, cu următoarele subunități :

Câmpia Salontei – se extinde în lungul graniței, între Crișul Repede și Crișul Negru, iar în est până la curba de 100 m. Marginea sa este marcată de un șir de areale mlăștinoase, plasate sub o mică frunte, lină ca pantă, a câmpiei intermediare

Câmpia Crișului Alb se compune din lunci înalte străpunse de lunci joase și se extinde până la râul Sartiș (nord de Teuz), iar în sud până la Pâncota și sud de Canalul Morilor. Este cea mai amplă și mai complexă luncă din toată Câmpia Crișurilor, formând o adevărată câmpie aluvială, avansată inclusiv sub deal.

Câmpia Crișului Negru apare ca un culoar printre câmpiile înalte Miersig și Cermei, iar în vest (aproape de graniță) se lărgește brusc, în special către sud (până la râul Sartiș).

2.2.1.3. Câmpia Mureșului

Se învecinează la nord cu Câmpia Crișurilor pe aliniamentul linia văii Crișului Alb (V. Mihăilescu, 1966). Mai înaltă, cu altitudini cuprinse între 110 și 140 m, corespunde „unei delte uscate” (Tufescu V., 1974) pe care Valea Mureșului o împarte astfel:

– la nord – Câmpia Aradului;

– la sud – Câmpia Cenadului

2.3. Caracteristica generală a zonelor de deal și podiș

Regiunile de deal și podiș ocupă suprafețe importante pe teatrele de acțiuni militare. Prin varietatea și complexitatea formelor de relief ce le prezintă și a numeroaselor acoperiri, ele avantajează într-o oarecare măsură apărarea și crează anumite greutăți ofensivei. Pentru ambele forme de luptă aceste regiuni pun probleme mai complexe și mai variate decât cele de câmpie. În aceste regiuni apar porțiuni în care viteza de deplasare a tehnicii este mult diminuată, îndeosebi datorită pantelor. De asemenea, în aceste zone apar prímele puncte obligate de trecere, în care acțiuni de luptă importante pot fi ambuscadele. Cu toate acestea, atât în primul cât și în al doilea război mondial, regiunile de deal și podiș au constituit teatrul unor confruntări de forțe și mijloace importante (ex. Podișul Transilvaniei etc.).

De regulă, regiunile de deal și podiș se caracterizează printr-o compartimentare mai pronunțată, iar orientarea compartimentelor avantajează sau dezavantajează anumite forme de luptă. Observarea terestră este mai utilă decât observarea aeriană, iar efectul diferitelor categorii de mijloace de foc este în parte diminuat de posibilitățile de protecție ce le oferă terenul frământat. Ofensiva este îngreunată îndeosebi când compartimentele de teren se află perpendicular pe direcția de ofensivă și avantajată când aceste compartimente sunt orientate paralel cu direcția de ofensivă.

Apărării i se oferă posibilități multiple și variate de a se opune ofensivei: aliniamente favorabile organizării unor poziții puternice; organizarea pungilor de foc și ambuscadelor; dispunerea și manevrarea în ascuns a rezervelor; condiții mai bune de mascare.

După câmpii, regiunile de deal și podiș dispun de importante resurse materiale, densitatea localităților este mai mare, iar căile de comunicatii pot fi bine întreținute prin existența unor variate materiale de construcții.

2.3.1. Dealurile Vestice

Au altitudini cuprinse între 200 și 300 m, valori mai mari între 300 și 400 m apar mai ales în Dealurile Silvaniei. În câteva masive izolate înălțimile depășesc 400 – 500 m (Codru – Făget 579 m, Măgura Șimleului 592 m).

Trăsăturile morfologice principale sunt imprimate de rețeaua hidrografică provenită din depresiunile golf din vestul Munților Apuseni.

Pantele au valori care depășesc rar 25 – 30º, fragmentarea reliefului variază între 100 și 200 m/kmp, iar energia reliefului variază între 50 și 150 m (vezi figurile 8 – 11).

Dealurile Vestice formează un brâu de înălțimi neîntrerupte începând de la râul Someș până la râul Crișul Alb (Dealurile Crișene în sens larg). Ele sunt piemontane nu numai prin poziție, ci și prin structura depozitelor și prin textura văilor. Pentru acest motiv, ele sunt cunoscute în literatura geografică și sub numele de Piemonturile Vestice sau Dealurile piemontane Vestice (Mihăilescu V., 1966).

2.3.1. 1. Dealurile și Depresiunile Silvaniei

Dealurile și Depresiunile Silvaniei (cunoscute și sub numele de „Dealurile Sălajului” sau „Dealurile Silvaniei” – Mihăilescu, V., 1966; aceste unități de relief au fost descrise și de către Josan Ioana – 2002, Abrudan I. – 2005, Pop Gr. – 2005) cuprind subunitățeile dintre Munții Plopișului (918 m) și Munții Gutîi (1443 m) și sunt cele mai întinse formă de relief din Poarta Geodemografică Someșană. Această subunitate deluroasă se sprijină spre interior pe aliniamentul de bare cristaline – Munții Meseș (996 m), Culmea Preluca (810 m), care practic separă Silvania de Podișul Transilvaniei.

În cadrul Depresiunii Silvaniei, s-au delimitat ca subunități:

Depresiunea Baia Mare;

Dealurile Sălajului;

Depresiunea Șimleului.

a. Depresiunea Baia Mare – cu o lărgime de circa 6 km în sectorul cuprins între Dealurile Sălajului și Muntele Rotunda, lărgește până la peste 20 km între Ardusat și Cărbunari și apoi, ramificându-se, se termină dincolo de Baia Mare pe Valea Săsarului către est, iar spre sud, în defileul de la Țicău.

Depresiunea se reduce la o luncă, dominată în partea de sud de o terasă, strâmtă și joasă, între localitățile Pomi și Ardusat, iar în dreapta acesteia, sub Munții Vulcanici, depresiunea este constituită dintr-un piemont de bolovănișuri și pietrișuri andezitice între Bușag și Ilba și fragmentat adânc de văi și de numeroși torenți.

Lunca se continuă pe văile principale (Săsar, Lăpuș și Someș) cu aceleași caractere de netezime perfectă, locuri înmlăștinite sau turboase, mici ridicături locale, corespunzătoare unor vechi ostroave pe care s-au așezat satele. Pe Valea Someșului, șesul aluvial se întinde pe 5 — 8 km, pe Săsar sau Lăpuș poate depăși pe alocuri 2 — 3 km, însă pe Bîrsău scade sub 1 km. Treapta mai înaltă a teraselor atinge 10 km în lățime în estul depresiunii, sub dealurile Chioarului și Siseștilor, dar în apropierea văilor, se păstrează ca poduri netede, suspendate, de la câțiva metri până la 40 m, tăiate de văi adânci în ale căror maluri apare roca din bază.

b. Dealurile Sălajului – se remarcă prin măgurele cristaline ce dau o notă deosebită în peisaj: Măgura Șimleului (596 m), Măgura Chilioarei și Măgura Făgetului (579 m). Dealurile Marghitei ocupă partea de sud-vest și se termină printr-un abrupt între Săcuieni și Tășnad.

Spre est se sfârșește în Măgura Meseșului, a Prisnelului și a Prelucăi, iar către sud în Muntele Șes. Către vest, cadrul ei vechi este insular, trece prin porți largi de 15 până la peste 20 km, în dealurile dinspre Câmpia Tisei. Depresiunea centrală a Silvaniei se individualizează bine și pe bazine adâncite în platforma de eroziune tardidaciană care, trebuie considerată platforma generală și a regiunii sălăjene.

Măgura Șimleului, cea mai înaltă (596 m), are aspectul unui muncel tăiat de văi strâmte, dispuse radial , care pot depăși 300 m adâncime și care separă creste de întretăiere a povârnișurilor repezi, dar poate avea toate elementele constitutive ale unei unități muntoase: energia reliefului de peste 200 m, fragmentarea accentuată, pante peste 25º(vezi fig. 8 – 11). Bine împădurită, în cea mai mare parte cu gorun și viță de vie, Măgura Șimleului a rămas mai mult ca un parc natural al Șimleului și are o arie restrânsă de exploatare forestieră, iar, mai nou, atracție turistică. Funcțiunea ei geografică este cea de deal înalt (muncel).

Măgura Chilioarei mai joasă (416 m în Vârful Ascuțit din vestul satului Chilioara) și mai alungită, pe direcția nord-sud, este cunoscută sub nume diferite: Măgura Coșeiului sau Țiganilor ( Josan, I., 2009) sau Măgura Vulturului (Mihăilescu, V., 1966), după un vârf mai coborât din sudul ei. În lucrarea lui Lobonțiu apare numele de Măgura Chilioarei, acesta fiind un bun cunoscător al regiunii respective.

Măgura Chilioarei este mult mai modestă decât Măgura Șimleului ca relief, cu văi mai puțin adânci, o energie a reliefului relativ ridicată, de circa 100 m, o fragmentare a reliefului de circa 2 – 2,5 km/kmp și pante între 15 și 35º (vezi fig. 8 – 11). Culmea destul de teșită și împădurită îi dau aspect mai mult de deal decât de muncel.

Culmea Codrului (nume dat de localnici), mai este cunoscută sub numele de Culmea Făgetului sau Culmea Bicului. E cel mai lung dintre horsturile care străpung Platforma colinară Sălăjană (aproape 25 km). Culminează la 575 m, dar coboară la extremități până sub 450 m.

c. Depresiunea Șimleului are formă triunghiulară, cu baza mare între Munții Plopișului (zona localității Marca), Măgura Șimleului, Dealurile Zalăului și cu celelalte două laturi unite în Piemontul Oșteana. Este încadrată la est de culmea Sălajului, singura care depășește 400 m în partea ei sudică și păstrează un rest din platforma pliocenă veche racordabilă cu suprafața măgurelor cristaline.

Altitudinea depresiunii de 300 — 350 m, netezimea, clima, regimul apelor și vegetația sunt prea puțin diferențiate. Nici tipul de localități rurale, cu gospodării răsfirate, cu livezi de pomi fructiferi, viță de vie, dar și cu ogoarele predominant cultivate cu porumb și alte culturi agricole nu diferă față de celelalte regiuni învecinate.

2.3.2. Dealurile Crișurilor

a. Dealurile Oradiei. Sunt situate în vestul Munților Plopișului, de care sunt despărțite de Valea Fânețelor prin bazinetul de contact al Cuieșdului. Spre nord încadrează depresiunea intracolinară a Oradiei , iar în vest intră în contact cu Câmpia Bihariei, iar la nord cu Culoarul Barcăului. Spre sud, ele domină culoarul Crișului Repede. Dealurile Oradiei au o poziție piemontană față de culmea cristalină a Munților Plopiș, de care sunt însă despărțite printr-o depresiune de contact, urmată, pe direcția sud-nord, de valea largă, cu terase, a Brusturilor. spre este Se continuă cu Dealurile Lugașului – treaptă deluroasă a Depresiunii Vad – Borod.

Dealurile Oradiei au altitudini cuprinse între 200 – 300 m. Sunt deosebit de netede având o alcătuire unitară. De-a lungul Bazinului Crisului Repede, Dealurile Oradiei prezintă o dublă înclinare: foarte domoală de la est la vest și mai accentuată spre Bazinul Barcăului.

În acest fel, Dealurile Oradiei se individualizează foarte clar ca o mică unitate geografică, limitată din toate părțile de depresiuni și prezentând, cel puțin prin poziție, un caracter piemontan.

b. Dealurile Vestice dintre Crișul Repede și Crișul Negru. La sudul Crișului Repede, pe o lățime de 5—10 km, un amfiteatru de terase care depășește 240 m, de unde trece repede, la peste 300 m, într-o suprafață netezită, din formațiuni sarmatice și cretatice. Printr-o nouă denivelare, ceva mai accentuată, se ajunge, pe spinarea unor culmi nivelate și ele în jurul altitudinii absolute de 350—400 m, masiv împădurite. Au altitudini cuprinse între 300 și 400 metri, cu un maxim în vârful Pleașa – Serghiș (466,2 m)

Dealurile Tășadului sunt în majoritatea lor din formațiuni sarmațiene și panoniene peste care sunt diseminate pietrișuri piemontane vechi. Au altitudini cuprinse între 300 – 400 m cu un maxim de 466,2 m în Vârful Pleșa – Serghiș. Acestea coboară spre sud în terase deasupra Văii Topei (de la Sîmbăta spre avale), a Holodului inferior (de la Holod spre avale) și a Crișului Negru (între Rîpa și Tinca). Luncile, largi de cel puțin 1—2 km ale acestor văi disimetrice, reprezintă o arie de separare geografică relativă destul de clară între aceste dealuri și cele ce se ridică din nou la peste 200—300 m pe stânga văilor respective. Strâmtura dintre Rogoz și Holod, provocată de măgura calcaroasă a Forăului (398 m), separă bazinul Topei, larg ramificat pe văi spre nord, de bazinul Holodului care, continuat cu al Crișului Negru, atinge dimensiuni de câmpie de terasă de peste 10 km lățime (Mihăilescu, V., 1966).

c. Dealurile Dobreștilor și Coșlenilor dintre văile Topa – Holod – Criș și Roșia fac tranziția spre dealurile din Depresiunea Beiușului. Ele formează două gruiuri colinare: unul mai mic, gruiul piemontan al Dobreștilor, între luncile Topei la nord și Holodul superior la sud, și gruiul Goila – Forău, mult mai întins și mai complex ca structură și relief, limitat spre sud de Valea Roșia.

Ca și în cazul Dealurilor Tășadului, dealurile dintre Holodul superior și Roșia sunt întrerupte de prelungirile nord-vestice ale munceilor Codru – Moma din nordul defileului epigenetic al Crișului Negru (dintre Uileac și Șoimi). Așadar, întreg spațiul deluros piemontan dintre Crișul Repede și Crișul Negru – Valea Roșia s-a format, începând din ponțian, într-o depresiune tectonică, limitată la est de falia marginală a munceilor Pădurea Craiului, iar spre vest, de un fel de creastă, Hăieu – Holod – Șoimi, în lungul căreia fundamentul preponțian se păstrează la zi, lacunar, sub forma de măguri sau culmi acoperite sau nu de formațiuni mai noi (Mihăilescu, V., 1966)..

d. Dealurile Codrului – Moma. Prezintă caractere similare celui al Dealurilor Pădurii Craiului, însă este mai strâmt decât acesta și mai eliberat de cuvertura pleistocenă (pietrișuri și argile așternute direct peste marnele și argilele nisipoase ponțiene nivelate de eroziune în levantin și preglaciar). Începe tot la peste 400 m, sub poala munceilor, și coboară în trepte largi, domoale printre văile, când divergente, când convergente, cu lunci bine dezvoltate, până sub 200 m în linia satelor: Olcea, Ucuriș, Craiva, Beliu, Cărand, Sebiș, Revetiș. Aici, la ieșirea Crișului Alb din defileul sculptat în aglomerate vulcanice, se termină dealurile de sub munceii Codru-Moma. Între Hodișel (la nord) și Valea Beliului, largă de peste 1 km, dealurile vin în contact direct cu câmpia precolinară; dar văi aproape longitudinale (Valea Rîpei, Valea Stoineștilor), despărțite între ele prin șei largi, schițează un fel de depresiune secundară străjuită către vest de culmi mai înalte, împădurite (culmea Vălanilor, culmea Gurețe).

La sudul Văii Beliului, măguri și culmi de lave (andezite) si aglomerate vulcanice (dealurile: Gălău 221 m, Usumal 284, Pleașa Sebișului 423 m — cel mai lung) închid — dar nu complet — două depresiuni în prelungirea celei din nordul Beliului. Deschisă între Cărand și Prunișor, această depresiune — cartată de P. Coteț (1957) — este acoperită de culmile prelungi, împădurite, ale piemontului de sub Codru așa că de fapt aici nu poate fi vorba de o singură depresiune morfologică ci de arii depresionare, de obicei restrânse, sculptate la contactul dintre formațiunile vulcanice dure și marnele și argilele nisipoase ponțiene.

e. Dealurile Cuiedului. Pe stânga Crișului Alb, în vestul strâmturii de la Joia Mare, o prispă colinară scurtă, acoperită parțial de agestre cuaternare, face legătura cu dealurile piemontane din nordul munceilor Drocei (sectorul vestic al munceilor Zărandului). Între Valea Cigherului și cea a Crișului Alb, acestea se dezvoltă mai mult într-o culme largă, orientată în direcția nord-vest și terminată printr-o măgură de andezite și aglomerate vulcanice (Măgura Mocrei, 378 m). De la linia Buteni – Cuied – Șilindia spre nord, această culme, modelată în marne și argile nisipoase ponțiene, se prezintă ca o suprafață piemontană netezită, acoperită de argile și pietrișuri pleistocene și fragmentată de numeroase văi largi cu obârșiile foarte apropiate de marginea ei sud-vestică unde se termină prin povârniș scurt și repede, cu aspect de cuestă (ceea ce corespunde cu înclinarea pliocenului spre nord-est, către Depresiunea tectonică a Crișului Alb) (Mihăilescu, V., 1966).

2.4. Caracteristica generală a regiunilor muntoase

Regiunile muntoase, prin particularitățile lor fizico-geografice, îngreunează ducerea acțiunilor militare. Munții se întind adesea ca benzi sau cordoane pe fața pământului și constituie linia de cumpănă dintre apele ce se scurg spre stânga și cele ce se scurg spre dreapta, despărțind între ele bazinele unor fluvii.

Zona muntoasă poate fi considerată ca un fluviu, adică o barieră cu anumite treceri, care face posibilă o luptă victorioasă prin aceea că desparte forțele armate aflate în înaintare, le limitează la anumite drumuri și, astfel, ne pune în situația de a năvăli, cu toată forța noastră, dispusă concentrat în spatele zonei muntoase, asupra unei singure părți din forțele inamicului.

Regiunile muntoase prezintă unele avantaje pentru desfășurarea acțiunilor de luptă: condiții bune de protecție împotriva focului și armelor de nimicire în masă ca și de mascare; dispunerea mascată a rezervelor; posibilitatea de a executa manevra în ascuns, atacuri și contraatacuri prin surprindere etc. În același timp, regiunile muntoase îngreunează acțiunile de lupta prin servituțile ce le impun folosirii armamentului, lipsa unei rețele dense de comunicații, fapt ce influențează manevra de forțe și mijloace, precum și asupra logisticii; resursele de hrană și chiar de apă sunt limitate, iar raioanele împădurite prezintă pericol de incendii dar și numeroase capcane (în special prin blocarea căilor de comunicație). Terenul muntos-împădurit favorizează lupta de apărare. Obstacolele naturale și artificiale combinate cu sistemul de foc și baraje permit organizarea unei apărări puternice cu forțe și mijloace mai puține ca în teren obișnuit.

Existența unor pasuri și trecători în lungul cursurilor de apă permit deplasarea cu viteză normală a tehnicii de luptă, dar în rest acțiunile de luptă se desfășoară îngreunat, pe jos, sau cu tehnică de luptă samarizată.

Pantele mari restricționează în multe locuri sprijinul cu tehnică de luptă moderă, iar locurile înguste (strâmte) în care sunt concentrate forțe și mijloace de foc adverse nu pot fi lovite cu foc de artilerie de la distanțe mari și cu acuratețe, îndeosebi datorită imposibilității folosirii traiectoriilor adecvate (cea mai mare precizie este asigurată de traiectoriile întinse și curbe, însă acestea nu pot fi folosite datorită numeroaselor zone nebătute, astfel încât este necesară folosirea traiectoriilor verticale, care însă nu oferă acuratețea celorlalte) și imposibilității folosirii în special a corecțiilor meteorologice, datorate schimbărilor frecvente a condițiilor meteorologice; exploatarea focului prin trageri prin ochire directă făcându-se cu grad mare de dificúltate, în special datorită diferențelor mari de altitudine

Zonele muntoase solicită un efort susținut din partea militarilor, precum și numeroase raioane pentru odihna de zi și noapte. Terenul devine noroios în sezoanele ploioase, iar zăpada este mai mare, acești factori influențând în mod considerabil ducerea acțiunilor de luptă, atât cele de apărare, dar mai ales cele ofensive.

În condițiile războiului de apărare, regiunile muntoase oferă condiții deosebite pentru desfășurarea acțiunilor de apărare de lungă durată, precum și pentru formațiunile de rezistență. De asemenea, depresiunile intramontane pot constitui raioane de concentrare a unor importante forțe destinate acțiunilor de amploare în afara zonei muntoase.

O altă caracteristică importantă a terenului muntos e aceea că apărarea se realizează pe adâncimi mai mari, pe direcții de creastă sau vale.

Clasificarea munților

Regiunile muntoase sunt considerate zonele a căror altitudine depășește 500 m deasupra nivelului mării. Acestea se împart în trei zone mari: munți mici, mijlocii și înalți.

Zona munților mici se ridică până la altitudinea de 800 m, nedeosebindu-se prea mult de regiunile deluroase puternic frământate. Aici există un strat gros de pământ vegetal, care favorizează dezvoltarea unei vegetații abundente, în special a pădurilor de foioase, a culturilor de legume, a fânețelor și chiar a lanurilor de porumb și de grâu. Este accesibilă majorității categoriilor de tehnică militară, nepunând probleme deosebite pentru deplasare și staționare.

Munții mici constituie zona cu cele mai diversificate comunicații, localități și obiective economice, oferind personalului variate posibilități de ascundere, adăpostire, hrănire și de acțiune.

Zona munților mici ocupă o mare suprafață din Carpații românești, făcând legătura între dealurile de până la 500 m altitudine și munții mijlocii, de peste 800 m. De aici se procură o mare parte din materialul lemnos, cărbune, gaz metan și de sondă

Zona munților mijlocii este cuprinsă între altitudinile de 800 m și 1800 m față de nivelul mării, fiind acoperiți îndeosebi cu păduri de rășinoase; sunt munți cu un relief puternic frământat, brăzdat de numeroase văi, defileuri, pasuri, chei și trecători.

Deplasarea cu mijloace de transport este posibilă numai pe drumurile existente și pe cele special amenajate; pantele masivelor sunt stâncoase și abrupte, ceea ce impune trupelor o pregătire specială, necesară escaladării unor obstacole dificile. Zăpada cade în cantități mari, are o persistență de durată, obligând personalul la măsuri suplimentare de echipare, încălzire și asistență sanitară. Zona oferă multiple posibilități de mascare și adăpostire a personalului și tehnicii militare, prin abundența pădurilor.

Munții mijlocii cuprind o mare parte a peșterilor și avenelor din țara noastră, datorită predominanței structurilor endocarstice (Cocean P., 1985)

Comunicațiile auto sunt depărtate mult una de cealaltă, între acestea doar omul cu tehnică samarizată putând străbate și depăși obstacolele. Potecile sunt acoperite și, în general, orientate în lungul văilor și crestelor; cunoscute și folosite, ele pot asigura ajungerea în timp scurt atât pe creasta alpină, cât și la obiectivele economice din vale și de pe versanți. Exploatând aceste avantaje, suprafețele întinse de pădure, pot fi realizate cerințele de bază ale acțiunilor de luptă în condiții de izolare, anume „de a fi pretutindeni și nicăieri", „de a vedea fără a fi văzut". Este zona cu cel mai dezvoltat bazin hidrografic; aici își au originea majoritatea râurilor și pâraielor din țara noastră. Depărtarea între aceste surse este mică și, în plus, prezintă avantajul că apa se colectează direct din izvoare. În condiții de campanie, se impune ca aceste surse să fie bine mascate și păzite, pentru a se asigura apa potabilă și personalului din aval.

Zona munților înalți din țara noastră este cuprinsă între altitudinea de 1800 m și 2544 m. Lipsită aproape complet de păduri, această zonă este acoperită cu pășuni și vegetație alpină, cu rădăcini ce pătrund puțin în stratul vegetal, care, de regulă, este foarte subțire, îngreunând executarea lucrărilor genistice de apărare. Crestele și vârfurile munților sunt mai proeminente, pantele foarte abrupte; pereții stâncoși, lipsiți aproape complet de vegetație; deplasarea personalului – în majoritatea cazurilor – se execută de cele mai multe ori pe jos (pe schiuri), pe poteci înguste, de multe ori suspendate, foarte periculoase și mai rar cu tehnică samarizată. Lipsită aproape complet de construcții și păduri, zona oferă puține posibilități de adăpostire. La această altitudine, vânturile sunt foarte puternice, timpul este des schimbător, precipitațiile au o frecvență mare, temperaturile sunt mult mai scăzute iar stratul de zăpadă este mult mai gros, cu o persistență de peste 7-8 luni pe an.

Factorii mediului montan care pot influența și determina modul de ducere a acțiunilor militare sunt:

compartimentarea (fragmentarea) accentuată a terenului;

pante abrupte, greu accesibile;

energia reliefului, mai mare de 500 de metri.

existența unor acoperiri pe suprafețe întinse, a căilor de acces ascunse și spațiilor moarte;

numărul limitat al comunicațiilor, capacitatea redusă a acestora puține posibilități de varientare și de legătură între acestea;

impracticabilitatea terenului în afara comunicațiilor pentru mijloacele tehnice;

numărul mic al localităților, caracterul lor răsfirat și cu dezvoltare redusă;

schimbarea frecventă și bruscă a situației meteorologice;

temperaturi în general mai scăzute, în special iarna;

scăderea presiunii atmosferice odată cu creșterea altitudinii;

frecvența și intensitatea mare a vânturilor.

a) Compartimentarea (fragmentarea) accentuată a reliefului determină ducerea acțiunilor militare pe direcții, în lungul crestelor, văilor și pe platouri și limitează desfășurarea forțelor și manevra lor de pe o direcție pe alta. Acțiunile în afara acestor direcții au caracter limitat, temporar și se duc, de regulă, cu forțe reduse.

Acțiunile de luptă duse pe direcții determină, de regulă, mărirea intervalelor dintre subunități și unități și existența flancurilor descoperite;

Ca urmare a direcțiilor de acțiune puțin dezvoltate, concentrarea forțelor și mijloacelor se face uneori pe fronturi mici;

b) Pantele abrupte, greu accesibile oferă aliniamente naturale puternice și posibilitatea executării focului de flanc, încrucișat, etajat și pumnal, însă îngreunează observarea, manevra de foc, forțe și mijloace, executarea lucrărilor genistice, precum și cooperarea;

c) Energia reliefului, mai mare de 500 de metri, reprezentând diferența de altitudine calculată pe o suprafață etalon, ne înfățișează cât de impracticabil este un sector dat. Cu cât energia reliefului este mai mare, cu atât zona respectivă este mai greu accesibilă, cu pante și abrupturi etc. Pantele accentuate reduc ritmul de înaintare și de manevră, îngreunează accesul tehnicii pe anumite direcții și supun luptătorii la eforturi fizice deosebite. Ca urmare, adâncimea misiunilor și durata acțiunilor de luptă este mai redusă;

d) Existența unor acoperiri pe suprafețe întinse, a căilor de acces ascunse și spațiilor moarte, ușurează mascarea și dispunerea trupelor, executarea manevrei și realizarea surprinderii și favorizează acțiunile îndrăznețe duse chiar cu subunități mici, în flancul și

spatele dispozitivului inamicului. În același timp, crează o serie de servituțtii în organizarea observării și a sistemului de foc cu toate categoriile de armament.

e) Numărul limitat al comunicațiilor, situate în lungul văilor, cursurilor de apă și defileurilor, cu puține posibilități de varientare și de legătură între acestea, drumurile înguste, sinuoase, cu urcușuri și coborâșuri repezi, având curbe cu rază mică, îngreunează deplasarea autovehiculelor și reduc posibilitățile de regrupare și de manevră ale trupelor de pe o direcție pe alta și chiar pe aceeași direcție.

În munți, drumurile, potecile și defileurile înguste, pot fi ușor blocate, mai ales în punctele obligate de trecere.

Potecile de munte, deși numeroase, fiind înguste și cu pante repezi permit deplasarea trupelor numai pe jos și a coloanelor constituite din cai port-samar.

Exploziile puternice pot provoca dislocarea de stânci și bolovani, doborârea copacilor, avalanșe de zăpadă, incendii și inundații, blocând drumurile și căile de acces sau de pătrundere. Avalanșele se pot produce ca urmare a exploziilor bombelor de aviație, minelor, încărcăturilor de exploziv, proiectilelor de artilerie sau altor zgomote puternice;

f) Impracticabilitatea sau accesibilitatea limitată a terenului în afara comunicațiilor pentru mijloacele tehnice îngreunează sau nu permite desfășurarea și manevra mijloacelor blindate, a celor de sprijin cu foc, genistic sau de apărare N.B.C., a mijloacelor de sprijin logistic. Acestea sprijină sau însoțesc forțele luptătoare până pe aliniamentele sau în raioanele unde caracteristicile tehnice le permit, ulterior se regrupează pe subunități, se retrag și se deplasează pe alte direcții, unde condițiile terenului permit intervenția lor.

Tancurile și mașinile blindate sprijină prin foc acțiunile subunităților de vânători de munte dinapoia forțelor din primul val, de pe loc și după executarea salturilor pe aliniamente favorabile, fiind folosite limitat, pe spații și fronturi mai reduse. Când nu pot fi folosite, subunitățile interarme (de cele mai multe ori de specialitatea vânători de munte) acționează pe jos;

g) Numărul mic al localităților, caracterul lor răsfirat și cu dezvoltare redusă limitează cartiruirea și adăpostirea trupelor și tehnicii pe timp nefavorabil, aprovizionarea cu toate categoriile de materiale din depozitele locale și ale agenților economici, organizarea unor aliniamente tari bazate pe posibilitățile oferite de clădiri, sprijinul populației locale pentru realizarea unor lucrări în folosul trupelor.

h) Schimbarea frecventă și bruscă a situației meteorologice, chiar în cursul aceleiași zile, exercită influență deosebită asupra pregătirii și ducerii acțiunilor militare. Terenul care poate fi străbătut relativ ușor și în siguranță într-o zi, poate deveni impracticabil a doua zi sau chiar în aceeași zi.

Practicabilitatea drumurilor se poate schimba brusc în funcție de condițiile meteorologice. Drumurile de vale și din defileuri pot deveni impracticabile pe timpul ploilor abundente sau la topirea zăpezilor.

Variația bruscă a temperaturii, ceața, precum și vegetația montană îngreunează observarea și executarea focului, orientarea și menținerea direcției de acțiune, împiedică descoperirea obiectivelor și determinarea distanțelor.

Lățimea, adâncimea și viteza curentului apelor râurilor de munte depinde de anotimp și de starea vremii; ploile de toamnă și dezghețul de primăvară ridică cotele apelor; la începerea dezghețurilor nivelul apei este mai mic dimineața (pe timp răcoros) și crește în a doua jumătate a zilei, făcând inaccesibile vadurile;

i) Temperaturile în general mai scăzute, în special iarna, precum și variațiile bruște și dese ale acesteia, influențează asupra rezistenței fizice, echipării și hrănirii efectivelor, funcționării armamentului și tehnicii militare. În aceste condiții, stăpânirea localităților și acoperirilor are importanță deosebită.

Din cauza temperaturii scăzute, porțiunile de teren mlăștinoase și cursurile de apă îngheață și își pierd proprietățile de obstacole.

Sursele de apă adeseori înghețate îngreunează decontaminarea personalului, armamentului și tehnicii;

Ritmul acțiunilor de luptă scade datorită greutăților ce apar în deplasarea tehnicii de luptă, din cauza zăpezilor abundente, viscolelor și ceții.

j) Scăderea presiunii atmosferice odată cu creșterea altitudinii, ca urmare a reducerii grosimii atmosferei și a micșorării densității aerului, potrivit tabelului de mai jos:

Tabelul 2.1

Scăderea presiunii atmosferice odată cu creșterea altitudinii

Rarefierea aerului (în special a oxigenului) la altitudini mari provoacă fenomene fiziologice negative, precum dilatarea inimii, accelerarea pulsului și a respirației, reducerea capacității fizice și intelectuale. La oamenii neantrenați, ascensiunile rapide la altitudini mari cauzează un complex de simptome fiziologice mult mai grave, denumite „răul de munte", care se manifestă prin hemoragii ale mucoasei nazale, amețeli, insomnie etc.. Organismul se poate adapta și aclimatiza prin antrenamente repetate în condițiile specifice munților cu înălțimi mari, favorizându-se înmulțirea globulelor roșii, creșterea cantității de hemoglobină și mărirea volumului toracelui, de natură să compenseze reducerea oxigenului din atmosferă.

Presiunea atmosferică scade în raport cu altitudinea (cu aproximativ 1 mm pentru fiecare 10-11 m altitudine), având efecte directe asupra funcțiilor vitale ale organismului. Dacă la București, de exemplu, presiunea atmosferică medie este de 752 mm coloană de mercur, pe orice vârf muntos cu altitudinea de 2500 m, presiunea atmosferică este de numai 560 mm. La mare altitudine, circulația sângelui este mai rapidă, procesul arderilor în organism este mai intens, oboseala după eforturile depuse se resimte mai repede și se înlătură mai greu, necesitând și luarea unor pauze mai dese pe timpul activității.

k) Frecvența și intensitatea mare a vânturilor duce la accentuarea efectelor frigului, la îngreunarea deplasărilor trupelor, pune probleme deosebite asupra realizării adăpostirii și protecției personalului și executării focului cu toate categoriile de armament.

Nivelurile de terenuri operaționale

Operațiile în teren muntos se desfășoară, în general, pe trei niveluri diferite de terenuri operaționale (tabelul nr.1.3), și anume:

terenul de nivel I este localizat pe fundul văilor și de-a lungul principalelor rute de comunicații; la acest nivel forțele mecanizate pot opera, dar spațiul de manevră este adesea restricționat; forțele ușoare și cele mecanizate sunt în mod normal combinate, deoarece liniile de comunicații vitale urmează de obicei drumurile prin văi și poteci;

terenul de nivel II este localizat între văi și crestele munților; în cadrul acestuia, în general, drumurile sunt înguste, dar servesc drept linii secundare de comunicații și traversează sistemul de creste montane; mobilitatea terestră este dificilă și forțele ușoare trebuie să depună eforturi mari pe aceste creste, deoarece ele pot influența cu ușurință operațiile la nivelul I; pozițiile inamicului la nivelul următor pot prezenta un pericol pentru operațiile desfășurate pe aceste creste;

terenul de nivel III, include terenul dominant al regiunilor din vârf; deși regiunile din vârf pot conține teren relativ ușor-lejer, mobilitatea la nivelul III este cea mai dificilă; terenul de nivel III poate oferi oportunități pentru forțele bine pregătite și instruite pentru a putea ataca flancurile și spatele inamicului; în acest teren luptătorii aclimatizați, cu o bună pregătire pentru lupta în munți, se pot infiltra și pot ataca liniile de comunicații, bazele logistice, zonele de apărare antiaeriană și infrastructurile de comandă.

Pe lângă ceilalți factori majori, condițiile meteorologice reprezintă elemente determinante ale traiului și luptei în zonele muntoase.

Tabelul nr.2.2

Nivelurile de terenuri operaționale ale zonelor montane

Influențele asupra tehnicii de luptă

Probabil că acest subcapitol ar putea constitui o lucrare de sine stătătoare referitoare la influența terenului muntos și a fenomenelor meteorologice asupra personalului, tehnicii și echipamentului din dotare.

Lista de mai jos, încă incompletă, conține o parte din factorii, de care trebuie să țină seama un comandant atunci când ia în calcul efectele pe care terenul muntos le are asupra echipamentului, armamentului și tehnicii: personalul necesar pentru operare/întreținere; linia de ochire; distanța; contrastul termic; balistica și traiectoria; detectarea și ochirea țintelor; capacitatea de a lovi primul adversarul; camuflarea și mascarea/reducerea zgomotului; mobilitatea; echipamentul și întreținerea acestuia; aerodinamica și transportul pe calea aerului; funcționarea și siguranța în exploatare; poziționarea / alegerea raioanelor, pozițiilor și zonelor ocupate.

Dintre acestea, cel mai important factor este combinarea efectului pe care îl are mediul montan asupra militarilor cu abilitatea lor ulterioară de a folosi echipamentul și armamentul. Deși a crescut gradul de complexitate al echipamentului pe care îl utilizează, militarii trebuie să se mențină permanent într-o stare de alertă mentală și o perfectă condiție fizică. Dacă acești factori nu sunt luați în seamă, atunci apar răniri grave, echipamentul și armamentul nu mai funcționează la capacitatea maximă iar misiunea riscă să nu mai poate fi îndeplinită.

Armamentul care execută trageri, pe vreme friguroasă, creează adesea flori de gheață care încețoșează vederea și în același timp îi permit inamicului să stabilească mai ușor pozițiile de tragere de bază sau chiar întregul dispozitiv de apărare a unității. Această situație accentuează importanța pozițiilor de tragere vremelnice și de rezervă. De asemenea, datorită creșterii posibilităților tragerilor prin procedeul “prin ricoșet”, eficacitatea armamentului, în special cel de infanterie, crește considerabil.

Aruncătoarele de bombe și de grenade sunt folosite pentru a realiza acoperirea spațiilor moarte din terenul muntos. Grenadele de mână sunt eficiente, dar este necesară o atenție sporită când se aruncă grenadele în sus, deoarece este foarte posibil ca ele să se rostogolească înapoi înainte de explozie. Minele, grenadele de mână, bombele și proiectilele de artilerie își pierd din eficacitate atunci când sunt detonate sub/pe zăpadă. Pe măsură ce crește altitudinea, presiunea și densitatea aerului scad, implicit crește bătaia și distanța eficace a focului datorită reducerii rezistenței aerului și greutății sale mai reduse. Aceste efecte nu influențează semnificativ performanțele de ochire ale militarilor neobișnuiți cu tragerile în munți sau în alte condiții speciale, în schimb lunetiștii își vor regla armamentul după ce au realizat ascensiunea la o altitudine mare. Mitralierele oferă posibilitatea executării unor trageri pe distanțe mari, atunci când vizibilitatea este bună, totuși, focul razant este obținut mai rar în munți din cauza diferențelor de altitudine. Atunci când se poate realiza focul razant, distanțele sunt de obicei mici.

În teren muntos pot apărea situații în care este imposibilă realizarea sprijinului prin foc indirect a forțelor care înaintează, tocmai datorită imposibilității folosirii traiectoriilor întinse și curbe. Atunci când apar astfel de situații focul realizat de mitraliere și alte categorii de armament, trebuie concentrat pentru a asigura sprijinul prin foc adecvat elementelor care manevrează.

Estimarea distanțelor în teren muntos este adesea dificilă, iar în funcție de tipul de teren, militarii pot să supraestimeze sau să subestimeze distanțele. Militarii care realizează ochirea în teren moale, acoperit de zăpadă, nisip sau apă, în general au tendința de a subestima distanțele iar acest fapt poate conduce la angajarea țintelor sub distanța efectivă de tragere a armamentului. Când sunt privite în jos, țintele par să se afle mult mai departe iar când sunt privite în sus țintele par a fi mult mai aproape. Această iluzie combinată cu gravitația și scăderea rezistenței la înaintare a loviturilor are ca efect, pe timpul executării tragerilor înspre creastă, trecerea loviturilor peste țintă, iar pentru tragerile executate spre vale se realizează efectul opus. Creșterea altitudinii asigură observarea mai bună datorită clarității atmosferei, norii joși și ceața pot conduce la o scădere a vizibilității, iar natura accidentată a terenului muntos creează multe spații moarte pentru distanțe medii. Aceste implicații duc la creșterea numărului de posturi de observare necesare pentru a acoperi o suprafață frontală dată în teren muntos față de terenul plat, și de asemenea trebuie amplasate mai multe poziții suplimentare de tragere pentru armamentul cu tragere directă. Schimbările dese și bruște ale condițiilor meteorologice, influențează precizia tragerilor de artilerie, impunând recalcularea periodică la intervale de timp mai mici a elementelor de tragere.

Terenul accidentat face și mai dificilă aprovizionarea cu muniție și conduce la creș-terea controlului disciplinei focului. Terenul accidentat creează o compartimentare a zonei, ceea ce face imposibil sprijinul reciproc, iar atunci când e posibil poate reduce distanțele de sprijin.

Rachetele antitanc ghidate cu urmărire optică și ghidaj prin fir și sistemele de rachete antitanc lansate din țeavă, au tendința de a stânjeni operațiile vânătorilor de munte debarcați din mijloacele de luptă din cauza greutății și a volumului acestora în terenul muntos care este restrictiv. Lipsa rutelor de acces pentru blindate limitează utilizarea sistemelor de rachete antitanc. Dacă există o amenințare reprezentată de forțe blindate sau mecanizate, sistemele de rachete antitanc de pe elicoptere, mijloacele blindate/autoturismele de teren sau debarcate sunt cele mai folosite pentru executarea ripostelor și realizarea unor ambuscade.

În teren muntos, viteza și prezența vântului crește odată cu altitudinea, iar efectele pe care le are asupra focului executat cu rachetele antitanc sunt mai evidente atunci când distanța de tragere este mai mare, depinzând de viteza și direcția acestuia. Din cauza acestor influențe, militarii vor lua în calcul efectele pe care vântul le are asupra balisticii și modul de compensare a acestor efecte.

Folosirea tehnicii de blindate, automobile și tractoare este îngreuiată și limitată de: scăderea presiunii atmosferice; înrăutățirea condițiilor rutiere; variațiile mari de temperatură.

Uleiurile și unsorile obișnuite își măresc vâscozitatea și nu mai permit ungerea corectă a pieselor mobile ale armamentului. Schimbările dese și bruște ale condițiilor atmosferice influențează precizia tragerilor impunând recalcularea la intervale de timp mai mici a elementelor de tragere.

Întrucât presiunea atmosferică scade pe măsura creșterii altitudinii, se produce o înrăutățire a funcționării motoarelor, ca urmare a umplerii incorecte cu aer a cilindrilor, rezultând arderea prelungită și incompletă a carburantului, scăderea puterii motoarelor și creșterea consumului de combustibil. Deplasarea autovehiculelor pe drumuri de munte, caracterizate prin urcușuri și coborâșuri abrupte și lungi, curbe care impun efectuarea virajelor cu rază foarte mică și lipsite de vizibilitate, poduri și podețe multe, porțiuni mlăștinoase sau stâncoase, complică în mare măsură conducerea acestora, îndeosebi a tancurilor și a celor care tractează materialul de artilerie și remorcile. Condițiile meteorologice deosebite și mai ales schimbarea bruscă a temperaturii, înrăutățesc posibilitățile de deplasare a autovehiculelor și supun la eforturi mari pe conducătorii acestora. În aceste condiții, vitezele de deplasare se reduc până la 5 km/h.

Exploatarea tehnicii auto și de tancuri în munți, solicită intens organele transmisiei, propulsiei, suspensiei și îndeosebi, ale direcției și frânelor, ceea ce provoacă uzura prematură a acestora.

Mărirea turației motorului pentru menținerea vitezei de deplasare duce la o supraîncălzire a acestuia și la creșterea consumului de combustibil cu 15 – 20% și mai mult. Acest fenomen este favorizat și de faptul că posibilitățile de răcire a motorului se reduc; astfel, din această cauză, consumul de apă se dublează, datorită pierderilor prin evaporare (punctul de fierbere a apei scade).

Evaporarea repetată a apei din sistemul de răcire și completarea acesteia la intervale scurte de timp duc la depunerea unui strat de calcar pe pereții interiori ai motorului.

Puterea motoarelor scade în funcție de altitudine, astfel: la 1000 m cu 5-7%, la motoarele cu aprindere prin scânteie și 3-4% la motoarele Diesel, iar la 2000 m cu 15-20%, respectiv 9-10%.

În cadrul operațiilor în teren muntos, liniile de transmisiuni se realizează și exploatează cu un grad mare de dificultate, în funcție de relief, timp, anotimp și stare a vremii.

Combinația dintre efectele datorate terenului greu accesibil, a frigului, gheții, umezelii care acționează asupra echipamentelor electronice, cresc problemele legate de mentenanță, operare și aprovizionare cu piese de schimb și necesită o planificare precisă și o coordonare extinsă. Temperaturile influențează negativ funcționarea surselor de alimentare a tehnicii și mijloacelor de comunicații, ca urmare a consumării premature a surselor de alimentare, implicit stabilitatea și siguranța legăturilor realizate.

Operarea pe o suprafață mare necesită instalarea de stații intermediare pentru asigurarea legăturii între corespondenți, de obicei pe culmi accesibile de unde se poate realiza o legătură bună, dar care pot deveni previzibile făcându-le mult mai vulnerabile la loviturile inamicului.

Telefoanele de campanie interconectate prin fir la centralele telefonice reprezintă, încă, un mijloc pentru realizarea comunicațiilor, însă, în teren muntos-împădurit, în special pe perioada lunilor de iarnă, realizarea legăturilor telefonice este foarte dificilă și mare consumatoare de timp și resurse pentru instalare, întreținere și pază. Trecerea cablurilor telefonice peste drumuri se va face prin îngroparea acestora la o adâncime de minim 20 cm sau prin folosirea unor canale existente în zonă. Atunci când afară sunt temperaturi extrem de scăzute, cablurile și ancorele nu vor fi manipulate.

Sursele în infraroșu și echipamentul de recepție corespunzător, cum sunt ochelarii pentru vederea pe timp de noapte și filtrele prin infraroșu pentru luminile intermitente se pot utiliza pentru a transmite sau a recepționa semnale pe timp de noapte. Toate acestea trebuie să țină cont de faptul că un inamic camuflat și care beneficiază de echipament similar poate detecta aparatele active.

De asemenea, comunicațiile radio sunt ușor ecranate de rocile masive, creînd probleme în transmiterea/recepționarea oportună a datelor.

2.4.1. Carpații Occidentali

Spațiul montan din vestul României începe în nord, de la văile Barcăului și Someșului și ajunge în sud, până la Dunăre, având o suprafață de aproximativ 17717 km2 (26,7 % din cea a Carpaților).

S-au format printr-o dinamică accentuată a plăcilor și microplăcilor, însoțită de manifestări magmatice și vulcanice. Din punct de vedere geologic, se evidențiază Apusenii de Nord (Bihor, Gilău – Muntele Mare, Pădurea Craiului, Codru – Moma și Highiș – Drocea), în care autohtonul de Bihor și Pânza de Codru suportă învelișul sedimentar prealpin, alpin, posttectonic și magmatitele laramice și Apusenii de Sud (Metaliferii și Trascău), care au fundamentul cristalin ce este străpuns de magmatite ofiolitice laramice, la acestea adăugându-se unele formațiuni sedimentare și apoi vulcanitele neogene(Mihăilescu,V.,1969).

Pionieri în studiul Carpaților Occidentali sunt M. Ilie (1958), V. Mihăilescu (1969), G. Posea, N. Popescu, M. Ielenicz (1974), dar și lucrări mai recente formulate de Josan N., R. Petrea, D. Petrea (1996), N. Josan (2002), G. Pop (2006), L. Blaga (2009). Suprafețe de nivelare s-au format și sunt prezente ca în restul Carpaților, dar la nivele mai coborâte. Astfel, în Munții Apuseni sunt foarte bine cunoscute suprafețele de nivelare Fărcaș – Cârligați (în jurul altitudinii de 1700 m în Bihor, coborând până la 1100 în nordul spațiului montan), Măguri – Mărișel (mai fragmentată, situată între 1200 și 800 m, uneori peste 1200 m, alteori sub 800 m) și Feneș – Deva (coboară până la 400 – 500 m), mai cu seamă în ceea ce privește vârsta acestora, stabilită pe baza depozitelor corelate (Mihăilescu,V.,1969).

În Badenian s-a produs fragmentarea puternică a Carpaților Occidentali, având drept rezultat formarea cunoscutelor depresiuni "golfuri" de pe rama vestică a unității precum și a unor culoare, precum și a depresiunilor intramontane și a înșeuărilor, dar păstrându-se și o anumită masivitate în cazul unora dintre unități (Bihor, Poiana Ruscă).

Varietatea litologiei și a tectonismului însoțite de acțiunea factorilor exogeni, au determinat complexitate și în orografie, remarcându-se: culoarele de vale, depresiunile "golfuri" (Crasna, Barcău, Crișuri etc), apoi alte depresiuni și culoare (unele culoare mai înalte, cum sunt cele dintre depresiunile Beiuș – Hălmagiu – Brad și Valea Mureșului etc, cu legături între ele în miocen).

Carpații Occidentali prezintă o asimetrie evidentă, cu înălțimi mai mari în partea centrală și în est, în timp ce în vest apar "munceii" și depresiunile "golfuri". Această situație, la care se alătură și poziția față de masele de aer, determină diferențieri evidente în climă, hidrografie, vegetație, soluri etc.

Climatul are caracteristici moderate, cu influențe oceanice, urmare a acestui fapt înregistrându-se valori mari ale cantităților de precipitații (Băița 1000 mm/ an, Vlădeasa 1126 mm/an, Stâna de Vale (1526 mm).

Rețeaua hidrografica, datorită cantităților ridicate de precipitații, este mult mai bogată pe fața vestică a Carpaților Occidentali.

2.4.1.1. Subunitățile Carpaților Occidentali din partea de vest

Regionarea Carpaților Occidentali în literatura geografică de specialitate, în raport de poziția cercetătorilor acestei unități, a adus în discuție mai multe puncte de vedere. Astfel, în unele lucrări, Munții Poiana Ruscă au fost atașați Munților Apuseni, concepție după care aceștia ar ajunge până la Culoarul Lugojului și Bistra – Strei, în timp ce în altele sunt incluși la Munții Banatului (vezi Geografia României, III, 1987, p. 373).

Având în vedere particularitățile geografice majore ale Carpaților Occidentali, în primul rând fragmentarea și prezența unor arii de discontinuitate bine puse în evidență, apare ca firească separarea acestora în trei subunități, așa cum este specificată în majoritatea lucrărilor de specialitate, și anume: Munții Banatului, Munții Poiana Ruscă și Munții Apuseni.

În privința regionării Munților Apuseni, literatura de specialitate a înregistrat, pe măsura adâncirii cercetării și a opțiunii celor care au urmărit problematica acestei unități complexe, numeroase puncte de vedere, mai recent ajungându-se, însă, la concluzia existenței următoarelor grupe (Geografia României, III, 1987, p. 430-490): Bihor – Vlădeasa, Gilău – Muntele Mare, Meseș – Plopiș.

În lucrarea de față am să prezint doar caracteristicile Munților Apuseni.

Fig. 15 Subunitățile Carpaților Occidentali

2.4.1.2. Munții Meseșului și Plopișului

Reprezintă extremitățile nordice ale Munților Apuseni, având forma unor peninsule, în forma unui „V", între laturile căruia este prezentă, la nord, Depresiunea Șimleului. În partea de sud Munții Meseșului și Munții Plopișului ajung până la Crișul Repede, care curge printr-o zonă de defileu, în sectorul Bologa – Vadu Crișului, unde apar și unele lărgiri (Ciucea, Negreni, Bratca – Șuncuiuș).

Acești doi munți sunt constituiți din șisturi cristaline cu anumite particularități. Munții Meseș se prezintă sub forma unui horst îngust, în timp ce Munții Plopiș la fel sub formă de horst, dar au la partea superioară un "șes", iar marginal se sfârșește cu depozite piemontane destul de bine reprezentate. Au altitudini sub 1000 de m, ajungând în zonele marginale spre 700 m sau chiar mai puțin. Între cele două unități mai apar deosebiri și din punct de vedere al lățimii, Munții Plopișului au lățimi între 5 și 15 km, iar Muntele Meseș nu depășește 5 km.

a. Munții Meseșului sunt flancați de linii de falie, mai importantă, cea a Moigradului (în nord-estul horstului Meseșului) evidente în relief prin cele trei măguri: Moigrad, Pomăt și Citera.

Munții Meseșului, situați la limita estică a Țării Silvaniei, sunt o culme prelungită și îngustă (7 km) orientată SV – NE. Ei încep din apropierea Crișului Repede, unde se găsesc și cele mai mari înălțimi (Măgura Priei 997 m, Dealul Cornului 965 m, Dealul Cornii 905 m, Culmea Vlasinului 900 m). Spre nord înălțimile scad la 800 m (Osoiu Groapa Mare 809 m) pentru a ajunge în Măgura Moigradului la 514 m (Josan Ioana, 2009).

Șisturile cristaline, dominante în cadrul unității, au determinat un relief evoluat, cu forme rotunjite, cunoscute sub numele de "osoaie", în timp ce arealele reduse de calcare, conglomerate, șisturi argiloase, precum și banatitele sunt mai puțin evidente în relief. În sudul Meseșului, banatitele sunt mai bine reprezentate, acestea fiind o continuare din Munții Vlădeasa. În acest sector, Valea Crișului Repede este săpată în astfel de formațiuni (Defileul Bologa – Poieni, care închide, în amonte, Depresiunea Huedin).

Munții Meseșului se prezintă ca o culme, unitară, cu excepția părții sudice care este tăiată de Valea Poicului, formând un sector de defileu în sudul Măgurii Priei, trecătoarea Cizer – Ciucea, de aproximativ 14 km. Altitudinile ajung până aproape de 1000 m în partea sudică a Meseșului (996 m în Măgura Priei și 970 m în Vârful Grebeni), după care se reduc treptat și destul de repede spre nord și zonele marginale (860 m în Osoiul Ciontului și 514 m în Măgura Moigradului). Către izvoare, Valea Poicului își culege apele dintr-un podiș suspendat, spre care pătrunderea Văii Almașului (regresiv), prin afluenții săi de obârșie (Fild și Băbiu), este bine conturată, determinată, probabil, de subsidența Someșului la Jibou.

Spre depresiunile Șimleu și Almaș – Agrij, așezările sunt dispuse marginal cu populație românească, cu semnificative tradiții în port și obiceiuri.

Peste capătul nordic al Meseșului trece, la altitudinea de 716 m, șoseaua europeană Cluj-Napoca – Zalău – Satu Mare, (E 81), ce poate fi definită ca drumul transversal al Podișului Someșan și al Dealurilor Crasnei, o trecătoare practic, trecătoarea Zalău – Românași, construită pe vechiul drum roman Porolissum – Napoca, iar prin Valea Poicului se realizează legătura Depresiunii Almaș – Agrij cu Ciucea. Trecătoarea Zalău – Românași are și o importanță militară, a cărei caracteristici sunt prezentate în capitolul 4.

b. Munții Plopișului (Șes, Rez, de Aramă) sunt constituiți din șisturi cristaline și reprezintă "peninsula" nord-vestică a Apusenilor, ce are o lungime de 35 km și lățimea cuprinsă între 5 – 15 km, orientarea fiind de la vest spre est. Sunt delimitați de falii, pe laturile nordică și sudică fapt ce le imprimă caracterul de horst, înconjurat de formațiuni sedimentare (badeniene, sarmațiene și pannoniene), precum și de depozite piemontane și glacisuri.

În nord, Valea Barcăului intersectează în trei locuri formațiunile cristaline (la Tusa, Preoteasa și Marca), formând scurte sectoare de defileu. Față de Dealurile Oradei, în vest, separarea este realizată de aliniamentul Lugașu de Jos – Brusturi – Derna.

Defileul de la Marca, compartimentează Golful Barcăului în două subunități, una internă (Depresiunea Șimleu) și alta externă (Depresiunea Marghita).

În partea centrală, Munții Plopișului au aspectul unui platou întins, al Șinteului.

În sud-estul masivului apar și formațiuni mezozoice, calcare în primul rând, în Podișul Ponorul Negrenilor.

Clima Munților Plopișului este una tipică arealului studiat și stă sub influența maselor de aer vestice, înregistrându-se precipitații bogate (700-900 mm/an), cu temperaturi medii anuale de 6-8° C în partea centrală și 8-9° C spre periferie, în ianuarie valorile fiind de-2…-4°C, iar în iulie de 16-19° C.

Văile care drenează spațiul montan se îndreaptă spre Barcău (în nord) și Crișul Repede (în sud), remarcându-se Valea Bistrei, care separă Munții Plopișului în două compartimente: nord-vestic, mai puțin extins și cu altitudini mai reduse (614 m în Dealul Lupului și 705 în Vf. Arsura) și sud-estic, mai larg și cu altitudini ce depășesc 800 m în alte câteva locuri, ajungând în Măgura Mare la 915 m.

Vegetația forestieră și solurile sunt cele specifice unităților de relief din arealul de studiu: fag, gorun, stejar, chiar cer și alte foioase (carpen).

Munții Plopișului sunt străbătuți, de la sud spre nord, de drumul național Aleșd – Pădurea Neagră – Popești – Marghita din cumpănă desfăcându-se varianta ce merge spre Nușfalău, în Depresiunea Șimleului. Privitor la ultimele două toponime, dacă cel de Munții Șesului poate avea o anumită justificare prin aceea că o bună parte se prezintă sub forma unui "șes", îndeosebi în zona Șinteu, al doilea este departe de realitatea locurilor, chiar dacă în spațiul montan sunt prezente două areale de pădure compactă numite Răzu Mare și Răzu Mic, care au condus, probabil, la toponimul Rez, ulterior tradus prin aramă și apoi Munții de Aramă (Geografia României, 1987, p. 458).

2.4.1.3. Munții Bihor-Vlădeasa

Formează compartimentul central al Munților Apuseni, fiind limitați în nord de Crișul Repede, în est de Masivul Gilău – Muntele Mare, Țara Moților și parțial de Munții Metaliferi, în sud Depresiunea Brad, iar în vest Depresiunea Beiuș și Munții Pădurea Craiului, în unele situații (mai ales cele depresionare) limitele fiind foarte clare, în timp ce față de unitățile montane învecinate trecerea se realizează treptat, deosebirile fiind mai ales de natură litologică. Sunt constituiți din șisturi cristaline și calcare mezozoice, în Munții Vlădeasa adăugându-se banatitele ce aparțin fazei laramice.

Între limitele menționate se pun în evidență mai multe subunități: Vlădeasa, Bătrâna, Biharia, Găina și Munții Arieșului. (Mihăilescu V., 1969 )

a. Munții Vlădeasa, cu altitudinea maximă în Vf. Vlădeasa (1836 m), ajung în nord până la Crișul Repede, în est la Depresiunea Huedin, după care urmează o linie cu direcția nord-sud ce ajunge la Someșul Cald (începând de la Călățele), iar în sud este Someșul Cald și un aliniament ce merge prin nordul Platoului Padiș până la Crișul Pietros, în timp ce în vest fac limită cu Depresiunea Beiuș și Munții Pădurea Craiului.

Se caracterizează pritr-un relief greoi, cu dezvoltarea clasică a celor trei suprafețe de nivelare, pe versantele mai abrupte înregistrându-se procese destul de active de dezagregare, cu mult grohotiș. În cea mai mare parte, Munții Vlădeasa sunt drenați de către văile Iada, Drăgan și Săcuieu (Sebeș), direcționate spre nord, către Crișul Repede, această situație conducând la evidențierea, în Munții Vlădeasa, a trei culmi bine puse în evidență: vestică (între Iada și Drăgan), centrală (între Drăgan și Săcuieu, cea mai înaltă, cu Vf. Vlădeasa, 1836 m) și estică (spre Depresiunea Huedin).

În lungul văilor amintite și pe anumiți afluenți ai acestora, sunt prezente sectoare de îngustare (defilee) și bazinete depresionare, în acestea din urmă find fixate unele dintre așezări. Pe fațada dinspre Depresiunea Huedin a Munților Vlădeasa, cu un versant mai domol și cu o anumită situație de adăpost față de masele de aer ce vin din vest, se înregistrează chiar fenomenul de risipire al așezărilor.

b. Munții Bihor sunt situați în jurul vârfului cu același nume (1579 m), poziționați în sudul Masivului Vlădeasa, ajungând până la linia dată de Arieșul Mare, înșeuarea Vârtop (Pasul Vârtop, 1160 m) și Crișul Băiței, pe unde s-a și realizat drumul de legătură dintre Țara Moților (Arieșeni) și Țara Beiușului (Nucet).

Prezența formelor carstice negative (doline, uvale, ponoare, depresiuni carstice) determină inversiuni termice locale cu consecințe corespunzătoare în vegetație, molidul apărând în locurile mai joase în timp ce fagul urcă pe versante.

Cuprind un areal redus, situat între aliniamentul dat de Crișul Băiței – Pasul Vârtop (1160 m) – Arieșul Mare, în nord și Arieșul Mic – cursul superior al Văii Lazuri (sau Leuca, afluent de dreapta al Crișului Alb), în sud, în timp ce în est ajung la Țara Moților, iar în vest se întâlnesc cu Depresiunea Beiuș printr-un abrupt bine pus în evidență.

Ca masiv central al Munților Apuseni, format din șisturi cristaline metamorfozate în orogeneza baikaliană, Biharia are altitudinea cea mai ridicată (1849 m în Cucurbăta Mare) din toți Carpații Occidentali, această situație conferindu-i și anumite particularități climatice și de vegetație. Astfel, stând mereu în fața maselor de aer vestice (umede și moderate) se ajunge la înregistrarea unor procese adiabatice clar exprimate, acestea determinând cantități ridicate de precipitații, chiar de peste 1600 mm/an în zona cea mai înaltă, după care, spre est, ele se reduc destul de evident. Temperatura medie anuală în partea înaltă ajunge la aproape de 0° C, fapt care determină (pe suprafață redusă) o vegetație subalpină: țăpoșica, păiușul, afin, merișorul, la care se adaugă, printr-o largă reprezentare, tufărișurile de ienupăr pitic. Urmează, mai jos, pădurile de molid, brad, fag, iar la partea inferioară gorunul în amestec cu alte esențe (carpen, ulm etc).

Masivul se prezintă sub forma unei culmi mai înalte, orientată nord-vest – sud-est, în care este bine reprezentată suprafața de nivelare Fărcaș – Cîrligați. Din culmea principală se desfac altele secundare, în care este prezentă suprafața medie (Măguri – Mărișel), iar mai jos, sub forma unor umeri de-a lungul văilor, s-a dezvoltat suprafața Feneș – Deva.

De remarcat, de asemenea, în estul crestei principale, marcată de vârfurile Piatra Grăitoare (1658 m), Biharia (1597 m), Cucurbăta Mare (1849 m) etc, prezența reliefului glacionival, crionival și nival, sub forma unor circuri corespunzătoare, cu mult grohotiș.

În privința umanizării, apar diferențe însemnate între vest și est, versantul vestic fiind mult mai scurt (mai abrupt) și cu precipitații foarte bogate, fapt care și conduce la lipsa așeză-rilor, în timp ce în est, pe Arieșul Mare și Arieșul Mic, sunt bine reprezentate suprafețele Măguri – Mărișel și Feneș – Deva, fapt ce a și permis prezența multor așezări din categoria celor risipite.

2.4.1.4. Munții Crișurilor

Cuprind trei masive joase orientate aproape est – vest. Au aspectul unor horsturi, separate de grabene în care se găsesc astăzi depresiunile care îi separă.

În general, au înălțimi reduse, sub 1000 m, o fragmentare accentuată însoțită de pante, cu valori ce variază între 20 și 90 º (în cadrul abrupturilor calcaroase)

a). Munții Pădurea Craiului, situați între Valea Crișului Repede la nord și cea Crișului Negru la sud, sunt alcătuiți în cea mai mare parte din calcare jurasice și cretacice, care au favorizat dezvoltarea unui relief carstic atât de suprafață, cât și subteran.

Deși scunzi, energia accentuată a reliefului, dublată de pantele mari și existența unor văi înguste de tip cheie, îl fac greu accesibil din punct de vedere militar. La aceasta se adaugă și diversele și numeroasele formațiuni carstice subterane (peșteri) și supraterane (doline) care consituie locuri favorabile apărării.

b). Munții Codru Moma depășesc 1000 m în vârful Pleșu (1109 m), formează o culme largă și prelungă dominată din loc în loc de ridicături alcătuite din roci mai rezistente. În partea de sud est se termină printrun mic platou calcaros (Vașcău), fragmentat de văi adânci și strâmte cu peșteri, izbucuri, doline și alte forme.

c). Munții Zărandului. Alcătuiți în mare parte de șisturi cristaline, au aspectul unei culmi nivelată cam la 500 m și segmentată adânc de văi. Deasupra acestei culmi se ridică câteva măguri care pot ajunge sau chiar depăși altitudinea de 800 (Highiș și Drocea). Contactul lor cu Câmpia de Vest se realizează prin intermediul unui glacis.

2.5. Depresiunile intramontane din vestul Munților Apuseni

2.5.1. Depresiunea Zărandului

Situată între Munții Zărandului și Munții Codru Moma, este modelată de Valea Crișului Alb. Ea reprezintă una dintre depresiunile existente pe valea acestui râu (Brad – Hălmagiu – Gurahonț) și se deschide larg, ca o pâlnie, spre Câmpia de Vest. Este bine populată, cu agricultură prosperă în lunca și pe terasele Crișului Alb și a afluienților săi.

Din loc în loc, la contactul cu Câmpia de Vest apar mici măguri vulcanice, cum este Dealul Mocrea, de la Ineu.

2.5.2. Depresiunea Beiuș

Operă a Crișului Negru și a afluenților săi, este situată între Munții Pădurea Craiului și Bihor – la nord și Munții Codru Moma la sud.

Dispunerea reliefului în cadrul ei este foarte asimetric, cea mai mare parte a ei fiind situată pe partea dreaptă a Crișului Negru.

Dealurile din interiorul ei sunt fragmentate de rețeaua hidrografică într-o serie de culmi succesive (Berindei I., 1977).

Ca și depresiunea Zărandului, și în acest caz intersectarea de către râurile principale a unor formațiuni mai rezistente la eroziune se exprimă în relief prin existența unor scurte defilee, cum sunt cele de la Șoimi, care o separă de Depresiunea Holod.

Depresiunea Beiuș comunică cu Depresiunea Zărand peste pasul de la Dealul Mare.

2.5.3. Depresiunea Oradea – Vadu Crișului

Aflată între Munții Plopișului și Dealurile Oradiei la nord și Munții Pădurea Craiului și Dealurile Tășnadului la sud, este rezultatul acțiunii Crișului Repede. Are aspectul unui larg golf care se deschide spre Câmpia de Vest. Poziția asimetrică a Crișului Repede în interiorul ei face ca versantul drept să fie puternic înclinat și afectat de alunecări de teren, iar versantul stâng este prelung, păstrând seria teraselor râului principal (Posea G., 1977).

Din punct de vedere militar, aceste depresiuni au un rol deosebit de important în cazul unei agresiuni din partea de vest a țării. Impactul negativ al acestor depresiuni îl constituie faptul că aceste depresiuni sunt porți de pătrundere pe teritoriul național, o apărare simultană a acestora ar implica costuri mari și implicit o rezervă serioasă de personal și tehnică de luptă. Ca impact pozitiv, aceste depresiuni, în majoritate fiind împădurite, având căi de comunicații relativ reduse ca număr și suprafață, de teren, sunt propice apărării, sprijinindu-se pe puncte tari din teren, dar sunt locuri propice unor lupte de hărțuire (ambuscade, hărțuiri, capcane, incursiuni, atacuri de scurtă durată, desant aerian în spatele dispozitivului inamic, supravegherea acțiunior inamicului etc.).

2.6. „Porțile” din vestul României

Așa cum am precizat în paragraful 2.4, operațiile militare se desfășoară pe trei niveluri diferite de terenuri operaționale. Din acest punct de vedere, principalele porți sau direcții de pătrundere spre interiorul României, s-ar putea clasifica astfel:

Porți, culoare, direcții de pătrundere de ordinul I, localizate pe fundul văilor și de-a lungul principalelor rute de comunicații, unde forțele mecanizate pot opera, dar spațiul de manevră este adesea/uneori restricționat; forțele ușoare și cele mecanizate sunt în mod normal combinate, deoarece liniile de comunicații vitale urmează de obicei drumurile prin văi și poteci. În această categorie se pot înscrie Poarta Someșului și Poarta Mureșului;

Porți, culoare direcții de pătrundere de ordinul II, localizate între văi și crestele munților, unde, în general drumurile sunt înguste, dar pot servi drept linii secundare de comunicații, traversează sistemul de creste montane; în aceste zone mobilitatea terestră este dificilă, iar forțele ușoare trebuie să depună eforturi mari pe creste, deoarece ele pot influența cu ușurință operațiile . În această categorie se pot înscrie Poarta Barcăului, Poarta Crișului Repede, Poarta Crișului Negru și Poarta Crișului Alb.

În lucarea sa, I. Șandru (1998) prezintă succint culoarele și porțile geodemografice de pe întreg spațiul carpato-danubano-pontic.

2.6.1. Poarta Someșului

„Poarta Someșană”, identificată de V. Mihăilescu, prin „Platforma Someșană”, este una din regiunile cele mai complexe, structural și morfologic, încât unitatea ei este contestată și s-ar putea pe drept cuvânt”.

Poarta Șomeșului este cea mai largă dintre toate depresiunile intracarpatice, având aproximativ 140 km, între Măgura Priei – Meseș și Munții Rodnei. În profil longitudinal, Poarta Someșană face legătura între Depresiunea Transilvaniei și Câmpia de Vest panonică.

V. Mihăilescu a apreciat că „ținutul dintre Munții Apuseni și Munții Vulcanici formează o singură unitate pe care a denumit-o „Platforma Someșană” (1966). Ulterior, a opinat pentru două subunități geomorfologice: Dealurile Silvaniei și Podișul Someșan.

În interpretarea geografică umană, Poarta Someșului depășește limitele cadrului natural enunțat, cuprinzând și versanții montani propriu ziși, precum și Câmpia nord – vestică a României. Astfel, în profilul vest – est se disting:

1. Câmpia Someșului;

2. Dealurile și Depresiunile Silvaniei;

3. „Jugul intracarpatic someșan”;

4. Marginea vestică a Dealurilor Someșurilor, care este puntea de intrare în Transilvania.

Este o zonă largă, având o altitudine de aproximativ 250 m, culminând cu Dealul Șindilii la 600 m, alte trei dealuri depășind altitudinea de 500 m. Fragmentarea reliefului se înscrie în valorile medii specifice zonelor de deal, cu valori cuprinse între 50 și 200 m/kmp (vezi fig. 10), fragmentarea orizontală reliefului având valori cuprinse între 0,5 și 2 km/kmp (vezi fig. 11). Pantele sunt relativ line, cu unghiuri ce nu depășesc decât pe alocuri 11º(vezi fig. 9), iar energia reliefului se înscrie între 20 și 200 m/kmp (vezi fig.12 ) .

2.6.2. Poarta Mureșului

Cuprinde atât Valea Mureșului propriu-zisă, în care se deosebesc o succesiune de îngustări și de lărgiri, cât și Dealurile Lipovei, situate în sudul ei până în Valea Begăi.

Ca și Poarta Someșului, este o zonă mai largă și mai coborâtă de acces spre Depre-siunea Transilvaniei. Dealurile Lipovei au în general 300 m altitudine, culminând la 477 m.

„Accesul” spre Depresiunea Transilvaniei se face pe Valea Mureșului și pe Valea Begăi peste pasul Coșava, care face legătura cu Valea Mureșului și Depresiunea Ilia.

Și în acest caz, fragmentarea reliefului se înscrie în valorile medii specifice zonelor de deal, cu valori cuprinse între 50 și 200 m/kmp (vezi fig. 10), fragmentarea orizontală a reliefului având valori cuprinse între 0,5 și 2,5 km/kmp (vezi fig. 11). Pantele sunt relativ line, excepție făcând pantele Dealului Lipovei, cu unghiuri ce depășesc 20º (vezi fig. 9), iar energia reliefului crește față de Poarta Someșului, ajungând până la valori cuprinse între 200 și 300 m/kmp (vezi fig. 12).

2.6.3. Poarta Barcăului

Cuprinde valea cu același nume, din partea de nord vest a Munților Apuseni, străbătând Dealurile de Vest și Câmpia de Vest și face aproximativ separarea dintre Câmpia Someșului și Câmpia Crișurilor. Este o zonă mai joasă, cu altitudini în general sub 200 m, (vezi fig. 8), pante ce nu depășesc 10º (fig.9) și o fragmentare a reliefului mică, excepție făcând în apropierea localității Sîg.

2.6.4. Poarta Crișului Repde

Se înscrie pe Valea Crișului Repede, având aspectul de golf larg și prelung, ce se deschide spre Câmpia de Vest. La capătul estic al porții, face joncțiunea cu Poarta Someșului, prin trecătoarea Ciucea.

Puternic antropizată, are o rețea de comunicații foarte bine dezvoltată, atât rutier (comunicația Cluj-Napoca – Oradea) cât și de cale ferată (magistrala 300).

2.6.5. Poarta Crișului Negru

Este situată între Munții Pădurea Craiului și Bihor – la nord, și Munții Codru Moma la sud. Având un relief asimetric, cu o serie de culmi succesive și defilee, aceasta face joncțiunea cu Poarta Crișului Alb, între localitățile Gurahonț și Nucet, având altitudini cuprinse între 200 și 669 m.

Depresiunea Beiuș comunică cu Depresiunea Zărand peste pasul de la Dealul Mare.

2.6.6. Poarta Crișului Alb

Străbate Depresiunea Zărandului, fiind poarta de joncțiune dintre Poarta Mureșului și Poarta Crișului Alb. La partea de vest se deschide larg, ca o pâlnie, spre Câmpia de Vest. Are altitudini cuprinse între 100 de metri, în glacisul dinspre Câmpia de Vest și 635 m în zona localității Criștiorul de Jos.

Capitolul 3 Valorificarea cadrului natural în acțiunile militare de-a lungul timpului

Încă de la început vreau să precizez că nu mi-am propus ca în această lucrare să prezint cu lux de amănunte fapte și evenimente petrecute în istorie. Am să las acestea în seama istoricilor. Mi-am propus să prezint acele elemente de artă militară și strategie care au influențat istoria acestui popor în arealul de studiu.

Odată cu dezvoltarea așezărilor omenești, a început lupta pentru supraviețuire, vânătoarea, întîi animală, apoi cea umană; omul a învățat să atace și să se apere, a învățat cum să se protejeze, pe el și comunitatea din care făcea parte împotriva animalelor dar și a celorlalte triburi (etnii, naționalități etc.);

Odată cu vânătoarea necesară procurării hranei s-a dezvoltat sistemul de armament necesar acesteia; ulterior acesta a crescut ca putere de lovire și acuratețe dar implicit au fost învățate noi tehnici de protecție împotriva acestuia; s-au dezvoltat echipamentele de protecție formate din coifuri, scuturi, îmbrăcăminte formată din zale de metal pentru protecția trupului, dezvoltate ulterior și modernizate până în zilele noastre când există echipamente de protecție balistice.

Ca o primă necesitate de protejare a comunităților din care făceau parte, apar lucrări de fortificații, astfel concepute încât să asigure protecția împotriva unor atacuri de mare amploare și cu o forță distructivă imensă.

Nu în ultimul rând, cunoașterea acelor elemente de compensare a inferiorității numerice sau a dotării față de un agresor prin folosirea judicioasă a terenului și a protecției ce acesta îl poate oferi, cunoașterea punctelor vulnerabile și a modului în care acestea pot fi folosite împotriva agresorului sau a unei agresiuni etc., au stat la baza conceptelor de artă și strategie militară.

3.1. Începuturile fenomenului militar în arealul de studiu

În perioadele timpurie (aprox. 2200/2000 – 1550 î.Ch) și mijlocie (circa 1550 – 1350) ale epocii bronzului s-a desfășurat un intens proces de cristalizare a neamurilor tracice, de unde si denumirea de „bronz tracic” folosită uneori pentru a caracteriza această epocă.

În această epocă și până în epoca fierului (începând cu sec. al XII-lea î.Ch.) apar primele procese cu adevărat transformatoare în ceea ce privește armele și sistemele de fortificații. Armele de piatră au cunoscut evoluții și o diversificare impresionantă, remarcân-du-se vârfurile de lance din cremene, prezentând scobituri laterale deasupra bazei și particularizându-se astfel față de cele cunoscute din epocile anterioare; vârfurile de săgeată din silex, atât cu baza dreaptă cât și cu cea scobită, topoare de luptă, ghioage de diferite tipuri și altele. Aceste arme au apărut datorită durității scăzute a aramei, dar mai apar buzduganul de bronz și pe scară redusă însă, primele spade.

La sfârșitul acestei epoci își fac apariția și primele mijloace de protecție individuală: apărătoarele de braț, apoi armura și coifura, lucrate din plăci de bronz, scutul din lemn, căptușit cu piele. Apar primele piese de harnașament, ca urmare a folosirii tot mai frecvente a calului în lupte și deplasări, iar odată cu acestea apare și carul de luptă sau de paradă, pe două roți.

Sistemul de fortificații s-a generalizat în arealul de studiu. Aproape toate așezările din această zonă au fost fortificate cu șanțuri și valuri de apărare de mari dimensiuni. Pot fi amintite cele de la Andrid, Carei, Pir (jud. Satu Mare) de la intrarea in Poarta Someșană, Girișu de Criș, Otomani, Vășad (jud. Bihor) etc.

Evoluții importante au avut loc odată cu folosirea pe scară largă a altui metal, fierul, apărând transformări însemnate în viața neamurilor trace. Apar primele sisteme de fortificații grupate, ca cele de la ieșirea spre Podișul Transilvaniei a Porții Someșului: Dej, Bobîlna, Lozna, dar și de pe Valea Mureșului. Acestea au fost dispuse, în general, pe înălțimi dominante, folosind sisteme constructive variate, mergând de la cele mai simple, cu valuri de pământ, șanțuri de protecție la cele mai complexe, cu palisade etc.

Fig. 16 Cetatea dacică de la Dăbîca, jud Cluj Fig. 17 Cetatea dacică de la Otomani, jud Bihor

(după Ceaușescu Ilie –coordonator principal, 1984, (după Ceaușescu Ilie –coordonator principal, 1984,

pag. 265) pag. 37)

Aproape toate așezările din primele faze ale epocii bronzului au fost fortificate cu șanțuri și valuri de apărare de mari dimensiuni.[… ] La Otomani, pe lângă apărarea naturală pe care o oferea botul de deal înconjurat de mlaștini, se adăugau două șanțuri adânci de 3,75 – 5,30 m și largi de 14 – 20 m, precum și trei valuri foarte puternice.

Fig. 18 Cetatea dacică de la Marca, jud Sălaj Fig. 19 Cetatea dacică de la Săcălăsău Nou, com.

(după Dumitrașcu S, 1993, pag. 171) Derna (după Dumitrașcu S, 1993, pag. 173)

Cetatea Marca, deși mai puțin înaltă decât restul culmilor și vârfurilor ce o înconjoară, domină – ca loc de supraveghere – nu numai dealurile din spate ci și valea strâmtă a Barcăului. Legătura sa cu celelalte culmi se face printr-o șea îngustă – care a fost strașnic fortificată în maniera timpului – restul pantelor avându-le abrupte, spre sud și est chiar prăpăstioase, cu șanțuri greu de escaladat și sfârșind în undele învolburate ale râului.

Calitățile militare ale geto-dacilor au produs încă din cele mai vechi timpuri impresii puternice asupra contemporanilor, Herodot numindu-i „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”. Apogeul acestor calități militare a fost cunoscut pe timpul regelui Burebista (82 – 44 Î.Ch), care a unificat toate triburile de la nord de Dunăre, reușind înfăptuirea primului stat dac centralizat și independent. De asemenea, ca principală responsabilitate a regelui a fost înființarea unei armate permanente, menită să asigure integritatea teritorială a statului astfel creat, și o altă armată, formată din efectivele aduse de pe întregul teritoriu dacic, armata având circa 200.000 de luptători. Putem face comparație între această armată cu cea din timpurile noastre, mai precis din perioada anilor 1970 – 2000, când armata română avea componenta permanentă, formată din militarii activi și o componentă de rezervă, formată din civilii care, în situații de criză sau război, primeau ordinele de încorporare, se prezentau la unități și după o scurtă pregătire militară erau trimiși acolo unde era nevoie de ei.

3.2. Sistemul de fortificații

Așa cum am precizat în subcapitolul precedent, sistemul de fortificații a luat un avânt deosebit. Dacă până în epoca bronzului sistemul de fortificații a fost cu precădere doar din lemn și pământ, în timpul domniei lui Burebista pe teritoriul Daciei a luat un avânt deosebit construirea de fortificații din piatră, cu anumite și diversificate elemente novatoare.

O primă clasificare, mai rudimentară, poate fi făcută după tehnica utilizată la construirea lor, în: fortificații de pământ (sau de pământ și lemn) și fortificații de piatră, dar această clasificare nu este sugestivă, întrucât la multe lucrări de fortificații descoperite se întâlneau ambele tehnici asociate, iar mai apoi această clasificare nu spune nimic despre funcția fortificației, întrucât din acest punct de vedere se pot distinge așezările fortificate, respectiv cetățile.

Așezările fortificate se deosebesc de cetăți prin faptul că așezarea este în întregime (sau măcar în mare parte) protejată și apărată de elemente de fortificație, având ca principal scop protejarea locuitorilor acesteia, iar din punct de vedere militar aveau unul relativ general. Cetățile nu închid niciodată în interiorul elementelor lor defensive un număr mare de locuințe și implicit o numeroasă populație stabilă; în schimb, cetățile puteau să aibă funcții diverse, uneori cumulate: fie un rol exclusiv militar, fie să servească drept reședințe ale căpeteniilor și acropole (în raport cu așezările civile învecinate) sau ca loc de refugiu în caz de nevoie.

Așezările fortificate ocupau în general, un promontoriu deasupra unui râu sau a unei prăpăstii, fiind apărate, de regulă, din trei părți de pante abrupte greu de escaladat. Singura porțiune de teren accesibilă, care lega așezarea de câmpia sau de înălțimile învecinate, era barată printr-un val de pământ sau de piatră sfărâmată, pe coama căruia se ridica, de obicei, o palisadă de lemn. Adeseori, valul era precedat de un șanț de apărare fără apă. Se întâlnesc și variante ale acestui tip de promontoriu barat: uneori obstacolul era format numai dintr-un șanț, dar în alte cazuri s-au găsit modalități mai complexe de fortificare, prin eșalonarea în adâncime a mai multor valuri și șanțuri. Mai rare sunt așezările întărite înconjurate complet de asemenea elemente defensive (val, șanț, palisadă). Așezări dacice întărite de tip promontoriu barat cu val și șanț se cunosc la Tășad (jud. Bihor) pe promontoriul „Cetățeaua", Marca (jud. Sălaj) pe înălțimea „Cetate etc (Ceaușescu I. – coord. principal, 1984).

Din punct de vedere militar, așezările fortificate constituiau o componentă importantă a sistemului militar de apărare a teritoriilor geto-dace, fiind puncte de sprijin ale puterii militare a statului geto dac, prin numărul acestora foarte mare și reprezentând baza locală a unui efort de apărare a întreagii populații.

Cetățile, dispuse în general pe înălțimi dominante, greu accesibile, erau adaptate la teren, adevărați „munți întăriți cu ziduri”. Se disting prin ingeniozitatea construcțiilor, funcție de materialele aflate la dispoziție și multitudinea variantelor de construcție. Acestea se află răspândite pe întreg teritoriul statului geto-dac, tendința construirii lor manifestându-se în regiunile deluroase și muntoase, la intrări sau ieșiri din defilee, unde existau condiții de vizibilitate foarte bună până la mari depărtări, cu scop precis de a evita atacurile prin surprindere. Ca material de construcții folosit predominant era piatra, dar ca elemente de îmbinare a fost folosit și lemnul și pământul.

Fig. 20 Fortificații geto-dacice din sec. 1 î.Ch – 1 d.Ch.(prelucrare în ArcGIS după Ceaușescu Ilie –coordonator principal, 1984, pag. 106) În arealul de studiu se disting: 1- Debrețen, 2- Bekescsaba – pe direcțiile de apropiere, 3-Sacalasău Nou; 8-Marca; 10- Tusa (?) – în Poarta Someșului, 4-Tășad; 5- Ciurbești (?) – în Bazinul Crișurilor; 6-Pecica; 7-Cadova; 9- Cetățeni – în Poarta Mureșului.

Modul de dispunere a cetăților și a așezărilor fortificatene arată că majoritatea acestora se aflau în interiorul arcului carpatic; cea mai mare parte a celor din exteriorul Carpaților nu erau decât perechi ale celor din interior, arheologii stabilind că în acest fel erau păzite trecătorile de un eventual atac inamic, evitându-se surprinderea.

Prin scopurile în care au fost concepute și realizate – a bara direcțiile principale de invazie, constituirea unor puternice centre de concentrare a efortului militar și, totodată, de adăpostire a populației și avutului acestuia în caz de primejdie –, prin varietatea modalităților de construcție, arhitecturii și materialelor folosite, cetățile și așezările geto-dacice s-au înscris într-un sistem militar de apărare conceput la scara întregului pământ geto-dacic, dând stabilitate și consolidând organizarea statală. Existența acestui sistem de fortificații, cele mai multe dintre ele variat și judicios distribuite în punctele de importanță strategică, a făcut posibilă organizarea luptei de rezistență a întregului popor, oricare ar fi fost direcția de înaintare a invadatorului, încă de la pătrunderea acestuia pe teritoriul dacic, fragmentându-i forțele, încetinindu-i înaintarea, creînd condiții propice declanșării luptei generalizate de alungare a lui dincolo de fruntarii.

3.2.1. Dispunerea fortificațiilor (în funcție de castre și față de ele însele)

După cucerirea Daciei de către Imperiul Roman, s-a pus accentul pe conceperea, organizarea și construirea fortificațiilor, cu scopul de a descuraja orice fel de acțiune de revoltă a populației băștinașe, iar pe linia granițelor imperiului, sistemul a a fost conceput în rețea, pe culmile Munților Meseș , Plopiș și continuând pe culmile Munților Bihorului, încât să poată fi observate și controlate toate mișcările de pe teritoriul din fața frontierei, din zona Daciei libere, toate posibilitățile de treceres sau tacuri prin surprindere și să se poată alarma foarte rapid întregul sistem de apărare, inclusiv castrele situate în spatele lui.

Aceste fortificații sunt plasate, în general, în puncte mai înalte pe întreaga culme a Meseșului (aceasta fiind granița Imperiului Roman cu statul Dac liber), și apare ca o barieră naturală lungă. Așezarea turnurilor pe teren asigurau o legătură vizuală între ele și celelalte elemente ale sistemelor înaintate pe de-o parte și întreg sistemul înaintat de observare și castre pe de altă parte. Parte dintre aceste turnuri aveau o rază mare de observație atât spre interior cât și spre exterior, fiind considerate posturi de observație și semnalizare, iar celelalte aveau doar rol de verigă de legătură, să transmită practic mai departe semnalele posturilor de observație și semnalizare.

3.2.2. Câteva date tehnice în legătură cu fortificațiile

În funcție de așezarea lor pe teren, caracteristicile tehnice stabilite prin săpături sau observații la suprafață, distanța între ele, se pot stabili câteva trăsături generale ale turnurilor:

a. aspectul actual exterior al turnurilor este acela de mamelon cu baza circulară și mijlocul adâncit; diametrul lor măsoară între 6-15 m, înălțimea între 0,50 – 2,00 m; în partea superioară au o coroană circulară mai îngustă sau mai lată;

b. cele mai multe turnuri au fost așezate pe câte un vârf sau o ridicătură naturală a terenului, care le asigură astfel o poziție dominantă. Această ridicătură poate fi fie un pisc izolat, pe culme, fie un pisc secundar în pantă, fie chiar o denivelare a culmei.

c. turnurile nu au fost așezate niciodată exact pe vârful respectiv, ci mai întotdeauna sunt retrase spre interior, fie pentru a proteja construcția de vânturi puternice, fie pentru a le feri de observarea directă dinspre exterior.

Fig. 21 Sistemul de apărare de la Porolissum (după N. Gudea, Porolissum, Respublica Municipii Septimii Porolissensium, 1986, pag. 38)

O a doua grupă o formează turnurile așezate circa 15 – 20 m de culme, în pantă, spre interior.

Cea de a treia grupă o alcătuiesc turnurile care sunt așezate în pantă la mare diferență de culme, la zeci sau chiar sute de metri.

O grupă aparte, destul de puțin numeroasă o alcătuiesc turnurile care sunt așezate pe panta dinspre exterior (spre vest) a munților, spre potențialul inamic.

Fortificațiile mijlocii au fost așezate fie la trecători (Ortelec), fie în fața sau în spatele lor. Locul ales pentru amplasare a fost pe podul unei terase înalte de râu, fie un capăt de promontoriu care domina trecătoarea (Ortelec, Negreni), fie o șea de culme;

d. în raport cu așezarea, dar în strânsă legătură cu poziția față de alte turnuri sau față de cas-tre, turnurile pot fi grupate după mărimea (lărgimea) câmpului de observație și vizibilitate:

– turnuri cu câmp de observație foarte larg spre exterior, practic nelimitat, care au legătură cu castrul din sectorul respectiv (sau chiar cu două castre) și au legătură directă cu mai multe turnuri din sistem;

– turnuri cu câmp de observație mijlociu, limitat la o zonă apropiată;

– turnuri cu câmp de observație foarte limitat

e. distanța între turnuri și celelalte elemente ale sistemului variază atât în funcție de necesită- țile sistemului, de rolul lor, cât și în funcție de relief. Acolo unde terenul este foarte denivelat, turnurile sunt dese, distanța în linie dreapta între ele foarte mică sau pare mică. Același lucru se întâmplă în zona din fața complexului de la Porolissum, unde relieful a impus controlul și ținerea sub observație a fiecărei văi sau căi de acces. Distanțele între turnuri sunt mici. Ele variază de la 25 – 50 – 100 la 300 – 500 m. Acolo unde culmea este mai înaltă, constituind prin ea însăși un baraj, turnurile se succed la distanțe mai mari. Așadar, distanța între turnuri este mai mică sau mai mare în strânsă legătură cu aspectul terenului, posibilitățile de observație și legăturile vizuale în adâncime;

Fig. 22 Linia înaintată de turnuri. Sectorul 1: castrul de la Bologa și zona lui de turnuri de observație și semnalizare (după N. Gudea, Limesul de pe Munții Meseș, pag. 102)

f. în strânsă legătură cu câmpul de observație sunt posibilitățile de transmitere a semnalelor:

sunt turnuri care transmit semnale spre castre numai prin intermediul turnurilor din grupă, ele neavând legătură vizuală directă cu castrul sau cu zona lui foarte apropiată.

sunt turnuri care puteau transmite semnale spre castru numai prin intermediul altor două sau chiar trei turnuri.

g. rolul turnurilor este determinat de două necesități de bază: necesitatea de a observa și necesitatea de a transmite, de a alerta prin semnale întregul sistem înaintat precum și castrele. Dar acest rol este de fapt mult mai complex: turnurile trebuiau să supravegheze în exterior mișcările inamicilor potențiali, să controleze punctele de trecere, să păzească aceste puncte și să semnalizeze spre castre fiecare categorie de pericol. Rolul lor este exclusiv în slujba apărării, așadar nu poate fi surprinzător dacă în sectoarele mai expuse numărul lor creștea sau că, tot acolo, dimensiunile și tipul lor se modifica după necesitățile locului.

Fig. 23 – Linia înaintată de turnuri: sectorul II, castrul de la Buciumi cu zona de turnuri (după N. Gudea, Limesul de pe Munții Meseș, pag. 113)

Așa cum menționam și cum se poate deduce, după câmpul de observație, posibilitățile de semnalizare, existau mai multe tipuri de turnuri:

turnuri la care predomină rolul de observare spre exterior; ele transmiteau spre castre mișcările din teritoriul din afara provinciei; dar aceleași turnuri, datorită poziției lor, transmiteau spre castre și eventuale mișcări de mai mică amploarea semnalate de turnuri care aveau rolul de a supraveghea o zonă mai limitată;

turnuri la care predomină rolul de semnalizare, ele neavând un rol efectiv în observare, dar având posibilitatea de a transmite spre castre diferite semnale. Le-am numit pe acestea turnuri de semnalizare și observare;

turnuri care aveau exclusiv rol de semnalizare într-o zonă foarte limitată Am numit aceste turnuri de semnalizare.

Fig. 24 Hartă cu linie de turnuri în sectorul Munților Meseș, întocmită de I. Ferenczi (După N. Gudea, Limesul de pe Munții Meseș, pag. 101)

Din punct de vedere al materialului de construcție s-au identificat turnuri construite din piatră și turnuri construite probabil din lemn. Ultima grupă este mai puțin sigură. Este grupa turnurilor la care urmele rămase pe teren sunt tipice pentru un turn, dar la care sondajele nu au identificat urme certe și mai ales dărâmătură de piatră. Chiar dacă au fost găsite urme de locuire romană, datele în legătură cu modul și sistemul de construcție lipsesc.

Turnurile din zid de piatră formează două grupe: cu plan patrulater (de obicei pătrat) și cu plan circular. Dimensiunile sunt diferite în cadrul ambelor grupe. Erau turnuri pătrate mici (3-5 m), mijlocii (5-7 m) și mari (7-10 m). Tot astfel erau turnuri circulare mici (4-5 m), mijlocii (5-7 m) sau mari (7-11 m).

Orașele daco-romane precum și sistemul de fortificații au fost conexate la o densă rețea de drumuri menită să ușureze deplasările rapide de trupe și aprovizionarea, devenind totodată un important factor de circulație a mărfurilor, de vehiculare a valorilor materiale și spirituale, de progres economic și cultural.

Fig. 25 Castrul roman de la Buciumi (după N. Gudea, Fig. 26 Turnul de observație de la Negreni (după

Chirilă E, Castrul roman de la Buciumi, 1972, pag. 106) N. Gudea, Limesul de pe Munții Meseș, pag. 104)

Fig. 27 Sistemul de fortificații romane din arealul de studiu: 1 – Porolissum (actualmente Moigrad), 2 – Tihău, 3 –Samum (act. Cășei), 4 – Buciumi, 5 – Largiana (act. Românași), 6 – Optatiana (Act. Sutor), 7 – Resculum (act. Bologa), 8 – Gilău, 9 – Micia (act. Vețel- Hd) – prelucare în ArcGIS

Sistemul de comunicații din Dacia, racordat la principalele noduri de comunicații ale provinciilor dacice și, prin acestea, la acelea ale întregului imperiu, avea trei artere principale, de care se legau toate celelalte drumuri mai mici: prima — de la Lederata (Palanca) la Porolissum (Zalău); se poate observa că această direcție, cunoscută în prezent drept Poarta Zalău – Românași, a fost una dintre cele mai importante comunicații în antichitate; de asemenea, actuala autostradă Transilvania, pe porțiunea care leagă localitățile Turda și Gilău este transpusă pe porțiunea corespunzătoare a acestei comunicații antice; a doua mergea pe malul drept al Oltului, pentru ca după traversarea munților să se îndrepte spre Apulum (Alba Iulia); este vorba de poarta Oltului; cea de a treia făcea legătura pe la vest de Olt cu celelalte două artere (făcea legătura între capitala provinciei daco-romane Sarmisegetuza cu principala zonă fertilă situată pe Valea Mureșului), cunoscută în prezent ca Poarta Mureșului, având conexiuni cu trecătoarea Novaci din Poarta Jiului și poarta Orientală.

Drumurile principale ale Daciei aveau legătură cu arterele mari de la sud de Dunăre. Astfel, trecând fluviul în Moesia, pe la Oescus, se ajungea direct la drumul central care traversa această provincie și avea ca nod de trafic Serdica. De acolo se putea merge atât la Byzantium (care făcea legătura directă cu provinciile din Asia), cât și la Naissus (iar de acolo spre Macedonia și Italia). Spre ultima localitate conducea și artera dunăreană de la Drobeta, peste podul de piatră, prin Pontes.

Fig.28 Sistemul de comunicații al provinciei (după N. Gudea, Castrul roman de pe vârful Dealului Pomet – Moigrad Porrolissum, Editura Muzeului De Istorie și Artă, Zalău, pag. 92)

Privit în ansamblul său sistemul de drumuri din provinciile dunărene, înglobat în comunicațiile imperiului, cu legături spre toate direcțiile, apare ca o rețea foarte densă și astfel organizată încât nici o localitate să nu rămână izolată. Dezvoltarea lui a favorizat în largă măsură circuitul economic și a răspuns imperativelor strategice.

3.3. Lupta de rezistență a poporului român împotriva invaziilor populațiilor migratoare

3.3.1. Organizarea militară a obștilor și romaniilor populare

Obștile și romaniile populare și-au asumat practic toate funcțiile de apărare pe care le exercitaseră la vremea lor autoritățile politice și militare romane. În acest fel a avut loc un proces de generalizare a organizării politice și militare pe bază de obști și romanii populare la scara întregului spațiu dacic, ceea ce a fost o expresie a omogenizării și unității așezămintelor fundamentale caracteristice poporului român.

Cetățile romanice erau încă de folos în anumite împrejurări pentru a salva viața și avutul populației adăpostite în interiorul lor, adaptate posibilităților localnicilor, iar prin reamenajări defensive ulterioare, cetățile au fost transformate în veritabile fortăreți și construcții civile.

În majoritatea cazurilor, populația românească a trăit în așezări deschise, însă acestea erau situate de preferință pe terenuri ce ofereau condiții naturale favorabile apărării în caz de necesitate. Unele așezări sunt situate pe terenuri înconjurate de ape sau terenuri mlăștinoase și inundabile din luncile unor râuri, altele se află pe înălțimi cu pante abrupte greu de escaladat. Alte erau înconjurate de păduri înalte și dese (Zalău).

Într-o reglementare din 1463 se menționa, printre altele, ca atunci când se va face ridicarea generală la arme, toți nobilii și ceilalți locuitori posesori de pământ să se ridice „pe capete”. De asemenea, se prevedea ca în caz de război o parte a locuitorilor să fie mobilizați pe loc pentru paza regiunilor respective. […]. Același document stipula obligația obligația ca iobagii nobililor (cei mai mulți dintre aceștia fiind români) să vină la oaste călări și înarmați, iar țăranii mai săraci (rustici) să se adune la locul stabilit, pe jos și cu armele de care dispuneau. Dar și dintre acești locuitori, după obiceiul vechi (more antiquo), a cincea parte rămâneau acasă pentru paza hotarelor, cetăților și a altor locuri (ad custodienta et castellan atque alia loca demiretenta).

3.3.2. Fortificațiile

Evoluția ascendentă a organizării statale românești, coroborată cu concentrările demografice, au creat noi resurse, superioare, pentru dezvoltarea lucrărilor de fortificații, a căror execuție implica angajarea unor forțe de muncă importante, o anumită specializare și o conducere capabilă să-și exercite autoritatea pe un teritoriu mai întins.

În cronici se face o deosebire clară între cetăți, denumite „castrum” și așezările fortificate „urbis, civitas”, în primul rând prin dimensiuni. Cetățile acopereau o zonă strict limitată de teren, între 500 și 200 de metri, loc de refugiu al oștilor, iar așezările fortificate aveau o întindere mult mai mare, în jur de 600 de metri; o altă comparație ar putea fi locul de amplasare: cetățile – pe vârfuri de dealuri, profitând la maxim de avantajele terenului, așezările fortificate fiind amplasate pe terase întinse, favorabile așezărilor omenești, avantaje naturale (promontoriu, zonă mlăștinoasă, păduri, pante abrupte)

Iureșul mongol din anul 1241 a consfințit sfârșitul epocii fortificațiilor de pământ și lemn, așa cum au fost ele concepute, constatând că nu mai erau în măsură să protejeze populația în cazul unor atacuri puternice și bine executate. Ca măsură de protecție avea să se treacă în ritm rapid la amplificarea lucrărilor de fortificație care presupunea îngroșarea și supraînălțarea valurilor, adâncirea și lărgirea șanțurilor de apărare, îmbinarea palisadelor și turnurilor într-un sistem complex de structuri din lemn etc. dar, mai ales, la construirea unor puternice cetăți de piatră.

Pe teritoriul Transilvaniei și Banatului, Cronica anonimă amintește cetățile Biharea și Satu Mare în voievodatul lui Menumorut, cetatea de Ungă Someș (nenominalizată) a lui Gelu și cetățile lui Glad: Orșova (Urscia, Ursua), Horom (Haram) și Cuvin. Pe lângă acestea, cercetările arheologice atestă numeroase alte fortificații puternice de pământ și lemn care au jucat un rol însemnat în acea perioadă: Alba lulia și Blandiana (jud. Alba), Morești (jud. Mureș), Dăbîca și Moldovenești Cluj-Mănăștur (jud. Cluj), Șirioara (jud. Bistrița-Năsăud), Cenad (jud. Timiș) etc. În această perioadă apar însă și fortificații de dimensiuni mai reduse, destinate unor grupări restrânse de feudali și familiilor lor, reședințe ale conducătorilor unor structuri sociale și politice, cu diverse roluri: de apărare, de supraveghere și rezistență la graniță sau în anumite zone de importanță militară deosebită (vaduri la marile cursuri de apă, noduri de comunicație, trecători carpatine etc).

Ridicarea unui număr considerabil de fortificații de către toate cnezatele și voievodatele românești, arată cea mai importantă dovadă a stadiului atins în evoluția statală. În cuprinsul voievodatelor, fortificațiile s-au articulat în autentice sisteme ce garantau securitatea și integritatea teritoriului asupra cărora acestea își exercitau autoritatea. Efortul constructiv al acestor așezări fortificate și cetăți a fost mai pregnant în puncte de însemnătate strategică: pe direcțiile cele mai probabile de pătrundere a adversarilor (Sătmarul pentru a străjui Poarta Someșului, Biharea pentru străjuirea Porții Crișurilor, Arad – Vladimirescu în Poarta Mureșului etc); în pasuri și în puncte obligate de trecere; reședințe voievodale și centre economice (Dăbîca — Cluj, Alba Iulia etc). De asemenea, primele comitate menționate documentar și-au găsit reședințele în cetăți și asezările fortificate ale vremii: Bihorul (1113), Dăbîca și Crasna (1164), Cluj și Alba Iulia (1177), Satu Mare (1181), Cenad (1197) etc.

Valoarea lucrărilor de fortificație s-a vădit cu prilejul eroicelor lupte de apărare purtate de voievodatele lui Menumorut, Gelu, Glad, Ahtum, Jula, când cetăți, precum Biharea, Satu Mare, Dăbîca, Arad — Vladimirescu, Morisena (Cenad) au rezistat vreme îndelungată unor grele asedii.

Judecând după desfășurarea unora dintre războaie, cetățile erau folosite ca noduri de rezistență în timpul invaziilor (eventual și de concentrare a forțelor proprii), spre a fragmenta, provoca pierderi și întârzia înaintarea inamicului; între timp, forțele principale ale oștirii române executau acțiuni de întîmpinare la hotare și hărțuire, împiedicau aprovizionarea adversarului și pregăteau efortul decisiv de respingere a agresiunii.

Tot în această perioadă apar cetățile feudale în zonele de câmpie și deal, cu scopul de a proteja nobilimea dar și ca veritabile puncte de comandă ale acestora în anumite conflicte. Astfel apar cetăți precum cetățile de la Căpâlnaș (datând din perioada romană, atestată în sec. XV), Arad – Vladimirescu (sec. IX – XI), Căpruța (sec. XV), Cladova (com Păuliș – datând din perioada dacică și atestată în sec. XI) etc.

Fig. 29 Cetatea Șoimoș (jud. Arad)

Cetatea Șoimoș. Se află dispusă pe pantele de est ale localității cu același nume, pe Dealul Cetății, construită spre sfărșitul sec. al XIII – lea, devenită după anul 1315 cetate regală, asociată cu demnitatea de comite sau vicecomite de Arad. În 1515 cetatea a fost asediată, ulterior cucerită de oastea țărănească condusă de Gheorghe Doja. După înfrângerea acestora, a fost ocupată de un nobil ungur, îmreună cu alte cetăți de pe Valea Mureșului. A deținut rosturi militare până la începutul sec. al XVIII-lea, fără a fi implicată în evenimente importante

Ansamblul fortificat se află pe un vârf stâncos dominant la nord de râul Mureș, acestă cetate asigura controlul circulației către Transilvania, pe principala arteră rutieră a vremii, dar și cu barcile, pe râul Mureș, aceasta fiind principala rațiune de construire a cetății.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea se edifică cetățile de la Carei, Săcuieni și Oradea, ultima cetate fiind construită în stilul italian nou, din cărămidă și piatră, de formă neregulată, ușor ovală. Bastioanele în unghi ascuțit au formă de „gât”, umerii rotunjiți, în formă de urechi, orientate spre colțurile incintei. Înălțimea bastioanelor era de 9 – 10 m, iar grosimea de 2 – 3 m. Partea superioară este decorata simplu cu piatră, muchiile specifice sunt de piatră pe un soclu de circa 1,20 m. Zidurile din incintă sunt drepte, dar zidurile bastioanelor sunt înclinate la un unghi de circa 80 de grade, pentru neutralizarea împingerii ce o executa umplutura interioară de pământ și pentru a favoriza producerea ricoșetului ghiulelelor. Cetatea era așezată într-un perimetru inundabil, mlăștinos, alimentat de apele Crișului Repede și ale pârâului Petea (pârâu cu apă caldă), căreia specialiștii vremii i-au schimbat cursul, prin galerii subterane, pentru ca apa dimprejurul acestei cetăți să nu înghețe, scăzând vulnerabilitatea acesteia; aceste cetăți au fost considerate „cetăți de baltă”, având ca principal scop oprirea atacurilor inamicului dinspre vest.

Fig. 30 Cetatea Oradea ( Gravură executată la începutul sec. al XVII-lea de Hoefnagel)

Cetatea Șiria se află la est de comuna Șiria, pe dealul care poartă denumirea de „Dealul Cetății”. Are o formă neregulată, compusă din trei părți distincte, dezvoltate pe o axă est – vest. Partea cea mai veche, în centrul cetății, se afă pe un pinten stâncos, mai înalt ca restul cetății. În extrema estică a acestei părți se află rămășițele unui turn, ce avea probabil rol de supraveghere.

Turnul central, așezat direct pe stâncă, se află înconjurat de o incintă, pe care o apăra, dinspre est, spre calea de acces. Spre nord, zidul se alfă la o distanță foarte mică de turn, distanța dintre acestea fiind umplute cu zidărie, pentru a crește rezistența la șocul proiectilelor. Grosimile zidurilor cetății diferă între 1,60 și 2,40 m.

Fig. 31 Cetatea Șiria (după Rusu A., Hurezan G., Cetăți medievale din județul Arad, pag. 70 )

Cetatea veche a Aradului a fost plasată pe o insulă, în bucla unui meandru al râului Mureș inconjurând-o, dar păstrând legătura cu exteriorul prin trei poduri, orientate spre cartierele orașului, fiecare fiind apărat de un val de pământ, în formă de semilună. Numele provine de la un onomasticon, considerat a fi de origine maghiară, cu rădăcina ur, însemnând domn. Cetatea propriu-zisă avea forma dreptunghi, cu bastioane pe colțuri, în stilul italian vechi, cu trei porți de zidărie, protejate la exterior cu valuri de pământ.

Fig. 32 Fragment de hartă topografică, scara 1:25.000 cu Cetatea Aradului

Cetatea Carei a fost construită în jurul anului 1480 de un principe maghiar. Ancheta de atunci susținea că era, de fapt, numai o clădire de piatră (Koppány T., A középkori Magyarország kastélyai. Budapest, 1999, p. 162). Ulterior, între sec. XVI-XVII s-au realizat noi elemente de fortificație, care însă nu au fost exporate și nu se cunoaște care au fost raporturile cu vechile elemente ale cetății.

Fig. 33 Cetatea Carei (după http://www.cetati.medievistica.ro/cetati/Transilvania/C/Carei/Carei.htm. )

Cetatea Satu Mare este atestată documentar de Cronica lui Anonymus, cu numele de Castrum Zotmar, pe vremea voievodului Menumorut. Cetatea a fost ridicată inițial din lemn și pământ, fiind complet distrusă în 1241 de marele iureș mongol. După retragerea mongolilor, în locul cetății de pământ a fost ridicată o fortăreață de piatră, ca parte a efortului statelor catolice de a limita incursiunile mongolilor, apoi ale tătarilor.

Cetatea capătă o importanță strategică când centrul Ungariei a devenit Pașalâcul Otoman de la Buda, în 1541. Cetatea Satu Mare intră în posesia principilor Transilvaniei din familia Bathory, care au modificat albia Someșului, astfel că cetatea se afla pe o insulă, legată de maluri prin trei poduri. În anul 1562, cetatea a fost asediată de oastea otomană, rezistând însă asediului, fiind apoi incendiată, după un asediu austriac. Este refăcută din ordinul marelui general austriac Lazarus von Schwendi, după planurile unui mare arhitect italian, care a alcătuit un plan pentagonal, cu cinci bastioane și semănând foarte mult cu cetatea Oradiei.

Cetatea marca granița dintre Regatul Ungariei și Principatul Transilvaniei și era considerată drept un important punct strategic. Tocmai importanța sa militară i-a adus, însă, distrugerea, din timpul Războiului Curuților, încheiat în 1711, tocmai prin Pacea de la Satu Mare.

Fig. 34 Cetatea Satu Mare

(după http://www.cetati.medievistica.ro/cetati/Transilvania/S/Satu%20Mare/album/index.html)

Fig. 35 Cetăți medievale mai importante din arealul de studiu: 1 – Satu Mare, 2 – Carei, 3 – Tarcea, 4 – Săcuieni, 5 – Sălard, 6 – Biharea, 7 – Oradea, 8 – Batăr, 9 – Șimand, , 10 – Arad, 11 – Arad (Tudor Vladimirescu), 12 – Ardud, 13 – Șimleu Silvaniei, 14 – Pomezeu, 15 – Pîncota, 16 – Tăut, 17 – Șiria, 18 – Covăsinț, 19 – Dezna, 20 – Cladova, 21 -Șoimoș, 22 – Bața, 23 – Căpîlnaș

3.3.3. Arta militară a românilor în evul mediu timpuriu.

Principala formă a acțiunilor de luptă practicată de strămoșii noștri a fost apărarea. O apărare activă, coroborată cu întinderea de curse, ambuscade pe direcția de înaintare a inamicului, hărțuirea, rezistența fermă pe diferite aliniamente și zone, tactica „pământului pârjolit", retrageri simulate și contraatacuri impetuoase etc., care-și demonstrează eficacitatea, așa cum atestă războaiele cu ungurii duse de oștile voievodatelor conduse de Menumorut, Gelu și Glad, în care s-au folosit, după împrejurări, hărțuirea, evacuarea populației și bunurilor de pe direcțiile principale de înaintare a inamicului, atacurile date prin surprindere, îndeosebi la punctele obligate de trecere, combinate cu rezistența pe cetăți sau obstacole naturale. Sub imperiul necesității desfășurării operațiilor militare românii au executat și acțiuni ofensive cu caracter decisiv.

Folosirea judicioasă a terenului s-a înscris, de asemenea, printre performanțele remarcabile ale artei militare românești din secolele care au precedat constituirea statelor feudale de sine stătătoare. Organizarea apărării în trecători sau pe cursurile mai importante de apă, în păduri etc. este consemnată de izvoarele vremii aproape cu prilejul fiecărui război de apărare susținut de cnezatele și voievodatele românești.

În comparație cu alte armate medievale din vestul Europei, românii s-au dovedit posesori ai unei tactici superioare, caracterizată printr-o gamă foarte variată de forme și procedee. I-a obligat la aceasta nu numai superioritatea în forțe și mijloace de care dispuneau mulți din adversarii lor, dar și faptul că erau confruntați cu inamici foarte deosebiți în ceea ce privește arta militară (unguri, bizantini, cruciați etc). Toate acestea au stimulat inteligența, spiritul creator și inovația în domeniu, căci orice abordare rutinieră ar fi putut fi dezastruoasă pentru oștirile noastre.

În fața unor oștiri superior înarmate și, de cele mai multe ori mult mai numeroase, dar cu o tactică standardizată, pe care românii au ajuns să o cunoască bine și să-i găsească antidoturile corespunzătoare, s-a recurs adeseori la stratageme și procedee ingenioase grație cărora strămoșii noștri au repurtat în epocă victorii de prestigiu.

Obligațiile militare ale cnezilor români din Transilvania erau asemănătoare cu acelea ale cnezilor români din sudul Poloniei, fapt ce atestă răspândirea spațială a acestei structuri militare specific românești. Așa după cum relatează documentele vremii, cnezii români din sudul Poloniei erau datori să slujească la oaste „cu un cal bun și cu arcul” (dacă aveau un singur sat) sau „cu o lance și doi arcași” (când autoritatea lor se extindea asupra mai multor sate).

3.4. Rezistenta voievodatelor Bihorului și Transilvaniei împotriva invaziilor

3.4.1. Primele lupte de apărare ale voievodatului bihorean de sub conducerea lui Menumorut.

Anonymus, notarul regelui Bela, amintește în a sa Gesta Hungarorum de existența la finele secolului IX a trei ducate: unul în Crișana, între râurile Someș și Mureș, cu centrul în localitatea Biharea și condus de Menumorut; al doilea în Banat, între Dunăre și Mureș, cârmuit de Glad și având un centru la Cuvin (Keve); al treilea ducat era în Transilvania, sub porțile Mezeșuluim la izvoarele Someșurilor, condus de Gelu Românul („Gelou quidam Blacus”) cu reședința prin apropierea Clujului.

Primul voievodat care a luat contact cu invaziile de la vest de Munții Apuseni a fost voievodatul Bihorului, o autentică putere politică, economică și militară.

Armata ungară a desfășurat o ofensivă pe două direcții, prima, cu gruparea de nord, pe direcția Satu Mare, cu scopul de a pătrunde prin Poarta Someșului în Transilvania, iar a doua grupare pe direcția cetății de scaun a voievodului Bihorului, obligându-l pe acesta să-și disperseze forțele, sperând o victorie mai facilă.

Voievodul a conceput apărarea strategică pe o adâncime apreciabilă, apelând la avantajele oferite de teren, lucrările de fortificație și ridicarea la luptă a întregii populații. Acțiunile de apărare s-au desfășurat pe direcții, cu efortul îndreptat împotriva grupării de sud spre a-i măcina forțele și a-i interzice înaintarea spre cetatea Biharea. Cu forțe de valoare relativ redusă, combinând cu succes mai multe tactici (riposte violente, retrageri, ambuscade), oastea voievodului român a reușit să zădărnicească încercările ungurilor de a-și deschide drum spre obiectivul strategic urmărit de gruparea de sud. În final, intervenția forțelor principale, desfășurate în adâncime pe aliniamentul Crișului Repede, a zădărnicit invazia către centrul vital al voievodatului, respingând grupul sudic.

În acest timp o parte din forțele voievodatului bihorean duceau dârze lupte de apărare împotriva grupării de nord a inamicului. Datorită raportului de forțe favorabil invadatorilor, ungurii au înaintat până la cetatea Sătmarului, suferind însă pierderi considerabile. Luptele pentru apărarea cetății au început pe căile de acces apropiate spre aceasta, la care au participat atât populația așezărilor din zonă cât și, prin ripostele ofensive, detașamentele garnizoanei cetății, care dispunea de întreaga gamă a armamentului necesar pentru lupta la distanță. Eficiența acestor riposte s-a concretizat în respingerea repetată, cu mari pierderi pentru inamic, a atacurilor asupra cetății, garnizoana rezistând eroic vreme de patru zile.

După înfruntarea din zona Sătmarului, urmată de o perioadă de refacere, forțele grupării inamice de nord, unite cu resturile celei de sud, dându-și seama că nu vor fi în stare să cucerească voievodatul lui Menumorut, s-au îndreptat în căutare de pradă spre Poarta Meseșului, unde au primit o ripostă hotărâtă din partea oastei voievodatului Transilvaniei de sub domnia lui Gelu.

3.4.2. Luptele de apărare ale voievodatului Transilvaniei.

Atacul spre interiorul arcului carpatic a marcat o nouă fază a agresiunii triburilor războinice ungare. El s-a declanșat sub conducerea lui Tuhutum, care a încercat să pătrundă în bazinul transilvănean.

Informat despre pericolul ivit la hotare, voievodul Gelu și-a strâns oastea și a pornit în grabă spre Poarta Meseșului, cu intenția de a rezista în acel loc năvălitorilor. Trupele ungare, alcătuite din călărime, au trecut rapid munții, astfel încât cele două grupări militare au ajuns față în față pe râul Almaș. A fost o încleștare plină de dramatism, pe timpul căreia voievodul Gelu a fost copleșit și mai apoi a căzut vitejește în luptă pe când încerca să se refugieze în cetatea lui de lângă Someș, pentru a continua acolo rezistența.

În situația creată, Tuhutum a fost acceptat la cîrma voievodatului Transilvaniei, care și-a păstrat independența față de uniunea de triburi ungare din Panonia.

3.4.3.Ultimele lupte de apărare purtate sub conducerea lui Menumorut.

Atacurile ungare împotriva teritoriilor lui Menumorut au fost reluate în anii 906—907. Puternice forțe invadatoare ungare cărora li s-a alăturat un detașament important de secui, au pătruns pe teritoriul voievodatului. În fața acestei noi și periculoase invazii, Menumorut a hotărât ca o parte din forțele sale să fie destinate apărării cetății Bihor, în timp ce altă parte, sub conducerea personală a voievodului, să se regrupeze în zona muntoasă dintre Crișul Repede și Barcău, prielnic unei apărări îndelungate la care putea să participe masiv întreaga populație aptă să poarte arme. Ostașii bihoreni le-au opus năvălitorilor o primă rezistență la râul Iozășel, iar apoi s-au apărat cu tenacitate în interiorul cetății Biharea. Eroica rezistență a oștenilor români asediați a durat 13 zile, timp în care au produs pierderi grele invadatorilor. Aceștia n-au putut să obțină succesul decisiv în cursul asediului. Tratativele de pace care s-au angajat în a 13-a zi au avut ca rezultat o soluție de compromis. Voievodatului bihorean i s-a recunoscut individualitatea, fiica lui Menumorut căsatorindu-se cu Zulta (Zoltan), fiul lui Arpad. Continuitatea de existență a voievodatului românesc al Bihorului a fost un rezultat nemijlocit al acestei eroice lupte de rezistență desfășurate în fața invaziei dușmane.

În acest peisaj un rol deosebit l-a avut Cetatea Biharea, cetatea de scaun a voievodului Menumorut din Voievodatul Bihorului. Deși una dintre cele mai vechi cetăți menționate istoric, cetatea era de forma unui patrulater cu laturile de peste 200 de metri, valuri de pământ deosebite: valul din colțul sud-estic măsoară 33 m lungime, șanțul de 28 de metri lățime, iar înălțimea valului de pământ era cuprinsă între 11 și 13 metri, iar lățimea șanțului de bază măsura 9 m.

Fig. 36 Planul cetății Biharea (jud. Bihor – după Gheorghe Anghel, 1972, pag. 18)

3.5. Răscoala țărănească de la Bobîlna (1437-1438)

Fenomenul circulației iobăgești a contribuit la reducerea diferențelor existente între domeniile feudale dar și la declanșarea unor acțiuni antifeudale organizate în special de către țăranii fugiți de pe domeniile feudale. Spre exemplu, în anul 1370, în Caraș, s-au luat numeroase măsuri de către autorități împotriva țăranilor răsculați. Într-o adunare special convocată în acest scop, nobilii au hotărât „nimicirea hoților și a tâlharilor și a oricăror răufăcători”, urmărind cu deosebire 56 de țărani, cei mai mulți iobagi, dar și cnezi din 28 de sate, care, datorită situației grave în care ajunseseră, n-au avut de ales altă cale. De asemenea, cercetări istorice au reconstituit o altă revoltă, cea din 1356 din părțile Someșului când voievodul Colhon și cneazul Șerban din Olpret (ulterior devenită Bobîlna) au atacat trei moșii nobiliare în fruntea a 100 de țărani pe care i-au înarmat.

Aceste acțiuni au fost evenimentele premergătoare celei mai mari revolte din arealul de studiu. Răscoala țărănească de la Bobîlna fost cu adevărat prima mare răscoală a țărănimii din estul și sud-estul Europei și una din marile experiențe de natura socială, împotriva asupririi sociale și naționale, reflectând în primul rând dorința țărănimii de a trăi liber și de a pune stavilă condițiilor materiale și nu numai a acestora.

3.5.1. Organizarea si dotarea oastei țărănești

În primăvara anului 1437, țăranii răsculați au început vandalizarea și părăsirea domeniilor, indicându-li-se ca loc de adunare dealul Bobîlna (10 km nord-vest de Dej), căruia localnicii îi spuneau Babdiu (693 m altitudine). Aceasta denotă că și țăranii aveau cunoștințe despre tactică, întrucât locul reprezenta cea mai înaltă formă de teren din Podișul Someșan, aflat la vest de Someșul Mic, între Cluj și Dej. Șanțurile din fața valului de pământ al cetății înconjurau platoul de pe înălțimea dealului. Platoul respectiv se prezintă ca o cetate naturală, greu accesibilă din trei laturi ale ei (putând face astfel o comparație cu vechile cetăți dacice din partea de nord vest a Porții Someșului) și care, printr-o amenajare defensivă sumară, constituia o stavilă serioasă în fața unei acțiuni adverse.

Dealul Bobîlnei avea o importanță strategică pentru zona situată la vest de râul Someșul Mic și la sud de cotul Someșului, până la poalele Munților Meseș întrucât domina toate celelalte înălțimi din această parte a Podișului Someșan, oferind posibilitatea de supraveghere până la mari depărtări. De pe „muntele" Bobîlna — cum mai era numit — se puteau vedea munții Lăpușului, ai Țibleșului și chiar cei ai Rodnei, spre Carpații Răsăriteni, iar spre sud-vest înălțimile Munților Apuseni. De pe vârfurile dealurilor care se înșirau în lanțuri, unul după altul, în jurul Bobîlnei, ca niște valuri concentrice care se pierdeau în zare, se putea semnala cu repeziciune apropierea oricărui inamic de zona în care se adunaseră forțele răsculate.

Țărănimea a transformat platoul de pe dealul Bobîlnei, cu o suprafață de aproximativ 20 de hectare într-o veritabilă tabără fortificată. Marginile ei au fost marcate cu un șir de căruțe legate între ele, iar carele legate între ele cu lanțuri de fier; spațiul dintre două căruțe era astupat cu lemne, astfel că se crease un obstacol ce putea zădărnici orice fel de atac din partea nobilimii. Suprafața din interiorul taberei a fost ocupată de corturi improvizate de răsculații dispuși în cete, după satul de origine, fiecare având în fruntea ei pe conducătorul obștii satului. În mijlocul platoului, într-un loc mai ridicat, era amplasat cortul conducătorului principal al răsculaților, ușor de recunoscut și după steagul de luptă înălțat pe un catarg. Steagul cetelor răsculate fusese făcut din pânză albă pe care era cusută imaginea unui corb.

Atelierele de confecționat arme și o bună parte din rezerva de hrană necesară aprovizionării se aflau în mijlocul platoului.

Tabăra întărită mărea dificultățile de acces spre platou. Un prim baraj de căruțe legate unele de altele a fost dispus de țărani, chiar la poalele dealului. Căile de acces spre înălțimea Bobîlnei, văile din preajmă erau supravegheate îndeaproape de grupuri de țărani, care anunțau la nevoie pe cei de la poalele înălțimii întărite de apropierea dușmanului, știrile fiind transmise apoi celor de pe platou, unde se găsea nucleul conducător al răsculaților. Un sistem de semnalizare bine pus la punct, de concepție țărănească, a permis taberei răsculaților, conducătorilor acestora, o bună informare asupra acțiunilor nobilimii, evitându-se astfel atacul prin surprindere (Ceaușescu I. – coord. Principal, 1984).

3.5.2. Strategia și tactica. Acțiunile militare

Răscoala a început prin ridicarea hotărâtă la luptă a maselor de țărani, atacarea castelelor și pedepsirea asupritorilor lor de către răsculați, constituind astfel o adevărată surpriză pentru nobilime. Văzându-și nelucrate pământurile și anumiți nobili jefuiți și atacați, pentru contracararea acestor mișcări care tindeau să ia amploare, nobilii și-au constituit propria tabără în scopul dezlănțuirii represaliilor. Centrul lor de adunare 1-a constituit târgul Căpîlna, pe o platformă de pe malul drept al râului Someșului (numită și astăzi Podul Curții), unde se găsea o puternică curte nobiliară în jurul căreia s-au strâns cetele de nobili din comitatele Transilvaniei, precum și oastea formată din fruntașii secui. În fruntea întregii oștiri se găsea însuși voievodul Transilvaniei, vicevoievodul, precum și fratele acestuia, episcopul Transilvaniei. Ca și tabăra țărănească, tot astfel și tabăra nobiliară de la Căpîlna „era așezată și ea pe un platou, acoperit cu corturi. La mijloc, mai impunătoare, se aflau corturile voievodului, al vicevoievodului, al episcopului și ale altor nobili mari. De jur-împrejur erau înșiruite corturile celorlalți nobili. În vârful corturilor nobiliare fâlfîiau flamurile cu blazoanele familiale, iar intrările erau păzite de străji purtând arme și scuturi și înarmați cu cele mai moderne și bune arme ale vremii.

Oastea nobiliară, contând pe efectivele formate din cetele nobiliare din comitatele Transilvaniei și fruntașii secuilor, dispunând de armament net superior celui din dotarea țărănimii, cu un psihic excelent și un optimism foarte mare într-o victorie facilă și rapidă, a început deplasarea spre dealul Bobâlna spre sfârșitul lunii iunie 1437.

Apropierea oastei nobiliare de locul de adunare a țărănimii s-a făcut vizându-se latura mai puțin abruptă a înălțimii Bobîlnei. Lupta a fost angajată imediat, nobilimea atacând cu repeziciune tabăra răsculaților, țărănimea, la rândul ei, interzicând adversarului pătrunderea în propria-i tabără. Alte cete de țărani au năvălit asupra oastei nobilimii în marș spre Bobîlna, într-o acțiune gen „ambuscadă”, atacând din față și de pe flancuri, strâmtorând-o treptat între valea Bobîlnei și valea Peșterii, unde călărimea nobilimii a fost practic încercuită între metereze și șanțurile de apărare. În locurile acelea strâmte și înguste armata nobilimii nu putea folosi armamentul, puternic dar greoi și nu putea izbi forțele țărănimii, ușoare și extrem de mobile, care dispuneau de o mobilitate crescută și dădea lovituri fulgerătoare armatei nobilimii. Lanțul de care și căruțe ce înconjura tabăra a constituit o altă piedică pentru oastea nobiliară și un bun și eficace prilej pentru țărănime de a-și dovedi superioritatea tactică, mai ales datorită curajului și dârzeniei combatanților acesteia, dar și pentru folosirea judicioasă a terenului. După cum mărturisea episcopul Gheorghe Lepes, el însuși căzut în încercuire, alături de mulți alți nobili, cei din compunerea armatei feudale care au încercat să scape prin fugă spre interiorul Transilvaniei au fost înconjurați de răsculați într-un alt loc, situat între valea Bobîlnei și valea Someșului Mic. Luptele au fost grele și pierderile mari de ambele părți, dar cei mai mulți uciși sau răniți în încleștare au fost din rândul trupelor nobilimii, a căror încercare de a nimici oastea țărănească de la Bobîlna a eșuat, fiind prima mare înfrângere a clasei feudale atât din Transilvania cât și din sudul și sud-estul Europei .

3.6. Marea bătălie a țărănimii pentru eliberare socială din anul 1514. Organizarea și dotarea oastei; strategia și tactica; desfășurarea acțiunilor

Gheorghe Doja a conceput un plan strategic de mare anvergură: pătrunderea simultană pe trei direcții în Transilvania (la nord prin Poarta Someșului, pe direcția centrală pe Porțile Crișurilor și la sud pe Poarta Mureșului) și înfrângerea pe rând a forțelor nobilimii, lipsite astfel de posibilitatea unei acțiuni în forță, grupat, pe o singură direcție în care să-și poată valorifica instruirea și armamentul superioare celor ale răsculaților.

Doja împărtășea și el mânia trupelor sale împotriva nobililor trădători; armata cruciată deveni o armată revoluționară, iar el se puse în fruntea noii mișcări.

Marșul s-a executat pe trei itinerare principale. Gruparea țărănească dinspre nord, sub conducerea lui Laurențiu, a pătruns în Crișana și Maramureș, obținând victorii împotriva forțelor nobilimii, cele mai importante fiind la Oradea, Cheresig și Săcuieni. În centru, gruparea țărănească era condusă de Grigore Doja, fratele căpitanului principal; în ciocnirea cu oastea feudală la Seghedin, țăranii au obținut o victorie care le-a întărit încrederea în forțele proprii. Grosul armatei țărănești, sub comanda lui Gheorghe Doja, a coborât spre sud, înspre Arad și Banat; în compunerea acestei grupări se aflau luptători călări și pedestrași disciplinați, mai bine instruiți și mai bine înarmați.

Țăranii răsculați, având de data aceasta sprijinul plebeimii sărace, au pus stăpânire pe unele cetăți și orașe fortificate, sporindu-și capacitatea de rezistență și forța. Astfel, gruparea țărănească condusă de Grigore Doja, după traversarea Tisei, a ajuns la Oradea, ocupând cetatea de aici, precum și pe cea situată 13 km mai la nord, de la Biharea (o mare fortificație de pământ în care și-a avut reședința voievodul român Menumorut și înaintașii lui, care fusese scoasă din folosință după invadarea Transilvaniei de către forțele triburilor maghiare și după atacul tătaro-mongol din 1241—1242). În primăvara anului 1514, cetatea de pământ de la Biharea reintra în funcțiile ei militare de apărare, de data aceasta ca o fortificație a țărănimii răsculate împotriva trupelor nobilimii.

După mai multe succese răsunătoare ale oștilor țărănești, oștile nobilimii au reușit regruparea și surprinderea în locuri deschise oștile tărănimii, reușind în cele din urmă înfrângerea acestora.

Un element comun caracteristic tuturor războaielor țărănești din epoca feudală a fost acela că operațiile militare erau desfășurate fragmentar pe cete, detașamente și grupări care acționau, în genere, fără legături strânse de cooperare între ele.

De asemenea au predominat atacurile prin surprindere întreprinse împotriva curților nobiliare, pentru ocuparea târgurilor, orașelor și a cetăților întărite, fapt ce a fărâmițat acțiunile militare, ușurând până la urmă înfrîngerea cetelor sau detașamentelor angajate în astfel de acțiuni.

3.7. Bătălia de la Guruslău (3 august 1601) din timpul domniei lui Mihai Viteazul

După campania de unificare a Țărilor Române din perioada 1594 – 1600, campanie ce a aprins vii ecouri în Europa acelor vremuri, Mihai Viteazul a mutat centrul de greutate al acțiunilor sale pe tărâm diplomatic. Interesele acestuia însă fuseseră lovite puternic de reinstaurarea ca principe în Transilvania, cu sprijinul militar al Poloniei și al Imperiului Otoman, a lui Sigismund Bathory.

Planul voievodului unificator era ca, odată revenit în țară, să înfrângă, în cooperare cu forțele imperiale habsurgice, trupele potrivnice din Transilvania, după care să se îndrepte către Muntenia, unde era așteptat cu nerăbdare. Apoi, cu forțele întrunite, să redeschidă, lupta pentru apărarea Unirii împotriva oricărui pericol extern.

Opțiunea marelui voievod român s-a dovedit a fi cea mai justă, în complicatul angrenaj al relațiilor internaționale manevrându-se cu abilitate interesele contradictorii ale marilor puteri vecine spațiului românesc.

Domnul român și-a concentrat armata de aproximativ 10.000 de militari la Oradea. Se așteptau noi trupe din principatul românesc de la sud de Carpați, precum și din Transilvania (secui). Basta și-a concentrat forțele (8.000—10.000 de soldați, din care 2.000 de călăreți cuirasați silezieni) lângă Satu Mare. Ambele zone de concentrare răspundeau unor nevoi de ordin strategic: se putea pătrunde spre centrul Transilvaniei pe valea Someșului sau pe cea a Crasnei, în lungul cărora existau comunicații practicabile, iar terenul era accesibil.

Mihai și-a deplasat oastea pe itinerarul Oradea — Carei, unindu-se, la 9 iulie 1601, la Moftin (8 km est Carei), cu trupele lui Basta. Tot aici au sosit ultimele trupe pe care le mai aștepta comandantul imperial și anume 2.000 de călăreți silezieni cuirasați.

Prin detașamente înaintate, principele transilvan a întreprins cercetarea zonei de concentrare a oștilor aliate, căutând să obțină informații, și chiar a angajat unele lupte de hărțuire cu subunitățile de siguranță trimise în afara taberei de către Mihai și Basta. Apreciind că adversarul lor este relativ aproape și pentru a nu-i permite să preia inițiativa strategică cei doi comandanți au hotărât să-și pună trupele în marș spre Șimleu Silvahiei și să atace la momentul potrivit armata lui Bathory. Dar, acesta din urmă le-a aflat intenția și a început și el înaintarea, ieșindu-le înainte în zona satului Guruslău, unde a ocupat o poziție dominantă pe malul sud-estic al pârâului cu același nume. Bathory sconta pe o victorie relativ facilă, bazându-se în primul rând pe superioritatea numerică a forțelor sale, precum și pe avantajele oferite de terenul ales pentru bătălie. Adoptarea unui dispozitiv de luptă cu grosul unităților de infanterie la aripa dreaptă, cu majoritatea cavaleriei la flancul stâng și amplasarea artileriei, pe un bot de deal dominant, tot spre flancul drept lăsa să se întrevadă intenția lui Sigismund Bathory de a rezista cu centrul și dreapta și a angaja trupele mobile de cavalerie în acțiuni de manevră asupra flancului adversarului.

Oștile lui Mihai Viteazul și George Basta, în înaintare pe direcția Moftin —Șimleu Silvaniei, au ajuns la contact cu forțele adverse în după-amiaza zilei de 2 august 1601. După o analiză a situației — inamic, teren, forțe și posibilități proprii — ei au hotărât să-și dispună trupele pe două linii pe pantele sud-estice ale înălțimii cu cota 269. Nu departe de albia pârâului Guruslău, pe o poziție înaintată, au intrat în dispozitiv câteva subunități de pedestrași, încadrate de călăreți care le acopereau flancurile. În cea de-a doua linie, aleasă la o astfel de distanță încât să nu poată fi bătută de artileria inamicului, au ocupat poziții de luptă pedestrașii și călăreții grosului forțelor. La centru se aflau archebuzierii și cavaleria cuirasată, importantă forță de izbire, la dreapta Mihai Viteazul cu trupele mobile, iar la stânga Basta cu cele proprii. Tunurile oastei au fost amplasate, o parte în fața primei linii, iar restul, cele mai multe, în fața liniei principale de rezistență.

Bătălia de la Guruslău a început la 3 august 1601, pe la orele 9, printr-un schimb viu de focuri de artilerie. Tragerile tunurilor lui Bathory au avut efecte mici datorită îndeosebi lipsei de precizie. În schimb, artileria lui Mihai Viteazul și a lui Basta, care era mai bine amplasată la teren și cu pricepere condusă, a lovit în plin, provocând inamicului pierderi însemnate.

3.8. România în perioada dinaintea primului război mondial

În perioada 1600 – 1900 în arealul de studiu nu s-au mai petrecut evenimente spectaculoase, care să prezinte o atenție deosebită de studiu. Trebuie spuse totuși elementele mai importante apărute pe teritoriul României, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În primul rând, Unirea principatelor Țara Românească și Moldova, în 1859, apoi participarea României în războiul din 1877 – 1878 împotriva Imperiului Otoman, având ca principal scop câștigarea independenței și recunoașterea României ca stat independent și suveran.

Un aport de substanță la înfăptuirea programului stabilit de conducerea de stat pentru pregătirea acțiunilor energice de eliberare a Transilvaniei de sub ocupația austro-ungară a avut Marele Stat Major prin întocmirea ipotezelor de război care au concurat la definitivarea Planului de campanie al armatei române.

În preajma izbucnirii războiului mondial, stat-majoriștii români au fost convocați în mai multe rânduri la președintele Consiliului de Miniștri, Ion I. C. Brătianu, cerându-li-se să conceapă un nou plan de campanie în eventualitatea declanșării de operații militare împotriva Austro-Ungariei. Dându-se curs indicațiilor superioare, până în iulie 1914, pe lângă vechile proiecte (denumite codificat ABC) s-a întocmit un plan îndreptat împotriva Puterilor Centrale. Ofensiva de eliberare a Transilvaniei trebuia să fie executată de două armate, în cooperare cu mari unități aliate sârbești și rusești; o armată urma să protejeze linia Dunării și sudul Dobrogei, iar o divizie se concentra în rezervă la București, codificată drept Ipoteza „B".

În iulie 1916, Marele Stat Major român a definitivat Planul de campanie, elaborând documentul-cadru intitulat Proiectul de operațiune în vederea unui război contra Puterilor Centrale și a Bulgariei. România aliată cu Quadrupla înțelegere, cunoscut și sub numele de Ipoteza „Z" . În capitolul I se preciza că dezideratul principal vizat de România prin intrarea în război era realizarea idealului național, adică „întregirea neamului, cucerirea teritoriilor locuite de români, ce se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro-ungară".

3.8. 1. Planul de campanie român

Planul de campanie român prevedea, conform contextului geopolitic est și sud-est european, desfășurarea operațiilor militare pe două fronturi: în nord și nord-vest contra Austro – Ungariei și în sud în cazul unei acțiuni a Bulgariei, aliata Puterilor Centrale. Se considera că, printr-o ofensivă viguroasă, armata română va respinge forțele austro-ungare din Transilvania înainte ca Puterile Centrale să poată concentra noi efective transferate din rezervă sau de pe celelalte fronturi din Europa și că trupele germano-bulgare de la sud nu aveau capacitatea ofensivă necesară pentru a stânjeni astfel libertatea de acțiune a grupării române de pe teatrul principal de acțiuni militare. Pe frontul transilvan, Ipoteza „Z" preconiza o singură formă de acțiune — ofensiva strategică.

Pe teatrul principal de operații, în conformitate cu scopurile politico-strategice stabilite de factorii de decizie, Planul de campanie a programat acțiunile ofensive pe trei etape distincte, toate marile unități române trebuind să ajungă pe aliniamentul Ciucea—Caransebeș după 30 de zile de la decretarea mobilizării, în vederea angajării unei bătălii decisive cu grosul forțelor inamice.

În prima etapă, acțiunea de nivel strategic de eliberare a Transilvaniei trebuia să se desfășoare pe două direcții. Lovitura principală, aplicată pe direcția Rîmnicu Sărat, Brașov, Tîrgu Mureș, urma să fie sprijinită de una secundară, executată pe direcția Rîmnicu Vîlcea, Petroșani. Armatele de Nord și 2, constituite în gruparea principală de forțe, aveau misiunea să atingă, după aproximativ 25 de zile, aliniamentul văii Mureșului mijlociu, înapoia căruia se prevedea regruparea forțelor și mijloacelor în vederea declanșării unei noi operații ofensive.

Se preconiza, în continuare, ca în cea de-a doua etapă Armata de Nord și Armata 2, coordonându-și eforturile, să elibereze raionul Dej, Cluj, Turda, concomitent cu acțiunea desfășurată de o grupare tactică în Munții Apuseni.

În alegerea acestor obiective, stat-majoriștii români au luat în calcul incapacitatea trupelor austro-ungare de a opune o rezistență serioasă între Carpații Orientali, Meridionali și Mureș. Abia pe înălțimile de la nord și nord-vest de cursul mijlociu al Mureșului, între Alba Iulia și Tîrgu Mureș, adversarul avea posibilitatea să riposteze cu o anumită tărie trupelor române. Dispozitivul său, formând însă un intrând spre centrul Transilvaniei, favoriza manevrele de învăluire și întoarcere proiectate a fi executate de marile unități din armatele de Nord și 1 ce operau pe cursurile superioare și inferioare ale Mureșului. De asemenea, specialiștii de la Marele Stat Major estimau că inamicul își va concentra grosul forțelor (circa 100.000 oameni) în zona Cluj—Dej deoarece aici dispunea de căi ferate și șosele ce asigurau legătura cea mai scurtă cu baza sa de operații din Ungaria. Obținerea unei victorii într-o confruntare de amploare angajată în zona dintre cele două cursuri ale Someșului, corelată cu pătrunderea în porțile Someșului și Mureșului, ar fi dus incontestabil la eliberarea, la aproximativ o lună după declanșarea ofensivei, a spațiului intracarpatic, rezultat de o certă importanță strategică. Deținerea cetății naturale a Transilvaniei asigura armatei române condiții deosebit de favorabile pentru cîștigarea victoriei decisive. O asemenea izbândă ar fi adus servicii remarcabile Antantei, conturând perspectiva prăbușirii întregului dispozitiv al Puterilor Centrale de la flancul de sud al frontului de est.

În cea de-a treia etapă, pentru dezvoltarea succesului în adâncimea dispozitivului strategic controlat de inamic și eliberarea deplină a Transilvaniei se prevedea ca gruparea principală de forțe să desfășoare o altă operație ofensivă timp de nouă zile, cu lovitura principală pe direcția Cluj, Oradea, Debrețin. Obiectivul său prioritar îl reprezenta nimicirea grupării principale de forțe inamice din zona menționată și ieșirea pe cursul mijlociu al Tisei. La flancul stâng al dispozitivului operativ român din Poarta Someșului acționa un grup de forțe alcătuit din Corpul 5 armată, 1 divizie infanterie, 1 divizie cavalerie, 1 brigadă grăniceri cu misiunea de a înainta pe văile Crișului Negru și Crișului Alb, de a învălui și anihila gruparea adversă din zona Oradea—Debrețin. Totodată, Corpul 5 armată asigura flancul stâng al grupării principale de forțe române împotriva unor eventuale contralovituri executate de inamic din direcția Bekescsaba, Oradea.

Căutând să exploateze superioritatea în efective pe frontul principal și să obțină un ritm de înaintare superior celui în care se concentrau forțele inamice de rezervă, Marele Stat Major a ales direcțiile cele mai propice de ofensivă. O lovitură hotărâtoare trebuia să se execute în Poarta Someșului, la aproximativ o lună de la decretarea mobilizării și să se finalizeze cu anihilarea celei mai periculoase concentrări de forțe adverse; altă lovitură hotărâtoare trebuia aplicată pe direcția Oradea, Debrețin, cu scopul de a elibera teritoriile istorice românești, de la vest de Apuseni și de a anula orice tentativă adversă de reluare a controlului asupra reduitului transilvan.

Din păcate, subestimând posibilitatea ca Puterile Centrale să aducă pe frontul de est în timp scurt numeroase trupe, au făcut ca aceste ipoteze de acțiune să rămână doar la statutul de deziderat. Oastea română a pierdut elementul surpriză, primind o replică deosebit de dură, practic fiind nevoită să se retragă pe diferite aliniamente intermediare, nereușind oprirea iureșului agresorilor. În plus, ca urmare a ieșirii din război a Imperiului țarist, în urma revoluției roșii din octombrie 1917, România a fost lăsată fără sprijinul scontat. Dar și așa, militarii români au arătat voința și puterea de luptă, dârzenia, curajul și spiritul de jertfă, culminând cu capitularea Puterilor Centrale, în toamna-iarna anului 1918, iar poporul român a putut înfăptui visul de atâtea generații: Marea Unire a tuturor românilor, în data de 1 decembrie 1918, în Alba Iulia.

3.9. România în cel de-al doilea război mondial

În perioada 1933 – 1939, armata germană și-a crescut puterea militară în personal și tehnică, dotarea acesteia fiind de ultimă oră. În 1939, Germania nazistă a trecut la agresiune și, în urma unui război fulger, a reușit invadarea Poloniei.

În acest context, România a acceptat o poziție de neutralitate, însă, în urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, România este obligată să cedeze părți însemnate din teritoriul ei, cu o populație majoritar românească: Basarabia, nordul Bucovinei și Transilvania de nord-vest.

Până în 1944 armata română a luptat alături de Germania nazistă. În 23 august 1944, România a întors armele împotriva Germaniei, trecând la eliberarea teritoriului românesc de sub ocupație fascistă.

Fig. 37 Harta administrativă a României, în urma Dictatului de la Viena 1940 (http://cersipamantromanesc.wordpress.com)

3.9.1. Acțiunile armatei române în campania din vest (23 august 1944 – 12 mai 1945)

Acțiunea energică a armatei române a facut ca, intr-un timp foarte scurt strategia germană privind restabilirea controlului in România să sufere un categoric eșec, Wehrmachtul nazist nemaifiind în stare să influențeze evenimentele politice și militare din spațiul românesc.

După victoria repurtată asupra trupelor hitleriste în perioada 23-31 august 1944, forțele armatei române au actionat eroic pentru eliberarea părții de nord-vest a țării rapită de Ungaria horthystă prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Armatele 1 și 4 și-au realizat dispozitivele operative la nord de Carpații Meridionali și la vest de cei Occidentali.
Comandamentul suprem sovietic a ordonat armatelor sale să afluiască prin trecătorile Carpaților Meridionali în podișul transilvan. În drumul lor spre noul front de luptă diviziile sovietice au trecut prin orașele și trecătorile carpatine fără a mai fi nevoie să duca lupte grele, așa cum procedau marile unități care încercau sa traverseze Carpații Orientali de la est spre vest.

Hotărârea conducerii politice și militare a U.R.S.S. privind subordonarea forțelor armatei române începând cu noaptea de 6/7 septembrie 1944 a impus însă, modificări esențiale în concepția strategică a comandamentului militar național privind eliberarea părții de nord-vest a țării, acesta fiind practic exclus de la conducerea operațiilor militare. Încorporate în dispozitivul Frontului 2 ucrainean, armatele 1 si 4 române au constituit, împreună cu câte o mare unitate sovietică similară, câte un grup de armate condus de comandantul marii unități sovietice.

Armata a 4-a a desfășurat cu forțele de la centru si flancul stâng, între 5 și 8 septembrie 1944, o ferma operație de apărare, stăvilind puternica ofensivă declanșată de inamic cu intenția de a împinge frontul pe coronamentul Carpaților Meridionali. De la 9 septembrie, Armata 4 a declanșat o ofensivă pe întregul front, acționând în cooperare cu trupele sovietice, care începuseră să afluiască masiv la nord de Carpații Meridionali. În partea de vest a țării, Armata 1 s-a gasit inițial în apărare, între 13 și 18 septembrie, după care a trecut la ofensivă spre Salonta și Oradea, împreună cu forțe sovietice.

La 9 octombrie, Armata 4 româna, acționând în cooperare cu forțe sovietice, a atacat pe directia Luduș, est Cluj, Carei, obligând comandamentul hitlerist să treacă de la apărare la retragerea treptată prin luptă a forțelor prin „Poarta Someșului” , „Bazinul Crișurilor” și „Poarta Mureșului”.

În Bazinul Crișurilor, armata română avea să trecă la o apărare manevrieră pe aliniamente favorabile de teren, cu scopul de a interzice adversarului refacerea unui aliniament favorabil situat pe aliniamentul Munților Apuseni până la Porțile de Fier. Ca urmare a vitejiei militarilor români, trupelor hortisto-fasciste i-au fost zădărnicite aceste planuri, provocându-li-se pierderi mari de personal și tehnică de luptă, fapt ce a dat posibilitatea trupelor proprii să treacă la ofensivă pentru eliberarea întregii suprafețe a teritoriului național.

O altă zonă importantă și loc al unor bătălii extrem de sângeroase a fost și în Poarta Mureșului, la gura defileului Mureșului din 14 la 20 septembrie 1944.

Ca urmare a pierderilor suferite de trupele române, acestea au fost obligate să stopeze ofensiva pe aliniamente puternice de teren, permițând armatei ungare trecerea la ofensiva din mișcare, comunicația Arad – Deva – Alba-Iulia fiind cea mai importantă cale de acces, prin care permitea Armatei 3 Ungare întoarcerea apărării trupelor române în interiorul Reduitului Central dar și surprinderea și încercuirea unei mari părți a eșalonului întâi al armatei române ce lupta în Bazinul Crișurilor și la nord de acesta, în Poarta Someșului.

Fig. 38 Operația ofensivă a Armatei a 4 române în partea de nord-vest a Transilvaniei (Poarta Someșului 9 – 25 Octombrie 1944 – după Armata Română în războiul antihitlerist, Editura Militară, 1980, pag. 86 – 87)

Comandamentul inamic a destinat pentru deschiderea căii de comunicație Arad – Alba-Iulia o divizie de blindate și mai multe unități de infanterie ungare, puternic sprijinite de artilerie și tancuri germane, cu scopul de a cuceri localitatea Arad și a continua ofensiva pe direcția Arad – Deva.

Ca urmare a pierderii Aradului, având Divizia 1 Cavalerie instrucție română cu pierderi foarte mari, comandantul armatei 1 române a ordonat comandantului Școlii de Subofițeri de infanterie de rezervă din Radna organizarea unei poziții defensive în zona Păuliș – Ghioroc – Cuvin, la intrarea în defileul Mureșului. Pentru aceasta, Școala de subofițeri a fost întărită cu un batalion de infanterie și sprijinită de un batalion de artilerie grea, astfel fiind constituit „Detașamentul Păuliș” care, în perioada 11 – 14 septembrie 1944, a pregătit o poziție de apărare bine constituită și un sistem de foc bine închegat.

Lovitura principală a inamicului a fost dată pe direcția Sâmbăteni – Păuliș, concomitent cu o învăluire a flancului drept, pe direcția Cuvin – Miniș. Fără sorți de izbândă, inamicul a introdus noi forțe în luptă, reușind în cele din urmă, la data de 17 septembrie, pătrunderea la nord est de localitatea Miniș, unde a angajat o luptă extrem de violentă cu militarii Companiei 3 Elevi, care apărau înălțimile cu cota 365, zădărnicind intențiile inamice.

Fig. 39 Luptele duse de armata română în cel de-al doilea război mondial în Porțile Crișurilor (după Armata română în războiul antihitlerist, pag. 82)

Actiunile militare desfășurate de armatele române în faza finală a luptelor pe teritoriul național, la Cluj, Carei, Satu Mare, Oradea și în alte locuri au avut consecințe importante pentru desfășurarea generală a operațiilor militare, inamicul fiind împins, într-un timp scurt, spre vest, cu aproximativ 200 km. Datorită luptei eroice a armatei române, intrândul pe care-l forma dispozitivul inamic în nord-vestul României a fost eliminat, frontul de est căpătând practic o configurație aproape liniară între Marea Baltică, valea Dunării și Marea Adriatică. Diviziile Armatei 1 care au acționat la vest de Carpații Occidentali au oprit singure sau au participat la oprirea a două mari ofensive inamice și la operația Debretin.

Fig 40. Luptele duse de Detașamentul Păuliș în Poarta Mureșului (după Armata română în războiul antihitlerist, pag. 83)

Eliberarea părții de nord-vest a României nu a însemnat însă și încetarea luptei alături de coaliția Națiunilor Unite. Armata română a continuat operațiile militare, în cooperare cu armata sovietică, pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei, până la victoria finală asupra Germaniei naziste.

Capitolul 4 Principalele pasuri și trecători cu funcție militară din partea de vest a României

4.1. Așezarea geografică a României și însemnătatea sa militară.

România este un stat situat în S-E Europei Centrale, pe cursul inferior al Dunării, cu ieșire la Marea Neagră, între meridianele de 20015′44′′ și 29041′24′′ longitudine estică și paralelele de 43037′07′′ și 48015′06′′ latitudine nordică.

Fig. 41 Poziționarea spațiului carpato-danubiano-pontic în Europa

Poziția sa geografică o situează la distanțe aproximativ egale între extremitatea vestică și cea estică a continentului (2800 km până la Capul Roca din Portugalia, respectiv 2600 km până la munții Urali). Este însă mai aproape de Marea Mediterană (la mai puțin de 1000 km) decât de Oceanul Arctic (aproximativ 2800 km), ceea ce face ca temperaturile să fie moderate, iar precipitațiile, pe ansamblu, suficiente.

România se găsește la intersecția paralelei 450 latitudine nordică (pe direcția localităților Ciclova Română, Baia de Aramă, Morărești, Păulești, Tufești, Peceneag) și meridianul 250 longitudine estică (Aurămești, Făgăraș, Schitu-Golești, Traian). Punctele extreme sunt reprezentate de localitățile: Horodiștea la nord (jud. Botoșani), Zimnicea la sud (jud. Teleorman), Sulina la est (jud. Tulcea) și Beba Veche la vest (jud. Timiș). Centrul țării se află în nord-estul judetului Sibiu, în localitatea Dealu Frumos.

Forma României este elipsoidală, neregulată, iar frontierele au o lungime totală de 3149,9 km (1085,6 km frontieră terestră, 1816,9 km frontieră fluvială și 247,4 km maritimă). Frontiera cu Ucraina măsoară 649,4 km (273,8 km terestră, 343,9 fluvială, 31,7 maritimă), în două sectoare distincte: primul între Golful Musura și Giurgiulești (R. Moldova), pe Dunărea maritimă, al doilea între localitatea Criva (R. Moldova) și Halmeu.

Între cele două sectoare cu Ucraina se află frontiera cu R. Moldova, pe râul Prut, pe o lungime de 681,3 km. În partea de vest România se învecinează cu Ungaria pe o lungime de 448,0 km (415,9 km frontieră terestră, 32,1 km frontieră fluvială), între localitățile Halmeu și Beba Veche. Frontiera cu Serbia se întinde pe 546,4 km (256,8 km terestră, 289,6 km fluvială), între Beba Veche și Pristol. La sud ne învecinăm cu Bulgaria pe o lungime de 631,3 km (139,1 km frontieră terestră, 470,0 km frontieră fluvială, 22,2 km frontieră maritimă).

În partea de est, pe o lungime de 193,5 km, între Vama Veche și vărsarea brațului Chilia în Marea Neagră, pe adâncimea apelor teritoriale, se află frontiera maritimă.

Dimensionată de la nord la sud, între Horodiștea și Zimnicea, România măsoară 522 km, iar de la est la vest, între Sulina și Beba Veche, 726 km.

România are o suprafață de 238391 km2 (locul 13 în Europa și 80 pe glob) și o populație de 21413815 locuitori.

Poziția geopolitică a unui stat a fost și va rămâne schimbătoare, în funcție de modificarea anumitor factori politici, economici, militari etc. Principatele române și mai târziu România ca stat unitar, au fost, din punct de vedere geopolitic, în zona de intersecție a intereselor marilor puteri, respectiv a marilor imperii (Imperiul Roman în antichitate, Imperiul Otoman, Rusia Țaristă și Imperiul Habsburgic/Austo-Ungaria în evul mediu și mai apoi în epoca modernă). După cel de-al doilea război mondial, timp de peste 50 de ani, România ca țară comunistă a fost în sfera de influență a U.R.S.S., iar din punct de vedere militar, țară membră a tratatului de la Varșovia, un fel de replică comunista a celebrului tratat nord-atlantic. După căderea „Cortinei de Fier” și implicit dizolvarea Tratatului de la Varșovia, necesitatea de a face parte integrantă dintr-o alianță credibilă și suficient de puternică pentru asigurarea suveranității, integrității și independenței teritoriale, a „împins” clasa politica din România să „cocheteze” cu alianța N.A.T.O.

Această „cochetare” a impus și anumite reforme extrem de dure în mediul militar. Este vorba de reducerea semnificativă a numărului de militari, de la peste 300.000 de militari pe care îi avea armata română în anul 1989, la aproximativ 60 – 70.000 de profesioniști, mult mai bine antrenati și dotati, care fac parte din unități cu o mare capacitate de reacție, mult mai flexibile din punct de vedere al capacității de lovire și mobilitate. De asemenea, un alt termen înlocuit a fost „războiul întregului popor” cu termenul de „război dus de profesioniștii armatei”. Astfel, cu o armată mult mai puțin numeroasă, România are capacitatea de a asigura reacția și riposta fermă în cazul unei agresiuni a teritoriului său național.

În prezent, dată fiind calitatea de țară membră a UE și a NATO, România participă cu drepturi depline în cadrul sistemului de securitate colectivă și are o contribuție majoră la dezvoltarea Parteneriatului pentru Pace.

Începutul mileniului al III-lea este puternic marcat de construcția unei noi arhitecturi de securitate și stabilitate, determinată de apariția unor noi riscuri, crize și conflicte latente.

România se află la interferența a patru evoluții strategice posibile: central-european – viitor pol de prosperitate regională; sud-est european – generator de instabilitate; al C.S.I. – aflat în criză de identitate și cel al Mării Negre, care constituie atât zona de importanță strategică pentru flancul sudic al Alianței, cât și spațiul de tranzit pentru resursele din Asia Centrală.

Situația politico-militară din zona de sud-est a Europei, departe de a se fi stabilizat se caracterizează în continuare de următoarele elemente:

menținerea unor zone cu grad ridicat de risc, urmare a litigiilor nesoluționate, a confruntărilor latente interetnice sau religioase (Kosovo, Bosnia și Herțegovina, Macedonia, Cipru, Albania);

tendințe de radicalizare și extindere a fundamentalismului islamic;

revendicări teritoriale sau de altă natură cu riscuri sporite de accentuare a tensiunilor în relațiile dintre actorii direcți (Grecia – Macedonia, Grecia – Turcia);

intensificarea eforturilor Rusiei de a reface zonele de influență pierdute după încetarea Războiului Rece;

exacerbarea amenințărilor de natură non-militară la adresa siguranței statelor din zonă (crima organizată, terorismul transfrontalier, traficul de droguri și armamente, imigrația ilegală).

În acest context, poziția geopolitică a României poate fi definită astfel:

România este un stat suveran aflat la extremitatea estică a Uniunii Europene, în zona de trecere dintre occident și spațiul fostei Uniunii Sovietice. Din punct de vedere al întinderii, al populației, dar și al potențialului civil și militar, se află la intersecția zonelor extinse ale Europei Centrale, în cadrul căreia ocupă locul al doilea după Polonia, și Balcanilor, în care România este plasată pe locul al doilea ca suprafață și populație, după Turcia;

România este o țară la intersecția celor mai importante axe geoeconomice, totodată și axe geostrategice, ale continentului:

axa Vest-Est: Europa occidentală (furnizoare de tehnologie) – spațiul caucazian (furnizor de materii energetice);

axa Nord-Vest-Sud-Est: Europa Centrală (cu Germania ca principal stat, cu cel mai mare PIB din Europa și cel mai dezvoltat comerț exterior) Asia Mică, și Orientul Apropiat;

axa mărilor: Marea Caspică, Marea Neagră, Marea Mediteraneană sau „Drumul energiei caspice” spre Europa, cu alternativă, care încă se discută, prin România;

axa fluviilor și canalelor: Rin-Main-Dunăre, care asigură legătura dintre Marea Nordului (cu cel mai mare port Rotterdam) și Marea Neagră (cu portul Constanța, cel mai mare din bazinul Mării Negre).

4.2. Zonele de operații de pe teritoriul României

În contextul politico-militar actual, abordarea zonelor de operații trebuie făcută cu mult discernământ și în strictă concordanță cu interesele naționale fundamentale, deoarece nici o afirmație, oricât de spirituală ar fi, nu ține locul necesităților stringente de securitate și apărare națională.

Concepțiile cu adevărat moderne despre ridicarea la luptă împotriva oricărui agresor constituie soluția “sine qua non” pentru statele mici și mijlocii, care pentru a putea contracara superioritatea numerică și tehnică a agresorului trebuie să fie pregătite să angajeze în război pentru apărarea ființei lor naționale, într-o formă sau alta, întregul potențial uman, material și întreg teritoriul național.

Doctrinele și strategiile de securitate sunt cu adevărat viabile numai acelea care pornesc de la interesul național și prevăd soluții realiste de realizare a securității naționale prin efort propriu.

Războiul întregului popor cum era definit anterior, în care trebuiau angajate într-un efort unitar toate resursele umane, materiale și spirituale ale țării, sau războiul generalizat de apărare, ca denumire mai recentă dar tot mai putin uzitat, nu pot fi concepute spațial decât în cadrul teritoriului național.

Analizând configurația teritoriului românesc și direcțiile operative și strategice posibile ce converg spre teritoriul României, ducerea acțiunilor militare trebuie elaborată pe direcții operative și strategice, fapt ce presupune o împărțire a teritoriului național pe zone de operații. Acest mod de abordare a teritoriului național în contextul pregătirii și ducerii acțiunilor militare nu este un element de noutate ci constituie unul de continuitate, adoptat permanent la evoluțiile din spațiul de inters strategic al României. Încă dinainte de primul război mondial s-a conceput un plan de apărare a României, care stabilea anumite zone de responsabilitate și operații, ultimul plan și direcțiile probabile de acțiune pe teritoriul național fiind stabilite în urma Tratatului de la Varșovia și făceau parte din Zona de operații din sud-estul Europei.

Teritoriul național a fost împărțit în patru zone de operații, astfel:

Zona de operații de Vest, avea ca principal element respingerea unui atac din zona vest și nord-vest. Era delimitată în partea de vest granița de stat cu Republica Populară Ungară și Republica Statelor Federale Iugoslave, iar în partea de est de lanțul Munților Apuseni;

Zona de Operații de Est, avea ca principal element respingerea unui atac din zona Est și nord-est. Era delimitată la vest de lanțul Carpaților Orientali iar în vest de granița cu R.S.S. Moldovenească;

Zona de Operații de Sud, avea ca principal rol respingerea unui atac din sud și sud-vestul statului. Delimitată la nord de Carpații Meridionali, iar la sud de granița cu Republica Populară Bulgară.

În zona centrală se află Reduitul Central, spațiul geografic unde s-a prevăzut a se dispune rezerva strategică pentru a se interveni pe orice direcție. De asemenea, în Reduitul Central se aflau importante resurse, atât naturale cât și industriale și alimentare.

Fig. 42 Zonele de operații ale teritoriului național, în urma Tratatului de la Varșovia

Analizând acțiunile de luptă din primul război mondial, când armata Austro-Ungară a putut sprijini ofensiva armatei Germane spre Est, în primul rând prin apărarea dispusă pe lanțul Carpaților Orientali și efectuând cu succes supravegherea în foarte bune condițiuni a trecătorilor și pasurilor din zonă, a reușit producerea de importante pierderi în personal și tehnică de luptă armatei române, analiștii militari și-au dat seama că această dispunere este inoportună pentru intervenție, atât pe frontul de Est dar mai ales pe frontul de Sud, peste Carpați, când agresorul ar putea cu ușurință bloca cele patru trecători importante cu forțe minime, creînd însă importante pagube (Cucu M., 1988).

Din momentul atacului Cehoslovaciei, în împărțirea teritoriului pe zone de operații s-au luat în considerare următorii factori, revenindu-se la modelul din perioada interbelică de studiere a teritoriului:

compartimentarea geografică a teritoriului țării;

necesitatea și posibilitatea ducerii acțiunilor militare în mod unitar, atât pe plan național cât și pe plan regional, cu forțele și mijloacele proprii dispuse pe teritoriu;

direcțiile probabile de pătrundere ale inamicului pe teritoriul nostru național;

posibilitățile de manevră ale trupelor și de cooperare pentru diferitele categorii de forțe armate, genuri de armă, structuri militare la nivelul fiecărui compartiment;

obiectivele politico-administrative și economice importante existente în anumite compartimente de teren, care influențează desfășurarea acțiunilor militare;

elementele de pregătire a teritoriului pentru apărare (fortificații, sistemul de hidroameliorații, comunicații, depozite, aerodromuri etc.) existente sau prevăzute a se executa;

posibilitatea ducerii acțiunilor de luptă în compartimentul respectiv de către grupările de forțe și mijloace stabilite inițial, fără a se mai efectua în timp de război ample manevre de forțe și mijloace;

necesitatea coordonării și sprijinului reciproc între forțele participante;

atingerea unor scopuri operative și strategice ale luptei armate și implicit ale războiului;

necesitatea ca în anumite situații unele grupări de forțe să desfășoare temporar acțiuni independente.

Pe baza analizei factorilor menționați mai sus, pe teritoriul țării noastre se definesc și se pot studia următoarele zone de operații (colectiv, 1993):

Zona de Operații de Vest cuprinde Banatul, Crișana, Maramureșul și Transilvania, având o suprafață de 100 000 km2, ceea ce reprezintă 42% din suprafața țării. În limitele zonei se deosebesc două compartimente de teren despărțite de o fășie muntoasă: un prim compartiment este cel dinspre frontiera de vest a României și Carpații Occidentali – Câmpia de Vest și al doilea compartiment cuprins între Carpații Occidentali, Orientali și Meridionali – Podișul Transilvaniei, care poate fi apreciat ca un adevărat reduit central.

Zona de operații de sud, care cuprinde teritoriul Munteniei și Olteniei;

Zona de operații de sud-est, care cuprinde teritoriul Dobrogei;

Zona de operații de est, care include Moldova și Bucovina de sud.

Aceste zone corespund marilor compartimente fizico-geografice delimitate de lanțul Carpaților, fluviul Dunărea și litoralul maritim, cărora le asociem conturul frontierelor naționale.

4.3. Zona de operații de vest (Banatul, Crișana, Maramureșul). Definirea și caracteristicile generale ale zonei de operații de vest

Zona de operații de vest reprezintă teritoriul delimitat astfel: la nord de frontiera de stat a României cu Ucraina, la sud și est, de crestele Carpaților Meridionali și Orientali; la vest și sud-vest, de frontiera de stat conventională cu Ungaria și Iugoslavia, precum și de fluviul Dunărea, între Baziaș și Orșova.

În aceste limite această zonă are o dezvoltare frontală în partea de vest, de aproximativ 450 km, în partea de est 250 km și o adâncime, în partea nordică, de 250 km, iar în cea sudică de 300 km. Suprafața zonei este de aproximativ 100.000 km2, ceea ce reprezintă 42% din suprafața țării și cuprinde: Banatul, Crișana și Maramureșul, în total 16 județe, cu o populație de peste 7.700.000 locuitori, reprezentând 35% din totalul populației.

Axul zonei poate fi definit de linia Oradea, Cluj-Napoca, Târgu-Mureș, Brașov.

Zona de operații de vest interceptează din punct de vedere geografic comunicațiile care conduc din Peninsula Balcanică și din sudul României spre nord-vestul și centrul continentului european.

Zona de operații de vest are un relief variat, în trepte, de la vest către interiorul statului, începând de la câmpii joase și până la munți cu altitudini de 1800 m, în general frământat și accidentat, iar regiunile aflate în limitele sale dispun de importante și variate resurse naturale, de tot felul, care pot întreține asigurarea materială și operativă (colectiv, 1993).

În limitele zonei se găsesc un număr important de localități, între ele fiind numeroase centre industriale și politico-administrative, ce influențează pozitiv ducerea acțiunilor de apărare. O parte din aceste centre, în raport de dispunerea lor, ridică probleme de apărare comună în unele compartimente de teren, iar altele, cum sunt principalele centre din Podișul Transilvaniei, pun fiecare în parte, probleme deosebite de apărare. În raport de dispunerea lor, aceste centre sunt:

în partea de nord-vest a zonei: Baia Mare, Satu Mare, Oradea, Zalău, Cluj-Napoca, Dej;

în partea de sud-vest a zonei: Arad, Timișoara, Reșita, Caransebeș, Lugoj, Hunedoara, Deva;

Fig. 43 Arealul de studiu – harta așezărilor omenești (prelucrare în ArcGIS)

Terenul, în zona de operații de vest, are caracteristici diferite în anumite compartimente, dar în general predomină formele înalte – regiuni muntoase și regiuni de deal și podiș.

În raport de orientarea principalelor forme de relief, în limitele zonei se deosebesc două compartimente de teren despărțite de o fâșie muntoasă. Un prim compartiment este cel dintre frontiera de vest a României și Carpații Occidentali (Câmpia de Vest); al doilea compartiment de valoare operativă este cuprins între Carpații Occidentali și Carpații Orientali.

Fâșia muntoasă a Carpaților Occidentali se întinde de la nord la sud, pe aproape întreaga lărgime a zonei, prezentând mai multe grupe muntoase, despărțite de cele două porți: Poarta Someșului și Poarta Mureșului, dar și Bazinul Crișurilor, un raion extrem de important, pentru orice tip de acțiune militară.

Situarea Munților Apuseni în apropierea frontierei de stat și între Porțile Someșului și Mureșului (chiar dacă sunt incluși în majoritate în structura celor două porți, fiind adevărați stâlpi de susținere a acestora), le conferă rolul de pivot al apărării Transilvaniei,

Munții Apuseni constituie aliniamentul final pe care ar trebui oprită ofensiva inamicului și totodată o bună bază de plecare pentru executarea unor riposte ofensive decisive asupra grupărilor agresorului pătrunse în Poarta Someșului sau cea a Mureșului. De asemenea, împreună cu celelalte ramuri muntoase ale Carpaților Occidentali, M. Apuseni constituie aliniamentul strategic cel mai puternic pentru apărare.

În lărgime, zona de operații de vest se sprijină, în cea mai mare parte, pe regiuni muntoase: la nord, pe frontiera de stat, înscrisă pe Munții Maramureșului, iar la sud, pe Carpații Meridionali. Acești munți oferă o protecție naturală flancurilor grupării de forțe care ar acționa în această zonă.

Practica militară situează lupta pentru trecători în rândul preocupărilor extrem de importante. Întotdeauna, acțiunile duse în munți au oscilat în jurul trecătorilor, lupta pentru deschiderea ori apărarea lor constituind obiectivul central urmărit, esența însăși a confruntărilor militare în zonele muntoase.

Ar trebui aici privit înapoi, în istorie, dar fără a intra în amănunte, la rolul trecătorilor în timpul războaielor și al luptelor, încă din antichitate: romanii au intrat în Dacia liberă prin trecătoarea Lainici – Merișor sau prin Poarta Orientală, în timpul războaielor daco-romane, oastea lui Mircea cel Bătrân a învins oastea otomana în trecătoarea Văii Prahovei, la Posada, Mihai Viteazul a învins oastea condusă de Sigismund Bathory în Guruslău, în Poarta Someșului, Gelu, Vlad și Menumorul au limitat acțiunile invaziei maghiare în Transilvania prin luptele duse la intrarea în Poarta Someșului și în Bazinul Crișurilor, iar exemplele ar putea continua.

Așadar, locul și rolul ce revin trecătorilor în sistemul acțiunilor militare duse în munți fac din acestea elementele de bază ale analizei geografico–militare, tactic–operative și strategice care se desfășoară la nivelul comandamentelor militare, atât în timp de pace, în situații de criză cât și în caz de război. Cunoașterea în detaliu a caracteristicilor lor, a consecințelor și implicațiilor ce le au în pregătirea și ducerea acțiunilor în munți, iar în cadrul acestor acțiuni, lupta în pasuri/trecători, sunt de natură să-i orienteze pe comandanți în adoptarea celor mai juste hotărâri și stabilirea măsurilor corespunzătoare în vederea îndeplinirii lor.

4.4. Poarta Someșului

Culoarul de pe Valea Someșului se derulează pe aria județului Sălaj, începe la Căpîlna și se termină la Mirșid, având o lungime de 80 km. Se înscrie pe valea râului Someș până la Jibou, apoi pe valea pârâului Apa Sărată până la sud de localitatea Firminiș, separând dealurile Ciceului (în adâncime Culmea Brezei), podișul Boiului (în adâncime Culmea Prîsnel) și Dealurile Silvaniei (situate pe latura de nord a trecătorii) de podișul Someșan și Munții Meseș pe latura sudică, după care continuă încă 3 km spre vest și se încheie la Mirșid.

Trecătoarea este străbătută de drumul național 1 C, de la Căpîlna pînă la 2 km vest de localitatea Perii Vadului, apoi de aici până la Mirșid pe drumul național 1H care urmează, în general, cursul râului Someș pe malul drept al acestuia, între Căpîlna și Ciocmani, iar de aici pe malul stâng al râului pînă la Jibou, de unde continuă până la Mirșid urmând o parte a traseului în lungul pârâului Apa Sărată. Drumul este în întregime modernizat si asfaltat.

În lungul acestei comunicații sunt 21 de curbe cu raze cuprinse între 20 — 50 m și declivități maxime de 14 la sută.

Înzăpezirile cele mai frecvente se produc între Cuciulat — Ciocmani și între Var — Popeni. Căderi mai frecvente de stânci și depuneri aluvionare se produc între Glod—Ileanda.

În lungul comunicației se pot deplasa coloane de autovehicule cu o viteză medie de 30 km pe oră, asigurând o capacitate de circulație de 245 autovehicule pe oră (5.880 autovehicule în 24 de ore).

Între Valea Groșilor și sud Ciocmani, pe o distanță de 51 km de-a lungul malului stâng al Someșului, se găsește un drum pietruit în bună stare. În lungul acestui drum sunt 39 de curbe cu raza cuprinsă între 15—40 m și o declivitate maximă de 18 la sută. Drumul asigură cu greu două fire de circulație. Cele mai frecvente înzăpeziri pe acest drum se produc între Negreni și Surduc.

Fig. 44 Poarta Someșului

Deplasarea coloanelor auto se poate realiza cu o viteză medie de 15 km pe oră (coloanele mixte, șenilate și pe roți), iar capacitatea de circulație este de 110 autovehicule pe oră (2 640 autovehicule în 24 de ore).

Fig. 45 – Trecătoarea din Poarta Someșului. Localitățile sunt dispuse astfel(de la stânga spre dreapta): Mirșid; Popeni; Jibou; Turbuța; Surduc; Ciocmani; Băbeni; Cucuiulat; Letca; Lemnia; Răstoci; Ileanda; Dăbîceni; Glod; Gâlgău; Căpîlna.

Efectuarea manevrei peste râul Someș, folosindu-se cele două comunicații situate una pe latura fie nord a trecătorii, iar cealaltă pe cea de sud, este posibilă prin traversarea Someșului pe podurile existente la Rus, Ileanda, Letea — Lozna, Ciocmani.

În lungul trecătorii există și cale ferată simplă (mai puțin între Dej și Gîlgău unde există cale ferată dublă), cu ecartament normal, neelectrificată, care străbate în întregime trecătoarea pe o distanță de 71 km.

Adăpostirea populației împotriva loviturilor aeriene ale inamicului din se poate asigura și prin folosirea galeriilor de mină de la Surduc și Băbeni.

Fig. 46 – Trecătoarea din Poarta Someșului. Localitățile sunt dispuse astfel(de la stânga spre dreapta): Căpîlna, Dobrocina, Fodora, Rus, Podișu, Rogoja, Negreni, Cormeniș, Lozn, Clit, Surduc, Tihău, Var, Jibou, Popeni, Mirșid

Raioanele cele mai favorabile organizării staționării, odihnei și haltelor sunt: Gîlgău; Poiana Blenchii; Bîrsăuța; Glod; Dăbiceni; Ileanda; Sașa; Perii Vadului; Legea; Cozea; Someș-Guruslău; Ciocmani; Jibou; Șoimuș; Naimon; Firminiș, toate situate pe latura de nord a trecătorii ; Dobrocina; Hășmaș; Rus; Cormeniș; Cliț; Surduc; Valea Loznei; Popeni; Mirșid, Creaca; Jibou, pe latura sudică a trecătorii.

În cazul închiderii (blocării) trecătorii sau numai a unor sectoare se poate varienta astfel:

a. Prin partea de nord a trecătorii

a) în situația în care sectorul cuprins între Gîlgău și Mirșid (lung de 76 km) este „închis" (blocat) se poate varienta pe direcția: Gîlgău, Tîrgu Lăpuș, Șomcuța Mare, Ulmeni, Benesat, Cehu-Silvaniei, Crișeni pe un itinerar lung de 135 km. Itinerarul, cu două fire de circulație, nu ridică probleme privind deplasarea tehnicii din dotarea unităților și a marilor unități tactice.

Declivitatea, curbele existente în lungul comunicației și podurile ce se află pe aceasta tind spre atingerea parametrilor maximi admiși privind asigurarea deplasării coloanelor în siguranță și într-un ritm de marș corespunzător.

Prin caracteristicile sale, drumul pe acest itinerar permite realizarea unei viteze medii de 20 km pe oră și o capacitate de circulație de 198 autovehicule pe oră (4.752 autovehicule în 24 de ore).

În cazul în care sectorul cuprins între Gîlgău, Var (lung de 53 km) este închis, se poate varienta pe direcția: Gîlgău, Tîrgu Lăpuș, Șomcuta Mare, Miresu Mare, Ulmeni, Benesat, Someș-Odorhei, Jibou, pe o distanță de 116 km. Prin caracteristicile sale, comunicația asigură deplasarea coloanelor ce au în compunere autovehicule din întreaga gamă de tehnică din dotarea unităților și a marilor unități tactice. Deplasarea coloanelor se poate realiza cu o viteză medie de circa 20 km pe oră, asigurând o capacitate de circulație de 193 autovehicule pe oră (4.752 autovehi-cule în 24 de ore).

c) În varianta în care sectorul cuprins între Gîlgău și Răstoci (lung de 23 km) este închis, se poate ocoli pe direcția: Gîlgău, Poiana Blenchii, Vălenii Lăpușului, Vima Mică, Boiu Mare, Purcăreț, Toplița, Lemniu. Itinerarul are o lungime de 55 km și permite circulația tuturor categoriilor de tehnică din dotarea unităților și a marilor unități tactice, pe coloane, cu viteze medii de 15 km pe oră, realizându-se astfel o capacitate de circulație de 112 autovehicule pe oră (2.688 autovehicule în 24 de ore).

b. Prin partea de sud, trecătoarea poate fi varientata astfel:

a) În situația în care în lungul trecătorii comunicația este distrusă sau blocată în mai multe puncte, trecătoarea poate fi varientată pe direcția: Dej, Bobîlna, Panticeu, Sărata, Voivodeni, Hida, Românași, Zalău 2 km vest Crișeni, pe o distanță de circa 110 km.

Pentru evitarea sectorului de drum nemodernizat din zona localității Panticeu, se poate circula pe itinerarul Fodora, Așchileu Mic, Dragu, Hida, în această variantă itinerarul de ocolire măsoară 120 km, prezentând avantajul că drumul este în întregime modernizat și asfaltat.

Pe acest itinerar, cu două fire ele circulație, se pot deplasa coloane formate din toate categoriile de tehnică aflate în dotarea unităților și a marilor unități tactice, cu o viteză medie de 20 km pe oră și o capacitate de circulație de 170 autovehicule pe oră (4.080 autovehicule în 24 ore). De-a lungul întregului itinerar curbele, declivitățile și podurile existente nu ridică probleme deosebite pentru deplasare.

b) În situația în care sectorul cuprins între Căpîlna, Surduc (lung de 48 km) este blocat, se poate varienta pe direcția: Dej, Bobîlna, Gîrbou, Surduc, pe o distanță de 53 km. Comunicația este asfaltată, cu două fire de circulație, iar curbele și declivitatea nu pun probleme deosebite. Doar la intrarea în localitatea Cernuc se pot crea anumite probleme, ca urmare a neconsolidării drumului, acesta fiind rupt pe aproximativ 300 de metri.

Prin caracteristicile sale, drumul, în lungul acestui itinerar, permite deplasarea coloanelor cu o viteză medie de 28 km pe oră, asigurând o capacitate de circulație de 205 autovehicule pe oră (4.920 autovehicule în 24 de ore).

c) În cazul când sectorul dintre Rus și Surduc (lung de 43 km) este blocat se poate varienta pe direcția: Rus, Șimișna, Hășmaș, Zalha, Surduc pe o distanță de 48 km. Comunicația permite deplasarea coloanelor formate din autovehicule din dotarea unităților militare și asigură realizarea unei viteze medii de 20 km pe oră și a unei capacități de circulație de 155 autovehicule pe oră (3.720 autovehicule în 24 de ore).

d) În varianta în care sectorul cuprins între Var și Mirșid (lung de 20 km) este închis, se poate ocoli pe itinerarul: 1 km est Var, Hida, Sînmihaiu Almașului, Românași, Zalău, 2 km vest Crișeni pe o distanță de circa 67 km.

Pe această direcție, itinerarul este străbătut de drumurile naționale 1G (între Gîlgău Almașului și Sînmihaiu Almașului) și de 1F (între Sînmihaiu Almașului — Zalău).

Comunicația, de-a lungul întregului itinerar, este modernizată, cu declivități și curbe ai căror parametri nu depășesc limitele admise deplasării coloanelor de autovehicule din dotarea unităților și a marilor unități tactice.

Prin caracteristicile sale, comunicația permite realizarea unei viteze medii de 25 km pe oră si a unei capacități de circulație de 185 autovehicule pe oră (4.440 autovehicule în 24 de ore).

e) În situația când sectorul Jibou, Mirșid (lung de 15 km) este blocat, se poate apela la itinerarul de varientare de pe direcția: Jibou, Creaca, Zalău, 2 km vest Crișeni pe o distanță de 26 km (din Creaca drumul poate continua și pe direcția: Românași, Zalău, 2 km vest Crișeni, situație în care lungimea comunicației este de 42 km). Itinerarul propus este în întregime modernizat, asfaltat, cu poduri ce suportă clasa de încărcare maximă și asigură o viteză medie de deplasare a coloanelor auto de aproximativ 25 km pe oră și o capacitate de 185 autovehicule pe oră (4.400 autovehicule în 24 de ore).

În concluzie, trecătoarea de-a lungul Văii Someșului, care traversează o zonă largă de dealuri și podișuri, cu altitudini relativ mici (axul trecătorii marcând limita nordică a Carpaților Occidentali), constituie o direcție favorabilă pentru ducerea acțiunilor de luptă si permite întrebuințarea tuturor genurilor de arme atât dinspre Podișul Transilvaniei către Cîmpia Tisei, cât și invers.

Acțiunile, pe care un eventual agresor le-ar putea desfășura dinspre vest, vor urmări, probabil, cucerirea, într-o primă etapă, a unor obiective cum ar fi pasurile și lucrările de artă, de pe comunicații, noduri de comunicații și orografice, principalele obiective economice (baraje hidrotehnice și instalațiile aferente, baze turistice și de agrement, exploatări miniere și forestiere etc), punctele de comandă și centrele de transmisiuni, raioanele de dispunere a unităților și formațiunilor de asigurare materială, tehnică și medicală etc. Aceste obiective pot fi cucerite prin acțiunea concentrată pe direcții a unor unități (subunități) sau cu ajutorul unor elemente specializate pentru lupta în adâncimea apărării adverse (cercetare-diversiune, desant aerian, comando etc).

În cazul trecătorii de pe Valea Someșului, se poate afirma că o ofensivă reușită a inamicului îi poate crea acestuia posibilitatea să iasă în Podișul Transilvaniei unde, datorită absenței unor forme dominante de teren pe care s-ar putea sprijini o eventuală apărare, își poate desfășura forțele și miiloacele și duce cu succes acțiunile pe direcțiile dorite.

Importanța trecătorii de pe Valea Someșului rezidă și în faptul că de-a lungul ei pot acționa forțe în valoare de până la două mari unități tactice, cu posibilitatea forțării râului la nord de Jibou si, ulterior, să acționeze cu lovitura principală către Dej. Compartimentarea terenului, căile de comunicație și importanța obiectivelor din adâncime determină aprecierea că, pe această direcție, inamicul va acționa cu o mare unitate la nord, iar cu alta la sud de râul Someș, de la intrarea în trecătoare și până la ieșirea din aceasta.

În situația în care inamicul ar acționa în acest mod, râul Someș, pe porțiunea de la sud și nord-est de Dej, poate constitui aliniamentul unei misiuni de mare unitate, a cărui cucerire poate deschide direcții noi ce conduc spre principalele centre politico-economice din Podișul Transilvaniei, precum și la executarea unei manevre ample în flancul și spatele întregului dispozitiv de apărare de pe Munții Apuseni.

Pentru mărirea ritmului de ofensivă, inamicul poate întrebuința desant aerian de valoare tactică la intrarea în trecătoare (Jibou) sau la ieșirea din aceasta, în scopul interzicerii afluirii trupelor apărătorului spre front.

Apărarea trecătorii poate fi organizată, în primul rând, chiar la intrare, pe un aliniament puternic de valoare operativă ce trece pe la Baia Mare, Jibou, Zalău, Ciucea. Un alt aliniament de apărare, de aceeași importanță, poate fi organizat la ieșirea din trecătoare, pe malul de est al râului Someș, acesta trecând pe la Năsăud, Beclean, Dej, Bonțida, Apahida.

Inamicul care încearcă să pătrundă în trecătoare poate fi nimicit prin executarea unor contralovituri cu rezerve dispuse în raionul localităților Jibou și Zalău, iar în situația în care s-a reușit cucerirea trecătorii cu rezerve dispuse la est de Someș pe direcția Dej, Zalău sau Cluj, Jibou, urmând ca apărarea să fie refăcută pe un aliniament la intrarea în trecătoare.

Ocuparea și menținerea acestuia poate duce, o dată cu schimbarea raportului de forțe pe plan local, la constituirea lui într-o puternică bază de plecare la ofensivă către vest pentru eliberarea teritoriului ocupat de agresor în această parte a țării.

4.5. Trecătoarea Zalău — Românași

Trecătoarea Zalău — Românași se înscrie în „Poarta Someșului", de la ieșirea de sud-est a orașului Zalău și până la Românași. Trecătoarea traversează Munții Meseș prin pasul situat la altitudinea de 716 m (la circa 8 km sud-est de Zalău la bifurcația comunicației spre Românași, respectiv spre Treznea – Agrij) și ajunge la Românași. Se derulează pe aria județului Sălaj, are o lungime de 19 km (între Zalău—Românași) și asigură legătura între Depresiunea Silvaniei (Șimleului) și Depresiunea Agrij—Almaș.

Fig. 47 Trecătoarea Zalău – Românași

În lungul trecătorii se găsesc dispuse localitățile Zalău (la intrarea în trecătoare), Ciumărna și Românași (la ieșirea din trecătoare).

Trecătoarea este străbătută de drumul național 1 F modernizat și asfaltat în întregime, cu poduri de dimensiuni mici (unele sub 5 m), care suportă o clasă de încărcare maximă.

Comunicația în trecătoare asigură, în toate condiții meteorologice, două fire de circu- lație, iar de-a lungul acesteia nu se găsesc curbe sub limitele admise. Declivitățile existente se situează sub 12 la sută, cu excepția sectorului cuprins între kilometrul 24 + 600 și kilometrul 24 + 772, unde declivitatea este maximă.

Fig. 48 Trecătoarea Zalău – Românași

În lungul drumului din trecătoare poate circula întreaga gamă a tehnicii din dotarea unităților și a marilor unități tactice și operative, fără restricții de gabarit și tonaj. Este necesară însă luarea unor măsuri pentru sporirea aderenței la carosabil (prin dotarea autovehiculelor cu mijloacele adecvate și alte măsuri speciale), mai ales pe timp de iarnă când sunt frecvente depunerile de polei și formarea gheții.

Caracteristicile drumului permit o viteză medie de 40 km/oră și o capacitate de circulație de 340 autovehicule pe oră (8.160 autovehicule în 24 de ore).

Posibilități de varientare :

în situația în care sectorul cuprins între Zalău și Ciumărna (lung de 16 km) este închis, ca urmare a blocării pasului, se poate varienta pe direcția: Zalău, 1 km est Moigrad, Brebi, Creaca, Românași, pe o distanță de aproximativ 26 km. Pe acest itinerar, drumul este în întregime asfaltat, curbele și declivitățile nu ridică probleme deosebite, iar podurile suportă o clasă de încărcare maximă, prevăzută pentru toate tipurile de autovehicule din dotarea unităților și a marilor unități tactice.

în situația în care sectorul cuprins între 1 km sud pasul trecătorii (situat în zona popasului turistic și cabanei „Popasul Romanilor") și localitatea Ciumărna (lung de 7 km), se poate varienta pe direcția: pasul trecătorii, localitățile Treznea, Bozna, Agrij, Românași, pe o distanță de 22 km. În lungul acestui itinerar se găsește un drum modernizat, asfaltat, cu două fire de circulație. Curbele, declivitatea comunicației și podurile existente în lungul acesteia permit circulația tehnicii din înzestrarea unităților și a marilor unități tactice.

Prin caracteristicile sale și lărgimea culoarului în lungul comunicației, trecătoarea asigură o capacitate corespunzătoare unei unități tactice.

Trecătoarea Zalău — Românași se află, practic, în imediata apropiere a celei de pe Va-lea Someșului, reliefându-se, din anumite puncte de vedere, ca o cale de acces complementa-ră acesteia.

Principala direcție tactică ce trece prin trecătoare este Săcuieni, Marghita, Șimleul Silvaniei, Zalău, de aici existând posibilitatea accesului spre Bonțida sau Cluj.

Apărarea intrării în trecătoare se face prin dispunerea forțelor și mijloacelor pe o poziție ce se integrează în al treilea aliniament important care trece pe la Baia Mare, Jibou, Zalău, Ciucea și mai departe spre sud, pe principalele forme tari de teren.

Fiind mult mai scurtă decât trecătoarea de pe Valea Someșului, în afara aliniamentului de apărare organizat pe pantele de vest ale Munților Meseșului, nu se mai poate organiza altul pe parcursul acesteia.

4.6. Trecătoarea Gurahonț – Vașcău începe la Gurahonț și se termină la Criștioru de Jos. Se înscrie pe valea Crișului Alb, apoi de la circa 3 km est de localitatea Pleșcuța, pe valea pârâului Tăcașele, trece prin localitatea Vîrfurile, urcă apoi pe valea de la Lazuri până la pasul Criștior (situat pe linia de hotar dintre județele Arad și Bihor) și continuă până la Criștioru de Jos. Între cele două extremități măsoară 40 km și se derulează pe aria județelor Arad (marea majoritate a traseului) și Bihor. Face legătura între depresiunea Zarandului și limita de sud a Depresiunii Beiușului, separând Munții Zarandului și Bihorului de Munții Codru – Moma.

Râul Crișul Alb străbate printr-un defileu, pe o distanță de circa 8 km, trecătoarea, între localitatea Gurahonț și imediat sud-vest de localitatea Gura Văii.

Nu se pune problema trecerii prin vad a râului, iar forțarea în acest sector nu este indicată.

Fig. 49 – Trecătoarea Gurahonț – Vașcău

Peste cursul râului se pot întinde punți specifice vânătorilor de munte. Fundul râului este format din bolovani de munte, în unele locuri colți de stâncă. Crișul Alb traversează comunicația chiar la marginea de est a localității Gurahonț, unde se află un pod din beton armat, cu o lungime de 26 m și o lățime de 6 m. La ieșirea dinspre vest a localității Gurahonț există o suprafață inundabilă de 443 ha. Pericolul de inundare este mai mare în lunile aprilie-mai și în luna septembrie, în special, când plouă mai frecvent.

Fig. 50 – Trecătoarea Gurahonț – Vașcău (profil longitudinal – latura estică și sudică)

În ceea ce privește pârâul Tăcașele și pârâul Valea de la Lazuri, nu pun probleme deosebite decât în momentul topirii zăpezii și în condițiile unor ploi torențiale, când debitul pârâului ajunge de trei ori mai mare.

Ceața persistă timp mai îndelungat între Gura Văii și Vidra. În sezoanele cu ploi abundente, pârâul Tăcașele poate aduce viituri ce acoperă sectoare de drum sau deteriorează comunicația. De la Avram Iancu până la Criștioru de Jos trecătoarea este străbătută de drumul național 76. În lungul acestei comunicații, în întregime asfaltată, se poate circula pe ambele sensuri. Podurile suportă clasa maximă de încărcare, fiind construite din beton armat. Raza curbelor și declivitatea nu ridică probleme privind deplasarea.

Fig. 51 – Trecătoarea Gurahonț – Vașcău (profil longitudinal – latura vestică și nordică)

Prin caracteristicile sale comunicația permite realizarea unei viteze medii de circa 30 km pe oră și a unei capacități de circulație de 245 autovehicule pe oră (5880 autovehicule în 24 ore).

Posibilități de varientare. În situația că sectorul cuprins între Gurahonț și pasul Cristior este închis, trecătoarea se poate varienta pe direcția: Gurahonț – Zimbru – Avram Iancu – Criștioru de Jos, pe o distanță de circa 38 km. Drumul este în stare bună. Curbele cu rază minimă de 25 m, ca și declivitățile existente în lungul drumului, nu ridică probleme deosebite pentru deplasare. Pe aproape întregul traseu de varientare se poate circula pe două fire de circulație, cu o viteză medie de aproximativ 18 km/h, capacitatea fiind de 142 autovehicule pe oră (3406 autovehicule în 24 de ore). Pe timp de iarnă cu zăpezi abundente, drumul, pe această direcție, este greu de folosit, iar uneori, unele sectoare pot fi înzăpezite.

În cazul în care localitatea Vîrfurile este blocată, se poate ocoli pe direcția: marginea de vest a localității Vidra – Măgulicea – 2,5 km NE localitatea Vîrfurile. Itinerarul de ocolire este de aproximativ de 5 km și este format, în mare parte, din drum pietruit, în general în bună stare, cu două fire de circulație.

4.7. Trecătoarea Moldovenești (Arieșeni) – Cîmpeni – Nucet (pe valea râului Arieș), începe la 2 km nord de localitatea Moldovenești și se termină la nord-vest de localitatea Nucet. Trecătoarea urmează valea Arieșului, până în dreptul localității Botești (confluența dintre Arieșul Mare și Arieșul Mic), apoi se înscrie pe Valea Arieșului Mare până la pasul Vîrtop (1160 m), situat pe linia de hotar dintre județele Alba și Bihor, după care continuă pe Valea Crișului Băița, trece prin pasul situat la altitudinea de 1296 m, care se află la 7 km NE de Nucet și ajunge la intrarea de nord-est a localității Nucet.

Trecătoarea este cea mai lungă de pe teritoriul țării, străbate județele Cluj, Alba și Bihor, separă Muntele Mare și Podișul Padeșului de Munții Trascăului și Munții Bihorului. Mai face legătura între Podișul Transilvaniei și depresiunea Beiuș, traversând zona Munților Apuseni. Între cele două extremități (Moldovenești – Nucet) măsoară 141 km.

Principalele localități, în lungul trecătorii, sunt: Moldovenești, Buru, Lungești, Lunga, Sălcuia, Baia de Arieș, Lupșa, Cîmpeni, Vadu Monților, Albac, Scărișoara, Gîrda de Sus, Arieșeni, Băița, Nucet. Aceste localități sunt dens populate, având între 2500 (în majoritatea localităților rurale) și 9800 de locuitori (Cîmpeni).

Fig. 52 – Trecătoarea Moldovenești – Cîmpeni – Nucet

Râul Arieș are o lungimea de 133 km în trecătoare, pe valea căruia se înscrie aproape în întregime traseul acestuia, izvorăște din Munții Bihorului și urmează pantele de sud ale masivului Muntele Mare și cele nordice ale Munților Metaliferi și Trascăului.

Adăpostirea populației împotriva loviturilor inamicului din aer se poate realiza, mai ales, prin folosirea galeriilor Întreprinderii Miniere Baia de Arieș.

Asigurarea cu apă potabilă se poate realiza în localitățile din trecătoare utilizând surse ca: puțuri, fântâni de mică adâncime, izvoare amenajate.

Fig. 53 – Trecătoarea Moldovenești – Cîmpeni – Nucet (profil longitudinal – latura nordică). Localitățile sunt dispuse astfel(de la stânga spre dreapta):Moldovenești, Lungești, Buru, Vidolm, Lunca, Sălciua, Baia de Arieș, Lupașa, Bistra, Cîmpeni, Vadu Moților, Albac, Scărișoara, Gîrda de Sus, Arieșeni, Nucet

În zona trecătorii se găsesc suficiente materiale de construcții: lemn, piatră, cărămidă, balast, nisip și var.

Trecătoarea este străbătută, de-a lungul întregului traseu, de drumul național 75, în întregime asfaltat, modernizat, cu curbe cu raza minimă de 25 metri, declivitatea între 7 și 9 %, cu două benzi de circulație, fapt ce permite deplasarea tuturor categoriilor de tehnică cu o viteză medie de aproximativ 30 km/h

Fig. 54 – Trecătoarea Moldovenești – Cîmpeni – Nucet (profil longitudinal – latura nordică). Localitățile sunt dispuse astfel (de la stânga spre dreapta): Nucet, Arieșeni, Gîrda de Sus, Scărișoara, Albac, , Vadu Moților, Cîmpeni, Bistra, Lupașa, Baia de Arieș, Sălciua, Lunca, Vidolm, Buru, Lungești, Moldovenești.

De-a lungul trecătorii, începând cu Moldovenești și până la Cîmpeni, pe o distanță de 72 km se găsește tronsonul de cale ferată îngustă ce face legătura între Turda și Abrud.

Nu există posibilități de varientare a trecătorii cu coloane auto în imediata apropiere a axului acesteia. Coloanele hipo cu materiale samarizate și coloanele pe jos pot varienta trecătoarea, dar itinerarele sunt deosebit de lungi și impun marșuri lungi pentru ocolirea unor sectoare scurte din trecătoare.

4.8. Trecătoarea Bucea – Budureasa, lungă de 51 de km, face legătura între depresiunea Vadului și cea a Beiușului, începe la sud de localitatea Bulz, înscriindu-se pe valea Iadului până la Stîna de Vale și se termină la marginea de est a localității Budureasa. Trecătoarea este situată pe aria județului Bihor și separă Munții Vlădeasa de Munții Pădurea Craiului.

Trecătoarea este străbătută de râul Iad, ale cărui izvoare pornesc de la sud-vest de Vârful Piatra Craiului (1463 m). Pe cursul său superior formează mai multe cascade, cea mai importantă fiind Iadolina, situată la aproximativ 7 km în amonte de lacul Leșu.

Râul Iad, în condiții normale, din punct de vedere pluviometric, nu ridică probleme privind deplasarea pe comunicația din lungul trecătorii, însă primăvara și toamna, pe timp ploios îndelungat, viiturile, aduse mai ales de afluenții săi, pot produce importante perturbații deplasării coloanelor, prin deteriorarera carosabilului. Înzăpeziri sunt posibile pe unele tronsoane ale comunicației situate la circa 5 km est de localitatea Budureasa, până la stațiunea Stâna de Vale, și pe întregul traseu cuprins între cascada Iadolina și localitatea Bulz.

Fig. 55 – Trecătoarea Bucea – Budureasa

Traversarea râului Iadolina este posibilă pe întregul traseu, cu unele mici amenajări, excepție făcând sectoarele cascadelor și zona de acumulare Leșu, unde acest lucru nu se poate realiza. Comunicația care se înscrie în lungul văii râului Iad, de tipul drum pietruit, traversează o singură dată cursul de apă în dreptul cascadei Iadolina. Principalele localități în lungul trecătorii sunt: Bulz, Remeți, Budureasa și Stîna de Vale, localități destul de des populate, având între 1000 și 3100 locuitori.

Fig. 56 – Trecătoarea Bucea – Budureasa (profil longitudinal – latura estică și sudică).

Aprovizionarea cu apă potabilă se asigură prin existența fântânilor prezente, în număr mare, în toate localitățile. Stațiunea Stîna de Vale este alimentată cu apă potabilă dintr-o acumulare special realizată în acest scop.

Materialele de construcții (în special lemn, balast, nisip, var) se găsesc din abundență.

Raioanele propice organizării staționării, odihnei sau a haltelor sunt: mica depresiune a stațiunii Stîna de Vale, ce oferă posibilități de dispunere a unei unități de infanterie (vânători de munte etc.), Remeți, Bulz, Ponoară, Munteni, zona barajului Lacu Leșu, Remeți, Lunca Vișagului.

Fig. 57 – Trecătoarea Bucea – Budureasa (profil longitudinal – latura vestică și nordică).

Comunciația rutieră de-a lungul trecătorii se prezintă astfel: între Bulz și Remeți șosea asfaltată, pe două benzi de circulație; între Budureasa și Stîna de Vale, în lungime de 12 km, de asemenea drum asfaltat, pe două benzi de circulație; între Stîna de Vale și Remeți, în lungime de 28 de km, este drum forestier pietruit, cu lățimea părții carosabile de 2,75 – 3 m, ce asigură un singur fir de circulație. Raza minimă a curbelor este de 15 m, cu declivități maxime de 9%. Prin caracteristicile sale, comunicația permite deplasarea coloanelor de autovehicule cu o viteză medie de 20 km/h, ceea ce reprezintă un număr de 2400 de autovehicule în 24 de ore.

Orientarea traseului comunicației în lungul trecătorii: de la ieșirea din localitatea Budureasa până la Stîna de Vale, aceasta conduce direct spre est, apoi își schimbă brusc direcția spre nord, până la ieșirea în Valea Crișului Repede. Între Budureasa și Stîna de Vale comunicația este de creastă, iar din zona depresionară Stîna de Vale devine drum de vale, ce urmează firul râului Iad.

În cazul închiderii/blocării trecătorii sau numai a unor porțiuni din acesta, există mai multe posibilitrăți de varientare, astfel:

a). în situația că sectorul cuprins între Bulz și Remeți este închis se poate varienta prin partea de est a trecătorii pe itinerarul Ciucea, Valea Drăganului, Lunca Vișagului, Remeți, în lungime de circa 44 km. Comunicația este complet asfaltată; curbele existente pe acest itinerar permit deplasarea tuturor categorii de tehnică din dotarea unităților și marilor unități. Singura problemă ce se pune este în punctul Dealul Caprei, la altitudinea de 1232 m, mai ales pe timp de iarnă, unde, declivitatea maximă de 11 % impune luarea măsurilor speciale de asigurare cu mijloace de tracțiune puternice și aderență sporită la teren.

b). în situația că zona barajului Lacul Leșu nu asigură posibilitatea trecerii prin trecătoare, întregul itinerar dintre Bucea și Budureasa poate fi varientat pe direcția Borod – Bratca – Damiș, apoi pe valea Sohodol până la localitatea Roșia, asigurând ieșirea în depresiunea Beiușului. Această comunicație are lungimea de 35 km, asigurând varientarea întregii trecători. De precizat faptul că din cei 35 km, doar aproximativ 10 sunt asfaltați, restul fiind drum pietruit, cu doar un singur fir de circulație, ceea ce implică un număr mai mic de autovehicule în 24 de ore.

Trecătoarea permite debușarea din Valea Crișului Negru în Valea Crișului Repede și invers, zonă unde se găsesc 11 peșteri, care pot fi folosite la nevoie în scopuri militare.

Din punct de vedere al acțiunilor militare, trecătoarea Bucea – Budureasa oferă posibilități de manevră în interiorul dispozitivului propriu sau al inamicului, în situația pătrunderii acestuia pe teritoriul național. De asemenea, trecătoarea prezentată face legătura între cele două direcții operative importante: Oradea – Ciucea – Huedin – Cluj-Napoca și Salonta – Beiuș – Vîrfurile, asigurând manevrarea adversarului ce trece la apărare în Munții Pădurea Craiului și Vlădeasa.

4.9. Trecătoarea Huedin – Albac începe la sud de localitatea Călățele (15 km sud Huedin) și se termină la Albac. Se înscrie pe valea râului Călata și a unui afluent al acestuia până la pasul Dealul Negru (1099 m) din Munții Gilău, ocolește prin partea de est, lacul Fîntînele, apoi urcă, pe valea râului Beliș, până la localitatea Poiana Horea, de unde continuă, pe valea Apa Caldă, până la pasul de la altitudinea de 1294 m (masivul Biharia) și coboară, pe valea râului Albac, până la localitatea cu același nume. Pătrunderea în trecătoare din direcția nord-est se poate face și pe itinerariul: Gilău, Someșul Rece, malul estic al lacului Fîntînele. Pe această direcție, traseul se înscrie pe malul de sud al lacului Gilău, apoi pe valea Someșului Cald, până la limita vestică a lacului Tarnița, continuă aproximativ 7 km pe malul de sud al lacului, ajunge la Mărișel, apoi intră pe itinerarul principal al trecătorii.

Trecătoarea traversează Munții Gilău și separă Munții Vlădeasa de Muntele Mare, apoi traversează masivul Biharia. Între Călățele și Albac măsoară 60 km, iar între localitățile Gilău și Albac, 89 km.

Fig. 58 Trecătoarea Huedin – Albac

În lungul trecătorii, pe direcția Huedin – Beliș curg râul Călata, ce își are izvorul în apropierea pasului Dealul Negru, și un afluent al acestuia, traversând, de câteva ori, comunicația în trecătoare pe parcursul a 13 km. Lățimea medie a râului este cuprinsă între 15 și 30 m, în condiții meteo normale, adâncimea cursului de apă nedepășind 60 cm, pe timp de vară, în condițiile unui regim pluviometric normal, iar viteza cursului de apă este de 1,5 – 1,6 m/s, fundul râului fiind format din bolovani. Debitul mediu anual al râului este de aproximativ 1 mc/s. Pe parcursul trecătorii există un singur vad, ce asigură trecerea râului , în dreptul localității Călățele, unde râul are o lățime de 25 m, o adâncime de 30 cm, maluri abrupte iar fundul râului format din bolovani. Tot în zona localității Călățele, râul Călata are cursul regularizat, pe o distanță de aproximativ 1,5 km, printr-un dig din pământ și piatră, înalt de 3 m.

La pătrunderea în trecătoare dinspre Gilău, itinerarul se înscrie pe valea Someșului Mic, pe o distanță de 3 km, până la barajul lacului Gilău. Pe această distanță, râul are lățimea de 45 de metri, adâncimea medie (în condiții meteo normale) de aproximativ 1 m și un debit mediu anual de 19,3 mc/s, viteza apei fiind de 1,2 m/s. În acest sector nu există vaduri pentru trecere. În continuare se află râul Someșul Cald care, pe o distanță de aproximatiov 12 km, face legătura între lacurile Gilău și Fîntînele. Adâncimea râului Someșul Cald este de circa 30 cm și o lățime de aproximativ 40 m.

Fig. 59 Trecătoarea Huedin – Albac (profil longitudinal – latura estică).

Tot în trecătoare, începând de la partea de sud-vest a lacului Fîntînele, începe râul Beliș, cu o lățime medie de 15 m, o adâncime de 60 cm, un debit de 2,3 m/s și o viteză a apei de aproximativ 1,5 m/s, având fundul râului din bolovani. Trecerea acestui râu se poate face prin câteva sectoare.

Localitatea Poiana Horea constituie zona de confluență a râurilor Ticău, Apa Caldă și Beliș. Din acest punct, traseul trecătorii este străbătut pe o distanță de aproximativ 7 km, de râul Apa Caldă, râu ce nu prezintă importanță din punct de vedere militar.

Fig. 60 Trecătoarea Huedin – Albac (profil longitudinal – latura vestică).

Râul Albac începe din trecătoarea de la sud de pasul în dreptul refugiului, în zona ce delimitează practic județele Alba și Cluj, la aproximativ 3 km nord de localitatea Mătișești, până în localitatea Albac, unde se varsă în râul Arieșul Mare. Pe această distanță, lățimea râului este cuprinsă între 7 și 15 m, adâncimea medie este de aproximativ 30 cm, iar viteza curentului apei este cuprinsă între 1,3 – 1,5 m/s.

În lungul trecătorii sunt mai multe lacuri de acumulare, antropice, dintre care cele mai importante sunt:

– Lacul Gilău, prin bararea cursului de apă Someșul Cald, la sud de localitatea Gilău, cu o lungime de aproximativ 1,8 km, o lățime între 50 și 1100 m, ocupă o suprafață de aproximativ 90 de hectare, are o adâncime medie de 4,5 m și o acumulare de aproximativ 4.000.000 mc de apă, înățimea barajului fiind de 11 m, construit din beton armat și folosit în general pentru alimentarea cu apă a municipiului Cluj-Napoca;

– Lacul Tarnița, prin bararea aceluiași curs de apă, în amonte de confluența acestuia cu râul Rișca. Lacul are o lungime de aproape 7 km, o lățime maximă de aproape 350 m, o suprafață de peste 320 de hectare, având adâncimea de 33 m și o acumulare de peste 74.000.000 mc de apă, înălțimea barajului fiind de 92 de metri și lung de 236 m de metri, fiind construit din beton armat, având o destinație preponderent energetică.

– Lacul Fîntînele, cel mai mare lac de acumulare din zonă, contruit în sud-vestul localității Beliș, prin blocarea râurilor Someșul Cald și Beliș. Acest lac se bifurcă în: o acumulare ce se întinde în lungul văii Someșul Cald, până la est de localitatea Smida (aproximativ 15 km), iar cealaltă în lungul râului Beliș (aproximativ 95 km), lățimea maximă a lacului fiind puțin peste 4 km. Suprafața totală a acestui lac este de aproximativ 815 hectare, având adâncimea de aproximativ 27 de metri, acumulare de circa 220.000.000 mc de apă. Lungimea barajului este de 410 m și o lățime de 92 m. Este construit din anrocamente și beton armat, având ca destinație principală de apărare împotriva inundațiilor și destinație energetică.

Cele trei mari lacuri de acumulare pot fi folosite în timp de campanie mai ales pentru executarea decontaminării personalului, armamentului, tehnicii de luptă și materialelor.

Principalele localități în lungul trecătorii sunt: Călățele, Poiana Horea, Mătișești, Horea, Albac, Gilău, Someșul Rece, Someșul Cald, Mărișel. Localitățile sunt în general dens populate, având un număr de locuitori cuprins între 2800 (Mărișel) și 8200 (Gilău)

Adăpostirea coloanelor ce se deplasează prin trecătoare, împotriva atacurilor aeriene, este asigurată prin condițiile naturale existente în zonă: văi înguste, păduri compacte pe mari întinderi, grote, dar se pot utiliza și pivnițele din zona localităților Gilău, Beliș, Albac etc.

Sursele de aprovizionare cu apă potabilă și industrială, în lungul trecătorii, se înscriu, mai ales acumulărilor de la Gilău, Tarnița și Fîntînele, iar în localitățile din lungul trecătorilor există puțuri de mică adâncime și un număr mare de izvoare, având în general debite mici, de până la 10 l/min.

În localitățile din lungul trecătorii se găsesc din belșug materiale de construcții, cu precădere piatră, balast, nisip, lemn și var.

Trecătoarea este străbătută, între Călățele și Albac, de drumul județean 108, lung de 80 km, din care aproximativ 60 de km sunt asfaltați, restul drumului fiind pietruit și în bună stare. Declivitatea și raza curbelor asigură deplasarea coloanelor formate din coloane mixte. Probleme mai deosebite se pun la trecerea prin pasul situat chiar pe linia ce separă județele Alba și Cluj, unde serpentinele au raza minimă sub 20 m, iar declivitatea maximă de 10 % din întregul traseu al trecătorii. Sectorul de comunicație străbătut de drumul județean 107 P, cuprins între Gilău și malul de est a Lacului Fîntînele, unde intră drumul județean 108, este asfaltat pe întreaga lungime (aproximativ 50 km), având curbe cu raza minimă cu 20 m. Podurile sunt construite din beton armat și suportă sarcina maximă de 60 de tone.

Cele mai frecvente înzăpeziri se produc în sectorul de drum cuprins între localitatea Someșul Rece și Lacul Fîntînele, ca și în sectorul Poiana Horea și Mătișești. Prin caracteristicile sale, transportul în lungul trecătorii este posibil tuturor tipurilor de coloane constituite din tehnica militară existentă în înzestrare.

În lungul trecătorii drumul asigură pe sectoarele neasfaltate, un singur fir de circulație, ceea ce permite realizarea unei viteze medii de aproximativ 20 km/h, pe sectorul Călățele, Beliș, Poiana Horea, Albac, iar pe sectorul Someșul Rece – lacul Fîntînele, o viteză medie de 30 km/h .

Itinerarul de deplasare, în lungul acestei trecători, poate fi varientat, astfel:

În situația în care sectorul de drum cuprins între Călățele și pasul Dealul Negru (1099 m) este închis prin blocarea pasului Dealul Negru sau comunicațiilor din apropierea lacului Fîntînele, se poate varienta pe itinerarul Călata, Buteni, Mărgău, Scrind-Frăsinet, Răchițele, pasul Muncelul Mare (1542 m), în lungul pârâului Firei, valea râului Someșul Cald, Poiana Horea. Această variantă măsoară 60 km, folosindu-se în acest scop, drumul județean 108 C, asfaltat pe o distanță de aproximativ 20 km, în rest fiind pietruit. Restul traseului, până la Poiana Horea, este străbătut de un drum cu un singur fir de circulație. Pe acest tronson pot circula coloane cu greutatea de până la 10 tone.

În situația în care sectorul de drum cuprins între localitatea Someșul Cald și Mărișel este închis, se poate varienta pe direcția: localitatea Someșul Rece, Valea Someșului Rece, Mărișel, în lungul drumului județean 107 N, apoi pe drumul comunal 110 A, până la localitatea Mărișel. Acest itinerar permite deplasarea coloanelor cu o viteză medie de 15 – 25 km/h, dar ridică probleme pe tronsonul Măguri, Răcătău, Mărișel, unde curbele au raza minimă sub 20 m, iar declivitatea depășește 11 %.

4.10. Trecătoarea Ciucea cuprinsă între localitatea Poieni si Borod (aproximativ 30 km) se înscrie pe Valea Crișului Repede până la Bucea, apoi prin pasul Piatra Craiului situat la altitudinea de 512 m și ajunge în localitatea Borod.

Fig. 61 Trecătoarea Ciucea

Trecătoarea se desfășoară pe aria județelor Cluj și Bihor, separă Muntele Șes și Munții Meseș de Munții Pădurea Craiului și Vlădeasa, și face legătura între depresiunile Huedin și Vadului.

Râul Crișul Repede, în trecătoare, are o lățime medie de 65 m, o adâncime de până la 1 metru și un debit de 12,5 m3/s. Cele mai importante vaduri se găsesc la Bologa (lat de 70 m, adânc de 0,40 m, natura fundului fiind din balast, viteza curentului este de 1,2 m/s, iar malurile sunt line fără plaje) și Negreni (lat de 50 m, adânc de 0,50 m, fundul vadului este format din bolovani, viteza curentului este de 1,1 m/s, iar malurile sunt line). Prin vadurile amintite poate trece, după efectuarea unor mici amenajări, întreaga tehnică militară pe pneuri și șenilate.

Râul Borod străbate trecătoarea pe o lungime de numai 6 km și nu ridică probleme privind trecerea coloanelor militare.

Principalele localități în lungul trecătorii sunt : Poieni, Ciucea, Negreni, Bucea, Cornițel, Borod.

Fig.62 Trecătoarea Ciucea (profil longitudinal – latura sudică)

Itinerarul în lungul trecătorii favorizează deplasarea în ascuns a trupelor, iar protecția împotriva loviturilor din aer ale inarnicului se realizează îndeosebi prin dispersarea subunităților și folosirea adăposturilor naturale existente în zonă.

Alimentarea cu apă potabilă se asigură din surse locale (puțuri de mică adâncime, captarea unor izvoare de interes local etc.), iar cu apă industrială din valea Crișului Repede.

Cele mai favorabile raioane pentru organizarea staționării, odihnei sau haltelor sunt : Bucea, Bulz, Valea Drăganului, Ciucea, Cornițel, Bratca, Șuncuiș, Vadu Crișului.

Trecătoarea este străbătută de drumul național 1 modernizat, asfaltat, care are o lățime a părții carosabile de 7 m și două fire de circulație, în lungul său. În trecătoare sunt amplasate 5 poduri cu o lungime totală de 120 m, din care 3 sunt din beton armat, iar celelalte din zidărie de piatră, toate suportând o clasă de încărcare maximă prevăzută pentru autovehiculele din dotarea unităților și a marilor unități tactice.

Fig. 63 Trecătoarea Ciucea (profil longitudinal – latura nordică).

În lungul drumului se găsesc 21 de curbe cu raza de 35 – 50 m, toate situate între Ciucea și Borod. Declivitatea maximă este de 7 la sută și se găsește între kilometrul 56 + 440, și kilometrul 57 + 200. Înzăpeziri mai frecvente se produc între km 56 și km 57.

Pe acest itinerar se poate deplasa tehnica din înzestrarea unităților și a marilor unități tactice și operative, în orice condiții de anotimp și stare a timpului.

Prin caracteristicile sale, comunicația în trecătoare permite realizarea unei viteze medii de 25 km pe oră și a unei capacități de circulație de 185 autovehicule pe oră (4440 autovehicule în 24 de ore).

Trecătoarea este străbătută de o cale ferată simplă, cu ecartament normal, care între Poieni și Bucea merge paralel cu drumul național 1. Din punctul Bucea, calea ferată intră în defileul Crișului Repede pe care îl străbate până la localitatea Vadu Crișului, unde se apropie din nou de șosea. Între cele două localități, calea ferată măsoară 38 km și trece prin două tunele, primul în lungime de 270 m, iar cel de-al doilea de 185 m.

Posibilitățile de varientare a trecătorii sau a unor sectoare din aceasta :

a) În situația când sectorul cuprins între Ciucea și Cornițel (lung de 21 km) este închis (blocat), acesta poate fi varientat pe direcția 3 km sud-vest Ciucea, Valea Drăganului, Remeți, Bulz. Bratca, 1 km vest Cornițel. Itinerarul măsoară 60 km, din care 55 km asfaltați. Pe întregul itinerar, circulația se poate efectua simultan pe două fire de circulație, cu o viteză medie de 20 km pe oră, asigurându-se o capacitate de circulație de circa 175 autovehicule pe oră (4200 autovehicule în 24 de ore).

b) În situația că sectorul cuprins între 2 km nord-vest Bucea și Cornițel (lung de 6 km) este închis prin blocarea pasului Piatra Craiului (512 m), se poate varienta pe direcția Valea Crișului, Delureni, 2 km nord-est Borod, pe o distanță de 12 km, din care 7 km sunt neasfaltați.

Caracteristicile terenului, lărgimea și adâncimea culoarului, starea de viabilitate a comunicației în lungul trecătorii și posibilitățile de acces în afara comunicațiilor, determină aprecierea că această trecătoare asigură desfășurarea acțiunilor de luptă de către o mare unitate tactică.

Trecătoarea Ciucea se găsește pe una din direcțiile importante de pătrundere a inamicului în Poarta Someșului, bine individualizată, culmile munților Șes la nord și Pădurea Craiului la sud, canalizând, în mod obligatoriu, acțiunile dinspre vest prin această trecătoare. Se conturează, astfel, o direcție distinctă ce pornește de la vest la Oradea, trece prin această trecătoare și ajunge la Cluj, unde are posibilități multiple de a se ramifica în Podișul Transilvaniei.

Pentru a-și ușura îndeplinirea misiunilor de luptă, inamicul poate întrebuința desant aerian de valoare tactică în raionul pasului Ciucea (Piatra Craiului) sau în zona localității Ciucea, precum și în Depresiunea Huedin — la ieșirea din trecătoare — iar în adâncimea acestei direcții la Apahida.

Apărarea trecătorii se execută, ca și în cazul celorlalte trecători, la intrare, pe al treilea aliniament important de 1a graniță, care trece pe Munții Meseșului – Munții Vlădeasa, constituind un aliniament puternic, sprijinit pe forme tari de teren, în fața căruia inamicul are puține posibilități de manevră, mai ales datorită munților Șes și Pădurea Craiului.

În situația în care inamicul a reușit să pătrundă în trecătoare, trupele proprii pot duce acțiuni de hărțuire de-a lungul acesteia până la ieșirea în Depresiunea Huedin, unde au posibilitatea să treacă la apărare pe înălțimile adiacente.

Trecerea la ofensivă împotriva inamicului pătruns prin trecătoarea Ciucea se poate executa pe direcția Cluj-Napoca, Huedin, Oradea, Borș, în strânsă legătură acțională cu celelalte direcții din Poarta Someșului

4.11. Trecătoarea Deva – Căpruța

Se întinde pe aproximativ 92 de km, între localitățile Deva și Căpruța. Trecătoarea străbate defileul Mureșului între Brănișca și Zam, (aproximativ 33 km) și între Bătuta și Căpruța (aproximativ 5 km) și separă Munții Mureșului de Munții Poiana Ruscă și Podișul Lipovei.

Fig. 64 Trecătoarea Deva – Căpruța

Râul Mureș însoțește trecătoarea pe tot traseul, și are lățimi cuprinse între 106 și 120 m, adâncimi medii de 1,6 – 1,8 m, și un debit de aproximativ 167 mc, asigurat de o viteză a curentului apei de aproximativ 0,8 m/s

Zonele cele mai inundabile sunt Sud localitatea Pietriș, circa 800 ha, Săvârșin, aproximativ 1000 ha precum și localitățile Ilia și Burjuc, aproximativ 5600 ha.

În zona trecătorii râul Mureș nu poate fi trecut prin vad, datorită malurilor abrupte, dar și a albiei nisipoase, pe alocuri chiar mâloase.

Forțarea râului nu este recomandată decât în sectorul Săcămaș – Gurasada. Între localitățile Brănișca și Câmpuri-Surduc și între localitățile Zam și Bătuța, malurile sunt line și au plaje, ceea ce, cu anumite precauții, ar permite trecerea prin vad. Albia majoră de 4-5 km este mai lungă cu aproximativ 3 km pe malul drept în sectorul Deva – Gurusada și pe malul stâng între localitățile Ilia și Burjuc, precum și între Zam și Bata.

Versanții sunt acoperiți în cea mai mare parte cu păduri de foioase și livezi.

Cei mai importanți afluenți ai Mureșului, din punct de vedere al debitului și al lungimii sunt pe partea dreaptă: Căian, Boz, Sârbi, Gurusada, Almaș, Valea Roșie, Troaș, Vânești, Julița, Grosu, iar pe partea stângă Leșnic, Abucea, Valea Mare, Somonița.

Fig. 65 Trecătoarea Deva – Căpruța (latura nordică) De la stânga la dreapta, sunt reprezentate localitățile: Căpruța, Bătuța, Niclolae Bălcescu, Julița, Vărădia de Mureș, Săvârșin, Toc, Ilteu, Zam, Burjuc, Gurasada, Ilia, Brănișca, Șoimuș, Deva

Cantitatea medie de precipitații scade de la 760 mm/an în zona localității Lipova la circa 600 în dreptul localității Deva.

Principalele localități în lungul trecătorii sunt: Șoimuș, Brănișca, Ilia, Gothatea, Gurusada, Burjuc, Zam, Săvârșin, Vărădia de Munte, Nicolae Bălcescu, Căpruța, de pe malul drept al râului, și Mintia, Vețel, Săcămaș, Lăpușnic, Dobra, Lăsău, Tisa, Sălciua, Căprioara, Valea Mare, Căpâlnaș, Birchiș, Bacău de Mijloc, Bata, Lalașinț pe partea stângă.

Pânza freatică, fiind aproape de suprafață, asigură debitul necesar nevoilor locale de aprovizionare cu apă potabilă care se realizează cu ajutorul fântânilor.

În organizarea și executarea staționării, odihnei și haltelor se va ține cont de următoarele raioane:

Bejan-Stoineasa-Dumești-Ilia;

Gurasada-Dămulești-Almaș-Săliște-Zam;

Săvârșin-Slatina de Mureș-Groșii noi-Căpruța;

Săcămaș-Roșcani-Lăsău;

Tisa-Bulza-Căpâlnaș-Căprioara;

Bata-Zăbalț-Dorogaș-Chelmac.

Fig. 66 – Trecătoarea Deva – Căpruța (latura sudică)

În lungul trecătorii se poate circula pe ambele maluri ale râului Mureș, astfel:

Comunicația pe malul drept este formată din:

drumul județean 761 între Deva și Șoimuș;

drumul județean 706 A, ce face legătura dintre Bejan și Ilia;

drumul național 7, în continuare până la Căpruța.

Aceste rute însoțesc cursul apei, foarte aprope de mal.

Comunicația are caracteristicile de 7 (9) Asfalt, curbe cu raza minimă de 20 m, o declivitate maximă de 10 %.

Înzăpezirile cele mai frecvente se produc între km 400 și 443.

În lungul traseului format de cele trei comunicații sunt 18 poduri din beton armat,

4.12. Sistemul de comunicații din zona de operații din Zona de vest

Zona de operații de vest, prin suprafața de teren folosită, este cea mai mare de pe teritoriul țării noastre, fiind, totodată, o unitate bine structurată și conturată. Cuprinzând forme de relief dintre cele mai diferite, o rețea hidrografică bogată, numeroase centre industriale și agricole, în zona de operații de vest s-a dezvoltat un sistem de comunicații ce corespunde în mare parte necesităților economice actuale și care se folosește totodată, cu rezultate acceptabile, pentru nevoile de ordin militar. Sistemul de comunicații din zonă este perfectibil atât din punctul de vedere al dezvoltării sale, din care s-ar desprinde realizarea unei legături feroviare moderne care să străbată Munții Apuseni.

Sistemul de comunicații existent în zona de operații de vest este reprezentat prin căi ferate, drumuri și aeroporturi, fiind structurat pe compartimente geografice, cu densități și dezvoltări diferite, determinate atât de relief, cât și de interesele economice locale.

Rețelele de comunicații sunt construite pe principiul că „niciun război nu se duce în afara comunicațiilor”.

4.13.1. Căile ferate

Căile ferate reprezintă principala componentă a sistemului de transport al țării iar în zona de operații de vest reprezintă circa 49,6% din rețeaua națională, realizând o densitate de 5,5 km la 100 km2.

Dispunerea căilor ferate în zonă marchează o orientare, pe de o parte, de la est la vest, făcând legătura între zona de operații de est și frontiera de vest a țării, începând de la trecătorile prin Carpații Orientali, străbătând podișul central transilvan, trecătorile prin Carpații Occidentali și continuându-se în câmpia de vest și, pe de altă parte, de la nord la sud, făcând legătura cu zona de operații de sud prin trecătorile Carpaților Meridionali.

În funcție de orientarea acțiunilor de luptă, căile ferate pot fi categorisite după sistemul clasic: de pătrundere și de rocadă. Socotind orientarea est-vest de pătrundere, distingem următoarele direcții de cale ferată:

a. Direcția Suceava, Ilva Mică, Salva, Beclean pe Someș, Dej, Jibou, Baia Mare, Satu Mare, în lungime de 460 km.

Linia are un profil greu, în special în prima treime (circa 120 km), când străbate partea nordică a Carpaților Orientali. Curbele foarte dese și mai ales rampele și pantele accentuate (28 mm/m panta maximă) fac cu greu posibilă remorcarea unor tonaje suficiente pentru actualele trenuri militare. Prin lucrările de electrificare până în stația Dej Călători s-a sporit capacitatea de garare și de circulație, ceea ce asigură un tranzit al trenurilor militare tip de 30 perechi trenuri în 24 ore, pe întreaga direcție, cu aplicarea unor derogări de la mersurile în vigoare.

O variantă a acestei direcții de transport se găsește în partea finală a liniei, de la Jibou spre Sărmăsag, cu ieșire în linia Satu Mare, Oradea, la Carei sau Săcuieni Bihor. Această variantă poate fi luată în calcul în cazul unei întreruperi de circulație, înscriindu-se în datele generale ale direcției de pătrundere analizată.

Principalele noduri de cale ferată pe această direcție de transport sunt: Beclean pe Someș, Dej, Jibou, Baia Mare și Sărmășag, pentru care se impun măsuri de apărare a.a., având o mare însemnătate strategică, constituind obiective vizate de către inamic.

Numeroasele lucrări de artă (poduri mari, viaducte, tuneluri) fac ca această direcție de transport să fie mai vulnerabilă și să necesite forțe și mijloace apreciabile pentru pază și apărare. Astfel, numai pe sectorul Valea Putnei, Ilva Mică se găsesc 11 tuneluri cu o lungime totală de 4.031 m.l. și 6 viaducte cu înălțime mare. însumând 858 m.l.

Față de caracteristicile existente pe această direcție, dacă luăm în calcul 70% din capacitatea existentă, (30 x 70/100 = 21 trenuri) ar putea fi transportată o mare unitate meca-nizată, în întregime, cu 52 trenuri, dintr-o zonă de dislocare, de exemplu între râul Siret si râul Prut, până în zona Baia Mare, Satu Mare în 83 ore, iar numai cu tehnica grea (18 trenuri) în 44 ore.

Fig. 67 Rețeaua căilor ferate (parțial – după http://www.cfrcalatori.ro/reteaua-cfr)

b. Direcția Ciceu, Deda, Tîrgu Mureș, Războieni, Apahida, Huedin, Oradea, în lungime de 465 km.

Profilul liniei nu prezintă dificultăți deosebite, cu excepția primei și ultimei părți în care lucrările de artă sunt mai numeroase. Deși s-au executat și lucrări de dezvoltare importante, sectoarele Comănești – Ciceu și Deda – Războieni permit gararea trenurilor cu o lungime maximă de 600 m. O caracteristică a acestei direcții o constituie faptul că nu este în întregime electrificată și, ca urmare, sistemul de remorcare trebuie schimbat de cel puțin trei ori. Capacitatea de tranzit a direcției este de 25 perechi trenuri pe zi, determinată de sectoarele limitative, respectiv Comănești – Ciceu și Deda – Războieni.

O variantă a acestei direcții de transport o reprezintă traseul prin Beclean pe Someș, Dej, Apahida cu cale dublă, mai scurt cu 30 km, și care prezintă avantajul menținerii tracțiunii electrice până la Cluj, dar și dezavantajul suprapunerii cu prima direcție de transport prezentată pe sectorul Beclean pe Someș, Dej. Opinia analiștilor militari este că această variantă este mai bună decât direcția independentă descrisă, având o capacitate de transport mai mare, putând fi preluate pe sectorul Beclean – Dej capacitățile necesare transporturilor militare pe ambele direcții.

Obiectivele importante, care trebuie avute în vedere pentru apărare, sunt nodurile feroviare Tîrgu-Mureș, Războieni, Beclean pe Someș, Dej, Apahida, Cluj, tunelurile, viaductele și podurile existente, în mod deosebit, pe sectorul Ghimeș-Ciceu (un tunel de 1209 m.l.) și 6 poduri și viaducte de peste 100 m.l. dintre care menționăm viaductul Caracau, cu o înălțime de peste 55 m și 265 m lungime.

Pe această direcție s-ar putea transporta o mare unitate mecanizată, în întregime, cu 52 trenuri din zona de dislocare, de exemplu între Bacău și Piatra Neamț, până în zona Huedin, Oradea în 86 ore, iar numai cu tehnica grea în 47 ore.

c. Direcția Brașov, Sighișoara, Teiuș, Vințu de Jos, Simeria, Arad, în lungime de 460 km.

Este una din direcțiile de transport cele mai importante din țara noastră, deoarece permite remorcarea trenurilor cu tonaje mărite (peste 2. 000 tone), are cale dublă, iar lucrările de artă mari care pun probleme deosebite în cazul scoaterii lor din funcțiune, sunt situate la distanțe mari una de alta. Totodată, capacitatea de transport este foarte mare (pe sectorul Brașov, Teiuș — 96 perechi trenuri în 24 are și pe sectorul Teiuș, Arad — 120 perechi trenuri), iar tracțiunea este electrică pe întreaga distanță.

Lungimea trenurilor este limitată la 600 m datorită sectorului Brașov, Vînători, Copșa Mică.

Principalele lucrări de artă sunt tunelurile de la Beia și podurile peste râul Mureș de la stațiile Podu Mureș și Brănișca, iar noduri feroviare Copșa Mică, Teiuș, Vințu de Jos, Podu Olt, Sibiu, Simeria, Arad. Este, de fapt, direcția cu cele mai puține lucrări de artă, dar care are ca dezavantaje majore nodul de cale ferată Teiuș, cel mai mare nod de cale ferată din Transilvania și în plus, Triajul Coșlariu cel mai mare triaj din partea de vest a României. Aceste două puncte vulnerabile, situate foarte aproape unul de celalalt, implică forțe și mijloace apreciabile pentru paza și apărarea acestora. De asemenea, la aproximativ 15 km de Teiuș, spre Brașov, se află un mare pod de cale ferată peste râul Mureș

O variantă a acestei direcții de transport este Brașov, Făgăraș, Sibiu, Vințu de Jos, care scurtează distanța cu aproape 30 km, dar care prezintă următoarele dezavantaje: cale simplă între Brașov, Podu Olt și Sibiu, Vințu de Jos, ceea ce face ca numărul de perechi de trenuri ce pot circula să scadă la 30; tracțiune diesel varianta Brașov – Vințu de Jos; tonaj limitat la 1400 t. și a dublei tracțiuni. Lungimea trenurilor pe variantă se păstrează în limitele a 600 m.

Direcția permite o mare capacitate de transport. Astfel, o mare unitate mecanizată poate fi transportată în întregime din zona Brașov-Sfântu Gheorghe în zona Radna-Arad, cu un ritm de 40 trenuri pe zi (ceea ce necesită cel puțin 14 stații de îmbarcare) în 56 ore, iar numai cu tehnica grea în 40 ore. Durata mare, la prima vedere, este dată de timpul necesar pentru scurgerea primului tren care, este de aproximativ 20 ore.

d. Direcția Orșova, Caransebeș, Lugoj, Timișoara, în lungime de 186 km.

Situată în partea a doua a magistralei feroviare naționale nr. 1, direcția de transport Orșova, Timișoara permite circulația, pe linie simplă electrificată, a unor trenuri cu o lungime de 750 m și un tonaj de 2.000 tone, capacitatea de tranzit fiind de peste 40 trenuri în 24 de ore.

Lucrările de artă care constituie și puncte obligatorii de trecere, sunt tunelurile si viaductele de pe sectorul Orșova, Slatina, Timiș. Principalele noduri feroviare sunt Caransebeș, Lugoj și Timișoara. Această direcție ar putea fi folosită pentru transporturile militare din zona de operații de sud în zona de operații de vest, la o capacitate de 20—22 trenuri pe zi.

Dacă se consideră cele patru direcții de transport prezentate drept căi ferate de pătrundere dinspre est spre vest, în continuare prezint cele care pot fi folosite pentru legătura dintre ele (fig. 67).

e. Direcția de legătură Satu Mare,Oradea, Arad, Timișoara, în lungime de 310 km.

Este reprezentată de calea ferată aflată în partea de vest a țării, orientată de la nord la sud, aproape paralel cu frontiera de stat, la distanțe, uneori, foarte mici de aceasta, din care cauză, în condiții de campanie, nu va putea fi folosită permanent la parametri normali de trafic. Totuși, poate fi utilizată, cu bune rezultate, în timp de pace, având în vedere că oferă o bună capacitate de transport (peste 30 perechi trenuri în 24 ore). Deși este cale simplă, parțial electrificată (Arad – Timișoara), trenurile ce se pot remorca au un tonaj de 1.800 tone și o lungime de 600 m. Linia nu are lucrări de artă deosebite, nodurile feroviare importante fiind cele care o definesc.

f. Direcția de legătură Dej, Apahipa, Teiuș, Vințu de Jos, Simeria, în lungime de 210 km.

Reprezintă calea ferată de rocadă intracarpatică de o însemnătate covârșitoare pentru manevra de forțe și mijloace, efectuată în spatele Carpaților Apuseni. Deoarece diferite sectoare ale acestei linii fac parte din direcțiile ele pătrundere prezentate la punctele a—c, principalele ei caracteristici pot fi preluate din aceste descrieri. Ca urmare, poate fi folosită pentru transportarea trenurilor militare în foarte bune condiții.

g. Direcțiile de legătură Copșa Mică, Sibiu și Ciceu, Brașov, în lungime de 45 și, respectiv 103 km.

Fac legătura dintre direcțiile prezentate la punctele anterioare b și c, putând fi utilizate cu bune rezultate pentru dirijarea trenurilor de pe o direcție pe alta, ca urmare a condițiilor tehnice ce le oferă: trenuri de 600 m și 2.000 tone, capacitatea de transport de peste 30 perechi trenuri în 24 ore. Se poate aprecia că rețeaua existentă în zona de operații de vest asigură primirea unui volum important de eșaloane militare din zona de operații de est și zona de operații de sud, respectiv câte 2 M.U., care, în cazul transportului în întregime (aproximativ 50 trenuri fiecare), necesită circa 3,5 zile, iar în cazul transportului numai a unităților înzestrate cu tehnică grea durata este de 2 zile. Totodată, se poate efectua simultan, pe majoritatea sectoarelor (în afară de cele limitative), transportul de tehnică și materiale militare necesare pregătirii și ducerii operațiilor, precum și completării stocurilor. In planificarea transporturilor, în funcție de situație, au prioritate cele operative care pot fi satisfăcute așa cum s-a arătat, urmând transporturile de materiale într-un volum de până la 40 trenuri pe zi, care să sosească din cele două zone de operații vecine sau invers.

4.13.2. Căile rutiere

Căile rutiere din zona de operații de vest constituie 38,8% din lungimea rețelei naționale, realizând o densitate de 28 km drum la 100 km2 de teritoriu.

Dezvoltarea drumurilor, ca urmare a influenței directe a reliefului și sistemului hidrografic, diferă de la un compartiment geografic la altul. În partea de vest, în spațiul cuprins între frontiera de stat și munți, rețeaua de drumuri este mai dezvoltată, asigurând în bune condiții deplasarea trupelor, manevra de forțe și mijloace, nevoile transporturilor de materiale.

În munți, drumurile se înscriu, ca și căile ferate, în compartimentele deschise de cursurile de apă prin defilee și păsuri, iar în podiș sunt mai dezvoltate în centru, reluându-se către periferie unde sunt orientate de-a lungul lanțurilor muntoase.

Sistematizând, similar, ca și pentru căile ferate, distingem următoarele itinerare principale de pătrundere și de rocadă, orientate est-vest și respectiv nord-sud (Fig. nr. 68).

a. Itinerarul Suceava, Vatra Dornei, Bistrița, Dej, Satu Mare, Hamleu, în lungime de 407 km (D.N.17, D.N. IC).

Ambele drumuri sunt modernizate în întregime, au partea carosabilă de 7 m lățime, razele curbelor peste 25 m, iar declivitățile nu depășesc 9%. Podurile suportă sarcini de 60—80 tone, cu excepția a 3 dintre ele care rezistă numai la 40 tone.

Înzăpeziri mai frecvente se produc pe sectorul Suceava, Vatra Dornei, iar în cazul unor ploi abundente, sectorul Vatra Dornei, Dej, Baia Mare suferă parțial inundații, circulația fiind în aceste cazuri temporar întreruptă.

Pe acest itinerar sunt trei poduri cu lungimea mai mare de 120 m, care pun probleme în caz de distrugere, ca urmare a inexistenței unor variante de ocolire apropiate.

b. Itinerarul Borsec, Toplița, Reghin, Cluj, Oradea, în lungime de 368 km (D.N. 15, D.N. 16, D.N. 1).

Caracteristicile itinerarului sunt aproximativ similare cu ale celui prezentat anterior, iar lucrările de artă ce le înglobează nu pun probleme deosebite pentru fluența circulației.

Fig. 68 Rețeaua căilor rutiere (parțial – după http://www.cnadnr.ro)

Înzăpeziri mai frecvente se produc pe sectorul Lunca Bradului, Reghin si Sărmașu. Cluj, iar pe sectoarele Borsec, Toplița și Reghin, Cămărașu, inundații în cazul ploilor abundente.

c. Itinerarul Brașov, Sibiu, Simeria, Deva, Arad, în lungime de 418 km (D.N. 1, D.N. 7).

Itinerarul are caracteristici tehnice corespunzătoare și 3 poduri cu o lungime mai mare de 100 m, din care 2 nu pot fi varientate, în cazul blocării (distrugerii) acestora, decât pe câteva itinerare mai îndepărtate, fapt ce impune prevederea luării unor măsuri de asigurare din partea trupelor, în acest sens.

d. Itinerarul Orșova, Caransebeș, Timișoara, în lungime de 192 km (D.N. 6).

Drumul este modernizat în întregime, are lățimea părții carosabile de 7 m, declivități ce nu depășesc 9%, însă curbe cu raze și sub 25 m, mergând până la 20 m. Podurile au capacitatea de suport de 60—80 tone, 7 dintre ele fiind în lungime mai mare de 180 m.

e. Itinerarul Hamleu, Carei, Oradea, Arad, Timișoara, Moravița, în lungime de 380 km (D.N. 1 C, D.N. 19, D.N. 79, D.N. 69, D.N. 59).

Drumurile ce compun acest itinerar sunt modernizate în întregime, au lățimea părții carosabile de 7 m, asigurând circulația autovehiculelor pe două benzi, iar podurile poziționate pe acestea au capacitatea de suport de 60—70 tone. Declivitățile curente au valori cuprinse între 6 și 9%, iar razele curbelor sunt, în general, mai mari de 25 m.

f. Itinerarul Oradea, Beiuș, Deva, Simeria, Hațeg, în lungime de 229 km (D.N. 76, D.N. 7, D.N. 66).

Aceste drumuri, deși au o orientare nord-vest — sud-est pot fi folosite în bune condiții și ca drumuri de rocadă, asigurând legătura dintre direcțiile prezentate la punctele b și c.

Față de caracteristicile celorlalte drumuri, acest itinerar prezintă particularitatea că are și poduri cu lățimea părții carosabile sub 6 m, putând fi categorisite drept puncte obligatorii de trecere, ceea ce dă unele servituți și implicit limitează fluența circulației. De asemenea, pe sectorul Deva, Hațeg, se produc frecvente căderi de stânci, alunecări de teren și înzăpeziri.

g. Itinerarul Sighetul Marmației, Baia Mare, Dej, Cluj, Turda, Sebeș, Sibiu, în lungime de 382 km (D.N. 18, D.N. 1C, D.N. 1).

Drumurile ce-1 compun sunt modernizate în întregime, au lățimea părții carosabile de 7 m, razele curbelor în marea lor majoritate sunt de peste 25 m, iar declivitățile au valori cuprinse între 6 și 9%. Capacitatea de suport a podurilor situate pe acestea este de 60—80 tone, excepție făcând 5 dintre ele, a căror capacitate este de numai 30 tone și implicit trebuiesc varientate în cazul când se preconizează deplasarea coloanelor în compunerea cărora va intra și tehnică grea.

h. Itinerarul Vișeu, Bistrița, Reghin, Tîrgu Mureș, Sighișoara, Brașov, în lungime de 370 km (D.N. 17c, D.N. 15A, D.N. 15, D.N. 13).

Drumurile au aceleași caracteristici ca ale celui de la punctul a, cu lucrări de artă care nu pun probleme deosebite de restabilire în caz de nevoie.

În afară de itinerarele de bază menționate, se pot folosi, în condiții bune, drumurile județene existente, prezentate în fig. 19, care, deși au caracteristici tehnice inferioare (lățimea părții carosabile de 6 m, raze minime în serpentine de 20 m și mai mici, declivități 9% și mai mari), corespund pentru circulația tehnicii militare și pot fi luate în calcul ca itinerare noi sau drumuri de legătură între cele de bază.

Toate itinerarele pot asigura, de regulă, circulația tuturor categoriilor de tehnică militară, cu excepția șenilatelor care, deși s-ar putea si ele deplasa, distrug îmbrăcămintea de beton sau asfaltică a drumurilor, motiv pentru care este indicat ca acestea să circule pe itinerare distincte constituite din drumuri nemodernizate.

4.13.3. Aeroporturile

Aeroporturile care se găsesc în zona de operații de vest sunt folosite în cadrul rețelei de comunicații aeriene interne și internaționale, putând fi utilizate în condiții bune și de aeronavele militare. Cel din orașul Timișoara este singurul aeroport apt a primi orice tip de aeronavă din traficul internațional (mai puțin cele de foarte mare tonaj). Aeroporturile destinate tuturor aeronavelor ce circulă în trafic intern sunt dispuse în apropierea orașelor Timișoara, Arad, Satu Mare, Oradea, Cluj, Caransebeș, Tîrgu Mureș, Sibiu.

Pentru îndeplinirea diferitelor misiuni aeriene se pot folosi totodată și un număr de 12 terenuri de zbor folosite în prezent de aviația utilitară agrară, sanitară și sportivă.

Comunicațiile și mijloacele de transport existente în parcul public ce aparține zonei de operații de vest satisfac nevoile de deplasare a trupelor, atât în perioada de pregătire, cât și de desfășurare a operațiilor. Totuși, având în vedere acțiunile inamicului, care vor viza, în principal și distrugerea comunicațiilor, în scopul dezorganizării activității de pregătire a ripostei armatei noastre, împiedicării și întârzierii desfășurării forțelor sale și realizării manevrei, reducerii sau stopării temporare a completărilor, aprovizionărilor și evacuărilor, trebuie rezolvate, ele având caracter de permanență, două probleme, și anume: continuitatea transporturilor și viabilitatea rețelei. Aceste două probleme sunt cuprinse în asigurarea de transporturi și comunicații, iar modul în care sunt rezolvate influențează decisiv, în orice fază a războiului, pregătirea și ducerea acțiunilor de luptă.

Continuitatea transporturilor este vitală, deoarece asigură în mod operativ si ritmic nevoile armatei. Ea rezolvă problema transportului trupelor, tehnicii și materialelor militare în raioanele ordonate pentru executarea misiunii, în timp util, planificat, conform hotărârii comandantului.

În procesul de asigurare a continuității se ține seama nu numai de faptul că, îndeosebi, căile rutiere și feroviare sunt în permanent pericol de a fi lovite de către inamic, dar și că anumite secțiuni sau obiective de pe acestea pot face obiectul cuceririi pe anumite perioade de timp, așadar ele devin interzise pentru circulație. Totodată, continuitatea este cu atât mai dificilă, cu cât majoritatea direcțiilor de transport de pe teritoriul zonei de operații de vest străbat forme de relief foarte variate, proporția cea mai mare fiind reprezentată de un teren puternic frământat, obstacole naturale greu de trecut.

Asigurarea continuității transporturilor militare se rezolvă de către ofițerii specialiști în transporturi prin metode cunoscute și verificate, cum sunt: folosirea complexă a diferitelor mijloace de transport, varientare, transbordare, refacerea obiectivului sau sectorului distrus etc.

În scopul folosirii metodei varientării circulației pe direcții sau itinerare de transport ocolitoare, atunci când sectoarele de bază (principale) sunt impracticabile din diferite cauze, trebuie ținut cont de faptul că nu întotdeauna există o concordanță între capacitățile de transport ale direcțiilor în funcțiune și cele de bază utilizate. Acest lucru trebuie avut în vedere încă din faza inițială a planificării, deoarece, atunci când vom fi puși în situația de a folosi asemenea variante ocolitoare, insuficient studiate din punctul de vedere al caracteristicilor tehnico-tactice pe care le au, vom avea de surmontat dificultăți greu de rezolvat.

Fig.68 Rețeaua caeroporturilor (după http://www.wikipedia.org)

Varientarea transporturilor influențează îndeplinirea misiunilor de către unitățile luptătoare și presupune realizarea unui ansamblu de activități, toate cu impact direct asupra pregătirii și ducerii acțiunilor de luptă. Unele dintre aceste activități se regăsesc și atunci când se folosește metoda refacerii unui obiectiv distrus, chiar dacă distrugerea este parțială. Refacerea necesită timp îndelungat, ceea ce face ca această metodă să vizeze operațiuni de transporturi ulterioare, după redarea în exploatare a obiectivului distrus.

Datorită acestui lucru, combinat cu lipsa de capacitate a varientărilor puse la dispoziție, suntem nevoiți să recurgem la transbordare, adică la organizarea unor raioane în care trupa, tehnica și materialele să-și schimbe mijlocul de transport pentru a continua deplasarea. Raioanele de transbordare nu sunt plăcute, acestea oferind o concentrare mare de trupe și mijloace de transport, implicit un grad ridicat de vulnerabilitate, fiind greu de organizat și condus.

Viabilitatea rețelei de comunicații, cea de-a doua problemă importantă care influențează pregătirea și ducerea acțiunilor de luptă, reprezintă menținerea caracteristicilor tehnice ale comunicațiilor în limitele admise de nevoile de circulație și transport. Acest lucru se realizează prin lucrări de întreținere, reparații, revizii tehnice etc, indiferent de timp, anotimp, starea vremii, și presupune măsuri organizatorice, rezerve de materiale, tehnică de lucru, forțe umane specializate.

Concluzionând, se poate aprecia că densitatea și caracteristicile tehnice ale rețelei de comunicații din zona de operații de vest ușurează mult aplicarea în practică a metodelor descrise și dă garanția executării transporturilor militare și a deplasării trupelor, pentru nevoile militare în bune condițiuni.

4.13. Unele aspecte ale apărării și ale ofensivei spre vest

Câmpia de Vest constituie o fâșie de șes îngustă în general, neuniformă, având o lungime între 20 – 40 km. Terenul este plan, descoperit și compartimentat de râul Someș. Aceste caracteristici ușurează manevra de forțe și mijloace, ca și executarea cercetării, dar îngreunează protecția și mascarea trupelor. Către extremitatea estică a câmpiei din vestul țării își fac apariția depresiunile intramontane, sub forma unor intrânduri în lungul cursurilor de apă spre Carpații Occidentali. În depresiunile extracarpatice și apoi pe văile cursurilor de apă se înscriu comunicații ce asigură legătura dintre Câmpia de Vest și Podișul Transilvaniei, constituind direcții tactice în situația desfășurării acțiunilor militare.

Aceste văi și comunicații care definesc direcțiile tactice de pătrundere din Câmpia de Vest în Podișul Transilvaniei au două trăsături mai importante și anume: sunt largi în Câmpia de Vest și se îngusteaza treptat în zona deluroasă și în munți; au o orientare convergentă de la vest spre est, grupându-se în două fascicole mai importante corespunzătoare celor două zone depresionare din Carpații Occidentali – Poarta Someșului și Poarta Mureșului.

Din aceste caracteristici rezultă că limita dinainte a apărării orientate spre vest poate fi stabilită în mod diferit, în funcție de volumul de forțe de care dispune apărarea, de situația în care se găsesc acestea în momentul agresiunii, de teren cât și de situația inamicului.

În cazul cand inamicul nu a reușit să surprindă apărarea nepregătită, limita dinainte ar putea fi împinsă cât mai aproape de graniță, pentru a acoperi principalele centre economice și politico-administrative: Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Arad (Aluneanu I., Târnăcop C.M., 1994).

Dacă apărarea dispune de forțe puține, iar inamicul are forțe mult superioare și a realizat surprinderea strategică, atunci limita dinainte poate fi retrasă în est, în zona deluroasă sau muntoasă, unde direcțiile de interzis se îngustează, economisindu-se forțe; în acest caz, la frontieră trebuiesc trimise detașamente înaintate și se va organiza o fâșie de asigurare.

La est de câmpie sunt situați Munții Apuseni, care se înscriu în întreaga lor lărgime în limitele zonei de operații de vest. Trecerea de la câmpie la munte, în partea de vest a țării, se face în mod diferit, îmbrăcând, pe anumite porțiuni, aspectul legăturii directe între cele două forme de relief (Munții Zărandului), iar pe alte direcții regiunea muntoasă este precedată de dealuri (Dealurile Vestice). Carpații Occidentali se leagă la nord de Someș cu munții vulcanici (Oaș, Gutîi, Țibles), care fac parte din Carpații Orientali, iar la sud se sprijină pe Mureș,

În varianta apărării orientate spre vest în cadrul zonei de operații de vest, terenul oferă condiții avantajoase, deoarece o serie de obstacole naturale importante sunt orientate perpendicular pe direcția probabilă de ofensivă a inamicului.

Apărarea are posibilitatea ca, folosind avantajele terenului frământat și acoperit să se sprijine pe obstacole naturale favorabile realizând o mare stabilitate și poate să organizeze și să execute puternice riposte ofensive pe direcțiile importante de interzis, îndeplinindu-și astfel scopurile în condițiile unui raport de forțe mai putin favorabil.

Cele mai importante aliniamente naturale pe care apărarea orientată spre vest se poate sprijini sunt cele două ramuri muntoase – Carpații Occidentali și Carpații Orientali – și râurile Mureș și Someș.

În partea de vest a țării, apărarea s-ar organiza pe frontiera de stat și s-ar sprijini, mai în adâncime pe Carpații Occidentali.

Primul aliniament de apărare corespunde cu frontiera de vest a țării, cu limita dinainte începând de la Tarna Mare, până la Orșova urmând în paralel frontiera de stat și sprijinindu-se pe localitățile din zonă, pe cele mai reprezentative forme de teren și obstacole naturale și pe lucrările de hidroameliorații și de îmbunătățiri funciare. Avantajele acestei variante de aliniament de apărare pe graniță ar fi: asigurarea păstrării integrale a teritoriului; mare adâncime a aliniamentului până la crestele Carpaților Occidentali; oferă posibilitatea folosirii tuturor armelor în luptă ca și a razanței traiectoriei armamentului și condiții optime pentru manevră.

În cazul în care nu s-ar putea organiza fâșia principală de apărare pe granița de vest s-ar concepe organizarea unei fâșii de asigurare pe întreaga lărgime sau numai pe anumite direcții, limita dinainte a apărării se va organiza probabil pe aliniamentul de la joncțiunea dintre câmpie și dealurile din vestul țării sau dintre câmpie și munți, acolo unde trecerea se face direct de la o formă de relief la cealaltă. Această varianta a fâșiei principale de apărare prezintă avantajul că are un front mai mic, se sprijină pe forme înalte de relief, permite realizarea unei mari economii de forțe și mijloace, are o adâncime corespunzătoare, oferă posibilitatea executării ripostelor ofensive în conditii favorabile, asigură o bună protecție personalului, cu mai putine lucrări genistice și dă posibilitatea unei corespunzătoare aprovizionări a trupelor.

Un alt aliniament de apărare s-ar identifica în general cu pantele de vest ale Carpaților Occidentali. Acest aliniament prezintă avantajul că frontul este mult mai scurt, se sprijină pe obstacole naturale puternice, în care direcțiile de interzis sunt mai puține și de capacitate mai mică, și are flancurile sprijinite pe obstacole importante.

Terenul semiacoperit asigură bune posibilități pentru realizarea mișcării trupelor și executarea în avans a manevrei de forțe și mijloace la nivel tactic și operativ. Dezvoltarea frontală mai mică a aliniamentului asigură condiții pentru realizarea de economie de forțe și de mijloace, iar volumul lucrărilor genistice va fi mai redus comparativ cu aliniamentul de pe frontieră (Georgescu M., 1998).

Compartimentarea terenului și existența unor văi largi ce conduc de la vest spre est impun concentrarea forțelor și mijioacelor pe direcții în vederea interzicerii pătrunderii inamicului în lungul văilor Crișului Negru, Crișului Alb, Mureșului și Timișului.

Următorul aliniament de apărare s-ar organiza pentru interzicerea ieșirii inamicului în Depresiunea Transilvaniei.

În cazul apărării spre vest, principala problemă ce se ridică este aceea a interzicerii pătrunderii inamicului prin cele două porți operative: Poarta Someșului și Poarta Mureșului, în care se înscriu cele mai multe direcții tactice.

Capacitățile tactice ale direcțiilor de interzis sunt diferite, determinate de deschiderea compartimentului de teren respectiv, accesibil sau nu desfășurării acțiunilor de luptă și de normele tactice ale unităților inamice.

În arealul de studiu, de la nord la sud, direcțiile tactice pot fi:

direcția Satu Mare, Seini, Tîrgu Lăpuș, Beclean; este o direcție largă care se înscrie inițial pe valea Someșului apoi pe cea a Lăpușului. Din raionul Ardusat dă posibilitatea pătrunderii spre Tîrgu Lăpuș, de unde se poate acționa spre Năsăud, spre Beclan, spre Dej și tot de la Ardusat spre Jibou;

direcția Carei, Jibou, înscrisă în compartimentul definit de valea Crasnei, afluent al Someșului. Aceasta este o direcție largă care permite pătrunderea spre depresiunea Jibou, constituind cea mai joasă și cea mai accesibilă zonă din cadrul aliniamentului format de Munții Meseș și dealurile Lăpușului. Din raionul Jibou, direcția conduce în adâncime spre Dej, spre Bonțida sau spre Cluj;

direcția Săcuieni, Marghita, Șimleul Silvaniei, Zalău și de aici spre Bonțida sau Cluj, iar de la Șimleul Silvaniei spre Ciucea sau Huedin. Apărarea trebuie sa aibă în vedere faptul că acțiunile de pe această direcție se conjugă foarte bine cu cele de pe direcția Carei, Jibou, între ele găsindu-se doar dealurile Vulturului, care nu constituie un obstacol deosebit oferind astfel posibilitatea coordonării eforturilor grupărilor de forțe de către cel care le stăpâneste. În același timp, o pătrundere de la Șimleul Silvaniei spre Ciucea poate avea ca rezultat întoarcerea apărării de pe Muntele Șes (Plopiș) si de pe Valea Crișului Repede;

direcția Oradea, Ciucea, Huedin, Cluj, pe văile Crișului Repede și a Someșului Mic, este o direcție mai îngustă, care conduce pe un drum scurt din Câmpia de Vest în Depresiunea Transilvaniei. Deși este la flancul de sud al Porții Someșului, ea are totuși o valoare însemnată deoarece unește centre imporante printr-o cale ferată și o șosea modernizată, ambele cu mare capacitate de trafic, ceea ce favorizează manevra în adâncime. O pătrundere în lungul acestei direcții duce la întoarcerea adâncă a apărării din Poarta Someșului;

direcția Salonta, Beiuș, Ștei, Vârfurile, cu varianta de la orașul Stei spre Albac, Câmpeni, Turda, pe valea Crișului Negru și ulterior pe valea Arieșului. Dezvoltarea ofensivei pe valea Arieșului până la Turda ar urmări realizarea joncțiunii cu forțele care luptă pentru încercuirea Clujului. Capacitatea direcției este de până la o mare unitate tactică. În apropierea localității Vârfurile, această direcție se conjugă cu cea de pe valea Crișului Alb.

direcția Chișinău Criș, Ineu, Gurahonț, Brad pe valea Crișului Alb, face posibilă pătrunderea în partea centrală a Munților Apuseni. Din raionul Brad inamicul are posibilitatea să acționeze spre Deva pentru a întoarce apărarea de pe valea Mureșului, precum și spre est, spre Abrud. De aici, inamicul ar putea acționa spre Turda, prin Câmpeni, spre Aiud, prin trecătoarea Mogoș-Râmeț sau spre Alba-Iulia, pe valea Ampoiului. Capacitatea direcției pentru desfășurarea unor acțiuni ofensive este de o mare unitate tactică;

direcția Arad – Căpruța – Deva – Alba Iulia, cu ramificație spre Sibiu – Brașov, face posibilă pătrunderea în partea de sud a Podișului Transilvaniei. Capacitatea direcției este de până la o mare unitate tactică.

Caracteristicile terenului, dimensiunile spațiului și normele operative de folosire a desantului aerian operativ de către inamic conduc la concluzia că raioanele cele mai favorizate de desantare ar fi, într-o primă etapă: Muntii Meseș; depresiunea Baia Mare; depresiunea Huedin, ulterior pe Someșul Mic.

Privită în ansamblu, prin prisma apărării, în arealul de studiu se impune ca majoritatea forțelor să graviteze spre centru, pentru închiderea fermă a direcțiilor prezentate mai sus. Eșalonul doi operativ (F.A.U.) sau rezerva operativă destinate executării contraloviturii trebuiesc planificate pentru a acționa pe mai multe direcții și variante, iar direcțiile de contralovitură să fie astfel orientate încât să lovească în primul rând inamicul pătruns pe văile Someșului, Crișului Repede și a Mureșului.

Dacă apărarea s-ar duce mai în adâncimea Porții Someșului, în vederea nimicirii inamicului pătruns la est de raionul Zalău, Jibou și a restabili apărarea pe cel de-al treilea aliniament, contraloviturle trebuiesc executate dinspre Someșul Mic spre depresiunea Jibou.

În raionul localității Zalău se pot dispune rezerve care, împreună cu cele din zona Jiboului și din alte zone limitrofe, pot executa contralovituri puternice către vest pentru eliberarea teritoriului național, vremelnic ocupat. O parte din aceste forțe pot fi dispuse, așa cum s-a menționat anterior, la est de Munții Meseșului, în această situație impunându-se măsuri de asigurare pentru trecerea munților, dintr-o parte în alta, în deplină siguranță.

Refacerea apărării, la intrarea în trecătoare, se poate executa prin contralovituri (contraatacuri) executate dinspre Dej spre Zalău sau dinspre Cluj spre Jibou.

În situația în care ofensiva inamicului este oprită la vest și nord de Munții Meseșului și Șes, de pe aliniamentul format de aceștia se poate declanșa o contralovitură puternică pentru nimicirea forțelor din Depresiunea Șimleului, urmată de acțiuni desfășurate, în continuare, către vest. Când ofensiva trupelor proprii se declanșează din adâncime, ea se va derula pe o direcție al cărei ax îl vor constitui localitățile Apahida, Zalău, continuîndu-se apoi spre Marghita, Săcuieni.

Întrebuințarea desantului aerian nu este indicată în lungul trecătorii, aceasta fiind o trecătoare de culme ce străbate masivul împădurit al Munților Meseș. Desantul aerian se poate folosi pentru menținerea ieșirii de sud a trecătorii, mai probabil în raionul: Românași, Păușa, Poarta Sălajului.

Datorită posibilităților de pătrundere pe care terenul le oferă atacatorului dinspre vest, rezultă că forțele apărării trebuie să graviteze în cele două porți (Someșului și Mureșului). Poarta Someșului fiind mai largă în partea sa centrală și la ieșirea în Depresiunea Transilvaniei, mai putin adâncă și deci mai ușor accesibilă și va atrage forțe mai numeroase fiind astfel considerată principala direcție operativă de interzis în cazul agresiunii dinspre vest.

Pentru a putea interveni oportun pe oricare din direcțiile prezentate, apărarea trebuie să aibă asigurate în Depresiunea Transilvaniei forțele necesare pentru intervenție, în principal în cele două porți operative, prioritară fiind Poarta Someșului.

Raioane și obiective care favorizează apărarea de lungă durată.

În cadrul zonei de operații de vest raioanele și obiectivele favorizante apărării de lungă durată ar fi: Munții Apuseni și Depresiunea Maramureșului.

Forma acestor raioane cât și condițiile pe care le oferă pentru apărare sunt diferite.

Raionul Munților Apuseni formează o unitate geografică naturală care oferă condiții favorabile pentru o apărare de lungă durată.

Raionul este limitat de Mureș la sud și la est, de Crișul Repede și Someșul Mic superior la nord, dealurile Crișanei la vest. El include Muntii Zarandului, Muntii Metaliferi, Gilău, Bihor, Pădurea Craiului, Codru Moma și o serie de depresiuni cu centre miniere sau de exploatări forestiere populate.

Apărarea acestui raion ar fi necesar să se organizeze astfel încât să interzică pătrunderea pe toate direcțiile și în primul rând dinspre vest spre est de unde sunt mai probabile acțiunile inamicului.

Importanță deosebită din punct de vedere geografic, economic și militar a zonei Munților Apuseni ne determină să afirmăm că, indiferent de situațiile și condițiile impuse de acțiunile militare desfășurate în Zona de Operații de Vest, această zonă trebuie menținută cu orice preț. Raionul acestor munți formează o unitate geografică naturală care oferă condiții favorabile pentru o apărare de lungă durată, menținând o zonă liberă suficient de mare care să polarizeze forțe importante ale inamicului, să permită manevra de pe o direcție pe alta și executarea unor riposte ofensive decisive, în cooperare cu forțele din exterior.

În partea de vest, Munții Șes, Munții Pădurea Craiului, Munții Codru Moma și Munții Zarandului, continuați cu Munții Metaliferi, au orientarea vest-est,între aceștia existând văi largi,zone depresionare, în lungul Crișurilor (Repede, Negru, Alb) ceea ce favorizează ofensiva inamicului spre zona centrală a Apusenilor. La est de acești masivi muntoși, orientați de la nord la sud, Munții Meseș, Munții Vlădeasa și Munții Bihorului, constituie un important obstacol natural unde se poate organiza un aliniament de apărare deosebit de puternic, care să ofere condiții proprice opririi ofensivei inamicului.

Concluzii

Lucrarea „Funcția militară a reliefului în partea de vest a României” prezintă un altfel de abordare din punct de vedere geografic și anume geografia militară.

Abordarea problematicii analizei spațiilor geografice și a modului în care elementele fizico-geografice influențează planificarea și desfășurarea operațiilor și a luptelor este un aspect care ține de domeniul Științei militare. Geografia militară, ca o componentă a Științei militare, este disciplina care studiază spațiul geografic ca teatru de război sau teatru de opera-ții, pune la dispoziția structurilor de concepție, execuție, decidenților politici și militari, pen-tru acțiuni la diferite nivele ale ierarhiei militare, date, analize, sugestii care pot să-i ajute în planificarea acțiunilor și luarea deciziei.

Lucrările și studiile de geografie militară au cunoscut o evoluție din punctul de vedere al informației transmise, al metodei de studiu și prezentare folosite, al concluziilor rezultate din conținutul acestora din punctul de vedere al nevoilor de planificare, conducere și desfășu-rare a acțiunilor militare. Teatrele de acțiuni militare au fost configurate, studiate și analizate în acord cu evoluția situației geopolitice și geostrategice în diferite momente, cu sistemul de alianțe realizat. Există o constantă din acest punct de vedere, studiindu-se teritoriul statului posibil agresor, statelor vecine și teritoriului național. Realitatea a demonstrat că schimbarea politicii de alianță, necesitatea realizării unor coaliții, imprevizibile din timp de pace, a surprins nepregătite structurile de planificare strategică în privința cunoașterii în detaliu a unor spații geografice în care armata română a acționat.

Perioada istorică analizată permite formularea câtorva concluzii în privința cunoașterii și valorificării spațiului geografic, din punct de vedere al influenței factorilor fizico-geografici asupra acțiunilor militare.

În lucrarea numită „Cruciadă în Europa” generalul american Dwight D. Eisenhower, comandantul suprem al forțelor expediționare aliate în Africa de Nord, Italia și Europa Occidentală în anii celui de-al doilea război mondial, descrie acțiuni și justifică decizii luate sub presiunea modului de manifestare a factorilor geoclimatici. Decizia de debarcare pentru 5 iunie 1944 a fost anulată în condițiile în care „prognoza meteo era descurajantă: plafonul jos de nori, vântul puternic și marea foarte agitată amenințau să pună în primejdie debarcarea. Meteorologii prevesteau că protecția aeriană se va dovedi imposibilă, sprijinul cu foc al marinei militare nu va da rezultate și până și manevrarea navelor de desant se va lovi de dificultăți”. Decizia s-a dovedit a fi corectă și justă în condițiile în care, „dacă ne-am fi încăpățânat să debarcăm la 5 iunie, ne-ar fi pândit cu siguranță un dezastru cumplit.”.

În decizia de executare a operației „Market Garden” însă, s-au comis mari erori în privința analizei spațiului geografic în care trebuiau să acționeze forțele terestre și aeriene, în special cele de desant aerian. Memorialistica engleză și americană au evitat evaluarea critică a operației din perspectiva analizei geografico–militare a teritoriului Olandei, dominat de lucrări hidrotehnice, care limitau manevra trupelor.

Aprecierea lui Dwight D. Eisenhower, conform căreia „Condițiile atmosferice nefavorabile nu ne-au dat posibilitatea să aducem întăriri avangărzii de la extremitatea de nord, ceea ce a dus, până la urmă, la decimarea diviziilor aeropurtate britanice și la o reușită doar parțială a întregii operații”, este subiectivă și are o conotație de justificare a unui eșec neasumat.

Istoria militară a poporului român a consemnat și ea fapte și evenimente în care factorul geografic a fost luat în calcul, ducând la victorii răsunătoare: Detașamentul Păuliș, în luptele duse la intrarea în Defileul Mureșului, dispunându-și tehnica antitanc în punctele obligate de trecere iar infanteria fiind dispusă pe cotele dealurilor de la intrarea în defileu, a reușit oprirea ofensivei germano-maghiare, chiar dacă acestea erau mult mai numeroase și bine dotare; un exemplu în care factorul geografic nu a fost luat în calcul poate fi exemplificat tot în al doilea război mondial, în Oarba de Mureș unde, grandomania unui general rus care a dorit ca spiritul de sacrificiu să fie dus la extrem, a dus la moartea a peste unsprezece mii de oameni, cărora li s-a ordonat un atac la baionetă în locul unui atac cu sprijin de foc cu artilerie, mult mai eficient și cu eforturi infinit mai puține.

Privind de-a lungul timpului, putem observa că încă din antichitate și până în prezent, tacticile privind ducerea războiului nu s-au schimbat. S-au schimbat și au evoluat tehnica și mijloacele de luptă, iar mai recent, după finalizarea „Războiului rece”, se poate observa o „revenire” la tacticile de bază ale ducerii luptelor armate. În antichitate, romanii au dspus turnurile de observare și castrele pe înălțimile dominante ale munților; în prezent, în timpul operațiunii „Enduring Freedom” („Pace Durabilă”) am constatat că marea majoritate a F.O.B.-urilor (forward observation base – bază de observare înaintată) sunt dispuse pe culmile dominante ale crestelor montane; punctele obligatorii de trecere, vămile din antichitate erau dispuse pe comunicațiile permanente, des circulate, imposibil de varientat; în aceeași operațiune, CP-urile permanente (checkpoint – punct de control) erau dispuse în punctele obligate de trecere, fără posibilitatea de a fi ocolite. Și exemplele pot continua. Dacă studiem tactica talibanilor, de exemplu, din Afganistan, o putem compara cu tehnicile și tacticile folosite de revoluționari, de răsculați sau de cei care se apără în fața unui agresor mult mai puternic. În antichitate, dacii foloseau metoda luptelor în trecători, trăiau în peșteri și grote, foloseau metode de gen „lovește și pleacă”. În prezent aceste tactici sunt folosite de talibani, dar sunt redenumite: ambuscada, hărțuirea, incursiunea, supraviețuirea. Dispozitivele explozive improvizate, celebrele I.E.D. – uri, erau folosite în trecut și erau cunoscute sub termenul de „capcane”. Se poate vorbi de mici diferențe și ajustări în tehnologie, care, avansând extrem de mult, ajută un agresor mai bine dotat și echipat. Avioanele fără pilot, de exemplu, pot supraveghea și transmite informații extrem de importante, în timp real, despre potențialul inamicului; baloanele de supraveghere, cunoscute publicului larg ca fiind „dirijabilele” primului război mondial au tehnică de supraveghere necesară protecției unei baze pe o rază considerabilă, fiind legate de o rețea de înștiințare și alarmare, încât probabilitatea unui atac prin surprindere să fie anulată (Țarcă I., Folvari R., 2013).

Elaborarea unor studii asupra unor spații geografice trebuie să poarte amprenta unei comenzi sociale. Structura de planificare strategică evaluează spațiul geografic de interes pentru un stat sau o grupare operațională, apoi comandă studiul asupra acestuia, prin formularea unor cerințe care să răspundă nevoilor sale de planificare a unor acțiuni militare, în toată diversitatea lor. Autorul sau colectivul de elaborare a studiului asupra unui spațiu geografic primesc informații, din diferite surse, de dorit verificate, puse la dispoziție de către structuri specializate și, în cele din urmă, prezentate într-o formă cât mai concisă, pentru a răspunde cerințelor.

Direcția Topografică Militară, ca principală structură care realizează materiale geografice pentru sistemul național de apărare, își extinde preocupările pentru întreg spațiul necesar, prin lucrări proprii sau în cadrul colaborării cu state membre NATO. Modelul altimetric al terenului, cu toate detaliile de planimetrie, realizat de către Direcția Topografică Militară, trebuie utilizat la întreg spațiul de interes pentru România. Studiul materialului topografic, în toate formele sale de realizare, utilizarea pe scară largă a hărților digitale, este un procedeu de bază în cunoașterea zonelor de operații, în special a spațiilor cu o suprafață mai redusă, pentru acțiunile la nivel tactic.

Studiul spațiilor geografice de interes este o acțiune și o activitate continuă, care permite actualizarea informațiilor. Este una dintre metodele și procedeele de evitare a surprinderii. Manifestările normale din spațiile geografice, naturale și umane, nu trebuie să surprindă. Surprinderea forțelor proprii și din acest punct de vedere poate avea efecte negative asupra îndeplinirii misiunilor, asupra unui răspuns adecvat al omului și tehnicii și, în cele din urmă, poate provoca eșecul misiunii.

Dar oricât de avansate ar fi tehnologiile și tehnicile folostite, tot valoarea factorului uman este cel mai important element în cazul unui conflict. Un om bine pregătit și motivat, chiar dacă mai puțin dotat din punct de vedere al tehnicii utilizate, valorează mult mai mult decât unul care are în dotare tehnologii de ultimă generație dar căruia îi lipsește acea motivare.

Abordarea diferită pe care am propus-o în lucrare constă tocmai din faptul că independența unui stat este condiționată în primul rând de o garantare a granițelor teritoriale ale acestuia, de garantarea suveranității și independenței acestuia. Și cum s-ar putea garanta independența teritorială a unui stat? În primul rând prin formarea, crearea, susținerea și dotarea unei armate puternice, mobile, care să fie capabilă să dea o ripostă fermă și hotărâtă oricărui inamic care să atenteze la independența statală; apoi, prin învățarea copiilor, încă de la vârste fragede, a istoriei acestui neam; nu în ultimul rând prin pregătirea și executarea de către unitățile și subunitățile armatei, a unor exerciții tactice în condiții cât mai apropiate de cele ale unui război modern, cu scenarii complexe, cu dese ruperi de ritm, astfel ca militarii să-și formeze și perfecționeze deprinderile de buni luptători.

Referințe Bibliografice

Abrudan I., (2005), Dealurile Sălajului – Studiu de geografie integrată, Editura Caiete Silvane, Zalău

Alexiu D, (1997), Unitățile de luptă împotriva grupărilor paramilitare autohtone ostile și a grupărilor terorist-diversioniste, Temă curs, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București

Alexiu D., (1994), Operațiile de deplasare a trupelor, Editura A.Î.S.M., București

Aluneanu I., Târnăcop C.M., (1994), Curs de tactică generală – Apărarea localităților și zonelor (platformelor) industriale de către brigada mecanizată (de infanterie moto), Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București

Anghel, G., (1972), Cetăți memdievale din Transilvania, Editura Meridiane, București

Bălăceanu I., Daniel D., (2001) Lupta cu inamicul aerian în Poarta Someșului, București, Editura Ars-Docendi, București

Bârloiu,V., (1996), Acțiuni militare ale trupelor de vânători de munte și a altor genuri de armă în războiul de apărare a țării pentru apărarea Munților Apuseni și a zonelor adiacente acestora, în condițiile perfecționării structurilor militare și înnoirii artei militare românești, Teză doctorat, A.Î.S.M. , București

Berindei I., (1974), Subdiviziunile geomorfologice ale Câmpiei Tisei pe teritoriul României, Lucrări științifice ale Institutului Pedagogic, Seria A, Geografie, Oradea

Berindei I., Pop G., Măhăra G., Posea Aurora, (1977), Câmpia Crișurilor, Crișul Repede, Țara Beiușului. Cercetări în Geografia României, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Blaga L., (2009), Studiu de Geomorfologie Relațională în sistemele dinamice din Munții Plopiș, teză de doctorat, Editura Universității, Oradea

Bogdan I., (1907- 1908), Câteva observațiuni asupra îndatoririlor militare ale cnejilor și boierilor moldoveni, În Analele Academiei Române. Memoriile secțiunii Istorice, București

Cassius Dio, LXVIII, (1964), Istoria Romană, publicată în Izvoare privind istoria Romîniei, Editura Republicii Populare Romîne, București

Caraș V., (1993), Ofensiva cu forțarea cursurilor de apă, publicat în Buletinul științific al Academiei de Înalte Studii Militare, aprilie, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București

Ceaușescu I., – coordonator principal, (1984), Istoria militară a poporului român, Editura Militară, București

Ceaușescu I., – coordonator principal, (1989), România în anii celui de-al doilea război mondial, Editura Militară, București

Ciobanu N., Ciobanu C., Moraru C., (1990), Analiza geografico-militară a principalelor trecători de pe teritoriul României, publicat în revista Gândirea Militară Românească, nr. 3, nr. 5 și nr. 6, Editura Militară, București

von Clausewitz C., (1982), Despre război, Editura Militară, București

Cocean P., (1985), Peșterile României, Editura Dacia, Cluj-Napoca

Cojan V., (1993), Zonele de operații de pe teritoriul României, Temă de curs, Editura A.Î.S.M., București

Coteț P., (1975), Geomorfologia României, Editura Tehnică, București

Csorba Cs., (1989), Regélö vàrak: Arad, Solymos, Vilàgos, în Békési Élet, XXIV, nr. 3, Budapesta

Cucu M., (1981), Factorul geografic în acțiunile militare, Editura Militară, București

Cucu M., (1988), Trecătorile Carpaților în lupta poporului român pentru unitate și independență națională, Editura Militară, București

Dumitrașcu S., (1993), Dacia apuseană, Editura Cogito, Oradea

Dumitrașcu S., Lucăcel V., (1974), Cetatea Dacică de la Marca (jud. Sălaj), Editura Muzeului de Istorie și Artă Zalău

Eisenhower D.D.,(1975) Cruciadă în Europa, Editura Politică, București

Engels F., (1958), Războiul țărănesc german, București

Foch F., (1975), Principiile războiului. Conducerea războiului, Editura Militară, București

Georgescu M., (1993), Apărarea localităților și zonelor (platformelor) industriale. Particularitățile apărării acestora – lecție, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București

Georgescu M., (1998), Curs de tactică generală. Particularitățile ofensivei și apărării în teren muntos – împădurit, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București

Giurcă, I., Gheorghe V., (1993), Caracteristicile geografice ale teritoriului României și influența acestora asupra desfășurării acțiunilor militare, Temă de curs, Editura A.Î.S.M., București

Giurgescu C., Giurgescu D., (1975), Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros București

Grigoraș N., Nicolescu C., (1990), Sistemul de comunicații din Zona de Operații de vest. Influența acestora asupra pregătirii și ducerii acțiunilor de luptă, publicat în revista Gândirea Militară Românească, nr. 6, Editura Militară, București

Gudea N., Chirilă E., (1972) Castrul roman de la Buciumi. Contribuții la cercetarea limesului Daciei Porolissensis, Editura Muzeului De Istorie și Artă, Zalău

Gudea N., (1986), Porolissum Res Publica Municipii Septimii Porolissensium , Editura Sport – Turism, București

Gudea N., (1997), Limesul de pe Munții Meseș – Linia înaintată de turnuri de pază pe sectorul de vest al graniței provinciei Dacia Porolissensis, Editura Muzeului De Istorie și Artă, Zalău

Gudea N., (1997), Porolissum – un complex daco – roman la marginea de nord a Imperiului Roman, Vama Romană, Monografie arheologică – Contribuții la cunoașterea sistemului vamal din provinciile dacice, Editura Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei, Cluj – Napoca

Gudea N., (1997), Castrul roman de pe vârful Dealului Pomet – Moigrad Porrolissum, Editura Muzeului De Istorie și Artă, Zalău

Herman G., (2009), Omul și modificările antropice din Câmpia Someșului, Teza de doctorat, Oradea

Herodot, (1999) Istorii, Ediție bilingvă, vol. IV, Editura Teora, București

Hurmuzaki E., (1887), Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, Vol. I, Editura Academiei Române, București

Ilie M., (1958), Munții Apuseni, Editura Științifică, București

Josan Ioana, (2009), Țara Silvaniei. Studiu de geografie regională, Editura Universității din Oradea, Oradea

Josan N., (2002), Destinul geografic al poporului român, Editura Universității din Oradea, Oradea

Josan N., Petrea Rodica, Petrea D., (1996), Geomorfolofie generală, Editura Universității din Oradea, Oradea

Koppány T., (1999), A középkori Magyarország kastélyai. Budapest

Lexicon militar, (1994), Editura SAKA, Chișinău,

Manual NBC 1, ed. 1996

Manciurea Ș., (1939), Câmpia Tisei, Buletinul Societății de Geografie, tom LVII., București

Marinescu A., Romanescu G., (1980), Armata Română în războiul antihitlerist, Editura Militară, București

Mihăilescu V., (1966), Dealurile și Câmpiile României, Editura Științifică, București

Mihăilescu V., (1969), Geografia fizică a României, Editura Științifică, București

Morariu T., Opreanu S., (1947), Granița de vest a României, Institutul de Geografie, Cluj – Napoca

Onișor C., (1999), Teoria Strategiei Militare, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București.

Pascu, Ș., (1963), Bobîlna, Ediția a II-a, Editura Științifică, București.

Pișota I., prof. univ. dr., (2002), Biogeografie, Editura Universală, București.

Pop G., (2006), Carpații și Subcarpații României, Editura Presei Universitare, Cluj-Napoca.

Pop G., (2005), Dealurile de Vest și Câmpia de Vest, Editura Universității din Oradea, Oradea.

Popescu D., (1965), Asupra începuturilor epocii bronzului în România, în Studii și cercetări de istorie veche, Nr. 1, București

Posea G., (1997), Câmpia de Vest a României, Editura Fundației „România de Mâine”, București

Posea G., Popescu N., Ielenicz M., (1974), Relieful României, Editura Științifică, București

Posea G., (1996) Geografia României, Editura Academiei Trupelor de Uscat, Sibiu.

Probleme filozofice ale stiinței militare, Editura Militară, București, 1984

Prodan, D., (1967), Iobăgia în Transilvania sec. al XVI-lea, Vol. I, București.

Roșu A., (1980), Geografia fizică a României, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Rusu A. A., Hurezan P. G., (1999), Cetăți medievale din județul Arad, Editura Complexului Muzeal Arad.

S.M.G./P.F.-3, Doctrina pentru operații întrunite ale Forțelor Armate, București, 2003

Soare C., (1982), Despre război; operă postumă a generalului Carl von Clausewitz, Editura Militară, București.

STANAG 3680-AAP 6 (V), “Glosar NATO cu termeni și definiții” (ediția septembrie 1998)

Stăncilă L., (2002), Operațiile ofensive în apărarea armată a țării, Editura Sylvi, București

Stângaciu S., (1995), Forme și procedee de prevenire și combatere a forțelor terorist-diversioniste în timp de pace, în situații de criză și în caz de război, publicat în revista Gândirea Militară Romînească nr.1, Editura Militară, București

Suman G., (1990), Muntele – spațiu de viață și luptă, Editura Militară, București

Șandru I., (1998), Porți și culoare geodemografice în spațiul carpato-danubiano-pontic – considerații de geografie istorică, Editura Fundației Cultural Cancicov, Iași

Tudoran P., (1983), Tara Zărandului – studiu geoecologic, Editura Academiei, București

Țarcă D. I., (2012), The military role of Someș Gate, publicat în Revista Română de Geografie Politică nr. 2, Oradea

Țarcă D. I., (2013), The military function of the relief from Criș Basin, publicat în Revista Română de Geografie Politică nr. 1, Oradea

Țarcă D. I., (2013), The military role of Mureș Gate, publicat în Analele Universității, Seria Geografie, nr. 1, Oradea

Țarcă D. I., Folvari R., (2013), The fortresses, publicat în Central European Regional Policy and Human Geography, Debrecen

***., (1989), A.N. – 3 Regulamentul ducerii acțiunilor de luptă, Editura Militară, București

***., (1968), A.N. – 6 Regulamentului acțiunilor de luptă la cursurile de apă, Editura Militară, București

***., (1999), Anuarul Statistic al României

***., (2011), Anuarul Statistic al României

*** Curs de geografie militară, caracteristicile geografice ale teritoriului româniei și influența acestora asupra desfășurării acțiunilor militare

*** Curs geografie militară. Zonele de operații de pe teritoriul României, 1993

*** Curs geografie militară.Caracteristicile geografice ale teritoriului României și influența acestora asupra desfășurării acțiunilor militare, București, 1993

*** Documenta Valachorum,

*** Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II-a, 1999

*** Dicționar al limbii române contemporane, Editura Științifică, București, 1980

*** Dicționar al Limbii Române Contemporane, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 2000

*** Doctrina Acțiunilor Întrunite ale Forțelor Armate, București, 2001

*** F.M. 3-0 Operations, 2003

*** F.M. 34-130, Intelligence preparation of the battlefield

*** F.M. 90-13, River crossing operation, 1998

*** F.T./V.M. – 2, Manualul pentru luptă al batalionului de vânători de munte, București, 2005

*** G 1, Regulamentul asigurării genistice, București, 1992

*** Geografia militară a României, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1992

*** Memorator geniu, 1989, Editura Militară, București

*** (1996), Terenul și influențele lui asupra acțiunilor de luptă, Editura Militară, Moscova

Adrese internet

www.wikipedia.org

http://www.cetati.medievistica.ro/cetati

http://cersipamantromanesc.wordpress.com/

http://www.armyacademy.ro/e-learning/working/capitol_8.html

http://www.cfrcalatori.ro/reteaua-cfr

http://www.cnadnr.ro

http://www.googlemaps.com

Referințe Bibliografice

Abrudan I., (2005), Dealurile Sălajului – Studiu de geografie integrată, Editura Caiete Silvane, Zalău

Alexiu D, (1997), Unitățile de luptă împotriva grupărilor paramilitare autohtone ostile și a grupărilor terorist-diversioniste, Temă curs, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București

Alexiu D., (1994), Operațiile de deplasare a trupelor, Editura A.Î.S.M., București

Aluneanu I., Târnăcop C.M., (1994), Curs de tactică generală – Apărarea localităților și zonelor (platformelor) industriale de către brigada mecanizată (de infanterie moto), Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București

Anghel, G., (1972), Cetăți memdievale din Transilvania, Editura Meridiane, București

Bălăceanu I., Daniel D., (2001) Lupta cu inamicul aerian în Poarta Someșului, București, Editura Ars-Docendi, București

Bârloiu,V., (1996), Acțiuni militare ale trupelor de vânători de munte și a altor genuri de armă în războiul de apărare a țării pentru apărarea Munților Apuseni și a zonelor adiacente acestora, în condițiile perfecționării structurilor militare și înnoirii artei militare românești, Teză doctorat, A.Î.S.M. , București

Berindei I., (1974), Subdiviziunile geomorfologice ale Câmpiei Tisei pe teritoriul României, Lucrări științifice ale Institutului Pedagogic, Seria A, Geografie, Oradea

Berindei I., Pop G., Măhăra G., Posea Aurora, (1977), Câmpia Crișurilor, Crișul Repede, Țara Beiușului. Cercetări în Geografia României, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Blaga L., (2009), Studiu de Geomorfologie Relațională în sistemele dinamice din Munții Plopiș, teză de doctorat, Editura Universității, Oradea

Bogdan I., (1907- 1908), Câteva observațiuni asupra îndatoririlor militare ale cnejilor și boierilor moldoveni, În Analele Academiei Române. Memoriile secțiunii Istorice, București

Cassius Dio, LXVIII, (1964), Istoria Romană, publicată în Izvoare privind istoria Romîniei, Editura Republicii Populare Romîne, București

Caraș V., (1993), Ofensiva cu forțarea cursurilor de apă, publicat în Buletinul științific al Academiei de Înalte Studii Militare, aprilie, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București

Ceaușescu I., – coordonator principal, (1984), Istoria militară a poporului român, Editura Militară, București

Ceaușescu I., – coordonator principal, (1989), România în anii celui de-al doilea război mondial, Editura Militară, București

Ciobanu N., Ciobanu C., Moraru C., (1990), Analiza geografico-militară a principalelor trecători de pe teritoriul României, publicat în revista Gândirea Militară Românească, nr. 3, nr. 5 și nr. 6, Editura Militară, București

von Clausewitz C., (1982), Despre război, Editura Militară, București

Cocean P., (1985), Peșterile României, Editura Dacia, Cluj-Napoca

Cojan V., (1993), Zonele de operații de pe teritoriul României, Temă de curs, Editura A.Î.S.M., București

Coteț P., (1975), Geomorfologia României, Editura Tehnică, București

Csorba Cs., (1989), Regélö vàrak: Arad, Solymos, Vilàgos, în Békési Élet, XXIV, nr. 3, Budapesta

Cucu M., (1981), Factorul geografic în acțiunile militare, Editura Militară, București

Cucu M., (1988), Trecătorile Carpaților în lupta poporului român pentru unitate și independență națională, Editura Militară, București

Dumitrașcu S., (1993), Dacia apuseană, Editura Cogito, Oradea

Dumitrașcu S., Lucăcel V., (1974), Cetatea Dacică de la Marca (jud. Sălaj), Editura Muzeului de Istorie și Artă Zalău

Eisenhower D.D.,(1975) Cruciadă în Europa, Editura Politică, București

Engels F., (1958), Războiul țărănesc german, București

Foch F., (1975), Principiile războiului. Conducerea războiului, Editura Militară, București

Georgescu M., (1993), Apărarea localităților și zonelor (platformelor) industriale. Particularitățile apărării acestora – lecție, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București

Georgescu M., (1998), Curs de tactică generală. Particularitățile ofensivei și apărării în teren muntos – împădurit, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București

Giurcă, I., Gheorghe V., (1993), Caracteristicile geografice ale teritoriului României și influența acestora asupra desfășurării acțiunilor militare, Temă de curs, Editura A.Î.S.M., București

Giurgescu C., Giurgescu D., (1975), Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros București

Grigoraș N., Nicolescu C., (1990), Sistemul de comunicații din Zona de Operații de vest. Influența acestora asupra pregătirii și ducerii acțiunilor de luptă, publicat în revista Gândirea Militară Românească, nr. 6, Editura Militară, București

Gudea N., Chirilă E., (1972) Castrul roman de la Buciumi. Contribuții la cercetarea limesului Daciei Porolissensis, Editura Muzeului De Istorie și Artă, Zalău

Gudea N., (1986), Porolissum Res Publica Municipii Septimii Porolissensium , Editura Sport – Turism, București

Gudea N., (1997), Limesul de pe Munții Meseș – Linia înaintată de turnuri de pază pe sectorul de vest al graniței provinciei Dacia Porolissensis, Editura Muzeului De Istorie și Artă, Zalău

Gudea N., (1997), Porolissum – un complex daco – roman la marginea de nord a Imperiului Roman, Vama Romană, Monografie arheologică – Contribuții la cunoașterea sistemului vamal din provinciile dacice, Editura Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei, Cluj – Napoca

Gudea N., (1997), Castrul roman de pe vârful Dealului Pomet – Moigrad Porrolissum, Editura Muzeului De Istorie și Artă, Zalău

Herman G., (2009), Omul și modificările antropice din Câmpia Someșului, Teza de doctorat, Oradea

Herodot, (1999) Istorii, Ediție bilingvă, vol. IV, Editura Teora, București

Hurmuzaki E., (1887), Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, Vol. I, Editura Academiei Române, București

Ilie M., (1958), Munții Apuseni, Editura Științifică, București

Josan Ioana, (2009), Țara Silvaniei. Studiu de geografie regională, Editura Universității din Oradea, Oradea

Josan N., (2002), Destinul geografic al poporului român, Editura Universității din Oradea, Oradea

Josan N., Petrea Rodica, Petrea D., (1996), Geomorfolofie generală, Editura Universității din Oradea, Oradea

Koppány T., (1999), A középkori Magyarország kastélyai. Budapest

Lexicon militar, (1994), Editura SAKA, Chișinău,

Manual NBC 1, ed. 1996

Manciurea Ș., (1939), Câmpia Tisei, Buletinul Societății de Geografie, tom LVII., București

Marinescu A., Romanescu G., (1980), Armata Română în războiul antihitlerist, Editura Militară, București

Mihăilescu V., (1966), Dealurile și Câmpiile României, Editura Științifică, București

Mihăilescu V., (1969), Geografia fizică a României, Editura Științifică, București

Morariu T., Opreanu S., (1947), Granița de vest a României, Institutul de Geografie, Cluj – Napoca

Onișor C., (1999), Teoria Strategiei Militare, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București.

Pascu, Ș., (1963), Bobîlna, Ediția a II-a, Editura Științifică, București.

Pișota I., prof. univ. dr., (2002), Biogeografie, Editura Universală, București.

Pop G., (2006), Carpații și Subcarpații României, Editura Presei Universitare, Cluj-Napoca.

Pop G., (2005), Dealurile de Vest și Câmpia de Vest, Editura Universității din Oradea, Oradea.

Popescu D., (1965), Asupra începuturilor epocii bronzului în România, în Studii și cercetări de istorie veche, Nr. 1, București

Posea G., (1997), Câmpia de Vest a României, Editura Fundației „România de Mâine”, București

Posea G., Popescu N., Ielenicz M., (1974), Relieful României, Editura Științifică, București

Posea G., (1996) Geografia României, Editura Academiei Trupelor de Uscat, Sibiu.

Probleme filozofice ale stiinței militare, Editura Militară, București, 1984

Prodan, D., (1967), Iobăgia în Transilvania sec. al XVI-lea, Vol. I, București.

Roșu A., (1980), Geografia fizică a României, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Rusu A. A., Hurezan P. G., (1999), Cetăți medievale din județul Arad, Editura Complexului Muzeal Arad.

S.M.G./P.F.-3, Doctrina pentru operații întrunite ale Forțelor Armate, București, 2003

Soare C., (1982), Despre război; operă postumă a generalului Carl von Clausewitz, Editura Militară, București.

STANAG 3680-AAP 6 (V), “Glosar NATO cu termeni și definiții” (ediția septembrie 1998)

Stăncilă L., (2002), Operațiile ofensive în apărarea armată a țării, Editura Sylvi, București

Stângaciu S., (1995), Forme și procedee de prevenire și combatere a forțelor terorist-diversioniste în timp de pace, în situații de criză și în caz de război, publicat în revista Gândirea Militară Romînească nr.1, Editura Militară, București

Suman G., (1990), Muntele – spațiu de viață și luptă, Editura Militară, București

Șandru I., (1998), Porți și culoare geodemografice în spațiul carpato-danubiano-pontic – considerații de geografie istorică, Editura Fundației Cultural Cancicov, Iași

Tudoran P., (1983), Tara Zărandului – studiu geoecologic, Editura Academiei, București

Țarcă D. I., (2012), The military role of Someș Gate, publicat în Revista Română de Geografie Politică nr. 2, Oradea

Țarcă D. I., (2013), The military function of the relief from Criș Basin, publicat în Revista Română de Geografie Politică nr. 1, Oradea

Țarcă D. I., (2013), The military role of Mureș Gate, publicat în Analele Universității, Seria Geografie, nr. 1, Oradea

Țarcă D. I., Folvari R., (2013), The fortresses, publicat în Central European Regional Policy and Human Geography, Debrecen

***., (1989), A.N. – 3 Regulamentul ducerii acțiunilor de luptă, Editura Militară, București

***., (1968), A.N. – 6 Regulamentului acțiunilor de luptă la cursurile de apă, Editura Militară, București

***., (1999), Anuarul Statistic al României

***., (2011), Anuarul Statistic al României

*** Curs de geografie militară, caracteristicile geografice ale teritoriului româniei și influența acestora asupra desfășurării acțiunilor militare

*** Curs geografie militară. Zonele de operații de pe teritoriul României, 1993

*** Curs geografie militară.Caracteristicile geografice ale teritoriului României și influența acestora asupra desfășurării acțiunilor militare, București, 1993

*** Documenta Valachorum,

*** Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II-a, 1999

*** Dicționar al limbii române contemporane, Editura Științifică, București, 1980

*** Dicționar al Limbii Române Contemporane, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 2000

*** Doctrina Acțiunilor Întrunite ale Forțelor Armate, București, 2001

*** F.M. 3-0 Operations, 2003

*** F.M. 34-130, Intelligence preparation of the battlefield

*** F.M. 90-13, River crossing operation, 1998

*** F.T./V.M. – 2, Manualul pentru luptă al batalionului de vânători de munte, București, 2005

*** G 1, Regulamentul asigurării genistice, București, 1992

*** Geografia militară a României, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1992

*** Memorator geniu, 1989, Editura Militară, București

*** (1996), Terenul și influențele lui asupra acțiunilor de luptă, Editura Militară, Moscova

Adrese internet

www.wikipedia.org

http://www.cetati.medievistica.ro/cetati

http://cersipamantromanesc.wordpress.com/

http://www.armyacademy.ro/e-learning/working/capitol_8.html

http://www.cfrcalatori.ro/reteaua-cfr

http://www.cnadnr.ro

http://www.googlemaps.com