Fotogrammetria Forounterpretare

CAPITOLUL V: FOTOGRAMMETRIA TERESTRĂ.

Elementele introductive de fotogrametrie terestră.

Fotogrammetria terestră este o metodă precisă de măsurare, care seaplică în diferite domenii ale științei și tehnicii. Ea a pătruns și dă rezultate foartebune în construcții, arhitectură, zootehnie, medicină, iar în ultimul timp chiar înverificarea polizării suprafețelor metalice permite trasarea curbelor de nivel cuechidistanțe de 0,02 mm și mai mici.

Fotogrammetria terestră în scopuri topografice constă în înregistrarea dinstații terestre (de coordonate cunoscute) a obiectului ce interesează, înregistrarease face cu ajutorul unor aparate speciale numite fototeodolite.

În fotogrammetria terestră, ca și în aerofotogrammetrie, elementul de bazăpe care se execută măsurătorile este stereomodelul, obținut ca urmare a orientăriirelative și absolute a celor două fotograme luate din stații diferite.

Obținerea imaginiilor aerofotografice.

Fotografia aeriană, care se realizează cu ajutorul camerelor fotografice instalate pe platforme aeriene, cum sunt baloanele, avioanele sau elicopterele, constituie încă principala sursă de informații și date metrice sub formă analogică.

Aceste înregistrări se prezintă sub formă de fotografii alb-negru, color sau spectrozonale. Fotografiile alb-negru se folosesc, în special, pentru întocmirea planurilor topografice prin metode fotogrammetrice, iar cele color și spectrozonale, cu un bogat conținut informațional, se utilizează pentru diferite scopuri.

Calitatea imaginilor fotografice este influențată direct de o serie de factori, cum sunt: calitatea camerelor fotografice, calitatea materialelor fotosensibile, condițiile de mediu din momentul aerofotografierii și condițiile de prelucrare.

Calitatea fotografiei aeriene depinde în mare măsură de condițiile de mediu, în care o importanță mai mare o au: iluminarea, reflectarea luminii de către obiectele de pe suprafața terestră, împrăștierea luminii în atmosferă, grosimea stratului de atmosferă dintre suprafața terestră și platforma aeropurtată, poziția Soarelui în momentul aerofotografierii, compoziția spectrală a luminii, precum și altele.

Aerofotografierea.

Operația de înregistrare a radiației terestre se realizează cu aeronave special amenajate, la bordul cărora se află aparatură fotogrammetrică de mare precizie și cu grad ridicat de automatizare.

Avioanele fotogrammetrice trebuie să îndeplinească o serie de condiții specifice, printre care gradul de stabilitate în timpul zborului, posibilități de montare și folosire a aparaturii, autonomie de zbor, un anumit câmp de vizibilitate, o viteză constantă.

Deviațiile pe orizontală pe direcțiile de aerofotografiere nu trebuie să depășească 3°, iar cele pe verticală 2% din înălțimea de zbor, câmpul de vizibilitate trebuie să fie bun în față, în jos și lateral, pentru identificarea rapidă a reperelor necesare orientării și menținerii aparatului pe direcția de zbor.

Camerele aerofotogrammetrice cu dispozitivele sale anexă reglează automat timpul de expunere, realizează o imagine exactă din punct de vedere geometric, reușind să redea clar obiecte de dimensiuni mici situate la distanță mare, în condițiile deplasării aeronavei și asigură acoperirea stabilită între imaginile fotografice succesive.

O cameră aerofotogrammetrică se compune din:

-corpul camerei – o carcasă din metal ușor pe care se prind celelalte componente

-obiectivul– montat în partea de jos a conului obiectivului. El asigură obținerea corectă a proiecției centrale și redarea celor mai fine detalii ale obiectului.

-distanța focală este distanța de la centrul optic al obiectivului până la planul principal al imaginii. Camerele aerofotogrammetrice cele mai performante au o distanță focală scurtă;

-distorsia este aberația optică prin care o linie dreaptă din spațiul obiect apare curbată;

-puterea de rezoluție reprezintă capacitatea obiectivului de a reda detalii de dimensiuni mici și cu contrast slab și se exprimă prin numărul maxim de perechi de linii albe și negre care pot fi distinse pe imagine pe distanța de 1 mm;

-luminozitatea obiectivului este cantitatea maximă de lumină pe care o poate transmite obiectivul fotografic;

Prin perfecționări continue au fost reduse imperfecțiunile datorită cărora este influențată exactitatea și claritatea imaginii, aberația cromatică – descompunerea razelor de lumină, aberația de sfericitate – apariția de mai multe imagini axiale, astigmatismul – punctele obiectului au aspect de două segmente perpendiculare.

-conul obiectivului;

-obturatorul cu lamele;

-cadrul camereidefinește formatul aerofotogramei;

-corpul caseteicu bobina de film;

-batiul circular sprijină corpul camerei;

-aparatul de comandăpune în funcție camera aerofotogrammetrică, el reglând acoperirea aerofotogramelor succesiv;

-luneta de navigație – cu ajutorul ei se observă terenul pentru dirijarea navigației;

-exponometrul – stabilește timpul de expunere în momentul aerofotografiei.

După realizarea aerofotografierii are loc prelucrarea filmelor, folosindu-se materiale fotosensibile, o aparatură de laborator adecvată și diverse substanțe chimice pentru developare, fixare, spălare, tratare, uscare și copiere.

Caracteristicile aerofotogramelor.

Caracteristici generale.

Aerofotograma este o imagine statică, instantanee și obiectivă a suprafeței terestre.

Spre deosebire de hărți, schițe sau desene la întocmirea cărora intervine subiectivismul celui care le-a realizat, aerofotograma este o imagine obiectivă a suprafeței terestre, nu poate reda toate obiectele indiferent de mărimea lor, fiind vorba de o imagine micșorată. Prin micșorare obiectele mici nu mai pot fi redate individual, imaginile lor devin niște puncte, care se pot contopi într-o pată de o anumită culoare sau nuanță de gri.

Aerofotogramele se prezintă cel mai frecvent sub formă de copii pozitive de contact, realizate pe hârtie fotografică.

De obicei, ele sunt de formă pătrată, mărimea lor depinzând de cea a clișeului, și deci de tipul de cameră. Cele mai frecvente sunt de 23/23 cm și 18/18 cm, mai rar de 13/13 cm. Mai puțin utilizate sunt aerofotogramele dreptunghiulare, de 13/18 cm, cele sub formă de bandă continuă sau aerofotogramele hexagonale, acestea fiind derivate din asamblarea imaginilor obținute cu ajutorul unor camere cu mai multe obiective.

La colțuri și pe mijlocul laturilor sunt indicii fotogramelor, sub forma unor crestături, cruciulițe, puncte, care permit astfel aflarea punctului central al fotogramei;

Pe unele fotograme apare imaginea unei nivele de bulă de aer, care indică poziția axei optice a camerei în momentul aerofotografierii. Cunoașterea mărimii abaterii axei de la verticală este necesară pentru a se putea face, prin redresare, corecțiile ce se impun.

Adesea se imprimă și imaginea unui ceas care indică ora fotografierii, a unui altimetru și a unui statoscop care arată abaterea față de altitudinea de zbor stabilită; distanța focală a camerei;înălțimea de zbor;data calendaristică; numărul și seria fotogramei; indicativul sau nomenclatura hărților topografice.

Caracteristicile fotografice.

4.2.1. Culoarea este caracteristică pentru aerofotogramele color. Ea depinde de o serie de factori: culoarea obiectelor din teren, caracteristicile materialului fotografic utilizat, materialul convențional redă aproximativ fidel culorile naturale;materialul color infraroșu dă alte culori: verdele este redat prin roșu sau albastru este redat prin galben; materialul fotografic color compune toată gama culorilor spectrale prin sinteza a trei culori fundamentale albastru, verde și roșu.

Deoarece cele 3 straturi de emulsie nu au sensibilitate identică, culorile sintetizate sunt ușor denaturate;condițiile de aerofotografiere: nu toate obiectele din teren sunt la fel de bine iluminate;spectrul radiațiilor reflectate este modificat prin absorbție sau difuzie de către constituenții atmosferici.

Radiațiile cu lungime mică de undă albastru, violet sunt mai intens reflectate difuz, având tendința de a se suprapune peste celelalte culori, denaturându-le, pe când cele pe lungime mare de undă, (portocaliu, roșu) sunt mai puțin absorbite de atmosferă și au tendința de a schimba culorile către roșu; ora la care s-a făcut aerofotografierea.

4.2.2. Tonul de gri este caracteristic fotogramelor alb-negru, în care culorile sunt înlocuite cu nuanțe de gri. Tonul depinde de unele caracteristici ale obiectului, de condițiile în care s-a realizat aerofotografierea, de caracteristicile materialului fotografic și de modul în care s-a făcut prelucrarea lui.

Tonul depinde de culoarea obiectelor, de gradul de iluminare a lor și de puterea de reflexie, albedoul suprafeței lor. Culorile pentru care emulsia negativului este mai sensibilă sunt redate pe aerofotograme prin tonuri mai deschise, ca de altfel și obiectele puternic iluminate sau cu albedo ridicat.

Dacă materialul fotografic negativ este mai sensibil la roșu și albastru, obiectele roșii și albastre vor apărea pe aerofotograme în tonuri mai deschise, iar cele verzi în tonuri închise. Dacă materialul negativ este sensibil și la infraroșu, obiectele umede și vegetația vor apărea în tonuri mai închise.

4.2.3. Claritatea imaginilor.

Claritatea imaginilor aeriene este exprimată prin contururile nete ale obiectelor și ale detaliilor acestora. Ea depinde de calitățile obiectivului camerei aerofotografice, de corectitudinea punerii la punct a acestuia, de așezarea corectă a filmului și a planeității acestuia, aceleași condiții intervenind și în cazul realizării copiei pozitive.

Mai frecventă este trenarea imaginii, atunci când timpul de expunere este prea lung în raport cu viteza de zbor. Se apreciază că mărimea trenării nu trebuie să depășească 0,05 mm pentru a se obține o bună claritate a imaginii.

4.2.4. Puterea de rezoluție reprezintă caracteristica ce arată limita celor mai fine detalii liniare, care pot fi detectate pe fotogramele aeriene. Ca și pentru obiectivul camerei ea se exprimă în numărul de linii albe și negre care pot fi observate pe distanța de 1 mm. Pentru aerofotogramele foarte bune puterea de rezoluție atinge valori de 20 linii / mm.

În cazul unui contrast puternic mărimea detaliului ce poate fi detectat pe o aerofotogramă cu o putere de rezolvare de 20 linii / mm poate ajunge la 0,02 mm, iar pentru un contrast mic doar la 0,05 mm. În acest caz pe o aerofotogramă la scara 1:10 000 mărimea obiectului reprezentat este de 0,5 m, la sc. 1:25 000 de 1,25 m, iar la scara 1:50 000 de 2,5 m. Dacă aceasta este mărimea minimă, asta nu înseamnă că el poate fi și identificat întotdeauna.

Caracteristici geometrice.

Fiind executat cu o cameră metrică, fotogramele aeriene au o serie de proprietăți geometrice. Fotograma aeriană are o proiecție centrală, întrucât toate razele de lumină converg în focarul obiectivului camerei. Toate detaliile de pe suprafața terestră sunt proiectate central pe suprafața materialului fotografic.

Axa principală de proiecție este axa optică a camerei, aceasta intersectând materialul fotografic într-un punct numit punct central al aerofotogramei. Liniile de perspectivă reprezintă razele de lumină care vin de la obiectele din teren și care converg în focarul obiectivului, încât acesta este în același timp punctul de perspectivă. Planul de perspectivă este clișeul, iar distanța perspectivei este distanța focală a obiectivului.

Tipurile de aerofotograme după poziția axei optice a camerei sunt: aerofotograme verticale sau nadirale cu un unghi <3°;aerofotograme înclinate cu un unghi 3-15°; aerofotograme oblice cu un unghi >15°; aerofotograme panoramicecând pe aerofotogramă este prinsă și linia orizontului.

Aerofotogramele verticale sau nadirale sunt realizate cu camere de luat vederi al căror ax optic este vertical, sau cu o abatere ce nu depășește 3°. Dacă se cunoaște distanța din teren dintre două puncte, care pot fi identificate pe aerofotogramă, se împarte această distanță la cea corespunzătoare pe aerofotogramă, aflându-se numitorul scării.

Deplasarea radială constituie o deformare a imaginii reale și creează dificultăți când trebuie stabilite coordonatele plane ale punctelor deplasate sau când se fac măsurători de distanță. Prin urmare, este necesară eliminarea acestui efect de deplasare radiară. În urma acestui proces de redresare se obține o ortofotogramă, ce redă poziția punctelor ca și cum acestea s-ar afla toate la nivelul planului de referință.

Realizarea ortofotogramelor se face folosind o aparatură specială, ortofotoscop, care efectuează o redresare diferențială prin exploatarea modelului stereoscopic printr-un sistem de baleiaj.

Ortofotograma obținută poate prezenta lacune, căci obiectele înalte, prin deplasarea radială, au mascat alte obiecte de lângă ele.

Ortofotograma poate fi considerată că este o hartă în imagini, pentru că întrunește precizia hărții în redarea planimetriei și înlocuiește semnele convenționale prin imaginea verticală a obiectelor. În același timp, ea este mult mai bogată în detalii decât harta, deoarece redă tot ce a înregistrat camera fotografică.

Aerofotogramele înclinate și oblice sunt inferioare celor nadirale, dar deoarece se poate reda o regiune mai întinsă pentru același format, ele sunt utilizate pentru economia care se realizează, atât în ce privește materialul fotografic, cât și timpul de zbor.

Pentru folosirea lor în bune condiții ele suferă în laborator un proces de redresare. Cel mai des utilizat este un aparat denumit fotoredresor, în care clișeul este așezat orizontal, iar masa de proiecție este adusă la înclinarea pe care a avut-o clișeul în momentul aerofotografierii. Pentru o mai corectă poziționare se pot folosi și cel puțin 3 puncte a căror poziție planimetrică este cunoscută și care sunt identificate pe imaginea fotografică.

Exploatarea aerofotogramelor.

Fotointerpretarea geografică este precedată de o fază de pregătire, când se asigură baza de materiale fotogrammetrice și a documentației asupra regiunii care face obiectul cercetării.

Alegerea tipului de materiale fotogrammetrice.

Lucrările de fotointerpretare condiționează folosirea unui anumit tip de material fotogrammetric, clasificate în funcție de unghiul de aerofotografiere în fotograme de tip nadiral, înclinat, oblic și panoramic.

Aerofotograma panoramică redă o imagine mai cuprinzătoare asupra peisajului geografic, deoarece ea realizează efectul de profunzime a terenului.

Aerofotograma oblică are capacitatea de exprimare mai directă a liniilor și trăsăturilor mari ale imaginii în plan, cât și a înălțimii obiectelor, constituind o bază de lucru cu randament sporit pentru fotointerpretarea elementelor fizico-geografice și a celor de antropizare, analiza versanților și a degradărilor de teren sau prospectarea caracteristicilor pentru sistematizarea teritorială sau urbanizare.

Aerofotograma nadirală este mai utilă în cazul regiunilor cu relief înalt și puternic fragmentat pe verticală, ea atenuând unele efecte de exagerare aparentă a înălțimilor.

Alegerea categoriei de imagine pe film sau pe aerofotogramă.

Filmele fotogrammetrice oferă prin iluminarea și puterea de mărire a instrumentelor și aparatelor de fotointerpretare, un grad ridicat de claritate și observare detaliată a terenului. Astfel, se pot identifica, mai ușor liniile de contur sau detaliile foarte mici.

Aerofotogramele cu diferite intensități și contraste de lumină și culoare oferă o altă gamă de valențe pentru informarea și analiza geografică. De exemplu, identificarea anumitor tipuri de soluri, gradul lor de umezire sau de degradare se face în condiții bune pe fotogramele aeriene cu un anumit contrast, luminozitate, grad de reflexie.

Stabilirea naturii cromatice a materialului fotogrammetric.

Filmele și aerofotogramele alb-negru, color, infraroșu și spectrozonale se caracterizează, fiecare, printr-o gamă specifică de valori utile în analiza fotointerpretativă.

Participarea diferențiată a acestora este în măsură să satisfacă cerințe cât mai numeroase ale analizei geografice. Însușirile cromatice ale materialelor aerofotogrammetrice asigură cunoașterea selectivă și de un anumit specific a caracterelor peisagistice din cadrul unui teritoriu.

Aerofotogramele alb-negru rezolvă o cunoaștere și interpretare cuprinzătoare ca problematică. Aerofotogramele color, infraroșu sau spectrozonale permit cercetării geografice să pătrundă în domenii de amănunt sau a sesizării unor caracteristici care nu apar pe aerofotogramele alb-negru.

Imaginile color dau o precizie foarte mare fotointerpretării pedogeografice, fitogeografice, analizei modului de utilizare a terenurilor.

Imaginile în infraroșu oferă informații importante în cercetarea atmosferei, nebulozitate, transparență, poluare, poziția și dinamica centrelor barice de acțiune sau în cele referitoare la aspectele hidrologice precum turbiditatea apelor, poluarea, dinamica apelor și sedimentărilor în interiorul deltelor sau în zonele litorale.

Aerofotogramele spectrozonale sunt foarte valoroase în analiza tipurilor de vegetație, a stării fenologice a plantelor de cultură, deosebirea pășunilor de fânețe, distingerea anumitor categorii de căi de comunicație sau observarea zonelor de poluare în mediile lor specifice de manifestare (atmosferică, ape, soluri sau vegetație).

Indexarea materialului fotogrammetric.

Ordonarea constă în separarea materialului pe trapeze stereografice sau Gauss, acestea verificându-se cu bazele topografice și mozaicurilor corespunzătoare.

Pe fiecare trapez se verifică cu ajutorul mozaicului succesiunea benzilor de aerofotograme, continuitatea lor pe anumite aliniamente, cât și racordarea dintre benzile fotogrammetrice. Pe fișe se trec eventualele goluri sau lipsa de imagini, posibil să apară în fiecare dintre benzi.

Gruparea materialelor se poate face pe unități și subunități fizico-geografice, economico-geografice sau administrativ-teritoriale. Se poate face o grupare și după mărimea și scara aerofotogramelor, după tipul de imagine (alb-negru, color, I.R.) sau după anii de zbor.

Delimitarea suprafeței utile.

Pentru prospectarea prin fotointerpretare este necesară delimitarea arealului care ne intersectează pe materialul de lucru, stabilind suprafața utilă.

Pe fiecare aerofotogramă se poate delimita convențional un areal din partea centrală care va fi studiat, pe un fotoasamblaj sau pe fotoplan se trasează limita zonei care interesează, suplinirea golurilor care pot apărea cu imagini din alte zboruri, delimitarea suprafeței utile poate fi modificată, dacă unele fotograme au calitate necorespunzătoare.

Sau identificarea suprafeței utile cu situația din teren și pe baza topografică la scara cea mai apropiată, este necesară în vederea unei precizări mai bune a spațiului delimitat, a stabilirii punctelor de reper, cum sunt cotele altimetrice, sectoarele interfluviale, poziția localităților.

Realizarea fotoasamblajelor.

Fotoasamblajele expeditive sunt cuplurile stereoscopice, benzile sau seriile, mozaicurile și altele, care cuprind cuplurile stereoscopice se obțin grupând perechi de imagini succesive;benzile se obțin racordând mai multe fotograme în serie, așa cum au fost realizate pe o direcție de zbor; mozaicurile se realizează prin racordarea laterală a mai multor benzi.

Fotoasamblajele redresate sunt: fotoschema, fotoplanul și ortofotoplanul. Ele se obțin în laboratoarele fotogrammetrice specializate, fiind un produs de prelucrare tehnică mai complexă.

Documentarea asupra regiunii.

Documentarea pentru fotointerpretare include mai multe direcții de informarții, astfel informarea pornește de la sursele de materiale fotogrammetrice existente, corelarea acestora cu unele observații de teren, confruntarea cu planurile topografice și completarea cu date extrase din alte lucrări.

Datele se sistematizează în funcție de problematica fotointerpretării presupun conturarea elementelor de geografie regională care trebuie urmărite și descifrate pe materialele fotogrammetrice, stabilirea categoriilor de caractere geografice, care pot fi identificate în etapa fotointerpretării globale și cele care vor fi urmărite în faza de fotointerpretare selectivă.

Problemele de fotointerpretare cantitativă se diferențiază în funcție de parametrii care vor fi măsurați, adică: lungime, lățime, înălțime, suprafețe, frecvențe, densități. Aspectele calitative se axează pe analiza caracterelor structurale ale fiecărei componente din cadrul peisajului geografic..

Stereograma terestră analogică.

Elementele caracteristice ale unei stereograme terestre comune cu ale stereogramei formate din fotografii aeriene.

Camere fotogrammetrice terestre analogice.

Descrierea fototeodolitului.

Fototeodolitele sunt aparate destinate pentru înregistrarea fotogramelorterestre. Ele se compun dintr-o cameră fotogrammetrică și un teodolit.

Fototeodolitul nu are obturator, acționându-se la expunere cu ajutorul capacului obiectivului. Obiectivul poate fideplasat în locașul său după direcția axei ZxZX (cu 30°), fapt care permite alegereacelei mai bune poziții în funcție de poziția obiectului care se fotografiază, față deplanul orizontal al aparatului.

Tendința actuală în construcția fototeodolitelor este de a realiza aparate cugreutate cât mai redusă, care să permită a fi transportate în condiții cât mai ușoare.

Există și fototeodolite cu formatul fotogramelor de 6 x 9 cm și distanță focală de 55

mm, care pot fi folosite în același timp și pentru măsurarea unghiurilor orizontale.

Camerele stereometrice.

Camerele stereometrice se folosesc pentru ridicări la distanțe sub 40 m.Ele constau din două camere identice fixate la capetele unei baze (formată dintr-obară metalică) de 1,20 sau 0,40 m. Distanța focală a camerelor este de 50-60 mm și mai mari.

Mozaicarea reprezintă operațiunea de recompunere a unei imagini prinlipirea părților care au fost desprinse din imaginea inițială pentru a fi prelucrată mai ușor, poate fi progresivă sau relativă.

În mozaicarea relativă suntnecesare minimum două puncte comune, iar erorile se transmit succesivmultiplicându-se în funcție de numărul de fotograme din mozaic.

În mozaicarea progresivă sau absolută fiecare fotogramă este poziționată independent, asamblarea se realizează în funcție de perechile de puncte care auatât coordonate imagine cât și coordonate teren.

Vectorizarea automată.

Vectorizarea automată este foarte complexă față de vectorizarea manuală, iardacă se utilizează imagini color neprelucrate (neegalizarea histogramei,nedetectarea de contur sau nefiltrarea) rezultatul vectorizării nu poate ficontrolat.

De exemplu, o linie este redată în cazul în care există o diferență clară deculoare între două fețe și un colț, diferențele sunt minime și sunt marcate, înschimb, în cazul în care există o lumină și umbră apar ambiguități care nu se pot rezolva automat, adică în desenul final apar linii acolo unde nu ar trebui să fie iarliniile care există nu sunt figurate.

Metoda georadar.

Metoda georadar cunoscută și ca metoda GPR – Ground Penetrating Radar, Radar de Penetrare în Subteran) este o tehnică non-distructivă ce oferăposibilitatea investigării structurilor subsolului și construcțiilor subterane, fărăafectarea mediului.

În același timp, este o metodă non-contact adică contactul fizic cuobiectul investigației nu este necesar, rapidă și foarte precisă cu o gamă de eroriifiind sub 1 metru.

11.1. Principiul metodei.

Metoda georadar înseamnă folosirea unor unde radar cesunt propagate în soluri, roci sau în orice alt mediu de investigație cum ar fi formațiuni deroci sau beton.

Metoda este bazată pe principiul identificării și distincției întrestructurile materiale pe baza proprietăților dielectrice ale acestora, care suntspecifice fiecărui tip de structură.

Undele radar, având frecvențe între 10 și 2500 MHz, sunt emise de oantenă plasată la suprafața mediului de investigare (sol, rocă, zid), propagându-se prin mediu. Undele sunt reflectate sau difractate când întâlnescinterfețele ce limitează structurile materiale cu proprietăți dielectrice diferite, pânăla un anumit punct fiind trimise înapoi în punctul de emisie, unde sunt captate de oaltă antenă și, în final, înregistrate.

Un alt factor ce controlează adâncimea investigației este natura mediului investigat. Diferite structuri materiale absorb undele radar în diferite moduri.

Interfețele geologice, limite de strat, baze de rambleu produc îngeneral reflexii reduse, aproximativ constante și regulate.Identificarea în adâncime a structurilor este obținută prin măsurarea vitezeila care sunt propagate undele radar prin aceste structuri și compararea ei cuvalorile de referință ce se găsesc în publicațiile specializate.

11.2. Domeniile de aplicare a metodei georadar.

În geologie permite: determinarea structurilor geologice, faliilor, limitelor reper în masive de rocăomogenă; cercetarea rocii de bază; determinarea de goluri și cavități în masive de rocă; determinarea nivelului de alterare a diferitelor roci din cadrul unui singur bloc; detectarea faliilor microtectonice apărute în mine și tunele și studiul evoluțieilor în timp.

În hidrogeologie și hidrologie permite astfel: identificarea zonelor cu stabilitate redusă; cartarea pânzei de apă freatică; măsurători de grosimi ale gheții, sării și noroiului; detectarea reliefului de pe fundul râurilor și lacurilor;detectarea scurgerilor din conducte.

În construcții și inginerie civilăpresupune: detectarea cablurilor, obiectelor metalice și nemetalice, conductelor, canalizărilor, cisternelor, rezervoarelor subterane; detectarea golurilor, cavităților, neomogenităților și zonelor spălate dinbeton; detectarea faliilor, fisurilor și rupturilor în rocă, beton și alte materialecompozite; detectarea structurilor de rezistență și localizarea armăturilor; testarea în vederea evaluării integrității șoselelor; evaluarea grosimii pavajelor.

În arheologie și ecologie implică: detectarea zonelor subterane ascunse ale structurilor îngropate (pereți șifundații); detectarea de corpuri și obiecte; detectarea și delimitarea deșeurilor îngropate și a depozitelor de grohotiș; detectarea și delimitarea suprafeței zonelor poluate cu chimicale rezultate dinactivități industriale.

12. Metoda magnetică.

În afara de metoda georadar, o altă metodă des utilizată în detectareaobiectelor metalice feromagnetice este metoda magnetică. Aceasta utilizează oserie de aparate numite magnetometre portabile, care pot avea la bază diferiteprincipii de funcționare cu precizie protonică sau cu pompaj optic și careînregistrează valorile intensității totale a câmpului geomagnetic (în nanoTesla) și care sunt economice, robuste, fiabile și foarte ușor de menavrat.

Obiectele metalice feromagnetice, caracterizate prin valoriridicate de susceptibilitate magnetică, generează așa numitele anomalii alecâmpului geomagnetic, pe baza cărora aceste obiecte sunt puse în evidență.

Magnetometrul este prevăzut cu doi senzori, situați la o distanță micăpe verticală, astfel încât poate funcționa și ca gradientometru, măsurând valorile câmpului magnetic terestru la două altitudini diferite și făcândulterior diferența între acestea.

Valorile finale, exprimate în nanoTesla/metru vor fiulterior prelucrate, interpolate, fiind extrem de sugestive în localizarea cuacuratețe a obiectelor metalice îngropate.

13. Descifrarea fotogrammetrică.

Descifrarea fotogramelor constă în stabilirea naturii, destinației, caracteristicilorși poziției obiectelor situate pe suprafața de teren aerofotografiată. Detaliiledescifrate se marchează pe fotograme prin semne convenționale.

După conținut și domeniul de aplicare, descifrarea poate fi topografică și specială.

Descifrarea topografică are ca scop identificarea și trasarea pe fotograme (fotoscheme, fotoplanuri) a detaliilor planimetrice precum și a unor detalii denivelment care trebuie să figureze pe planul topografic la scara dată.

O fotogramă descifrată cuprinde detalii planimetrice și de nivelment trasate în tuș prin semneconvenționale, o serie de caracteristici ale acestora precum și denumirile lorsau a toponimiei sale.

Descifrarea specială constă în identificarea și trasarea pe fotograme adatelor necesare în lucrări speciale din domeniul agriculturii (pedologiei), geologiei (prospecțiuni), silviculturii, construcțiilor, arheologiei, hidrologiei, hidrografiei,sistematizărilor urbane și teritoriale.

După locul în care se execută, descifrarea poate fi de laborator (fotointerpretare)și de teren.

Descifrarea de laborator (fotointerpretarea) are avantajul unei mai marioperativități și economicități. Tendința actuală este ca ea să constituie baza înîntocmirea planului topografic, care se definitivează și completează apoi prin lucrăride teren.

Fotointerpretarea se caracterizează îndeosebi prin stabilirea aspectuluicalitativ al detaliilor care au imagini pe aerofotograme (natura și poziția obiectelorși parțial unele caracteristici și destinația lor și cantitativ presupune analiza dimensiunilor în plan și în înălțime, coordonate, a toponimiei, a poziției unor detalii care nu au imaginipe fotograme dar trebuie să figureze pe hartă (puncte geodezice, linii telegrafice,izvoare, unele caracteristici ale pădurilor și cursurilor de apă, diverse detalii dincentrele populate, destinația unor clădiri publice.

Descifrarea în laborator a fotogramelor se execută cu ajutorul lupelor (cuputere de mărire de 2", 4x, 8x și 10x) și a stereoscopului. Precizia măsurătorilor cuajutorul lupelor cu scări gradate cu puterea de mărire 10x este de 0,1 mm.

Descifrarea se termină prin trasarea pe fotogramă a contururilor, desenareaprin semne convenționale a obiectelor și scrierea denumirilor. Pe fotogramăse lucrează cu creionul, iar la sfârșitul zilei de lucru se trasează totul în tuș precum hidrografia în verde, relieful în sepia, hotarele administrative în roșu, iar restul detaliilor în negru.

13.1. Criterii principale pentru descifrare.

Găsirea imaginilor obiectelor pe fotogramă; identificarea obiectelor care reprezintă imaginile de pe fotogramă; determinarea caracteristicilor obiectelor, care trebuie să fie figurate pe planul topografic prin dimensiunile obiectelor.

Pentru aceste criterio se folosesc proprietățile specifice imaginilorobiectelor care apar pe fotograma, care sunt indiciile dedescifrare, care pot fi directe și indirecte.

13.2. Indicii de descifrare directe.

Indiciile de descifrare directe sunt: forma, dimensiunile, tonul și structuraimaginilor, umbrele.

Forma obiectului este unul din principalele indicii de descifrare. Ea seschimbă prea puțin atunci când variază scara de fotografiere și atât timp câtdimensiunile imaginilor rămân mai mari de 0,3-0,5 mm.

Dimensiunile imaginilor obiectelor constituie criteriul de bază atunci cândforma diferitelor obiecte este asemănătoare, deși forma drumurilor dediferite categorii precum șosele, drumuri de exploatare, poteci este aceeași.

Tonul imaginii fotografice a unui obiect depindede putereade reflexie a obiectului. Diferențele de ton ale imaginilor fotografice au o deosebităimportanță în special la descifrarea vegetației și a solurilor. Pe fotogramelepozitive, tonurile cele mai deschise le dau drumurile, nisipurile, fațadele în culorideschise ale clădirilor, culturile agricole aproape de seceriș.

Tonul imaginilor depinde de: culoarea naturală a obiectului, cantitatea de lumină care cade pe el, proprietățile de reflexie ale obiectelor, direcția razelor care luminează obiectulpentru unele obiecte.

Umbrele obiectelor permit descifrarea ușoară mai ales a obiectelor înaltecum ar fi turnuri, coșuri de fum, clădiri înalte. Umbrele se împart în: umbre proprii, umbre purtate ale obiectelor înseși și umbre acoperitoare, care provin de la alteobiecte și care acoperă obiectele.

Umbra proprie este umbra care acoperă partea neluminoasă aobiectului.

Umbra purtată este umbra proiectată de obiect pe suprafața pământuluisau pe alte obiecte, datorită contrastului lor mare față de formaunor obiecte chiar la scări mai mici de fotografiere.

Schimbarea proprietăților unor obiecte, sub influența altor obiecte sau fenomene, schimbarea umidității solului influențează asupra puterii de reflexie a vegetației.

Zonele mai umede, cu apa freatică mai la suprafață, apar pe fotogramele pozitiveîn tonuri mai închise așa cum se observă în lunca de pe malul opus centrului populat.

13.3. Calitatea descifrării.

Calitatea descifrării depinde de modul în care indiciile de descifrare dau: informațiile necesare cu privire la obiectele care trebuie să figureze pe planultopografic. Principala caracteristică este scara fotogramei, fotoplanului sau fotoschemei folosite ladescifrare.

Cerințele privind precizia de determinare a poziției obiectelor și contururilorla descifrare cresc pe măsură ce scara fotogramelor scade în raport cu scarafotoplanului (planului topografic).

Pentru obiectele și contururile importante erorileadmisibile variază între ±0,4-±0,6 mm, iar pentru celelalte obiecte între 0,6 și 0,8mm.

. Erorile limită pentru poziția celor maiimportantedetalii precum pentru construcții industriale, căi ferate sau autostrăzi nu trebuie sădepășească ±0,8 mm, iar pentru celelalte detalii și contururi ±1,2 mm.

13.4. Descifrarea detaliilor.

Pentru întocmirea planurilor topografice trebuie descifrate următoarele obiecte și elemente: punctele rețelelor de sprijin, complexele de locuințe, străzileși clădirile, întreprinderile și construcțiile industriale, instalațiile de alimentare cuapă, energie, telecomunicații, construcțiile hidrotehnice și cursurile de apă, căile decomunicații, terenurile agricole, grădinile, parcurile, pădurile, elementele de relief, toponimia și hotarele administrative.

a.Descifrarea punctelor rețelelor de sprijin.

În cadrul operațiilor de descifrare se trec pe fotograme punctele rețelei desprijin, triangulații principale și secundare, puncte de poligonometrie și nivelment.

b.Descifrarea complexelor de locuințe, străzilor și clădirilor.

Descifrarea propriu-zisă a unei localități începe cu trasarea, prin semneconvenționale, a conturului exterior, marcat prin drumuri, garduri saușanțuri existente.

În porțiunile unde nu există asemenea contururi, se ia limitaterenului de lângă gospodării, se desenează pe fotograme cu linii punctate, se descifrează și stâlpii de iluminare electrică, ceasorniceleelectrice, stâlpii izolați, trecându-se și materialul din care sunt construiți cum ar fi lemn, metal sau beton.

Gurile de vizitare se trec pefotogramă prin semnele convenționale respective, după destinația lor, canalizare, conducte de apă sau telefon.

În interiorul centrelor populate se descifrează însă liniile de înaltă tensiune, magistralele conductelor de gaze, termoficare și petrol, precum și transformatoarele.

c. Descifrarea construcțiilor hidrotehnice și a cursurilor de apă.

Cursurile de apă care au lățimi mai mici de 3m se trasează cu o singurălinie verde.

Cursurile de apă cu lățimi mai mari de 3m se trec cu două linii verzi, trasepe limita corespunzătoare nivelului mediu al apelor, scriindu-se adâncimea mediea apei.

Șanțurile uscate, izolate, cu adâncimea sub 0,50 m și cu lățimea până la 1m, nu se descifrează decât dacă lungimea lor depășește 50 m.

La descifrarea râurilor, pâraielor, canalelor, șanțurilor de scurgere se aratăprin săgeți direcția cursului de apă, precum și adâncimea.

Râurile, pâraiele, lacurile, barajele, podurile, râpele, gropile, situate îninteriorul centrelor populate, se descifrează după forma pe care o au în natură.

Liniile malului la lacurile de acumulare, lacurile naturale, heleșteiele sedescifrează prin trasarea în tuș a conturului care apare pe fotogramă dacă variațialiniei malului în decursul anului nu depășește 10 m.

La descifrarea vadurilor se măsoară adâncimea lor la etiaj (nivelul minim alapelor), cu o precizie de 0,1 m, stabilindu-se și natura fundului care ar putea fi tare, mâlos, nisip sau pietriș.

Se mai descifrează sectoarelecanalizate ale râurilor, pâraiele care trec prin conducte de beton, conductele forțatela baraje, consolidările de maluri, zidurile de sprijin, barajele, digurile, epiurile,epiuri sparge-valuri și de abatere, ecluzele, podurile pentru pietoni, podurile peplute, pe vase, de lemn, metalice sau din beton armat.

Pe râurile navigabile se descifrează debarcaderele, bazinele portuare cuconstrucțiile anexe, construcțiile folosite pentru semnalizări necesare navigației, bancurile, bornele kilometrice, posturile hidrologice.

d. Descifrarea căilor de comunicații.

Căile de comunicație cuprind: căile ferate, autostrăzile, șoselele naționale,drumurile județene, comunale, drumurile de exploatare și potecile.

Căile ferate apar pe fotograme în formă de linii drepte legate cu curbelargi, având ton cenușiu-închis.

La descifrarea lor se indică dacă sunt simple sauduble (în cazul că sunt simple, dar cu terasamentul cu lățime pentru două căi, seva arăta aceasta), cu cale normală sau îngustă.

Prin semne convenționalecorespunzătoare se indică și stațiile, haltele, platformele, cabinele pentru ace șimanevră, castelele de apă, semafoarele și instalații pentrusemnalizare în stații și pe linie, pietrele kilometrice.

Podurile de cale ferată se descifrează indicându-se dimensiunile și materialuldin care sunt construite.În stațiile de triaj, liniile căilor ferate se descifrează separat cu câte o linie cu grosimea de 0,2 mm.

Liniile de tramvai care fac legătura între localități se descifrează ca linieîngustă electrificată. În interiorul localităților, ele se descifrează cu semnulconvențional pentru linii de tramvai.

Pentru șosele se trec pe fotogramă lățimea părții carosabile și lățimea întreșanțuri, materialul îmbrăcăminții, bornele kilometrice, tablele indicatoare.Pentru poduri se indică lungimea, lățimea și capacitatea de transport.

Pentru drumurile județene și comunale se arată lățimea șifelul îmbrăcăminții. Drumurile apar pe fotogramă într-un ton deschis aproape alb, mult mai deschis decât al căilor ferate.

Drumurile de exploatare din păduri și potecile auforme sinuoase, neregulate.Tipul de drum se poate stabili după imaginea fotografică. Datele cu privirela poduri și îmbrăcămintea drumurilor se culeg pe teren. Tot pe teren sedescifrează porțiunile de drumuri situate în pădure sau parcuri și acoperite decoroanele arborilor.

La căile ferate cât și la drumuri se descifrează atent rambleurile șidebleurile cu indicarea înălțimii, respectiv adâncimii lor, podețele tubulare, tunelurile cu indicarea lungimii, lățimii și înălțimii lor.

e. Descifrarea terenurilor agricole, grădinilor, parcurilor și pădurilor.

Zonele cu păduri naturale, plantații, perdele de protecție, pepiniere, parcuriși grădini se pot descifra prin linii subțiri.

În interiorul localităților se descifrează toți copacii izolați de de bulevarde sauîn parcuri se descifrează copacii prin generalizare, trecându-se pe fotogramă dinloc în loc semnul convențional respectiv.

Livezile și viile se descifrează prin semne convenționale, indiferent dacă segăsesc în zona construită sau în afara ei.

Parcurile se descifrează trasând toate aleile, scuarurile.

Terenurile agricole se descifrează marcându-se pe fotogramă categoriilede folosință dacă e arabil, fâneață, grădinărie, livadă sau vie, de aemenea dacă terenul este inundabil sau înmlăștinat.

Pădurile de foioase se pot deosebi de cele de rășinoase prin diferența deton mai ales toamna, structura imaginii prin pădurile de foioase au o granulație maimare, neregulată și cu ajutorul umbrelor se pot distinge rășinoasele ce au umbre ascuțite, conice.

La păduri se indică pe fotogramă înălțimea, diametrul mediu al arborilorși distanța medie dintre trunchiuri.

f. Descifrarea elementelor de relief.

Denivelările de teren care se reprezintă pe fotograme prin semne convenționalepot fi naturale precum râpele, viroagele, crestele, rupturile, stâncile sauartificiale cum ar fi terasele, rambleurile, debleurile sau carierele.

Se descifrează numai acele denivelări care au o lungime mai marede 3 m, iar înălțimea lor este mai mare de 1 m.

Pentru râpe și viroage se descifrează adâncimea lor. Pe fotograme se mai descifrează cumpenele apelor, crestele și fundul văilor. Elementele de relief naturale se trasează în tuș roșu, cele artificiale în tuș negru.

g. Culegerea datelor de pe teren privind toponimia.

Datele privind toponimia adică denumirea diverselor porțiuni de teren se culegpe teren folosind planurile mai vechi, precum și informațiile datede localnici.

Denumirile unor puncte de orientare precum poienile cu suprafață redusă,vârfurile caracteristice de dealuri și munți, încrucișările de drumuri, intersecțiiledrumurilor cu cursurile de apăse trec cu precizie pe locul respectiv.

Alte denumiri care se referă la un munte sau la un deal, sau la versanții lor, la păduri, lalunci, la râuri, lacuri se așează în locul cel mai potrivit din punctulde vedere al calității cartografice a planului.

Hotarele administrative între județe, comune, cooperative sau fermeagricole se trec pe fotograme cu tuș roșu numai în urma recunoașterii pe teren.

14. Organizarea lucrărilor de descifrare.

Lucrările de descifrare a fotogramelor în vederea întocmirii planurilortopografice se desfășoară pe baza unui plan de organizare.

Planul de organizare prevede suprafața de teren pentru care se execută descifrarea, împărțirea suprafeței de descifrat pe echipe de lucru, timpul de lucru și modul cum se asigură îndrumarea și controlul.

În faza de pregătire a lucrărilor de descifrare se execută următoarele:se procură și se studiază materialele cartografice (hărți,planuri) care există pentru zona respectivă;se trasează zona de lucru pe mozaic;în funcție de forțele existente se împarte zona de lucru însectoare și serepartizează la echipe;se pregătesc fotogramele (fotoplanurile) pentru descifrare; se întocmesc graficele cu ordinea de lucru, timpul necesar și urmărirea realizărilor.

14.1. Organizarea lucrărilor de descifrare pentru fotoplanuri.

Fotoplanul reprezintă un fotodocument cu fotogramele asamblate și redresate, corectate de erorile datorite unghiului de înclinare a axei de fotografiere.Fotoplanul redă imaginea continuă a suprafeței de teren.

Descifrarea se execută prin parcurgerea terenului cu fotoplanul în mână, identificându-se și raportându-se toate detaliile care trebuie figurate pe planul lascara respectivă.

Pe fotoplan se trasează cu creion moale, bine ascuțit, toate detaliile descifrate.

Detaliile care au forme geometrice regulate precum clădiri, străzi, porțiuni rectilinii de cale ferată poduri se trec pe fotoplanuri prin înțepături la colțuri și seunesc cu linii trasate cu ajutorul riglei.

Detaliile care nu apar pe fotoplan se trasează prin metodele arătate.

Dacă obiectele sunt numeroaseși nu este loc pentru inscripții, imaginile obiectelor se numerotează, iardatele culese pe teren precum numărul clădirii, destinația, numărul de etaje, materialul de construcție se trec într-un carnet de descifrare care este folosit la întocmirea originalului de teren.

14.2. Organizarea lucrărilor de descifrare pentru fotograme.

Pentru ridicările centrelor populate acoperirile longitudinaleale fotogramelor sunt de 60%, iar cele transversale de 20-30%, fiecarefotogramă are o zonă utilă de 1/3 din suprafața sa. Restul de 2/3 aparține zonelorutile fotogramelor alăturate.

În zona cu construcții dense, fotogramele se măresc la o scară aproximativegală cu scara planului sau chiar mai mare.Pentru restul situațiilor se pot folosi și fotograme mărite numai de 1,5-2ori, acestea permițând o mai ușoară și clară trasare grafică a detaliilor descifrate.

Pentru fiecare fotogramă se determină scara și se trasează zona utilă cu linii de 0,5-0,6 mm grosime. Descifrarea trebuie să depășească laturile zonei utile cu 1-2 cm, aceasta ușurând racordarea și prevenind situații în care uneledetalii nu ar fi descifrate.

14.3. Reperajul fotogrammetric.

În laborator și calcule care au scopul determinării coordonatelor unor puncte – imaginice se recunosc ușor pe fotograme și care sunt necesare în procesul de întocmire afotoplanurilor sau a planurilor restituite. Punctele determinate ca urmare a acestorlucrări se numesc repere fotogrammetrice.

Determinarea reperelor fotogrammetrice se poate face pe doua căi:pe cale geodezică, când se urmărește obținerea coordonatelortuturor reperelor prin lucrări de teren;pe cale fotogrammetrică combinată cu determinarea pe calegeodezică, în acest caz se determină pe cale geodezică unnumăr redus de puncte de sprijin, care se îndesesc prin fototriangulație plană sau spațială.

În funcție de metoda prin care se întocmește planul topografic, reperajul seîmparte în: reperaj pentru întocmirea planului prin stereorestituție, în acestcaz sunt necesare câte patru puncte pe fiecare cuplu defotograme; reperaj pentru întocmirea fotoplanului, când sunt necesarecâte patru puncte pe fiecare fotogramă.

În funcție de numărul de puncte care se determină prin lucrări de teren pebenzile de fotograme se deosebesc: reperajul complet, când pe fiecare fotogramă a benzii sedetermină toate reperele prin lucrări geodezice, executateexclusiv pe teren;reperajul rărit, când se determină prin lucrări geodezice peteren poziția unui număr redus de repere la capetelebenzilor prin îndesireatriangulației în laborator (fototriangulație plană și spațială).

În funcție de elementele care se determină, reperajul poate fi:planimetric, când se determină numai coordonateleplanimetrice x și y ale reperelor fotogrammetrice, altimetric, când se determină numai cotele reperelor z,necesare pentru trasarea nivelmentului; planimetric și altimetric sau complet, când se determină coordonatele spațiale x, y și z ale punctelor, necesare pentru întocmirea prin stereorestituție a planurilor.

Determinarea reperelor fotogrammetriceîn funcție de metoda aleasă pentru întocmirea planului topografic: metodastereorestituției sau plan restituit și metoda combinată cum ar fi fotoplan cu trasareareliefului pe teren.

Întocmirii prin metoda stereorestituției, pentrudeterminarea coordonatelor spațiale ale reperelor (x, y, z) se folosesc douăprocedee:executarea reperajului complet, pentru fiecarestereogramă (cuplu de fotograme);executarea reperajului rărit, determinându-se repere numai pecuplurile inițiale și finale ale benzilor (și eventual pe cupluriledin mijloc).

Ca repere fotogrammetrice se aleg acele puncte care se pot identifica pefotograme cu precizia de 0,2 mm, și anume: intersecții de linii și drumuri subunghiuri apropiate de 90°, copaci izolați sau tufe cu diametrul coronamentului sub 2 msau până la 1 m, colțuri de tarlale și parcele, colțuri de complexe de locuințe, colțuri de case cu un etaj. Se iau carepere acele detalii care permit determinarea lor cu o precizie de 0,7 m.

Nu se iau ca repere, detaliile care au linii curbe, neclare, care sunt situatepe versanți, pe vârfuri de turle ale anumitor construcții, intersecții de linii subunghiuri ascuțite.

15. Organizarea lucrărilor de aerofotogrammetrie terestră.

15.1. Întocmirea proiectului.

Proiectul tehnic al lucrărilor de ridicare în plan cu ajutorul fotogrammetrieiterestre se întocmește pe baza materialelor existente cu privire la terenul sau obiectul pentru care se execută planul.

Pentru întocmirea proiectului este necesar a se analiza toate datele privind rețeaua geodezică de sprijin și forma terenului, relieful sau acoperirile). Pe hartă sau pe fotoschemă se trec toate punctele desprijin planimetrice și altimetrice și se proiectează locul probabil al stațiilor.

Punctele de sprijin necesare în teren deschis pe suprafața unui trapez care se determină cu ajutorul fotogrammetriei terestre, sunt în medie două, indiferent de scara de ridicare.

Când se execută înregistrarea unui obiect, monument arhitectonic sau construcție hidrotehnică, harta pentru proiectarea ridicării în plan se foloseștesau nu, în funcție de mărimea și locul de dispunere a acelui obiect.

Pentru fiecare stereogramă se aleg câte patru puncte de sprijin dispuse astfel: unul în planul proxim, două în planul mediu și unul în ultimul plan al stereogramei.

15.2. Lucrările de teren.

Pe teren se execută următoarele faze:recunoașterea și definitivarea poziției bazelor și a punctelor de sprijin;marcarea și semnalizarea punctelor;măsurători în vederea determinării coordonatelor capetelor bazelor și apunctelor de sprijin prin măsurători de unghiuri, distanțe, precum și a lungimiibazelor;înregistrarea fotogrammetrică cu fototeodolitul; prelucrarea fotografică a plăcilor și obținerea negativelor și pozitivelor.

Penru recunoaștereape teren se folosesc mijloace simple de vizarecum ar fi echere cu prisme, prisme de recunoaștere, de măsurare a distanțelorca binoclul gradat și de măsurare a diferențelor de nivel ca eclimetre.

Măsurătorile în vederea determinării capetelor bazelor și punctelor desprijin nu diferă în principiu de cele aplicate în ridicările topografice clasice.

Semnalizarea punctelor de sprijin se face astfel încât imaginea lor săapară clar pe fotograme, se pot folosi semnale din placaj vopsit în alb, dedimensiuni 40 X 50 cm pentru distanțe de ordinul a 1 km, dar pot fi folosite și balizede înălțime 1,50 – 2 m, cu fluturi.

Înregistrare fotogrammetrică trebuie avut în vedere să un treacă timp mult între înregistrările efectuate la cele două capete ale bazei,deoarece schimbarea umbrelor și iluminării obiectului produce greutăți la restituțieapar pseudoparalaxe.

15.3. Lucrările de laborator.

În laborator se executăcalculul coordonatelor punctelorde sprijin, al capetelor și orientărilor bazelor cu scopul obținerii datelor necesare înprocesul de restituție.

Restituția fotogramelor implică procedeele:măsurarea punct cu punct a coordonatelor și paralaxelor pe fotograme cu stereocomparatorul; seîntocmește un plan cotat pe care se trasează curbele de nivel;urmează interpolarea curbelor de nivel;stereorestituție directă, continuă, cu ajutorul unui aparat de stereorestituție,stereoautograf, stereoplanigraf.

16. Elemente de fotogrammetrie terestră digitală.

Apariția scannerelor și camerelor de fotografiere digitală a revoluționat și fotogrammetria terestră lărgindu-i considerabil aria de aplicabilitate în domenii încare cu câteva decenii în urmă nici nu se putea imagina o astfel de implicare.

De la aplicațiile în urbanism, arhitectură și în domeniul edilitar până la aplicațiile fotogrammetriei în domeniu medical, pe zi ce trece în acest domeniu apar noi oportunități.

Eliminarea distorsiunilor de perspectivă nu trebuie confundată cuo simplă eliminare a liniilor de perspectivă deoarece scara nu este constantă și nicimăsurabilă.

Prelucrarea se face strat cu strat și este foarte importantă separareastraturilor, iar apoi recompunerea lor pentru păstrarea scării desenului.

16.1. Eliminarea părților nerelevante.

Fotogramele conțin mai multe elemente decât este nevoie și care nu aunici o relevanță metrică. Aceste elemente pot induce confuzii și deformații, prinurmare trebuie eliminate.

Din această cauză este important să lucrăm pe anumiteporțiuni ale stereomodelului pentru înlăturarea elementelor nerelevante, de multeori acestea apărând în prim plan.Există programe capabile să selecteze numai părțile din imagine care sunt de interes, le salvează separat, iar rezultatele sunt stocate pentru a fi supuseprelucrărilor ulterioare, precum este DigiCad 3D.

Acesta nu numai că nu permite definirea foarte precisă a tuturor mărimilorși formelor obiectelor pe de o parte, dar permite să fie determinate contururile lorfolosind măsurători exacte și la scară, pentru recompunerea lor așa cum sunt în realitate.

16.2. Controlul transparenței.

Fotogramele utilizate pentru prelucrare sunt opace deși se mențin la oscară perfectă, care poate fi afectată din cauza opacității. Dacă imaginea inițialăeste un dreptunghi reprezentarea ei are formă trapezoidală din cauza opacității.

Controlul transparenței este foarte important în fotogrammetrie deoarece imaginile complet transparente pot fi utilizate pentru vectorizare și obținerea detaliilor pentru desen.

16.3. Eliminarea distorsiunii optice.

Ignorarea distorsiunii optice afectează de cele mai multe ori aplicațiile fotogrammetriei în domeniul arhitecturii. În ultimul timp toata lumea folosește camere digitale, ale căror zoom-uri au distorsiuni optice considerabile.

Distorsiunea optică nu trebuie confundată cu distorsiunea perspectivă, aceasta derivă din aberația sferică a lentilelor și de modul și precizia cu care aufost fabricate lentilele.

Dacă încercați să utilizați o fotogramă rectangulară sau prevăzută cu o rețea rectangulară, cu un unghi larg, veți vedea cum liniile drepte se curbează, diferența dintre liniile inițiale și omoloagele lor curbate reprezintă distorsiuneaoptică și se exprimă în procente.

16.4. Imaginile și desenele.

În funcție de configurarea imaginilor, de interfață și de software-urilefolosite fotogrammetria terestră digitală poate fi împărțită în două grupe:vectorială-CAD și raster.

Ridicările fotogrammetriei terestre constituie pentru arhitectură avantaje incontestabile, programele CAD specifice permit importul și exportul desenelor în2D și 3D.

17. Analizarea aerofotogramelor prin fotointerpretare.

Fotointerpretarea este o activitatea complexă, un ansamblu de operațiuni fizice, psihice și logice, care duc la obținerea unor informații noi. Pentru a ajunge la rezultatele scontate, această activitate trebuie să fie bine organizată, iar fotointerpretatorul, materialul și aparatura să aibă anumite calități.

17.1. Fotointerpretarea modul aplicării observației indirecte în geografie.

Geografii obișnuiesc de foarte multă vreme să utilizeze observarea indirectă, nefiind posibilă examinarea simultană a întregului obiect de cercetare și nici măcar a unor părți mai întins ale lui. Aerofotograma a făcut posibilă extinderea și aprofundarea observației indirecte în cercetările geografice.

17.2. Fotointerpretarea geografică analizează întinderile mari ale suprafeței terestre.

Studiile geografice vizează, de obicei, întinderi mari din suprafața terestră, care sunt reprezentate pe un număr mare de fotograme aeriene. Aceasta presupune o bună organizare a procesului de fotointerpretare. Concretizarea rezultatelor se realizează prin întocmirea de hărți tematice, apărând astfel necesitatea transpunerii informațiilor de pe aerofotograme pe hărți.

17.3. Fotointerpretarea geografică se referă la complexul de obiecte, procese și fenomene din stratul de interferență a geosferelor.

Aerofotointerpretarea în geografie vizează întregul complex de obiecte, procese și fenomene care apar pe suprafața terestră și relațiile existente între ele. Dacă obiectele și procesele sunt vizibile pe aerofotograme, relațiile dintre ele sunt invizibile.

17.4. Fotointerpretarea geografică explorează atât elemente naturale, cât și elemente de ordin socio-economic.

Geografia studiază atât elementele naturale cât și cele socio-economice în interacțiunea lor. Elementele sociale nu apar pe vizibile pe aerofotograme, de aceea ele trebuie deduse din contextul imaginilor, ceea ce solicită mult imaginația, gândirea analitică și buna pregătire a fotointerpretatorului.

17.5. Fotointerpretarea geografică are atât caracter calitativ, cât și caracter cantitativ.

Cunoaștere geografică presupune atât identificarea calitativă cât și cantitativă a obiectelor și proceselor. Măsurarea cât mai precisă a dimensiunilor obiectelor, a intensității proceselor și relațiilor dintre diferitele elemente geografice constituie o preocupare de seamă a geografiei.

17.6. Procedeele de fotointerpretare.

Procedeul căutării globale constă în examinarea atentă a întregii aerofotograme sau a modelului stereoscopic. Vor fi astfel observate toate obiectele și procesele, dar acest procedeu necesită mult timp și oboseală, deoarece vor fi observate și întinderi mari care nu conțin informațiile căutate.

Procedeul căutării logice (selective) presupune examinarea atentă doar a celor părți în care este posibil să se afle obiectele sau procesele căutate. Aceasta presupune o perfectă pregătire de specialitate a fotointerpretatorului, pentru a putea alege în mod corect porțiunile care trebuie examinate.

17.7. Etapele fotointerpretării.:

1. Documentarea bibliografică și cartografică asupra regiunii supuse fotointerpretării;

2. Efectuarea fotointerpretării propriu-zise prin analiza fotogramelor sau modelelor stereoscopice, folosind unul din procedeele amintite: se examinează aerofotogramele separat cu ochiul liber;se poate alcătui un mozaic pentru a avea o imagine de ansamblu; se face apoi examinarea detaliată cu ajutorul aparaturii de fotointerpretare, identificându-se obiectele sau procesele care interesează; se realizează fotointerpretarea prin analiza contextului și a raportului fiecărui obiect sau proces cu celelalte din jur și deducția unor informații care nu apar explicit pe fotograme;pe măsură ce sunt obținute informațiile, ele sunt cartografiate sau consemnate în scris.

3. Verificarea rezultatelor fotointerpretării pe baza cunoștințelor de specialitate și prin confruntarea cu terenul. Deplasarea în teren se face în punctele cheie unde se pot verifica ipotezele elaborate în laborator precum și acolo unde nu s-au putut obține informații prin fotointerpretare.Sintetizarea datelor obținute în laborator și teren, întocmirea raportului cu părțile lui scrise, desenate, tabele, clasificări.

17.8. Criteriile de fotointerpretare.

Imaginile redau însușirile obiectelor, însușiri care ne ajută să le identificăm, fie în teren, fie în birou pe fotografie. Ele devin criterii de fotointerpretare pentru că sunt intim legate de obiecte, acestora li se spun și criterii directe.

17.9. Criteriile directe în fotointerpretare.

1. Forma se referă la aspectul imaginii obiectului reprezentat pe aerofotogramă, fiind printre cele mai importante criterii.

Forma se recunoaște mult mai ușor pe modelele stereoscopice, întrucât obiectele apar tridimensional. Chiar dacă ele sunt deformate în înălțime, suferă o lungire pe verticală, obiectele sunt ușor de identificat. În ce privește identificarea formelor de relief, datorită efectului exagerării verticale, adâncimile și înclinarea versanților apar mult mai accentuate decât în realitate, dar, cu o bună pregătire geomorfologică și de fotointerpretare, se poate aprecia corect tipul de formă de relief și gradul de exagerare a dimensiunilor formei.

2. Mărimea obiectelor și implicit a imaginilor lor constituie un alt criteriu important.

Deși mărimea imaginii obiectelor nu permite, singură, identificarea obiectelor, împreună cu forma poate duce la identificare. De exemplu, imaginea casei și cuștii câinelui apar asemănătoare ca formă, dar dimensiunile diferite arată evident deosebirea dintre cele două obiecte și comparate cu dimensiunile altor obiecte din jur,copaci, garduri, stradă, se ajunge la identificarea facilă a acelor obiecte.

3. Culoarea și tonul reprezintă criterii de identificare, dar capătă valoare doar în combinație cu forma și mărimea obiectelor.

Culoarea este un criteriu mai sigur și mai ușor de utilizat, dar trebuie cunoscută data aerofotografierii. În cazul fotogramelor fals-color, fotointerpretatorul trebuie să știe bine corespondența reală a culorilor, verdele este redat prin roșu, albastru prin glben, roșu prin verde, iar galbenul prin albastru.

Tonul are o valoare relativă, căci depinde de mai multe variabile, nu numai de proprietățile obiectelor, ci și de gradul de iluminare sau de direcția în care reflectă lumina.

Diferențele de ton sunt criterii importante pentru identificarea vegetației, a modului de utilizare a terenului, a solurilor, a suprafețelor acvatice.

Cu ochiul liber se separă de obicei 6-7 nuanțe de ton și mai rar 10-11, dar folosind scări de ton. Utilizându-se pentru măsurători densimetrice o aparatură cu elemente fotosensibile, se pot separa 100-200 de tonuri de gri.

17.9. Criteriile indirecte pentru fotointerpretare.

1. Umbra redă destul de bine forma obiectelor izolate, după forma ei se pot identifica unele genuri sau specii de arbori, conifere față de foioase, molidul de pin sau brad, fagul de stejar. Lungimea umbrei ajută la stabilirea înălțimii obiectului, iar orientarea ei permite stabilirea punctelor cardinale sau a orei de fotografiere.

2. Poziția imaginii obiectului în raport cu imaginile altor obiecte, adică contextul în care se situează pe imagine, ne poate sugera ce reprezintă acel obiect.

Imaginea unei clădiri mari lângă o cale ferată și un drum de la o localitate până la ea, sugerează că acea clădire este o gară. O clădire asemănătoare, dar situată în afara localității ne poate sugera că este un sediu de fermă agricolă, o cazarmă sau dacă este lângă o pădure sau în pădure, presupunem că este clădirea unui ocol silvic.

3. Densitatea imaginilor unei categorii de obiecte poate constitui drept criteriu de interpretare și identificare. Densitatea arborilor dintr-o plantație este mai mică decât într-o pădure naturală. Densitatea rețelei hidrografice poate exprima gradul de permeabilitate al rocilor, dar și unele aspecte climatice.

4. Dispersia obiectelor adică gradul sau modul de împrăștiere a obiectelor pe o anumită suprafață poate constitui drept criteriu de fotointerpretare. Prezența unor bolovani mari dispersați pe un relief slab ondulat ne duce la concluzia că sunt blocuri eratice sau arbori dispersați pe o pășune sau pe terenuri cultivate ne arată cât de extinsă era anterior pădurea.

5. Textura fotogramei reprezintă mărimea punctelor care redau obiectele prea mici pentru a apare ca imagini distincte la scara fotogramei. O scară de textură cuprinde următoarele trepte de mărime a punctelor: foarte fine, fine, mijlocii, grosiere și foarte grosiere.

Textura permite să se stabilească tipurile de culturi, culturile păioase și furajere apar ca textură fină sau foarte fină, pe când cele prășitoare apar cu textură mijlocie, cartofii și sfecla de zahăr apar cu textură grosieră, iar vița de vie cu textură foarte grosieră. La alcătuirea litologică, luturile, nisipurile, argilele sau marnele au textură foarte fină, pe când bolovănișurile sau grohotișurile au textură mijlocie sau grosieră.

6. Structura reprezintă modul de aranjare spațială a imaginilor obiectelor și proceselor de pe fotogramă. Structura poate servi la identificarea unor categorii de procese sau obiecte. De exemplu: structura divergentă a rețelei hidrografice poate indica o mișcare de ridicare a scoarței terestre; o structură radiară, centrifugă poate trăda existența odinioară a unui con vulcanic, structura liniară dintr-o pădure poate arăta că este vorba de o plantație, sau de prezența unor strate de roci ce permit dezvoltarea numai a anumitor arbori.

18. Aerofotointerpretarea reliefului.

Pentru a realiza o fotointerpretare cât mai corespunzătoare a reliefului este necesară respectarea unor măsuri și operații de lucru. În primul rând se realizează:

1. Alegerea materialului fotogrammetric are în vedere unele caracteristici tehnice specifice, cum sunt: tipul aerofotogramelor nadirale, oblice și panoramice, scara, tonul sau culoarea aerofotogramelor.

2. Alegerea instrumentelor sau aparatelor pentru fotointerpretare se stabilește în funcție de scopul urmărit.

Fotointerpretarea reliefului se face în laborator, putându-se elabora materiale cartografice de o mare exactitate și în teren, unde identificările directe cu realitatea din natură permit o cunoaștere detaliată și recentă a unor aspecte ale reliefului.

În cazul regiunilor cu reliefuri foarte puțin fragmentate, cu trăsături uniforme, indiciile directe de natură geomorfologică trec în domeniul detaliilor și al microformelor, apelându-se mai frecvent la criteriile indirecte. Creșterea indiciilor indirecte în analizarea reliefului are loc atunci când trăsăturile acestuia sunt mascate total sau parțial de o altă componentă a peisajului geografic.

Suprafețele de relief care sunt intens utilizate antropic, necesită un volum sporit de indici de analiză indirectă, pentru stabilirea trăsăturilor formelor de relief modificate. Se ajunge, în acest fel, la cunoașterea valorificării diferențiate a terenurilor, în funcție de condițiile oferite de formele de relief.

18.1. Aerofotointerpretarea caracterelor morfografice.

Pentru morfografie un rol important îl au liniile de contur, care definesc forma de relief, poziția ei spațială și dimensiunile sale. În funcție de o serie de particularități ale formelor de relief, condiții de existență în peisajul geografic și raportul cu alte componente, liniile de contur pot prezenta intensități diferite, continuitate sau discontinuitate, aspect dublu sau simplu, subțire sau gros.

Umbrele, nuanțele de intensitate, contrastele tonurilor sau culorilor sunt în stare să ne identifice morfografia din albiile râurilor, schimbarea aspectului profilului versanților și-a suprafețelor de racord, remarcarea pantelor abrupte, succesiunea treptelor morfologice etc.

Prin fotointerpretare se pot elabora hărți morfografice, profile sau secțiuni geomorfologice, schițe panoramice sau blocdiagrame.

18.2. Aerofotointerpretarea caracterelor morfometrice.

Metodologia generală constă în folosirea morfometriei comparate, în măsură să ne orienteze cu aproximație în privința dimensiunilor formelor. Aceasta este o fotointerpretare orientativă bazată pe indicii directe și indirecte, dimensiunile unei forme sunt comparate cu dimensiunile altor forme de relief.

Folosind lungimea umbrei, se pot face aprecieri asupra înălțimilor absolute și relative ale formelor de relief. Intensitatea umbrelor ori a luminozității suprafețelor și părților care intră în alcătuirea formelor de relief ne pot da indicații asupra mărimii înclinării versanților, fronturilor de cuestă, frunților de terase. Se pot face aprecieri și asupra gradului de fragmentare orizontală și verticală a reliefului.

Morfometria de precizie rezultă printr-o fotointerpretare bazată pe măsurători instrumentale și calcule matematice, folosind stereoscopul dotat cu stereomicrometru, interpretoscopul și alte instrumente.

Obținerea diferiților parametri morfometrici dau posibilitatea întocmirii profilelor și secțiunilor geomorfologice, a hărților analitice pentru densitatea fragmentării, energia de relief, pantă, hipsometrie.

18.3. Aerofotointerpretarea morfogenezei reliefului.

Condițiile în care iau naștere formele de relief și categoriile lor genetice pot fi identificate pe aerofotograme prin aerofotointerpretare globală, selectivă și analitică.

18.3.1. Aerofotointerpretarea globală are ca obiectiv orientarea largă asupra caracterelor și provenienței genetice a peisajului geomorfologic și se bazează pe o reconstituire paleogeomorfologică pentru întregul spațiu aerofotografiat.

Se constată dacă imaginea cuprinde o subunitate montană, submontană, depresionară, de piemont. Se urmăresc prin sistemul de criterii directe și indirecte aspectele raporturilor dintre condițiile geologice (tectonică, structură, petrografie și aliniamentele de primă importanță ale reliefului, a căror geneză și evoluție sunt legate de acestea.

Privindu-se imaginile aerofotogrammetrice, se descifrează cele mai evidente grupări ce se desprind din ansamblul reliefului (cele mai extinse spații interfluviale, sectoarele depresionare și culoarele de văi, relieful de tranziție etc.).

18.3.2. Fotointerpretarea selectivă are ca scop descifrarea unor tipuri sau categorii genetice de relief. Exemplu identificarea formelor de relief petrografice și legat de acesta a morfologiei specifice rocilor sedimentare, eruptive, metamorfice. Folosindu-se indicii directe și indirecte, se poate face o selecție pentru a distinge o formă genetică de altă formă genetică (dolina de lapiez), a formelor de acumulare de cele de eroziune.

18.3.3. Fotointerpretarea analitică se axează pe o cunoaștere detaliată a trăsăturilor specifice fiecărui grup comun de forme de relief, cât și al formelor considerate separat. În acest fel se urmărește obținerea de informații ce indică diferențieri esențiale și neesențiale remarcate de la o formă de relief la alta, ca rezultat al procesului genetic.

18.4. Aerofotointerpretarea vârstei reliefului.

Vârsta reliefului se poate aprecia doar în sens relativ, raportând poziția unei forme de relief la alta (o terasă mai veche se vede situată mai sus în comparație cu una mai nouă), suprapunerea sau includerea unei forme de relief în altă formă de relief (o alunecare pe fruntea unei terase sau un martor de eroziune decupat dintr-o suprafață de nivelare). Stadiul de degradare al formelor de relief poate ajuta la diferențierea vârstelor relative cu un anumit grad de asigurare.

19. Aerofotointerpretarea aspectelor climatice și meteorologice.

Aerofotointerpretarea aspectelor climatice și meteorologice se bazează pe analiza elementelor componente ale peisajului aerofotografiat.

1. Analiza factorilor climatogeni.

Factorii climatogeni care apar pe aerofotograme sunt relieful și caracterul suprafeței active.

Relieful apare bine reprezentat în stereomodele și se pot aprecia influențele climatice și meteorologice prin forma și altitudinea sa. Relieful permite calcularea unui alt factor climatogen de bază, respectiv radiația solară.

Este suficient să se delimiteze porțiunile de teren care se încadrează în anumite valori de pantă și cu anumite orientări, ca să se poată calcula pentru fiecare categorie cantitatea de radiații și să se tragă concluzii microclimatice și topoclimatice.

Pe aerofotograme se poate stabili ușor și exact caracterul suprafeței active (tipurile de vegetație, suprafețele acvatice, drumuri, clădiri, rocile nude.

Prezența arborilor care au coroana deformată, existența unor dune sau a parazăpezilor ne poate indica direcția vânturilor dominante. Direcția vântului în momentul aerofotografierii poate fi indicată de direcția fumului sau prafului emanat prin unele activități umane.

2. Analiza elementelor climatice și meteorologice.

Indicatorul cel mai important îl reprezintă vegetația spontană sau cultivată. Cunoscându-se cerințele climatice ale diferitelor specii de plante sau formațiuni vegetale, prezența lor ne dă indicații generale asupra temperaturilor și precipitațiilor.

Alt indicator este rețeaua hidrografică, care prin densitate și debitul râurilor ne dau indicații privind cantitatea și regimul precipitațiilor. Regimul torențial este dat de urmele inundațiilor sau secarea râurilor.

. Prezența zăpezilor perpetui și a ghețarilor ne dau indicații foarte clare privind regimul climatic.

Indicatorii activităților umane:acoperișurile cu înclinare mare ne indică precipitații bogate și îndeosebi sub formă de zăpadă;coșurile numeroase și clădirile industriale bine închise arată că în zona respectivă sunt ierni geroase;prezența sistemelor de irigații arată că verile sunt secetoase și precipitațiile insuficiente.

20. Aerofotointerpretarea elementelor hidrologice.

Prezența apei la suprafața scoarței terestre este înregistrată pe aerofotograme și se observă ușor prin tonurile de nuanță închisă, deoarece apa absoarbe cea mai mare parte a radiațiilor și remite foarte puțin.

Apele tulburi sau poluate apar pe aerofotograme în alte nuanțe decât apele limpezi, putându-se astfel depista sectoarele de râu, lac sau mare care sunt poluate și se poate depista chiar sursa de poluare. Caracteristicile de salinitate sau de mineralizare se pot înregistra folosind filtre de lumină în domeniul vizibil sau infraroșu.

La cercetarea apelor freatice cu nivel ridicat se utilizează filtre pancromatice (0,376-0,600 ) pentru determinarea umidității solului. De asemenea, informații prețioase din domeniul apelor freatice și a celor poluate se obțin utilizând filmeinfraroșii sau înregistrări radar. Gradul de limpezire a apelor de suprafață sau condițiile topografice ale suprafeței subacvatice de mică adâncime se înregistrează cu bune rezultate pe film color.

1. Aerofotointerpretarea apelor subterane.

Pentru aerofotointerpretare în acest caz se folosesc procedee directe și indirecte.

Procedeele indirecte folosesc o serie de elemente indicatoare care sunt înregistrate pe aerofotograme, cum sunt microrelieful, tipurile de sol, plantele indicatoare . Prezența apelor freatice aproape de suprafață este exprimată prin culoarea mai închisă a suprafeței, prin prezența izvoarelor, a plantelor spontane caracteristice sau prin diferențieri în creșterea plantelor cultivate.

2. Aerofotointerpretarea apelor de suprafață.

Aerofotogramele obișnuite pun în evidență aspectele cele mai generale ale rețelei hidrografice și ale apelor stătătoare. Pentru delimitarea mai precisă a albiilor sau a țărmurilor de lacuri, pentru cartarea izvoarelor, se recomandă utilizarea de fotograme la scară mare, iar pentru cartarea vegetației acvatice să utilizăm film infraroșu color.

Delimitarea pe mozaic a bazinelor hidrografice și identificarea cursului principal și a celor secundare;a naliza pe aerofotograme simple sau stereoscopice a profilului longitudinal al albiei tuturor cursurilor și precizarea sectoarelor cu rupturi de pantă; fotointerpretarea regiunilor de obârșie, cartarea izvoarelor și a altor surse care alimentează cursurile de apă permanentă; delimitarea arealelor inundabile; depistarea locurilor de apariție a liniilor structurale de care se leagă poziția văilor și a albiilor.

Analiza structurală, litologică și petrografică pe imagine și în teren a reliefului fluvial; depistarea sectoarelor caracteristice ale albiei, potrivite pentru măsurători și reprezentări grafice și cartografice; analiza și fotointerpretarea tipurilor de pante sub aspect calitativ și cantitativ, inclusiv rolul acestora în evoluția și desfășurarea proceselor hidrologice și hidrodinamice de albie;m ăsurarea elementelor morfometrice ale râurilor;d epistarea sectoarelor de eroziune și a celor de aluvionare; identificarea și marcarea firului cursului de apă.

3. Aerofotointerpretarea bazinelor lacustre și a mărilor de mică adâncime.

În acest domeniu sunt urmărite condițiile de alimentare și colmatare, caracteristicile hidrodinamice, bilanțul hidrotermic, evaporarea, poluarea. Suprafețele submerse ale platformei continentale sunt înregistrate pe fotograme până la adâncimea de 20-40 m, dacă apa este limpede și reflectările sunt minime. Înregistrările sunt bine de executat vara, deoarece iarna gheața împiedică aerofotografierea platformei continentale.

Pe film se înregistrează o serie de semne indicatoare, dungile mai luminoase reprezintă orizonturi de roci deschise la culoare, liniile și semnele curbate arată structuri de încrețire, puncte luminoase pe fond întunecat indică emanații de gaze, stratul de petrol pe suprafața apei apare ca porțiuni mai liniștite în cadrul mării agitate, vâscozitatea mai mare atenuează acțiunea vântului.

4. Aerofotointerpretarea formațiunilor de gheață.

Suprafața gheții apare pe imaginile aeriene în alb sau în tonuri de cenușiu deschis.

Ghețarii locali ca și icebergurile izolate pot fi înregistrate pe aerofotograme la scară mare care trebuie luate în condiții de cer senin.

La ghețari interesează: forma, întinderea, volumul, mișcarea lor și sursa de alimentare.

5. Aerofotointerpretarea poluării apelor.

Substanțele poluate se pun în evidență aerofotograme prin culoarea diferită pe care o au față de culoarea apei curate. Prin folosirea unor filtre, filme infraroșii sau înregistrări multispectrale se pot realiza imagini mai detaliate, putându-se identifica și sursa poluării.

În detectarea poluării apelor o atenție mai mare trebuie să se acorde sectoarelor de confluență și a deversoarelor canalelor, deoarece aici pot fi recunoscute diferite situații, vărsarea unui influent cu ape nepoluate sau a unui deversor de canal cu ape poluate etc. Apa curată are o culoare mai închisă, apa cu temperatură mai ridicată are culoare mai deschisă, poluanții se identifică mai ușor pe filme color sau cu filtre multispectrale. Canalele subterane pot fi urmărite pe întregul traseu, deoarece solul a fost deranjat prin construcția acestuia și vegetația este de asemenea diferită pe aliniamentul canalului.

21. Aerofotointerpretarea aspectelor biogeografice.

1. Aerofotointerpretarea vegetației.

Vegetația se observă foarte bine în stereograme, putându-se analiza aranjamentul spațial, forma, culoarea sau nuanțele specifice ale diferitelor asociații sau formațiuni vegetale.

Imaginile pancromatice și color se înregistrează mai ales primăvara și toamna, când prin descifrarea nuanțelor de culori se pot identifica diferitele specii de arbori și starea lor fenologică. Pe baza acestor imagini se poate efectua inventarul vegetației spontane și al celei cultivate.

Imaginile în infraroșu sunt foarte utile în diferențierea asociațiilor ierboase de cele arbustive sau arborescente, a foioaselor sau a coniferelor. Se pot detecta de asemenea atacurile de dăunători, incendiile etc.

Imaginile radar sunt întrebuințate pentru identificarea limitelor asociațiilor vegetale, ele ajută la identificarea speciilor de plante, la determinarea vârstei, densității și mărimii arboretelor.

Indiciile de identificare a speciilor vegetale, în fotointerpretare, sunt configurația și umbra, culoarea și tonul, textura, structura sau modelul.

1. Forma coroanei. Coroana arborilor proiectați în plan prezintă o bază sigură de recunoaștere și identificare. Molidul are aspect stelar, bradul are formă rotundă cu margini crestate, gorunul are coroana rotundă.

2. Umbra reproduce arborii în profil, înlesni identificarea lor.

3. Culoarea și tonul. Nuanța de culori a aerofotogramei este rezultatul mai multor factori: culoarea diferită a speciilor, densitatea diferită a plantelor, a frunzișului, gradul diferit de dezvoltare. Pe aerofotogramele alb-negru culoarea este înlocuită prin tonuri de gri. Bradul apare în tonuri închise, opace, molidul în ton deschis, fagul în ton deschis, strălucitor, gorunul în nuanțe deschise, mate.

4. Textura reprezintă gradul de asperitate sau de netezime a aerofotogramelor cu păduri. Plafonul pădurilor apare diferit în funcție de speciile constitutive. Astfel, gorunetele au o textură vălurită, în detaliu suprafața este netedă fără asperități. Făgetele apar cu textură clară, cu mici denivelări și cu suprafață ca o hârtiei sticlate, rășinoasele se imprimă cu textură dură, rugoasă, cu asperități mari.

5. Structura (modelul).

Organizarea spațială, respectiv structura poate fi un indice cheie în identificarea speciilor vegetale, deoarece unele specii sunt legate de cursurile de apă, altele de versanții sudici sau nordici, altele cresc mai ales pe culmi. De asemenea, relieful pe care se găsesc arbori ne dă indicații importante privind natura acestora. În regiunile muntoase, fagul preferă versanții umbriți, pe fundul văilor vom găsi molidul, iar în regiunile deluroase, pe lunci găsim carpenul.

6. Mărimea imaginilor plantelor de pe aerofotogramă variază în funcție de scara aerofotogramei.

Pentru identificarea vegetației spontane se utilizează aerofotograme la scară mare. Fiecare specie de plantă prezintă un anumit coeficient de reflectanță, care poate fi determinat cu fotometrul și identificat pe baza curbei etalon specifice fiecărei plante. Pentru analize de detaliu se utilizează stereogramele care pun în evidență etajarea plantelor.

22. Efectuarea fotointerpretării.

În primul rând se identifică arealele și se delimitează pe o folie de material plastic sau calc. După aceea se determină tipurile de vegetație sau speciile și se marchează prin coduri.

În cazul pădurilor bietajate, pentru speciile predominante se dă codul principal (literă mare), iar pentru specia din etajul inferior se dă codul secundar (o literă mică).

Tipurile de vegetație ierboasă se determină după structură, textură, culoare, nuanțe, formele de exploatare și utilizare.

23. Fotointerpretarea imaginilor.

Fotointerpretarea este metodologia de extragere și clasificare a informației tematice conținute imagini analogice sau digitale. Această disciplină s-a dezvoltat în paralel cu fotogrammetria.

Primul obiectiv al fotointerpretării este utilizarea intensivă a documentelor fotografice și/sau imagine pentru obținerea și exploatarea informației necesare studiilor specifice unor domenii tematice.

Fotointerpretarea este condiționată de acumularea prealabilă a unor cunoștințe referitoare la realitatea socio-economică și fizică, tipurile morfologice și condițiile specifice unui areal considerat subiect al studiului.

În plan calitativ imaginea fotografică sau digitală poate fi interpretată cu scopul evidențierii diverselor caracteristici ale mediului de către specialiști din diverse ramuri ale științelor naturii, iar în plan cantitativ, fotografia aeriană clasică și tehnicile fotogrammetrice și de teledetecție multispectrale în vizibil, infraroșu și/sau microunde permit măsurarea formelor și dimensiunilor terenului, în vederea elaborării hărților și planurilor.

Prin sau prelevarea de fotograme terestre se realizează corespondența dintre obiectul real din teren și imaginea sa (mai mult sau mai puțin obiectivă) de pe fotogramă, este posibil studiul obiectelor deformabile, fragile, casabile, fără a intra în contact direct cu acestea și fără a le deteriora, prin fotointerpretare se realizează o operațiune inversă prin care se încearcă reconstituirea realități din teren pe baza unor criterii de analiză specifice.

Fotografia aeriană se utilizează în două moduri: prin metode de fotoidentificare (descifrare)) se recunosc obiecte simple vizibile pe fotograma, drumuri, arbori, ape, iar prin fotodeterminare, utilizând principii logice, se recunosc prin deducție obiecte și fenomene simple; prin metode de fotointerpretare se realizează o analiză deductivă stabilind relațiile complexe între obiecte foarte frecvent invizibile pe fotograme (de. exemplu tipuri de soluri, prezența apei freatice.

24. Principii și etape ale procesului de fotointerpretare.

Fotointerpretare este realizată, în general, printr-o succesiune de operațiuni constând din: pregătire (pre-zonare), confruntarea de teren (recunoaștere prealabilă, control final), sinteză, cartografiere.

Succesiunea operațiunilor poate varia în funcție de climă iar durata fotointerpretării variază în funcție de: tema studiată, obiectivele studiului, experiența fotointerpretului.

24.1. Pregătirea (pre-zonarea).

Atunci când se utilizează documente exclusiv în format analogic, se începe cu racordarea hărților și a fondului de planuri disponibile referitoare la arealul de studiu. De asemenea, se pregătește baza fotografică de lucru, asamblarea fotogramelor în fotoscheme sau mozaicuri.

În cazul utilizări imaginilor în format digital în mod obișnuit se realizează o stratificare a peisajului analizat și se aplică măști tematice acolo unde este cazul. De exemplu daca se efectuează un studiu asupra unui peisaj litoral, iar calitatea apei nu face obiectul studiului, apa este delimitată pentru a fi eliminată din procesul de calcul prin mascare.

Se efectuează lectura preliminară pentru a identifica căile de acces, se familiariza cu marile unități de peisaj sau de teritoriu care pot face obiectul zonării.

În cazul utilizării fotogramelor se face apel la așa numita lectură stereoscopică care permite efectuarea unei prime interpretări detaliate orientate către subiectul de studiu utilizând mijloace de evaluare a structurilor și a texturilor care favorizează interpretarea mai avansată.

24.2. Confruntarea la teren.

Practica fotogrammetrică clasică a impus ca metode de validare a fotointerpretării realizate la birou trei moduri de lucru: observarea punctuală individuală (lungă și costisitoare), observarea staționară se face dintr-un punct reprezentativ al zonei de studiu (stație). În urma observării staționare se face o reprezentare care este afectată de limitările impuse de mascare și de aprecierea perspectivă neconformă).

Se practică metode de validare prin sondaj a rezultatului clasificărilor. Este cazul aplicațiilor cu tematică privind utilizarea și/sau acoperirea terenurilor (cunoscute prin abrevierea generică în limba engleză LU/LC-land use/land cover). La teren, cu ajutorul GPS-ului, se identifică punctul respectiv și se confirmă, sau infirmă, după caz rezultatul clasificării.

24.3. Analizele cantitative au în vedere:d iametrul coroanelor se măsoară cu ajutorul barei stereoscopice și a lupei, ne ajută să identificăm specia și vârsta aproximativă; înălțimea arborilor se determină cu ajutorul umbrei sau cu diferența de paralaxă; consistența coroanelor se poate determina cu ajutorul rasterului gradat;densitatea medie a pădurii se poate determina prin măsurarea în 4-5 areale caracteristice a distanțelor dintre centrul unei coroane și centrele a 5-6 coroane vecine; numărul de arbori pe hectar se face mai ușor în cazul pădurilor rare.

Scopul final este cunoașterea detaliată a fondului forestier, evaluarea rezervelor, exploatarea rațională, regenerarea sistematică, protejarea contra dăunătorilor și conservarea pădurilor.

25. Aerofotointerpretarea faunei.

Identificarea și interpretarea lumii animale se poate efectua pe baza unor caractere specifice, de indicare a habitatului respectiv, a stațiunilor în care populațiile animale își desfășoară activitățile trofice, de înmulțire și supraviețuire.

Depistarea animalelor sălbatice este greu de realizat. Din această cauză se folosesc criterii indirecte.

În stepă, prezența cârtițelor, a popândăilor sau a șoarecilor se poate identifica pe aerofotograme la scară mare. Aceste animale fac mușuroaie, bătătoresc cărări până la cuiburi, distrug plantele, astfel că, aspectul monoton al stepei cu graminee și tufișuri apare împestrițat, mușuroaiele sunt acoperite cu plante ruderale, pe alocuri ierburile sunt distruse, ceea ce trădează prezența unui mare număr de rozătoare. Castorii construiesc diguri și baraje pe marginea lacurilor sau a apelor mai liniștite.

26. Aerofotointerpretarea solului.

Pentru elaborarea hărților pedologice și pedogeografice se folosesc materiale fotogrammetrice, cu straturi fotosensibile în diferite zone ale spectrului electromagnetic, materiale color.

26.1. Criteriile directe.

Nuanțele și culorile reprezintă reflectări directe ale unor caractere și trăsături pedologice. În majoritatea cazurilor, aceste aspecte sunt legate de variația conținutului de humus, săruri ușor solubile, grad de umiditate, granulometrie, structura suprafeței solului.

Pe aerofotogramele alb-negru aceste caracteristici apar prin nuanțe cenușii, pe cele color prin cromatica corespunzătoare celei naturale, iar pe cele spectrozonale prin culori convenționale deosebite de cele normale.

Solurile intens umezite se identifică pe aerofotogramele alb negru prin nuanțe cenușiu-închise până la negru. Cele cu un conținut ridicat de humus se identifică prin tonurile închise, iar cele sărace în humus prin tonurile de nuanță deschisă, ca de altfel și prezența la suprafață a eflorescențelor de săruri solubile sau a carbonaților.

Imaginile de pe aerofotograme prezintă grade de complexitate extrem de diferite, marcate prin nuanțe uniforme, nuanțe de tranziție, nuanțe mozaicate, contururi diverse etc. Aceste nuanțe și forme sunt dependente de relief, eroziune, constituție petrografică și mineralogică sau activități antropice.

26.2. Criteriile indirecte.

Relieful are un rol important în fotointerpretarea solurilor prin raporturile care există între tipurile genetice de soluri și morfologia corespunzătoare interfluviilor, teraselor, luncilor, versanților.

Microformele de relief precum ostroave, grinduri, conuri de dejecție, crovuri, doline prin diferențierile introduse datorată regimului de umiditate, vegetație, expoziție, participă la identificarea elementelor de detaliu în fotointerpretarea solurilor.

Vegetația are un rol important în geneza solurilor și în același timp constituie un criteriu indirect însemnat în identificarea acestora.

Așa sunt vegetațiile de mlaștină, cele de turbării, zăvoaiele, vegetația halofilă, vegetația de pe grohotișuri, cea de pe depozitele de pantă.

26.2.1. Aerofotointerpretarea solurilor degradate.

Solurile erodate și lipsite de vegetație sunt vizibile pe aerofotograme prin nuanțele deschise și contururile neregulate. Eroziunea liniară este pusă în evidență prin apariția pe fotograme a unor benzi sau linii deschise la culoare. Ele reprezintă ogașe, ravene, rigole. Eroziunea areolară apare sub formă de pete mai albicioase.

Cartarea solurilor erodate se realizează pe asamblaje fotogrammetrice, pe stereocupluri, pe ortofotograme sau ortofotoplanuri. Pe aceste materiale se trasează limitele arealelor cu grade diferite de eroziune, separându-se sectoarele în care predomină eroziunea în suprafață de cele în care eroziunea în adâncime este pe primul plan. De asemenea, se vor contura și arealele afectate de eroziune eoliană.

27. Aerofotointerpretarea în domeniul industriei.

Aerofotointerpretarea în domeniul industriei pune la îndemâna geografului unele informații utile și destul de precise privind localizarea și tipul întreprinderilor industriale, relațiile cu diverse elemente geografice, precum și unele aprecieri asupra intensității activității industriale.

Detectarea și identificarea întreprinderilor industriale.

Întreprinderile industriale apar reprezentate pe aerofotograme prin clădiri, instalații și căi de transport

1. Forma și mărimea clădirilor pot sugera tipul de întreprindere industrială.

În industria siderurgică și metalurgică sunt caracteristice halele mari, adesea larg deschise pentru aerisire și coșuri mari care scot fum și gaze.

În industria textilă clădirile sunt compacte, scunde, de obicei fără geamuri, dar cu luminatoare în plafon, cu acoperișul cu profil zimțat fără coșuri.

În industria chimică clădirile apar compacte, uneori deschise și multe instalații exterioare de formă specifică.

În industria de morărit și panificație clădirile sunt compacte, cu mai multe nivele și adesea fac corp comun cu silozuri de forme și dimensiuni caracteristice.

Alte criterii care ne ajută la identificarea tipului de întreprindere:

2. Utilajele exterioare: în industria siderurgică – furnalele și cuptoarele de oțel au formă specifică și nu pot fi confundate cu alte instalații; industria chimică – are numeroase recipiente, conducte sau cazane;

3. Instalațiile anexă și depozitele: tunurile de răcire – caracteristice pentru termocentrale;rezervoarele mari – pentru industria petrochimică și rafinării;depozitele de bușteni pentru industria lemnului;depozitele de țagle, bare, benzi metalice – pentru industria metalurgică;cuptoarele rotative – pentru industria cimentului;haldele de steril pentru industria extractivă.

4. Căile și mijloacele de transport: cisternele indică industria chimică;vagoanele platformă cu stâlpi laterali sunt utilizate în industria lemnului; vagoanele deschise de mare capacitate sunt folosite pentru transportul cocsului sau cărbunelui;vagoanele metalice deschise, de capacitate mică și formă specifică sunt folosite pentru minereurile metalifere;vagoanele închise sau containerele sunt folosite pentru industria textilă, încălțămint; platformele deschise sunt folosite pentru transportul autovehiculelor, mașinilor agricole sau alte utilaje industriale;transportul cu funicularul este folosit în industria extractivă;

5. Degajarea de fum, gaze sau praf: fumul abundent indică prezența: termocentralelor, cocseriilor, industria negrului de fum sau industria siderurgică;praful albicios este specific industriei cimentului;gazele galben-roșcate (oxizi de azot) sunt întâlnite mai ales în industria îngrășămintelor azotoase;

6. Prezența lacurilor de baraj arată că pot fi prezente centralele electrice sau că este dezvoltată piscicultura.

28. Aerofotointerpretarea în domeniul agriculturii.

Aerofotogramele sunt utilizate în agricultură în delimitarea suprafețelor productive și neproductive, în analiza și prezentarea căilor de transport agricol, a lucrărilor de amenajare de irigații, de desecări sau de combaterea eroziunii solului, în evaluările funciare, în sistematizările rurale, în lucrările de cadastru etc.

Din analiza elementelor componente ale peisajului agrar se desprind două grupuri speciale de elemente:elemente relativ constante – elemente de nivelment și elemente de planimetrie,ca: sate, drumuri sau tipuri de sol; elemente variabile – structura solului, umiditatea solului sau structura culturilor agricole.

Principalele grupe de utilizare a teritoriului agricol sunt descifrate pe aerofotograme pe baza texturii, nuanței, formei și dimensiunilor. D. Steiner (1967) – într-un îndrumător distinge 3 grupe mari de suprafețe agricole:cerealiere – cu ton gri, cu aspectul lăptos și granulație foarte fină;plante prășitoare – cu aspect ordonat și granulație grosieră; terenuri proaspăt recoltate – cu textură foarte fină, tonul luminos și deschis.

1. Recunoașterea și analiza peisajului agrar.

Peisajul agrar se recunoaște prin forma geometrică a parcelelor, uneori marginea acestora se adaptează reliefului, văi, terase, boturi de deal.

După mărimea parcelelor, în funcție de scară, ne putem da seama de tipul de utilizare, individuală sau în asociație.

Folosind studiul stereoscopic al fotogramelor se obțin date valoroase privind repartiția culturilor în funcție de relief, de expoziție, pantă, înălțimea, lungimea, lățimea versanților.

Poziția de ansamblu a diferitelor plante de cultură este un criteriu important de identificare. Fâșiile de la parte superioară a versanților cu expoziție sudică sunt prielnice culturii viței de vie, cele din partea mijlocie sunt propice pentru livezile de pomi fructiferi; zarzavaturile sunt întâlnite mai ales în lunci, iar cerealele pe terenuri cu pantă domoală, deoarece se pot cultiva mecanic.

Agroterasele se recunosc ușor pe aerofotograme după poziția lor paralel, orizontală, după situarea lor în sensul curbelor de nivel, sau prin tonul și structura lor caracteristică.

Terenurile joase, slab drenate prezintă o rețea deasă de canale de desecare. Canalele de irigație se prezintă tot în rețea, dar mai rară.

Un aspect important în fotointerpretarea în domeniul agriculturii este aflarea rapidă a stării culturilor din punctul de vedere al creșterii, al atacului de dăunători, a diverselor maladii, al pagubelor sau a prognozei recoltelor.

2. Aprecierile calitative și cantitative a producției agricole.

Aerofotointerpretarea are un rol important în stabilirea celor mai bune utilizări a terenurilor, prin analiza peisajului și a condițiilor naturale actuale și paleogeografice, a condițiilor de mecanizare, a agrotehnicilor folosite.

Se pot stabili și alte aspecte, legate de problema drumurilor de acces, a tipurilor de așezări rurale, de repartiția și dezvoltarea lor și influențele exercitate de apropierea unor centre industriale, orașe, căi de transport.

29. Aerofotointerpretarea în domeniul transporturilor.

1. Transporturile feroviare.

Pe aerofotograme pot fi detectate cu ușurință căile ferate, simple sau duble, sectoarele electrificate, cele cu cremalieră, podurile, tunelurile, liniile ferate înguste, rambleele și debleurile.

2. Transporturile rutiere.

Căile rutiere, șosele și autostrăzi se identifică ușor pe aerofotograme. De asemenea, drumurile nemodernizate apar pe aerofotograme prin traseele mai neregulate, iar prezența unor denivelări este marcată de apariția de tonuri de gri diferite. Pe aerofotogramele la scară mare se observă bine chiar și potecile, autogările, stațiile de benzină, atelierele de reparații.

Se pot face aprecieri asupra condițiilor geografice din lungul traseului și din vecinătate, se observă relieful și problemele care le generează, râurile pe care le traversează sau cu care se învecinează, eventualele porțiuni unde sunt posibile inundații sau eroziuni laterale care pot distruge calea de transport. Rețeaua de localități și poziția căilor de transport față de acestea.

3. Transporturile navale.

Râurile navigabile pot fi detectate prin dimensiunile lor mari, prin prezența cheiurilor, a instalațiilor portuare și a navelor aflate în porturi sau pe traseu. Și canalele navigabile apar bine reprezentate prin traseele rectilinii și cu taluzuri netezite.

Când au baraje, se identifică ușor ecluzele prin formele lor specifice. În funcție de tipurile de nave, a instalațiilor din porturi, a antrepozitelor și a mijloacelor de transport pe uscat se poate aprecia specialitatea portului și felul principalelor mărfuri transportate.

4. Transporturile aeriene.

Aerofotogramele oferă doar imaginea aeroporturilor cu pistele de decolare, hangarele, aerogările care le deservesc și instalațiile de semnalizare. Adesea apar avioanele surprinse la sol. După numărul pistelor, mărimea aerogării, numărul și tipul avioanelor surprinse la sol se pot face aprecieri privind intensitatea traficului aerian.

5. Transporturile speciale.

Pe aerofotogramele la scară mare se pot identifica liniile de înaltă tensiune, stațiile de transformatoare. În zone împădurite, în lungul traseului acestor linii pădurea este tăiată.

Petrolul, gazele naturale, apa potabilă sunt transportate prin conducte, care deși sunt îngropate, pot fi detectate prin ventilele și camerele de vizitare sau la traversarea râurilor, ele fiind suspendate deasupra apei.

Se pot identifica funicularele, telecabinele sau teleschiurile prin prezența stâlpilor pe traseul lor și a instalațiilor specifice de la cele două capete.

30. Aerofotointerpretarea în domeniul geografiei populației și așezărilor.

Numărul populației rezultă deductiv din extinderea așezării, desimea clădirilor și dezvoltarea construcțiilor de acest gen pe verticală.

Densitatea populației se reflectă indirect prin unele dintre elementele structurale ale localităților, gruparea locuințelor și tipul acestora, putându-se aprecia orientativ densitatea probabilă.

Prin intermediul analizei aerofotogramelor se pot obține informații numeroase despre categoriile de așezări omenești, caracterele lor morfologice, structura, specificul funcțional și alte date.

31. Aerofotointerpretarea geografică în cazul așezărilor rurale.

Scările de aerofotografiere mari și foarte mari scot în evidență caracteristici de ansamblu și de detaliu, în funcție de care este posibilă o cunoaștere geografică complexă a oricărui tip de așezare rurală.

1. Dispersia așezărilor.

Prin aerofotografierea unei regiuni există posibilitatea constatării dispersiei unui mare număr de localități rurale, putându-se aprecia factorii de mediu care au dus la dispunerea localităților în teritoriu și raporturile care există între aceste localități. Se poate observa dispersia în cadrul unei comune, constituită din mai multe sate, precum și dispersia elementelor structurale în cadrul unei localități.

2. Caracterele morfologice.

Pe aerofotograme se observă trenurile intravilane mai extinse sau mai restrânse, structuri adunate-compacte sau răsfirate, echipări tehnico-edilitare asemănătoare orașelor. De asemenea, în funcție de structura, textura, forma și mărimea vetrelor se poate aprecia natura și potențialul terenului intravilanului.

3. Funcțiile social-economice ale așezărilor.

Ele se deduc pe baza identificării unor elemente de organizare și activitate existente în interiorul localităților și în afara acestora. Exemplu, funcția agrozootehnică poate fi constată de existența construcțiilor necesare creșterii animalelor, a terenurilor cu culturi furajere sau a silozurilor.

Funcția agro-industrială rezultă din existența amenajărilor de profil industrial, întreprinderi de utilaje și mașini agricole, centre de însilozare.

31. Aerofotointerpretarea geografică în cazul așezărilor urbane.

În fotointerpretarea geografică a unui oraș se efectuează atât analiza componentelor de antropizare cât și trăsăturile componentelor naturale care constituie suportul peisajului umanizat.

1. Fotointerpretarea structurii urbane pornește de la ansamblul din care este constituit un oraș, ale cărui sectoare sunt mai mult sau mai puțin distincte și în directă concordanță cu funcțiile social economice pe care le îndeplinesc acestea.

După o privire de ansamblu, în care se surprinde anumite trăsături ale dezvoltării în timp și spațiu a orașului, se trece la analiza sectoarelor geografice și a limitelor acestora. Pentru aceasta se folosesc indiciile directe și indirecte ca tipul căilor ferate, șoselelor, străzilor, piețelor publice, spațiilor verzi și a clădirilor.

2. Fotointerpretarea circulației urbane oferă informații asupra modului cum se realizează deplasările mijloacelor de locomoție și a traficului în general.

Pot fi analizate măsurile concrete privind îmbunătățirea circulației către principalele centre comerciale și a marilor întreprinderi. Se pot efectua măsurători cantitative, frecvența intersecțiilor și distanțele dintre acestea, se pot stabili posibilitățile de lărgire a unor străzi sau bulevarde sau deschiderea în interiorul cartierelor a unor noi artere de circulație pentru descongestionarea fluxului de transport.

Pot fi determinate locurile de parcare, stațiile de oprire a autovehiculelor transportului în comun, timpul necesar parcurgerii distanței dintre două stații, dificultățile de circulație în punctele aglomerate.

Se poate observa gradul de uzură al drumurilor, materialele din care sunt ele construite, diferitele amenajări făcute atunci când s-au construit ramblee, debleuri, poduri sau viaducte.

3. Fotointerpretarea spațiilor libere.

Pe aerofotogramă se pot identifica spațiile libere și destinația funcțională a acestora, piețele de convergență a căilor de transport, terenurile de sport, parcurile, spațiile de parcare a autovehiculelor, spațiile verzi etc. Ele au un aspect specific, o anumită formă, un anumit traseu al căilor de comunicație, o anumită grupare a vegetației, a aleilor, piscinelor și fântânilor arteziene în parcuri.

4. Fotointerpretarea sectoarelor urbanistice cu funcții industriale vizează în principal identificarea întreprinderilor industriale și relațiile acestora cu cartierele de locuințe.

32. Transpunerea pe hartă a informațiilor obținute prin aerofotointerpretare.

Pentru transpunerea informațiilor rezultate prin aerofotointerpretare în date de reprezentare grafică și cartografică este necesar ca imaginile aerofotogrammetrice să fie asamblate în perechi cu acoperire de cca. 66% pe aceiași bandă și 33% acoperire laterală pe benzile vecine.

32.1. Finalizarea aerofotointerpretării.

Analiza aerofotogrammetrică are un pronunțat caracter deductiv, este bazată pe principii filosofice și logice, pe pregătirea multilaterală a fotointerpretatorului și pe colaborarea interdisciplinară. Totuși, aerofotogramele reprezintă situații momentane, rezultatele obținute trebuie supuse unei verificări minuțioase și riguroase în teren, a gradului lor de actualitate.

Controlul pe etape se folosește mai ales atunci când sunt analizate procese sau fenomene ce se desfășoară în perioade scurte de timp.

În al doilea caz verificarea este complexă cu participare de specialiști din diverse ramuri ale geografiei. Se controlează datele prin sondaj sau verificări locale, verificarea exactității măsurătorilor și a metodei aplicată la măsurare.

Se redactează un text cu rezultatele aerofotointerpretării care trebuie să fie în concordanță directă cu conținutul reprezentărilor cartografice sau grafice.