Fortele Speciale de Elita
CUPRINS
Capitolul I . Istoria și originea Artelor Marțiale
I.1. Istoria artelor marțiale în lume
I.1.1. Europa
I.1.2. Grecia
I.1.3. Franța
I.1.4. Asia
I.1.5. Thailanda
I.1.6. Cambodgia
I.1.7. Malaezia
I.1.8. Vietnam
I.1.9. Insulele Filipine
I.1.10. China
I.1.11. Japonia
I.1.12. Okinawa
I.2. Tipuri de Arte Marțiale
I.2.1. Tipuri de tehnici
I.3. Artele marțiale în present
Capitolul II . Implementarea Artelor Marțiale în Forțele Speciale din Armată
II.1. KRAV-MAGA – Arta Marțială militară
II.1.1.Istoria Krav Maga
II.1.2. Tehnici și principii ale sistemului Krav Maga
II.1.3. Armata și Krav Maga
II.1.4 COMMANDO Krav Maga
II.1.5. Antrenamentul
II.2. Sistema – Arta Marțilă Militară
Capitolul.III. Forțele speciale de elită
III.1. Forțele speciale din lume
III.1.1. Sayeret Matkal
III.1.2. Spetsnaz
III.1.3. Beretele maron
III.1.4. Kopassus
III.1.5. Unitatea Ghatak
III.1.6. Batalionul Cobra
III.1.7. SAS
III.1.8. Brigada Leopardului de Zăpadă
III.1.9. Trupele Speciale de Marina Militara SEAL
III.2. Vânatorii de Munte
III.2.1 Tehnici si proceduri specifice utilizate de Vanatorii de Munte in terenul muntos din Teatrele de Operatii
III.3. Fortele de Operatiuni Speciale in Armata Romana
ISTORIA ȘI ORIGINEA ARTELOR MARȚIALE
Artele marțiale s-au născut în India, unde au fost inventate de către credincioși, pentru a contracara efectele nedorite ale meditațiilor prelungite și pentru a da posibilitatea călugarilor de a se apăra fără arme.
Se pare, că prima transformare a artelor marțiale, ca mijloc de întreținere fizica, a avut loc în oștile lui Alexandru Macedon. Invadând India fără dificultăți majore, marele strateg a permis trupelor care se odihneau să organizeze întreceri în care soldații luptau fără arme. Studiul artelor marțiale, practicate de călugări în secret se transformă acum și este folosit împotriva cotropitorilor care asupreau populația. Cu timpul, odată cu răspândirea budismului și artele marțiale se raspândesc în sud-estul Asiei, fiind practicate pe tot cuprinsul Chinei și a statelor din Asia de sud-est, cu mici diferențe în funcție de regiuni și trăsăturile specifice fiecărui popor. Stiluri, modalități de percepere și practicare diferite au condus la o diversificare a acestora în care se întâlnesc tot felul de sărituri, lovituri cu picioarele și mâinile, mișcări acrobatice ce sfidează de multe ori legile fizicii.
Realitatea ne arată, că cei care au găsit eficacitatea totală, utilizând energia corpului pentru a ataca și a se apăra au fost locuitorii insulei Okinawa. Insula a devenit astfel leagănul real al unui stil de luptă eficient, în timp ce alte stiluri asiatice au redevenit îndeletniciri mentale, pierzând astfel mai mult sau mai putin din caracterul și obiectivul lor violent. Transformările aduse de acești oameni , cunoscători ai valorii muncii, suferințelor și lipsurilor, rezistenți și curajoși, artelor marțiale au dus la nașterea Karate-ului.
Modernizarea acestuia a fost făcuta de Gighin Funakoshi, prin intermediul căruia s-a răspândit pe tot cuprinsul Japoniei în cugetarea sa: „ Karate-ul începe cu munca și perseverența și se termină cu respect și umilință ” a concluzionat întregul spirit al artei marțiale.
Referitor la originea artelor marțiale specific japoneze sunt destule curente, mai mult sau mai puțin argumentate științific, vizavi de implicarea sau influența altor culturi – inclusiv marțiale – care au dus la apariția și dezvoltarea artelor marțiale .
Cele mai multe păreri sunt legate de importul, iar uneori exodul unor stiluri marțiale din China, Coreea și / sau Insula Okinawa. Această afirmație este adevarata până la un anumit punct.
Totuși, înainte ca excepționala diversitate a artelor marțiale chinezești să-și facă simțită prezența în Japonia, aici exista deja un curent marțial (având mai mult o tentă religioasă), executat în temple ca ceremonial în cinstea zeilor, de la care se așteptau în schimb recolte bogate și/sau victorii în conflictele armate.
Evident, este vorba despre SUMO, străvechiul sistem marțial de luptă. Sumo se desfășura pe atunci, când nu era vorba de un ceremonial religios, într-o formă primitivă și barbară de luptă, nu de puține ori câștigătorul luptei fiind și singurul supravețuitor. Potrivit legendei, originea luptei japoneze SUMO se trage dintr-o confruntare în care s-au angajat doi Kami (zei/zeități) pentru stăpânirea țării. De fapt Sumo nu este decât comemorarea unei lupte dintre doi șefi rivali pentru stăpânirea Japoniei.
Făcând referire la o povestire din KOJIKI (Cronica întâmplărilor din trecut, scrisă în 712 e.n.), japonezul Tatemi Kazuchi a învins la Ino, lângă lacul Izumo, pe fiul lui Okumi Nishi no Kami. Fiul conducătorului advers – Tatemi Gata no Kami, a fost “trântit la pământ ca o trestie”. Din această povestire experții japonezi au concluzionat că lupta s-ar fi desfășurat în stilul JU – JITSU .
Într-o altă secțiune a istoriei antice, Kojiki menționează că Tomeketsu Heiato, cel mai bun sumotori din acel timp, a fost trântit mortal în lupta desfășurată din ordinul împăratului Sui Jin (23 î.e.n.) de către adversarul său Nomino Sukune. Atât adepții Sumo – ului, cât și ai Ju-jitsu-lui, văd în aceasta un moment crucial al dezvoltării unui foarte eficient sistem de luptă corporal, răspândit în secolele următoare sub denumirea de JU – JITSU, iar pe NOMINO SUKUNE îl consideră fondatorul stilului de luptă JU-JITSU.
În sfârșit, o altă celebră lucrare budistă – KONJAKU–MONOGATARI, datând din secolul al – XIII- lea, vorbește despre dezvoltarea artei Ju–jitsu din vechile tehnici Kumi – uchi (sau Yawara), în perioada Kamakura (1185 – 1333).
Fără a mai intra în detalii, vom mai sublinia că Ju – jitsu s-a dezvoltat de-a lungul secolelor în diverse școli (Wa- jutsu, Yawara, Kagukaku–jutsu, Kempo, Hakuda, Shubaku, Daito- ryu, Aiki – jutsu, Tai –jutsu, Takeda ryu etc), primind influențe atât din artele marțiale chinezești cât și din tehnicile specifice de luptă din Insula Okinawa.
I.1. ISTORIA ARTELOR MARȚIALE ÎN LUME
Se poate spune despre artele marțiale , că au existat de-a lungul întregii istorii a omenirii. Să nu uităm că din vremea Olimpiadelor ne rămâne moștenire o artă, pe care în timpurile moderne, o numim, pankration box precum și celebrele lupte greco-romane, modificate în mai puțin protectivele lupte libere, care la români au fost cunoscute sub denumirea de trântă. Merită amintit celebrul dans al călușarilor, care denotă transformarea unui sistem de luptă, cu sabia, într-un dans. De asemenea se pot menționa obiceiurile oșenilor și moroșenilor de a purta cuțite. Se poate spune că încă există o transmisie orală a unor tehnici de luptă cu această armă. De asemenea la nivel european, trebuie să fi existat forme similare sau diferite de luptă, aici este de menționat franțuzescul savate (anul 1790).
Artele marțiale, în conceptul actual, au în general origine orientală și presupun căutarea de către practicanți a unui sens mai adânc decât simpla pregătire pentru o confruntare fizică. Aceste țeluri se constituie într-un evantai larg, de la aspirații religioase până la simpla menținere a unei sănătăți perfecte. Din cauza scopurilor urmărite de fiecare tip de artă marțială, acestea nu sunt în esență sporturi, însă spiritul de competiție prezent în unele dintre ele și pregatirea fizică pe care o presupun au dus la includerea unora (sau a formelor fizice de manifestare a lor) în această categorie. În realitate, practicarea artelor marțiale înseamnă în principal dezvoltarea unei conștiințe superioare, în armonie cu mediul înconjurator și autocontrol realizat prin exerciții fizice și mentale, cunoștințe extinse de medicină, filosofie orientală, tehnologia materialelor (pentru folosirea armelor), psihologie, etc.
Așa-numitul Nou Kung-Fu reprezintă o evoluție naturală a artelor marțiale și nu doar o adaptare la piața de divertisment. Nu este suficient să te duci la o sala de gimnastică și să ridici greutăți; adepții artelor marțiale sunt oameni care vor să participe activ, să se provoace pe ei inșiși, să-și împingă propriile corpuri la limită.
Din această perspectivă, artele marțiale – cel puțin latura extremă a acestora – au aceeași țintă și includ totul, de la aspectele fizice, la cele mentale sau de atitudine. Perceperea artelor marțiale ca o tendință la modă nu înseamnă eliminarea semnificației mai profunde a acestora.Nu poți învața cu adevarat arte marțiale fără a le cunoaște tradiția. Trebuie să știi cum să faci mișcări elementare, ca de pildă un simplu pumn sau o lovitură cu piciorul. Toate manevrele extreme își au rădăcina în aceste tehnici de baza, în aceste mișcări fundamentale, cărora le adaugi apoi mai multa intensitate, energie sau o anumită coregrafie. Lucrul cel mai bun la artele marțiale este ca, o data cu învațarea tehnicilor, asimilezi și istoria și filosofia lor, adică toate marile beneficii mentale ale disciplinei (respectul de sine , onoare , loialitate , integritate),
De-a lungul timpului omul a dezvoltat foarte multe sisteme de luptă pentru a se apăra împotriva dușmanului. Întotdeauna a fost primordială autoapărarea, protecția sinelui, a familiei, din care însa omul a dezvoltat o artă.
Aceste lucruri chiar în înalta și dezvoltata noastra civilizație nu s-au schimbat deloc. De aceea s-au dezvoltat diferite tehnici și tactici de autoaparare sau stiluri de luptă. Aceste sisteme de autoapărare în zilele noastre s-au devoltat în sporturi de contact sau în sporturi de autoapărare. Artele marțiale s-au răspândit în toată lumea, au atras milioane de oameni și sigur ca înca nu a ajuns în vârful dezvoltării. Voi descrie în cele ce urmează cum au apărut artele mațiale în câteva locuri din lume.
I.1.1 Europa
Primele sisteme de luptă din Europa au apărut în Grecia antică. La primele Jocuri Olimpice antice întâlnim sporturile de contact pe care grecii le-au practicat cu mare îndemanare (sporturile de contact din acele vremuri semănau cu luptele și cu boxul din zilele noastre). Tot în Grecia Antica se practica un sistem de autoapărare practicat de soldați. Ei se antrenau sistematic, aveau program stabilit de antrenamente, folosindu-se de toata armura din dotare. Deseori la antrenamente se produceau accidente, uneori soldații mureau.
În Evul Mediu au apărut Cavalerii care au transformat lupta într-o artă. Pentru ei lupta nu însemna doar un “simplu razboi”, pentru ei lupta a fost un mod de viata, aveau un CODEX al lor, în care se aprecia comportamentul fair-play, onoarea și corectitudinea (ca și vechii samurai). Se știu foarte puține despre tehnicile vechi de luptă, dar în schimb sunt informații din care reiese că, cavalerii începeau instruirea de la cele mai fragede vârste și au avut parte de o instruire foarte dură și dificila. Educația lor cuprindea anternament fizic, luptele cu și fără armă, călăria. Pe lângă acestea se educa și dansul, cântatul și echitație. Cavalerii au adus lupta la un nivel de artă prin competiții specifice care aveau mai multe probe cu un regulament riguros (din cauza durității competițiilor a fost nevoie sa se introducă un regulament care să protejeze sportivii). Pentru a deveni cavaler și în același timp un luptător renumit, trebuia să te fi născut într-o familie nobilă. Acești cavaleri nobili au încercat să introducă în modul lor de viață corectitudinea, demnitatea, încrederea, onoarea, iar toate aceste aspecte intrau în normalizarea vieții lor. Chiar și în zilele noastre există o “frație secretă a cavalerilor” , de ex. Templierii, Cavalerii de Malta. Până înturile de contact pe care grecii le-au practicat cu mare îndemanare (sporturile de contact din acele vremuri semănau cu luptele și cu boxul din zilele noastre). Tot în Grecia Antica se practica un sistem de autoapărare practicat de soldați. Ei se antrenau sistematic, aveau program stabilit de antrenamente, folosindu-se de toata armura din dotare. Deseori la antrenamente se produceau accidente, uneori soldații mureau.
În Evul Mediu au apărut Cavalerii care au transformat lupta într-o artă. Pentru ei lupta nu însemna doar un “simplu razboi”, pentru ei lupta a fost un mod de viata, aveau un CODEX al lor, în care se aprecia comportamentul fair-play, onoarea și corectitudinea (ca și vechii samurai). Se știu foarte puține despre tehnicile vechi de luptă, dar în schimb sunt informații din care reiese că, cavalerii începeau instruirea de la cele mai fragede vârste și au avut parte de o instruire foarte dură și dificila. Educația lor cuprindea anternament fizic, luptele cu și fără armă, călăria. Pe lângă acestea se educa și dansul, cântatul și echitație. Cavalerii au adus lupta la un nivel de artă prin competiții specifice care aveau mai multe probe cu un regulament riguros (din cauza durității competițiilor a fost nevoie sa se introducă un regulament care să protejeze sportivii). Pentru a deveni cavaler și în același timp un luptător renumit, trebuia să te fi născut într-o familie nobilă. Acești cavaleri nobili au încercat să introducă în modul lor de viață corectitudinea, demnitatea, încrederea, onoarea, iar toate aceste aspecte intrau în normalizarea vieții lor. Chiar și în zilele noastre există o “frație secretă a cavalerilor” , de ex. Templierii, Cavalerii de Malta. Până în secolul XV nu mai apar informații despre artele marțiale. În secolul XV în Anglia mai mulți maeștri de autoaparare predau sporturi de contact precum luptele cu bastonul, cu sabia, autoapararea folosind un scut, precum și luptele cu pumnii. Despre metodele lor de luptă se știu foarte puține lucruri, dar în mod sigur un rol important în răspândirea acestor lupte l-a avut Henric al VII-lea. În 1719 James Figg care se intitula “maestrul tuturor Technicolor” a început să predea un sistem de luptă foarte eficient. În acea vreme a câștigat foarte multe lupte și dueluri, spunându-se chiar ca până în 1733 nu a pierdut nici un duel. Din sistemul de luptă al lui James Figg s-a dezvoltat boxul zilelor noastre. Din 1600 s-au introdus armele de foc, deci celelalte arme precum cuțitele, lancea, sabia au rămas pe locul doi. În secolul XVIII se reintroduce sabia la competițiile sportive și anume varianta de scrimă. În Franța se practica un sport de luptă Savate, din savate evoluează boxul francez.
I.1.2.Grecia
Istoria Artelor marțiale din Grecia este cuprinsă într-un mister. În insulele Creta s-au găsit fresce cu desene ce simbolizau lupte (aceste fresce provin din anii 1500 ). Primele dovezi clare sunt armele Pyrrhiche și mai multe variante de lupte la sol. În Grecia Antica se practicau luptele, boxul. În trecut la concursurile de pentatlon se introduc și luptele la sol. Pe parcurs aceste lupte sunt introduse și la Jocurile Olimpice. Au apărut școli de lupte și de box. La meciurile de box sportivii îșî înfășurau pumnii cu bucăți de piele în care se introduceau deseori bile de fier și, desigur, accidentările sportivilor și chiar decesele nu au întarziat să apară.
I.1.3. Franța
Ca și oriunde în lume și francezii au început cu luptele la sol, lucru contestat de scrierile și desenele istorice. În centrul atenției a apărut scrima care s-a dezvoltat foarte mult în acele perioade și aveau foarte mulți practicanți. Deja în 1630 școlile de scrima franceze concurau cu demnitate cu renumitele școli italienești. În 1890 Michael a inițiat sportul Savate. Mai târziu Lecour împreuna cu Chauson prin măestria lor au fondat Boxul Francez (Savate). În 1877 Charlemont a scris prima carte de specialitate despre Savate și a inclus în stil cateva elemente din Boxul englez. În zilele noastre Boxul francez este recunoscut de Ministerul Învățământului ca și sport de contact care se preda în școlile franceze. Franța este prima țară în care au ajuns prima dată artele marțiale japoneze. În zilele noastre, Franța este una dintre cele mai dezvoltate țări în practicarea artelor marțiale.
Antrenorii și sportivii francezi au adus artele marțiale la un nivel superior și la fiecare ediție sunt printre primii 3 clasați la Campionatele Mondiale, Europene, Olimpice. Izvoare istorice străvechi atesta apariția sporturilor de luptă la sol Cornwall. În Scoția la competiții și dueluri se foloseau aruncarea ciocanului.
În evul mediu ca și în foarte multe locuri în lume au apărut “cavalerii” cu sistemul lor specific de luptă. În 1540 Henric al VIII lea înființează Centrul Londonez de Scrimă, dar sistemul Italian de scrimă (care era foarte renumit în toată Europa) predomina și aici în Anglia, sistemul autohton rămânând pe locul doi. În secolul XVI evouluează Boxul Englez, dupa care în 1720 James Figg deschide o școală de box cu un sistem specific de luptă. În 1740 Jack Broughton inventează mănușile de box, și editează prima carte de box cu specific instructiv-educativ.
Artele Marțiale Orientale au ajuns foarte greu în Africa din cauza rasismului. Peste tot în continent se practică foarte puțin sporturile de luptă. Datorită influenței europene, karate-ul a fost introdus și în Africa de Sud, ba chiar mai mult au reușit să scoată sportivi foarte buni la nivel internațional. În Africa de Sud există o singură federație numită NAKA.
Existau campionate naționale pentru fiecare stil de luptă și odată pe an un campionat unde participau toate stilurile de luptă. SUA este “Mekka” Boxului. Se organizează foarte multe campionate de amatori și de profesioniști. Campionii lor sunt cunoscuți în toată lumea pentru talentul și măestria lor. Cu Artele Marțiale Orientale, americanii au luat contact în război când au năvălit asupra Japoniei și Coreei. Pe parcursul istoriei foarte multi chinezi au emigrat în SUA si au adus cu ei „Tezaurul național“ Kung Fu. Acest stil de luptă s-a bucurat și de un succes mai mare cand au apărut filme de acest gen în cinematografele americane. În 1902 Yamashita Yoshiaki introduce Judo în SUA; 1952 Masutatsu Oyama călătorește în SUA unde face demonstrații de Kyokushin; 1954 Ed Parker deschide un club de Kempo în Utah; 1963 Chuck Norris înființează în California școala de lupte Tang Soo Do; 1967 Bruce Lee fondeaza Jeet Kune Do.
I.1.4. Asia
Tematica sistemelor Artelor Marțiale asiatice este foarte complexă, dar se poate spune că au evoluat din 3 mari cercuri culturale: India și sud-estul Asiei, China, Japonia. În aceste cercuri culturale Artele Marțiale sunt în general înrudite între ele, excepție făcând Karate-ul din Okinawa și Kobudo, India . Cel mai vechi stil de luptă al Indiei se numește Vajramusti. În acest stil de luptă se foloseau mănuși care semănau cu ghearele tigrului. Dovezi istorice atestă că Vajramusti a fost primul stil de luptă din India pe care l-au practicat poporul Ksatrija. Din unele legende reiese un alt stil de luptă Binot, în care se luptau cu mâinile goale. Maeștri Binotului au fost atât de puternici încât puteau învinge chiar și un tigru bengalez. Aceste școli de lupte în zilele noastre nu mai există, după mai multe răscoale din secolul XIX s-a interzis practicarea acestui stil de luptă. În secolul XX a apărut un nou stil de luptă Kalarypai. În zilele noastre sportul național al Indiei este lupta care se împarte în patru stiluri: Dharanipata – trânta, o formă de lupte Greco-romane, Asura – lupta cu pumnii, Nara – lupta cu pumnii unde sunt practicate și prizele, aruncările, Yudda – lupta pe viață și pe moarte.
I.1.5. Thailanda
În Thailanda Artele Marțiale au o cultura aparte care se întind până la începutul erei noastre. În zilele noastre sportul lor național este Thai-boxul care se bucură de o popularitate foarte mare. Există mii de sportivi legitimați, iar la fiecare sfârșit de săptămâna se organizeaza meciuri care atrag mii de spectatori. Luptătorii din thai box sunt renumiți pentru duritatea lor având o rezistență și o forță ieșită din comun. În Thailanda există niște dansuri ritualice care se leagă direct de cultura artelor marțiale. Luptele cu spada, lancea, sabia scurtă, sabia lungă, baston, toate au diferite forme de dansuri. Învățăturile clasice îi învață pe luptătorii thai să-și demonstreze calitățile de gustatory în primul rând prin dans, care exprimă armonie, sinceritate, puritate. În afară de Thai Box, în Thailanda se mai practică și Judo si Krabi-Grabong.
I.1.6. Cambodgia
În Camodgia, Indochina există multe stiluri de arte marțiale. Din păcate sunt cunoscute foarte puține din cauza razboaielor din aceste regiuni. Cel mai cunoscut stil de luptă din Cambogia este Bando.
I.1.7. Malaezia
În Malaezia se practică o formă de luptă de Pentjak Silat care se numește Bersilat. Arma națională se numește Kris și este un simbol național care este inclus în sistemul social și cultural al poporului. Alte arme cu care se antrenează sportivii din Malaezia: lancea, sulița, ace otrăvite, bastoane. O altă formă de luptă care se practică este Kuntao, adusă în țară de emigranții chinezi.
I.1.8. Vietnam
Foarte multă vreme nu s-a știut nimic de artele marțiale vietnameze, deoarece budiștii din acele regiuni țineau totul în secret, însa cu trecerea anilor s-au dezvăluit două sisteme de luptă: Co Vo Dao – lupta cu armele și Viet Vo Dao – lupta fără arme.
Istoria artelor marțiale vietnameze provine de la doi călugari care în anul 713 s-au reîntors din China unde au studiat Budismul-Zen. Ei au fost intruiți în mănăstirile Shaolin după care au introdus în Vietnam linia de luptă Shiba Luohanshou. Această formă de luptă a fost perfecționată de călugari și a fost ținută în secret peste 1000 de ani. Din acest sistem de luptă s-au dezvoltat urmatoarele stiluri:· Tay son, Viet vo dao, Co vo dao, Vat, Tam the, Qwan ki do.
I.1.9. Insulele Filipine
În Insulele Filipine exista o artă marțială străveche și anume Kali. Din Kali s-au dezvoltat Arnis și Escrima. Artele marțiale întotdeauna au ocupat un rol important în cultura și civilizația populației filipineze. Arma lor tradițională se numește Kris. În unele locuri de pe insulă s-a dezvoltat o varianta a luptelor Greco-romane care se numește Dumog.
I.1.10. China
Istoria artelor marțiale chineze este foarte veche. Se apreciază că se trag din anii 13-12 I.e.n. Pe langă aceasta a apărut o legendă despre Bodhidarma, un călugar din India care în secolul 6 e.n. care a predat pentru prima dată călugărilor chinezi din Templul Shaolin tehnici de luptă. Din aceste tehnici de luptă a evoluat mai tarziu Shaolin Quanfa care pe parcursul anilor s-a împărțit în școala Nordică și în școala Sudică. Școlile de luptă Shaolin au dezvoltat foarte multe sisteme de luptă, dar toate au la baza Budismul-Zen. Având la bază artele marțiale chineze existente, s-au dezvoltat încă 2 sisteme importante: „școala internă“ și „școala externă“. Școala internă în comparație cu cea externă se bazează pe filozofia Taoistă punând accent pe exercițiile de relaxare și pe mișcările line. În zilele noastre cel mai popular stil de luptă este Wushu. Pentru chinezi, wushu nu este doar un sport, ci un mod de viață care este legat de filozofia și cultura lor.
I.1.11. Japonia
Împărăția Japoniei se poate „lăuda“ cu o bogata și variata istorie în ceea ce privește artele marțiale; din cele mai vechi timpuri a fost locul unor mari războaie între familiile japoneze (daimyo). Din aceste lupte s-au format sisteme de lupte pe nume (bujutsu). Artele marțiale chineze au influențat foarte mult timp sistemele de luptă din Japonia, totuși pe parcursul istoriei japoneze s-au format stiluri de luptă proprii. După insectaria războaielor maeștri artelor marțiale au început să se ocupe de filozofia sistemelor de luptă, care combinâdu-se cu calitățile de luptător și cu perfecționarea sinelui au dat rezultat termenul de BUDO. Japonezii au creat din luptă o artă care este urmată de un drum (do). Drumurile artelor marțiale s-au împărțit în multe stiluri de lupte care sunt renumite peste tot în lume: judo, aikido, kyudo, iaido, kempo, karate-do.
I.1.12. Okinawa
Okinawa a fost mereu cunoscută ca și leagănul artelor marțiale. Cele mai vechi sisteme de lupte au fost: Shiri-te, Naha-te, Tomari-te. Din aceste sisteme de lupte a evoluat mai tarziu Okinawa-te după care binecunoscutul Karate-do. Expresia “Do” atât în Japonia cât și în Okinawa are un rol foarte important. Do, înseamnă “drumul” spre perfecțiune.
I.1.13. Coreea
Și în Coreea artele marțiale ocupă un loc primordial în viața cotidiană. Sportul lor național este Taekwondo. În afară de judo și teakwood a fost inclus la Jocurile Olimpice și se bucură de o popularitate din ce în ce mai mare. Taekwondo este un stil de luptă care a evoluat din cele 9 sisteme stravechi de luptă (Taekyon) și din câteva stiluri de luptă japoneze aduse în Koreea de coloniile din Japonia.
I.2. TIPURI DE ARTE MARȚIALE
Artele martiale sunt produse de culturi istorice si forme de lupta traditionalecare include 2 componente majore : tehnica – procedeu fizic specific aplicat pentru scoaterea adversarului din lupta , spiritual – o filozofie sau un ceremonial ce sta la baza studiului si aplicarii thnicilor fizice . Ele sunt totodata metode de autoaparare , sport si mod de viata , iar eficenta pe strrada este relativa .
Judo este originar din Japonia fiind o arta martiala si un sport olimpic ce foloseste in principal tehnici de imobilizare , luxare , stangulare , pentru invingerea adversarului .A fost fondat in 1882 de Jogoro Kano , si are ca elemente tehnice specifice priza si proiectarea .
Karate este originar din Japonia este o arta martiala si un sport ce foloseste toate partile corpului ca arme de blocare si lovire a punctelor vitale ale adversarului . Exista circa o suta de stiluri diferite de carate , iar ca element tehnic specific este lovitura .
JU-Jutsu provine din Japonia fiind o arta martial ace folosete in principal lovituri de brat-picior , aruncari , darsi tehnici de luxare si strangulare . Apare in secolul XIII si este considerat parintele tuturor artelor BUDO.
Taekwondo este originar din Coreea o arta martiala si un sport olimpic ce foloseste 90% tehnici de picior si 10 % tehnici de brat. Fondat de generalul Choi Hong Hi in anul 1995 .
City-Defense originar din USA fiind un sistem modern de protectie individuala impotriva violentei si a actelor infractionale existente in zona urbana . Acest sistem porneste de la starea de pericol care exista in permanenta si stabileste zonele si etapele de abordare a acestuia . Ca si tehnici sunt folosite , atacarea punctelor vitale , aparare cu obiecte personale( umbrela , ziar , pix , geanta ) controlul fricii , negiociere , etc.
Street Fighting provine din Anglia si este un system de lupta realist dur si neortodox ce pregateste individul pentru supravieturie in lumea violenta a strazii . Se bazeaza pe realitatile strazii si foloseste tehnicia gresive de atac , inarmat sau nu , si stabileste reguli obligatorii de control al agresiunii .
Full Contact Karate este un system de lupta si sport denumit si American kick-boxing ce foloseste tehnici de karate in competitii pe ring in regim K1 cu manusi si diverse protectii .
Acestea sunt doar cateva tipuri de arte martiale , pe care soldatii le folosesc pentru a putea face fata situatilor intalnite tot mai des pe fronturile de lupta din lume .
I.2.1. Tipuri de tehnici
La o privire rapidă asupra tehnicilor marțiale dezvoltate în aceste perioade, putem identifica câteva direcții distincte în funcție de natura acestora (scopul, locația, vestimentația și armamentul folosit). Mai întâi, avem tehnicile militare prin definiție, respectiv tehnicile studiate de către corpurile armate de cavalerie sau de pedestrime instruite în lupta în armură – yoroi – și în folosirea armelor specifice – lance, naginata, arc, sabie, eventual arme de foc. Aceste tehnici cunosc o dezvoltare fără precedent în perioada cunoscută ca sengoku-jidai, perioada statelor războinice (sec. XV – XVII). Sunt tehnici dedicate câmpului de luptă, îmbinând lupta efectivă cu elemente de strategie militară sau spionaj.
Apoi, discutăm despre tehnicile folosite în confruntările libere/dueluri, tehnici de luptă specifice perioadei Edo, cu caracter ocazional, pe fondul relativei stabilități politice și odată cu proliferarea școlilor de bujutsu; lupte care aveau loc fără armură (existând, deci, alte zone vulnerabile, dar și altă libertate de mișcare) și cu arme a căror utilizare specifică derivă din noile condiții ale confruntărilor (precum jo-ul sau katana care își schimbă forma și dimensiunile).
Tehnicile de luptă polițienești, de protecție, pază, restricționare sau capturare a intrușilor, sunt tehnici folosite de gărzile de corp, de agenții de pază de la palate (uneori ninja angajați, deghizați în grădinari sau grăjdari), de poliția orășenească, respectiv tehnici de apărare, capturare și imobilizare a intrusului/agresorului. Tehnicile sunt condiționate de pozițile specifice palatului (executate din seiza sau fudoza), de limitarea armamentului (nu se putea intra cu sabia, deci apar armele-surogat și armele ascunse de tip kakushi-buki), de natura vestimentației (fără armură, îmbrăcăminte ușoară sau ceremonială) și de restricțiile zonei (în interiorul palatului sau pe străzi conflictul trebuia soluționat rapid, fără zgomot). Vorbim aici despre tehnici și arme specifice – kusari fundo, nawa, bo, tessen și jutte, arme care, în ciuda aspectului (aparent) inofensiv, permit soluționarea rapidă a unei confruntări, în special prin imobilizarea și capturarea oponentului.
Nu în ultimă instanță vorbim despre tehnicile de luptă specifice misiunilor sub acoperire, de spionaj sau de infiltrare, de capturare sau eliminare a unei “ținte”, tehnici de luptă specifice școlilor specializate în Ninjutsu, școli ai căror membri erau sistematic angajați de către daimyo implicați în conflicte armate. Aceste discipline presupun forme de luptă condiționate, adaptate diverselor metode de deghizare, armelor și accesoriilor specifice pentru furișat, cățărat, escaladat, deschis, tăiat, suflat, înotat, aruncat, încetinit atacatorii sau urmăritorii, etc. Înseamnă tehnici de luptă în care discreția este capitală, în care mișcarea și efortul aparent sunt minimale, în care armele – adesea disimulate – au scopuri multiple, tehnici care îmbină formalismul militar, oportunismul duelului și controlul polițienesc.
În acest peisaj , trebuie înțeles că artele marțiale clasice japoneze erau, prin excelență, arte ale războiului sub toate aspectele sale: spionaj, câmp de luptă, atacuri supriză și ambuscade, intrigi de culise, etc. Vorbim despre discipline de strategie militară în toată complexitatea ei, specifice perioadei în care Japonia era în război, și nu despre disciplinele cu caracter sportiv, dezvoltate la începutul secolului al XX-lea, după momentul de cotitură al restaurației Meiji, generic denumite gendai-budo: Aikido, Judo, Kendo, Karate-do.
I.3. ARTELE MARȚIALE ÎN PREZENT
Artele Martiale in prezent reprezintă o evoluție naturală a acestora și nu doar o adaptare la piața de divertisment. Popularitatea câstigată de ele astăzi prin filme ca Matrix sau Tigrul și Dragonul se datorează marketingului intens al marilor studiouri și tehnicilor moderne de ilustrare, însă acest fel de arte marțiale există de secole. În ceea ce privește simbioza dintre discipline precum baletul sau gimnastica și artele marțiale, nu trebuie uitat faptul că orice fel de sărituri sau manevre de rotire au fost inventate de către dansatori.
Gimnaștii, când se ridică de la pamânt și se rotesc, pun în practică teorii fizice elaborate de balerini. În cazul artelor marțiale, tot ce facem este să preluăm, de exemplu, o lovitură de picior și să îi adaugăm o rotire, obținând lovituri din învârtire la 360 sau chiar la 720 de grade. Dar, ca experți în arte marțiale, nu suntem învățați să realizăm astfel de lovituri cu rotire în aer. Acestea sunt, asa cum spuneam, aplicații practice ale unor teorii din balet.
Combinarea lor este o chestiune ce ține de măsura în care dorește fiecare individ să-și testeze limitele, de cât de departe poate să meargă și de cât de mult se poate concentra pentru a-și atinge ținta propusă. În contextul comparării mele cu Tony Howk, faimos în lumea skateboard-ului, pot spune că artele marțiale moderne sunt o mixtura între tradiție și cultura urbană. Astazi, oamenii tind către diverse stiluri de viață prefabricate, iar sporturile cele mai populare se încadrează acestora. În cazul skateboarding-ului, nu se pune doar problema sportului în sine; el este o parte a mentălității pe care o au practicanții, a modului de autoexprimare.
Astfel, în termeni de arte marțiale, s-a câștigat în popularitate pentru că nu este vorba doar de mișcări, ci și de faptul ca practicanții doresc să facă mai mult. Nu este suficient să te duci la o sală de gimnastică și să ridici greutăți; adepții artelor marțiale sunt oameni care vor să participe activ, să se provoace pe ei înșiși, să-și împingă propriile corpuri la limită. Din aceasta perspectivă, artele marțiale – cel putin latura extremă a acestora – au aceeași țintș ca și skateboarding-ul și includ totul, de la aspectele fizice, la cele mentale sau de atitudine. Perceperea artelor marțiale ca o tendință la moda nu înseamnă eliminarea semnificației mai profunde a acestora.
Nu poți învăța cu adevarat arte marțiale fără a le cunoaște tradiția. Trebuie să știi cum să faci mișcări elementare, ca de pildă un simplu pumn sau o lovitura cu piciorul. Toate manevrele extreme își au rădăcina în aceste tehnici de baza, în aceste mișcări fundamentale, cărora le adaugi apoi mai multa intensitate, energie sau o anumită coregrafie. Lucrul cel mai bun la artele marțiale este că, o dată cu învațarea tehnicilor, asimilezi și istoria și filosofia lor, adică toate marile beneficii mentale ale disciplinei: respect de sine, onoare, loialitate, integritate.
IMPLEMENTAREA ARTELOR MARȚIALE ÎN FORȚELE SPECIALE DIN ARMATĂ
Programul lui este îmbunatatit regulat, datorita experientei membrilor acestor unitati. Daca alte sisteme Krav Maga s-au concentrat în principal pe piata civila si au facut încercari sa devina o “arta martiala” în sensul traditional, sistemul lui Aizik s-a mentinut ca un sistem militar de autoaparare, cu unele modificari pentru studentii civili,aplicate si în strada.
Comando Krav Maga favorizeaza neutralizarea rapida, datorita faptului ca luptele pot avea multe schimbari de situatie, de exemplu ceea ce începe ca o lupta normala , cu pumni, poate continua la sol, iar apoi atacatorul poate folosi un cutit. Petrecând mai mult timp in "contact" cu atacatorul, încercând sa-i aplici lovituri, creste sansa de a se întâmpla ceva neprevazut, lupta putând fi prelun gita si mai mult.
II.1.5. Antrenamentul
Desi Krav Maga împarte multe tehnici cu alte arte martiale, cum ar fi Savate si Kickboxing (pentru tehnicile de lovire cu pumnul si piciorul) sau Jiu-Jitsu (pentru tehnicile de dezarmare si grappling – lupta la sol), antrenamentul este destul de diferit. Se pune accent pe lupta în circumstantele cele mai grave (de exemplu, împotriva mai multor oponenti, când aperi pe altcineva, când o mâna nu poate fi folosita , când esti ametit sau lupti împotriva oponentilor înarmati).
Unul din lucrurile care diferentiaza Comando Krav Maga de alte sisteme Krav Maga este folosirea continua a atacurilor surpriza. Aici un student este înconjurat de ceilalti colegi ai sai, unii înarmati si altii nu, care ataca repetat, cu mici pauze între atacuri. Individul trebuie sa reactioneze instinctiv, la amenintarile cu arme, cutite, pumni, proiecta ri, picioare etc.
Acest tip de antrenament ii permite studentului sa se obisnuiasca cu modul în care o lupta poate decurge, de la o amenintare cu arma, într-o lupta cu pumni, care apoi poate deveni o lupta cu cutite. Aceasta recunoastere a dimensiunilor multiple pe care le poate contine o singura lupta este una din tra saturile cele mai importante a Comando Krav Maga .
II.2. Sistema – ARTA MARTIALA MILITARA
Armata rosie, asa cum este cunoscuta infanteria ruseasca, a intrigat de-a lungul vremii multa lume pasionata de domeniul militar. Putini dintre noi au avut ocazia sa afle mai multe lucruri despre armata rusa. S-au spus multe si s-au aratat putine, exista mituri care ridica fortele speciale rusesti la rang de maestri in arta razboiului.
Ruskaya Boevaia Sistema sau mult mai simplu – Sistema – este o arta de autoaparare care inglobeaza mai multe stiluri din artele martiale japoneze si chinezesti. Sistema a fost dezvoltata initial de Cazaci, o elita paramilitara a Rusiei vechi, cu peste o mie de ani în urmă. De-a lungul istoriei sale, Rusia a purtat multe razboaie, respingand atacurile invadatorilor cazacii isi perfectionau stilul de lupta. Ca rezultat al acestor confruntari a apărut necesitatea adoptarii unui stil bazat pe lupta „corp la corp”, punand astfel bazele actualei Sistema.
Cand au venit comuniștii la putere, după revoluția din octombrie 1917, practicarea acestui stil de luptă a fost interzisă, cu excepția unităților de elită a GRU, Glavnoye Razved Upravleniye (contraspionajul rusesc). În Rusia, aceasta arta marțială a fost perfectionata pentru cursantii școlilor speciale unde se formau viitorii agenti GRU. Initial, in Sistema se foloseau tehnici de lupta din Sambo (în limba rusă: auto-apărare fără arme) un stil conceput de catre doi ofiteri militari, Spiridonov și Kadochnikov.
Experiența istorica in razboaie, evoluția tehnologiilor și a științelor (fizica, medicina, geografie, psihologia) au contribuit la crearea unui stil perfect nu doar pentru autoaparare ci si pentru supravietuire. Ca urmare, de-a lungul anilor a fost perfectionat acest sistem universal, adaptat situatiilor cu care se confruntau fortele speciale GRU in diferite misiuni. Au fost concepute programe speciale pentru a oferi o pregătirea militară de elită, fără stres psihologic și fizic dar care sa intareasca psihicul si fizicul soldatilor.
FORTELE SPECIALE DE ELITA
Forțele speciale, „forțele de elită” sau forțele pentru operații speciale sunt unități în măsură să execute, în mod autonom,acțiuni care pot dura de la câteva ore la câteva săptămâni, într-un context ostil. Acționând cu efective reduse contra unui adversar mult mai numeros, aceste trupe fac apel la diferite tehnici și tactici speciale în
scopul exploatării punctelor slabe ale adversarului și obținerii unui avantaj decisiv.
Pe timp de pace, ele trebuie să ofere puterii politice reglarea unor situații de criză care nu mai pot fi rezolvate pe cale diplomatică sau prin acțiuni militare clasice. Pe timp de război, utilizarea lor trebuie să se înscrie într-un cadru strategic care să aducă o contribuție majoră la obținerea victoriei.
Intervențiile realizate de forțele pentru operații speciale în cursul
ultimelor decenii ne oferă posibilitatea să distingem mai multe tipuri de misiuni:
– cercetarea și transmiterea de date;
– eliberarea de ostatici, prizonieri, evacuare de bunuri naționale;
– neutralizarea obiectivelor vitale ale adversarului;
– pregătirea terenului pentru unitățile convenționale în cadrul ope-rațiilor în exterior;
– controlul avansat și pilotarea de nave pentru operații aeropurta-te sau lovituri aeriene;
– operațiile psihologice;
– protecția de persoane sau zone vulnerabile;
– formarea și asistența unor mișcări în anumite state, cu scopul inițierii unor operații militare de acțiune, gherilă sau contra-gherilă.
De-a lungul timpului, fiecare epocă istorică și-a avut propriile forțe de elită pentru diverse operații speciale. De la hitiți la greci, din Orient în Occident, civilizații numeroase și tehnologic avansate sau civilizații tribale, toate acestea au avut definite, în mod explicit sau implicit, forme speciale de a purta lupta. Totodată, cărțile marilor strategi militari ai Chinei și Indiei vechi, Sun Tzu și Kautilya, strategi medievali și ai modernității, cu toții vorbesc despre formele speciale de a duce războaie și de a gestiona conflicte. Mai precis, fiecare epocă istorică și /sau conflict și-a avut propriile sale forțe speciale.Forțele pentru operații speciale sunt opera unor state independente, cel mai adesea pe timp de pace. Prin folosirea acestora nu se caută inversarea unui raport de forțe, ci realizarea un obiectiv mai precis. Ca regulă generală, este vorba despre formațiuni reduse numeric, angajate pe perioade scurte, sub formă de comandouri. Forțele speciale își au originea în Marea Britanie, cea care a inventat acest concept și care a știut să-l nege atât de creativ, încât ne mai mirăm și astăzi de acest lucru.
Primele astfel de forțe au apărut în Orientul Mijlociu, în vara anu-lui 1941, atunci când căpitanul David Stirling a creat Special Air Service
(SAS). Unitățile de elită SAS nu au dispărut după conflict, ele fiind folosite și astăzi în Irlanda de Nord, împotriva IRA. Pe timp de pace acțiunea lor este, în majoritatea timpului, una discretă și, uneori, secretă încă multă vreme după aceea.
Începutul celui de-al Doilea Război Mondial a făcut ca și Germania să facă apel la crearea unei structuri de forțe speciale sub forma unor trupe aeropurtate, care erau unități organizate, echipate și instruite în vederea angajării, prin aeropurtare, în lupta terestră. Generalul Kurt Student afirma că această decizie nu putea fi decât de ordin strategic. El susținea că sosise vremea să se depășească stadiul unor simple misiuni de distrugere a unor poduri și noduri de comunicații din spatele inamicului (concepția Luftwaffe) sau al rolului de sprijin tactic limitat (concepția Wehrmacht). Trupele aeropurtate, afirmael, trebuiau să fie folosite în operații de mare amploare și să primească misiuni la obiective dispuse la mare distanță, având în vedere marea lor mobilitate și rază de acțiune. Operațiile din cel de-al Doilea Război Mondial aveau să dovedească, în mare parte, justețea punctului său de vedere. În prima parte a războiului trupele germene au executat cinci acțiuni aeropurtate de amploare în cadrul operațiilor desfășurate pentru ocuparea Norvegiei, Olandei, Belgiei, Greciei și Insulei Creta.
În continuare voi prezenta trei exemple de angajare de forte:
Aceste trei crize, în timpul cărora a fost necesar să se răspundă unor situații de luare de ostatici, au văzut combinându-se servicii de informații și forțe speciale.
În ziua de 27 iunie 1976, patru militanți palestinieni ai FPLP au pus stăpânire pe zborul unui Airbus al Air France 139, Atena-Paris. La bord se găseau 246 de pasageri, dintre care 77 erau de naționalitate israeliană ori de confesiune iudaică. Pirații aerului cereau eliberarea deținuților prizonieri palestinieni din Franța și Germania. Au obligat piloții să aterizeze pe aeroportul Entebbe din Uganda, țară al cărei regim avea simpatii față de cauza palestiniană. Pasagerii ne-evrei și ne-israelieni au fost eliberați; interogatoriul lor a permis serviciilor israeliene să obțină numeroase informații în legătură cu teroriștii.
Serviciile și armata israeliană au început să se antreneze într-o bază de luptă în care au reprodus terminalul aeroportului Entebbe. Au fost organizate atât un pod aerian de șase avioane pentru transportul parașutiștilor israelieni, cât și mijloace de transport pentru repatrierea pasagerilor. În noaptea de 3 spre 4 iulie a fost declanșat asaltul pe terminalul aeroportului, acolo unde erau reținuți pasagerii. În urma acțiunii, Israelul n-a avut decât un mort printre forțele de intervenție și câțiva răniți printren pasageri. Aceștia au fost de îndată reîmbarcați la bordul unui avion care a tranzitat în secret Kenya, înainte de a ajunge în Israel.
Africa Centrală a fost și ea scena unei a doua forme de intervenție, destul de asemănătoare. Pe 13 mai 1978, rebeli katanghezi ai FLNC, veniți din Angola și ostili suveranității statului Zair, puneau stăpânire pe orașul Kolweizi, de unde au alungat și expulzat trupele mareșalului Mobutu. Aproape 3 000 de europeni, în majoritatea lor belgieni și francezi, au fost luați atunci ostatici. După eșecul de eliberare a parașutiștilor zairezi, rebelii katanghezi au început să ucidă ostatici. Pe 17mai, președintele Valery Giscard d’Estaing a dat ordin să fie pregătită o intervenție în forță. Ambasadorul Franței în Zair și atașatul militar au furnizat primele informații din teren asupra situației. În lipsa forțelor speciale SDECE, dizolvate după încetarea războiului din Algeria, a trebuit ca un al doilea regiment de legionari parașutiști, staționați în Corsica, să fie „lansat” direct asupra orașului. Operațiunea „Leopardul” s-a soldat cu pierderea a cinci legionari, dar și cu salvarea populației europene.
A treia intervenție a avut loc în Iran. Pe 4 noiembrie 1979, pasdarani iranieni au ocupat Ambasada Americană din Teheran, luându-i ca ostatici pe membrii personalului diplomatic și familiile acestora.Rapid, CIA a trimis mai mulți agenți în zonă, pentru a culege informații. Au fost necesare cinci luni pentru a pregăti intervenția comandourilor Delta americane. Câteva elicoptere trebuiau să treacă frontier iraniană și să transporte cele 90 de comandouri în deșertul Tabas, de unde aveau să ajungă în Teheran, la 300 de kilometri, pe șosea. Operațiunea Desert Onea fost declanșată pe 25 aprilie 1980 și anulată chiar în acea zi de către președintele Carter, din cauza unor elicoptere care se defectaseră și al unuia care intrase în coliziune cu un avion de transport. Ancheta asupra acestui eșec, care s-a soldat cu opt morți din rândul forțelor speciale, a dat la iveală atât dificultatea intervenției, cât și caracterul foarte „destructurat” și imperfect al informațiilor culese la fața locului.
Scurt istoric
Inca din antichitate, suveranii aveau grupuri de razboinici selectionati dupa anumite criterii, pregatiti mai indelungat decat ceilalti luptatori si inarmati cu cele mai perfectionate arme. Este vorba despre unitatile de elita. Romanii au avut Garda Pretoriana.
Despre daci M. Eliade povesteste cum anumitit tineri erau initiati in arta razboiului prin “perioade” care puteau dura si un an in care traiau in padure, departe de asezari umane, supravietuind cum puteau. In Japonia au aparut vestitii samurai si apoi si celebrii ninja, cei care se apropie cel mai mult de ceea ce astazi se-ntele prin “forte speciale”. Pregatirea unui razboinic ninja dura ani intregi in care deprindea artele martiale (cu mainile goale sau cu diferite arme albe), dar si tehnici de camuflaj, de deplasare silentioasa, de razboi psihologic si de dezinformare, multe dintre acestea folosindu-se de catre diferite unitati militare si in ziua de azi.
In timp, a aparut necesitatea specializarii anumitor unitati de infanterie si cavalerie si asa s-au nascut infanteria marina, unitatile montane sau cavaleria usoara. Aceste unitati puteau duce mai eficient luptele in spatii geografice greu accesibile, fiind totodata si mai mobile.
In 1756, in timpul razboiului dintre Franta si Anglia pentru teritoriile din America, Robert Rogers creaza o unitate numita apoi Rogers’ Rangers, unitate care s-a inspirat din tacticile folosite de bastinasi intr-o vreme in care infanteria puterilor europene se imbraca total inadecvat (tuninci rosii, albastre), mergea cu peruci pudrate pe campul de lupta inclusiv in zilele calduroase de vara si forma linii compacte, o tinta usoara pentru inamic.
In 1870 a avut loc razboiul franco-prusac. Armata franceza era formata din militari profesionisti care aveau experienta de lupta (luptasera deja in Italia impotriva austriecilor, in Crimeea impotriva rusilor si in Mexic). Francezii erau echipati cu o pusca revolutionara (Chassepot) si cu un fel de mitraliera. Armata lor era considerata cea mai buna armata din lume, lider incontestabil. Prusacii aveau o armata formata din oameni mobilizati, dotarea lasa de dorit, insa aveau un stat major eficient condus de von Moltke . Prusia a castigat. In acest razboi s-au folosit deci anumite tactici care se vor folosi pe scara larga in primul razboi mondial: transeele aparate cu mitralierele.
Primul Razboi Mondial
Din cauza acestei combinatii (transee + mitraliere) britanicii au pierdut la Somme doar in prima zi de lupte 57.000 oameni. Se ajunsese la un blocaj, un razboi de uzura in care armatele stateau fata in fata si se bombardau, cucereau cativa kilometri din teritoriul inamic in urma unui asalt sangeros, teritoriu pe care il pierdeau la urmatoarea contraofensiva. Si tot asa. Trebuia facut ceva. Astfel au aparut tancurile, lunetistii si unitatile specializate de asalt. Tancurile nu au (decat tangential) legatura cu fortele speciale, dar lunetistii si unitatile de asalt sunt precursorii fortelor speciale.
Tot in primul razboi mondial, Lawrence a folosit in mod creativ fortele iregulare in Arabia, aruncand in aer poduri si sine de calea ferata, paralizand transporturile si atragand importante forte atat in urmarirea lui cat si pentru paza cailor ferate. Aceasta strategie de guerrilla va fi copiata mai tarziu si de sovietici in Spania si de Mao in China etc. In domeniul operatiilor navale, italienii au folosit asa-numitele mignatta, niste “torpile umane”, precursorii scafandrilor de lupta.
Dupa razboi, lucrurile au mers rapid in directia crearii unor unitati speciale. Mai multe tari si-au creat unitati de parasutisti (o idee veche, dar multa vreme uitata) odata cu dezvoltarea aviatiei si crearea unor modele de avioane de transport si planoare. Paradoxal, Italia si Uniunea Sovietica, doua dintre tarile care n-au folosit intensiv parasutistii in al doilea razboi mondial, au avut cele mai dezvoltate unitati antebelice. In timpul razboiului, parasutistii au fost utilizati masiv de catre germania (la inceputul razboiului), apoi spre sfarsitul lui de catre S.U.A. si Marea Britanie .
Fideli strategiilor indirecte enuntate de Liddell Hart si invatand din experienta lui Lawrence din Arabia, britanicii au creat Combined Ops, o structura care cuprindea comandourile, numite astfel dupa comandourile folosite de buri in Africa de Sud, concept de forte iregulare de unde s-au inspirat. Rolul comandourilor era sa execute raiduri si alaturi de SOE sa “dea foc Europei”, dupa expresia lui Churchill. Rezultatele au fost destul de mediocre, unele chiar tragice (cum a fost raidul esuat de la Dieppe, raid efectuat la ordinele lui Mountbatten care insa nu avea permisiunea sefilor lui ierarhici (acestia au aflat abia post factum).
Tot in timpul acestui razboi s-au dezvoltat un alt tip de unitati militare, care nu actionau in grupuri mari precum parasutistii si comandourile, ci in mici grupe autonome, de multe ori aflate in legatura cu miscarile de rezistenta din acea tara. Acestia actionau atat in uniforma militara cat si in haine civile.
Au existat mai multe unitati care pot fi caracterizate ca “speciale” : regimentul Brandenburg al lui Theodor von Hippel, unitatile OSNAZ ale NKVD-ului si partizanii lui Ilya Starinov, LRDG-ul lui Ralph Bagnold de la care SAS-ul va invatat atat de multe , The Special Boat Squadron al lui George Jellicoe (parte din SAS), The Royal Marines Boom Patrol Detachment al lui Blondie Hasler, Decima Flottiglia Mezzi d’Assalto a lui Teseo Tesei, Underwater Demolitions Teams ale U.S. Navy, Sonderverband z.b.V. Friedenthal a lui Skorzeny, chinditii lui Orde Wingate, echipele aliate Jedburgh, companiile independente australiene, unitatile sissi finlandeze (Erillinen Pataljoona) etc.
Daca ar sa pomenim un singur om si o singura unitate militara care au influentat decisiv gandirea si intrebuintarea acestor unitati in domeniul pe atunci embrionar al fortelor speciale, fara indoiala ca ar fi vorba despre David Stirling si SAS, unitate din care avea sa faca parte si fiul lui Churchill. Multe dintre unitatile din zilele noastre s-au inspirat din tacticile, organizarea si principiile SAS de selectie, pregatire, dotare (Delta Force, KSK, Sayeret Matkal, 1er RPIMa, JTF2, SASR, pana si Alfa-creata in Uniunea Sovietica in cadrul KGB).
III.1. FORTELE SPECIALE DIN LUME
III.1.1. Sayeret Matkal
Încep, deloc întâmplător, cu vârful de lance al impresionantei mașini de război a statului Israel, mă refer aici la unitatea specială Sayeret Matkal.
Faimoși pentru faptul că aparțin celei mai de temut unități dintr-o armată de elită, cum sunt forțele de apărare ale statului Israel, războinicii moderni care au onoarea și privilegiul de a activa într-una dintre cele mai eficiente trupe de commando din întreaga lume, s-au ridicat mereu la înălțimea renumelui lor.
Înființată în anul 1957 prin eforturile generalului Abraham Arnan, unitatea Matkal a fost creată, inițial, după modelul trupelor britanice de elită SAS, considerate pe atunci etalonul trupelor de comando prin definiție. Războinicii din Matkal sunt, la ora actuală, considerați printre cei mai buni experți în misiuni de recunoaștere în spatele liniilor inamice, raiduri, răpiri, eliberări de ostatici, lichidări, precum și în operații de contra-terorism. Numărul exact al specialiștilor din Sayeret Matkal este necunoscut, fiind ținut secret. Acești luptători și-au dovedit de fiecare dată eficacitatea în cadrul unor evenimente celebre, precum Războiul de Șase Zile, raidurile israeliene din Liban în anul 1973, Războiul de Yom Kippur, Operațiunea Entebbe, Războiul din Liban din anul 1982, prima și a doua Intifada, Războaiele din Golf, Confruntarea din Liban în anul 2006, precum și Operațiunea Orchard, în care forțele aeriene israeliene au distrus în anul 2007 un misterios complex militar din Siria.
Unitatea Matkal a fost înconjurată de secret într-o asemenea măsură, încât zvonuri despre existența ei au apărut de abia la sfârșitul anilor 1970. Testele de admitere sunt extrem de severe și restrictive, iar recrutul admis trebuie să se supună unui antrenament foarte dur pe o perioadă de 28-29 luni, timp în care viitorul membru al Sayeret Matkal trebuie să devină un expert de clasă mondială în mai multe domenii, precum mânuirea armelor de foc, sistemul de luptă fără arme Krav Panim el Panim, arta camuflajului, a supraviețuirii în detenție sau pe teritoriul inamic, precum și conducerea oricărui tip de vehicul, fie el terestru, aerian sau nautic.
III.1.2. Spetsnaz
Prin anii 70-80, în plin Război Rece, printre cadrele militare circula un banc, savuros de altfel, dar care spunea totul despre natura și menirea demonilor cu chip uman care activează în cadrul trupelor de comandă ruse, considerate de mulți experți drept cele mai dure din întreaga lume.
"Diavolii" grupați sub titulatura oficială de Voiska Spetsialnogo Naznacheniya, pe scurt Spetsnaz, fac parte din cea mai dură unitate de comando din lume.
Copiii cei răi ai Mamei Rusia, aflați în prezent în în subordinea GRU, serviciile secrete ale Kremlinului, pot fi considerați aproape o nouă etapă evolutivă a speciei Homo sapiens sapiens. Îmbrăcați, de regulă, în uniformele de camuflaj, cu tricourile lor caracteristice, alb-albastru sau alb-negru, la vedere, militarii Spetsnaz sunt o specie distinctă în rîndul trupelor de comando. Termeni precum Frică, Ezitare, Milă, Abandon, Slăbiciune, le sunt totalmente străini. Antrenamentele lor sunt pur si simplu inumane, aceste moduri de a pregăti cadeții fiind interzise în țări unde drepturile omului nu sunt o simplă formalitate.
Dacă antrenamentele și pregătirile celorlalte trupe de comando din lume se axează pe acumulare de cunoștințe și abilități, ideologia celor din Spetsnaz se bazează doar pe Durere, Violență și Teroare. Orice cadet care refuză antrenamentele – care ar îngrozi orice om normal -, este liber să plece oricând. Spetsnaz nu-i vrea în rândurile sale decât pe cei puternici și necruțători, pe cei cu înclinații înnăscute spre violență și moarte. Aceștia sunt materia primă ideală din care instructorii de sub emblema liliacului aducător de moarte vor făuri războinicii perfecți. Cadeții sunt sfărâmați încet și metodic, pentru a fi ulterior remodelați sub forma unor luptători de elită nemaivăzuți.
Reflexele le sunt ascuțite, instinctele devin precum cele ale animalelor de pradă, iar capacitatea de luptă este neegalată. Antrenamentele deosebit de complexe urmăresc decondiționarea treptată și transformarea ucenicului într-un luptător care se bazează pe folosirea așa-numitului "creier reptilian". Cadeții se luptă zilnic, cu scopul precis de a-și face răni cât mai grave. Coastele și degetele rupte, nasul și dinții sparți, articulațiile sucite, sunt evenimente zilnice care nu impresionează pe nimeni. Instructorii Spetsnaz susțin că este practic imposibil să ignori senzațiile atroce de durere, din această cauză soldații sunt învățați să iubească durerea, să o aprecieze și să nu fugă niciodată de ea. Toți membrii practică la nivel superior arte marțiale rusești, extrem de eficiente, precum Systema și Combat Sambo.
Ca și cum nu ar fi fost de ajuns pentru niște specimene capabile să ucidă chiar și cu o coală de hârtie, cei din Spetsnaz beneficiază de o serie de arme specifice, care le sporesc eficiența în misiuni sau pe câmpurile de luptă.
Relatările de groază despre "isprăvile" lor de pe teatrele de operațiuni din Afganistan, Dagestan, Cecenia, Georgia sau Osetia, demonstrează calitățile războinice ale trupelor de comando ale GRU.
III.1.3. Beretele maron
Eficiența și ferocitatea trupelor de comando turcești a depășit de mult granițele acestei țări, cu o cultură și istorie fascinante. Puțini oameni au habar că, la ora actuală, Turcia este un adevărat colos din punct de vedere militar. Mentalitatea tradițional-războinică a urmașilor otomanilor, precum și orgoliile și nostalgiile de mare putere din trecut, au făcut ca statul modern turc să investească enorm în sectorul militar. Astfel, la ora actuală, Turcia are cea mai mare și mai puternică armată din NATO, după cea a Statelor Unite. Așezarea țării – la răscruce de continente, într-o zonă cu echilibru fragil, înconjurată de numeroși dușmani tradiționali -, i-a pus în gardă pe strategii militari de la Ankara, care au preconizat crearea și dezvoltarea unor trupe de comando excepționale, destinate să sugrume în fașă orice pericol extern sau intern la adresa statului turc.
Așa a luat naștere legenda adevărată a forțelor speciale grupate sub titulatura de Beretele Maron (pe baza beretelor distincte de culoare maron, accesoriu vestimentar purtat doar de membrii acestor forțe speciale) sau Bordo Bereliler, în limba natală. Oricât de mult nu le-ar conveni americanilor, propriile Berete Verzi, cele mai bune trupe de comando de sub steagul Unchiului Sam, sunt concurate serios de acești vajnici urmași ai ienicerilor. Cadrele care au dreptul să poarte beretele maron, sunt adevărați supra-oameni policalificați.
Un purtător de Beretă Maron beneficiază de un antrenament înfiorător și este capabil să supraviețuiască în toate tipurile de mediu înconjurător, de la ghețurile arctice, nisipul deșerturilor și junglele luxuriante, până la megalopolisurile înțesate de zgârie-nori. Testele de admitere sunt extrem de drastice, selecționerii căutând subiecți perfect sănătoși, cu inteligență nativă deosebită și o condiție fizică de invidiat. Pregătirea ulterioară durează nu mai puțin de 3 ani și jumătate, interval la sfârșitul căruia tânărul turc este transformat într-unul dintre cei mai buni luptători din lume. Beretele Maron sunt printre puținele forțe speciale care au parte de antrenamente în misiuni de luptă reale, în care trebuie să omoare de fiecare dată. Desele confruntări cu gherilele kurde mențin performanțele ridicate ale acestor trupe de elită.
III.1.4. Kopassus
Komando Pasukan Khusus, în limba bahasa (vorbită în Indonezia), însemnă Forțele Speciale ale Armatei Indoneziene și constituie o unitate de elită specializată în războaiele neconvenționale, sabotaje, acțiuni antitero, asasinate și eliberări de ostatici. Kopassus este formată din cinci regimente în care sunt admiși, după teste dure, doar cei mai hotărâți și chiar fanatici soldați indonezieni. Membrii săi au o reputație sumbră în regiune, fiind nimeni alții decât cei care au înăbușit în sânge revoltele etnicilor papuași din Timorul de Vest. Agenții din cadrul Kopassus au mers atât de departe, încât l-au asasinat pe Theys Eluay, fostul conducător al Consiliului Prezidențial din Papua. Oficialul din opoziția papuașă a fost prins și executat pe loc de către un soldat Kopassus, care l-a sugrumat cu mâinile goale. Ferocitatea acestei trupe de commando s-a evidențiat și în perioada confruntărilor armate din anii 1962-1963, dintre Indonezia și Malaezia. Criteriile de selecție sunt foarte dure. Dintr-un număr de 1.500 de candidați care aplică pentru a deveni membri Kopassus, doar 15 trec de selecția inițială. După această etapă, cei 15 "norocoși" sunt supuși unor teste teribile, timp de o lună. La sfârșitul acestei adevărate luni de iad, din cei 15, doar 5 sau 6 sunt admiși în Kopassus. Pentru aceștia, de abia acum urmează antrenamentul adevărat. Sunt obligați să devină experți în Pentjak Silat, un complex de arte marțiale indoneziene axat pe lupta cu cuțitul, lupta la sol și tehnici de ucidere sau schilodire cu mâinile goale. Un membru Kopassus este antrenat în tehnici secrete de autohipnoză și autoprovocare a transei, stări limită ale conștiinței în care agentul nu simte durere, frică, foame, sete, oboseală și este capabil să lupte până la moarte fără cea mai mică ezitare.
III.1.5. Unitatea Ghatak
Sunt considerați elita trupelor de intervenție din India și se numără, fără îndoială, printre cei mai duri oameni ai Asiei. Încadrați în rândurile Armatei Indiene și încartiruiți în mod tradițional în orașul Bangalore din statul Karnataka, membrii acestor trupe indiene înglobează 7 batalioane de intervenție, compuse din războinici moderni, capabili să jupoaie un om de viu cu mânile goale, după cum au dovedit-o unele cazuri reale de interogări și execuții în care le-au căzut victime extremiștii musulmani pakistanezi, dușmanii "de tradiție", dacă putem spune așa, ai comando-urilor indiene. La fel ca în majoritatea trupelor de elită din lume, cei care activează în unitățile de comando indiene sunt oameni de excepție, capabili să conducă orice mijloc de locomoție, fie el aerian, nautic sau terestru.
Principalele sarcini ale celor din Ghatak constau în obținerea de informații, misiuni de recunoaștere în teritoriul inamic, acțiuni de sabotaj și asasinări, răpirea de teroriști sau comandanți ai forțelor armate inamice, infiltrări și operațiuni anti-tero, precum și acțiuni de salvare a ostaticilor pe teritoriul indian sau în afara granițelor acestei țări. Sunt antrenați în condiții de mediu ostil, în deșerturile, junglele, munții sau pe mările Indiei. Comando-urile indiene au beneficiat de stagii de perfecționare alături de experți din Spetsnaz sau SAS.
Zi și noapte, războinicii Indiei sunt capabili să mărșăluiască, fără întrerupere, pe o distanță de 20 kilometri de teren accidentat, fiecare soldat purtând în spate o greutate standard de 60 kilograme. Sunt antrenați în tehnici secrete de Raja Yoga și meditație avansată de către maeștrii autentici din Himalaya. După unele surse, orice membru al comando-urilor indiene poate să hipnotizeze cu ușurință alte persoane, cei mai avansați ofițeri fiind capabili de capacități care țin de domeniul paranormalului și inexplicabilului.
III.1.6. Batalionul Cobra
Sârbii sunt un popor dur, redutabil și demn de admirație pentru modul prin care au răzbit prin istorie. Nicăieri nu transpare mai puternic sufletul sârb în adevărata sa esență, decât în privirile necruțătoare ale membrilor comando-urilor sîrbești.
Circulă relatări conform cărora, la recomandarea CIA, Statul Major American ar fi hotărât, până la urmă, să renunțe la o eventuală invazie terestră a Serbiei în timpul bombardamentelor NATO, din anul 1998, din teama, perfect întemeiată, că mult-lăudații soldați din Navy Seals, Green Berets sau Delta Force (celebri datorită filmelor de la Hollywood) vor fi obligați să lupte cu dârzele comandouri sărbești, în munții și văile sălbatice ale Serbiei.
Crema forțelor armate ale Belgradului, pe numele ei Bataljon vojne Policije specijialne namene "Kobre" are o tradiție care coboară până în anul 1978, când acest corp de elită a fost înființat printr-un ordin al Secretarului Apărării din acea perioadă. Pe baza rezultatelor obținute în competiții specifice adresate trupelor speciale, "cobrele" sârbe și-au cucerit un renume printre cele mai bune trupe de comando din Europa.
Luptătorii din Batalionul Cobra beneficiază de arme special concepute, precum și de o pregătire unică în domeniul artelor marțiale. Recentele războaie din fosta Yugoslavie, precum și incidentele armate din provincia sârbă Kosovo, au servit drept terenuri de antrenament real pentru mulți luptători de elită sârbi, o parte din ei servind în rândul temutelor forțe para-militare conduse de celebrul Zelijko Raznatovic (Arkan).
III.1.7. SAS
Soldații de elită din Special Air Service (SAS) constituie prototipul luptătorului de comando – aceasta pentru că SAS poate fi considerat primul corp militar modern de comando, fiind înființat în anul 1941 și botezat în focul celui de al doilea Război Mondial. Forțele SAS au servit ca model inițial pentru toate trupele de elită similare din toate țările lumii. În mare, antrenamentul și metodica pregătirii specifice în domeniu se bazează pe primul manual după care erau instruiți membrii SAS, deci putem afirma că SAS este "strămoșul" conceptului de comando sau trupe speciale. Cei grupați sub motto-ul "Who Dares Wins" s-au străduit mereu să se ridice la înălțimea acestor cuvinte. De-a lungul timpului, SAS s-a distins nu doar în soluționarea exemplară a celebrei luări de ostatici din Ambasada Iranului din Londra, ci și pe majoritatea teatrelor de operațiuni militare din ultimele decenii, începând cu conflictul dintre Indonezia și Malezia și terminând cu războaiele recente din Irak și Afganistan.
Agenții SAS sunt antrenați pentru a se descurca cu brio atât în operațiuni tipice de comando, cât și în domeniul contra-spionajului, fiind pregătiți de specialiști din serviciile secrete MI -5 și MI -6. Antrenamentele lor includ deprinderea tainelor luptei cu cuțitul ale indienilor apași, Sayoc Kali, Krav Maga sau Jeet Kune Do, stilul de arte marțiale fondat de însuși Bruce Lee.
III.1.8. Brigada Leopardului de Zăpadă
Puține forțe speciale transmit groaza și disperarea pe care o par să o împrăștie, la fiecare pas, membrii trupelor de comando chineze, aflați cu siguranță printre cei mai buni luptători din lume. China a avut încă din Antichitate o bogată tradiție a luptătorilor și gărzilor imperiale de elită. În pofida efectelor "Revoluției Culturale", această moștenire s-a transmis mai departe și Chinei comuniste. În prezent. Marele Dragon beneficiază de protecția a numeroase detașamente și brigăzi de trupe de elită. Între acestea se evidențiază Brigada Leopardului de Zăpadă a fost denumită astfel la propunerea ofițerului Qu Liangfeng, care a decis că numele leopardului zăpezii este cum nu se poate mai potrivit, deoarece această felină sălbatică scapă adesea ambuscadelor vânătorilor și se întoarce, neștiut, pe urmele lor, ucigându-le toți câinii. Este un corp special alcătuit doar din ofițeri experți în Sanshou militar, o formă de kung fu full-contact, cu potențial mortal, adaptată special pentru scoaterea rapidă din luptă a oponentului. Brigada Leopardului a participat, împreună cu omologii lor din Spetsnaz, la exercitțiile comune "Cooperation-2007", destinate combaterii anti-terorismului.
Antrenamentele sunt epuizante, dar eficiente, un luptător din cadrul brigăzii fiind capabil să facă, fără pauză între ele, serii de 200 de flotări, 200 de flexii abdominale și 100 de genuflexiuni. Rezistența lor este de invidiat: orice membru al Brigăzii Leopardului poate alerga pe o distanță de 10 kilometri, cu o greutate de 35 kilograme în spate.
III.1.9. Trupele Speciale de Marina Militara SEAL
Armata Statelor Unite are numeroase Forte de Operatiuni Speciale , dintre care cea mai buna este Marina Militara, specializaa in razboi neconventional , contrainsulgenta si contraterorism. Trupele SEAL au fost create in 1962 , la cererea presedintelui Kennedy, ca reactive la razboiul de gherila. Asadar, s-a creat o ramura speciala de infanterie , capabila sa opereze pe mare , in aer sau la sol , a carei denumire este formata din initialele cuvintelor mare (sea) ,aer (air) si pamant (land) .
Trupele SEAL au fost create avand ca baza SAS-ul britanic, folosind diverse corpuri din Marina Statelor Unite . De atunci , trupele SEAL au participat la conflicte in Vietnam , Granada , Golful Persic , Panama , Somalia , Kosovo , Irak , Afganistan si la operatinuea de asasinare a lui Osama Bin Laden din Pakistan .
Trupele SEAL opereaza in unitati mici , desi cifrele nu sunt fixe ; pot fi pana la opt , dar numerele sunt intotdeauna pare . echipamentul include elemente de supravietuire si de baza in lupta , pe langa tot ceea ce este necesar intr-o misiune data : Casca – are incorporate un aparat de vedere nocturna , grenada – doua cartuse sunt tinute in vesta , vesta tactica – pe langa cateva cartusiere este echipat cu protective Kevlar , cutit SOG 2000 –un cutit strategic de supravietuire proiectat atat pentru lupta cat si pentru utilizarea zilnica , camuflaj – dupa razboiul din Golf camuflajul de desert a fost schimbat de la sase la trei culori si anume verde, pamantiu, nisipiu , lansatorul de grenade M203 – de obicei atasat unei pusti M4 care lanseaza grenade de 40 mm la o distanta de 150 m , pusca M4 – o carabina de calibru 5,56 mm derivate dintr-o pusca de atac M16 proiectata pentru lupta in spatii inchise , pistol MK-23 – fabricat de compania germana Heckler & Koch si adoptat de fortele special americane cu un calibru de 9mm , Bocanci de asalt – usori si rezistenti la apa create sa reziste la temperature inalte
III.2. Vânătorii de Munte
Nu cred ca in Armata Romana de astazi exista alta categorie de arme mai temuta si eficienta, pe zone ei de operare, decat Vanatorii de Munte. Imprastiati pe crestele Carpatilor, aceste adevarate trupe de elita romanesti pun, sau ar putea pune in fata oricarui inamic, o problemea insurmontabila. Cum Romania are teritoriu muntos peste 40%, aproape pe orice directie de invazie, Domnia Sa invadatorul, ar face cunostiinta cu unitatile noastre. Si nu cred ca i-ar placea!
Inca din antichitate invadatorii se fereau sa intre in padurile si muntii nostri si aceasta stare de fapt s-a perpetuat si astazi. Nimeni, intreg la minte, nu si-ar permite luxul sa-si trimita trupele prin trecatorile Carpatilor, la o intalnire sigura si mortala cu Vanatorii de Munte romani.
Inca de la infiintarea primelor unitati, in 1916, scopul primordial a fost protectia trecatorilor si capacitatea de lupta in zona muntoasa. Extrem de folositoare, aceste trupe si-au dovedit eroismul si valoare inca din Primul Razboi Mondial,in campanile din 1942, in Crimea si 1944 in Muntii Tatra. Desfiintate de sovietici dupa 1946, Vanatorii de Munte au o fost reinfiintati in anii “60.
Foarte bine pregatiti pentru lupta in habitatul lor natural si aproape imuni la tehnologia avansata de astazi, antrenati in tactici de hartuire, foarte buni cunoscatori ai vietii pe munte, Brigazile de Vanatori de Munte sunt probabil unele din cele mai bine pregatite unitati ale Armatei. Sunt considerati printre cele mai bune trupe montane din NATO, multi trecand pe la noi pentru perfectionare, inclusiv polonezii.
Vanatorii de Munte in atac
Pentru orice inamic care ar forta trecatorile, cosmarul cel mai mare ar fi unitatile romanesti de vanatori. Extrem de rapizi si foarte greu detectabili, superb adaptati la conditile de mediu si avand in dotare celebrii caluti Hutul, ca principal mijloc de transport si salvare, pot practic sa atace din orice zona si sa se faca nevazuti foarte repede. In desisul Carpatilor, unde peste 50% din suprafata nu are nici macar drumuri forestiere, un eventual inamic, oricat de tehnologizat ar fi, poate cel mult muri eroic. In acest moment fortarea trecerii muntilor este o intreprindere aproape sinucigasa, cu VM-ul suflandu-ti mereu in ceafa. De facto sa te iei la tranta cu batalioanele de vanatori in propriul lor habitat, este o incercare prosteasca si sincigasa! Cum armamentul greu nu prea are mare success in zona montana si desisul padurii, luptele dintre aparatori si inamic s-ar purta ca la partidele de vanatoare, ca doar nu degeaba Armata Romana isi numeste trupele alpine “Vanatori de Munte”! Pentru ca ei chiar asta fac: vaneaza…
Batalionul 21 Vanatorii de Munte
Avand si pregatire de tip FOS, Vanatorii de Munte pot actiona si in grupuri mici, la fel de bine ca si la nivel de batalion. Numite pe drept cuvant trupe de elita, aceste unitati sunt pur si simplu stapanele autoritare a Carpatilor si in mod sigur unele dintre cele mai bune trupe din lume!
Vanatorii de Munte in Armata Romana sunt considerati trupe de elita pe buna dreptate, fiindca lupta in munti si muntele in general, necesita tehnicii specifice si aptitudini speciale din partea luptatorului.
VM in Caucaz, octombrie 1942
Dotarea acestor trupe este in mare parte asemanatoare cu cea a armei Infanterie, dispunand de toata panoplia de arme folosita de catre infanteristi: pistoale, pistoale-mitraliera, pusti-mitraliera, mitraliere de companie si AA, aruncatoare de mine pana la calibrul 120 mm, grenade ofensive si defensive, aparatura de transmisiuni securizata si cu salt in frecventa Harris si Panther, lansatoare de rachete AG-7/9, etc.
Insa, dispun si de tehnica specifica luptei montane, precum tunurile de munte de 76 si 100 mm.
OBUZIER MONTAN de 76 mm ce are următoarele misiuni:
-sprijin cu foc a trupelor de munte, în principal în timpul luptei împotriva acțiunilor pe teren montan;
– de neutralizare a echipamentelor inamice protejate si neprotejate, precum si a personalului;
– neutralizare MLRS și artilerie;
– neutralizare echipamente radio;
-treceri efectuate prin campurile de mine.
Muniție-arma utilizează următoarele tipuri de muniție:
-proiectil exploziv ridicat de-350 M, fusee UP 3; SHELL M55, fusee M51A5.
-proiectile de tip: WP fum, M60, fusee PD M48A3; D-350 TM fusee UP3.
-proiectile BK 354 piezoelectrice cu fusee CVP-312; SHELL M50 fusee PD, MK-451.
Principalele caracteristici:
-calibru 76,2 mm;
-viteza proiectile la gura tevii 398 m / sec;
-rata de foc: minim 5 proiectile / minut;
-lungime tun: 3100 mm;
-inaltimea la 45 de grade: 1660 mm.
Tunul are posibilitatea de a fi transportat Hipo (cu caluti), fiind desfasurabil (montat/demontat) in 2-3 minute.
El poate fi deplasabil si pe drumuri pavate cu viteza de 50 kilometri pe oră, iar off-road cu viteza de 20 kilometri pe oră (tractabil de catre DAC 887 R).
OBUZIERUL MONTAN de 100 mm, are aceleasi caracteristici ca si cel de 76 mm, cu diferente legate de marime. El poate fi transportat atat Hipo cat si auto-remorcat (schimbarea de la auto la hipo, facandu-se in 10 minute). Echipajul este de 8 militari. Rata de foc este de minim 6 proiectile / minut. Greutate maxima 1550 kg.
Muniție: arma utilizează următoarele tipuri de muniție: 100 mm, tub lung, exploziv incendiar 2/2M; 100 mm, tub lung, exploziv incendiar 3/3M, precum si alte tipuri de proiectile.
Dar vanatorul de munte nu lupta niciodata singur! El are alaturi, inca de la infiintare, un partener si un foarte bun prieten, si anume calutul Hutul. Originar din muntii nostri, aceste spelndide cabaline sunt aparte fata de restul “tehnicii” folosite in Armata Romana. Fara GPS sau alte chestii destepte, calutii sunt si astazi principala “arma” a vanatorilor. De la transportul munitilor si alimentelor, la suport pentru trageri si transportul ranitilor, aceste nobile animale sunt parte foarte integranta din trupele de Vanatori de Munte.
Vechi prieteni, vechi camarazi. Vanatorul si calutul sau…
Inca de mici sunt obisnuiti cu zgomotul generat de diferitele arme din dotare, si mai mult de atat sunt folositi si ca mijloc de stabilitate pentru deschiderea focului. La o anumita comanda calutul incremeneste iar puscasul poate trage. Sunt obisnuiti, atat cu armele de infanterie, cat si cu AG-7. Dealtfel la introducerea unor arme noi in dotarea VM-ului, calutii sunt luati in poligoane pentru a se obisnui cu respectiva arma.
Calut Hutul din dotarea Vanatorilor
Poti dormi langa ei, daca este vreame rea, si deasemenea sunt foarte utili si in paza taberelor. Datorita simturilor dezvoltate, simt apropierea strainilor si dau alarma, insa o dau intr-un mod silentios! Nu necheaza, sa nu auda inamicul unde este grupul lor, ci vin si imping cu botul…Ca intre vanatorii de munte si calutii lor exista o relatie foarte apropiata si deosebita…nu cred ca mai trebuie spus. Calutii sunt si ei vanatori de munte, membrii cu drepturi depline a mari familii a Armatei Romane, si au merite cu nimic mai prejos decat baietii nostri de pe creste…
Hutulul este o rasa de cai mici, originara din Muntii Carpati. Aceasta rasa de cai este una reprezentativa pentrutara noastra, avand o istorie veche in zona Muntilor Orientali. Hutulul este un cal de talie mica, cu o inaltime ce nu depaseste 150 cm, si o greutate de aproximativ 400 kg. Capul este relativ mare, in comparatie cu corpul. Profilul fetei este drept, cu ochi mari si expresivi iar urechile sunt mici si mobile. Gatul este scurt, musculos si imbracat cu o coama bogata. Pieptul este puternic iar picioarele sunt scurte si musculoase. Copitele sunt adaptate vietii la munte, fiind mici si dure. Culoarea acestor cai poate fi negru-roscat, gri, brun-roscat, galben-deschis sau rosu cu alb si negru. Unele exemplare mai au in partea de jos a picioarelor pete sau dungi de alta culoare. Aspectul general al acestui cal este cel al unui animal robust, foarte energetic si rezistent la vicisitudinile muntelui.
Vanator de munte la panda
Acesti caluti, specifici Vanatorilor de Munte romani, sunt special antrenati pentru nevoile acestora si specificul luptei montane. Ei apartin unitatilor samarizate, transportand echipamentul si armamentul acestora (mitraliere, aruncatoare, munitie, aparatura de transmisiuni, corturi, marmite, raniti, etc.), in aplicatiile tactice desfasurate. Acesti cai au o durata de viata medie cuprinsa intre 25-30 de ani.
Descrierea cea mai elocventa a acestor animale deosebite este facuta de unul dintre marii generali ce au servit Tara in cadrul acestei arme de elita –Generalul Mociulschi, comandantul Diviziei 3 Munte in WW II:
Sursa: General Leonard Mociulschi, pagina familiei
“Siruri nesfarsite de cai de munte (hutuli), se vedeau pe poteci. Caii erau mici ca niste ponei, bine legati, cu parul mare ce le acoperea ochii. Pe ei erau asezate samarele. Pe samare se echilibrau marmite cu mancare si lazile cu munitie, in special munitie de aruncatoare. Ma uitam cu multa duiosie la acesti caluti. Si ei erau niste EROI. In fiecare seara, indiferent daca ploua sau ningea, sau ca lupta era in toi, ei porneau pe cararile de munte, unde luptau vanatorii, aducandu-le cele necesare. Si chiar daca se intampla ca soldatul insotitor sa cada, lovit de glont sau schija de obuz, calutul, acest prieten apropiat al vanatorului, se prezenta singur in linia intai cu samarele incarcate cu cele necesare luptatorilor”.
Dragostea Vanatorilor de Munte fata de acesti mici prieteni necuvantatori, atasamentul si pretuirea lor fata de acestia, se mentine si astazi .
Batalionul 22 VM
Despre utilitatea si devotamentul acestor caluti, multi au ras, inclusiv presa idioata de la noi (astia considerau ca Armata este inca in…1916, avand cai in dotare!!!). Parteneri din cadrul NATO, au mustacit considerandu-i pe Vanatorii nostrii, inapoiati in ceea ce priveste dotarea –vazandu-i in grajduri pe acesti caluti mici si rezistenti. Dar rasul s-a transformat in admiratie, vazand ce pot face calutii in misiunile din munti; acolo unde, pe poteci ascunse, netrecute de catre om, vehiculele erau…inutile. Italieni, polonezi, americani, francezi, etc, cu totii au recunoscut utilitatea acestor animale deosebite, docile si extrem de atasate fata de insotitorii lor. Fara a exagera deloc, multi VM si-au datorat viata acestor animale, atunci cand muntele i-a supus la incercari extreme; deci dragostea fata de acesti caluti, respectul si grija acordata acestora, este indreptatita si necesara. Alti si-au blestemat masinile performante si au apelat tot la calutii nostri(italienii), iar legatura dintre vanator si calutul lui nu poate fi rupta. Extrem de blanzi si docili, mari amatori de mere si dulciuri, accepta cu mare placere mici daruri de la copii sau oricine altcineva le da ceva gustos. Deja trecuti prin doua razboaie mondiale binomul vanator-calut este si astazi stapanul Carpatilor, nici o tehnica, oricat de smechera ar fi ea, nu poate detrona suveranitatea absoluta, a acestora asupra Muntilor Nostri .
III.2.1. Tehnici si proceduri specifice utilizate de Vanatorii de Munte in terenul muntos din Teatrele de Operatii
Articolul este realizat în cadrul Bazei de Instruire pentru Vânători de Munte "Bucegi", urmărește să aducă în atenție importanța adaptării tehnicilor și procedurilor de instruire a vânătorilor de munte la condițiile specifice teatrelor de operații, precum și a realizării compatibilității și complementarității acestor metode de pregătire – folosite de trupele române de vânători de munte – cu cele ale armatelor statelor membre NATO.
Flexibilitatea acțională, exprimată de capacitatea de asamblare rapidă a subunităților în formații mici, în acord cu natura obiectivului, precum și faptul că modificările în domeniul armamentului, echipamentului și tehnologiilor nu au condus la o diminuare vizibilă a impactului semnificativ asupra capabilităților unei unități de vânători de munte, certifică faptul că trupele de vânători de munte pot desfășura operații militare în misiuni internaționale.
Trupele de vânători de munte au un atu față de celelalte arme prin faptul că sunt mai puțin costisitoare din punct de vedere al instruirii și întreținerii, au tehnica ușoară și pot acționa în orice formă de relief, sunt dotate cu mijloace mobile care pot asigura manevra în teren greu accesibil; astfel, trupele alpine capătă un rol crescând, atât pentru armata română, cât și pentru NATO.
Multitudinea misiunilor desfășurate în teren muntos este dată de cele 38 de procente din întreaga suprafață a globului, ocupate de terenul muntos. Majoritatea vârfurilor muntoase care pot fi întâlnite în deșert, junglă sau zone cu climat rece reprezintă multiple provocări pentru operațiile militare. Terenul muntos necesită echipament special, pregătire specifică și aclimatizare.
Din punct de vedere istoric, lupta în teren muntos s-a desfășurat pentru a cuceri crestele – înălțimile și defileele sau trecătorile. Modificările în domeniul armamentului, a echipamentului și tehnologiilor nu au condus la o modificare majoră a cerințelor impuse de mediul montan și nici nu au diminuat impactul semnificativ pe care îl au condițiile severe de mediu asupra capabilităților și echipamentului unei unități, precum și dificultatea extrem de mare în domeniul deplasării terestre care apare în terenul muntos.
Instruirea vânătorilor de munte pentru acțiunea în zona muntoasă pune accentul pe configurația neliniară și etajată/pe verticală a câmpului de luptă, aplicarea concepției manevriere, caracterul descentralizat al execuției, iar terenul muntos din Afganistan – de exemplu – reclamă prezența unor astfel de trupe în zonă, în timp ce calitatea pregătirii vânătorilor de munte îi recomandă pentru acest gen de misiuni. În fizionomia acțiunilor militare întrunite multinaționale, spațiul și timpul, în corelație cu mobilitatea, se implică în forme și grade diverse, influențează arhitectura acțiunilor militare, direct sau indirect, având consecințe imprevizibile asupra scopului final.Peisajul muntos al Afganistanului este extrem de defavorabil armatelor robuste: el îi împiedică să ducă ofensive mari pe un front larg, ofensive concepute pentru a zdrobi forțele insurgente mult mai slabe, atât la nivel calitativ, cât și cantitativ.
În locul unei victorii clare după o bătălie decisivă, forțele coaliției sunt obligate să se acomodeze unui lung război de uzură, ce se caracterizează prin pierderi permanente ce le slăbesc moralul. Pentru insurgenții afgani, condițiile geografice oferă un mare evantai de posibilități de acțiune împotriva forțelor coaliției, pentru a-i ucide soldații, a le afecta negativ moralul și hotărârea de a continua activități militare în această țară.
Tipul de conflict neliniar, diferit din punct de vedere calitativ față de toate războaiele de până acum, scoate în evidență câteva aspecte cum ar fi:
– proliferarea armelor portabile cu un impact semnificativ asupra climatului politic și de securitate;
– accesul relativ facil la armament generează atât răspândirea violenței, cât și alinierea grupărilor politice;
– grupări private, de tip tribal, sunt capabile să câștige o putere substanțială și să exercite control asupra unor mari teritorii și populații;
– globalizarea mișcărilor teroriste și răspândirea ideologiilor religioase fundamentaliste cu implicații majore asupra strategiei de abordare a conflictului.
Capabilitățile forțelor care acționează în Afganistan trebuie să permită desfășurarea operațiilor militare concomitent cu asigurarea protecției populației locale. Pe timpul desfășurării misiunilor, vânătorii de munte români au încercat, cât de mult au putut, să sprijine populația locală, astfel că, de cele mai multe ori au executat patrule de luptă combinate cu misiuni de asistență umanitară, având cu ei ajutoare pentru populația locală, de la produse alimentare până la jucării și încălțăminte pentru copii.
Unitățile trebuie să asigure securitatea circulară " all – round security", iar pe toată durata deplasării, forțele de securitate – siguranță trebuie să ocupe înălțimile, de unde să realizeze supravegherea forțelor principale.
În teren muntos există numeroase condiții care afectează și chiar împiedică mobilitatea. Forța care își poate păstra mobilitatea, chiar și în aceste condiții restrictive, are cele mai mari șanse de a câștiga lupta. Reducerea mobilității este o primă limitare de care trebuie ținut cont pe parcursul tuturor fazelor planificării unei operații montane. Terenul accidentat, anotimpul, vremea și inamicul au o influență decisivă asupra deplasării în munte.
Pe durata operațiilor, atunci când există mobilitate limitată, este important ca unitatea să-și mențină securitatea și controlul asupra rutelor/ rețelelor de transport disponibile, acest lucru include și securizarea podurilor-cheie, a vadurilor, a intersecțiilor sau a altor puncte vulnerabile. Aceste poziții trebuie protejate împotriva observării aeriene a inamicului, precum și împotriva amenințărilor de la sol.
Prezentarea tacticilor MOTTI în lucrare este pentru a demonstra modul cum o forță poate exploata mobilitatea superioară și cunoștințele sale legate de munte pentru a înfrânge inamicul. Finlandezii au dezvoltat aceste tactici pe perioada războiului ruso– finlandez din anii 1939-1940. Ele se caracterizează prin atacul executat împotriva spatelui frontului, a locurilor de bivuac și a posturilor de comandă.
Tacticile "motti" urmăresc desfășurarea următoarelor faze:
1. localizarea și fixarea inamicului;
2. izolarea inamicului;
3. atacarea apărătorilor sau distrugerea inamicului.
În general, tacticile "motti" îl canalizează pe inamic până la punctul la care el este vulnerabil la un atac direct sau la punctul în care nu mai poate continua operația în acea zonă. Utilizarea exclusivă a tacticilor "motti" se dovedește a fi decisivă pentru o bună perioadă de timp, în funcție și de capabilitățile, capacitatea de luptă și modul de rezolvare de către inamic a problemei. În funcție de METT-TC, trupele proprii trebuie, în mod normal, să crească tempo-ul operațiilor pentru a realiza o înfrângere rapidă și decisivă. Totuși, aceste tactici pot să sprijine una sau mai multe dintre operațiile ofensive directe care fac parte din planul general.
Folosirea forțelor specializate în ducerea operațiilor în mediul montan s-a dovedit utilă în cadrul misiunilor din teatrele de operații, vânătorii de munte adaptându-se ușor zonei de operații, iar mobilitatea și pregătirea acestora au facilitat îndeplinirea misiunilor încredințate.
Avantajul utilizării vânătorilor de munte în operații desfășurate în medii montane se realizează atât prin micșorarea perioadei de pregătire pentru misiune alocată unității/subunității la specificul teatrului de operații, cât și prin reducerea cheltuielilor legate de dotarea și pregătirea unității/subunității.
Adaptarea și implementarea tehnicilor și procedeelor utilizate în teatrele de operații de către forțele de vânători de munte este imperios necesară, acest fapt fiind posibil prin armonizarea acestora cu cele din manualele de luptă existente, precum și prin însușirea tehnicilor și procedeelor în noile manuale ce urmează a fi elaborate.
Foarte important este rolul lecțiilor învățate rezultate în urma desfășurării misiunilor în teatrele de operații în teren muntos de către vânătorii de munte, factor care stă la baza verificării realizării feed-backului în cadrul următoarelor misiuni.
Este necesară asigurarea unei capacități credibile de tip CIMIC, având în vedere faptul că atragerea sprijinului populației locale reprezintă elementul-cheie al succesului, fie că este reprezentat de asigurarea securității naționale, fie de câștigarea operației militare.
Identificarea unor noi tactici, de genul "MOTTI", precum și implementarea acestora în cadrul manualelor de luptă reprezintă o nouă etapă pentru realizarea capabilităților operaționale în cadrul structurilor NATO, iar experiența acumulată de către forțele care au desfășurat operații de acest gen trebuie valorificată și pusă în practică.
Se impune a se acorda importanța cuvenită echipei de lunetiști – element definitoriu în operațiile desfășurate de către vânătorii de munte în teren muntos, atât prin stabilirea de misiuni specifice și atribuirea de sarcini pentru îndeplinirea misiunilor, cât și prin selectarea riguroasă a lunetiștilor și executarea instruirii acestora în concordanță cu specificul misiunilor încredințate și creșterii abilităților și dezvoltarea aptitudinilor.
III.3. Fortele de Operatiuni Speciale in Armata Romana
Despre Fortele Speciale la noi se cunosc destul de putine lucruri! Despre misiunea si dotarea lor la fel! Dar consideram ca acest lucru este normal, identitatea acestor luptatori de ELITA ai Tarii, trebuie protejata. Acesti oameni extrem de bine pregatiti, prin natura serviciului lor, indiferent ca sunt in cadrul SRI, SIE, MApN, Jandarmerie, Politie, se expun in permanenta pericolului –fie ca este reprezentat de terorism, infractionalitate, forte inamice, etc. Nu este deloc usor sa traiesti fiecare zi ca si cum ar putea fi si…ultima! Acesti luptatori, fie ca se numesc VULTURII (MApN), BRIGADA ANTITERORISTA (SRI), VLAD TEPES (Jandarmerie), ECHIPA DELTA (SIE), SIAS (Politia), sunt oricand gata de sacrificiu, pentru ca noi sa traim in siguranta. Tuturor acestor luptatori nestiuti le multumim pentru tot ceea ce fac, pe bani putini, dar dedicati POPORULUI si TARII pe care au jurat sa-i apere. CINSTE VOUA! Admiratia noastra este indreptatita, fiindca pe langa misiunile specifice institutiei de care apartin, au si una unitara: SALVAREA VIETILOR! Nu de putine ori cu pretul propriei lor vieti…
Despre Batalionul 1 Operatii Speciale „Vulturii” nu se cunosc multe lucruri. Acest batalion a fost infiintat in martie 2003, cu ajutorul U.S. Special Forces, al fortelor speciale israeliene si turce. Cu toate acestea si ofiteri de elita din cadrul SMG (acesti ofiteri au facut parte anterior din Sectia Cercetare la Trupe – in mod special din randul Parasutistilor si a celebrului batalion 404 Cercetare-Diversiune prin Parasutare). Desi este o unitate relativ noua, ea cuprinde grupe specializate, precum: GNFOS, SAR, HUMINT, DIR (DGIA), etc.
Cu toate acestea conceptual de unitati si subunitati destinate unor “misiuni speciale” nu-i deloc nou! Ele sau nascut odata cu crearea Batalionului Parasutisti in Armata Romana, in anul 1940, fiind cunoscut faptul ca, prin natural or, Parasutistii dispun de un antrenament special. In cadrul Batalionului a fost create prima subunitate pentru Misiuni Speciale din Armata Romana. Era anul 1940! Deci putem spune ca Armata Romana a fost printre primele armate din lume care au creat asemenea trupe; primele desfiintate de catre sovietici in 1945. Alaturi de ei sovieticii au desfintat si unitatile de Vanatori de Munte (reanfintate in 1964), ele insele trupe de ELITA ale Armatei Romane, ce au dat mult de furca Armatei Rosii “eliberatoare si aducatoare de progres”. Aceste formatiuni au fost reanfintate in anul 1958 (Compania Cercetare Speciala), in cadrul Regimentului 246 Aerodesant, transformata in anul 1976 in Batalionul 404 Cercetare in Dispozitiv (precursorul de altfel al VULTURILOR).
Misiunea Fortelor Speciale din Romania acopera un spectru larg: cercetare speciala; actiuni directe; asistenta si sprijin in strainatate; sustinerea actiunilor militare neconventionale; combaterea terorismului; activitati specifice operatiilor psihologice; actiuni impotriva proliferarii armelor de distrugere in masa; actiuni specifice operatiilor informationale; sprijinul coalitiei; cautare-salvare si evacuare; activitati impotriva traficului de droguri; activitati impotriva mijloacelor explozive; asistenta umanitara in strainatate; asistenta militara; activitati speciale;participarea la asigurarea pazei si sigurantei unor obiective de importanta strategica. Instructia lor este facuta la sange iar preselectia este foarte dura. Luptătorii sunt selecționați pe baza unor teste dure, care durează aproape un an, și în urma cărora, conform statisticilor interne, numai 8% dintre candidați reușesc să ajungă la final și să fie încadrați în rândul „Vulturilor”. Selectia se face numai pe bază de voluntariat, personalul fiind selectat numai din cadrul Armatei (Parasutisti, VM, Politie Militara, Scafandrii, etc.). Sediul lor este la Targu-Mures (FOS), iar laBuzau se afla Batalionul HUMINT.
Chiar si militarii din detasamentele speciale ce apartin DGIA, ramura externa –DIM, desfasoara misiuni sub acoperire totala, recunoastere si infiltrari in adancime si se bazeaza pe trei tipuri de actiuni pentru culegerea de informatii: HUMINT (exploatarea surselor umane), SIGINT (obtinerea, prelucrarea si transmiterea de date si informatii criptate) si IMINT (imagini in timp real si fotografii obtinute cu ajutorul avioanelor fara pilor SHADOW 600) si bineanteles actiuni specifice muncii de informatii (spionaj). Acesti militari nestiuti, se pot adapta oricarei zone de actiune si sunt cunoscatori de limbi straine, inclusiv araba. Acestia participa la actiuni speciale, majoritatea strict secrete, inclusiv alaturi de fortele speciale americane sau de cele ale Aliatilor din NATO.
Principala unitate HUMINT a Armatei Române este batalionul de la Buzău (fostul Centru 404 Cercetare), subordonat Direcției Generale de Informații a Apărării.
Fortele Operații Speciale sunt special instruite și dotate (despre unele dintre dotarile lor am si scris dealtfel in articole postate pe blog), pentru executarea misiunilor specifice de cercetare, acțiuni de combaterea terorismului, asistență militară pentru consilierea și instruirea altor armate, acțiuni de stabilitate, asistență umanitară și în sprijinul păcii. Ele reprezinta o structură de elită a Armatei, de intervenție discretă, rapidă și exactă, formată din luptători policalificați, curajoși și tenace, rezistenți la eforturi extreme fizice și psihice. Aceste forte sunt extrem de apreciate de catre partenerii NATO/SUA, inclusive in A-stan, Irak. Instruirea acestor militari se axeaza pe calificarea și perfecționarea în specialitățile: parașutism, scafandrerie, alpinism, geniu, comunicații militare, informații militare, operații, paramedici și experți lingviști.
Pentru realizarea acestui deziderat, unitatea dispune de baza materială proprie, formată din poligoane de instrucție, locuri de antrenament pentru parașutare, săli de specialitate și pregătire fizică, laboratoarele de limbi străine și spații de lucru, odihnă și recuperare, la care se adaugă dotarea cu tehnică și armament performante, ceea ce face ca aceste trupe sa nu fie cu nimic mai prejos decat omologii lor din cadrul NATO.
In 1976 este creat Centrul 39 Scafandri (laConstanta). Cuprindea scafandrii, fie ei de incursiune sau geniu, organizati pe grupuri/grupe. Acesti scafandrii nu erau cu totii in subordinea Marinei Militare. Mai erau scafandri si in cadrul unitatilor de geniu, a Batalioanelor de cercetare sau a Regimentelor de parasutisti samd. La Mangalia au existat intr-o vreme delfini “de lupta”, care erau practic antrenati in localizarea minelor marine si a scafandrilor de lupta si incursiune inamici, fiind dresati de catre specialistii romani in mare secret (se pare ca Marina Romana nu mai dispune de acesti delfini). Din aceste unitati au rezultat actualii luptatori din cadrul GNFOS.
Fortelor Aeriene Romane au in componenta lor Detasamentul de Cautare- Salvare prin Lupta.
In cadrul Ministerului de Interne, Trupele de Securitate erau organizate pe Brigazi/Batalioane. Era o structura bine dotata (mai ales dupa invazia din Cehoslovacia) si pregatita. Aveau printre misiuni si pe cele de lupta impotriva “desantului aerian si a trupelor de cercetare-diversiune inamice” dar si “paza obiectivelor de importanta deosebita”.
Tot in cadrul Ministerul de Interne exista USLA, unitatea antiterorista a Securitatii, creata dupa modelul GSG 9 german, in 1977. Unitatea era in subordinea DSS (Departamentul Securitatii Statului), avand in componenta sa, pe langa ofiteri operativi si Serviciul Special de Interventie Antiterorista (trupe de interventie la actiuni teroriste, formate din militari foarte bine antrenati, numai profesionisti, fiind printre putinele unitati dintara care n-aveau militari in termen). Ca o confirmare a valorii acestor luptatori, dar si a faptului ca Romania se afla in primele randuri in ceea ce priveste Lupta Antiterorista, este faptul ca, in anul 1987, sovieticii au aflat despre aceasta unitate si au inisistat mult sa colaboreze cu noi pe linie antitero. Se recunostea astfel ca, in acele timpuri,Romania era considerata experta in ceea ce priveste lupta antiterorista in randul Pactului de la Varsovia.
Serviciul de Informatii Externe (SIE), dispune de la sfarsitul anilor *90, de un Grup Antitero denumit DELTA, despre care se spune ca ar fi contribuit la eliberarea jurnalistilor romani rapiti in Irak. De asemenea se pare ca acesti luptatori au participat la schimbul de focuri dintre o coloana diplomatica romaneasca din Bagdad si atacatori necunoscuti. Acest grup este foarte bine antrenat si dotat, iar actiunile sale au legatura inclusiv cu interesele Romaniei in lume. Ce se stie sigur este faptul ca Romania are un corp de curieri diplomatici foarte bine pregatiti, care pot executa si misiuni de protectie VIP.
In incheiere putem spune fara niciun dubiu ca Romania dispuse de forte de elita, ce au luptatori selectati si antrenati astfel încât sa faca fata efortului fizic prelungit, în medii solicitante din punct de vedere psihic, folosind echipamente specifice si tactici adecvate. Ei sunt dotati cu armament si echipamente performante, compatibile cu dotarile structurilor similare ale statelor membre N.A.T.O., vehicule cu mobilitate si protectie deosebita, sisteme de comunicatii radio/satelit, aparatura de vedere, observare si orientare (ziua si noaptea), echipamente de parasutare de înalta precizie si echipamente de alpinism. Aceste forte îsi bazeaza puterea pe surpriza, viteza de actiune, ingeniozitate, mobilitate, flexibilitate, întelegerea mediului de actiune din punct de vedere cultural si lingvistic.
BIBLIOGRAFIE
Armanu , Ioan , Educatia fizica in Armata Roamana , Editura Academiei Fortelor Terestre “Nicolae Balcescu “ , Sibiu , 2011 , pag 55.
Boaz Aviram , Folosirea corpului uman ca armă , filozofia și aplicarea sistemului de pregătire a luptei corp la corp , F.A.I , 1990 , p.21.
Cawthorne, N. – The Mammoth Book of Inside the Elite Forces, The Secrets of the Special Forces-Their Winning Tactics&Exports.
Cotun, Marius, “Tehnici si proceduri specifice utilizate de Vanatorii de Munte in terenul muntos din Teatrele de Operatii” , revista Forter , nr 4 , 2009 .
Forcarde, O., Laurent, Serviciile Secrete – Puterea și informația secretă în lumea modernă, Editura Cartier, Chișinău, 2008.
http://krav-maga.ro/istoria-krav-maga.
http://www.rumaniamilitary.ro/inteligenta-romaneasca-fos-in-armata-romana .
http://www.samuraiclub.ro/pageI1r.htm .
Olivier , Forcade, Sebastien , Laurent, Serviciile Secrete – Puterea și informația secretă în lumea modernă, Editura Cartier, Chișinău, 2008.
Ricart , Joan , Frederic , Claver , Mari armate si batalii ,editorial Sol 90 ,Bucuresti, 2014.
Running Press Book Publishers, Philadelphia, 2008.
Sharpe, M., Westwell, I., German Elite Forces: 5th Gebrigsjager Division and Brandenburgers (Elite Attack Forces), Chartwell Books, New Jersey, 2007.
BIBLIOGRAFIE
Armanu , Ioan , Educatia fizica in Armata Roamana , Editura Academiei Fortelor Terestre “Nicolae Balcescu “ , Sibiu , 2011 , pag 55.
Boaz Aviram , Folosirea corpului uman ca armă , filozofia și aplicarea sistemului de pregătire a luptei corp la corp , F.A.I , 1990 , p.21.
Cawthorne, N. – The Mammoth Book of Inside the Elite Forces, The Secrets of the Special Forces-Their Winning Tactics&Exports.
Cotun, Marius, “Tehnici si proceduri specifice utilizate de Vanatorii de Munte in terenul muntos din Teatrele de Operatii” , revista Forter , nr 4 , 2009 .
Forcarde, O., Laurent, Serviciile Secrete – Puterea și informația secretă în lumea modernă, Editura Cartier, Chișinău, 2008.
http://krav-maga.ro/istoria-krav-maga.
http://www.rumaniamilitary.ro/inteligenta-romaneasca-fos-in-armata-romana .
http://www.samuraiclub.ro/pageI1r.htm .
Olivier , Forcade, Sebastien , Laurent, Serviciile Secrete – Puterea și informația secretă în lumea modernă, Editura Cartier, Chișinău, 2008.
Ricart , Joan , Frederic , Claver , Mari armate si batalii ,editorial Sol 90 ,Bucuresti, 2014.
Running Press Book Publishers, Philadelphia, 2008.
Sharpe, M., Westwell, I., German Elite Forces: 5th Gebrigsjager Division and Brandenburgers (Elite Attack Forces), Chartwell Books, New Jersey, 2007.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Fortele Speciale de Elita (ID: 121294)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.