Forta de Munca In Conditiile Integrarii Romaniei In Uniunea Europeana
FORȚA DE MUNCĂ ÎN CONDIȚIILE
INTEGRĂRII ROMȂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
În orice condiții de timp și spațiu, activitatea economică implică în mod obiectiv forța de muncă, menită să valorizeze sistematic resursele în interesul său. Cristalizarea conceptului de piață a muncii este un proces de durată, mergând cu amplificarea și diversificarea formelor economiei de piață, cu apariția unor noi fenomene și particularități, cu generalizarea sau restrângerea unor mecanisme de funcționare a raportului dintre cerere și ofertă.
Subiectul tezei de doctorat cu titlul "Forța de muncă în condițiile integrării Romȃniei în Uniunea Europeană,, este unul de strictă actualitate ce propune analiza problematicii forței de muncă din România în contextul provocărilor la nivel comunitar.
Confor teoriei și practicii economice piața muncii, pe de o parte captează semnalele celorlalte piețe, cumulează și amplifică disfuncționalitățile și distorsiunile acestora, iar pe de altă parte, transmite propriile semnale spre celelalte piețe, își formulează cerințe față de funcționarea lor.
Fiind o piață cu caracter special, piața muncii reprezintă un întreg univers cu o istorie și o cultură specifică, cu o anume distribuție a calificărilor și veniturilor, cu sisteme de valori, aspirații, comportamente și stiluri de viață care depășesc cu mult relațiile de piață propriu-zise.
Pornind de la aceste considerente, teza de doctorat cu titlul "Forța de muncă în condițiile integrării Romȃniei în Uniunea Europeană,, are ca obiect de analiză o temă fundamentală, dar și de o permanentă actualitate privind realitățile pieței muncii, prin prisma particularităților sale, a implicațiilor economice dar și a celor legate de sănănătea factorului muncă. Este abordat astfel, unul din subiectele de mare actualitate care suscită interesul specialiștilor, al guvernanților, al mass-media și nu în ultimul rând al populației, privind rolul și importanța forței de muncă.
Utilitatea demersului cercetării științifice din prezenta teză de doctorat este justificat din mai multe perspective:
importanța practică a măsurării nivelului de sănătate care constitue în orice societate democratică principalul mijloc de asigurare a echilibrului economico-social;
implicațiile forței de muncă și eficiența ei pe piața muncii, destul de rar menționată în lucrări de specialitate
elaborarea unor concluzii menite să extindă aria de soluții pentru un proces important în orice tip de economie.
Corespunzător unui demers științific de această natură, elaborarea tezei de doctorat s-a bazat pe o amplă documentare în literatura de specialitate și raportarea la cele mai recente realizări citate în fluxul principal de publicații pe plan național și internațional. Acestea au permis aprofundarea tematicii alese pentru teza de doctorat și evidențierea, ori de câte ori a fost posibilă, a unui punct de vedere propriu bazat în mare măsură, pe analiza critică a stadiului actual al cunoașterii.
Metodologia de cercetare științifică utilizată în cadrul demesului științific este una tradiționlă științei economice, bazată pe analiza teoretică pornind de la o serie de concepte de bază cum sunt analiza forței de muncă din România și posibilitățile măsurării nivelului de sănătate atât în România cât și la nivelul Uniunii Europene. Direcțiile de cercetare, surprinse în cadrul prezentei tezei de doctorat, conțin sinteze și analize complexe ale literaturii de specialitate, sunt conturate prin aplicarea unor perspective personale, originale și în concordanță cu ultimele dezvoltări metodologice în domeniul economiei.
Ca metodologii de analiză și de cercetare a datelor, în teza de doctorat s-au utilizat atât tehnicile de bază de descriere și analiză științifică ( de exemplu diferitele tipuri de definiții, realizarea de clasificări, explicații și exemplificări, urmărirea relației cauză-efect, comentarea modelelor de analiză, etc) cât și tehnici avansate, ca analiza rapoartelor oficiale ale organizațiilor și instituțiilor de specialitate, a studiilor de caz și sondajelor de opinie realizate de organizații recunoscute, cât și alte tehnici, ca metoda comparatistă, metode statistice și econometrice.
Teza de doctorat cu titlul "Forța de muncă în condițiile integrării Romȃniei în Uniunea Europeană,, reprezintă o cercetare amplă asupra relației dintre sănătate și forța de muncă respectiv identificarea și evaluarea rolului sănătății în susținerea acesteia pe piața muncii, precum și evidențierea beneficiilor creșterii asupra îmbunătățirii sănătății, alături de cele ale altor factori determinanți. În atingerea acestui scop științific, obiectivele specifice ale cercetării au în vedere următoarele aspecte :
analiza critică a piața muncii din România compartiv cu cea din Uniunea Europeană;
identificarea strategiilor privind ocuparea și explicarea importanței politicii de ocupare a forței de muncă în Uniunea Europeană;
explicitarea fenomenului negativ de pe piața munici (șomajul) cu accentuarea particularităților șomajului în Uniunea Europeană;
analiza politicilor de combatere a șomajului în Uniunea Europeană și a importanței măsurilor de protecția socială din Uniunea Europeană;
explicitarea strategiilor și oportunităților ale politicilor sociale cu accent pe sistemele de asigurări sociale ȋn Uniunea Europeană ;
măsurarea nivelului de sănătate și analiza cheltuielillor cu sănătatea în Uniunea Europeană ;
analiza forței de muncă din România în domeniul sănătății cu accent pe evoluția migrației medicilor din România în străinătate și evoluția migrației asistenților medicali din România în străinătate;
dezvoltarea unor modele econometrice care să permită evaluarea rolului sănătății în susținerea forței de muncă în spațiul Uniunii Europene (analiză dispersională bifactorială).
Teza de doctorat cu titlul "Forța de muncă în condițiile integrării Romȃniei în Uniunea Europeană,, se dezvoltă pe șase capitole cuprinzând introducere precum și concluzii, la care se adaugă bibliografia. Structura prezentei lucrări a fost elaborată în conformitate cu obiectivele principale ale cercetării. Introducerea face o prezentare globală a problemei de cercetare, a scopului și obiectivelor propuse prin dezvoltarea stadiului în domeniul cunoașterii, prezentarea metodologia cercetării, structura cercetării, încadrarea temei în aria economică și motivația importanței temei supuse cercetării.
Capitolul întâi, intitulat ,,Uniunea Europeana și principalele organizații mondiale cu influențe asupra forței de muncă,, conține prezentarea evoluției în timp a Uniunii Europene precum și etapele pocesului de integrare economică. Din punct de vedere economic, integrarea este un proces important prin intermediul căruia două sau mai multe piețe se unesc pentru a forma o singură piață.Etapele integrării economice sunt:zona de liber schimb;uniunea vamală;piața comună;uniunea economică;uniune monetară;uniune fiscală;uniunea politică.Tot în acest prim capitol sunt prezentate și principalele organizații mondiale cu influențe asupra forței de muncă (Acordul General pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T.), Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.), Organizația Mondială a Comerțului (O.M.C.),Organizația Internațională a Muncii ( O.I.M.) și Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S). Domeniile prioritare pentru România în relația cu O.M.S. sunt următoarele:reforma sanitară; controlul tuberculozei;sănătatea mintală; bolile cardiovasculare; controlul consumului de produse din tutun; cancerul de sân și de col uterin; sănătatea femeilor si copiilor, planificarea familială; bolile transmisibile, în general; riscurile legate de H5N1; sistemele de tratament de urgență (cu accent pe victimele accidentelor rutiere);conștientizare/prevenire la nivelul populației.
Capitolul al doilea, intitulat ,,Piața muncii și politica de ocupare în Uniunea Europeană,, cuprinde prezentarea principalelor concepte și caracteristici ale pieței muncii precum și o analiză critică a acesteia la nivelul Uniunii European. Analiza pieței muncii la nivel comunitar s-a bazat pe identificarea și explicitarea caracteristicilor acesteia. În ceea ce privește politicile sociale, obiectivele acestora sunt: implementarea a cât mai multe inițiative, stimulente și avantaje pentru a crea condiții prielnice în vederea ocupării forței de muncă, antrenând diverse instituții; crearea unor politici publice capabile să atragă cât mai mult forța de muncă.Obiectivul principal al politicii de ocupare a devenit creșterea calitativă și cantitativă a ocupării. Se au în vedere, în special, diverse acțiuni care să aducă un plus în buna desfășurare și funcționare a pieței muncii. Astfel se urmărește:ca oferta de muncă să fie una adecvată și să corespundă cu cererea de muncă;reformele trebuie să fie eficiente și rapide în domeniul ocupării;apariția diferitelor politici care să conțină măsuri și acțiuni referitoare la formarea și pregătirea indivizilor pentru piața muncii;importante restructurări care privesc instituțiile și sistemele responsabile de aplicarea și coordonarea politicilor de ocupare și a Strategiei Europene de Ocupare a Forței de Muncă. Tot în acest capitol s-au identificat și explicitat strategiile privind ocuparea cu accent pe politica de ocupare a forței de muncă în Uniunea Europeană. Scopul principal urmărit de Strategia Europeană de Ocupare a Forței de Muncă este combaterea șomajului la nivel comunitar.
Capitolul al treilea, intitulat ,, Șomajul în Uniunea Europeană. Politici europene de protecție socială,, s-a analizat fenomenul negativ de pe piața muncii(șomajul) insitându-se pe particularități ale șomajului în Uniunea Europeană. În teoria economică definirea și analizarea conceptului de șomaj a cunoscut mai multe variante de tratare.Astfel, s-au fundamentat de-a lungul timpului: teoria clasică a șomajului, teoria marxistă, cea keynesistă precum și teoria economică actuală cu privire la șomaj. Conform teoriei clasice, există numai șomaj voluntar, ca și o întâmplare, o abatere de la normalitatea exprimată de “legea debușeelor” a lui Say, după care orice producție își creează automat cererea și nu există nici un motiv care să reducă imboldul de a investi și de a crea noi locuri de muncă. Teoria clasică a șomajului se întemeiază pe doi piloni fundamentali: salariul este egal cu produsul marginal al muncii; utilitatea salariului, atunci când este folosit un volum dat de mână de lucru, este egală cu dezutilitatea marginală a acelui volum de folosire a mâinii de lucru. Dacă primul pilon oferă curba cererii de forță de muncă, cel de-al doilea oferă curba ofertei, iar volumul ocupării corespunde punctului în care utilitatea produsului marginal este egală cu dezutilitatea ocupării marginale a mâinii de lucru. Potrivit ultimului pilon, toți cei care se află la un moment dat în șomaj, deși sunt dispuși să lucreze la salariul curent, încetează să-și ofere serviciile, chiar și în cazul unei măriri de mici proporții a costului vieții.Rigiditatea la reducere a salariului nominal ar fi principala cauză a șomajului, în viziunea clasică. Alte teorii economicie suțin ipoteza că șomajul își are originea în structurile de valorificare a capitalului. Acumularea capitalului, însoțită de introducerea progresului tehnic, are drept rezultat creșterea mai rapidă a capitalului constant, concretizat în mijloacele materiale de producție, decât a capitalului variabil, aferent plății salariilor lucrătorilor, ceea ce conduce la înlocuirea muncii prin capital și deci, la formarea armatei industriale de rezervă. Tot în acest capitol au fost explicitate politicile de combatere a șomajului în Uniunea Europeană. Demersul de cercetare a scos în evidență importanța protecției sociale și sistemelor de asigurări sociale ȋn Uniunea Europeană. În acest scop au fost prezentate detaliat instrumentele, strategiile și oportunitățile ale politicilor sociale din Uniunea Europeană.
Capitolul al patrulea, intitulat ,,Piața muncii și forța de muncă în România,, debutează cu analiza principalelor caracteristici ale pieței muncii din România. Forța de muncă, ca marfă de un tip deosebit, se găsește în proprietatea, în posesiunea și la dispoziția fiecărei persoane apte de muncă. În virtutea calității și dreptului de proprietate, posesorul forței de muncă poate dispune de ea cum dorește. Acesta apare pe piață drept vânzător al singurei mărfi pe care o deține – capacitatea sa de muncă; ea este oferită spre cumpărare și utilizare întreprinzătorului, deținătorului de capital, la un preț, salariu, care se stabilește pe piață. În țările din spațiul comunitar, intervențiile pe piața muncii sunt menite să acționeze ȋn diminuarea efectelor și corectarea dezechilibrelor pe această piața. Menționăm câteva dintre acestea : servicii pe piața muncii adresate persoanelor aflate ȋn cautarea unui loc de muncă, ȋn scopul mijlocirii găsirii unui loc de muncă; formarea profesională adresate persoanelor a căror activitate principală este căutarea unui loc de muncă, dar care ȋn final ȋși modifică statul lor pe piața muncii prin participarea la măsuri de formare, ȋn scopul calificării și recalificării. Tot în acest capitol un rol important revine explicitărilor privind importanța politicilor și strategiile de creștere ale pieței muncii din România. Astfel, s-a analizat critic forța de muncă din România și s-a explicitat detaliat fenomenul migrației forței de muncă din România pe piața Uniunii Europene.
Capitolul al cincilea intitulat ,,Politica de sănătate în Uniunea Europeană. Anlaliza evoluției forței de muncă din România în domeniul sănătății,, este dedicat unor modele econometrice asupra rolului sănătății în procesul de formare și dezvoltare al forței de muncă. Performanțele în sănătate sunt rezultatul unor multiple intercondiționări factoriale, de diverse naturi, a căror formalizare este circumscrisă caracteristicilor sistemului de sănătate pe baza căruia fiecare țară își implementează politica în domeniul practicii medicale. În teza de doctorat s-a măsurat nivelul de sănătate în Uniunea Europeană însistând pe următorii indicatori :speranța de viață – indicator principal de măsurare a sănătății; rata mortalității și rata fertilității .Un rol important a revenit analizei cheltuielilor cu sănătatea în Uniunea Europeană. În ceea ce privește studiul forței de muncă din România în domeniul sănătății aceasta s-a bazat pe analiza evoluției migrației medicilor din România în străinătate și analiza evoluția migrației asistenților medicali din România în străinătate. O subsecțiune a acestui capitol evaluează rolulul sănătății asuprea forței de muncă printr-o analiză dispersională bifactorială.
În capitolul al șaselea denumit ,, Concluzii și propuneri ,, s-au prezentat remarcile finale ale cercetării precum și contribuțiile personale și propunerile privind deschiderea uno perspective noi de cercetare.
CAPITOLUL 1
UNIUNEA EUROPEANA ȘI PRINCIPALELE ORGANIZAȚII MONDIALE CU INFLUENȚE ASUPRA FORȚEI DE MUNCĂ
1.1. Scurt istoric al Uniunii Europene
Uniunea Europeană este un parteneriat economic și politic în lume, care reunește 28 de țări europene și acoperă aproape tot continentul. Lideri vizionari precum: Konrad Adenauer, Joseph Bach, Johan Beyen, Winston Churchill, Alcide de Gasperi, Jean Monnet, Robert Schuman, au inspirat crearea Uniunii Europene de astăzi. De la luptători de rezistență până la avocați, părinții fondatori au fost un grup divers de oameni cu aceleași idealuri: o Europă pașnică, unită și prosperă. Pe lângă aceștia, există și mulți alții care au lucrat și lucrează necontenit pentru proiectul European.
Creată cu scopul de a se pune capăt numărului mare de războaie sângeroase duse de țări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Europeană a pus în prima etapă accentul pe consolidarea cooperării economice. Astfel țările implicate în schimburi comerciale devin interdependente din punct de vedere economic și astfel se evită riscul izbucnirii unui nou conflict.
Țările europene încep să se unească, începând cu anul 1950, din punct de vedere economic și politic, în cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, propunându-și să asigure o pace durabilă. Țările fondatoare sunt Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. În anul 1957, Tratatul de la Roma pune bazele Comunității Economice Europene (CEE), cunoscută și sub denumirea de „Piața comună”. Începând cu anii '60 are loc o perioadă benefică pe plan economic, care se datorează și faptului că țările U.E. încetează să mai aplice taxe vamale în cadrul schimburilor comerciale reciproce. Mai mult ele convin să exercite un control comun asupra producției de alimente prin care întreaga populație beneficiază, de suficiente alimente și se înregistrează chiar un surplus de produse agricole. În anul 1968 au loc multe schimbări la nivelul societății și al comportamentului (așa-numita „generație '68”).
La 1 ianuarie 1973 țăti ca Danemarca, Irlanda și Regatul Unit aderă la Uniunea Europeană. Războiul arabo-israelian din octombrie 1973 are drept consecință o criză energetică și apariția problemelor economice la nivel european. Prin intermediul politicii sale regionale, Uniunea Europeană începe să transfere sume mari pentru crearea de locuri de muncă și de infrastructură în zonele mai sărace iar influența Parlamentului European asupra afacerilor europene crește.
Crearea Pieței unice, începând cu anul 1993, aduce cu sine cele „patru libertăți”: libera circulației a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor. Tratatul de la Maastricht, este caracterizat pe bună dreptate de oamenii politici ai momentului, ca fiind unul dintre cale mai importante creații ale celei de-a doua jumătăți a secolului XX. Țările din UE își intensifică cooperarea iar diviziunile politice dintre estul și vestul Europei sunt înlăturate, odată cu aderarea la U.E., în 2004, a unui grup de 10 noi țări, urmate de încă două în 2007 (România și Bulgaria).
Încapând anul 2008 criza financiară lovește economia mondială, ceea ce determină o mai strânsă cooperare economică între țările U.E. Tratatul de la Lisabona este ratificat de toate statele membre ale U.E., înainte de a intra în vigoare, la 1 decembrie 2009. Acesta îi conferă Uniunii Europene instituții moderne și metode de lucru mai eficiente.
1.2. Procesul de integrarea economică
Teoria integrării economice este o teorie a comerțului între țări, a relațiilor economice internaționale. Ea se referă la procesul de integrare a piețelor, a politicilor și la interdependența dintre piață și politică. În accepțiunea generală (conform Concise Oxford English Dictionary), integrarea este un proces de unire a părților într-un întreg. Din punct de vedere economic, integrarea este un proces prin intermediul căruia două sau mai multe piețe se unesc pentru a forma o singură piață.Etapele integrării economice sunt:zona de liber schimb;uniunea vamală;piața comună;uniunea economică;uniune monetară;uniune fiscală;uniunea politică.
Zona de liber schimb se caracterizează prin eliminarea taxelor vamale între statele membre, dar fiecare stat își păstrează propriul tarif vamal unic față de terți. Un mare dezavantaj al acestei etape de integrare îl reprezintă posibilitatea ocolirii barierelor tarifare ridicate ale unor state. Uniunea vamală constă, ca și zona de liber schimb, în eliminarea taxelor vamale între statele membre. În plus față de zona de liber schimb, această a doua etapă de integrare aduce și introducerea unui tarif vamal unic față de terți (taxele vamale aplicabile bunurilor importate din țările terțe fiind negociate de către statele membre).
Piața Comună păstrează caracteristicile uniunii vamale (eliminare taxe vamale și tarif vamal unic față de terți), la care însă se adaugă cele 4 libertăți de circulație: libera circulație a mărfurilor, a serviciilor, a capitalului și a persoanelor. Uniunea Economică se caracterizează, pe lângă toate caracteristicile etapelor anterioare, prin armonizarea politicilor economice naționale, precum și prin transferul unor politici naționale la nivel supranațional (existența unor politici comune).Uniunea Monetară presupune introducerea și gestionarea unei monede unice. Acest lucru presupune o politică monetară comună, precum și existența unei bănci centrale comune.Uniunea Fiscală presupune, pe lângă o uniune monetară, și armonizarea taxelor, și suveranitate fiscală.Uniunea Politică se referă la introducerea unei cetățenii unice pentru toți cetățenii săi, și adoptarea unei Constituții comune, precum și existența unor instituții democratice supranaționale. În prezent, mai multe grupări regionale sunt cunoscute în lume:pe continentul european, cea mai cunoscută grupare este Uniunea Europeană. Creată în 1952, în prezent are 28 de state membre, și se află în etapa de integrare Uniune Monetară.
Pe continentul american, cea mai cunoscută grupare regională este NAFTA (North America Free Trade Area). Creată în 1992 de către Canada, Statele Unite ale Americii și Mexic, NAFTA este un acord de liber schimb ce presupune eliminarea barierelor tarifare și netarifare dintre statele membre, și liberalizarea investițiilor intra-zonale. Tot pe continentul america, în sud, de data aceasta întâlnim altă grupare regională: MERCOSUR (El Mercado Comun del Sur). Statele membre sunt Argentina, Brazilia, Paraguaz, Uruguaz, Bolivia și Venezuela. Creată în 1991, această grupare comercială a presupus eliminarea taxelor vamale și a oricăror alte restricții între statele membre, coordonarea politicilor macroeconomie ale statelor membre și armonizarea leslațiilor naționale.
În Asia, cea mai cunoscută grupare regională este ASEAN (Associatin of Southeast Asian Nations), creată în 1967. Statele membre sunt Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore, Tailanda, Brunei, Cambogia, Laos, Myanmar și Vietnam. Obiectul acestei grupări regionale este eliminarea taxelor vamale între statele membre, atingerea etapei de piață comună până la finalul anului 2015, și apoi crearea unei piețe comune între membrii săi. Pe continentul african există 7 grupări reginale importante:AMU (Uniunea Arabă Magrebiană), alcătuită din Algeria, Libia, Maroc, Mauritania și Tunisia; cele 5 țări membre au încheiat un acord comercial; COMESA (Piața comună a Africii de Vest și de Sud), alcătuită din 20 de state membre; ECCAS (Comunitatea economică a statelor central-africane), alcătuită din 15 state membre; ECOWAS (Comunitatea economică a statelor din Vestul Africii), alcătuită din 15 state membre; SADC (Comunitatea de dezvoltare a Africii de sud), alcătuită din 14 state membre; IGAD (Autoritatea interguvernamentală de dezvoltare), alcătuită din 7 state membre; CEN-SAD (Comunitatea statelor Africane din Sahel), alcătuită din 18 state membre.
1.3. Principalele organizații mondiale cu influențe asupra forței de muncă
1.3.1. Acordul General pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T.) și Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare ( U.N.C.T.A.D.)
Necesitatea creării unui organism care sa supravegheze, să controleze și să se implice în desfășurarea comerțului internațional a aparut după cel de-al doilea razboi mondial. Astfel, primele demersuri făcute de unele țări și prima încercare de adoptare a regulilor care să guverneze relațiile comerciale internaționale cu bunuri au dus la adoptarea în anul 1948 a Acordului General pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T.).
Obiectivul principal al G.A.T.T., înscris în regulile multilaterale ce reglementează comerțul cu mărfuri este de a crea un sistem liberal și deschis de comerț, în care firmele din țările membre să poată face comerț unele cu altele în condiții de concurență loială si nedistorsionată. Cele patru reguli de bază ale G.A.T.T se referă la: protejarea industriilor naționale prin taxe vamale : deși G.A.T.T. militează pentru un comerț liberal, este recunoscută nevoia țărilor de a proteja industriile lor naționale împotriva concurenței externe; consolidarea taxelor vamale : această regulă re refră la posibilitatea de a elimina protecția prin reducerea taxelor vamale și înlăturarea celorlalte bariere în calea comerțului prin negocieri multilaterale; tratamentul națiunii celei mai favorizate (NCMF) : această regulă importantă a G.A.T.T. constituie principiul nediscriminării. Regula cere ca taxele vamale și alte reglementări să fie aplicate mărfurilor importate, fără nici un fel de discriminare din punct de vedere al originii mărfii ; regula tratamentului național : această regulă interzice discriminarea între mărfurile importate și cele indigene, atât în ceea ce privește nivelul de taxare internă cât și în privința aplicării reglementărilor interne.
Țările membre fondatoare, care au semnat inițial GATT, sunt în număr cele 23 de țări implicate în cadrul negocierilor acordului, și anume: Australia, Belgia, Brazilia, Birmania, Canada, Ceylon, Chile, Cuba, SUA, Franța, India, Liban, Luxemburg, Norvegia, Noua Yeelandă, Pakistan, Olanda, Rhoedezia de Sud, Anglia, Siria, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană și China. La data de 31 decembrie 1994 numărul statelor participante la GATT a fost de 140, din care 128 de părți contractante (membri cu drepturi depline) și 12 membri de facto (foste colonii pe teritoriul cărora au fost puse în aplicare prevederile acordului înainte de câștigarea independenței și care au dreptul să devină părți contractante după câștigarea independenței politice).
Carta privind viitoarea Organizație Mondială a Comerțului a fost inițiată de o comisie formată din reprezentanți ale celor 23 de state membre. Aceștia au inițiat un proces de elaborare a unei, precum și o serie de negocieri cu privire la reducerea taxelor vamale și a altor restricții din cadrul comerțului internațional. Demersurile de negociere s-au concretizat în semnarea, la data de 30 octombrie 1947 a Acordului General pentru Tarife și Comerț, care a intrat în vigoare în data de 1 ianuarie 1948. Momentul înființării OMC este reprezentat de adoptarea Acordului de la Marrakech din data de 15 aprilie 1994, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1995. Încă de la început GATT nu a avut un statut de organizație internațională, dar a derulat schimburi cu organizații specializate ale ONU.
Inițial, obiectivul principal al GATT a fost crearea de condiții favorabile pentru desfășurarea schimburilor comerciale între țările membre. Pe parcursul timpului, datorită creșterii numărului de țări care au aderat la acest acord, în special țările în curs de dezvoltare, obiectivele și atribuțiile GATT s-au lărgit, vizând, în special, sprijinirea procesului de dezvoltare a comerțului exterior al acestor țări. Astfel, începând cu anul 1964, acordul a fost completat cu Partea a patra (Comerț și dezvoltare) care vizează cu predilecție țările în curs de dezvoltare, iar începând cu anul 1968 a fost creat organismul comun de comerț internațional GATT-UNCTAD.
Activitatea GATT, până la crearea OMC, s-a desfășurat în cadrul următoarei structuri organizatorice: Sesiunea părților contractante (forul superior al GATT, alcătuit din membrii cu drepturi depline și care se întrunea în sesiuni ordinare sau extraordinare – la cererea părților contractante), Consiliul reprezentanților (organ executiv, format din reprezentanți ai țărilor membre cu drepturi depline care își exercita atribuțiile între Sesiunile părților contractante), comitete și grupuri de lucru specializate pe anumite problematici, precum comitetul pentru : comerț cu produse industriale; agricultură și comerțul cu produse agricole; comerț și dezvoltare; practicile antidumping; textile.
Punererea în aplicare a rezultatelor Rundei Uruguay, cuprinse în Actul final, semnat în aprilie 1994 la Marrakesh, marchează liberalizarea comerțului mondial. Dintre rezultatele mai importante se menționează: sporirea oportunităților de export prin reducerea, în medie, cu 38% a taxelor vamale de import pentru produsele industrial și agricole; reducerea progresivă, pe parcursul unei perioade de 6 ani, a sprijinului acordat agriculturii, în medie cu 20% în țările industrializate și cu 13,3%, pentru țările în curs de dezvoltare (într-o perioadă de 10ani) și reducerea progresivă cu 36% a cuantumului subvențiilor de export pentru produsele agricole și cu 21% a cantităților de exporturi suvenționate (6 ani pentru țările dezvoltate și 10 ani pentru țările î curs de dezvoltare).
Runda Uruguay de Negocieri Comerciale Multilaterale a fost cea mai cuprinzătoare și cea mai ambițioasă dintre rundele de negocieri care s-au desfășurat sub auspiciile G.A.T.T. Rezultatele sale sunt: îmbunătățirea regulilor G.A.T.T. și alte acorduri conexe (acestea se aplică comerțului cu bunuri); adoptarea Acordului General pentru Comerțul cu Servicii (G.A.T.S.); adoptarea acordului privind aspectele comerciale ale dreptului de Proprietate Intelectuală (T.R.I.P.S.).
Obiectivele acorduui T.R.I.P.S. completează convențiile internaționale existente, referitoare la Drepturile de Proprietate Intelectală. Acesta este constituit de creațiile minții umane, ale intelectului, de unde vine și denumirea de ,, proprietate intelectuală”. El include: copyright-ului, brevetele și desenele industriale. Copyright-ul se referă la drepturile creatorilor de opera literare, științifice și artistice. Brevetele conferă drepturi exclusive inventatorilor, dar ele pot fi obținute numai pentru creații noi, în afara lucrurilor evidente care au aplicabilitate industrială. Desenele industriale trebuie să fie desene noi sau creații estetice originale care pot determina apariția unor noi produse industriale. Toate aceste drepturi se acordă pentru o perioadă limitată.
Proprietatea intelectuală mai cuprinde mărcile de fabricație și de comercializare, mărcile de servicii și denumirile de origine (sau indicații geografice). Mărcile de fabrică ajută producătorii în construirea loialității consumatorului pentru anumite produse și permit consumatorului să facă alegeri, în cunoștință de cauză, și pe baza unor informații corecte furnizate de producători cu privire la calitatea produselor.
Convențiile Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale cu privire la Drepturile de Proprietate Intelectuală. Eforturile de a stabili regului adecvate pentru protejarea Dreptului de Proprietate Intelectuală au început mai bine de un secol, în cadrul O.M.P.I., unde s-au stabilit o serie de obligații internaționale menite să asigure protecția D.P.I. Acestea se referă la: tipul de drept de proprietate intelectuală (proprietate industrială, literară, artistică), la obiectul dreptului de proprietate (invenții noi, desene, semne sau simboluri,indicații geografice, etc), dar și la pricipalele domenii de aplicare a acestora: industrie, industria alimentară, tehnică audio, video, etc.
În conformitate cu angajamentele asumate de Comunitatea Economică Europeană în cadrul G.A.T.T. au fost adoptate ,,contingentele tarifare comunitare” (cantități de mărfuri exprimate fizic sau valoric, pe care țările membre C.E.E. le puteau importa din exteriorul comunității cu scutire de taxe vamale de import). În ceea ce privește funcționarea GATT, aceasta s-a bazat pe respectarea următoarelor principii care rezultă din textul acordului:
a. Principiul nediscriminării în relațiile comerciale dintre părțile contractante. Acest principiu implică acordarea reciprocă între părțile contractante a clauzei națiunii celei mai favorizate (care asigură nediscriminarea statelor), precum și a tratamentului național în materie de impozite și reglementări interne (care asigură nediscriminarea mărfurilor și a persoanelor);
b. Interzicerea de către părțile contractante, în relațiile reciproce, a restricțiilor cantitative sau a altor măsuri cu efecte similare la importul și exportul de mărfuri;
c. Aplicarea nediscriminatorie a restricțiilor cantitative (sau a altor măsuri cu efecte similare) în relațiile comerciale dintre părțile contractante, în măsura în care, în anumite situații, acestea sunt admise ca derogări de la principiul menționat anterior;
d. Eliminarea sau limitarea subvențiilor la export în relațiile comerciale dintre părțile contractante;
e. Protejarea economiilor naționale de concurența străină se realizează, în principiu, cu ajutorul tarifelor vamale, care nu trebuie să fie însă prohibitive;
f. Folosirea, de către părțile contractante, a consultărilor ca metodă fundamentală pentru evitarea prejudicierii intereselor comerciale ale acestora;
g. Adoptarea deciziilor de către părțile contractante prin consens general; deciziile se supun la vot numai atunci când nu se realizează consensul general sau la cererea uneia dintre părțile contractante (fiecare parte contractantă dispunând de 1 vot).
Organismul permanent specializat al Adunării Generale a ONU este UNCTAD. Acesta are sediul la Geneva fiind creat la data de 30 decembrie 1964. Actualmente, organizația UNCTAD are peste 185 de țări membre. Dacă la începutul anilor ’60, au existat preocupări privind locul de țările în curs de dezvoltare în comerțul internațional atunci aceasta a determniant ca multe din aceste țări să apeleze la necesitatea convocării unei conferințe cu drepturi depline în special dedicat abordarea acestor probleme și identificarea acțiunilor internaționale adecvate.
Astfel în anul 1964 are loc prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD) la Geneva. Având în vedere magnitudinea problemelor în cauză și necesitatea de a le aborda, conferința a fost instituționalizată pentru a răspunde la fiecare patru ani, cu reuniunea interguvernamentală între organismele de sesiuni și un secretariat permanent care să asigure sprijinul necesar de fond și de logistică. În același timp, țările în curs de dezvoltare stabilit Grupul celor 77 să își exprime preocupările. În ceea ce privește dezvoltarea U.N.C.T.A.D. aceasta cunoaște trei faze de dezvoltare:
-prima fază (cuprinde anii’60-’70): UNCTAD își câștigă autoritatea prin funcționarea ca un forum interguvernamental pentru dialogul Nord-Sud și negocierele pe teme de interes pentru țările în curs de dezvoltare, inclusiv dezbateri privind „Noua Ordine Economică Internațională”, și de asemenea pentru, cercetările sale analitice și de consultanță politică pe probleme de dezvoltare.
-a doua fază (cuprinde anii’80): este perioada de schimbare a mediului economic și politic. Această perioadă mai este numită și „deceniul pierdut”, deoarece în ciuda programelor de ajustare structurală a Băncii Mondiale și Fondului Monetar Internațional, cele mai multe țări în curs de dezvoltare s-au confundat în datorii externe și au cunoscut o creștere negativă. Strategia de dezvoltare UNCDAT a devenit tot mai orientată spre liberalizarea comerțului și privatizarea întreprinderilor de stat. Se multiplică eforturile care vizează consolidarea conținutului analitic al dezbaterilor sale interguvernamentale, în special în ceea ce privește managementul macroeconomic și probleme financiar-monetare internaționale, extinderea domeniului de aplicare a activităților menită să ajute țările în curs de dezvoltare să se integreze în sistemul economic mondial, mai ales prin asistența tehnică.
-a treia fază (cuprinde anii’90 până în prezent): au loc o serie de evoluții în context internațional (încheierea Rundei Uruguay de negocieri comerciale în cadrul GATT care a dus la crearea Organizației Mondiale a Comerțului în 1995; creștere spectaculoasă în fluxurile financiare internaționale a condus la creșterea instabilității financiare și volatilitatea; fluxurile de investiții străine directe au devenit o componentă majoră a globalizării).
Cu scopul de a ajuta la conturarea dezbaterilor politice și gândirii asupra dezvoltării, astfel încât toate acestea să favorizeze dezvoltarea durabilă, UNCTAD promovează integrarea prin dezvoltare a țărilor în curs de dezvoltare în economia mondială. Organizația UNCTAD exercită trei funcții importante: constituie un forum pentru deliberările interguvernamentale, susținut de discuții cu experți și schimburi de opinie, îndreptate către atingerea consensului; asigură realizarea de cercetări, analize ale politicilor și colectarea de date statistice pentru dezbaterile reprezentanților guvernelor cu experții; oferă asistență tehnică adaptată la cerințele specifice ale țărilor în curs de dezvoltare și ale economiilor în tranziție. În unele cazuri, UNCTAD cooperează cu alte organizații și țări donatoare pentru a acorda asistență tehnică.
Organismul permanent este Consiliul pentru comerț și dezvoltare (TDB), care exercită competențele Conferinței în perioada dintre două Conferințe ministeriale. În plus, pregătește lucrările Conferinței Ministeriale. TDB este condus de un Președinte, ales de membrii UNCTAD.
Începând cu anul 1968 Centrul de Comerț Internațional OMC – UNCTAD (creat în comun de GATT – predecesorul OMC și UNCTAD) face parte din structura Națiunilor Unite. Principala lui misiune este de a acorda asistență de specialitate țărilor în curs de dezvoltare în domenii legate de promovarea exporturilor. În prezent, UNCTAD are 193 de membri și în plus, o serie de organisme interguvernamentale și non-guvernamentale participă la lucrările sale în calitate de observatori. În ceea ce privește România, ea este membră a UNCTAD de la înființare (1964) și participă activ, contribuind la dezbaterile privind problemele economiei globale și la elaborarea de acorduri și recomandări vizând sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare și în tranziție. În noua sa calitate, de stat membru U.E., România participă la activitățile UNCTAD contribuind la elaborarea pozițiilor comune ale Uniunii.
Rundele de negocieri din cadrul G.A.T.T. au determinat liberalizarea comerțului cu bunuri (în special a produselor industrial) și fixarea pricipalelor reguli multilaterale de comerț. Cea mai imprortantă rundă de negocieri a fost Runda Uruguay, care s-a desfășurat între septembrie 1986 și aprilie 1994 și a dus la transformarea G.A.T.T. ( General Agreement on Tariffs and Trade) în O.M.C. (Organizația Mondială a Comerțului). A fost inițiată la Punta del Este in Uruguay și a fost urmată de negocieri la Montreal, Geneva, Bruxelles, Washington, D.C. și Tokio. Negocierile desfășurate în cadrul acestei runde au determinat deplina includere a sectorului produselor agricole în regulile multilaterale de comerț, abordarea comerțului cu servicii și a dreptului de proprietate intelectuală în același set de reguli. La final au fost semnate 20 de acorduri printre care și Acordul de la Marrakesh.
1.3.2. Organizația Mondială a Comerțului (O.M.C.)
La data de 1 ianuarie 1995, în baza acordului de la Marrakech din 22 decembrie 2012, se înființează Organizația Mondială a Comerțului (O.M.C.). Ea reprezintă baza instituțional-juridică a sistemului comercial multilateral, fiind unica organizație internațională contractuală, care tratează regulile globale ale comerțului dintre țări. Se constituie ca un forum de negocieri pentru continuarea liberalizării comerțului cu bunuri și servicii, convenirea unor regului cât mai adecvate la noile condiții de comerț și asigură funcționarea unor mecanisme multilateral de punere în aplicare a angajamentelor asumate de membrii OMC. Aceste mecanisme includ, între altele, o procedură de reglementare a diferendelor.
O.M.C. este organizația tutelară responsabilă pentru supravegherea implementării tuturor acordurilor multilaterale și plutilaterale care au fost negociate în cadrul Rundei Uruguay, precum și a celor care vor fi negociate în viitor. Obiectivele sale de bază sunt similare cu cele ale G.A.T.T., care a încetat să mai fie o instituție separată și a devenit o parte a O.M.C. Aceste obiective au fost lărgite pentru a permite O.M.C. abordarea comerțului cu servicii. Mai mult, ele clarifică ideea că, pentru promovarea dezvoltării economice prin expansiunea comerțului, o atenție corespunzătoare trebuie să fie acordată protecției și prezervării mediului înconjurător.
Prin Legea nr.133/1994 pentru ratificarea Acordului de la Marrakesh, privind înființarea O.M.C., se prevede că părțile la prezentul acord, au în vedere ca raporturile lor în domeniul comercial și economic trebuie să fie orientate spre: creșterea nivelului de trai, a standardelor de viață și majorarea veniturilor; utilizarea folosirii integrale a forței de muncă; creșterea producției și dezvoltarea comerțului; asigurarea utilizării optime a resurselor la nivel mondial. Ulterior la aceste obiective inițiale s-au adăugat și cele din domeniul serviciilor bazate pe ,, dezvoltare durabilă”. Organizația Mondială a Comerțului servește drept forum pentru continuarea negocierilor privind liberalizarea comerțului cu servicii prin desființarea barierelor și elaborarea de reguli în noi domenii legate de comerț. Pe lângă acestea, O.M.C. îndeplinește următoarele funcții: asigurarea implementării Rundei Uruguay și ale oricăror noi acorduri ce vor fi negociate în viitor; soluționarea unor diferendelo de natură comercială; analizarea politicilor comerciale naționale; asigurarea cooperării cu alte instituții internaționale în formularea politicilor economice la scară mondială.
Organizația Mondială a Comerțului este singura organizație internațională care stabilește reguli de comerț între state, conținute în Acordurile O.M.C., negociate, semnate și ratificate de Parlamentele membrilor. Ele cuprind principiile de bază (GATT, TRIPS, GATS) și o serie de acorduri suplimentare care se referă la clauze (ex: evaluarea bunurilor în vamă, inspecția înainte de expediție etc.). Prin intermediul acestor acorduri membrii O.M.C. activează într-un sistem de comerț nediscriminatoriu, care le stabilește drepturile și obligațiile.
Apartenența la O.M.C. se obține pe baza liberei decizii a țărilor care doresc acest lucru, în urma unui proces de negocieri cu membrii, care se finalizează cu încheierea unui Protocol de aderare în care sunt incluse angajamentele pe care țara respectivă și le asumă și se obligă să le pună în aplicare ulterior aderării la organizație, obligandu-se, în același timp, să respecte regulile și principiile generale ale O.M.C.
În ceea ce privește principiile de bază ale O.M.C./G.A.T.T. pe care toți membrii trebuie să le aplice acestea sunt: clauza națiunii celei mai favorizate prin care avantajele acordate unei țări trebuie extinse tuturor membrilor Organizației Mondiale a Comerțului; tratamentul național prin care nici o țară nu poate face discriminare între produsele proprii și cele importate ; nici o țară nu poate aplica restricții cantitative asupra comerțului; toate regulile și legile afectând comerțul trebuie să fie publice; regulile și angajamentele sunt obligatorii pentru membri, iar eventualele dispute comerciale dintre membri trebuie soluționate prin intermediul mecanismului de soluționare a diferendelor.
O.M.C. a reușit să își prezerve, prin situarea sa în afara sistemului Națiunilor Unite, caracterul de “neutralitate politică”. Pe fondul general al accentuării fenomenului de globalizare, al conștientizării pe scară tot mai largă a rolului O.M.C., alături de Banca Mondială și FMI în economia mondială, în planul imaginii externe, au început să se manifeste, o serie de curente de opinie deosebit de critice și chiar revendicative la adresa rolului și puterii deținute de O.M.C. în actuala economie mondială. Astfel, unul dintre elementele de preocupare permanentă pe agenda organizației l-a constituit creșterea gradului de transparență internă și externă a activităților desfășurate, incluzând un dialog continuu și susținut cu reprezentanții societății civile, în cadrul unui amplu proces de îmbunătățire a imaginii organizației.
În ceea ce privește România, prin participarea sa la negocierile din cadrul Rundei Uruguay, ea a devenit Membru fondator al OMC. Lista sa de angajamente din cadrul OMC a avut caracteristicile unei țări în curs de dezvoltare și nuanțe de țară cu economie în tranziție, materializate în taxe vamale mai ridicate decât țările dezvoltate și angajamente mai mici, asumate pe perioade de timp mai mari. Până la data intrării în UE, 1 ianuarie 2007, România a participat în mod activ și direct la procesul de negocieri din cadrul OM. Ca Stat Membru al UE, România aplică politica comercială comună a UE și a preluat angajamentele UE din cadrul OMC. Țara noastră a fost implicată în două proceduri de reglementare a diferendelor (declanșate de SUA și, respectiv, Ungaria), ambele cazuri soluționate prin consultări.România a deținut președinții ale unor Comitete din cadrul OMC (Licențe de Import, Antidumping, Subvenții și Măsuri Compensatorii, Evaluare în Vamă și Măsuri investiționale legate de comerț –TRIMS) începând cu anul 2003. Atât Comunitatea Europeană, cât și statele membre U.E. sunt membri O.M.C. În cadrul O.M.C., Comisia Europeană este cea care negociază în numele U.E., statele membre participând la reuniunile TPC și ale altor comitete/grupuri de lucru ale Comisiei Europene și Consiliului U.E. unde se dezbate și adoptă poziția de negociere.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona „Comunitatea Europenă” a fost înlocuită de către Uniunea Europeană, U.E. preluând toate drepturile și obligațiile Comunității Europene în cadrul O.M.C. În prezent, U.E. și-a intensificat eforturile în plan internațional, fiind recunoscută ca un susținător activ al noilor runde de negocieri din cadrul G.A.T.T./O.M.C.. Acest cadru multilateral a permis U.E. “să pregătească terenul pentru atingerea unor obiective ambițioase, printre care, de o importanță practică deosebită, se numără perspectiva liberalizării, în continuare, a comerțului, în vederea restabilirii încrederii în mediul de afaceri într-un moment critic al dezvoltării economiei mondiale, precum și revigorării disciplinare a sistemului comercial multilateral”.
În cadrul Organizației Mondiale a Comerțului menționăm ca principale obiective ale activității Uniunii Europene următoarele: ,,noi,, piețe pentru mărfuri, servicii și investiții în conformitate cu reguli clare și respectând un calendar care să permită tuturor țărilor implementarea angajamentelor lor; asigurarea transformării Organizației Mondiale a Comerțului într-o entitate mai deschisă, mai responsabilă și mai eficientă prin angajarea în discuții cu alte grupuri și organizații; posibilitatea includerii țărilor în curs de dezvoltare în procesul de luare a deciziilor din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului, ajutându-le astfel să se integreze în economia mondială.
La nivelul anului 2011, U.E. era implicată în 153 de dispute comerciale, 83 în calitate de “parte vătămată” și 70 în calitate de respondent. La nivelul anului 2011, în contextul Rundei de negocieri Doha, U.E. era un actor important în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului, obiectivele sale fiind axate în prezent, în principal, pe finalizarea cu succes a rundei Doha, plecând de la rezultatele Conferinței Ministeriale de la Hong Kong din decembrie 2005. Negocierile actuale din cadrul O.M.C. se axează pe domenii deosebit de importante: agricultura, acces pe piață pentru produse neagricole, proprietate intelectuală etc.
Dezvoltarea politicii comerciale multilaterale rămâne o prioritate pentru Uniunea Europeană. Comisia Europeană, în numele Uniunii Europene va continua să exercite conducerea și să joace un rol de lider în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului pentru a încheia cât mai curând Runda Doha.
1.3.3. Organizația Internațională a Muncii (O.I.M.) și Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.)
Fondată în anul 1919 Organizatia Internațională a Muncii are o misiunea care rezultă din preambulul Constituției, ce prevedea că pacea universală nu poate fi întemeiată decât pe baza justiției sociale, iar neadoptarea de către o națiune a unui regim de muncă cu adevărat uman, împiedică eforturile celorlalte națiuni, doritoare de a ameliora situația lucrătorilor în propriile lor țări. Organizatia Internațională a Muncii deține în prezent 181 de state care sunt membre ale organizației. Având o structură triplă, Organizatia Internațională a Muncii aduce împreună reprezentanții guvernelor, patronatelor și sindicatelor, în condiții egale, pentru a discuta chestiuni legate de muncă și politică socială. În cadrul Conferinței Internaționale a Muncii, care are loc în fiecare an, se adoptă noi standarde internaționale în domeniul muncii, planul de activitate al Organizatia Internațională a Muncii precum și bugetul acesteia.
Între sesiunile Conferinței, O.I.M. este coordonat de Consiliul de administrație, care este compus din 28 reprezentanți guvernamentali, 14 reprezentanți ai pantronatelor și 14 reprezentanți ai sindicatelor. În domeniul muncii standardele internaționale reprezintă instrumente juridice elaborate de către Organizatia Internațională a Muncii care stabilesc principii și drepturile la muncă. Astfel, convențiile stabilesc principiile de bază care să fie implementate de statele care le ratifică, în timp ce recomandările suplimentează convențiile asigurând ghiduri mai detaliate referitoare la modul în care acestea trebuie aplicate.
La nivel european, la 7 august 1950 s-a adoptat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu următoarele principii: libertatea persoanei capătă o valoare imprescriptibilă și internațională, esența protecției drepturilor omului se bazează pe afirmația ,,orice om, urmare a originii sale, a naturii și destinului său, are drepturi imprescriptibile față de care nu ar trebui să prevaleze nici o rațiune de stat” și că aceștia se nasc liberi și egali ca demnitate și ca drepți, și că fiecare se poate prevala de toate drepturile ,,fără nici o deosebire, ȋn special de rasă, sex, religie, naționalitate…sau orice altă situație”.
Conferința Internațională a Muncii, care se desfășoară în fiecare an, asigură elaborarea de convenții care apoi sunt adoptate ca standarde de statele membre, conform Constituției O.I.M. În cazul Convențiilor, acesta înseamnă pentru ratificare. Dacă o convenție este ratificată, în general aceasta intră în vigoare pentru acel stat de la data ratificării.
Consiliul de administrație al O.I.M. a identificat 8 convenții fundamentale, care reglemenetază domeniile care sunt considerate ca principii și drepturi fundamentale ale lucrătorilor. Acestea sunt: Convenția nr.29/1930 privind munca forțată;Convenția nr. 87/1948 privind libertatea sindicală; Convenția nr. 98/1949 privind dreptul la organizare și negociere colectivă; Convenția nr. 100/1951 privind egalitatea de remunerare; Convenția nr.105/1957 privind abolirea muncii forțate; Convenția nr. 111/1958 privind discriminarea (angajare și profesie); Convenția nr. 138/1973 privind vârsta minimă;Convenția nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor. Alte 4 convenții sunt instrumente prioritare, încurajând statele să le ratifice din cauza importanței lor în funcționarea sistemului internațional de standarde în domeniul muncii : Convenția nr. 81/1947 privind Inspecția Muncii ; Convenția nr. 129/1969 privind Inspecția Muncii (în agricultură) ; Convenția nr. 144/1976 privind consultările tripartite (standardele internaționale ale muncii) ; Convenția nr. 122/1964 privind Politica de Ocupare.
Menționăm că obiectivul strategic al Organizației Internaționale a Muncii este cel de a promova oportunități pentru femei și bărbați astfel încât acestea să dezvolte o muncă productivă, decentă, lucrând în condiții de siguranță, egalitate, echitate și demnitate umană” (Juan Somavia, Director-General al OIM). Printre obiectivele strategice ale OIM sunt se regăsesc: realizarea standardelor și principiilor drepturilor fundamentale în muncă; crearea oportunităților mai mari pentru femei și bărbați pentru asigurarea de locuri de muncă și venituri decente; creșterea acoperirii și eficacității protecției sociale pentru toți; asigurarea consolidării tripartismul și dialogului social.
Scopul Organizației Mondiale a Sănătății este atingerea nivelului de sănătăte cel mai înalt de către toți oamenii planetei. Principalele etape de constituire ale OMS sunt: conferința Națiunilor Unite reunită la San Francisco (SUA) aprobă în unanimitate crearea unei organizații internaționale de sănătate care să fie autonomă (1945) ; conferința Internațională a Sănătății, reunită la New York, a aprobat în Constituția Organizației Mondiale a Sănătății (1946) ; înființarea serviciului de informații epidemiologic ce răspundea automat prin telex și oferea informațiile asupra bolilor supuse regulamentului sanitar internațional precum și celelalte boli transmisibile de importanță internațională (1947) ; constituția Organizației Mondiale a Sănătății a intrat în vigoare la 7 aprilie 1948. Tot din acest an România este membră a Organizației Mondiale a Sănătății . În perioada 2004 – 2007, România a fost membră a Consiliului Executiv al O.M.S., fiind reprezentată în respectiva structură a organizației la nivel de ministru al sănătății publice. Alături de Adunarea Mondială a Sănătății, care se reunește în sesiune anual, în luna mai, Consiliul Executiv reprezintă principalul organ de conducere al O.M.S., sesiunile sale desfășurându-se, în mod obișnuit, în lunile ianuarie și mai.
Domeniile prioritare pentru România în relația cu O.M.S. sunt următoarele:reforma sanitară; controlul tuberculozei;sănătatea mintală; bolile cardiovasculare; controlul consumului de produse din tutun; cancerul de sân și de col uterin; sănătatea femeilor si copiilor, planificarea familială; bolile transmisibile, în general; riscurile legate de H5N1; sistemele de tratament de urgență (cu accent pe victimele accidentelor rutiere);conștientizare/prevenire la nivelul populației. Consiliul Executiv a adoptat rezoluția EB120.4, privind sistemele medicale de urgență. Textul rezoluției a fost propus, inițial, de România și dezvoltat, ulterior, împreună cu Secretariatul O.M.S.. În mai 2007, Adunarea Mondială a Sănătății a adoptat, cu amendamente minore, textul propus de Consiliul Executiv, care a devenit rezoluția WHA60.22.
CAPITOLUL 2
PIAȚA MUNCII ȘI POLITICA DE OCUPARE
ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
2.1. Piața muncii: concepte și caracteristici
Cristalizarea conceptului de piață a muncii este un proces de durată, mergând în paralel cu amplificarea și diversificarea formelor economiei de piață, cu apariția unor noi fenomene și particularități, cu generalizarea sau restrângerea unor mecanisme de funcționare a raportului dintre cerere și ofertă. O componentă importantă a pieței factorilor de producție este piața muncii. Ea deține o poziție centrală în sistemul de piețe. Pe de o parte, captează semnalele celorlalte piețe, cumulează și amplifică disfuncționalitățile și distorsiunile acestora, iar pe de altă parte, ea transmite propriile semnale spre celelalte piețe, își formulează cerințe față de funcționarea lor.
Piața muncii reprezintă spațiul economic de confruntare liberă a deținătorilor de capital( în calitate de cumpărători) și a posesorilor capacității de muncă( în calitate de vânzători), unde, prin mecanisme specifice, cererea și oferta de muncă se echilibrează. Piața muncii oferă cadrul unde se reglează cererea și oferta de muncă, prin deciziile libere ale agenților economici și se determină salariul, ca preț al tranzacției. Agenții economici întâlniți pe piața muncii sunt:ofertanții (vânzătorii), respectiv cei ce oferă marfa reprezentată de capacitatea de muncă și competența profesională la un anumit preț; cumpărătorii (purtătorii cererii, firmele) care au nevoie de muncă într-o anumită cantitate și structură profesională pentru a-și desfășura activitatea și pentru care sunt dispuși să plătească salariul (prețul specific); intermediarii, reprezentați de oficiile de plasare, specializați într-o gamă largă de servicii prin intermediul cărora sunt puși față în față cei care au nevoie de muncă și cei care caută un loc de muncă, iar pentru serviciile lor intermediarii sunt și ei remunerați. Rezultatul tranzacției pe piața muncii se materializează în încheierea contractului de angajare și în stabilirea salariului.
În procesul de dezvoltare și de funcționare a economiei, piața muncii îndeplinește funcții importante, de ordin economic și social:alocarea eficientă a resurselor de muncă, atât prin repartizarea lor pe profesii, ramuri și localități, cât și prin folosirea lor în cadrul întreprinderilor;realizarea echilibrului dintre necesitățile de resurse de muncă ale economiei și posibilitățile pentru acoperirea lor;unirea și combinarea forței de muncă cu mijloacele de producție;influența asupra formării și repartizării veniturilor;contribuie la asigurarea climatului de muncă și de protecție socială, asigurând informații privind procesul de orientare profesională, recalificarea și reintegrarea forței de muncă.
Caracteristicile mărfii care circulă pe această piață, precum și raporturile dintre agenții economici care participă la relațiile de schimb conferă pieței muncii o serie de particularități. În primul rând, prezintă caracteristica de a fi cea mai rigidă, și din acest motiv, cea mai sensibilă și mai fragilă. În al doilea rând, piața muncii în raport cu celelalte piețe este piața cea mai organizată și mai reglementată. În al treilea rând, din punct de vedere al mecanismelor de funcționare, piața muncii este o piață imperfectă .
Piața contemporană a muncii este o piață contractuală și participativă, în care negocierea și contractul sunt instrumente de reglare a cererii și ofertei de muncă. Procesele de ocupare și utilizare sunt ajustate și cu ajutorul altor mecanisme, aflate la dispoziția firmelor, colectivităților locale și statului.
Piața actuală a muncii este rezultatul acțiunii câtorva factori importanți:extinderea sistemului de reglementări și legi, care ordonează și disciplinează raporturile dintre agenții economici de pe piața muncii; organizarea agenților economici, a lucrătorilor și a patronatului. Creșterea gradului de sindicalizare a lucrătorilor și constituirea organizațiilor patronale nu au rămas fără impact asupra ocupării, dinamicii salariului, duratei muncii, protecției sociale; extinderea sistemului de negocieri de la nivelul de firmă până la nivel național, în reglarea unor probleme importante cum ar fi: nivelul ocupării, salariul minim garantat, împărțirea sporurilor de producție între salariați și firmă;elaborarea de politici de ocupare la nivelul firmelor, dar și a colectivităților locale și la nivel național și adâncirea segmentării pieței muncii;statul, în calitatea de arbitru al reglementării raportului între ofertanții și cumpărătorii de muncă, ca și în calitate de agent economic, intervine activ pe piața muncii, direct sau indirect, prin mijloace economice și extraeconomice pentru a susține oferta sau cererea de muncă și veghează la asigurarea protecției sociale a categoriilor defavorizate.
Componentele tradiționale ale sistemului pieței muncii sunt cererea și oferta de muncă. Alături de acestea, un rol important în organismul de funcționare al acestei piețe speciale îl joacă sindicatele și statul, care intervin puternic pentru reglarea echilibrului economico-social. Deși cererea și oferta, ca elemente clasice se regăsesc pe toate piețele ele au câteva particularități distinctive, specifice pieței muncii.
Forța de muncă – ca marfă de un tip deosebit – se găsește în proprietatea, în posesiunea și la dispoziția fiecărei persoane apte de muncă. În virtutea calității și dreptului de proprietate, posesorul forței de muncă poate dispune de ea cum dorește. Acesta apare pe piață drept vânzător al singurei mărfi pe care o deține – capacitatea sa de muncă; ea este oferită spre cumpărare și utilizare întreprinzătorului, deținătorului de capital, la un preț, salariu, care se stabilește pe piață.
Cererea de muncă se definește ca fiind volumul total de muncă salarială necesar activităților economice și social-culturale dintr-o țară. Cererea de muncă se exprimă prin numărul locurilor de muncă ce se creează în unitățile producătoare de bunuri și prestatoare de servicii. Cererea de muncă este o cerere derivată, nu este o cerere autonomă; ea depinde de cererea de bunuri, de cantitatea de muncă necesară producerii acestora. Cererea de muncă depinde de ritmul de creștere economică, dar și de alți factori, cum sunt: nivelul și dinamica productivității muncii, structura producției și activităților economico-sociale, formele ocupării și regimul ocupării, volumul investițiilor, amploarea fenomenului de restructurare economică, conjunctura internațională. Nu trebuie omis faptul că, la nivelul economiei naționale, cererea de muncă este o cerere agregată, adică rezultă din însumarea cererilor individuale ale întreprinderilor producătoare de bunuri și servicii. Este și motivul pentru care raționamentul dimensionării cererii de muncă are ca punct de plecare comportamentul producătorului individual.
Satisfacerea nevoii de muncă se realizează pe seama utilizării disponibilităților de muncă existente în societate, adică a volumului de muncă ce poate fi depus de populația aptă de muncă dintr-o țară într-o perioadă determinată de timp. Nu toate resursele de muncă formează obiect al ofertei, ci doar acelea care apar ca ofertă de muncă salarizată (sau ca cerere pentru un loc de muncă salarizat).Oferta de muncă este reprezentată de munca ce poate fi depusă în condiții salariale, într-o perioadă de timp dată. Ea nu cuprinde femeile casnice, elevii și studenții, militarii în termen și alte persoane ce depun activități nesalarizate sau care nu doresc să se angajeze în activitate deoarece dețin resurse pentru existență. Oferta se concretizează în numărul celor care solicită un loc de muncă salarizat.
Oferta de muncă prezintă o serie de particularități în raport cu oferta mărfurilor și anume:mobilitate spațială și profesională relativ redusă, urmare a faptului că oamenii se atașează mediului economico-social, își făuresc o gospodărie acolo unde muncesc și acceptă greu schimbările;formarea ofertei de muncă necesită un timp îndelungat, pentru atingerea de către populație a vârstei legale de muncă și pentru instruirea corespunzătoare;perisabilitatea ridicată a forței de muncă și rigiditatea ofertei, rezultând din faptul că munca nu poate fi conservată, în cazul subutilizării sau inutilizării resurselor de muncă;formarea ofertei de muncă nu se subordonează numai legilor pieței, ci și legilor demografice.
Oferta de muncă va crește atunci când prețul său (salariul real) crește. Pentru toată lumea este clar că fiecare oră de muncă suplimentară înseamnă pe de o parte un câștig suplimentar(utilitatea marginală a muncii), iar pe de altă parte cere lucrătorului respectiv eforturi și apar chiar și neplăceri cauzate de muncă (dezutilitate marginală a muncii). Oferta de muncă este inelastică, coeficientul de elasticitate al acestei oferte este subunitar. Economiștii explică rigiditatea ofertei de muncă prin două tipuri de factori: economico-teritoriali și demo-ocupaționali. La nivelul global, al economiei naționale în ansamblu, oferta de muncă este reprezentată de populația activă disponibilă, adică de populația ocupată și de șomeri, categorii ale resurselor de muncă ce prestează sau doresc să presteze munca în condiții salariale.
2.2. Analiza pieței muncii în Uniunea Europeană
Analiza pieței muncii la nivel comunitar presupune identificarea și explicitarea caracteristiclor acesteia. Astfel, o caracteristică principală a pieței muncii din Uniunea Europeană se referă la creșterea șomajului pe termen lung. Totuși, această creștere „este ciclică și corespunde diferitelor perioade de variație a utilizării forței de muncă și de fluctuație a activității economice";rigiditate și disparități între diferite piețe naționale ale muncii:salarii minime nearmonizate, aproape inexistente și nereglementate în Marea Britanie, în timp ce în Franța salariul minim este reglementat și reprezintă circa 50% din salariul mediu, reguli diferite privind acordarea și nivelul indemnizației de șomaj (nivel ridicat în Grecia și Italia și redus în Germania și Franța), o largă varietate de reglementări a Codurilor naționale ale muncii, cu efecte asupra șomajului de lungă durată și a șomajului în rândul tinerilor;disparități regionale ale șomajului european. Regiunile în care șomajul este cel mai redus corespund părții occidentale a Germaniei, Olandei, sudului Angliei, Austriei și nordului Italiei, Alsaciei și regiunii Rhone – Alpes din Franța. Aceste regiuni, care sunt cele mai dinamice din Europa, reprezintă ceea ce am putea numi "nucleul dur" al Europei locurilor de muncă (ocupării forței de muncă). Regiunile cele mai îndepărtate: Finlanda, Irlanda, Spania, sudul Franței și sudul Italiei, precum și partea orientală a Germaniei sunt cele mai afectate de șomaj.
Piața muncii din Germania se bazează pe faptul a reușit să stabilizeze rata șomajului la 7,3%, începând cu anul 2008 la 7,3%, iar ȋn 2014 a ajuns la 5,1%. Tinerii sunt destul de puțin afectați de șomaj, procentul fiind de numai 9,6%. Germania deține cele mai importante rezerve oficiale de stat (exclusiv aur) dintre toate statele din Uniune (24%), urmată de Spania (13%) și Marea Britanie (11%) . De asemenea, Germania este singura țară în care sectorul construcțiilor nu a încetat să progreseze. Aceasta, datorită planurilor de reconstrucție în noile landuri.Agricultura are alocat cel mai scăzut procent din PIB din cadrul UE (0,9%), ceea ce contrastează puternic cu Irlanda, unde procentul atinge 6,7% din PIB. Germania are cea mai mare economie națională din UE, a patra din lume ca PIB nominal, și a cincea din lume în funcție de paritatea puterii de cumpărare. Numărul actual de întreprinderi în Germania este de 2,4 milioane, în cadrul cărora lucrează mai mult de 24 milioane de persoane, pentru o cifră de afaceri de 2.865 miliarde euro. Ca titlu de comparație, Franța numără aproape 2 milioane de întreprinderi, cu 14,4 milioane salariați pentru o cifră de afaceri de 1.753,8 miliarde euro. Populația activă din Germania este de 42,63 mil.persoane, dintre acestea 41,7% din locurile de muncă sunt ocupate de femei. Repartiția forței de muncă este următoarea: ȋn agricultura lucrează 2,8% din populația activă, 33,40% ȋn industrie și 63,80% ȋn servicii. Austria are o rată foarte scăzută a șomajului – în anul 2008 de numai 4,1% din populația activă, iar ȋn martie 2014 de 4,9%, fiind țara cu cel mai mic procent de șomaj din Europa. Din punct de vedere al PIB-ului, Austria se intercalează între Franța și Germania; contrar tendințelor europene, școlarizarea obligatorie este de până la 15 ani, cu doar 53% elevi și studenți, are rata cea mai scăzută de studenți. Caracteristicile pieței muncii sunt după cum urmează: populația activă este de 4.320.000 persoane, adică 50,8% din populația totală. Femeile ocupă 46,5% din posturi; iar bărbații 54,4%. Sectorul serviciilor (nu doar turismul)este motorul economiei Austriei: 67% din forța de muncă totală a țării este ȋm acest sector, generând 70% din PIB. În afară de turism, comerțul și serviciile bancare sunt principalele domenii de interes. Sectorul secundar de 27,50% din forța de muncă la nivel național rep[rezintă 30% din PIB-industrie modernă si productivă.
Sectorul agricol contribuie cu puțin la PIB și doar 5,5% din populația activă este angajată iȋn sectorul agricol, ȋn ciuda faptului că 87% din suprafața austriei este teren agricol, de munte sau ȋmpădurite. Motivul pentru care sunt puține ferme industriale ar fi că mai mult de 16% din fermele agricole din Austria sunt specializate ȋn produse ecologice, cea mai mare densitate din U.E.
Piața muncii din Belgia se caracterizează prin următoarele aspecte: rata absenteismului scăzută, de 1,5%. Rata șomajului în anul 2008 a fost de 5,7%, față de 9,8% în 1996, iar ȋn martie 2014 de 8,4%. Tinerii (15-24ani) sunt afectați în mod special de șomaj, doar 22,9% au loc de muncă. Belgia alocă 1,67% din PIB pentru cercetare și dezvoltare. Unul din membrii fondatori ai U.E., Belgia sprijină ferm economiile deschise și extinderea competențelor U.E. de a integra economiile membre. Procentul populației în câmpul muncii este de 49,6% ceea ce este sub media europeană, de 55,9%. Femeile belgiene reprezintă doar 39,4% din populația care are loc de muncă.Populația activă este de 4.450.589 persoane, cu 2,5% persoane care lucrează ȋn agricultură, 28% ȋn industrie și 69,5% ȋn sectorul serviciilor.
Finlanda are o populatie totală de 5.800 mii locuitori și deține unul din procentele cele mai mari de populație activă, față de țările europene (68%). Femeile sunt mult mai prezente pe piața muncii decât în celelalte țări, ele ocupă 48,8% din posturi, procent ce este în progresie față de 1990.Este țara cu cel mai bun sistem de educație din Europa și este considerată una dintre cel mai pașnice și mai competitive din punt de vedere economic țări din lume. S-a clasat și ca una dintre țările lumii cu cea mai mare calitate a vieții. În ceea ce privește șomajul în Finlanda, începând în 2008 a ajuns la 6,3%, iar la finele anul 2013 la 8,5%. Finlanda are o economie mixtă deosebit de industrializată, producția pe cap de locuitor, fiind egală cu cea a altor economii europene, cum ar fi: Franța, Germania, Belgia sau Regatul Unit. Cel mai mare sector al economiei ȋl constituie serviciile, cu 66%, urmat de producția industrială și de rafinare cu 31%.În ceea ce privește cercetarea și dezvoltarea, Finlanda alocă 2,1% din PIB și se situează la nivelul mediei europene. Școala obligatorie este ȋntr 7 și 16 ani; 55% din tinerii cu vârste cuprinse între de 15-24 ani sunt elevi și studenți.
Situația forței de muncă din Franța este marcată și de mutațiile profunde și structurale în termeni de statut și de sector de activitate. Populația activă a Franței reprezintă aproximativ 55,5%, ceea ce este cu puțin sub media UE ( 55,9%). În ceea ce privește cercetarea și dezvoltarea, Franța ca și Germania reprezintă „motorul” Europei, alocând 2,4% din PIB.Munca salariată a devenit principala formă de muncă remunerată în Franța, reprezentând 89,5% din totalul angajaților în 2008. 5,7 milioane de persoane, adică o persoană activă din cinci, muncea la sfârșitul 2007 în sectorul bugetar. În plus, forța de muncă se polarizează: locurile de muncă din agricultură nu mai reprezintă decât mai puțin de 2% începând de prin anii 1970, iar ponderea locurilor de muncă din industrie s-a înjumătățit între 1978 și 2007, de la 28 la 14% din forța de muncă, ceea ce face din Franța o economie postindustrială .
În 2014, 10,4% din populația activă din Franța era în șomaj în sensul definit de Biroul Internațional pentru Muncă. Șomajul îi afectează în mod deosebit pe cei tineri, cei mai puțin instruiți, pe străini și, într-o mai mică măsură, pe femei. Diferența între bărbați și femei în termeni de rată a șomajului tind să dispară. În 2012, 9,7% dintre femeile active erau în șomaj, față de 10% dintre bărbații activi. Șomerii de lungă durată reprezintă o treime din ansamblul total al șomerilor și sunt cei pentru care reinserția este adesea cea mai dificilă.
Irlanda are o economie mică, modernă și dependentă pe comerț extern. Cu un PIB de aproximativ $40,000 pe cap de locuitor, Irlanda este a treia cea mai bogată țară din Europa și a patra cea mai bogată din lume. Economia este caracterizată de o forță de muncă foarte educată și de o rată foarte înaltă de investiție străină.Creșterea economică a ajuns la o medie de 10% pe an între 1995 și 2000, din cauza procesului Tigrului Celtic. Între 2002 și 2004, creșterea medie pe an a fost în jur de 4-6%. Agricultura, care era pentru mult timp cel mai important sector economic, este acum eclipsat de industrie, care face 46% din PIB, Irlanda fiind la ora actuală printre cele mai industrializate economii din lume. 80% din exporturi sunt compuse de bunuri industriale deși acest sector angajează doar 28% din forța de muncă. Deși exporturile rămân cea mai mare sursă a creșterii dinamice a economiei, Irlanda beneficiază de o creștere în consum și de o renaștere a sectoarelor de construcție și investiție în afaceri.
Rata natalității este într-o continuă scădere în UE. În schimb, Irlanda este singura țară în care cu toate că și aici rata natalității este în scădere, nivelul de înlocuire a generațiilor este asigurat. Populația activă este printre cele mai mici din Europa, cu numai 52,6%, adică 2.413.000 persoane, iar femeile ocupă doar 35,5% din posturi. Ceea mai mare rată de activitate este în agricultură (13,9%). Rata șomajului, în luna martie 2014, este de 11,8%. Școala este obligatorie doar până la 15 ani. În ultimul deceniu, guvernul irlandez a implementat o serie de proiecte naționale economice cu țelul de a reduce inflația și ratele de taxație. Alte țeluri includ: reducerea cheltuielilor guvernamentale ca procentaj a PIB-ului, îmbunătățirea pregătirilor a forței de muncă și promovarea investiției străine, care deja este la printre cele mai mari niveluri din lume.
Italia are o economie industrială diversificată, cu un venit pe cap de locuitor apropiat unor țări ca Franța și Regatul Unit. Economia rămâne divizată într-un nord industrial bine dezvoltat, dominat de companii private și un sud agricultural, cu o rată a șomajului de 12,7% ȋn 2014. Majoritatea materiilor prime necesare industriei și mai mult decât 75% din necesarul de energie este acoperit prin importuri.Performanța economică italiană a rămas în urma parteneriilor săi europeni, guvernul actual inițiind o serie de reforme pe termen scurt destinate îmbunătățirii competivității și a creșterii pe termen lung. Piața muncii prezintă următoarele particularități : școlarizarea obligatorie se încheie la 14 ani. În această țară găsim tineri între 16 – 18 ani cel mai puțin școlarizați din UE (69%). Italia dispune de cel mai mare procent de personal sanitar 5,1% la 1000 de locuitori. Populația activă este destul de slabă față de celelalte țări, doar 48,8%, iar 35,5% din posturi sunt ocupate de femei. Orientarea Italiei nu este în mod special cercetarea – dezvoltarea, aceasta fiind doar de 1,24% din PIB, ceea ce reprezintă una din ratele cele mai scăzute din UE, la fel ca și în Spania și Portugalia.
Economia Luxemburgului, prezintă creștere moderată, inflație redusă și șomaj redus. Sectorul industrial, dominat de industria siderurgică, a devenit tot mai diversificat, și include produse chimice, cauciucuri și alte produse. În ultimele decenii, creșterile în sectorul financiar au compensat declinul oțelului. Serviciile, în special cele legate de bănci, ocupă un segment tot mai important al economiei. Agricultura se bazează pe mici ferme familiale. Luxemburgul are legături comerciale și financiare în special cu Belgia și Olanda, și ca membru al UE, se bucură de avantajele pieței libere europene. Luxemburg are cel mai mare PIB per capita din lume (62 700 USD în 2005). Șomajul a fost de 4,4% din forța de muncă în iulie 2005 și 5,1 ȋn luna martie 2014.Populația activă reprezintă 53,6% din populație, adică 2888.000 persoane. Luxemburgul are o putere de cumpărare și un PIB printre cele mai ridicate din UE, în comparație cu Danemarca, Belgia, Germania și Franța. PIB-ul pe cap de locuitor este mai mare chiar și decât cel din SUA și Japonia. Mai puțin de unu din zece tineri nu are un loc de muncă. Școala este obligatorie până la 15 ani, rata studenților, de 59%, fiind într-o continuă creștere.
Șomajul din Olanda afectează doar 7,2% din populația activă ȋn luna martie 2014, iar tinerii între 15-24 ani sunt atinși de șomaj doar în proporție de 11,5%. Cele mai importante industrii ale Olandei sunt sectoarele agroalimentar, chimic, cel al rafinării petrolului și cel al mașinilor electrice și electrocasnice (cea mai importantă companie din acest domeniu fiind Philips). Agricultura este mecanizată și angajează 4% din populația activă. Serviciile ocupă un loc important în economia Olandei, cu 71,2% de locuri de muncă, față de 24,9% în industrie și 3,9% în agricultură. În continuare, piața muncii se caracterizează prin cel mai mare procent de pierdere a orelor de muncă (15,9%) datorat concediilor de boală, conflictelor de muncă, ș.a.
Caracteristicile pieței muncii din Spania sunt următoarele : este una din rarele țări din UE care are mai mult de 3 membri într-o familie. Sectorul de servicii a crescut, în mod spectaculos, cu 33% între anii 1980 – 1992, depășind Grecia (30%), Danemarca (10%) și Belgia (12%). Populația activă reprezintă 48,1% din populația totală (rata cea mai scăzută din Europa). Rata șomajului a fost în anul 2008, de 10,7 %, iar ȋn martie 2014 de 25,30% . PIB-ul este unul dintre cele mai scăzute din zona Euro. Din lipsa de locuri de muncă, aproape jumătate din tineri sunt fără serviciu (41,9%).
Economia Portugaliei a devenit o economie diversificată și în continuă creștere. Printre trăsăturile pieței muncii pot fi menționate: populația activă este una din cele mai ridicate, la fel ca și în Finlanda (59,4% ), femeile ocupă 44,1% din posturi. PIB-ul este unul din cele mai scăzute din UE, la fel ca și cazul Greciei. Rata șomajului este de 15,2% ȋn luna martie 2014. Tinerii au mai multe șanse sa-si găsească de lucru la ei în țară, ceea ce face că doar 16,7% să fie fără un loc de muncă, față de 21,8%, în restul Europei.
2.3. Strategiile privind ocuparea în Uniunea Europeană
Uniunea Europeană se implică în procesul de ocupare al forței de muncă prin diferite acțiuni menite să confere individului un cadru minim de muncă și o protecție socială. Sunt create o serie de locuri de muncă ce aduc un venit minim garantat, proces care încurajează ocuparea cât mai activă a forței de muncă de către diferiți indivizi, precum și un punct de plecare pentru o dezvoltare a serviciilor și a inițiativelor personale.
Construcția acestui model a rezultat după mai multe încercări care s-au materializat în creștere economică, dar și în protecția socială. Perioada 1945-1970 a fost dominată de o creștere a cererii forței de muncă, sfârșindu-se cu modificarea majoră a sistemului monetar, dar și a șocului petrolier care determină reducerea activităților din diferite sectoare. În acest context apare ,,modelul scandinav” de protecție socială pentru cei care își pierd locurile de muncă ca urmare a creșterii șomajului de lungă durătă, precum și a reducerii numărului de noi locuri de muncă.
Comisia Europeană a lansat în aprilie 2012 un set de măsuri în vederea reducerii nivelului ridicat al șomajului în Europa, care formează așa-numitul pachet privind ocuparea forței de muncă: să sprijine crearea de locuri de muncă (prin reducerea impozitării forței de muncă;utilizarea eficientă a subvențiilor pentru angajare;exploatarea potențialelor sectoare-cheie, cum ar fi economia ecologică, tehnologiile informației și comunicațiilor, asistența medicală); să restabilească dinamica piețelor muncii, prin sprijinirea lucrătorilor care doresc să își schimbe locul de muncă sau să se reintegreze pe piața muncii; mobilizarea tuturor actorilor implicați în implementarea reformelor necesare;realizarea de investiții în dobândirea de competențe, pe baza unei mai bune anticipări și monitorizări a nevoilor pieței;promovarea liberei circulații a lucrătorilor; să consolideze guvernanța în domeniul politicilor de ocupare a forței de muncă, prinameliorarea monitorizării acestora, împreună cu statele membre, pentru a garanta că aspectele sociale și cele legate de ocuparea forței de muncă beneficiază de aceeași atenție ca și cele economice.
Pachetul privind ocuparea forței de muncă se bazează pe Agenda pentru noi competențe și locuri de muncă inclusă în Strategia Europa 2020 și este sprijinit de Observatorul european pentru ocuparea forței de muncă și Programul de învățare reciprocă.Strategia europeană privind ocuparea forței de muncă le oferă statelor membre un cadru („metoda deschisă de coordonare”) pentru a face schimb de informații, pentru a discuta și pentru a-și coordona politicile în domeniul ocupării forței de muncă.Se bazează pe Analiza anuală a creșterii, care stabilește prioritățile UE pentru anul următor în materie de creștere economică și creare de locuri de muncă și deschide Semestrul european, care promovează o mai strânsă coordonare a politicilor economice și bugetare ale guvernelor naționale.
La nivelul Comisiei Europeane s-a elaborat un program de acțiune, care se focalizează pe câteva aspecte principale. În primul rând, este menționat obiectivul transformării Europei într-o locație mai atractivă pentru investiții și muncă, prin completarea Pieței Unice în domenii care pot furniza o creștere reală și au o relevanță imediată pentru consumatori;asigurarea de piețe competitive în interiorul și exteriorul Europei; îmbunătățirea reglementărilor naționale și europene pentru a reduce cheltuielile administrative;extinderea și îmbunătățirea infrastructurii europene;continuarea eforturilor în direcția unui patent comunitar și a unei taxe corporatiste consolidate.
Toate aceste procese antrenează un număr mare de forță de muncă din cadrul tinerilor care au posibilitatea, astfel, să continue studiile în paralel cu munca, precum și a persoanelor de vârsta a doua, care în acest mod contribuie la reducerea aglomerării sistemului de pensii. În ceea ce privește politicile sociale, obiectivele acestora sunt: implementarea a cât mai multe inițiative, stimulente și avantaje pentru a crea condiții prielnice în vederea ocupării forței de muncă, antrenând diverse instituții; crearea unor politici publice capabile să atragă cât mai mult forța de muncă.
Obiectivul principal al politicii de ocupare a devenit creșterea calitativă și cantitativă a ocupării. Se au în vedere, în special, diverse acțiuni care să aducă un plus în buna desfășurare și funcționare a pieței muncii. Astfel se urmărește:ca oferta de muncă să fie una adecvată și să corespundă cu cererea de muncă,;reformele trebuie să fie eficiente și rapide în domeniul ocupării;apariția diferitelor politici care să conțină măsuri și acțiuni referitoare la formarea și pregătirea indivizilor pentru piața muncii;importante restructurări care privesc instituțiile și sistemele responsabile de aplicarea și coordonarea politicilor de ocupare și a Strategiei Europene de Ocupare a Forței de Muncă.
La nivelul Uniunii Europene s-au luat diverse măsuri pentru implementarea politicilor sociale astfel încât acestea să fie susținute la nivelul fiecărui stat. Legislația comunitară conține diferite documente care confirmă trecerea prin diferite stagii ale politicilor sociale pană la formele sale din prezent. Aria politicii sociale europene se împarte în: piața forței de muncă în cuprinsul căreia se înglobează combaterea discriminării, politici active în domeniul resurselor umane și politica veniturilor; statutul social care cuprinde serviciile sociale, politica familiei și transferurile sociale.
La nivel european nu se poate face obligatorie prezența unui singur model social, în timp ce fiecare stat are propriile valori. Se deosebesc patru tipuri de modele sociale:
Modelul Nordic se bazează pe guvernarea locală, fiind un model descentralizat și face referire la un statut al bunăstării foarte dezvoltat și un grad ridicat în ceea ce privește securitatea socială și gradul de ocupare;
Modelul Anglo-Saxon se caracterizează printr-un șomaj scăzut și un grad de ocupare destul de ridicat, securitatea ocupării fiind redusă; mobilitatea teritorială a forței de muncă este foarte mare.
Modelul Continental se bazează pe reguli severe în ceea ce privește protecția la locul de muncă, piața muncii nu este flexibilă și procesul de modernizare se implementează cu dificultăți iar domeniul ocupării este strict supravegheat;
Modelul Mediteranean are un beneficiu major, cel al pensiilor generoase, piața muncii este rigidă, iar reducerea ratei de sărăcie întâmpină mari dificultăți.
Strategia de ocupare la nivel global este pusă în aplicare, monitorizată și controlată de către statele aflate într-un proces de parteneriat global în care fiecare își aduce aportul în funcție de competențe, practici naționale și se implică într-un proces de negociere și evaluare regulată a situației la nivel global.
Nevoia unei strategii de ocupare a fost considerată foarte importantă, pentru că era necesară trasarea și coordonarea politicilor în domeniul ocupării și totodată pentru ca statele membre să aibă o bază după modelul căreia să se implementeze cu succes politicile de ocupare, prin corectări și sugestii din partea instituțiilor europene pentru a îmbunătăți procesul de ocupare.
Scopul principal urmărit de Strategia Europeană de Ocupare a Forței de Muncă este combaterea șomajului la nivel comunitar și este structurată pe patru piloni, fiecare reprezentând un domeniu de acțiune a cărui dezvoltare contribuie la o mai bună ocupare a forței de muncă: angajabilitatea;antreprenoriatul;adaptabilitatea și asigurarea de șanse egale.Strategia funcționează după un plan bine definit care urmărește parcurgerea câtorva etape: în primul rând se stabilesc documente anuale numite ,,Direcții în ocuparea forței de muncă”; fiecare stat membru trebuie să elaboreze ,,Planul National de Acțiune” prin care se descrie modul de aplicare al direcțiilor; Comisia și Consiliul elaborează un ,,Raport Comun asupra Ocupării” care se bazează pe Planurile naționale de acțiune; în final se trasează recomandări individuale pentru fiecare stat membru la propunerile Comisiei.
Cea ai recentă strategie, Strategia Europa 2020, reprezintă strategia Uniunii Europene de creștere economică pentru următorii zece ani, are în vedere realizarea unor obiective fundamentale, interdependente, precum: ocuparea forței de muncă: o rată de ocupare a forței de muncă de 75 % în rândul populației cu vârste cuprinse între 20 și 64 de ani; incluziunea socială: reducerea cu cel puțin 20 de milioane a numărului persoanelor care suferă sau riscă să sufere de pe urma sărăciei și a excluziunii sociale; cercetare, dezvoltare și inovare: un nivel al investițiilor publice și private în cercetare și dezvoltare de 3% din PIB-ul UE; educație: reducerea abandonului școlar la sub 10%, creșterea la peste 40% a ponderii absolvenților de studii superioare în rândul populației în vârstă de 30-34 de ani.
2.4. Politica de ocupare a forței de muncă în Uniunea Europeană
Politica de ocupare a Uniunii Europene este parte integrantă din ansamblul de politici complementare care au evoluat continuu odată cu modelele de dezvoltare socio-economică. Odată cu tratatul de la Roma din 1957 ce cuprindea primele prevederi privind libertatea de mișcare a muncitorilor, egalitatea privind plata drepturilor salariale, iar dintre instrumentele create, Fondul European Social este primul care își propune să ofere sprijin pentru realizarea politicii sociale și de ocupare a forței de muncă. Evoluția dezvoltării statelor membre a parcurs mai multe etape de maturizare a conceptelor și metodelor până la crearea modelului denumit model social european.
În domeniul politicii de ocupare a forței de muncă rolul statului crește fiind introduse măsuri active de stimulare a celor care păstrează sau creează noi locuri de muncă în perioadele de recesiune, precum și o serie de măsuri mai puțin dure, cum ar fi închiderea treptată a unor sectoare datorită creșterii îngrijorătoare a șomajului în anumite regiuni mono-industriale, îndeosebi miniere. Începând cu anul 1980 au fost introduse alte metode care să asigure o mai bună coordonare a politicilor comune și au fost reglementate aspecte privind piața forței de muncă, pregătire profesională, subvenții pentru creearea de locuri de muncă sau angajarea anumitor categorii care aveau dificultăți de integrare pe piața muncii.
Uniunea Europeană a devenit un ,,succes istoric și un pol de atracție către care converg așteptările unor țări, mai apropiate sau mai îndepărtate, care acordă atenție dinamicii Uniunii și doresc să-și consolideze democrația renăscută sau să-și reconstruiască o economie eficientă”.
Obiectivele strategice ale Uniunii Europene până în 2020 se referă la ,,inițiative majore pentru creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, stimularea creșterii economice și crearea de locuri de muncă” . Astfel menționăm principalele obiective Europa 2020: ocuparea forței de muncă – o rată de ocupare a forței de muncă de 75% în rândul populației cu vârste cuprinse între 20 și 64 de ani; cercetare și dezvoltare – alocarea a 3% din PIB-ul Uniunii Europene pentru cerectare și dezvoltare; schimbările climatice și utilizarea durabilă a energiei (reducerea cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră ; creșterea ponderii surselor de energie regenerabilă până la 20%;creșterea cu 20% a eficienței energetice;educația: reducerea sub 10% a ratei de părăsire timpurie a școlii și cerșterea la peste 40% a ponderii absolvenților cu studii superioare în rândul populației în vârstă de 30-34 de ani; lupta împotriva sărăciei și a excluziunii sociale: reducerea cu cel puțin 20 de milioane a numărului persoanelor care suferă sau riscă să sufere de pe urmă sărăciei și a excluziunii sociale.
La nivelul României, s-au elaborat o serie de strategii, planuri și programe care să aducă domeniul ocupării la un nivel cât mai apropiat cu cel al Strategiei Europene de Ocupare a Forței de Muncă, dintre care enumerăm: Strategia Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă 2004-2010; Strategia pentru formare profesională continuă pe termen scurt și mediu 2005-2010; Programul Național de Reformă pe perioada 2007-2010; Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU) 2007-2013; Planul Național de Formare Profesională pentru anii 2008 – 2015; Programul Național de Reformă 2010-2012; Programul de convergență (PC) 2011-2014;Strategia Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă 2013-2020.
Politica de utilizare a forței de muncă s-a concretizat prin menținerea contractelor de muncă derogatorii și a ajutoarelor fiscale, pentru categorii precise; aceste măsuri, concepute pentru a fi tranzitorii, au devenit permanente și echivalente cu cele adoptate pentru șomaj. Ulterior, au fost făcute eforturi pentru a încuraja o oarecare flexibilitate, adeseori negociată. De asemenea, a fost aplicată o reducere a costului muncii, obținută printr-o scădere a cheltuielilor sociale, dar rezultatele, în ceea ce privește șomajul , au fost limitate. Cele două modele semnifică: pauperizarea salariaților, prin dereglementări sau menținerea dispozitivelor de solidaritate cu prețul unui nivel ridicat al șomajului.
Conferința G7 privind utilizarea forței de muncă, (Lille, la 1 aprilie 1996), nu a adus un răspuns clar la această întrebare. Gândirea dominantă a anilor 1980, potrivit căreia activitățile de piață, la nivel mondial, vor determina inevitabil o soluție optimă, după o durată medie sau lungă de timp, creșterea șomajului nefiind decât un proces temporar, datorită inadaptărilor sau unor comportamente aberante, continuă să influențeze direct orientările guvernelor. Flexibilitatea, liberul schimb și dereglementarea rămân orientările majore, în ciuda unor intenții lăudabile, precum dorința afirmată de a mări investițiile pentru educație și pregătire pentru meseriile viitorului sau referința, oarecum forțată, la "normele sociale fundamentale" ale comerțului internațional.În realitate, sunt necesare în continuare eforturi pentru reglementarea duratei de lucru, dezvoltarea și exploatarea noilor rezerve pentru crearea de locuri de muncă, creșterea eficienței politicilor de inserție și de pregătire, optimizarea organizării serviciilor publice.
CAPITOLUL 3
ȘOMAJUL IN UNIUNEA EUROPEANĂ. POLITICI
EUROPENE DE PROTECȚIE SOCIALĂ
3.1. Șomajul: concept, cauze și caracteristici
Șomajul reprezintă o stare negativă a economiei concretizată într-un dezechilibru important al pieței muncii prin care oferta de muncă este mai mare decât cererea de muncă. Este evident că astfel definit șomajul este pus în corelație cu piața muncii și implicit cu munca salarială. De aici rezultă, că în raport cu piața muncii, oferta de muncă este alcătuită din lucrătorii salariați și șomeri. Punctul de plecare în definirea șomajului este reprezentat de lipsa unui loc de muncă pentru o perioadă de timp. Inactivitatea poate să fie rezultatul voinței individului sau, dimpotrivă, cel apt și doritor de muncă nu găsește un loc disponibil din motive independente de voința sa. Înseamnă că, șomajul poate fi voluntar sau involuntar.
Conceptul de șomaj poate căpăta o semnificație mai extinsă dacă este privit ca o formă de subocupare, respectiv o manifestare specifică de inactivitate, cuprinzând persoanele care cer de lucru, în schimbul salariului practicat în mod normal sau chiar mai mic, însă această cerință nu poate fi satisfăcută pentru fiecare individ, în aceeași meserie și localitatea de reședință.
Conform Biroului Internațional al Muncii, șomerii sunt persoanele ȋn vârstă de 15-74 ani care ȋndeplinesc trei criterii:nu au un loc de muncă și nu desfășoară o activitate ȋn scopul obținerii de venituri;sunt ȋn căutarea unui loc de muncă (ȋn ultimele patru săptămâni s-au ȋnscris la agenă sau la agenții particulare de plasare, audesfășurat acțiuni pentru ȋnceperea unor activități pe cont propriu, publicarea de anunțuri); sunt disponibile să ȋnceapă lucrul ȋn următoarele două săptămâni , dacă și-ar găsi un loc de muncă.
Keynes consideră că șomajul voluntar este “datorat refuzului sau imposibilității, pentru purtătorul de forță de muncă, de a accepta o retribuție corespunzătoare valorii produsului care-i poate fi atribuit, refuz sau imposibilitate bazată pe anumite prevederi legale, pe uzanțe sociale, pe înțelegeri în vederea negocierilor colective, pe adaptarea lentă la schimbări sau pe simpla încăpățânare, proprie naturii umane”.
Șomajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor la scădere mai ales atunci când salariile practicate sunt mai mari decât salariile de echilibru, datorită presiunilor exercitate de sindicate și salariați. Șomajul involuntar desemnează starea specifică persoanelor neocupate care, deși dispuse să lucreze pentru un salariu real mai mic, determinat în condițiile pieței, nu pot să-și realizeze acest obiectiv pentru simplul motiv că asemenea locuri de muncă nu există. Șomajul voluntar este rezultatul unui anumit nivel de dezvoltare al economiei, ce atinge o anumită treaptă de prosperitate. El este posibil atunci când starea materială a șomerului să continue căutarea unui loc de muncă convenabil, decât să accepte ofertele care îi sunt făcute.
Șomajul involuntar apare atunci când se înregistrează o scădere globală a cererii de muncă în economie, astfel încât este imposibil ca toți cei aflați în căutarea unui loc de muncă să fie angajați. În țările mai puțin dezvoltate, se manifestă, mai ales, șomajul involuntar, care constă în existența unor persoane neocupate, dar dispuse să se angajeze la un salariu fixat pe piața muncii, dar care nu găsesc loc de muncă.
În realitate se evidențiază mai multe forme de șomaj, care pot fi clasificate în funcție de diferite criterii. Astfel după originea șomajului:șomaj conjunctural sau ciclic, care se formează ca urmare a reducerii activității economice, în timpul fazelor de recesiune sau criză a economiei; șomaj structural, cauzat de schimbările ce au loc în structura economică, teritorială, socială a producției (activități economice); șomaj tehnologic, format pe baza schimbărilor, prin înlocuirea unor tehnologii vechi cu altele noi și prin restrângerea locurilor de muncă în urma reorganizării întreprinderii; șomaj sezonier, care apare în anumite profesiuni din agricultură, construcții, lucrări publice etc.; șomaj fricțional, care corespunde perioadei necesare trecerii de la o muncă la altă muncă sau pentru căutarea primului loc de muncă. Din punct de vedere al intensității distingem: șomaj deghizat (întâlnit îndeosebi în țările mai puțin dezvoltate), caracterizat prin existența de ocupații ce au o productivitate și o remunerare mai slabă și uneori nulă; șomaj total și șomaj parțial (reducerea numărului de ore sau zile lucrate săptămânal).
În teoria economică definirea și analizarea conceptului de șomaj a cunoscut mai multe variante de tratare.Astfel, s-au fundamentat de-a lungul timpului: teoria clasică a șomajului, teoria marxistă, cea keynesistă precum și teoria economică actuală cu privire la șomaj. Conform teoriei clasice, există numai șomaj voluntar, ca și o întâmplare, o abatere de la normalitatea exprimată de “legea debușeelor” a lui Say, după care orice producție își creează automat cererea și nu există nici un motiv care să reducă imboldul de a investi și de a crea noi locuri de muncă. Teoria clasică a șomajului se întemeiază pe doi piloni fundamentali: salariul este egal cu produsul marginal al muncii; utilitatea salariului, atunci când este folosit un volum dat de mână de lucru, este egală cu dezutilitatea marginală a acelui volum de folosire a mâinii de lucru. Dacă primul pilon oferă curba cererii de forță de muncă, cel de-al doilea oferă curba ofertei, iar volumul ocupării corespunde punctului în care utilitatea produsului marginal este egală cu dezutilitatea ocupării marginale a mâinii de lucru. Potrivit ultimului pilon, toți cei care se află la un moment dat în șomaj, deși sunt dispuși să lucreze la salariul curent, încetează să-și ofere serviciile, chiar și în cazul unei măriri de mici proporții a costului vieții.Rigiditatea la reducere a salariului nominal ar fi principala cauză a șomajului, în viziunea clasică. Alte teorii economicie suțin ipoteza că șomajul își are originea în structurile de valorificare a capitalului. Acumularea capitalului, însoțită de introducerea progresului tehnic, are drept rezultat creșterea mai rapidă a capitalului constant, concretizat în mijloacele materiale de producție, decât a capitalului variabil, aferent plății salariilor lucrătorilor, ceea ce conduce la înlocuirea muncii prin capital și deci, la formarea armatei industriale de rezervă.
Șomajul este fie rezultatul unei creșteri excesive a populației în raport cu capitalul productiv disponibil, fie al unor niveluri scăzute ale veniturilor, care determină un flux neadecvat al economisirilor, situație combinată cu o tehnologie rigidă. Economisirea redusă și cererea insuficientă împiedică dezvoltarea producției și implicit creșterea numărului locurilor de muncă.
Conform teoriei keynesiste a șomajului, ceea ce determină, în mod esențial, gradul de folosire a forței de muncă este nivelul cererii globale de bunuri și servicii. Șomajul de tip keynesist are drept fundament o insuficiență a cererii efective de pe piața bunurilor și serviciilor, cu ambele sale componente – consum și investiții. Datorită rigidității ofertei în raport cu prețurile, sau a rigidității salariilor în raport cu cererea de muncă, excesul ofertei de muncă poate coexista cu o cerere excedentară pe piața bunurilor. Astfel se dezvoltă în economii “munca la negru” și “economia subterană”. În plus, datorită rigidității prețurilor și salariilor, care semnifică inelasticitatea lor, curba ofertei este aproape orizontală.
În viziunea keynesistă, echilibrul dintre cerere și ofertă de pe piața bunurilor și serviciilor se poate stabili sub nivelul folosirii depline a mâinii de lucru, a capitalului și a resurselor naturale. Soluția acestei probleme spinoase, este văzută de Keynes în deplasarea curbei cererii spre nivelul utilizării depline a resurselor. În condițiile unor prețuri și salarii rigide (sau insuficient de flexibile), stimularea cererii de bunuri determină, în modelul keynesist, creșterea producției și implicit a ocupării, apropiind-o astfel de potențialul real al economiei. În aceste sens, rolul principal revine investiției și, de aceea, Keynes vede posibilitatea înlăturării șomajului printr-un volum corespunzător al cheltuielilor de investiții, suficient de mare ca să poată absorbi producția furnizată de excedentul de mână de lucru, în situația în care aceasta ar fi ocupată.
În teoria economică actuală a șomajului, se formulează mai multe concluzii cu privire la factorii cauzatori ai șomajului. Șomajul nu provine, în întregime, dintr-o cerere insuficientă. Deși aceasta este esențială, șomajul poate avea și alte cauze și forme de manifestare, cum sunt: un număr redus al locurilor de muncă, determinat de slabele investiții anterioare sau de un excedent de ofertă de muncă, în raport cu capitalul fix existent, ca urmare a unui exod sau o imigrație; se manifestă un șomaj clasic deosebit, în sensul că, în timp ce unele capacități de producție rămân neutilizate, pentru că sub efectul concurenței, îndeosebi a celei internaționale, sunt preferate investițiile de productivitate, în detrimentul celor de capacitate, și deci, o rentabilitate comparativ nesatisfăcătoare face ca anumite locuri de muncă să rămână neocupate; șomajul fricțional are tendința de sporire independent de relansarea cererii efective, datorată creșterii mobilități mâinii de lucru și reducerii timpului de angajare, ca urmare a unor rapide și profunde restructurări industriale, a noilor modalități de gestionare a mâinii de lucru și a modalităților de acordare a indemnizației de șomaj.
Crearea unui anumit număr de locuri de muncă nu diminuează, întotdeauna șomajul, pentru că numărul solicitanților de muncă poate crește, datorită sporirii vârstei de pensionare, a ratei de activitate a femeilor și a apariției șomajului adițional. Creșterea producției nu înseamnă, în mod automat, o sporire a numărului de locuri de muncă. Vechiul mit al progresului tehnic distrugător de locuri de muncă a reapărut recent, în special în legătură cu dezvoltarea informaticii, sub forma șomajului tehnologic. Combaterea acestuia se bazează pe trei argumente: fabricarea materialului informatic determină crearea de locuri de muncă; creșterea productivității întreprinderilor utilizatoare permite reducerea costurilor și extinderea piețelor; firmele vor propune economiei noi bunuri sau noi servicii.
Un număr mare de țări ale UE înregistrează de mai mulți ani un nivel ridicat al șomajului. Acest dezechilibru permanent al pieței muncii se constituie, de fapt, într-o adevărată provocare teoretică pentru mulți economiști, care duce la ridicarea unor semne de întrebare privind șomajul structural. Principalele interpretări teoretice arată că, dacă șomajul în masă se menține timp îndelungat la un nivel ridicat, este pentru că această situație produce în altă parte beneficii. Diagnosticul unei diminuări cu 2% a impozitului de șomaj structural în Franța, este echivalent cu 500.000 șomeri, în mai puțin de câțiva zeci de ani.
Noțiunea de șomaj structural s-a impus progresiv ca o referință în dezbaterile publice asupra pieței muncii la negru. Pe internet, găsim mai mult de 60.000 de citate în engleza și 13.500 în franceză în vederea definirii exacte a «șomajului structural». Această noțiune constituie o referință în cercurile academice, fiind folosită de teoreticienii macroeconomiei de mai bine de jumătate de secol.
Șomajul structural poate fi definit, foarte simplu, ca un nivel de lungă durată, ce îl obținem eliminând din șomajul efectiv mișcările lui conjuncturale și este echivalent, mai mult sau mai puțin, cu șomajul mediu din ultimii 10-15 ani, diminuat de amplitudinea ciclului. Totodată, șomajul structural este un indicator de tensiune a pieței muncii. Noțiunea de șomaj structural exprimă, deci, dezechilibrul permanent al unei piețe, respectiv un «dezechilibru echilibrat» atâta timp cât acesta persistă.
Interpretarea șomajului structural este o problemă esențială pentru teoria economică, care a fost evidențiată din ce în ce mai mult, odată cu creșterea ratei șomajului în mai multe țări europene. Șomajul structural, într-un fel, era mai mult decât evident. Putem prezenta șomajul structural deslușind trei mari categorii de abordare și anume :noile teorii ale pieței muncii;modele de abordare;modele de economie politică.
Primul tip de abordare, unește ceea ce numim «noile teorii ale pieței muncii». Conform acestor teorii, dacă șomajul persistă, este pentru că salariile sunt de mult timp rigide din cauze întemeiate, cum ar fi : rigiditatea salarială este un mijloc de garantare a salariaților care au aversiune contra riscului, deci beneficiază de o renumerație stabilă, independentă de starea conjuncturală. Conform teoriilor salariului eficient, rigiditatea salarială este consecința unei politici de gestiune a resurselor umane care vrea să motiveze și să fidelizeze salariații.
Al doilea tip de abordare unește modelele de flux asupra muncii și are ca obiectiv analizarea condițiilor de cuplare dintre cererea și oferta de muncă. Această cuplare nu este suficientă doar ca să creeze un loc de muncă, dar trebuie ca acest post vacant propus să găsească un șomer ce are calificarea necesară, dar și ca acesta să accepte postul propus. Aceasta ține de calitatea ofertelor și a cererilor, dar și a creșterii neadecvate a celor două, într-un context de insuficientă mobilitate geografică și profesională pentru mâna de lucru.
Al treilea tip de abordare unește modelele economiei politice cu șomajul structural. Este necesară o reformă radicală a pieței muncii pentru a lupta contra șomajului structural. Adevărata problemă este de a ști de ce această reformă nu este întreprinsă, răspunsul fiind că majoritatea salariaților refuză ofertele de pe piața muncii.
Diversitatea acestor abordări teoretice ilustrează interesul economiștilor pentru explicarea persistenței șomajului. Nu este necesar ca acestea să fie considerate ca explicații separate, unele de altele ci, mai degrabă, ca niște argumente eventual cumulate pentru a produce o explicație satisfăcătoare a șomajului și a persistentei sale.
Publicațiile OCDE asupra evoluției șomajului structural prezintă date statistice reprezentative. Organizația actualizează și publică regulat, pentru ansamblul țărilor membre, serii de șomaj structural ce sunt disponibile pe internet. Tehnicile de filtrare, cum ar fi filtrul Hodrick și Prescott, cel a lui Baxter și King sau cel a lui Kalman, ce permit definirea unui interval de încredere, sunt utilizate în mod curent pentru comparații internaționale. Opiniile asupra șomajului sunt intens dezbătute de economiști, și au în vedere două tipuri de politici. Pe de o parte, politicile macroeconomice, adică politica bugetară ce determină deficitul public pe parcursul unui ciclu și apoi politica monetară ce acționează, în principal, asupra ratelor dobânzii pe termen scurt.
În prezent, politica monetară nu mai trebuie luată în seamă, întrucât aceasta este comună în UEM și are ca unic obiectiv, garantat de un tratat internațional, stabilitatea prețurilor. Deci, șomajul nu poate fi combătut decât prin politicile bugetare, funcția lor principală și tradițională fiind aceea de a stimula creșterea, de a limita impactul conjunctural și dezvoltarea șomajului conjunctural. Necesitatea unei acțiuni în profunzime, asupra funcționării diferitelor piețe și a codului muncii, nu trebuie să ducă la neglijarea stabilității macroeconomice, în cadrul căreia politica bugetară joacă un rol important.
Șomajul structural este consecința adâncirii diviziunii muncii, a specializării activității economice și respectiv a structurării pieței muncii. Modificările structurale pot apare la nivelul economiei naționale, dar și la nivel regional. Drept urmare, apar discordanțe între calificările cerute și cele de care dispun ofertanții de muncă. Amploarea șomajului structural depinde de trei factori: de rapiditatea cu care apar modificările în cererea și oferta de bunuri și servicii în economie, cu cât ele sunt mai rapide, cu atât și dimensiunile șomajului structural vor fi mai mari; de gradul de concentrare regională a activităților economice, sau lipsa de diversificare a producției și a serviciilor; de caracteristica specifică majorității ofertanților de muncă.
Politicile și soluțiile de combatere a șomajului structural se concentrează asupra încurajării de a căuta de lucru în alte părți (domenii de activitate sau regiuni) prin diferențieri în salarizare și încurajarea recalificării. Aceste măsuri se întreprind de către firme. Lor li se pot alătura și cele întreprinse de autorități (deci soluții de tip intervenționist) care constau în acordarea de avantaje financiare (reduceri de impozite) pentru firmele care investesc în acele regiuni unde șomajul este ridicat, sau prin finanțarea programelor pentru activitățile cerute.
În caracterizarea șomajului se au în vedere următoarele aspecte:nivelul șomajului, exprimat ca mărime absolută sau ca mărime relativă; intensitatea șomajului: șomaj total sau parțial; durată, definită ca timp scurs din momentul pierderii locului de muncă și până la reluarea activității; structura șomajului, pe categorii de vârstă, nivel de calificare, sex etc. Nivelul șomajului este indicatorul statistic care arată partea celor care nu au de lucru în numărul total al celor care doresc să lucreze (în procente). Masa șomajului constă din numărul persoanelor care, la un moment dat (stoc), întrunesc condițiile pentru a fi incluse în categoria șomerilor. Ea constă deci din populația activă disponibilă non-ocupată. Dacă se are în vedere un anumit orizont de timp (lună, trimestru, an) și numărul șomerilor la începutul perioadei, atunci numărul șomerilor la sfârșitul perioadei rezultă din creșterea cifrei inițiale cu intrările în rândul șomerilor și cu ieșirile din rândurile acestora în acel orizont de timp.
Șomajul determină o creștere a sarcinilor care apasă asupra sistemului economic, prin amplificarea finanțării de către patronat, a indemnizațiilor de șomaj în perioadele de șomaj masiv. Totodată are loc o creștere a sarcinilor suportate de colectivitățile publice. Statul este obligat să consacre o parte importantă din buget pentru a finanța acțiunile specifice luptei împotriva șomajului: pentru formarea profesională, pentru credite privilegiate pentru anumite industrii și pentru subvenții în vederea creării de locuri de muncă în anumite regiuni, etc. De asemenea are loc o diminuare a resurselor publice, deoarece șomerii pierd o parte din venituri și consumă mai puțin, iar impozitele directe și indirecte, plătite de șomeri, precum și cele legate de activitatea profesională (taxe profesionale), sunt și ele în volum mai mic.Are loc o pierdere de încasare financiară pentru securitatea socială, atunci când reducerea numărului de cotizanți (cei deveniți șomeri) nu este însoțită de diminuarea numărului de beneficiari.Costurile economice apar întrucât este diminuată cererea adresată unor sectoare. Aceasta are drept urmare folosirea incompletă sau nefolosirea unor capacități de producție.În cazul șomajului involuntar se pune problema identificării costurilor suportate de societate, ca urmare a reducerii producției sub nivelul potențialului său productiv.
Costul șomajului la nivelul persoanelor și grupelor de persoane afectate de nesiguranța muncii include atât aspecte de natură economică, precum și aspecte morale, social-culturale și chiar politico-militare. Aspectele de natură economică privesc în special reducerea veniturilor și, evident, a posibilităților de consum pentru întreaga familie în care există șomeri. Indemnizașia de șomaj reprezintă modalitatea cea mai des folosită de asigurare a unui venit minim pentru șomeri.
Aspectele noneconomice se referă la starea psihică a șomerilor, dar și la posibilitatea atragerii acestora în acțiuni antisociale.Consecințele sociale ale șomajului nu trebuie să fie neglijate deoarece sunt numeroase și au efecte deosebite: dezvoltarea micii criminalități (furturi, neplata datoriilor etc.), modificarea valorilor sociale privind școala, munca, pensia; creșterea numărului de sinucideri și de boli legate de teama față de spectrul negru al șomajului. Referitor la măsurile de protecție a șomerilor, cea mai cunoscută este indemnizația de șomaj, care are și meritul de a acționa ca un stabilizator automat în economie, în sensul ca frânează reducerea bruscă a cererii agregate și micsorează pierderile de venit național.
3.2. Particularități ale șomajului în Uniunea Europeană
Analiza șomajului în țările Uniunii Europene are drept determinant principal incompatibilitatea dintre calificările disponibile pe piața muncii și cele cerute de întreprinderi. Acesta pare a fi și principalul determinant al șomajului structural. O astfel de ipoteză este perfect justificată dacă se ține cont de faptul că unul din factorii determinanți în angajarea forței de muncă tinere îl constituie calitățile sistemului educațional și de pregătire în meserie, alături de procentul tinerilor care beneficiază de această pregătire. Din această perspectivă, țările în care o parte din mâna de lucru nu este pregătită sau calificată au rate de șomaj ridicate. Alături de această cauză mai poate fi menționat și costul ridicat al forței de muncă necalificate, comparativ cu cel al angajării forței de muncă calificate.
Diferențele între costul social și costul privat al mâinii de lucru și gradul diferit de impozitare (sistemele de asigurări sociale) existente la nivelul statelor membre explică, într-o anumită măsură, discrepanțele dintre ratele naționale ale șomajului. Factorii instituționali și migrația de populație pot explica persistența puternicei diferențe între ratele de șomaj europene. Deși, în Europa, libera circulație a forței de muncă a fost statuată încă din 1957, prin Tratatul de la Roma, fluxurile de populație în interiorul UE sunt reduse. În medie, pe ansamblul țărilor UE, 5% din populație (circa 18 milioane), are o naționalitate diferită de cea a țării în care este rezidentă, respectiv doar 2/3 sunt străini din afara UE și doar 1/3 vin din țări ale UE. Obstacolele în calea migraților în interiorul UE sunt importante. Unul dintre ele îl reprezintă barierele lingvistice. Din acest punct de vedere, trebuie menționat că europenii care emigrează în interiorul UE au, cel mai adesea, un nivel ridicat de calificare și, din această cauză, vorbesc una sau mai multe limbi străine.
Libera circulație a persoanelor, urmărește, primul rând, să creeze o piață comună a forței de muncă (din punct de vedere economic) și să realizeze o mare coeziune a popoarelor ȋn Comunitate prin eliberarea barierelor privind migrația și promovarea unei ,,cetățenii comunitare”. Un alt obstacol îl constituie costul ridicat al locuințelor în regiunile cele mai dinamice, cost ce poate diminua, dacă nu chiar anula avantajul pe care îl reprezintă salariile ridicate. Cea mai importantă barieră în calea migrației populației o reprezintă nearmonizarea reglementărilor privind nivelul de pregătire profesională și calificările în U.E. Totodată, este vorba și de o anumită necorelare între structura ofertei de muncă pe calificări, din punct de vedere al repartiției geografice al populației active și structura cererii pentru anumite tipuri de muncă.
Crearea de locuri de muncă și realizarea unei adevărate piețe europene a muncii este principala preocupare a Comisia Europene.Au fost luate câteva inițiative în scopul de a stimula mobilitatea forței de muncă și de a contribui la realizarea unei adevărate piețe europene a muncii. Comisia Europeană a adoptat o decizie de modernizare a rețelei EURES, precum și o directivă menită să ajute lucrătorii să își exercite drepturile în contextul liberei circulații, în scopul de a sprijini integrarea lucrătorilor în noile lor societăți. Comisia Europeană a adoptat o decizie de oficializare a rețelei existente de servicii publice de ocupare a forței de muncă, prin care s-ar putea contribui la consolidarea coordonării, la nivelul UE, a politicilor în domeniul ocupării forței de muncă.
Liberatatea de circulație a forței de muncă ar trebui să permită țărilor care se confruntă cu un nivel ridicat al șomajului să ,,exporte „din surplusul său către țările care se ȋnregistrează cu o penurie a mâinii de lucru. Rata ridicată a șomajului, în special în rândul tinerilor, este una dintre cele mai importante provocări economice și sociale cu care se confruntă Europa. Șomajul în rândul acestora a atins niveluri inacceptabil de ridicate, fiind necesare acțiuni urgente, atât la nivel național, cât și la nivel european, pentru a ajuta tinerii să revină pe piața muncii, în sistemul de învățământ sau în sistemul de formare.
Politica privind „flexecuritatea” își propune să adapteze piața muncii la schimbările provocate de globalizare, să reducă șomajul structural și să faciliteze tranziția către o piață a muncii mai deschisă. Deși încadrarea în muncă a femeilor și persoanelor în vârstă a înregistrat progrese, șomajul în rândul tinerilor rămâne îngrijorător, cu o rată medie de 17,4%. Acest aspect constituie o preocupare constantă pentru multe dintre statele membre, având în vedere că tinerii sunt de două ori mai expuși la șomaj decât celelalte categorii de lucrători. Această stare de lucruri se explică parțial prin faptul că aproape unul din șase tineri renunță la studii prea devreme.
La nivelul Uniunii Europene sunt luate măsuri pentru reducerea șomajului bazate pe realizarea mai multor investiții în domeniul educației și formării pentru creșterea gradului de instruire. În anul 2014 rata șomajului ȋn zona euro era de 11,8%, comparativ stabil cu decembrie 2013, dar ȋn scădere de la 12% față de anul 2013. Rata șomajului ȋn EU28 a fost de 10,5% ȋn 2014, stabil comparativ cu februarie 2014, dar ȋn scădere de la 10,9% ȋn 2013.
Figura nr. 3.1.Rata șomajului
* IANUARIE 2014 **FEBRUARIE 2014 *** TRI.IV 2013
Sursa:EUROSTAT-euro indicatori
Din figura 2.1 se observă că 18.913 mil. șomeri erau ȋn zona euro ȋn 2014, comparativ cu 2013, șomajul a scăzut cu 328.000 persoane ȋn EU28 Și cu 316.000 ȋn zona euro. Dintre statele membre cele mai mici rate ale șomajului au fost ȋnregistrare ȋn Austria 4.9% și ȋn Germania 5.1% și cele mai mare au fost Spania ȋn martie 2014-25.3% și ȋn Grecia 26.7% în 2014. Șomajul în rândul tinerilor ȋn 2014, 5.340 milioane de tineri de persoane (sub 25 de ani ) au fost șomeri în EU28 , dintre care 3.426.000 au fost în zona euro. Comparativ cu 2013, șomajul în rândul tinerilor a scăzut cu 322.000 în EU28 și cu 166.000 în zona euro . În 2014, rata șomajului în rândul tinerilor a fost de 22,8% în EU28 și 23,7% în zona euro, în comparație cu 23,5% și 24,0 % respectiv, în 2013. În martie 2014, cele mai mici rate au fost observate în Germania (7,8 %) , Austria (9,5% ) și Olanda ( 11,3 % ) , iar cele mai ridicate în Grecia ( 56,8 %) în ianuarie 2014 , ȋn Spania (53,9 % ) și Croația ( 49,0%) în primul trimestru al anului 2014 . Zona euro ( EA18 ) include Belgia, Germania, Estonia, Irlanda, Grecia, Spania, Franța, Italia, Cipru, Letonia, Luxemburg, Malta, Țările de Jos, Austria, Portugalia, Slovenia, Slovacia și Finlanda .
EU28 include Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Germania, Estonia, Irlanda, Grecia, Spania, Franța, Croația, Italia, Cipru, Letonia, Lituania, Luxemburg, Ungaria, Malta, Țările de Jos, Austria, Polonia, Portugalia, România, Slovenia, Slovacia, Finlanda, Suedia și Regatul Unit . La sfârșitul anului 2012 rata șomajului ȋn zona euro era 11.4%, comparativ cu sfârșitul anul 2013 de 12.1%, iar ȋn EU28 ȋn decembrie 2012 când era de 10.5% și crescut nesemnificativ până la 10.9% luna decembrie 2013. În luna martie 2014, procentele cele mai scăzute au fost înregistrate în :
Tabelul nr. 3.1.Rata șomajului în UE
Sursa: prelucrare proprie după EUROSTAT-euro indicatori,http://ec.europa.eu/eurostat
Dintre statele membre ale Uniunii Europene, 2 state au înregistrat un regres al șomajului într-un an; alte 2 state au înregistrat creșteri ale șomajului. Șomajului a cunoscut regres ȋn decembrie 2013 față de decembrie 2012.
Tabelul nr. 3.2. Rata șomajului în Letonia,Estonia, Grecia și Cipru
Sursa: prelucrare proprie după EUROSTAT-euro indicatori,http://ec.europa.eu/eurostat
Spre comparație, în 2014 procentul șomajului în Statele Unite ale Americii era de 7.4% și cel al Japoniei de 4.0%. Eurostat calculează procentele șomajului « armonizate » pentru statele membre și pe cele ale țărilor în curs de aderare și țările candidate. Aceste procente de șomaj se bazează pe definițiile recomandate de Biroul Internațional al Muncii.Conform definiției Eurostat și BIT, șomerii sunt persoanele cu vârsta cuprinsă între 15-74 ani: fără loc de muncă, disponibili pentru a începe să muncească, în următoarele două săptămâni, care au căutat continuu un loc de muncă, pe parcursul celor patru săptămâni anterioare. Evoluțiile lunare ale șomajului și ocupării forței de muncă sunt calculate în primul rând la nivelul celor două categorii (bărbați – femei de la 15-24 ani; bărbați – femei de la 25-74 ani), pentru fiecare stat membru. Datele înregistrate privind șomajul sunt date naționale administrative, calculate din bazele de date și din specificațiile naționale.
Legislațiile naționale cu privire la definirea șomajului și calcularea lui, pot diferi de la o țară la alta; alocațiile de stat și ajutorul de șomaj acordat variază, de asemenea, de la un stat la altul. Exemplele ce urmează sunt edificatoare în acest sens: în Spania și Marea Britanie, șomajul privește numai persoanele cuprinse între 16-74 ani, iar limita de vârsta legală pentru a munci este de 16 ani. În Franța și Italia, persoanele fără loc de muncă, care sunt disponibile de a munci în pofida faptului că nu au găsit un loc de muncă, timp de patru săptămâni, sunt incluse în șomaj. Locul de muncă include și persoanele în concediu fără plată pe o perioadă mai mare de trei luni, pe când aceste persoane ar fi trebuit să fie considerate șomeri inactivi.
România se clasează sub media europeană, în primul trimestru al acestui an, rata șomajului fiind de 7,2%, conform Eurostat. Șomajul este un produs al lumii moderne, un efect al industrializării. Situația socială și a ocupării forței de muncă în UE a rămas critică în 2014, numărul locurilor de muncă fiind în scădere la nivel global și rata șomajului în creștere, în timp ce situația financiară a gospodăriilor a rămas gravă, potrivit celui mai recent Buletin trimestrial al Comisiei Europene privind ocuparea forței de muncă și situația socială. În anumite state membre, efectele negative ale reducerilor bugetare și ale creșterii impozitelor asupra ocupării forței de muncă și a nivelului de trai sunt tot mai evidente. Buletinul indică totodată că imigrarea netă din afara UE a încetinit și că, în plus, criza a afectat negativ natalitatea.
Șomajul a continuat să crească în anul 2015, afectând 26,2 milioane de persoane în UE (19 milioane în zona euro), adică 10,8% din populația activă (11,9% în zona euro). PIB-ul UE s-a contractat cu 0,5% în 2013. Nivelul global al ocupării forței de muncă în UE a scăzut cu 0,4% în 2014, evoluții pozitive fiind înregistrate doar în ceea ce privește munca cu fracțiune de normă. Niveluri record ale șomajului și inactivității în rândul tinerilor. Nu numai că șomajul în rândul tinerilor a atins un nou nivel record în întreaga UE (23,6% din tinerii activi erau șomeri în 2013), dar și perioadele de șomaj au avut tendința de a deveni mai lungi pentru această categorie de populație. În 2013, 7,1% din tinerii activi nu aveau un loc de muncă de mai mult de un an, față de 6,3% în anul precedent. Această tendință antrenează riscul major ca tinerii să se distanțeze de piața forței de muncă și de societate în ansamblu. Numărul tot mai mare de tineri sub 25 de ani care nu lucrează și nici nu urmează studii și cursuri de formare, în prezent de aproximativ 8 milioane, este la rândul său un motiv major de îngrijorare.
Pentru a contribui la reducerea nivelurilor inacceptabile ale șomajului în rândul tinerilor, Comisia a prezentat un pachet de măsuri privind încadrarea în muncă a tinerilor. Pachetul include o propunere de recomandare privind introducerea unei „garanții pentru tineret” în fiecare stat membru, pentru a se asigura că toți tinerii cu vârste de până la 25 de ani primesc oferte de angajare, de formare continuă, de ucenicie sau de stagii de bună calitate în termen de patru luni de la terminarea educației formale sau de la intrarea în șomaj. De asemenea, Comisia a propus recent norme operaționale pentru aplicarea rapidă a inițiativei privind ocuparea forței de muncă în rândul tinerilor, în vederea combaterii șomajului în cadrul acestei categorii de populație (a se vedea IP/13/217). Inițiativa privind ocuparea forței de muncă în rândul tinerilor a fost propusă de Consiliul European din 7-8 februarie 2013, cu un buget de 6 miliarde de euro pentru perioada 2014-2020. Migrația din afara UE a scăzut și în 2011, UE-27 a înregistrat o creștere netă de ½ milion, adică 1 imigrant din afara UE la o mie de locuitori din UE. Numărul cetățeniilor acordate a crescut, atingând aproape un milion. Provocările pe termen lung pe care le reprezintă pentru piețele forței de muncă ale UE scăderea și îmbătrânirea forței de muncă rămân cât se poate de serioase.
Date semnificative privind populația: toate statele UE au înregistrat creșteri ale populației, datorate preponderent migrației. Singurele țări care au înregistrat minusuri la capitolul creștere naturală a populației au fost Germania, cu 1,1 la 1000, Suedia și Grecia. Un aspect relativ deosebit este că în țările scandinave, Franța și Marea Britanie între 45 și 55% din copii se nasc în afara căsătoriei. Toate țările recent integrate au înregistrat scăderi ale populației, cu excepția Ciprului, Maltei și Sloveniei. Dezbaterea asupra șomajului se află în centrul elaborării modelului european de societate. Într-adevăr, o societate în care indivizii nu pot să construiască, pentru o parte dintre ei, un proiect de viață, este o societate care nu poate funcționa durabil într-un mod democratic. Ori, șomajul este un flagel răspândit în Europa. Uniunea Europeană număra aproape 20 milioane de șomeri, iar zona OCDE 35 milioane. Fenomenele de excludere se accentuează. Țările Europei Centrale și Orientale au fost marcate de dificultățile inerente tranziției: consecințele privatizării, coexistența vechilor reglementări, care nu mai corespund noilor reguli care întâmpină dificultăți în a se impune, fapt care favorizează economia paralelă, la care se adaugă carențele în domeniul pregătirii. Revenirea la utilizarea completă a forței de muncă constituie principala exigență a activității publice.
3.3. Politici de combatere a șomajului în Uniunea Europeană
Realizarea proceselor de ocupare rațională a forței de muncă presupune stapânirea lor atât la nivelul Uniunii Europene, cât și la cel al economiei naționale, printr-un management ai resurselor umane eficient sub aspect economic si social-cultural. Aceasta implica îmbunătătirea deciziilor privind resursele umane la nivelurile respective. Politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat pentru a interveni pe piața muncii, în scopul stimulării și creării de noi locuri de muncă, al ameliorării adaptării resurselor de muncă la nevoile economice.
Politicile de ocupare sunt împărțite în politici pasive si politici active. Politicile pasive de ocupare sunt acelea care pornesc de la nivelul ocupării considerat dar și cele ce urmăresc găsirea de soluții pentru angajarea excedentului de resurse de muncă.Aceste politici șin seama de faptul că nivelul ocupării este determinat de condițiile generale din economie, reglate de piață, și pun accentul pe protectia șomerilor, îndeosebi prin indemnizația (ajutorul) de șomaj și pe convingerea unor persoane active să se retragă de pe piața muncii. Măsurile ce compun aceste politici au caracter defensiv și provoacă o stare de spirit pesimistă, vizează o nouă segmentare a pieței muncii și o diminuare relativă a persoanelor ocupate. Totodată, astfel de măsuri se corelează cu mărirea generală a productivității, ale cărei efecte permit acoperirea, de către unitățile economice, a costurilor privind ajutorul de șomaj. Problemele generate de politicile pasive pot fi diminuate printr-o administrare corespunzătoare a ajutorului de șomaj, cu condiția ca oficiile de forță de muncă și șomaj să dispună de resurse și experiența necesară prevenirii abuzurilor.
Politicile active de ocupare sunt acelea ce presupun un ansamblu de măsuri, metode, procedee și instrumente cu ajutorul cărora se urmărește sporirea nivelului ocupării. Acest ansamblu cuprinde masuri menite sa favorizeze accentuarea mobilității populației active, precum și crearea de noi locuri de muncă pe baza de investiții. Asemenea măsuri au caracter ofensiv și favorizează adaptarea locurilor de muncă la populația activ disponibilă. Dintre măsurile de politică activă de ocupare cele mai relevante sunt: îmbunătățirea orientării școlare și profesionale a tinerilor, corelându-se aceasta și cu cerințele reconversiei forței de muncă, stimularea mobilității persoanelor active spre noile locuri de muncăm încurajarea cercetării științifice pentru extinderea activităților economico-sociale, extinderea măsurilor ecologice, amplificarea investițiilor ca act economic fundamental. Un aspect important al politicilor de ocupare constă în felul în care acestea urmăresc rezolvarea dilemei salarii-ocupare.
Politicile active pot să reducă rata șomajului și să sporească productivitatea, constituind o soluție la problemele complexe ale pieței muncii din țările unde economia, în general și industria, în special, se află în declin. În țările care fac parte din OCDE sunt practicate o serie de politici active: serviciile de plasare a forței de muncă, deosebit de eficiente în Anglia, Olanda și SUA;calificarea profesională prin programe de pregătire orientate către șomerii adulți sau către cei aflați sub amenințarea pierderii locurilor de muncă și prin pregătire desfășurată în centre speciale sau în întreprindere; crearea directă de locuri de muncă prin subvenții pentru păstrarea anumitor angajați (din ramurile strategice) și subvenții pentru șomerii cu stagiu îndelungat;alocații ale întreprinderii pentru a permite șomerilor să inițieze acțiuni pe cont propriu; locuri de muncă în sectorul public, temporar, cu destinație precisă, pentru someri.
Inițial, în țările din OCDE a existat tendința de a considera crearea de locuri de muncă o problemă care revine exclusiv guvernelor. În anii 1980, din cauza persistenței și chiar extinderii șomajului, această concepție a început să se schimbe. Comunitățile locale sau regionale au început să-și rezolve problemele economice prin mobilizarea energiilor locale. Noțiunea de inițiativă locală pentru ocuparea forței de muncă a fost aleasă pentru a desemna eforturile autorităților locale, instituțiilor și agențiilor de a controla evoluția șomajului și de a revitaliza economiile locale.
Astfel, în conformitate cu Articolul 1 al Convenției semnate la Paris la 14 decembrie 1960, intrată în vigoare la 30 septembrie 1961, OCDE promovează, în domeniul social-economic, politici care urmăresc realizarea în cel mai înalt grad posibil a dezvoltării economice și ocupării forței de muncă, creșterea standardului de viață al țărilor membre, odată cu menținerea stabilității financiare, contribuind astfel la dezvoltarea economiei mondiale.
În prezent, pentru țările OCDE, a fost construită o strategie care facilitează și încurajează participarea la muncă, ea concentrându-se pe menținerea la minimum a numărului celor care trăiesc numai din venitul de sprijin, în condițiile unor restrângeri bugetare dure, cu care se confruntă toate guvernele. Responsabilitatea pentru îmbunătățirea angajării forței de muncă revine, în egala măsură, guvernelor, patronatelor, sindicatelor și muncitorilor individuali.
Politicile antișomaj pot fi împărțite în politici ce vizează cererea și politici ce vizează oferta. Politică din partea cererii de muncă mizează pe un nou echilibru general, dar pe un interval de timp prelungit. O astfel de politică cunoaște două dependențe: nivelul inflației în corealție cu cel al șomajului; elasticiatea la rata dobânzii. Politică din partea ofertei de muncă vizează creșterea potențialului economiei. În acest caz se impun trei categorii de măsuri:scăderea fiscalității are în vedere faptul că odată cu reducerea ei este așteptată creșterea motivației, atât pentru muncă cât și pentru investițiile care o favorizează pe aceasta; reducerea șomajului natural este măsură ce presupune: ameliorarea informației pe piața muncii; cursuri de calificare și reprofilare;cointeresarea în strămutarea geografică a forței de muncă; programe speciale pentru tineri; încurajarea firmelor în reducerea prioritară a timpului de lucru și nu a forței de muncă angajate. Reducerea costurilor salariale în economie trebuie să aibă în vedere o serie de implicații, cum ar fi: costurile contribuțiilor la asigurările sociale; legislația de ajustare a puterii sindicatelor; încurajarea angajărilor din partea firmelor.
Șomajul afectează inegal diferitele categorii ale populației. Șomajul în rândul femeilor este în medie mai ridicat decât cel în rândul bărbaților în UE. Nu este și cazul Regatului Unit și al Suediei. În aceste țări, femeile sunt din ce în ce mai mult angajate „part – time”, conform tendinței care se conturează, cum am văzut mai sus. De asemenea, șomajul afectează o mare parte a populației din grupa de vârsta 15-24 de ani (tendință evidentă în Spania, în Italia, în Franța). În acest caz, unele țări se deosebeau printr-o rată de șomaj a tinerilor mai scăzută și apropiată de media pe ansamblul populației active.
Șomajul european este un șomaj structural, care depinde de procesul de formare a prețurilor pe piața de bunuri și de procesul de constituire a salariilor pe piața, muncii: salariile reale sunt negociate între sindicatele patronilor și cele ale salariaților în funcție de situația de pe piața muncii (rata șomajului) și ținând cont de evoluția anticipată a prețurilor. La nivelul prețurilor, o rată mai puțin sensibilă la fluctuațiile conjuncturii va avea drept efect creșterea șomajului structural. În cazul în care, concurența pe piața bunurilor este scăzută, se menține un nivel scăzut de folosire a forței de muncă. De asemenea, o sensibilitate scăzută a nivelului de salarizare negociată față de situația pieței muncii va avea drept consecință creșterea șomajului. Pe de altă parte, dacă anticipările nu se realizează sau dacă prețurile sau salariile se ajustează cu întârziere la fluctuațiile activității economice pot să apară diferențe conjuncturale sau ciclice, în raport cu șomajul structural. Ratele de șomaj sunt date oficiale standardizate iar nivelul real al șomajului este mult mai mare, dacă se ia în considerare și persoanele active care lucrează „part time” și care, din punct de vedere legal, nu sunt considerate șomeri (deși o mare parte dintre aceștia ar dori o ocupare „full time”).
Figura nr. 3.2. Angajări part time
Comisia Europeană a adoptat, ca prioritate absolută, lupta contra șomajului, prezentând «liniile directoare» . Aceste linii directoare prevăd obiective pe cinci ani, o creștere globală de locuri de muncă, o reducere la jumătate a șomajului din rândul tinerilor, a șomerilor de lungă durată, a numărului de tineri care părăsesc prematur sistemul școlar, precum și scăderea diferenței între șomajul dintre bărbați și femei. Cercetarea și formarea sunt considerate ca fiind elementele cheie ale problemei. Comisia propune să se prevadă cheltuieli de cercetare egale cu 2,5% din PIB, față de 1,9%, în prezent și să apropie proporția șomerilor europeni care au propuneri de formare la 25%, față de 10% în prezent.
Lupta împotriva șomajului constituie un element de bază în definirea politicilor sociale aplicate în toate țările membre ale Uniunii Europene. Combaterea șomajului reprezintă o prioritate, care poate fi soluționată prin intervenția statului și a partenerilor interni și externi.
Autoritatea publică îndeplinește principala misiune în echilibrarea balanței cerere-ofertă pe piața muncii prin elaborarea strategiilor de redresare a economiei, a politicilor eficiente de ocupare, prin crearea cadrului instituțional adecvat și prin ințiative legislative care să urmărească dinamica ocupării forței de muncă. La aceasta se adaugă comunitățile locale care pot deveni parteneri importanți în mobilizarea energiilor locale, în identificarea și menținerea unor soluții pentru crearea de noi locuri de muncă. În ceea ce privește asociațiile profesionale ele pot contribui la efortul colectiv, prin elaborarea de politici de ocupare, prin inițiative legislative, acțiuni cu caracter profesional și prin alocarea de resurse umane, materiale și financiare. Agenții economici pot să acorde o atenție sporită problemelor referitoare la recrutarea, selecția, repartiția, evaluarea și perfecționarea permanentă a personalului. Organizațiile internaționale sunt cele care sprijină statele, în efortul de a depăși fenomenele negative, inclusiv șomajul, prin programele de asistență sub egida Uniunii Europene, a Băncii Mondiale, a Biroului Internațional al Muncii.
3.4. Protecția socială și sistemele de asigurări sociale ȋn Uniunea Europeană
Protecția socială este definită prin ansamblul de politici, măsuri, instituții, organisme care asigură un anumit nivel de bunăstare și securitate socială pentru întreaga populație și, în mod special, pentru anumite grupuri sociale și persoane care nu pot să realizeze prin efort propriu condiții normale, minime de viață. Obiectivul esențial al protecției sociale îl constituie reintegrarea categoriilor defavorizate în viața normală prin stimularea forțelor active, a creșterii capacităților lor de a face față problemelor dificile, a scăderii perioadelor de criză, prin mobilizarea eforturilor proprii.
Protecția socială prin intermediul reglementărilor juridice pune în aplicare programe naționale și comunitare în vederea asigurării unor ajutoare, indemnizații, alocații și servicii sociale destinate persoanelor defavorizate. Pentru a asigura o protecție socială indivizilor în toate situațiile în care ei nu mai dispun de resurse materiale și nu mai sunt capabili sa-si obțină prin eforturi proprii mijloacele necesare unui trai decent, sunt utilizate două modalități de sprijin, și anume sistemul asigurărilor sociale (fondurile se obțin prin contribuții sistematice ale populației active, care se întorc apoi la cei care au contribuit, aflați în nevoie, în funcție de contribuția lor, sub formă de pensii, ajutor de șomaj, ajutor de boală). La acestea se adaugă și sistemul asistenței sociale (sistem de ajutoare finanțat de la bugetul de stat și bugetele locale și din contribuțiile voluntare ale persoanelor fizice și juridice). Asistența socială reprezintă ansamblul de instituții, programe și măsuri, activități profesionalizate de protejare a unor persoane, grupuri, comunități cu probleme sociale, aflate temporar în criză. Prin serviciile și activitățile specializate, asistența socială ajută persoane și grupuri în nevoie să facă față momentelor dificile, situațiilor anormale de viață care pot să apară pentru o anumită perioadă de timp și susține, prin crearea unor condiții socio-culturale favorabile, refacerea capacităților proprii de integrare socio-culturală normală a categoriilor defavorizate. Sistemul de asistență socială reunește ansamblul mijloacelor tehnico-financiare utilizate de administrația publică centrală și locală pentru materializarea politicilor sociale.
Asistența socială îmbracă forme variate de sprijin pentru persoanele defavorizate și se bazează pe următoarele principii: universalitatea dreptului prin care toate categoriile de persoane aflate într-o anumită situație de criză beneficiază de același drept; acordarea dreptului în funcție de nevoie, persoanelor sau familiilor, pe baza analizei situației acestora prin anchetă socială; autodeterminarea prin intermediul anchetei sociale se stabilește persoana care urmează să beneficieze de asistență socială; confidențialitatea este cea care asigură secretul profesional al asistentului social și respectarea drepturilor persoanei beneficiare de asistență socială; respectarea demnității persoanei, prin asigurarea recunoașterii valorii și personalității acesteia; respectarea intimității persoanei, prin asigurarea dreptului la viață privată; autonomia – masurile de asistență socială trebuie să permită independența persoanei.
Sistemelor de protecție socială din Uniunea Europeană se confruntă cu o serie de provocări comune importante, necesitatea de a se adapta la lumea în schimbare a muncii, noi structuri familiale și schimbările demografice dramatice din deceniile următoare. Ca răspuns la aceste provocări, o reflecție comună a fost în curs de desfășurare la nivelul U.E. , pe baza a trei documente : recomandarea Consiliului 92/442/CEE din 27 iulie 1992 privind convergența obiectivelor și politicilor de protecție socială; comunicarea Comisiei din 31 octombrie 1995 privind viitorul protecției sociale : un cadru pentru o dezbatere europeană; comunicarea Comisiei din 12 martie 1997 privind modernizarea și îmbunătățirea protecției sociale în Uniunea Europeană.
Sistemele de protecție socială sunt create pentru a oferi persoanelor cu venituri mici și ȋn perioade cu scimbări economice și sociale. În acest fel, ele promovează atât coeziunea socială și de dinamismul economic. Comisia Europeană a ȋntocmit o strategie concertată pentru modernizarea protecției sociale, care are scopul de a sprijini statele membre în acest domeniu .Cheltuielile cu protecția socială reprezintă 28,5 % din PIB-ul comunitar, din care cea mai mare parte (63) % este cheltuit pe pensii și de îngrijire a sănătății. Rolul său în redistribuirea veniturilor este imens: în absența plăților cu protecția socială aproape 40 % din gospodării ar trăi în sărăcie relative, o cifră care se reduce prin sistemele de asigurări și de prestații sociale la 17 % .
Instituțiile europene și societatea civilă s-au pronunțat în favoarea reformei, în scopul de a menține și a consolida protecția socială. S-a recunoscut că sistemele puternice de protecție socială sunt o parte integrantă a modelului social european. De protecție socială nu benficiază numai persoanele în sărăcie; aceasta poate contribui la capacitatea de adaptare la piața forței de muncă și astfel la îmbunătățirea performanței economice.
Caracteristicile pieței forței de muncă de astăzi sunt foarte diferite ȋn statele membre U.E. Unele dintre ele au șomaj mai ridicat, altele au mulți tineri șomeri, altele au femei ȋn șomaj și șomaj pe o perioadă ȋndelungată, altele au multe femei care și-au ȋntrerupt cariera, etc. Prin urmare, sistemele de protecție socială trebuie să ofere acum locuri de muncă mai atractive, în special prin promovarea adaptabilității și flexibilității, și trebuie să creeze stimulente puternice pentru a lucra. Sistemele fiscale trebuie să fie avantajoase pentru angajați. Sistemele de protecție socială trebuie să răspundă la apariția unor noi modalități de lucru (contracte de muncă temporare și part-time), să asigure necesarul de venituri pentru a preveni un decalaj temporar între locurile de muncă pierdute și trecerea la șomaj de lungă durată.
Protecția socială ar trebui să contribuie la concilierea vieții profesionale cu viața de familie, finanțarea protecției sociale trebuie să țină seama de necesitatea de a oferi sisteme cu resurse adecvate pentru a atinge obiectivele lor, necesitatea de a evita un impact negativ asupra ocupării forței de muncă și nevoia de disciplina bugetară .
Uniunea Europeană asigură o promovare strânsă cu statele membre cu privire la modernizarea sistemelor de protecție socială. Această cooperare se realizează prin: consolidarea metodei deschise de coordonare, care a fost dezvoltat în domeniul incluziunii sociale și a pensiilor; crearea Comitetului pentru protecție socială, responsabil pentru promovarea cooperării în politicile de protecție socială între statele membre și Comisie, asigurând o bună coordonare a sistemelor naționale de securitate socială. Astfel, MISSOC este un sistem de informare reciprocă privind protecția socială care a devenit o sursă cheie de informații cu privire la starea de protecție socială în Europa.
Compararea sistemelor de protecție socială a șomerilor din cele mai avansate țări europene evidențiază existența atât unor asemănări, dar și a unor diferențe semnificative în toate aceste țări, sisteme;e de asistență socială pentru șomeri, fiind organizate și funcționând diferit. Astfel, se remarcă diferențe importante în ceea ce privește nivelul indemnizației de șomaj, durata acordării acesteia, modul de finanțare, nivelul contribuției salariaților și angajatorului, condițiile de acces la sistem. În general, sistemele de alocații de șomaj se caracterizează printr-un amestec, variabil de la o perioadă la alta și de la o țară la alta, al principiilor contributive de asigurări cu cele necontributive de asistență socială în ultimii ani, particularitățile naționale fiind destul de accentuate.Nu poate fi omis faptul că o parte deloc de neglijat a șomerilor nu primesc alocații de șomaj, datorită înăspririi condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a beneficia de acestea. În ultimii ani deși s-au produs modificări însemnate și au avut loc multe încercări de reformă în domeniul social, nu s-a realizat o convergență deplină a sistemelor europene de protecție socială a șomerilor.
Politicile de securitate socială se manifestă ca politici de securitate economică, comporta o abordare ce vizează securitatea locului de muncă, a câștigului și a capacității de muncă, precum organizarea și funcționarea unui sistem de formare șsi distribuire a venitului de înlocuire în timpul perioadelor de inactivitate forțată a acestor asigurați. Sistemele de securitate socială ale statelor membre au fost create pentru a gestiona riscuri legate, printre altele, de șomaj, boli, invaliditate, diverse situații familiale, vârstă înaintată. Uniunea Eropeană joacă un rol special în coordonarea sistemelor naționale, în special în chestiuni legate de deplasările dintr-o țară în alta. Astfel tratatul UE le permite sindicatelor și organizațiilor patronale să negocieze acorduri la nivel european. În anumite domenii (de exemplu, condițiile de lucru și sănătatea și securitatea în muncă), astfel de acorduri pot fi puse în aplicare sub formă de acte legislative europene. Acordurile privind concediul parental, contractele cu durată determinată și munca cu fracțiune de normă, pe care partenerii sociali le-au încheiat la nivel european, s-au transformat deja în acte legislative.La nivel european, dreptul muncii acoperă două domenii esențiale condițiile de muncă (inclusiv timpul de lucru, munca cu fracțiune de normă, contractele pe perioadă determinată, detașarea lucrătorilor) și informarea și consultarea lucrătorilor (inclusiv în caz de concedieri colective sau de transferuri de intreprinderi.
În vederea reducerii șomajului, o serie de țări au acordat chiar subvenții salariale pentru firmele care angajează anumite categorii ale forței muncă. Irlanda utilizează un astfel de sistem încă din 1977, Grecia din 1982. În Marea Britanie, funcționează din 1975 o schemă numită „Temporary Employment Subsidy” de care au beneficiat firmele britanice, în această schemă fiind cuprinși peste 200.000 de angajați. Din 1979, TES (Temporary Short Time), considerată a fi neconformă cu prevederile Tratatului de la Roma, a fost înlocuită cu un alt aranjament, Temporary Short Time Working Compensation de care au beneficiat peste 1.000.000 de angajați. Marea Britanie a aplicat, de asemenea, alte două scheme: The New Young Worker Scheme, constând în subvenții acordate firmelor care angajau tineri și JobStart prin care se acordau subvenții salariale pentru firmele care angajau șomeri. De asemenea, în alte țări ale Uniunii Europene au funcționat, sub diferite forme, astfel de scheme de acordare de subvenții salariale, în anii 1980 și 1990: Danemarca, Finlanda, Franța, Italia. Totodată, se practică subvenții pentru șomerii care își încep propria afacere. În astfel de scheme sunt cuprinși anual, la nivelul UE, în medie 2 – 4 % din șomeri.
Politica de muncă a guvernului din Belgia se bazează pe mărirea ratei de activitate a populației, care va permite întărirea economiei, mărirea bazei de impozitare, pentru o garantare mai bună a securității sociale și asumarea costurilor legate de îmbătrânirea populației. Măsurile luate pentru crearea de locuri de muncă mai multe pentru tineri și vârstnici: reducerea contribuțiilor angajatorilor ȋn cazul angajărilor de tineri, ȋncurajarea ocupării temporare a tinerilor, campanii de conștientizare pentru a accentua productiovitatea economică și experiența lucrătorilor ȋn vârstă, unul din doi angajați va beneficia de formare, indiferent de vârstă, persoanele care vor continua să lucreze după 60 de ani vor beneficia de un bonus la pensie.
În Suedia politica ȋn domeniul muncii se bazează pe dezvoltarea politicii de forță de muncă, principalele elemente fiind dezvoltarea pieței muncii și prevenirea șomajului de lungă durată. Printre misiunile esențiale ale politicilor de muncă figurează măsuri speciale care vizează riscurile de excludere din piața muncii și marginalizarea. În Portugalia, sistemul de garantare salarială a fost revizuit și protecția angajaților în caz de insolvabilitate a angajatorului a fost ȋmbunătățită. În Portugalia există un decret-lege care reglementează noul regim juridic al accidentelor de muncă și bolilor profesionale. Printre obiectivele strategice ale guvernului portughez se regăsesc: creșterea economică pentru a facilita creșterea productivității, competitivității și pentru a promova creșterea susținută a creării de locuri de muncă.În Spania există un sistem de protecție socială a șomerilor foarte generos. Cei care își pierd locurile de muncă primesc 75-80% din ultimul salariu, pentru o perioadă de doi ani, sub forma indemnizației de șomaj. Un decret regal a înființat un institut național de calificare care trebuie să colaboreze pentru consiliul general de formare profesională.
În Germania, statul reprezintă un factor al echilibrului social. Economia socială de piață reprezintă o ordine economică împletind principiul acțiunii libere pe piață cu necesitatea asigurării echilibrului social. Conținutul social al economiei sociale de piață constă în: preocuparea pentru creșterea continuă a standardului de viață; preocuparea de a asigura un grad cât mai ridicat de ocupare a forței de muncă; o politică socială care corijează repartiția veniturilor, prin prestații de asistență socială – plăți compensatorii pentru pensii și anumite cheltuieli, ajutoare pentru construcția de locuințe, subvenții și altele. Olanda a avut până acum mai puțin de un an una dintre cele mai solide politici sociale din Europa: asigurări de sănătate generoase și un sistem de creditare echitabil, cea mai înaltă rată de locuințe sociale din Europa, ajutoare pe care orice părinte le primește de la stat până ce copiii împlinesc 18 ani, ajutoare financiare pentru vacanță pe care orice olandez, inclusiv cei fără un loc de muncă stabil, îi primește de la stat.S-au luat măsuri de întărirea ratei de activitate a angajaților în vârstă, prin: politica de personal sensibilă la angajații vârstnici din întreprinderi, măsurile asupra facilităților și cotizațiilor de securitate socială, precum și dispozitivele de pensionare anticipată.
În Austria, pe baza „pactului de parteneriat social pentru angajații vârstnici” guvernul a prevăzut măsuri pentru integrarea angajaților vârstnici, promovarea de soluștii și aranjamente ale timpului de lucru. Politicile privind ocuparea se adresează și altor categorii speciale: tineri și femei. Măsuri pentru lucrătorii în vârstă: extinderea sistemului de stimulare/penalizare, extinderea regimului part-time, promovarea programelor de formare/calificare, măsuri de prevenire a șomajului pentru menținerea pe piața muncii, programe specifice ale Serviciului Public de Ocupare pentru angajații peste 40 de ani și persoanele în căutarea unui loc de muncă peste 50 de ani.
În Grecia, pot beneficia de ajutor de șomaj salariații care si-au pierdut locul de muncă, dar au lucrat cel puțin doi ani. Dacă este subvenționat pentru prima oară, ajutorul de șomaj se acordă dacă angajatul a avut cel puțin 80 de zile lucrate ȋn ultimii doi ani, iar dacă este suvenționat a doua oară, angajatul trebuie să fi lucrat cel puțin 125 de zile ȋn ultimii doi ani. Ministerul muncii și securității sociale a pus sub supraveghere două programe, în primul rând pentru sprijinirea angajatorilor care angajează handicapați și în al doilea rând, cel al tinerilor handicapați care lucrează independent. În Italia se aplică o lege în favoarea inserării profesionale a handicapaților. Timp de multi ani, principalele caracteristici ale pieței italiene a muncii au fost nivelul ridicat de protecție a salariatilor prin C.I.G. (fondul de garantare a salariilor) și nivelul ridicat al șomajului ȋn rândul tinerilor absolvenți și al altor persoane aflate ȋn căutarea primului loc de muncă. Aceasta a avut drept rezultat o piata a muncii rigida. În Marea Britanie sistemul de protecție socială se bazează pe planul Beveridge, care a propus să se răspundă celor trei principii fundamentale ale dreptului muncii, și anume: universalitatea – toți cetățenii, indiferent de cetățenie și indiferent de activitatea profesională, trebuie protejați împotriva riscurilor sociale;unicitatea – un serviciu public unic trebuie să asigure securitatea socială; uniformitatea – toți cetățenii trebuie să primească un ajutor în sumă fixă. Finanțarea asigurărilor de șomaj se face prin din surse publice și prin cotizații patronale și salariale care sunt vărsate în Fondul național de asigurări. Acesta cuprinde totalitatea cotizațiilor sociale și contribuțiilor publice pentru diferite riscuri sociale, dar nici asigurații, nici sindicatele, nici patronatul nu participă la gestiunea sistemului de asigurări, acesta fiind administrat de către stat. Lucrătorii cu timp parțial sau al căror venit este inferior unui anumit nivel minim nu plătesc cotizații de asigurări. Cotizațiile salariale sunt proporționale cu salariul până la un anumit plafon. Stabilirea acestui plafon nu este valabilă și pentru patronat.
Uniunea Europeană continuă să ia măsuri pentru a soluționa problema șomajului cu care se confruntă în prezent piața unică a municii, acordându-se o atenție deosebită tinerilor, întrucât ei sunt afectați în mod special de acest fenomen. În formularealea strategiilor pe termen lung, Comisia ia în considerare și provocarea reprezentată de îmbătrânirea populației UE, precum și nevoia de a le asigura europenilor competențele globale care vor fi esențiale pentru dezvoltarea întreprinderilor și, prin urmare, pentru crearea de locuri de muncă. Pentru a relansa creșterea, piața europeană a muncii va trebui să ofere instrumentele necesare pentru a stimula ocuparea forței de muncă și să ia măsurile active pentru a ajuta categoriile defavorizate ale populației și să promoveze mai bine inovația în educație, sistemele de formare și serviciile.
3.5. Instrumente, strategii și oportunități ale politicilor sociale din Uniunea Europeană
Principalul instrument de care dispun instituțiile europene în planul politicilor sociale este Fondul Social European (FSE) creat prin Tratatul de la Roma, având drept scop prevenirea și combaterea șomajului de lungă durată, ca și integrarea tinerilor pe piața muncii. Instrumentarul corespunzător constă ȋn facilitatea accesului pe piața muncii, egalitate șanselor, calificarea și crearea efectivă de locuri de muncă. Fondul Social European este un organism care finanțează formarea profesională, mai ales a persoanelor afectate de restructurările de activitate, mobilitatea geografică a muncitorilor în interiorul Europei și crearea de locuri de muncă și de activități, mai ales pentru șomeri. Asistența FSE se concretizează pe proiecte de dobândire și ȋmbunățătire a calității profesionale.
Fondul Social European (FSE) este instrumentul principal prin care Uniunea Europeană finanțează obiectivele strategice ale politicii de ocupare. De 50 de ani, Fondul Social European a investit în programe dedicate creșterii gradului de ocupare în statele membre Uniunea Europeană. Fondul Social European finanțează următoarele priorități:creșterea adaptabilității lucrătorilor și întreprinderilor; creșterea accesului și a participării pe piața muncii; promovarea incluziunii sociale prin lupta împotriva discriminării și facilitarea accesului pe piața muncii pentru persoanele dezavantajate.
La început, rolul Fondului Social European (FSE) era de a ușura dificultățile generate de șomaj, prin facilitarea mobilității sectoriale și zonale având ca rezultat îmbunătățirea standardelor de viață. Prin intermediul Fondului Social European (FSE), anumite grupe specifice de cetățeni erau compensate pentru dificultățile ce rezultau din mutațiile economice determinate de funcționarea Pieței Comune. La începuturile activității sale, Fondul Social European (FSE) putea să-și declanșeze mecanismele finanțatoare numai la cererea unei țări membre de a i se rambursa 50 % din cheltuielile deja efectuate, pentru o schemă anume de asistență socială. Constituirea fondului se făcea prin contribuții proporționale ale țărilor membre, doar o mică parte din fonduri s-au folosit, inițial, pentru încurajarea mobilității regionale a lucrătorilor, cea mai mare parte luând calea finanțării unor programe de calificare sau recalificare a forței de muncă. Cele mai multe fonduri le-au primit statele care s-au dovedit mai abile în lansarea de solicitări și nu cele care aveau realmente nevoie de ele.
Un alt instrument important este Banca Europeană de Investiții. Între 1960 și 1975, asistența financiară acordată a contribuit la reabilitarea profesională a peste 1,8 milioane de lucrători la scara comunitară. Pentru ca orientarea principală a fost către industriile din primul val al dezvoltării, Germania a primit aproape 43,2 % din totalul asistenței, în această etapă și nu Italia, cum era de așteptat. Ulterior, a fost necesară o redefinire funcțională a acestui instrument dar, până în 1971, nu s-a întâmplat nimic notabil. Asistența financiară putea fi solicitată nu numai de către instituțiile publice ale țărilor membre, ci și de către instituții și asociații private. Revizuirea mecanismului funcțional al Fondului Social European (FSE), la începutul anilor 1970, însemna că mecanismul de intervenție se putea face prin: măsuri temporare redate de schemele de ocupare a forței de muncă puteau fi orientate direct spre lucrătorii disponibilizați din agricultură, textile, confecții și siderurgie, care puteau fi ajutați pentru a se deplasa și angaja în alte sectoare; acțiuni permanente care puteau fi declanșate pentru a soluționa situațiile dificile apărute în industriile specifice din anumite regiuni
În perioada 2007-2013 Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social European (FSE) și Fondul de Coeziune au contribuit la realizarea următoarelor trei obiective: „Convergență”, „Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă” și „Cooperare teritorială europeană”
Figura nr. 3.3 Fonduri ale UE
Sursa:http://www.fonduri-structurale.ro/
La finalul anului 2013, rata de absorbție curentă a fondurilor structurale și de coeziune ȋn România a depașit 33%. Rata de absorbție curentă a fondurilor structurale și de coeziune a fost de 33,47% în 2013. Suma solicitată Comisiei Europene pentru a fi rambursată României a ajuns la aproximativ 6,43 miliarde de euro la finalul lui 2013.
Figura nr. 3.4 Rata de absorbție a fondurilor UE
Sursa: http://www.fonduri-structurale.ro/
Romania a ȋncasat circa 5,1 miliarde de euro din fondurile structurale și de coeziune alocate ȋn actuala perioada de programare. României i-au fost rambursate circa 2,9 miliarde de euro. Anul 2013 va rămane unul de referință ȋn absorbția fondurilor europene și datorită măsurilor de simplificare și eficientizare care au fost implementate. În anul 2014 s-a finalizat reforma sistemului de implementare pentru ca toate etapele de folosire a fondurilor europene de către beneficiari să fie simplificate iar economia să primească un sprijin cât mai consistent din partea banilor alocați de U.E.
Comisia Europeană pune accent pe necesitatea elaborării unor strategii pentru incluziune socială, care au ca obiectiv nu doar reducerea sărăciei sau eliminarea ei, dar și reducerea excluziunii sociale. Decizia de a solicita statelor membre elaborarea unor strategii de incluziune socială este argumentată de Comisia Europeană prin riscurile majore percepute ca surse ale creșterii inegalității și excluziunii sociale: schimbările majore ale pieței muncii, modificări ale structurii demografice și creșterea diversității etnice, creșterea rolului sectorului tehnologiilor informatice și de comunicare, modificări ale funcțiilor și structurii familiei, precum și rolurilor femeii și bărbatului în familie. De asemenea, riscul excluziunii sociale și al menținerii pe termen mediu sau lung sub pragul săraciei poate fi determinat și de prezența factorilor individuali: șomajul pe termen lung, veniturile reduse sau lipsa veniturilor, locurile de muncă prost plătite, starea de sănătate precară, lipsa locuinței sau locuința inadecvată, statutul de imigrant, nivelul redus de calificare profesională, handicapul, dependența de drog sau alcool, apartenența la comunități marginalizate/sărace, nivelul scăzut de educație și analfabetismul și îngrijirea copiilor în familii vulnerabile.
Sub coordonarea Comisiei Europene au fost formulate strategiile europene pentru incluziune socială, bazate pe patru obiective generale:crearea oportunităților de creștere a ocupării fortei de muncă și facilitarea accesului la resurse, bunuri și servicii;prevenirea riscului de excluziune socială;sprijinirea celor aflați în dificultate;mobilizarea tuturor actorilor sociali care pot fi implicați în susținerea și aplicarea strategiei. În scopul monitorizării modului în care sunt aplicate strategiile pentru incluziune socială, statele membre au dezvoltat, la nivel național, un set de indicatori pentru a măsura deopotrivă performanțele și efortul depus de fiecare stat. În primul caz, vor fi utilizați indicatori sociali precum: rata sărăciei, rata abandonului școlar, rata șomajului, în al doilea caz, vor fi utilizați indicatori ca: nivelul cheltuielilor publice sociale, număr de beneficiari ai diverselor programe, etc. Comisia Europeană semnalează faptul că statele membre nu au suficiente date statistice care să acopere satisfăcător indicatorii sociali utilizați. De altfel, unele state membre (Grecia, Belgia) au propus în strategii măsuri pentru eficientizarea sistemelor de colectare și analiză a datelor. Într-un raport prezentat la Conferința de la Antwerp, cu tema ”Indicators for Social Inclusion: Making Common EU Objectives Work”, autorii au formulat un set de recomandări și principii de construcție a indicatorilor comuni ce vor fi utilizați de statele membre în scopul asigurării comparabilității acestora.
Diferențele date de configurația politicilor sociale dintre statele membre s-au concretizat în abordări extrem de diferite ale obiectivelor propuse de Comisia Europeană: statele din categoria celor universaliste ale bunăstării propun majorarea cheltuielilor sociale publice (de exemplu, Danemarca estimează că acestea vor creste cu 2-3% din PIB) pentru a asigura un grad de acoperire mai mare, dar și un nivel mai ridicat al cuantumului transferurilor financiare. De asemenea, sunt propuse programe de intervenție de amploare pentru categoriile sociale considerate a fi vulnerabile (cea mai reprezentativă categorie pare a fi a persoanelor cu handicap) în scopul reducerii dependenței acestora și creșterii gradului de autonomie. În ceea ce privește modul în care responsabilitățile sunt împărțite între nivelele locale, regionale și centrale, cele mai multe state au considerat necesar ca strategia la nivel național să fie susținută, în mod coerent, de planuri regionale și locale pentru incluziune socială. Belgia, Germania, Spania, Italia și Irlanda transferă o mare parte din responsabilitatea susținerii programelor propuse către autoritățile locale. Un avantaj ar fi faptul că obiectivele pot fi adaptate conform nevoilor locale și pot fi mobilizate mai multe resurse, însă există riscul unei slabe coordonări.
Majoritatea statelor membre consideră că reducerea șomajului și creșterea numărului de locuri de muncă reprezintă elementul esențial pentru succesul strategiilor pentru incluziune socială. Diferențele între măsurile propuse de statele membre sunt dictate de rata șomajului: statele care au un nivel al ratei șomajului foarte scăzut accentuează măsurile de creștere a ocupării forței de muncă pentru anumite categorii sociale excluse (Danemarca, Luxemburg, Olanda, Suedia, Irlanda), iar cele care au un nivel ridicat al șomajului își concentrează eforturile către măsuri comprehensive de încurajare a creării de noi locuri de muncă, reducerea șomajului pe termen lung și a șomajului în rândul tinerilor (Franța, Belgia, Spania).
Comisia Europeana recomandă corelarea strategiilor pentru incluziune socială cu strategiile pentru creșterea ocupării forței de muncă. Cel mai important argument în favoarea unei bune coordonări este dat de faptul că ambele tipuri de strategii propun focalizarea pe grupurile tradițional marginalizate prin crearea unor oportunități de acces pe piața muncii. Astfel, se elimină riscul apariției unor suprapuneri sau al formulării conflictuale a unor obiective sau programe de intervenție. Prin aplicarea strategiilor de incluziune socială se intenționează nu doar instituirea unor beneficii sau măsuri destinate celor excluși sau afectați de sărăcie, ci se au în vedere reconsiderarea programelor de protecție socială și eficientizarea serviciilor sociale în scopul atenuării efectelor de excluziune. Totuși, nu apar elemente noi care să determine schimbări majore în configurația sistemelor de protecție socială. Este posibil ca perioada de timp redusă, propusă pentru elaborarea stategiilor, să fi determinat opțiunea statelor pentru consolidarea mecanismelor politicilor sociale în defavoarea introducerii unor elemente inovatoare. De altfel, statele membre menționează că cele mai importante constrângeri au fost determinate de dificultățile de identificare a resurselor financiare necesare susținerii unei modificări majore, pe de o parte, și de cadrul legislativ existent, pe de altă parte. Ca urmare, cele mai multe dintre state au propus, într-o primă formă a strategiei, reconsiderarea măsurilor de reducere a sărăciei prin întărirea mecanismelor de comunicare între nivelele decizionale și cele de execuție din sistemele de protecție socială și eficientizarea mecanismelor existente.
În perioada 2014-2020, Fondul social european va fi orientat în mai mare măsură către rezultate, concentrat pe un număr redus de obiective și mult mai bine coordonat cu alte fonduri ale UE. El va urmări patru mari obiective: ocuparea forței de muncă, educația, incluziunea socială și capacitatea instituțională. Comisia Europeană propune ca 20 % din finanțarea FSE acordată statelor membre să fie destinată în mod specific promovării incluziunii sociale. De asemenea, FSE va cofinanța activitățile EURES naționale și transfrontaliere menite să îi ajute pe lucrători să își găsească un loc de muncă, iar pe angajatori să recruteze în alte state membre. În 2013, Consiliul European a aprobat lansarea unei inițiative privind integrarea tinerilor pe piața muncii, în valoare de 6 miliarde de euro, pentru perioada bugetară 2014-2020.
Comisia Europeană propune integrarea programului Progress, a acțiunilor derulate de EURES la nivel european și a instrumentului european de microfinanțare Progess într-un singur program financiar, pe care ar urma să îl gestioneze direct – Programul UE pentru schimbări sociale și inovare socială (PSCI). PSCI va sprijini coordonarea politicilor prin schimbul de bune practici, consolidarea capacităților și testarea unor politici inovatoare, pentru ca măsurile cele mai eficiente să primească un sprijin suplimentar din Fondul social european. Comisia Europeană propune ca Fondul european de ajustare la globalizare să fie menținut și pe durata perioadei bugetare 2014-2020.
Au fost revizuite, în anul 2014, normele privind coordonarea sistemelor de securitate socială în două domenii: pe de o parte, revizuirea va încerca să faciliteze mobilitatea cetățenilor aflați în căutarea unui loc de muncă și să extindă perioada pe durata căreia aceștia pot primi prestații de șomaj în străinătate și, pe de altă parte, va încerca să stabilească reguli mai clare privind accesul cetățenilor UE la îngrijiri pe termen lung într-un stat membru altul decât cel de reședință. Una din direcțiile principale de creștere a ocupării, în Uniunea Europeană, se referă la programele de formare și pregătire a forței de muncă. Cea mai mare parte a resurselor bugetare destinate politicii sociale se îndreaptă către aceste programe. O mare parte din aceste programe sunt programe de reconversie, pregătire și recalificare a șomerilor, în conformitate cu cerințele și tendințele înregistrate pe piața muncii, pentru a le crea acestora șansele de a găsi un loc de muncă și de a nu mai fi șomer.
Principala problemă cu care se pot confrunta, în viitor, țările din „euro land”, ce nu va permite o distribuire uniformă a efectelor sociale ale monedei unice este mobilitatea redusă a forței de muncă în interiorul Uniunii Europene. Lipsa de mobilitate a forței de muncă face ca zona euro să fie o zonă monetară imperfectă. Dacă Uniunea Monetară Europeană ar forma o zonă monetară optimă, atunci efectele negative manifestate în plan social ar fi mult diminuate ca urmare a deplasării forței de muncă din zonele unde se înregistrează șomaj (supraofertă a forței de muncă) spre regiunile unde se înregistrează penurie de forță de muncă. În aceste condiții, creșterea flexibilității pieței muncii și realizarea efectivă a mobilității depline a forței de muncă în interiorul UE ar reprezenta un mecanism eficient de ajustare automată și rapidă a dezechilibrelor în cadrul Uniunii Economice și Monetare.
CAPITOLUL 4
PIAȚA MUNICII ȘI FORȚA DE MUNCĂ ÎN ROMÂNIA
4.1. Caracteristici ale pieței muncii din România
Piața muncii reflectă starea generală a economiei, situația demografică, sistemul legislativ și instituțional prin care se reglementează relațiile de muncă. România face parte din grupul țărilor care se confruntă cu probleme pe piața forței de muncă, datorate indeficienței structurale a activităților economice, un nivel de trai scăzut, venituri mici, speranță de viață reduse. În ultimul deceniu piața muncii în România a suferit transformări semnificative. Restricționarea cererii de muncă în anumite ramuri industriale a creat o criză a locurilor de muncă. Există ramuri ale economiei în care cererea de muncă este mai mare decât oferta de muncă. Aceeași situație o întâlnim în agricultură, construcții etc. fapt ce a dus la o criză de muncitori calificați.
Necorelarea cererii de muncă cu oferta au determinat disfuncții pe piața muncii. Structura diferită între cele două componente ale echilibrului generează tensiuni pe piața muncii, conducând în final la ineficiență, fie în utilizarea capitalului fie în aceea a muncii În România, în mod distinct față de situația din celelalte țări membre ale Uniunea Europeană, mai există o consecință majoră a disfuncțiilor de pe piața muncii, anume existența în agricultură a unui număr foarte mare de persoane având statutul de lucrători pe cont propriu și respectiv de lucrători familiali neremunerați. În realitate, aceștia fiind ocupați doar parțial sau chiar informal (dovadă stau veniturile foarte scăzute cu care sunt înregistrați oficial, aproape de sau sub pragul sărăciei) și nefiind adaptați sau mobili în raport cu condițiile actuale de pe piața muncii din România, ar trebui practic excluși din forța de muncă și eventual încadrați într-o categorie specială de „șomaj” sau oricum de „neocupare”. Ei, însă, prin statutul lor profesional care li se atribuie în mod oficial și nefiind îndreptățiți legal la ajutorul de șomaj, sunt totuși încadrați în mod convențional în sistemul statistic la categoria populație ocupată.
Într-o anumită perioadă, în anumite zone din economie, cererea de muncă poate să crească rapid și să necesite o structură care nu poate fi acoperită de oferta de muncă existentă. În acest caz, creșterea producției este limitată de către oferta la nivel local sau chiar național, cu consecințele care decurg. Această situație poate fi considerată drept una de subofertă de muncă. De asemenea, există frecvent situații, mai ales în perioadele de criză, când, în anumite zone din economie, oferta de muncă nu își găsește plasament, volumul și structura cererii fiind necorespunzătoare. În acest caz, creșterea ocupării este aceea care este limitată de către cerere la nivel local sau chiar național, cu efectele rezultate. De această dată, situația poate fi considerată drept una de supraofertă de muncă.
Există numeroase alte disfuncții pe piața muncii în România. Unele sunt mai vechi, fiind amplificate în perioada de criză, altele au fost generate de aceasta. Noul cod al muncii, care introduce unele prevederi ce vizează flexibilizarea pieței muncii se pare că nu a generat efecte majore, cel puțin în perioada crizei. Cauzele disfuncțiilor par a fi mai complexe, ținând de comportamentul agenților economici, de conservatorismul venit din unele tradiții la care se renunță cu greu, de rapiditatea adoptării unor metode și tehnici moderne de reglementare pe piața muncii, de fermitatea aplicării acestora etc.
Criza economică a generat, din rațiuni ce pot fi justificate din punct de vedere bugetar, noi disfuncții, cum sunt cele reprezentate de măsurile privind blocarea angajărilor în sectorul public, de restrângerea cumulului și a convențiilor civile, de modificarea regimului drepturilor de autor, de trimiterea în pensie a celor care ating limita de vârstă, de modificarea plafonului de impozitare pentru microîntreprinderi etc. Totuși, experiența acumulată până în prezent arată că este necesară asigurarea unui echilibru, desigur dinamic, între măsurile care protejează bugetul (care de regulă sunt măsuri cu efect pe termen scurt) și cele care stimulează mobilitatea și flexibilizarea pe piața muncii, eliminarea disfuncțiilor de pe această piață (care în general au efecte pe termen mediu și lung).
Alături de alți factori, mobilitatea și flexibilizarea forței de muncă este influențată în mod semnificativ de nivelul veniturilor din muncă, acestea fiind la baza nivelului de trai al persoanelor ocupate. La rândul lor, veniturile din muncă îmbracă mai multe forme, dar cele mai importante provin din salarii, nivelul acestora fiind permanent în dinamică.
Comparând ramurile se constată că raportul dintre cel mai mare salariu mediu și cel mai mic era în decembrie 2014 de 4,4 la 1, atât pentru salariul brut cât și pentru cel net. În ultimă instanță, însă, salariații sunt interesați doar de ceea ce încasează efectiv pentru munca lucrată. În această privință, se observă existența unor discrepanțe mari între ramuri, diferența dintre cele două categorii, ca pondere în salariul brut, variind de la 15% în ramura Hoteluri și restaurant până la aproape 70% în Intermedieri financiare și asigurări. La nivel național, ecartul mediu între salariul brut și net reprezintă 27,4%.
Analiza distribuției salariilor brute și nete pe sexe evidențiază existența încă a unor diferențe semnificative. În cazul tuturor ramurilor (doar cu excepția uneia), câștigul salarial nominal, atât cel brut cât și cel net, este mai mare pentru bărbați. Excepția o constituie ramura Administrație publică și apărare, asigurări sociale din sistemul public, în care salariile lunare sunt mai mari pentru femei comparativ cu cele ale bărbaților.
Ca regulă generală, distribuția salariaților după nivelul salariilor brute realizate se caracterizează prin frecvența mare a salariaților cuprinși în grupele cu salarii mici. De exemplu, în 2014, pe ansamblu, numărul persoanelor cu salarii de până la 1500 lei (deci salarii scăzute, sub salariu mediu brut pe economie) reprezenta 61,8% din totalul salariaților. În cazul bărbaților, persoanele din această grupă de salarii brute (deci care realizau salarii de până la 1.500 lei) reprezentau 58,4% din numărul total al salariaților bărbați, în vreme ce în cazul femeilor această pondere era de 65,7%, deci un ecart de –7,3 puncte procentuale. Începând însă cu grupa de salarii brute 1.501-2.000 lei (deci pentru grupele cu salarii mai ridicate), se constată că ecartul dintre sexe devine favorabil bărbaților. Corespunzător, pentru totalul salariilor de peste 1.500 lei, diferența de puncte procentuale între bărbați și femei este de această dată de +7,3 puncte procentuale.
Mobilitatea forței de muncă este influențată, pe lângă diferențele dintre ramuri, în ceea ce privește salariile, productivitatea, condițiile de muncă etc. și de acelea existente în profil teritorial, pe regiuni, județe și localități. Unul dintre factori îl reprezintă distribuția pe regiuni câștigului salarial brut și a celui net. În cazul analizei pe regiuni a distribuției salariului mediu lunar pe persoană, se constată diferențe între cele două categorii de salarii. Conform datelor disponibile, ecartul dintre salariul brut și cel net este în toate regiunile (cu excepția regiunii București-Ilfov) în jur de 20% (între 19,0% în regiunea Nord-Vest și 21,6% în regiunile Sud-Muntenia și Sud-Vest Oltenia). Se remarcă proporția foarte ridicată, 33,4%, comparativ cu media națională, de doar 23,1%, a ecartului dintre venitul brut și cel net înregistrate în anul 2014.
Creșterea economică are un impact major asupra nivelului veniturilor și respectiv asupra distribuției între diversele grupe de gospodării ale populației, dar nu într-un mod direct. Există mecanisme de transmisie a impactului evoluției economice generale, exprimată de regulă prin ritmul modificării PIB-ului, pe latura veniturilor, inclusiv prin considerarea întârzierilor inerente (așa-numitul fenomen lag, în engleză). Pe măsura creșterii economice, venitul populației sporește, însă de regulă nu proporțional pentru toate grupele. Ideal, pentru realizarea unei convergențe a veniturilor la nivel național, ar trebui ca veniturile să crească mai rapid în cazul grupurilor mai sărace ale populației decât în cel al populației bogate.
4.2. Politicile și strategiile de creștere ale pieței muncii din România
În țările din spațiul comunitar, intervențiile pe piața muncii sunt menite să acționeze ȋn diminuarea efectelor și corectarea dezechilibrelor pe această piața. Menționăm câteva dintre acestea : servicii pe piața muncii adresate persoanelor aflate ȋn cautarea unui loc de muncă, ȋn scopul mijlocirii găsirii unui loc de muncă; formarea profesională adresate persoanelor a căror activitate principală este căutarea unui loc de muncă, dar care ȋn final ȋși modifică statul lor pe piața muncii prin: participarea la măsuri de formare, ȋn scopul inițieii, calificării, recalificării, perfecționării sau specializării; subvențiile sau creditele pentru stimularea angajării-se referă la măsurile ce facilitează recrutarea șomerilor și a persoanelor din alt grup țintă sau mențin ocuparea cu risc involuntar de a-și pierde locul de muncă; protecția și sprijinul pentru ocupare și reabilitare-sunt măsureile ce se intreprind ȋn scopul integrării pe piața muncii a personaleor cu capacitate redusă de muncă, prin intermediul unor suvenții specifice; căutarea directă de locului de muncă-sunt acele măsurri care crează locuri de muncă suplimentare ȋn vederea găsirii unui loc de muncă pentru șomerii pe termen lung sau pentru alte persoane care de obicei sunt dificil de plasat ȋn muncă; stimulentele pentru demararea activității pe cont propriu-sunt măsuri care promovează antreprenoriatul prin ȋncurajarea șomerilor să-și demareze o afacere proprie; suport financiar pentru persoanele care nu au un loc de muncă și care se află ȋn căutarea unui loc de muncă, dar și persoane pensionate timpuriu; pensionarea timpurie-se referă la suportul finaciar care facilitează pensionarea timpurie completă său parțială a personaleor ȋn vârstă care se presupune că au șanse reduse căutarea unui loc de muncă.
În anul 2012, România a cheltuit 0,29% din P.I.B. ȋn scopul sprijinirii integrării ȋn câmpul muncii a șomerilor și a altor grupuri defavorizate. Comparativ cu nivelul european, se poate observa că ponderea deținută de cheltuielile cu intevențiile pe piața muncii este mult mai mică decât cea la nivel european, pe tot parcursul perioadei 2008-2012, ȋnregistrându-se diferențe de peste 1,5 puncte procentuale, ecartul cel mai mare fiind ȋn anii 2009 și 2012 (1,7 puncte procentuale) și cel mai mic ȋn anii 2007-2007 (1,3 puncet procentuale).
Figura nr. 4.1.Ponderea în PIB a cheltuielilor privind piața muncii
Sursa datelor: EUROSTAT http://ec.europa.eu/eurostat
Cheltuielile cu serviciile privind piața muncii, în anul 2012, s-au situat la 518.773 mii lei, ȋn creștere cu +4,7% față de anul precedent, când au fost de 495.337 mii lei. În cadrul acestor cheltuieli ponderea de 95% o dețin cheltuielile cu administrarea serviciilor, măsurilor și suporturilor financiare, și doar 0.5% o reprezintă cheltuielile cu informarea și consilierea profesională și mediere a muncii.
Figura nr. 4.2. Cheltuielile cu serviciile pe piața muncii
Sursa: http://www.insse.ro/cms/ro/content/publicatii-statistice
Comapartiv cu nivelul eruopean, unde ponderea deținutră de cehltuielile active ajungea la 0,05% din PIB, la nivel național ponderea care a revenit acestui tip de cheltuieli ȋn PIB, 2012 a fost de 0,03%, iar ȋn totalul chetuielilor cu intervențiile publice (politicile pe piața muncii) a fost de 12%. În anul 2012, cu măsurile privind piața muncii s-au cheltuit 200.185 mii lei, cu 24% mai mult decât ȋn anul precedent (161.376 mii lei).
Figura nr. 4.3. Cheltuielile cu măsurile active pe piața muncii
Sursa: http://www.insse.ro/cms/ro/content/publicatii-statistice
În vederea îndeplinirii obiectivelor legate de ocupare și creșterea capitalului uman, la nivel național s-au identificat o serie de măsuri care pot fi implementate în perioada viitoare. În domeniul ocupării, fundamentală este realizarea obiectivului prevăzut în Strategia Europa 2020 pentru România, anume o rată de 70% pentru grupa de vârstă 20-64 ani, la orizontul anului 2020 (comparativ cu ținta la nivelul UE de 75%).
Pentru aceasta se impune un set de măsuri pentru creșterea gradului de ocupare a populației, dintre care menționăm:reforma cadrului legal privind stimularea ocupării forței de muncă și formarea profesională continuă; investiții în formarea profesională continuă, incluzând printre altele operaționalizarea comitetelor sectoriale, formarea profesională a angajaților, cu accent special pe aceea a persoanelor din grupuri vulnerabile (zonele rurale și persoanele inactive), realizarea de studii privind corelarea cererii cu oferta pe piața muncii și estimarea necesarului de calificări; măsuri de susținere a tranziției din șomaj sau inactivitate în starea de ocupare;îmbunătățirea cadrului legislativ și a stimulării prelungirii vieții active; consolidarea dialogului social; flexibilizarea cadrului legal privind relațiile de muncă în contextul implementării principiului flexisecurității;măsuri în domeniul migrației forței de muncă;creșterea operativității și eficienței în corelarea mai bună a sistemului de asistență socială cu cel de ocupare; modernizarea sectorului agricol și extinderea activităților economice în mediul rural (serviciile și mica industrie).
Strategiile și politicile de ocupare a forței de muncă, depășesc, cu mult, preocupările legate strict de problemele producției. Ocuparea cât mai completă și echitabilă a potențialului uman de muncă reprezintă o dimensiune esențială a obiectivelor generale de consolidare a coeziunii sociale, de reducere permanentă a nivelului sărăciei, a aElvisigurării, ȋn fapt, a egalității populație, a combaterii discriminării și excluziunii sociale, de promovare a incluziunii sociale și a echității sociale.
O problemă prioritară în cadrul Uniunii Europene, dar și în cazul României, o reprezintă creșterea ocupării în rândul tinerilor, a reducerii șomajului pentru această grupă de populație, știut fiind că rata șomajului în cazul lor este peste medie. Printre acțiunile pe termen scurt și mediu care pot stimula creșterea ocupării în cazul tinerilor se numără: sprijinirea pentru obținerea primului loc de muncă și începerea unei cariere prin aplicarea unor măsuri de stimulare a angajatorilor în vederea încadrării în muncă a absolvenților de învățământ; promovarea uceniciei la locul de muncă pentru tinerii cu un nivel scăzut de instruire și fără calificare; acordarea de stimulente fiscale pentru întreprinderile care utilizează contracte cu durată nedeterminată sau pentru convertirea contractelor temporare în contracte cu durată nedeterminată; promovarea serviciilor de informare, orientare și consiliere profesională; consolidarea cursurilor de formare profesională, consultanță pentru înființarea de mici afaceri; acordarea de sprijin pentru crearea și dezvoltarea de micro-întreprinderi de către tineri urmărindu-se consolidarea antreprenoriatului în rândul tinerilor; promovarea acțiunilor pentru integrarea pe piața muncii a tinerilor și a șomerilor tineri, care vor fi finanțate și din Fondul Social European; promovarea unor stagii de calitate în cadrul programelor de educație și formare profesională și/sau a programelor de ocupare a forței de muncă; promovarea de oportunități profesionale și de formare profesională pentru tineri dincolo de frontierele naționale, inclusiv familiarizarea de timpuriu a tinerilor cu mediul de muncă.
Pe termen lung un impact semnificativ ar avea lansarea unor programe de investiții (minim 2% din PIB) pentru dezvoltarea de sisteme educaționale și de formare moderne care să asigure competențe cheie și de excelență pentru economia și societatea bazată pe cunoaștere. În privința creșterii capitalului uman, indicatorul de bază este reprezentat de sporirea ponderii absolvenților de învățământ terțiar. În acest sens Strategia Europa 2020 prevede, ca indicator de rezultate, ținta specifică pentru România de creștere a ponderii absolvenților de învățământ terțiar, pentru grupa de vârstă 30-34 ani, la valoarea de 26,7% (comparativ cu ținta la nivelul UE de 40%).
În prezent, în România, doar 33,9% din totalul populației ocupate în mediul rural activează în sectoarele nonagricole. În cazul forței de muncă din agricultură timpul dintr-un an calendaristic este doar parțial ocupat, iar ca ocupații predomină lucrătorii pe cont propriu (52,1%) și respectiv lucrătorii familiali neremunerați (41,6%), care de fapt semnifică practicarea așa-numitei agriculturi de subzistență. Comparativ cu țările din Uniunea Europeană, România se plasează pe ultimele locuri în privința utilizării forței de muncă din sectorul rural. Spre exemplificare, prezentăm situația diferențialului dintre ponderea mediului rural în totalul populației și aceea a agriculturii în populația ocupată în unele țări din UE. La nivelul anilor 2009-2010, valorile celor două ponderi (în %) erau de 44,9/30,1 în România, comparativ cu 39,3/11,2 în Portugalia, 39,0/13,3 în Polonia, 38,6/11,9 în Grecia, 33,0/9,2 în Lituania, 32,5/5,3 în Austria, 31,9/4,6 în Ungaria, 31,6/3,7 în Italia; 28,5/7,1 în Bulgaria, 26,5/3,1 în Cehia, 26,2/1,7 în Germania etc.
Promovarea incluziunii sociale și combaterea sărăciei este unul din obiectivele stabilite prin Planul Național de Reformă în legătură cu Strategia Europa 2020 pentru o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii.
România își propune să reducă numărul de persoane expuse riscului de sărăcie și excluziune socială cu 580.000 de persoane până în anul 2020. Pentru a atinge acest obiectiv va fi nevoie de o soluție integrată, precum și de îmbunătățirea incluziunii sociale, a locuințelor, a accesului pe piața muncii și la servicii de securitate socială, precum și la servicii de educație și sănătate de bună calitate. În România, gradul de sărăcie și excluziune socială este mult mai mare comparativ cu majoritatea statelor membre ale UE, în anul 2011 înregistrându‐se o populație expusă la riscul de excluziune socială care reprezenta un procent de 40,3% din total populație, față de o medie UE de aproximativ 24%. Zonele mono‐industriale afectate de restructurarea industrială se confruntă cu o îmbătrânire accentuată a populației și cu fenomenul depopulării; așezările izolate, situate în regiunile montane de‐a lungul coridorului Dunării au aceeași tendință demografică negativă, în sărăcia este asociată cu lipsa de modernizare și cu viața economică dominată de agricultură. Începând cu anul 1990, fenomenul sărăciei s‐a concentrat în nuclee urbane din zonele de locuințe sărace, acest fenomen necesitând o abordare integrată. Alți factori de diferențiere în ceea ce privește sărăcia în mediul urban sunt dependența de venituri a orășenilor, segregarea comunităților în locuințe și utilizarea serviciilor sociale.
4.3. Analiza forței de muncă din România
În anul 2013, populația activă a României era de 9.912 mii persoane, din care 9.194 mii persoane ocupate și 718 mii șomeri. Rata de ocupare a populației în vârsta de muncă (15-64 ani) din România a fost de 59,5%, având valori mai ridicate pentru bărbați (67,0%, față de 51,9% pentru femei) și valori apropiate pe cele doua medii de rezidență (59,8%, în mediul rural și 59,2% în mediul urban). Erau ocupați 22,8% dintre tineri (15-24 ani) și 41,7% dintre persoanele vârstnice (55-64 ani). Nivelul cel mai ridicat al ratei de ocupare pentru persoanele în vârsta de muncă s-a înregistrat în rândul absolvenților învățămantului superior (80,8%). Pe masură ce scade nivelul de instruire scade și gradul de ocupare. Astfel, erau ocupate 62,8% dintre persoanele cu nivel mediu de instruire și numai 41,5% dintre cele cu nivel scăzut de instruire.
În ceea ce privește rata de ocupare a populației din grupa de vârsta 20-64 ani a fost de 63,7%, înregistrând valori mai mari pentru persoanele ocupate de sex masculin (7,8%) față de cele de sex feminin (55,6%). Pe medii de rezidență rata de ocupare a populației din mediul rural (64,7%) a depașit-o cu 1,7 puncte procentuale pe cea va populației rezidente ȋn mediul urban. Rata șomajului a fost de 7,2%. Pe sexe, ecartul dintre cele doua rate a fost de 1,2 puncte procentuale (7,8% pentru barbați față de 6,6% pentru femei), iar pe medii de rezidență, de 3,6 puncte procentuale (8,8% pentru urban față de 5,2% pentru rural). Rata șomajului avea nivelul cel mai ridicat (24,3%) în rândul tinerilor (15-24 ani). 5.Șomajul a afectat într-o masură mai mare persoanele cu nivel de instruire mediu, pentru care rata șomajului a fost de 7,7%, comparativ cu ratele înregistrate pentru absolvenții învățământului scăzut (6,5%) si superior (6,6).
Figura nr. 4.4. Categorii de populație în trimestrul IV 2013 – mii persoane-
Sursa : http://www.insse.ro/cms/ro
Cu privire la rata somajului de lungă durata (în șomaj de un an și peste) a fost de 3,5%..Ponderea persoanelor aflate în șomaj de un an și peste în total șomeri a fost de 47,9%. Șomajul pe termen lung a înregistrat valori foarte apropiate pe sexe (47,0% în rândul femeilor și 48,5% în rândul bărbaților), pe medii însă, intesitatea a fost mai mare în randul persoanelor din mediul urban (50,9%, față de 41,4% pentru persoanele din mediul rural). Pentru tineri (15-24 ani), rata șomajului de lungă duraăa (în șomaj de șase luni și peste) a fost de 12,6%, iar incidența șomajului de lungă durată în rândul tineretului de 51,8%. În anul 2013, persoanele de 15 ani și peste reprezentau 85,1% din populația totală a țării: dintre acestea, 50,8% erau persoane ocupate, 4,0% șomeri, iar 45,2% persoane inactive.
Persoanele în vârsta de muncă (15-64 ani) dețineau în România o pondere de 70,0% în totalul populației țării; în rândul acestora, persoanele ocupate reprezentau 59,5%, șomerii 4,8%, iar persoanele inactive 35,7%. În rândul persoanelor de 15 ani și peste de sex masculin predominau cele ocupate (58,8%); în cazul femeilor de 15 ani și peste ponderea cea mai mare (53,7%) era deținută de persoanele inactive din punct de vedere economic.
Figura nr. 4.5. Structura populației de 15 ani și peste după participarea la activitatea economică, pe sexe și medii, în trimestrul IV 2013.
Sursa : http://www.insse.ro/cms/ro
În anul 2013, populația activă era de 9.912 mii persoane. Din numărul total al persoanelor active, 56,2% erau de sex masculin, iar 56,2% aveau domiciliul în mediul urban. Majoritatea persoanelor active 96,5% era în vârstă de muncă (15-64 ani). Ponderea tinerilor (15-24 ani) în categoria populației active a fost de 7,7%.
Rata de activitate a populației în vârstă de muncă (15-64 ani) a fost de 64,3% și a înregistrat niveluri mai ridicate pentru populația masculină (72,8%, față de 55,8% pentru femei) și pentru persoanele din mediul urban. În funcție de nivelul de instruire, cele mai active din punct de vedere economic erau persoanele în vârstă de 15-64 ani cu nivel de instruire superior (universitar de scurtă și lungă durată, inclusiv masterat și doctorat, postdoctorat, studii postuniversitare), rata de activitate a acestora fiind de 86,5%. Persoanele cu nivel mediu de instruire (postliceal de specialitate, liceal, inclusiv treapta I și profesional, complementar sau ucenici) erau active pe piața forței de muncă în proporție de 68,1%.
Participarea la activitatea economică a persoanelor cu nivel scăzut de instruire (gimnazial, primar și fără școală) a fost de 44,9%. Pe măsura scăderii nivelului de instruire al persoanelor active în vârstă de muncă, discrepanțele pe sexe și medii de rezidență se adâncesc.
Astfel rata de activitate pentru barbați în vârstă de muncă cu nivel scăzut de instruire a fost de 17,2 puncte procentuale, mai mare decât pentru femei și cu 21,6 puncte procentuale mai mare în mediul rural decât în mediul urban. Rata de activitate a populației în vârsta de 20-64 ani a fost de 68,6%. Persoanele din categoria de vârsta 20-64 ani de sex masculin au înregistrat o rata de activitate de 77,7% față de 59,5% în cazul celor de sex feminin. Pe medii de rezidență, indicatorul a avut valori mai apropiate (68,2% în mediul rural și 68,9% în mediul urban).
Figura nr. 4.6. Evoluția ratei de ocupare a populației de 15 ani și peste, pe grupe de vârstă
Sursa : http://www.insse.ro/cms/ro
În trimestrul IV 2013, numărul persoanelor ocupate a fost de 9.1947 mii, în scadere atât față de trimestrul corespunzator din anul precedent (-20 mii persoane), cât și față de trimestrul anterior (-256 mii persoane).Dintre acestea, barbații reprezentau 55,9%, persoanele rezidente din mediul urban 55,2%, iar persoanele ocupate ȋn vârstă de muncă (15-64 ani) dețineau o pondere de 96,2%. Rata de ocupare a populației ȋn vârstă de muncă (proporția persoanelor ocupate ȋn vârstă de 15-64 ani ȋn populația totală ȋn vârstă de 15-64 ani) a fost de 59,5%, având o valoare mult mai ridicată pentru pesoanele ocupate de sex masculin (67,0%, față de 51,9% pentru femei), dar apropiată ca nivel pe cele două medii de rezidență (59,8%, ȋn mediul rural și 59,2% ȋn mediul urban).Analiza după nivelul de instruire reflectă faptul că rata de ocupare a persoanelor ȋn vârstă de muncă cu nivel superior de instruire a fost de 80,8%, cu diferențe mici atât pe sexe (83,6% pentru barbați și 78,3% pentru femei) cât și pe medii (81,3% in mediul urban și 77,5% ȋn mediul rural). Erau ocupate 62,8% dintre persoanele cu nivel mediu de instruire. Dintre persoanele cu nivel scăzut de instruire au fost ocupate doar 41,5%; ȋn cazul acestui indicator, se ȋnregistrează o mare discrepanță pe mediile de rezidență: +25,0 puncte procentuale pentru mediul rural față de mediul urban.
Figura nr. 4.7 Evoluția ratei de ocupare a populației
Sursa : http://www.insse.ro/cms/ro
Rata de ocupare a populației din grupa de vârstă 20-64 ani a fost de 63,7%, ȋnregistrând o valoare mai mare pentru persoanele ocupate de sex masculin (71,8%) față de cele de sex feminin (55,6%). Pe medii de rezidență, rata de ocupare a populației de 20-64 ani din mediul rural a depășit-o cu 1,7 puncte procentuale pe cea a populației rezidente ȋn mediul urban..Cele mai ȋnalte rate ale ocupării s-au ȋnregistrat pentru persoanele din mediul urban din grupa de vârstă 45-54 ani (81,6%) și de persoanele de sex masculin din grupa de vârstă 35-44 ani (86,0%). Analiza distribuției pe grupe de vârstă a populație ocupate arată că ponderea cea mai mare (77,2%) era deținută de persoanele din grupa de vârsăa adultă (25-54 ani), acestea regăsindu-se cu precădere (60,2%) ȋn mediul urban..Tinerii au reprezentat 6,3% din populația ocupată, fiind mai numeroși ȋn mediul rural (64,2%). Structura pe grupe de vârstă a populației ocupate de sex feminin nu diferă semnificativ de cea a bărbaților.
În trimestrul IV 2013, numărul șomerilor din România era de 718 mii persoane, fiind ȋn creștere atât față de trimestrul anterior (+6 mii persoane), cât și față de trimestrul corespunzator din anul precedent (+34 mii persoane). Majoritatea persoanelor aflate ȋn șomaj avea domiciliul ȋn mediul urban (68,7%), era formată din bărbați (60,1%) și aparținea grupei de vârstă 15-34 ani (58.1%).Tinerii ȋn vârstă de 15-24 ani reprezentau 26,0% din totalul șomerilor. Ponderera șomerilor tineri (15-24 ani) ȋn totalul persoanelor tinere era de 7,3%, nivelul acestui indicator fiind mai mare pentru pesoanele de sex masculin (8,3% față de 6,4% ȋn cazul femeilor) și pentru cele din mediul urban (8,0%, față de 6,7% pentru mediul rural).
Figura nr. 4.8 Numarul somerilor pe sexe, medii si grupe de varsta, in trimestrul IV 2013
Sursa : http://www.insse.ro/cms/ro
Rata șomajului (proporția șomerilor ȋn populația activă) la nivelul țării a fost de 7,2%. Se mențin rate ȋnalte pentru șomerii de sex masculin (7,8% față de 6,6% pentru șomerii de sex feminin) și pentru cei cu domiciliul n mediul urban (8,8% față de numai 5,2% ȋn mediul rural). Pe grupe de vărstă, rata șomajului avea nivelul cel mai ridicat (24,3%) ȋn rândul tinerilor (15-24 ani), prezentând o diferență semnificativă pe cele două medii de rezidenta: 33,1% pentru mediul urban, față de 18,4% pentru mediul rural
Figura nr. 4.9 Rata șomajului pe grupe de vârsta și sexe ȋn trimestrul IV 2013:
Sursa : http://www.insse.ro/cms/ro
După nivelul de instruire absolvit, din totalul șomerilor 39,7% proveneau din rândul persoanelor cu pregătire liceală (inclusiv treapta 1), 21,9% erau absolvenți ai școlilor profesionale, complementare sau de ucenici, iar 15,2% erau absolvenți ai ȋnvățământului gimnazial. În totalul șomerilor, absolvenții ȋnvățământului universitar dețineau o pondere de 16,7%, ȋnregistrându-se o valoare mai mare ȋn rândul femeilor (20,8% față de 14,0% ȋn cazul bărbaților.)
Figura nr. 4.10 Rata șomajului pe medii de rezidență
Sursa : http://www.insse.ro/cms/ro
Rata șomajului de lunga durată (ponderea șomerilor aflați ȋn șomaj de un an și peste ȋn populația activă) a fost de 3,5%. Incidența șomajului de lungă durată ȋn rândul tineretului (ponderera șomerilor ȋn vârstă de 15-24 ani aflați ȋn șomaj de șase luni și peste, ȋn totalul șomerilor din aceeași grupă de vârstă) a fost de 51,8%.Șomerii tineri aflați ȋn șomaj de un an și peste au deținut ȋn totalul șomerilor tineri o pondere de 36,7%.
Tabelul 4.1.Șomajul de lungă durată, ȋn trimestrul IV 2013 (%)
Sursa : http://www.insse.ro/cms/ro
Rata șomajului de foarte lungă durată (ponderea șomerilor aflați ȋn șomaj de doi ani și peste ȋn populația activă) a fost de 1,7%. Acest indicator a ȋnregistrat valori mai ridicate pentru șomerii cu domiciliul ȋn mediul urban și pentru cei de sex masculin (de 2,2%, respectiv 1,8%). Șomerii de sex feminin și șomerii cu domiciliul ȋn mediul rural au ȋnregistrat valori ale ratei șomajului de foarte lungă durată de numai 1,5%, respectiv 1,0%.
Tabelul 4.2 Populația dupa participarea la activitatea economică
Sursa : http://www.insse.ro/cms/ro
Tabelul 4.3 Rata șomajului pe grupe de vârstă, ȋn perioada 1966-203
Sursa : http://www.insse.ro/cms/ro
4.4. Migrația forței de muncă din România pe piața Uniunii Europene
La începutul lui 2012, aproape 1,85 milioane de cetățeni români lucrau în alte țări membre ale UE iar o foarte mică parte din volumul total al migrației internaționale este înregistrată efectiv în statisticile oficiale. În realitate, numărul cetățenilor români plecați la muncă ȋn strainătate este mult mai mare.
Figura nr. 4.11. Cetățeni români plecați la muncă în UE
Sursa: http://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/alte/2012/Comunicat%20DATE%20PROVIZORII%20RPL%202011.pdf
Numărul cetățenilor români care au plecat pentru a-și găsi o slujbă ȋn străinatate este dificil de cunatificat, ȋnsă din datele primite de la autoritățile statelor membre UE și din studiile realizate, se poate afirma că peste 2,5 milioane de cetățeni care lucrează ȋn afara granițelor României, cu precădere ȋn statele membre U.E.: peste 1 milion de cetățeni români locuiesc ȋn Italia, potrivit datelor furnizate de Institulul de Statistică din Italia; 913.405 cetățeni români locuiesc ȋn Spania, conform datelor publicate de către Observatorul Permanent al Imigrației din Spania; aproximativ 200.000 cetățeni români locuiesc ȋn Franța, estimează Ministerul Muncii din România; 110.000 cetățeni români muncesc cu acte ȋn Marea Britanie, potrivit datelor statistice ale Departamentului Muncii și Pensiilor din Marea Britanie; 110.000 cetățeni români muncesc ȋn Germania; 28.000 cetățeni români lucrează ȋn Irlanda; 20.000 cetățeni români lucreză ȋn Austria; 15.000 cetățeni români lucrează ȋn Olanda, conform datelor oferite de Biroul Central de statistică Olanda; 2.000 cetățeni români lucrează ȋn Finlanda, conform datelor statistice comunicate de Serviciul de imigrare din Finlanda.
Fenomenul de migrație a forței de muncă din România a creat dezechilibre majore pe piața internă a muncii (spre exemplu, ȋn contextul reducerii semnificative de personal din sectorul de sănătate) și necesită adoptarea și implementarea de politici necesare pentru restabilirea și menținerea unui echilibru ȋntre cerere și ofertă, ȋn contextul sporirii migrației și al ȋmbătrânirii demografice.
Cetățenii români care lucreză ȋn U.E. sunt angajați ȋn primcipal ȋn posturi cu nivel mediu de abilități. Structura de ocupare a forței de muncă pentru rezidenții români este următoarea: 24,9% sunt lucrători foarte calificați, 63,6% lucratori cu calificare medie și 11,8% lucrători cu nivel scăzut de calificare.
Figura nr. 4.12.Structura de ocupare a forței de muncă
Sursa: http://www.insse.ro/cms/files/statistici
Cetățenii români care lucrează ȋn afara granițelor țăriisunt priviți ca o sursă importantă de venit care poate sprijini creșterea economică. Veniturile aduse de rezindenții români reprezintă sume importante, ȋn ciuda scăderilor din ultimii ani. În decembrie 2013 Eurostat a raporat o scădere a veniturilor aduse de lucrătorii români de la 206 mil. euro ȋn 2012 (0,17% din PIB-ul României) la 168 mil.euro. Migrarea masivă a ȋnregistrat o scădere de 12,2% ȋn rândul populației României ȋntre anii 2002-2012, ȋn principal ȋn rândul tinerilor și a exagerat tendința actuală spre populația vârstnică. În acest context, strategia U.E. 2020 privind ocuparea forței de muncă la nivelul de 70% va fi dificil de atins fără o extindere a ocupării ȋn regiunile mai puțin dezvoltate al României și fără o creștere semnificativă a anagajării femeilor, ȋn special.
În cadrul Strategiei Lisabona, ca stat membru, România elaboreaza anual un Program Național de Reformă, cu o solidă componența în zona ocupării forței de muncă, unde Bruxelles-ul oferă mai multe orientari: promovarea ocupării depline, creșterea productivității muncii și consolidarea coeziunii sociale și teritoriale; ocuparea persoanelor pe toată durata vieții lor active; încadrarea pe piața muncii a persoanelor aflate în căutarea unui job și a persoanelor din grupurile vulnerabile; armonizarea cererii cu oferta pe piața muncii;îmbinarea flexibilității cu securitatea ocupării, conform conceptului de flexicuritate; ocuparea forței de muncă, prin dezvoltarea de politici salariale și de costuri stimulative ; încurajarea investițiilor în capitalul uman; adaptarea sistemelor de educație și formare profesională la noile cerințe ale pieței muncii.
În trimestrul VI– 2013, conform datelor Institutului Național de Statistică, rata de ocupare a forței de muncă la noi în țară ajunsese la 59,5 %, iar ȋn trimestrul al II lea din 2012 era de 60,8%. Cu o astfel de rată, România mai are de recuperat și este greu de admis că se vor crea suficiente locuri de muncă, așa încât 70 % din cei peste 15 milioane de români cu vârsta între 15 – 64 de ani să fie angajați în muncă până în 2020. Performanța de 70 % s-ar putea obține și prin diminuarea numitorului fracției, respectiv a numărului populației de vârstă activă, ceea ce nu ar fi, însă, dezirabil, nici din perspectiva demografică, nici din cea a potențialului economic al țării. Continuarea exodului forței de muncă spre Spania, Italia și alte destinații, acompaniată de mișcarea naturală a piramidei vârstelor cu un sold negativ în zona 15 – 64 de ani (mai multe ieșiri decât intrări în urmatorii 3 ani), va diminua în mod cert numitorul, dar nu în proporția necesară atingerii procentului de ocupare de 70 %.
În ceea ce privește rata șomajului, țara noastră se situează sub media U.E., cu numai 7,2 % la sfârșitul anului 2013, ȋnregistrând o creștere față trimestrul al doilea al anului 2012 când a fost de 6,8%. Ca de obicei, în spatele statisticilor se pot regăsi și anomalii de genul includerii în categoria “angajați” a micilor întreprinzători autosuficienți din zonele rurale, însă este de presupus că “scăpările” statisticii se regăsesc și în celelalte state. Începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană(UE), cetățenii români au posibilitatea să lucreze într-un stat membru UE. Pentru a stimula și facilita libera circulație a lucrătorilor, Uniunea Europeană a creat în toate statele membre serviciul EURES care sprijină gratuit cetățenii români care doresc un loc de muncă în UE. Cetățenii străini care aparțin statelor membre UE au posibilitatea să lucreze în România. Acestora li se palică însă o serie de restricții privind liberul acces pe piața muncii din România.
Mișcarea forței de muncă se va accelera și în România, unde mobilitatea pe piața muncii se află deja la ea acasă. Deplasarea tot mai liberă în interiorul U.E. va permite românilor să se valorizeze pe ei înșisi cu salarii mai mari în alte țări ale U.E., lasând în același timp locuri libere pentru imigranții din terțe țări. În calitate de membru în structurile euroatlantice România are statutul de donator de expertiză nu numai pentru forța de muncă imigrantă, dar chiar și pentru statele candidate din proximitatea geografică. Noile garanții oferite de apartenența la U.E. și NATO sporesc atractivitatea mediului de afaceri românesc în zona Europei de Sud – Est, chiar dacă mai persistă clasări nefavorabile la unii indicatori, printre țările din zonă.
Zona de convergență a intereselor cetățenilor, coeziunea socială absoarbe fonduri europene importante, destinate inclusiv sporirii gradului de ocupare a forței de muncă. Uniunea Europeană a aprobat, prin “Fondul Social European”, sume însemnate pentru cofinanțarea creării unor locuri de muncă de calitate superioară în România. Astfel de investiții în resursele umane devin stimuli economici numai în măsura în care înving resurgența birocrației și a formularisticii sterile. Mai eficiente, mecanismele pieței facilitează și ele coeziunea socială, investițiile străine îndreptându-se spre țări și domenii atractive, unde creează locuri de muncă de calitate. Se constată o migrația spre Vest a 5 milioane de lucrători din Europa Centrală și de Est. Chiar și în aceste condiții, candidații pentru joburile create de noii investitori în România nu se lasă așteptați. La câștiguri sporite, va spori și oferta de forță de muncă .
Consiliul European a adus în atenție necesitatea regândirii strategiei de la Lisabona care propunea să facă din economia europeană cea mai competitivă economie din lume. Pentru a aduce strategia mai aproape de cetățeni, Consiliul a hotărât adoptarea unui plan pentru relansarea acesteia. În acest sens, trebuie avute în vedere trei componente: dezvoltarea durabilă, bazată pe inovație și cunoaștere, includerea locurilor de muncă și a creșterii economice la capitolul coeziune socială, precum și o politică eficientă, prin care Europa să devină mai atractivă pentru investitori. Se recomandă să se acorde mai mare atenție câtorva domenii, cele mai importante fiind cercetarea, tehnologia, dezvoltarea comerțului bazat pe acordurile regionale, piața de internet, educația și reforma pieței de muncă, protecția socială. Președintele Consiliului European a arătat că fiecare stat membru al Uniunii trebuie să dezvolte și să pună în aplicare un program național de reforme pe o perioadă de trei ani. Acesta ar urma să se deruleze în același timp cu programul strategiei Lisabona. Se observă că există o puternică influență europeană a politicilor naționale, precum și o dimensiune de comunitate privind standardele europene de legislație, astfel încât guvernele naționale și instituțiile europene să meargă în aceeași direcție.
Implementarea strategiei de la Lisabona a avut impact pozitiv asupra potențialului de creștere economică a zonei euro, a arătat un raport al Comisiei Europene (CE). Reformele structurale făcute din 2005 până în prezent au majorat potențialul de creștere economică a zonei euro cu aproximativ 0,2% până la aproape 2,25%, în anul 2012. România ocupă poziția a șasea în Uniunea Europeană, după valoarea inflației pe anul trecut, potrivit Eurostat, institutul european de statistică. Potențialul de creștere reprezintă ritmul în care poate crește în mod sustenabil o economie fără să accentueze inflația. În ultimul trimestru din 2013, economia zonei monedei unice a avansat cu 2,7%. La capitolul de minusuri se situează problema deficitului bugetar. În acest sens, în raport se precizează că țările membre ale zonei euro ar trebui să continue reducerea deficitelor bugetare cu cel putin 0,5% pe an, până când ajung la un echilibru sau la excedent, în conformitate cu regulile bugetare fixate prin Pactul pentru Creștere și Stabilitate. Deși rata de ocupare a forței de muncă din România este sub media europeană (de 59,5%), România are o populaței ocupată mai mare decât cea a Greciei, a Spaniei sau a Italiei, unde rata de ocupare variază între 51% și aproape 57%.
Uniunea Europeană a stabilit la summit-ul de la Lisabona din anul 2000 un obiectiv ambițios: atingerea, până în 2020, a gradului de cea mai competitivă economie din lume. Consiliul European prezintă politica de dezvoltare economică, politica ocupării forței de muncă și politicile sociale, ca fiind cele trei elemente ale unui triunghi care, împreună, crează dinamica progresului economic și social din figura nr. 4.13.
Figura nr. 4.13. Triunghiul progresului economico-social
Convergența între obiectivele economice și obiectivele sociale sunt clar evidențiate prin definirea „obiectivelor Agendei sociale”.Strategia de la Lisabona a fost adoptată de Consiliul European pe o perioadă de zece ani, are ca scop transformarea Uniunii Europene în “cea mai dinamică și competitivă economie a lumii”. Obiectivele strategiei sunt impulsionarea activității economice din UE și creșterea numărului de locuri de muncă. Mai exact, se pune accentul pe investiții mai mari în cercetare și dezvoltare, proceduri mai simple pentru deschiderea de firme, reducerea birocrației, creșterea ratei de angajare a tinerilor și femeilor, liberalizarea piețelor și îmbunătățirea competiției.
CAPITOLUL 5
POLITICA DE SĂNĂTATE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. ANLALIZA EVOLUȚIEI FORȚEI DE MUNCĂ
DIN ROMÂNIA ÎN DOMENIUL SĂNĂTĂȚII
5.1. Măsurarea nivelului de sănătate în Uniunea Europeană
Statele membre ale Uniunii Europene au responsabilitatea primară de a organiza și livra servicii de sănătate, conform articolului 152, din Tratatul Comunității Europene. Comisia Europeană nu a avut autoritate legală în domeniul sănătății până în 1999, când articolul 152 privind sănătatea publică a fost amendat și renumerotat în Tratatul de la Amsterdam (1997), drept actualul Articol 152, care definește rolul Uniunii Europene, și anume: i) de complement al politicilor naționale de sănătate, ii) de stabilire a procedurilor prin care instituțiile sale pot acționa în domeniul sănătății iii) de delimitare a tipurilor de măsuri care pot fi luate (Lear, Mossialos, 2008, p.1). Astfel, Uniunea Europeană se limitează la a stabili programe de sănătate publică, deși nu are autoritatea legală formală pentru a aplica legislația de sănătate a Comunității Europene, politicile din câteva domenii influențează direct politica din sănătate, în principal, fiind incluse: piața internă, problemele sociale, sănătatea publică, politica întreprinderilor și economiei.
După adoptarea Tratatului de la Maastricht în 1993, autoritatea Comunității Europene a crescut spre a contribui „la un nivel înalt de protecție a sănătății umane” (art. 129, actualmente 152). Un domeniu în care Uniunea Europeană are autoritatea explicită de a aplica reglementări, conform Tratatului Uniunii, este cel al sănătății publice. În acest domeniu, Uniunea Europeană a emis reglementări care să garanteze calitatea și siguranța sângelui, a produselor derivate din acesta și a țesuturilor umane, și are în vedere acțiuni legislative în legătură cu dificultățile transplantului de organe. Constituirea Pieței Unice Europene (1993) a însemnat și păstrarea libertății fundamentale de circulație a persoanelor, capitalului, serviciilor și bunurilor în spațiul Comunității.
De-a lungul timpului, Uniunea Europeană a elaborat și implementat mai multe strategii de sănătate, menite să ajute la îmbunătățirea stării de sănătate a populației europene (European Commission, eHealth, Program de acțiune comunitară în domeniul sănătății publice, 2003-2008, Al doilea program de acțiune comunitară în domeniul sănătății, 2008-2013), Sănătate pentru creștere economică, 2014-2020). Acest ultim program "Sănătate și creștere economică: Să lucrăm împreună pentru o Europă sănătoasă" prezintă strategia europeană pentru sănătate, cu scopul de a gestiona creșterea costurilor de asistență medicală și necesitatea unui mediu în care industria să poată prospera și pacienții să beneficieze în continuare de tratamente inovatoare pentru creșterea nivelului și a calității vieții. În Europa s-a înregistrat o creștere constantă a speranței de viață și a rezultatelor de sănătate în ultimii 60 de ani, medicamentele noi având o contribuție majoră la aceste progrese recente, reprezentând 73% din îmbunătățirile speranței de viață (EPFIA, 2014).
Strategia Comisiei Europene, Europa 2020, abordează unele dintre provocările cheie, concentrându-se pe furnizarea de creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii-cu un accent puternic pe crearea delocuri de muncă și reducerea sărăciei.
Noua strategie europeană, "Sănătate și creștere economică: Să lucrăm împreună pentru o Europă sănătoasă", 2014-2020 este construită în jurul a trei elemente:
1. Rezultate mai bune: în ultimii 60 de ani, speranța de viață a crescut cu aproape un deceniu, tratamentele devenind mai eficiente și disponibile pentru cele mai multe boli infecțioase și cronice.
2. Finanțare durabilă: creșterea longevității a adus o creștere a numărului de ani, asociată cu costuri de îngrijire a sănătății mai mari. Comisia Europeană a estimat că fără noi abordări, media cheltuielilor cu asistența medicală ar putea crește de la 7% la 9% din PIB până în anul 2060. Stoparea și regresul bolilor cronice este cea mai bună investiție pe care sistemele de sănătate o pot face, împreună cu o medicamentație inovatoare. Finanțarea durabilă înseamnă asigurarea faptului că investiția efectuată este corectă, că toți pacienții pot avea acces la cele mai bune opțiuni de tratament, în același timp, fiind asigurat unu mediu de finanțare predictibil și stabil.
3. Îmbunătățirea ecosistemului: cercetarea și dezvoltarea care se desfășoară astăzi conduc la descoperirea de mâine.
5.1.1. Speranța de viață – indicator principal de măsurare a sănătății
Sănătatea individului este esențială pentru dezvoltarre, funcționând ca o sursă pentru dezvoltare socială și economică. Frecvent, în literatura de specialitate se utilizează un indicator de sănătate pentru a evalua procesul de dezvoltare a unei națiuni. Ca măsură a sănătății, speranța de viață este măsura cel mai des utilizată în majoritatea studiilor. Aceasta reprezintă numărul de ani pe care un nou născut se așteaptă să îi trăiască. Speranța de viață reflectă sănătatea populației unei țări și calitatea îngrijirilor pe care aceasta le primește Nivelul speranței de viață are implicații importante privind comportamentul uman, deoarece acesta afectează fertilitatea, creșterea economică, investiția în capitalul uman etc. Metode de creștere a speranței de viață sunt de interes primar în cercetările medicale și socio-economice. Determinanții demografici și socio-economici ai speranței de viață includ sexul, vârsta, educația și venitul /capita, acesta din urmă fiind cel mai important determinant al longevității.
Pentru perioada 1998 – 2025, predicțiile Organizației Mondiale a Sănătății estiamu o creștere a mediei globale a speranței de viață la naștere cu 7 ani (WHO, 2008), în 2012, media acesteia la nivel global fiind de 70 de ani (WHO, 2014), în 26 de țări aceasta trecând de 80 de ani. În țările europene a fost observată o asociere semnificativă între educație și creșterea speranței de viață (Lin, Rogot, Johnson, Sorlie și Arias, 2003).
Figura 5.1 reprezintă cartografierea speranței de viață în țările membre ale Uniunii Europene pe 2 ani, respectiv 1990 (anul inițial) și 2012 (anul final). În anul 1990, pe primul loc în ce privește speranța de viață s-a situat Suedia (77,5 ani), urmată de Italia (77 ani), respectiv Olanda pe locul trei (76,9 ani). Spania și Franța sunt următoarele clasate cu 76,8 ani, respectiv 76,6 ani. Pe ultimele locuri în anul inițial al studiului nostru (1990) se afla: Letonia și Ungaria (69,3 ani), Estonia (69,5 ani), România (69,7 ani), Polonia și Slovacia (70,9 ani).
Figura nr. 5.1: Speranța de viață în țările Uniunii Europene
Sursa: proiecție proprie conform datelor World Bank, 2014
Din fig. 5.21 se observă că urmărind evoluția speranței de viață pornind din anul 1990, în anul 2012 este evidentă tendința crescătoare în toate țările Uniunii Europene. În anul 2012 (anul final al studiului nostru), pe primul loc se afla Italia (82,9 ani), urmată de Franța (82,6 ani) și Spania (82,4 ani). Țările cu o speranță de viață peste 81 de ani sunt: Suedia (81,7 ani), Marea Britanie (81,5 ani), Luxemburg (81,4 ani) și Olanda cu (81,1 ani). Astfel, în 2012, speranța de viață mai mare de 80 de ani se atingea în majoritaea țărilor UE (17). Așa cum se poate observa Suedia care se afla în anul 1990 pe primul loc, în anul 2012 ocupa doar locul 4 în ce privește speranța de viață, în timp ce Italia de pe locul doi (1990) ajunge pe locul întâi (2012). Pe ultimele cinci locuri în anul 2012 s-au situat numai țări din rândul ultimelor intrate în UE: Letonia (73,8 ani), Lituania (73,9 ani), Bulgaria (74,3 ani), România (74,6 ani) și Ungaria (75,1 ani).
5.1.2 Rata mortalității
O problemă majoră în estimarea unei funcții de producție a sănătății este măsurarea rezultatelor de sănătate. Mare parte a studiilor empirice folosesc rata mortalității ca indicator de măsurare a sănătății, deoarece este considerat a fi precis, măsurat obiectiv și suficient de disponibil din prisma datelor, existând însă și limitări în măsurarea lui.
Figura 5.3 descrie rata mortalității în anii 1990 respectiv 2012. Cele mai bine clasate țări europene având cea mai mică rată a mortalității sunt Irlanda, în care s-a înregistrat o scădere acesteia, în anul 2012 față de anul 1990, la 6,3% de la 8,9%. În Cipru, rata a mortalității a fost de 7% în 1990, în scădere în 2012 (6,9%). Țările care s-au încadrat într-o rată a mortalității sub 10%, în anul 2012 sunt: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Luxemburg, Malta și Marea Britanie. Printre aceste țări, o rată de sub 10% menținută în 2012, comparativ cu 1990 este Franța și Malta, restul țărilor fiind peste 10% în anul inițial. O scădere importantă este observată la Marea Britanie care de la 11,2% (1990) ajunge la o rată a mortalității de 8,9% (2012), Germania 10, 8% (2012) față de 11,6% (1990) și Estonia 11,6% (2012) în comparație cu 12,4% (1990).
Figura nr.5.3: Rata mortalității anilor 1990 și 2012 în țările din Uniunea Europeană
Sursa: World Bank, 2014
Din fig. 5.3 se observă că rata a mortalității în creștere sunt Italia, aceasta ajungând la 10,3% (2012) față de 9,6% (1990) și Grecia cu 10,5% (2012), față de 9,3% (1990). În România rata mortalității a fost de 12,7% în 2012, în creștere față de 10,6% în 1990. Pe ultimele locuri se situează Bulgaria, cu 15% (2012) față de 12,4% (1990), Letonia cu 14,3% (2012), față de 13,1% (1990), Lituania cu 13,7% (2012) față de 10,8% (1990) și Ungaria cu 13% (2012), față de 14% (1990).
5.1.3 Rata fertilității
Rata fertilității este mai puțin folosită pentru a măsura starea de sănătate. Fertilitatea este considerată ca fiind acumulare de capital uman, acesta fiind canalul principal spre creștere economică. Figura 2.5 evidențiază evoluția ratei fertilității în țările din Uniunea Europeană pentru anii 1990 respectiv 2012. În anul 1990, pe primul loc se află Cipru, cu o rată a fertilității de 2,4% și cu o scădere semnificativă, în anul 2012 ajungând la 1,4%, prezentând cea mai mare scădere dintre toate țările membre ale Uniunii Europene. Următoarele locuri sunt ocupate de: Irlanda (2,1%), Suedia (2,1%), Polonia (2,1%), Slovacia (2,1%), Letonia (2%) și Malta (2%). Pe ultimele locuri (1990) se află: Spania și Grecia cu 1,4%, Austria și Germania cu 1,5%, respectiv Belgia, Olanda, Luxemburg și Portugalia cu 1,6%. Țările cu cea mai ridicată rată a fertilității, în 2012, sunt: Franța și Irlanda cu 2%, respectiv Suedia și Marea Britanie cu 1,9%. Belgia și Finlanda cu (1,8%) precum și Olanda, Danemarca cu (1,7%). Estonia, Lituania, Luxemburg, Slovenia (1,6%), sunt țări cu o rată a fertilității cuprinsă între 1,6% și 1,8% (2012). România înregistrează un trend descrescător al ratei fertilității cu 1,8% (2012) față de 1,5% (1990). Pe ultimele locuri în 2012, cu un coeficient de 1,3%, s-au situeat Spania, Ungaria, Slovacia, Portugalia, Polonia, Grecia.
Figura nr. 5.4: Rata fertilității anilor 1990 și 2012 în țările din Uniunea Europeană
Sursa: World Bank, 2014
În Figura 5.4 este imaginea cartografică a ratei fertilității în anii 1990, respectiv 2012 în țările din Uniunea Europeană putem observa tendința de scăderea acesteia, în anul 2012, față de anul 1990, în majoritatea țărilor europene. Astfel, țările în care rata fertilității a scăzut sunt prezentate în continuare într-o ordine aleatoare: Irlanda, Suedia, Estonia, Lituania, România, Cehia, Bulgaria, Austria, Cipru, Germania, Letonia, Malta, Spania, Ungaria, Slovacia, Portugalia, Polonia, Slovenia și Grecia. Există un număr redus de țări în care rata fertilității prezintă o creștere și anume: Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda și Italia. Pe lângă cele două fenomene descrise anterior, respectiv creșterea sau scăderea ratei fertilității, mai există țări în care rata fertilității s-a păstrat la aceeași valoare pe parcursul celor 23 de ani (1990 – 2012): Croația, Finlanda, Luxemburg și Danemarca.
5.2 Cheltuielile cu sănătatea în Uniunea Europeană
Cheltuielile cu sănătatea reprezintă un procent din PIB alocat pentru îngrijirea sănătății. De-a lungul timpului, a fost studiat impactul acestor cheltuieli asupra creșterii speranței de viață. Dacă cheltuielile cu sănătatea pot fi privite ca o investiție în capitalul uman, iar acumularea de capital uman este esențială pentru creșterea economică, o creștere în cheltuielile cu sănătatea duce în cele din urmă la o creștere a PIB (Xu, Saksena și Holly, 2011).
Figura 5.5. reprezintă imaginea cartografică a cheltuielilor cu sănătatea în UE, iar datele arată un procent crescut al acestor cheltuieli, în mod special, în țările nordice dar și în Austria și Olanda (anul 1990). În 2012, aceste cheltuieli au scăzut în Finlanda și Olanda și Austria, dar au crescut în țări precum Portugalia, Spania, Italia și Marea Britanie. La o simplă observație, putem asocia această sporire a alocărilor pentru cheltuielile cu sănătatea în Italia și Spania, țări care au înregistrat o creștere în speranța de viață, ajungând pe primele locuri din toate țările UE. Legătura dintre speranța de viață și cheltuielile cu sănătatea este pozitivă dar se poate observa diferența între țări privind nivelul cheltuielilor cu sănătatea și impactul acestora asupra speranței de viață, existând o legătură directă între ele. În 2012, gradul de asociere pozitivă, între speranța de viață și cheltuieli a crescut foarte mult în intensitate, sugerând importanța acestora în creșterea longevității.
Figura nr. 5.5 Corelație între speranța de viață și și cheltuielile cu sănătatea în anii 1990
Sursa: proiecție proprie conform datelor Eurostat, World Bank, 2014
În figura 5.5. legătura dintre speranța de viață și cheltuielile cu sănătatea este pozitivă dar se poate observa diferența între țări privind nivelul cheltuielilor cu sănătatea și impactul acestora asupra speranței de viață, existând o legătură directă între ele. În 2012, gradul de asociere pozitivă, între speranța de viață și cheltuieli a crescut foarte mult în intensitate, sugerând importanța acestora în creșterea longevității.
Anii 2000 au însemnat pentru Uniunea Europeană cea mai mare extindere, de la 15 la 27 de state membre, noii membri fiind foste state comuniste pentru care schimbarea de regim politic și mai apoi aderarea UE au condus la politici economice coerente în scopul recuperării diferențelor în nivelul de dezvoltare. Astfel, țări precum Austria, Olanda, Suedia aveau în 1960 un venit real pe locuitor de peste 10.000 de dolari (Penn World Table, 2013), în timp ce altele precum România atingeau 1.371 de dolari (fig. 5.6).
Figura nr.5.6: Evoluția PIB/capita în anii 1990 și 2012
Sursa: proiecție proprie conform datelor Eurostat, 2014
În anul 1990, România avea un PIB/capita de 1300 de euro (Eurostat, 2014) iar în 2012 a ajuns la 6.200 euro, pe primele locuri în 1990 situându-se Luxemburg cu 22.900 euro și Suedia cu 22800 euro. Pe ultimele locuri se situează Lituania, Letonia și Estonia cu pâna în 1000 de euro/capita (Figura 5.6). Situația PIB-ului/capita în anul 2012 este următoarea: pe primul loc a rămas Luxemburg cu 80.700 euro/capita, la o diferență semnificativă de următoarele clasate. Danemarca este pe locul doi cu 43.900 euro/capita, la o diferență de aproape jumătate față de Luxemburg. dar foarte aproape de Suedia care este pe locul trei, cu 42.800 euro/capita. Ultimele locuri sunt ocupate de Bulgaria, România, Polonia și Ungaria cu până în 10.000 euro/capita.
Relația dintre PIB și speranța de viață este cunoscută prin faptul că în tările cu venituri reduse, îngrijirea sănătății nu este un obiectiv primordial pentru populație motivul principal fiind sărăcia, astfel speranța de viață este mai redusă în aceste țări.
5.3. Forța de muncă din România în domeniul sănătății
Cercetarea noastră s-a fost desfășurat în perioada ianuarie-martie 2014. Au răspuns întrebărilor 120 unități sanitare din 17 județe ale țării. Având în vedere dispersia răspunsurilor pe toate regiunile țării, considerăm că studiul este reprezentativ și semnificativ. Chestionarele au fost compuse din 15 întrebări, iar la punctul 16 au fost evidențiate ,,Alte comentarii”.
Figura nr.5.7. Structura personalului din sistemul sanitar:
Sursa: prelucrare proprie
Din Figura nr. 5.7. Se poate observa că ponderea cea mai mare în structura personalului o au asistenții medicali, dar și personalul auxiliar (îngrijitoare, infirmiere, ambulanțieri, etc). Personalul auxiliar de ȋngrijire de sănătate ȋndeplinește sarcini clinice și administrative de bază pentru a sprijini ȋngrijirea pacienților, sub supravegherea directă a unui medic specialist sau a altui specialist din domeniul sănătații. Procentul de 12,96% pentru medicii din unitățile sanitare se află sub media procentului din țările europene. Numarul medicilor a scăzut semnificativ ȋn ultimii 7 ani, datorită plecărilor la muncă ȋn străinătate.
Figura nr.5.8.Distribuția angajaților din sistemul sanitar pe grupe de vârstă:
Sursa: prelucrare proprie
Din figura nr.5.8.se poate observa că predomină persoanele cu vârste între 30-45 de ani, dar și între 46-65 de ani, numărul mic de persoane cu vârste între 18-29 ani ne arată faptul că în ultimii ani s-au făcut foarte puține angajări în sistemul sanitar și faptul că o bună parte din persoanele aparținând acestei grupe de vârstă a plecat la muncă în afara țării.
Figura nr.5.9.Deficitul de personal din unitațile sanitare:
Sursa: prelucrare proprie
Din figura nr.5.9. se observă că deficitul de personal se datorează plecărilor la muncă ȋn străinătate a personalului medical, dar și a faptului că posturile rămase vacante nu sunt ocupate de persoane noi angajate, ci rămân mult timp blocate. Majoritatea unităților sanitare au un deficit mediu de personal, 4,16% din unitățile chestionate au defict foarte mic, 9,16% deficit mic, 20,02% deficit mare și 12,50% deficit foatre mare. Deficitul de personal conduce la mărirea volumului de muncă, la suprasolicitare, la stres maxim la locul de muncă și implicit la scăderea calitații serviciilor medicale.
Figura nr.5.10 Destinațiile preferate ale persoanelor care pleacă la muncă ȋn străinătate
Sursa: prelucrare proprie
Din figura nr.5.10. se observă că datorită introducerii liberei circulații a forței de muncă ȋn Uniunea Europeana, destinația preferată a persoanelor care pleacă la muncă ȋn străinătate sunt țări precum: Anglia, Italia, Germania, Belgia, Austria, Spania și mai putin țări din afara uniunii. Salariile atractive, condițiile de muncă, dotarile unităților sanitare cu echipamente și tehnologii avansate, fac din Anglia principala atracție a personelor care vor să lucreze ȋn străinătate.
Figura nr.5.11. Motivele care au determinat plecarea la muncă
ȋn străinătate a persoanelor din sistemul medical
Sursa: prelucrare proprie
Din figura nr.5.11. se observă că principalale motive ale plecărilor ȋl constituie salariile mici din sistemul sanitar, dar și condițiile și siguranța locului de muncă. Factorul principal al plecărilor ȋl constituie dorința unor câștiguri mai mari salariale, față de cele din țara noastră, dar și condițiile de muncă necorespunzătoare și volumul mare de muncă, datorită deficitului de personal. Salarizarea superioară din țările europene, accesul la credite ȋntr-o economie dezvoltată, integrarea ȋntr-un sistem sanitar performant și posibilitatea perfecționării profesionale, sunt factori determinanți pentru cei care pleacă la muncă ȋn străinătate.
Alte motive care determina personalul medical să plece la muncă ȋn străinătate sunt: lipsa facilitaților pentru personalul din sistemul sanitar, subfinanțarea sistemului medical, respectul față de actul medical, dar și atitudinea și presiunile din partea mass-mediei referitoare la rolul personalului medical ȋn societate.
Figura nr.5.12. Cazuri de persoane care au lucrat ȋn străinătate si s-au reintors
Sursa: prelucrare proprie
Din figura nr.5.12. se observă că exista un număr semnificativ de răspunsuri la chestionare prin care se declară că sunt cazuri de persoane care s-au reȋntors de la munca din străinătate. Motivele acestora ar fi: personalul plecat ȋn străinătate nu a lucrat ȋn specializarea pe care o deținea, adaptarea la un sistem nou și o cultura noua a fost anevoiasă, dar și lipsa perspectivelor de a-și reȋntregi familia ȋn țara respectivă.
Figura nr.5.13. Numărul persoanelor care s-au reaȋntors de la munca din străinătate:
Sursa: prelucrare proprie
Din figura nr.5.13. se observă că deși numărul persoanelor care s-au reȋntors ȋn țară nu este foarte mare, apreciem că acest lucru este pozitiv, având ȋn vedere că persoanele care au muncit ȋn străinătate au venit cu o atitudine schimbată, sunt mai competenți și mai bine pregatiți profesional. Unii au dat dovadă de o atitudine mai pozitivă față de pacienți, au ȋmbunătațit relațiile cu colegii, ȋși cunosc mai bine interesele față de salariu și condiții de muncă. Pentru sistemul de sănătate, persoanele care se reȋntorc se consideră, ,,un schimb de experiență”, recunoscut și la nivel mondial.
Figura nr.5.13.Plecări ulterioare din țară estimate:
Sursa: prelucrare proprie
Din figura nr.5.14. se observă că din cei chestionați 79,82% au răspuns ca au cunoștința de persoane care vor pleca ȋn viitor la muncă ȋn străinătate și doar 20,18% nu cunosc că ar fi persoane interesate să plece la muncă ȋn străinătate.
Personalul medical preferă să lucreze ȋn străinatate din cauza nemulțumirilor cauzate de: nivelul actual de salarizare; dotarea cu mijloace ȋn caz de urgență; capacitatea de lucru a unitaților sanitare (număr insuficient de paturi); asigurarea necesarului de medicamente; numărul de personal angajat sau necesar;starea fizica și igienică a clădirilor din serviciile publice; lipsa cursurilor de pregătire profesioanală; lipsa motiovației profesionale.
Figura nr.5.14. Stresul la locul de muncă: cauza plecărilor ȋn străinătate:
Sursa: prelucrare proprie
Din figura nr.5.14. se observă că procentul celor care declară că stresul la locul de muncă determină plecarea ȋn străinătate a personalului din sistemul sanitar este de 80,57% și doar 19,43% consideră că nu stresul este factorul determinant ȋn cazul plecărilor ȋn străinatate.Stresul ȋn sistemul sanitar poate fi provocat de următorii factori: volumul mare de pacienți și suprasolicitările la locul de muncă; urgențele care apar și expunerea la evenimente traumatizante; confruntarea cu durerea pacienților; tratarea pacienților muribunzi; resursele insuficiente; programul de lucru prea fix sau neadecvat; munca ȋn schimburi; violența sau hărtuirea din partea pacienților, rudelor, etc.
Figura nr.5.15. Orele suplimentare și gărzile remunerate corespunzator
Sursa: prelucrare proprie
Din figura nr.5.14. se observă că dintre personale chestionate 76,67% au răspuns că orele suplimentare și gărzile nu sunt remunerate corespunzător, ȋn multe răspunsuri se precizează că nu sunt deloc plătite, ci se oferă recompense ȋn zile libere, și doar 23,33% au răspuns că sunt remunerate corespunzător orele suplimentare și gărzile.
Personalul sanitar care efectuează gărzi la domiciliu pentru asigurarea continuității asistenței medicale ȋn afara normei legale de munca și a programului normal de lucru de la funcția de bază, ar trebui sa beneficieze de drepturile aferente activității prestate ȋn linia de gardă, ȋn realitate crește semnificativ numărul de ore prestate lunar, dar nu și plata acestora.
Figura nr.5.15.Cauza rămânerii ȋn țară a personalului medical
Sursa: prelucrare proprie
Din figura nr.5.15. se observă că un procent important de 92,50% dintre cei chestionați răspund că nu o pregătire profesională mai slaba este cauza rămânerii ȋn țară, iar 7,50% răspund că poate fi un motiv să râmână ȋn țară o persoană mai slab pregatită profesional.
Figura nr.5.16. Exită deficit de personal ȋn unitățile sanitare
Sursa: prelucrare proprie
Din figura nr.5.16. se observă că dintre cei chestionați 88,33% au răspuns că au deficit de personal și doar 11,67% nu au deficit de personal. Deficitul de personal are trei tipuri de cauze: personalul plecat la muncă ȋn străinătate, scăderea numărului de persoane care doresc să lucreze ȋn sistem și deficitul financiar (nu pot fi finanțate toate posturile necesare).
Figura nr.5.17.Numărul medicilor și asistenților medicali plecați la muncă ȋn străinătate
Sursa: prelucrare proprie
Din figura nr.5.17. se observă că din totalul chestionarelor completate de reprezentanții a 17 județe s-a răspuns că ȋn ultimul an au plecat la muncă ȋn strainatate 346 medici și 1.479 asistenți medicali. Numărul lor la nivelul ȋntregii țări este ȋnsă, mult mai mare: aproximativ 3.000 de medici și 4.200 asistenți medicali au plecat la muncă ȋn străinătate ȋn anul 2013. Numărul personalului din sectorul medical care a plecat la munca ȋn străinătate ȋn ultimii 7 ani este foarte mare: aproximativ 14.000 medici și 17.000 asistenți medicali. Peste 2.100 de medici lucrează doar ȋn Marea Britanie și numărul lor este ȋn continuă creștere. Exodul medicilor afectează economia națională: pentru pregătirea medicală a fiecărui medic statul român cheltuie aproximativ 51 mii lei. În timp ce un medic rezident ȋn România caștigă un salariu de aproximativ 200-250 de euro, ȋn Europa poate ajunge la 1.700-2.000 de euro. Migrația medicală duce și la ,,eroziunea clasei de mijloc”, care este considerată piatra de temelie a oricărei societați moderne.
Figura nr.5.18. Principalale domenii de activitate care ȋnregistrează deficit de personal din unitățile sanitare:
Sursa: prelucrare proprie
Din figura nr.5.18. se observă că deficitul cel mai mare este indicat ȋn cazul personalului auxiliar, doarece sunt salarizați cu salariul minim pe economie, condițiile de muncă din spitale sunt necorespunzătoare și volumul de muncă este foarte mare.
Figura nr.5.19 Măsuri ce ar determina ca personalul medical să rămână ȋn țară:
Sursa: prelucrare proprie
Din figura nr.5.19. se observă că în categoria alte măsuri intră: o noua grila de salarizare ȋn sistemul sanitar;facilități de obținere a unor tratamente, procedure, rețete gratuite; stabilitatea locului de muncă; reducerea stresului la locul de muncă; efectuarea de cursuri de perfecționare gratuite. Comparativ cu celelalte state europene, ȋn anul 2010, România deținea un număr de 412,60 paturi la 100.000 locuitori, cele mai multe se aflau ȋn Danemarca 824,80 și cele mai puține ȋn Finlanda 272,60. Tot ȋn anul 2010, România ȋnregistra un număr al populației de 218,70 locuitori/pat de spital, numărul cel mai mare din Europa fiind deținut de Finlanda cu 366,80 locuitori/pat de spital. Ca alte comentarii culese din chestionarele completate menționăm : salarizarea personalului din sistemul medico-sanitar sa fie pe criterii de performanță; subfinanțarea unităților medicale determină servicii medicale precare; dotări ale unităților medicale cu echipamente să fie la nivel european; rezolvarea cazurilor sociale prin implicarea autorităților locale, centrale,etc.; dotarea personalului medico-sanitar cu echipament de lucru; pierderi anuale de forță de muncă calificată prin plecarea medicilor și asistenților ȋn afara țării; clădirile unor spitale sunt vechi, la limita funcționabilității; motivarea angajatilor prin acordarea de facilități: al XII-lea salariu, prime de fidelitate, etc.; asigurarea unui mediu de muncă ce limitează la maxim riscul de boli profesionale; acordarea a 6% din P.I.B. sectorului medical.
Figura nr.5.20.Alte informații culese din chestionarele completate:
Sursa: Eurostat database, http://europa.eu Public Healt
Din chestionarele completate rezulta o serie de nemulțumiri ȋn rândul salariaților din sistemul sanitar, nemulțumiri care duc la căutarea unui alt loc de munca ȋn afara țării sau ȋn alte sisteme sanitare (private). Nemulțumirile se datorează ȋn principal salarizării din sistem, a faptului că din anul 2008 nu s-au produs nici un fel de majorari salariale, au fost chiar reduceri cu 25% ȋncepand cu 01 iulie 2010. Ei iși doresc acordarea unor salarii echivalente cu cele din Uniunea Europeana, dreptul la facilități de tratamente, proceduri și medicamente gratuite, salarizarea ȋn funcție de performanță și competență.
Salariații din sistemul sanitar nu sunt motivați profesional, sunt din ce ȋn ce mai puțin numerici, iar noile generații se ȋndreaptă către alte țări. Ar trebui regândită recrutarea personalului de specialitate și pentru ocuparea posturilor de conducere, ȋn funcție de performanțele profesioanle și manageriale, precum și a aptitudinilor, pe baza unui sistem transparent și stabil de evaluare a personalului.Se impune angajarea de personal pe toate posturile vacante, posibilitatea de avansare profesională, cursuri pentru personalul auxiliar, creșterea normativului de personal, stabilirea unor criteria de evaluare a personalului, atragerea de personal calificat, dar și stimularea celui existent. Problema lipsei acute de personal din sitemul sanitar este departe de a fi rezolvată. România are doar jumătate din numărul necesar de medici pe locuitor, fapt ce ne poziționeză ȋn finalul clasamantului European .
Figura nr.5.20. Topul european al infrastructurii medicale
Sursa: EUROSTAT DATABASE, http://europa.eu Pubic Healt
Cu un număr de 223 medici la o sută de mii de locuitor, România ocupă penultimul loc la acest capitol ȋn statisticile europene, valoare cu de două ori mai mica față de Austria și cu o treime mai mica decât cea din Bulgaria. Scăderea numărului populației din ultimii ani a dus la diminuarea ariei de recrutare a personalului, iar ȋmbătrânirea populației are ca efect creșterea numărului de cazuri de pacienți, deci creșterea numărului de personal. Majoritatea celor chestionați au răspuns că o crestere a salariului și asigurarea unor condiții de muncă mai bune ar putea constitui măsuri suficiente pentru limitarea numărului de plecări la munca ȋn străinatate.
5.4. Evoluția migrației medicilor din România în străinătate
Ne propunem în cele ce urmează să analizăm dependența dintre deficitul medicilor (variabila dependentă notată cu Y) și doi factori de influență: numărul medicilor plecați din România ȋn străinătate și nivelul salariului net al unui medic (variabilele independente notate cu și , respectiv). Pe baza valorilor observate ale acestor variabile, valori care au fost obținute din 17 județe, am presupus că dependența lor este de tipul linear :
Unde: sunt coeficienții dependenței propuse, iar e este eroarea care se comite prin presupunerea acestei forme a dependenței. Determinarea coeficienților funcției liniare se va face prin metodele statistice ale analizei de regresie și ale analizei de varianță bifactorială, obținând valorile lor estimate găsite prin folosirea datelor din eșantionul următor (tabelul 5.1.): Tabelul nr.5.1
Interpretarea rezultatelorː raportul de corelație R este un indicator relativ utilizat atât pentru măsurarea intensității legăturii dintre variabile, cât și pentru validarea modelelor de regresie propuse. Raportul de corelație ia valori cuprinse între 0 (când linia de regresie este situată pe nivelul mediu, adică nu există legătură între variabilele considerate) și 1 (când valorile observate se situează exact pe linia de regresie, adică legătura între variabile este perfectă). Cu cât valoarea acestui indicator este mai apropiată de 1 cu atât mai puternică este legătura dintre variabile
În cazul studiului expus valoarea raportului de corelație calculată în tabelul 5.2. SUMMARY OUTPUT este R= 0,787793, ceea ce arată că între deficitul de medici și cele doua variabile considerateː numărul de medici plecați și salariul net al unui medic, există o legătură puternică, deoarece valoarea acestui indicator este apropiată de 1.
Pătratul raportului de corelație este numit coeficient de determinație. El măsoară proporția din variația totală a variabilei dependente, în cazul nostru deficitul de personal, explicată de variația variabilelor independente, adică numărul medicilor plecați și nivelul salariilor. În tabelul 5.3. se află valoarea coeficientului de determinație R2 = 0,620618, ceea ce arată că 62% din variația deficitului de medici este explicată de influența pe care o au cele două variabileː numărul medicilor plecați și salariul net al unui medic. Din tabelul 5.3. se observă că abaterea medie patratică a erorilor este se = 49,54. Acest lucru semnifică faptul că suma pătratelor erorilor pe care le comitem apreciind că Y depinde liniar de și este destul de mică, deci am făcut o presupunere corectă.
Această afirmație este demonstrată prin folosirea testului Fisher pentru validarea modelului de regresie. Ne propunem să facem această verificare la un prag de semnificație . Întrucât în tabelul 5.3. ANOVA se găsește valoarea calculată a testului F= 11,451, iar Significance F este 0,001 < 0,05, atunci modelul de regresie construit este valid cu o probabilitate de cel mult 1-0,001 = 0,999 și, deci, poate fi utilizat pentru analiza dependenței dintre variabilele precizate.
În tabelul 5.4 RESIDUAL OUTPUT se găsesc valorile estimatorilor coeficienților pentru care se vor face interpretări în urma verificării ipotezei că fiecare dintre ei este sau nu 0. Astfel, Intercept este termenul liber al funcției liniare, deci coeficientul b0 este 282,96. Termenul liber este punctul în care toate variabilele explicabile sunt 0. Deci deficitul de medici care s-ar obține dacă nici un medic nu ar pleca din țară și veniturile medii ale medicilor ar fi 0, ar fi aproximativ de 283 medici.
Verificarea ipotezei privind semnificația acestui coeficient, adică a ipotezei că poate lua sau nu valoarea 0, se va face cu ajutorul unui test Student pentru care se obține valoarea calculată tb0 = 1,01. Cum P-value este 0,327 ˃ 0,05, înseamnă că acest coeficient este nesemnificativ cu o probabilitate de 1- 0,327 = 0,673 ˂ 0,95.
Coeficientul b1 este 2,32 ceea ce înseamnă că la creșterea numărului de medici plecați cu 1, deficitul de medici va creste cu aproximativ 2 medici. Deoarece valoarea calculată a testului Student carespunzător acestui coeficient este tb1 = 4,12, iar P-value este 0,001 ˂ 0,05, înseamnă că acest coeficient este semnificativ cu o probabilitate de 1 – 0,001 = 0,999 ˃ 0,95.
Intervalul de încredere (1,11; 3,52) pentru acest parametru ne arată că, la o creștere a numărului de medici plecați cu o unitate, va crește și deficitul de medici cu o valoare cuprinsă între 1 și 3 medici. Coeficientul b2 este -0,1 ceea ce înseamnă că la creșterea venitului net al medicilor cu 10 unități monetare, deficitul de medici va fi mai mic cu 1 medic. Deoarece tb2 este 0,85, iar P-value este 0,4 ˃ 0,05, înseamnă că acest coeficient este nesemnificativ cu o probabilitate 1 – 0,4 = 0,6.
Se pot determina coeficienții de corelație pentru toate cuplurile de câte 2 din cele 3 variabile considerate și se obține următoarea matrice a corelațiilor:
Tabelul 5.5 Matricea corelațiilor
Se observă din tabelul 5.5. că între variabilele studiate cea mai puternică corelație (directă) este între deficitul de medici și numărul de medici plecați (0,775, iar cea mai slaba corelatie este intre deficitul de medici si salariul net al unui medic.
5.5. Evoluția migrației asistenților medicali din România în străinătate
Analiza statistică efectuată mai înainte este folosită pentru profesia de asistent medical la care s-au utilizat datele centralizate pentru cele 17 județe.
Tabelul 5.6.
Interpretarea rezultatelorː Raportul de corelație obținut în tabelul 5.7. SUMMARY OUTPUT este R= 0,827 și arată că între deficitul de asistenți și cele două variabile luate în studiuː numărul de asistenți plecați și salariul net al unui asistent există o legatură puternică. Coeficientul de determinație R2 = 0,684 arată că 68% din variația deficitului de asistenți este explicat de influența celor două variabileː numărul de asistenți plecați și salariul net al unui asistent. Abaterea medie patratică a erorilor este se = 65,76, valoare ce poate fi considerată destul de mică.
Testul F este calculat pentru validarea modelului de regresie liniară. Întrucât F= 15,14, iar Significance F este 0,0003 < 0,05), atunci modelul de regresie construit este valid cu probabilitatea de cel mult 1- 0,0003 = 0,9997 și poate fi utilizat pentru analiza dependenței dintre variabilele precizate. Intercept este termenul liber, deci coeficientul b0 este 410,88. Prin urmare, deficitul de asistenți care s-ar obține dacă nici un asistent nu ar pleca din țară și veniturile medii ale asistenților ar fi 0, ar fi de 411 asistenți. Deoarece tb0 = 2,13, iar P-value este 0,0508 ˃ 0,05, înseamnă că acest coeficient este nesemnificativ (probabilitatea este de 1 – 0,0508 =0, 9492 ˂0, 95).
Coeficientul b1 este 1,509 ceea ce înseamnă că la creșterea numărului de asistenți plecați cu 1, deficitul de asistenți va crește cu 1,509 asistenți. Deoarece tb1 = 5,46, iar P-value este 8,32 ˃ 0,05, înseamnă că acest coeficient este nesemnificativ. Intervalul de încredere (0,91; 2,10) pentru acest parametru ne arată că, la o creștere a numărului de asistenți plecați va crește și deficitul,de asistenți cu o valoare cuprinsă între 1 și 2 asistenți. Coeficientul b2 este -0,156 ceea ce înseamnă că la creșterea venitului net al asistenților cu o unitate monetară, deficitul de asistenți va scădea cu 0,156 asistenți sau crescînd salariul net cu 100 u.m., deficitul asistenților se va micșora cu 15,6 asistenți.
Deoarece tb2 este 1,11, iar P-value este 0,28 ˃ 0,05, înseamnă că acest coeficient este nesemnificativ cu probabilitatea 1 –0,2835 = 0,7165. În urma calculului variațiilor dintre variabile se obțin următorii coeficienți de corelație :
Tabelul 5.10. Coeficienți de corelație
Se observă din tabelul 5.10. că între variabilele studiate cea mai puternică corelație (directă) este intre deficitul de asistenți și numărul de asistenți plecați (0,8098), iar cea mai slabă corelație este între deficitul de asistenți și salariul net al unui asistent (0,0983). Pe baza datelor din RESIDUAL OUTPUT se reprezinta grafic deficitele de medici si asistenti medicali:
Se poate observa ca pe baza datelor cunoscute despre deficitele de personal, numarul de persoane din sistemul medical plecate la muncă ăn străinatate și valorile salariilor nete ale acestora se poate previziona un deficit de personal, ȋn ȋpoteza ca factorii de influență ȋși vor exercita ȋn același mod ca și până acum acțiunea asupra fenomenului previzionat.
5.6. Analiza dispersională bifactorială
Utilizând datele din chestionarele completate de cele 17 județe și avînd în vedere răspunsurile lor, în valori procentuale privind numărul personalului medical plecat în străinătate pe categorii de vârstă este redat în tabelul 5.11.
Tabelul 5.11. Numărul personalului medical plecat în străinătate pe categorii de vârstă
Tabelul 5.12 Numărul persoanelor plecate la muncă ȋn străinătate
În urma analizei dispersionale bifactoriale se poate constata că prin aplicarea testului Fisher pentru verificarea ipotezei că factorul județ influențează sau nu plecările în străinătate a personalului medical se obține căo valoare a lui F = 9,689 > F crit = 1,859. Verificarea influenței celui de-al doilea factor, vârsta personalului, s-a făcut prin compararea valorilor F = 19,23 > F crit = 2,798. Rezultă că plecările în străinătate sunt influențate și de regiunea în care activează și de vârstă.
CAPITOLUL 6
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
„Cu siguranță sănătatea este mult mai valoroasă
decât banul, deoarece sănătatea face banul”
(Samuel Johnson)
6.1. Concluzii și contribuții personale
Procesul de integrare al României în Uniunea Europeană a adus cu sine importante modificări ale factorilor care determină mobilitatea internațională a populației și implicit a forței de muncă. Odată cu deschiderea treptată a pieței muncii ȋn unele țări europene pentru muncitorii români, s-a ȋnregistrat o creștere a migrației forței de muncă din România spre alte țări membre U.E. Acești lucrători constituie un factor important ȋn balanța forței de muncă a României: contribuie la diminuarea ratei șomajului și a efectelor sociale aferente, au un rol important ȋn echilibrarea balanței de plăți exeterne,ȋnsă reprezintă și o pierdere de potențial de muncă pentru țara noastră. O parte ȋnsemnată a celor care pleacă la muncă ȋn străinătăte reprezintă forță de muncă ȋnalt calificată.
Migrarea forței de muncă reprezintă o problemă extreme de importantă cu care se confruntă numeroase state ale UE, printre care și România. Pe Piața unică resursele migrează ȋn acele locuri unde găsesc locuri de muncă mai bine plătite, condiții de muncă și viață mai bune. Libera circulație a capitalului uman amplifică bunăstarea tuturor participanților pe piață, rezultând premisele necesare pentru perfecționarea indivizilor și pentru dezvoltarea economică ȋn viitor.
Teza de doctorat cu titlul "Forța de muncă în condițiile integrării Romȃniei în Uniunea Europeană,, reprezintă o cercetare asupra relației dintre sănătate și forța de muncă respectiv identificarea și evaluarea rolului sănătății în susținerea acesteia pe piața muncii, precum și evidențierea beneficiilor creșterii asupra îmbunătățirii sănătății, alături de cele ale altor factori determinanți. Sănătatea este sursa directă a bunăstării umane, activul cel mai de preț al oamenilor și, de asemenea, un instrument esențial în dezvoltarea economică. Ea este rezultatul unor interacțiuni complexe între genetica umană, modul de viață al indivizilor, precum și mediul și societatea din care aceștia fac parte. Atât în spațiul național cât și în cel comunitar , tema „sănătății” continuă să reprezinte un subiect important, mai ales, privit din punctul de vedere al relației pe care fiecare individ o are cu sănătatea personală, fundamentală oricărei persoane.
Dreptul la sănătate a fost inclus în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 a Organizației Mondiale a Sănătății, care prevede că: „Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunastarea lui și familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare” (Organizația Națiunilor Unite, 1948, art. 25.1).
O definire care privește sănătatea din perspectiva tuturor aspectelor vieții, subliniind trăsătura pozitivă a sănătății ca stare de bine a forței de muncă. Starea de sănătate are un rol esențial pentru dezvoltarea individuală. Ideea de a privi sănătatea ca și capital uman, la fel ca și educația, a apărut în urmă cu mult timp, lucrarea Selmei Mushkin (1962) fiind considerată una din cele mai importante în această privință. Plecând de la acest aspect, Grosman (1972) a dezvoltat un model de producție a sănătății, considerând că o persoană se naște cu un anumit stoc de sănătate (stocul inițial) care pe parcursul vieții poate fi crescut sau diminuat, în funcție de alegerile individuale ale forței de muncă. Cercetători precum Barro (1991, 1997), Barro și Lee (1994), Gallup și Sachs (2000) au demonstrat existența unei relații de cauzalitate între creșterea economică și sănătatea globală, măsurată prin speranța de viață sau mortalitatea infantilă. Ulterior, sănătatea și educația se regăsesc în numeroase studii teoretice și empirice legate de importanța capitalului uman în societate (Bloom, Canning și Sevilla, 2001; Feinstein, Sabates și Tashweka, 2006).
6.2. Propuneri și perspective de cercetare
Utilitatea demersului cercetării științifice din teză de doctorat intitulată "Forța de muncă în condițiile integrării Romȃniei în Uniunea Europeană,, este din perspectiva importanței practice a măsurării nivelului de sănătate care constitue în orice societate democratică principalul mijloc de asigurare a echilibrului economico-social. La aceasta se adaugă o serie de implicații ale forței de muncă și eficienței acesteia pe piața muncii, destul de rar menționată în lucrări de specialitate. Concret, demersul de cercetare științifică a condus la elaborarea unor concluzii menite să extindă aria de soluții pentru un proces important în orice economie.
Corespunzător unui demers științific de această natură, elaborarea tezei de doctorat s-a bazat pe o amplă documentare în literatura de specialitate și raportarea la cele mai recente realizări citate în fluxul principal de publicații pe plan național și internațional. Acestea au permis aprofundarea tematicii alese pentru teza de doctorat și evidențierea, ori de câte ori a fost posibilă, a unui punct de vedere propriu bazat în mare măsură, pe analiza critică a stadiului actual al cunoașterii.
Metodologia de cercetare științifică utilizată în cadrul demesului și direcțiile de cercetare, surprinse în cadrul prezentei tezei de doctorat, conțin sinteze și analize complexe ale literaturii de specialitate. Ele sunt conturate prin aplicarea unor perspective personale, originale și în concordanță cu ultimele dezvoltări metodologice în domeniul economiei.
Scopul tezei a fost evaluarea influenței unor factori economici și sociali care să poată explica inflența pozitivă a stării de sănătate asupra forței de muncă. Contribuția principală a constat în realizarea unui studiu empric pe baza unor modele econometrice privind analiza forței de muncă din România în domeniul sănătății cu accent pe evoluția migrației medicilor din România în străinătate și evoluția migrației asistenților medicali din România în străinătate.
Dezvoltarea acestor modele econometrice printr-o analiză dispersională bifactorială au permis evaluarea rolului sănătății în susținerea forței de muncă în spațiul Uniunii Europene. În baza rezultatelor obținute pot fi luate măsuri concrete cu privire la reducerea migrației forței de muncă din România:
crearea de noi locuri de muncă prin ȋncurajarea și sprijinirea întreprinderilor mici, antreprenorilor și lucrătorilor independenți;
derularea programelor profesionale care să permită perfecționarea ȋn timpul muncii, determinând posibilități de avansare ȋn carieră;
reformarea pieței muncii pentru ca aceasta să corespundă cerințelor actuale și viitoare la nivel comunitar;
identificarea de strategii privind atragerea forței de muncă prin corelarea numărului de absolvenți cu domeniile căutate pe piață, inclusiv în domeniul serviciilor medicale;
În domeniul serviciilor mediale migrația forței de muncă ar putea fi redusă prin următoarele măsuri:
dezvoltarea de programe de pregătire profesională a personalului medical;
aplicarea de măsuri concrete pentru reducerea deficitului de personal în domeniul serviciilor medicale;
asigurarea unor condiții mai bune de muncă și creșteri salariale anuale pentru persoanele angajate în domeniul serviciilor medicale;
aplicarea de măsuri concrete pentru creșterea importanței profesiei personalului din sistemul medical și aigurarea unei finanțări corecte și suficiente ale unităților sanitare.
Limitele cercetării : În orice cercetare există anumite obstacole, rezultatul putând fi influențat mai mult sau mai puțin semnificativ de impactul acestora. Aceste limite sunt date în mod special de lipsa datelor statistice pentru diferite posibilități de exprimare a unor factori specifici relației dintre forța de muncă și sectorul de sănătate. Un aspect particular al analizei noastre, din prisma lipsei datelor se regăsește în identificarea măsurilor pentru sursele de finanțare a sistemelor de sănătate în țările europene.
Ca direcții viitoare de cercetare, considerăm utilă și necesară continuarea și extinderea cercetării, în scopul evidențierii importanței diverselor sectoare economice inclusiv cel din domeniul serviciilor, în îmbunătățirea sănătății, corelat de asemenea cu particularitățile sistemului de asigurări de sănătate agreat în România. Totodată, lărgirea unităților de analiză la un număr mai mare de țări ar conduce la obținerea unor rezultate cu putere sporită de generalizare și ar permite o largă comparabilitate internațională.
BIBLIOGRAFIE
Angelescu Coralia, Stănescu Ileana – Politica de creștere economică, Editura Economică, București, 2004;
Băbăiță I., Duță Alexandrina, Imbrescu I. – Macroeconomie, Editura de Vest, Timișoara, 2005;
Băbăiță I., Silași G., Duță A., Imbrescu I. – Macroeconomie, Editura Mirton, Timișoara, 2003;
Băbăiță I., Silași Gr., Duță Alexandrina – Macroeconomia, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 1999;
Băcescu M., Băcescu – Cărbunaru Angelica – Compendiu de macroeconomie, Editura Economică, București, 1997;
Badrus Gh. – Economiile naționale, Editura Politică, București, 1988;
Balassa B. – The Theory of Economic Integration, London, Allew and Unwin, 1961;
Bari I. – Globalizarea economiei, Editura Economică, București, 2003;
Braudel F. (traducere de Adrian Riza) – Jocurile schimbului, vol. II, Editura Meridiane, București, 1985;
Buchanan J. M., Musgrave R. A. – Public Finance and Public Choice: Two Contrasting Visions of the State, MIT Press: Cambridge, Massachusetts, 1999;
Burda M, Wiplosz Ch., – Macroeconomia. Perspectiva europeană, Editura All Beck, București, 2002;
Cerna S. – Politica monetară, Editura Academiei Române, București, 2014;
Cismaș Laura – Economie. Elemente de micro și macroeconomie, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2004;
Cismaș Laura – Consumul în teoria economică – o abordare microeconomică și macroeconomică, Editura Mirton, Timișoara, 2004;
Cismaș Laura Mariana, Pitorac Ruxandra, Miculescu Andra – Noțiuni de economie, Editura Eurostampa, Timișoara, 2012;
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C. – Economie, Editura „Tribuna Economică”, București, 2004;
Ciupitu, Sorin Adrian, Samer al Homsi, Silvia Codreanu (HOHAN),, Structurile informative cu atribuții în domeniul securității vs. Structurile de decizie,, publicat in volumul conferinței internațională,,,Sustainable development in conditions of economic instability , 3rd edition,,Editura Cibernetica ,București 2014, ISBN 978-606-8288-04-8, 2014
Ciupitu, Sorin Adrian, Samer al Homsi, Silvia Codreanu (HOHAN),, Analysis of international trade flows between the eu and the syrian arab republic, publicat in volumul conferinței internațională,,,Sustainable development in conditions of economic instability , 3rd edition,,Editura Cibernetica ,București 2014, ISBN 978-606-8288-04-8, 2014
Constantin D. Luminita si colaboratorii ,,Resursele umane ȋn Romania. Mobilitate teritoriala”, Editura ASE, Bucuresti, 2002
Coulbois P , Marchal André și alții – Fluctuations économiques: analyses de théories – Tome 1 et 2, Domat-Montchretiens, Paris, 1954;
Crețoiu G.H., ,,Economie politică”,Ed. Tempus, Bucuresti, 1995
Diaconescu Mirela (2004), ,,Economie europeană”, Editura Uranus, București
Dobrescu E. – Tratat de economie contemporană, vol. 2., Editura Politică, București, 1987;
Dobrotă N. (coord.) – Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999;
Dornbusch R., Fischer St., Startz R., – Macroeconomie, Editura Economică, București, 2007;
Dragomir Eduard, Dan Nita, ,,Curtea Europeana a drepturilor Omului” editura Nomina Lex, Bucuresti, 2009
Eichengreen B. – Globalizing Capital: A History of the International Moneraty System, 2nd Edition, Princeton University Press, 2008;
Enache C-tin, Lazăr C., Gorincu Gh., – Economie, Editura International University Press, București, 2003;
Findlay R. L., Kierzowski H. – International Trade and Human Capital. A General Equilibrium Model, Journal of Political Economy, 1983;
Frois G. A. – Economie politică, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Humanitas, București, 1998;
Frunzaru Valeriu, ,,Ocuparea fortei de munca. Politici europene”, Editura Tritonic, 2012
Hardwick Ph., Langmead J., Khan B. – Introducere în economia politică modernă, Editura Polirom, București, 2002;
Heckscher E. – The Effects of Foreign Trade on the Distribution of Income, Ekonomisk Tidskriff, 1919;
Howard-Hassmann Rhoda E., – Globalization, Poverty Reduction and Economic Rights, in “Global-e, A Global Studies Journal”, Volume 3, March the 9th 2009;
Ignat Ion, Ion Pohoata, Gheorghe Lutac, Gabriela Pascariu, ,,Economie Politică”, ed.a II-a, Editura Economica, Bucuresti, 2002
Ignat, I, Pohoață, I., Clipa, N., Luțac, G. – Economie politică, Editura Economică, București, 1998;
Iovițu Mariana – Teoria și Practica Bunăstării, Editura Teora, București, 2000;
Kaldor N. – Essays on Economic Policy in Two Volumes, Duckworth Overlook Publishing House, Londra, 1964;
Krugman P. – A Model of Innovation, Technology Transfer and World Distribution of Income, Journal of Political Ecnomy, 1979;
Linder S. – An Essay on Trade and Transformation, Wley and Sons, New York, 1961;
Lipsey R. C., Chrystal K. A., – Principiile economiei, Editura Economică, București, 2002;
Liviu, Andrei: Economie Europeana, Editura Economica, Bucuresti, 2009
Miron D. (coord.),”Economia Integrarii Europene”, editura A.S.E., Bucuresti 2001
Nica Elvira, ,,Strategii si politici de ocupare a fortei de munca in Romania”, Editura Economica”, Bucuresti, 2007
Niculescu N.G., ,,Piata fortei de muncă” Ed.Tehnică, Chișinău, 1995
Nita Dan, Eduard Dragomir, ,,Liberatatea de circualtie a persoanelor”, editura Nomina Lex, 2010
Ohlin B. – Interregional and International Trade, 1933;
Părean Mihai – Olimpiu – Cercetarea în știința economică – repere de epistemologie și metodologie, Editura Mirton, Timișoara, 2014;
Pârgaru Ion, Comerțul exterior multiplicator al economiei naționale, București, 1996
Pârgaru Ion, Ovidiu Rujan, Economie internațională, Editura Economică, București, 2004
Popescu Roxana Mariana, Mihaela Augustina Dumitrașcu, Augustin Fuerea, ,,Drept comunitar European”, editura ProUniversitaria, Bucuresti, 2004
Porter M. – The Competitive Advantage of Nations, Harvard Business Review,1990;
Preda M.- Politica Socială Românească între sărăcie și globalizare, Editura Polirom, București, 2002;
Reinhart Carmen M., Rogoff K. S., – The Aftermath of Financial Crisis, American Economic Review, American Economic Association, vol 99 (2), 2009;
Ricardo D. – On The Principles Of Political Economy And Taxation, 1817;
Rodrik D.- Second –Best Institutions, American Economic Review, American Economic Association, vol 98 (2), 2008;
Rujan O. – Teorii și modele privind relațiile economice internaționale, Editura ASE, București, 1992;
Samuelson P. – Factor-price equalization by trade in joint and non-joint production, Review of International Economics, vol. 1, 1992;
Samuelson P. – International factor-price equalization once again, Economic Journal, issue 59, 1949;
Samuelson P. – International trade and the equalization of factor prices, Economic Journal, issue 58, 1948;
Samuelson P. – Ohlin was right, Swedish Journal of Economics issue 73, 1971;
Samuelson P. – Prices of factors and goods in general equilibrium, Review of Economic Studies issue 21, 1953;
Sandretto R. – Le commerce international, Armand Colin, Paris, 1995
Schifko P. – Language Économique, Service, Viena, 1989;
Silași Gr., Sîrghi Nicoleta, Macroeconomia în fișe, Editura Mirton, Timișoara, 2005;
Sîrghi Nicoleta, Duță Alexandrina – Economie politică, Editura Mirton Timișoara, 2005;
Smith A. (traducere de Monica Mitarcă) – Avuția națiunilor, Editura Publica, București, 2011;
Ștefan T., Andreșan-Grigoriu Beatrice – Drept comunitar, Editura C. H. Beck, București, 2007;
Stevens, Ann Huff (1999) – „The Dynamisc of Poverty Spells: Updating Bane and Ellwood”, in The American Economic Review, vol. 84, nr. 2
Stoica Camelia, ,,Libera circulație a personanelor ȋn Uniunea Europeana”, editura Oscar Print, Bucuresti, 2001
Sută N. (coord.), ”Integrarea economică europeană”, ed. Economică, București, 1999
Tinbergen J. – Economic policy: Principles and Design, North-Holland Publishing Company, Amsterdam, 1978;
Zorgbibe Carles, ,,Construcția europeană. Trecut, prezent și viitor”, Editura Trei, Bucuresti, 1998
*** Centrul de Comerț Internațional UNCTAD/OMC și Secretariatul Commonwealth (1995): Runda Uruguay-Ghidul Intreprinătorului,
*** – Dicționar de științe economice, Editura ARC, Chișinău, 2006;
*** – Economia politică, Editura Economică, București, 1995;
*** – Economie, Ediția a VII-a, Editura Economică, București, 2005;
*** – Macroeconomie – note de curs, ediția IV-a, revizuită, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2010.
Publicații on-line
Altar M., – Trinomul curs de schimb – competitivitate – creștere economică, file:///C:/Users/Mihai/Downloads/R20100415Altar%20(1).pdf, accesat 2 februarie 2015;
*** – Strategia Europa 2020, pe http://ec.europa.eu/europe2020/reaching-the-goals/targets/ index_ro.htm, accesat 11 ianuarie 2015;
***Anuarul Statistic al Romaniei: Balanța forței de muncă la 1 ianuarie 2013 http://www.insse.ro/
***Anuarul statistic al României: Forta de muncă din Romania: Ocupare si somaj in trim.IV 2013 http://www.insse.ro/
***Anuarul statistic al României: Balanta fortei de munca la 1 ianuarie 2014 http://www.insse.ro/
Implementarea politicilor privind piata muncii in ROMANIA –date statistice in anul 2012-, I.N.S., BUCURESTI, 2014 http://www.insse.ro/cms/ro/content/publicatii-statistice-decembrie
*** Studiu asupra locurilor de muncă în țările OCDE .37-48 http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/inta/am/819/819670/819670ro.pdf
*** Problemes Economiques, nr.2851/ 12.05.2004http://www.erudite.univ-paris-est.fr/
*** EUROSTAT-NEWSRELEASE EUROINDICATORS MARCH 2014 http://ec.europa.eu/eurostat/news/release-calendar
*** Europa –MISSOC/ 2002 http://ec.europa.eu/social/main.jsp?catId=815&langId=en
*** Comisia Europeana ,,Largirea Uniunii europene: o șansă istorică”, 2000 http://ec.europa.eu/enlargement/archives/pdf/enlargement_process/past_enlargements/communication_strategy/kok_introduction_ro.pdf
*** FIMAN ( Fundatia Internationala de Managment) – 9 manuale de operare pentru implementarea masurilor active pentru combaterea somajului (PAEM) http://catalog.ucv.ro/opac/bibliographic_view/78802;jsessionid=9BAB8E1AA6975113A0C9D8417235054F
*** The Vienna Institute for International Economic Studies http://wiiw.ac.at/publications.html
*** Legea nr.133/1994 – Acordul de la Marrakesh privind constituirea Organizației Mondiale a Comerțului – publicată în Monitorul Oficial nr.360/27.12.1994 http://www.lege-online.ro/lr-LEGE-133%20-1994-%284543%29-%281%29.html
Site-uri web
europa.eu, accesat 12 februarie 2015;
http://www.dacia.ro/modele-si-preturi, accesat 12 februarie, 2015
http://data.worldbank.org/country/romania#cp_gep, accesat 17 decembrie 2014;
http://www.infovalutar.ro/bnr, accesat 12 februarie 2015
www.africa.platform.org, accesat 12 februarie 2015;
www.asean.org, accesat 12 februarie 2015;
www.censad.org, accesat 12 februarie 2015
www.comesa.int, accesat 12 februarie 2015;
www.ecowas.int, accesat 12 februarie 2015;
www.igad.int, accesat 12 februarie 2015;
www.oecd-library.org/quantec.co.za/easydata/macroeconomic- subscription, accesat 5 februarie 2015
www.mercosur.int, accesat 12 februarie 2015;
www.naftanow.org, accesat 12 februarie 2015;
www.sadc.int, accesat 12 februarie 2015;
www.uneca.org, accesat 12 februarie 2015.
www.anofm.ro site-ul oficial al agenției Național pentru Ocuparea Forței de muncă din România
www.europa.eu site-ul oficial al Uniunii Europene
www.dce.gov.ro site-ul oficial al Departamentului de Comerț Exterior al Guvernului României
www.mmuncii.ro site-ul oficial al Ministerulul Muncii, Familiei și Protecției Sociale din România
www.mpgeneva.mae site-ul oficial al Misiunii Permanante a României pe lângă O.N.U.- Geneva
www.fonduri-structurale.ro site-ul oficial al Fondurilor Structurale din România.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Forta de Munca In Conditiile Integrarii Romaniei In Uniunea Europeana (ID: 121293)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.