Forme de Exercitare a Puterii In Regimurile Totalitare

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 Specificul totalitarismului

Totalitarismul – abordări conceptuale

Originile fenomenului totalitar

Caracteristici definitorii

CAPITOLUL 2 Forme de manifestare a puterii

Tipologii – putere politică

Carisma ca instrument de manifestare a puterii

Autoritate și legitimitate

Violența

CAPITOLUL 3 Ideologie și manipulare

Ipostaze ale puterii totalitare

Ideologia și doctrina politică

Tehnici de manipulare a maselor

Manipularea democratică versus manipularea din sistemele totalitare

CAPITOLUL 4 Represiune și terorare

CAPITOLUL 5 Supraveghere și control

CONCLUZII

CAPITOLUL 1

SPECIFICUL TOTALITARISMULUI

În cadrul acestui capitol ne propunem o prezentare de ansamblu a fenomenului totalitar, care și-a găsit un teren fertil de manifestare pe continentul european al secolului XX. Pâna la investigarea originilor totalitarismului și până la o analiză detaliată a cauzelor și factorilor care au dus la apariția acestui fenomen, ni se pare necesară o clarificare conceptuală. Astfel, vom încerca să expunem o parte din multitudinea de definiții cuprinse în literatura de specialitate care, în linii mari, conturează semnificația termenului de totalitarism. Vom vedea ce presupune conceptul, care a fost evoluția utilizării sale și ce îl face atât de controversat. Este adevărat că ne raportăm la un fenomen complex și din acest motiv, încercarea de a găsi o definiție cuprinzătoare este îngreunată de tipul de abordare și de multitudinea de aspecte care trebuie luate în calcul.

Cert este că de-a lungul timpului, conceptul a suscitat un real interes în rândul teoreticienilor, o dovadă în acest sens fiind numărul impresionant de cărți, articole științifice și studii de specialitate pe această temă. Totalitarismul nu numai că a exercitat din plin o fascinație debordantă asupra maselor, încă din perioada instaurării regimurilor de acest tip, dar încă uimește prin caracteristicile sale duse la extrem, prin ambiguitatea sa, prin contrastul puternic dintre ceea ce pretindea sfidător și cu multă convingere că este și realitatea, care era cu totul alta. Atractivitatea fenomenului totalitar continuă să persiste și capătă amploare unui subiect inepuizabil, cu mutiple valențe, a cărui dezbatere este foarte provocatoare chiar și în zilele noastre.

În continuare, rămâne să ne întrebăm cum a fost posibilă apariția și manifestarea la scară largă a totalitarismului. Întrebarea nu este formulată doar dintr-o perspectivă politică, ci încercăm să găsim posibile răspunsuri și în explicații de ordin sociologic, istoric și psihologic. Pentru acest lucru, este indicat să urmărim firul istoriei și să avem vedere contextul relațiilor internaționale din Europa secolului al XX-lea, care a determinat o serie de schimbări decisive și de mare amploare.

Am urmărit în capitolul de față să suprind care sunt trăsăturile definitorii ale totalitarismului, ce îl distinge în mod special, care sunt elementele care îl compun și îi conferă specificitate. Chiar dacă în viziunile autorilor din domeniu, aceste caracteristici variază, putem identifica un set de particularități, utile în proiectarea unei imagini de ansamblu a ceea ce a reprezentat totalitarismul.

Totalitarismul – abordări conceptuale

Totalitarismul este un fenomen de mare amploare, specific secolului al XX-lea, care s-a desfășurat în Europa. Pentru a înțelege mai bine semnificația termenului trebuie să îl delimităm de alte concepte precum tirania, dictatura sau autoritarismul, de care se deosebește prin eliminarea liniei de demarcație între stat și societate. Totalitarismul își fundamentează legitimitatea printr-o ideologie care trebuie să servească unui scop înalt și care se impune prin coerciție. Una din cele mai simple definiții care se pot formula, ar fi că totalitarismul reprezintă un sistem de reguli, bazate pe o ideologie, care trasează direcțiile tuturor aspectelor legate de activitatea publică, politică, economică și socială și care utilizează în acest scop, propaganda și teroarea, de la cel mai scăzut, până la cel mai înalt nivel, pătrunzând intruziv în viața individuală a cetățenilor. Dar, tocmai prin simplitatea ei, definiția este incompletă, întrucât semnificația conceptului este mult mai complexă. Cu alte cuvinte, totalitarismul reprezintă o formă aparte de organizare și de funcționare a societății, care se evidențiază printr-un control exacerbat atât al vieții sociale, cât și al vieții individuale. El este un rezultat al epocii moderne, mai exact, al incapacității dezideratelor modernității de a deveni realitate. Dificultatea definirii rezidă și din raportarea la contextul istoric al apariției termenului.

Conceptul nu poate fi cuprins și sintetizat cu ușurință într-o singură definiție din cauza complexității sale. Totalitarismul este un sistem politic care a apărut ca o consecință a realității sociale, istorice și politice de după Primul Război Mondial. Se poate adăuga că reprezintă un regim politic, în care puterea este deținută de către o persoană sau de un grup restâns, dar totodată, care pretinde o ordine considerată a fi nouă și, mai mult decât atât, o ordine ideală în care totul funcționează corespunzător. Totalitarismul se sprijină, de regulă, pe un mit al superiorității, fie că ne referim la importanța deosebită pe care o are o anumită rasă sau clasă. Această supremație pretinsă, devine o justificare naturală pentru revendicarea drepturilor depline și pentru însușirea în mod abuziv a puterii. Dintr-o perspectivă similară, ne putem raporta la totalitarism ca la o formă specifică de dominație și de exercitare a puterii și ca la o modalitate de a face politică.

Dintre teoreticienii cei mai influenți în abordarea totalitarismului se numără autori precum: Raymond Aron, Karl Popper, Hannah Arendt, Carl Friedrich, Zbiegniew Brzezinski sau Juan Linz, care au propus definiții și au schițat viziuni proprii cu privire la acest fenomen.

Termenul de totalitarism aparține modernității, și a fost utilizat mai întâi de către Giovanni Gentile, un filosof italian, simpatizant al fascismului. Ca moment al apariției, conceptul îi este atribuit lui Benito Mussolini, care într-una din scrierile sale publicate în Enciclopedia Italiană, se autoproclama „totalitar”, iar statul italian era considerat „stat totalitar”. Relevant în expunerea noastră este ce presupunea conceptul tratat în viziunea lui Benito Mussolini: ,,Pentru fascism, totul este în stat și nimic uman, nimic spiritual nu există și nu are valoare în afara statului. În acest sens fascismul este totalitar. În afara statului [nu există] nici indivizi, nici grupuri (partide politice, asociații, sindicate, clase). De aceea fascismul se opune socialismului care accentuează mișcările politce ale luptei de clasă și ignoră unitatea statului care fundamentează clasele sociale pe o singură realitate economică și morală.”

Sensul original al conceptului descrie o societate puternic ideologizată, în care statul deține putere și influență asupra întregii mase de cetățeni. Aici intervine și rolul tehnologiei moderne, care ajunge să contribuie în mod substanțial la răspândirea ideologiei și prin urmare, tot mai multe state moderne ar fi fost convertite și ar devenit totalitare. Cu timpul, adjectivul ,,totalitar” dobândește o largă răspândire, zugrăvind un nou nivel al realității politice, care nu mai putea fi încadrat în întregime prin noțiunile existente. Totodată, aplicabilitatea sa este una generică, termenul fiind folosit atât pentru a face referire la regimurile de dreapta, cât și la regimurile de stânga.

Pentru a oferi o imagine de ansamblu, Ioan Ciupercă sintetizează că ,,este totalitar un regim în care: există monopolul puterii unui partid unic, armat cu o ideologie revoluționară – o voință de a transforma societatea existentă, în care ideologia este însoțită de teroarea împotriva opozanților în numele unei idei și în care inamicii ideologici, reali sau inventați, sunt mai vinovați decât deținuții de drept comun; în care accentul cade pe controlul public în raport cu libertatea individuală, extinzându-se și în domeniul economic; în care există un conducător unic, carismatic, un despot modern, adulat și temut, după împrejurări.”

Originile fenomenului totalitar

Acest subcapitol urmărește conturarea cadrului istoric, social, politic și economic care a făcut posibilă apariția fenomenului totalitar în secolul al XX-lea. Pentru a înțelege mai bine ceea ce a însemnat totalitarismul, este necesar să urmărim firul cronologic al evenimentelor care au dus la formarea lui și să analizăm contextul anterior instaurării regimurilor de acest tip.

Se impune observația potrivit căreia conceptul de totalitarism nu este menționat înainte de Primul Război Mondial, ci imediat după încheierea acestuia. Așadar, acest moment din istoria Europei este cel care a creat toate premisele consolidării unei noi realități social-politice, deoarece în perioada care a urmat, percepția oamenilor și raportarea lor la valori și principii suferă o schimbare radicală. Incertitudinile și starea pronunțată de insecuritate resimțită în rândul populațiilor aveau nevoie să fie contrabalansate de ceva solid și sigur, care să elimine teama generalizată, să confere siguranță și să restabilească încrederea.

Sfârșitul Primului Răboi Mondial a produs modificări politice majore, ducând treptat la un declin al democrației. Situația financiară a națiunilor care au fost implicate în război era precară. Aceste dificultăți economice au demonstrat că regimurile liberale aflate la conducere nu puteau să le facă față, erau ineficiente, prin urmare se impunea o înlocuire substanțială. Statul continua să își mențină rolul pronunțat în intervenția economică, iar acest control și amestec excesiv în dirijarea economică este considerat nedemocratic. Totodată, finalul războiului a semnănat dorința înfrângerii vechii ordini, care își dovedea neajunsurile, și clădirea alteia noi, care să întărească tot ceea ce era necesar și care să propulseze masele să creadă în beneficiile ei. Societatea, înainte de a fi modernizată, avea nevoie să își revină din colapsul economic provocat de război, ori procesul de revenire necesita timp. Instaurarea ordinii totalitare, care să centralizeze puterea și care să își impună cu rigurozitate liniile directoare pe toate planurile părea o metodă de a grăbi acest proces și de a-l face mai eficient în atingerea scopurilor propuse.

Pe lângă cauzele de ordin economic, mai putem identifica un alt motiv care să explice originile totalitarismului: este vorba de rezultatul războiului, mai precis de faptul că statele învinse nu au vrut să se conformeze sancțiunilor impuse sau să accepte pierderile suferite. De aceea, au căutat să își restabilească poziția pe scena politică internațională și să își redobândească prestigiul. În acest context, au fost îmbrățișate utopiile, iar reacțiile radicale care urmau să apară sunt explicabile. Printre regimurile totalitare care au făcut istorie în Europa secolului al XX-lea se numără fascismul și nazismul, de extremă dreapta și comunismul, de extremă stânga.

După război, în Italia se remarcă Partidul Liberal. Fascismul apare ca o reacție împotriva regimului liberal aflat până atunci la conducere și care nu părea să rezolve problemele economice existente, să reușească să aducă Italia la statutul de mare putere, cu atât mai puțin să redea statului italian strălucirea Romei de odinioară. Etimologic, termenul de fascism își are originile în limba latină, unde „fasces” are semnificația unui mănunchi de nuiele în jurul unui topor, care în Roma Antică simboliza autoritatea pe care o aveau magistrații, dar și puterea și unitatea de care se bucurau cetățenii romani. Termenul are o conotație aparte și în proveniența limbii italiene, unde ,,fascio” are înțelesul de legătură, unitate. Din ideile promovate, reiese că fascismul venea în contradicție cu ideile democratice, dar chiar dacă în aceeași măsură se opunea comunismului, ca și acesta se pronunța împotriva oricărei forme de opoziție, rolul dominant revenea partidului unic și în vârful ierarhiei se afla un singur lider.

Emilio Gentile propune o definiție consistentă, notând că: „Fascismul e un fenomen politic modern, naționalist și revoluționar, antiliberal și antimarxist, organizat sub forma unui partid-miliție, cu o concepție totalitară asupra politicii și a Statului, cu o ideologie bazată pe mit; viril și antihedonist, acesta e sanctificat într-o religie politică afirmând primatul absolute al națiunii înțelese ca o comunitate organică omogenă din punct de vedere etnic, organizată ierarhic într-un Stat corporatist, cu misiunea belicoasă de a atinge grandoarea, puterea și cucerirea, în vederea țelului ultim de a crea o nouă ordine și o nouă civilizație.”

Fascismul s-a concentrat mai mult pe obținerea puterii, decât pe elaborarea unui program teoretic care să cuprindă punctele-cheie ale ideologiei propuse. Era mai important ca scopurile și ideile să fie transpuse concret, în fapte – singurele capabile să producă o schimbare reală. Un rol major în apariția fascismului l-au jucat masele, aflate într-un stadiu al dezorganizării care le dădea o vulnerabilitate sporită în fața manipulării sistematice. Atunci când individul cade pradă unui cumul de nemulțumiri și neîncrederii, alunecă foarte ușor în panta manifestărilor extremiste.

O altă cauză a fascismului e reprezentată de urmările Primului Război Mondial, la care putem adăuga faptul că Italia era o țară nemulțumită de ceea ce a obținut prin tratatele de pace încheiate, iar acest dezacord a fost exploatat din plin. Astfel, în 1919 este fondat Partidul Italian Fascist (Fasci di Combattimenti) de către un fost socialist – Benito Mussolini, supranumit Il Duce. Acesta devine prim-ministru în anul 1921, transformându-se în 1928 din liderul unei mișcări restânse într-un conducător care a reușit să își elimine oponenții politici. Mișcările fasciste militau pentru restabilirea ordinii, însă într-o manieră violentă și radicală.

Cauze particulare ale apariției totalitarismului regăsim și în Germania, sub forma nazismului. Acesta își are originile în clauzele tratatului de la Versailles, semnat în 1919, care solicitau Germaniei să își asume răspunderea pentru provocarea războiului, să plătească daune considerabile de război, să demilitarizeze trupele armate și să suporte pierderi teritoriale ca urmare a înfrângerii. Nazismul s-a constituit și pe fondul stării economice deplorabile, pe care regimul liberal al Republicii de la Weimar se dovedea incapabil să o soluționeze. Situația de după război poate fi descrisă prin raportarea la o rată a mortalității extrem de ridicată, lipsa alimentelor, scăderea drastică a locurilor de muncă, cheltuieli și daune de război foarte mari. Pentru reconsolidare era nevoie de timp, situația nu putea deveni mai bună brusc, ori gravitatea acesteia a precipitat dorința de schimbare.

În contextul crizei economice și a apariției mai multor mișcări sociale, în anul 1919 s-a fondat Partidul Muncitoresc Național-Socialist German, al cărui conducător va fi Adolf Hitler. Acesta a pus la punct o prapagandă foarte eficientă prin care se făceau promisiuni menite să îi atragă pe oameni să îi ofere susținerea. Pe fondul sărăciei și al crizei democratice, ideile și planurile zugrăvite de Hitler apăreau ca o soluție salvatoare în care cetățenii își puneau cele mai mari speranțe. De la pasivitatea în care se aflau și de la lipsa de încredere care îi imobiliza, o dată cu obiectivele trasate de Adolf Hitler, indivizii văd posibilitatea unei redresări care îi determină să treacă la acțiune și să își exprime adeziunea față de programul politic al acestuia. Prima încercare de a obține puterea, printr-o lovitură de stat, a fost cunoscută sub denumirea „Puciul de Bere”, care s-a soldat cu un eșec. În urma acestui eveniment, liderul Partidului Nazist a fost arestat, dar experiența încarcerării nu l-a făcut pe Hitler să renunțe la planurile sale, ci dimpotrivă, aceasta a reprezentat un răgaz în care și-a pregătit minuțios scopurile și ideologia, pe care le-a justificat, le-a explicat și le-a expus pe larg în cartea „Mein Kampf” (,,Lupta mea”). Dintre punctele tari enunțate fac parte ideile asociate cu superioritatea rasei ariene și identificarea rasei germane cu acea rasă pură, teoria spațiului vital și necesitatea hegemoniei, naționalismul exacerbat, antisemitismul, anticomunismul. Ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler se explică prin conjunctura existentă în acel moment și prin factorii care au acționat în favoarea sa. Ulterior, mulți au acceptat idealurile sale și l-au propulsat la putere și, deși au fost convinși că intențiile și rezultatele vor fi bune, Germania a îmbrăcat haina totalitarismului.

Este relevantă aprecierea făcută de unul dintre biografii elocvenți ai Führerului, Ian Kersha, care printer altele, a făcut următoarea precizare: „Dictatura lui Hitler are caracteristica unei paradigme pentru secolul al XX-lea. Ea a fost, printre altele, expresia extremă și violentă a afirmării totale a statului modern, a cotelor inimaginabile de represiune și agresiune comise de stat, a manipulării fără egal în trecut a mijloacelor de informare în vederea stăpânirii și mobilizării maselor, a cinismului fără precedent manifestat în relațiile internaționale, a pericolelor acute reprezentate de mișcarea ultranaționalistă, a uriașei puteri distructive a ideologiilor bazate pe superioritate rasială și a consecințelor extrem de grave ale rasismului, alături de folosirea în scopuri imorale a tehnologiei moderne și a ingineriei sociale. Înainte de toate, ea a transmis un mesaj de avertizare care este valabil și astăzi: a arătat cum o societate modernă, avansată, cultivată se poate afunda foarte repede în  barbarie, culminând cu războiul ideologic, ridicarea pe culmi greu imaginabile de brutalitate și rapacitate și un genocid cum nu a mai existat în trecut. Dictatura lui Hitler a echivalat cu  prăbușirea civilizației moderne, cu un fel de implozie nucleară a societății moderne. Ea a arătat de ce anume suntem în stare.”

Apariția și dispariția nazismului sunt puternic legate de figura lui Adolf Hitler, spre deosebire de stalinism, care a reprezentat doar o fază premergătoare a comunismului. Acesta din urmă s-a cristalizat ca o reacție îndreptată împotriva nedreptăților rezultate din Primul Război Mondial față de țărani și muncitori și ca o reacție împotriva burgheziei. Primele idei teoretizate de către Karl Marx și Friedrich Engels se regăsesc în ,Manifestul Partidului Comunist”, scris la sfârșitul anului 1847 și apărut în 1848 la Londra, care reprezintă documentul programatic al socialismului. Lupta de clasă este pilonul principal pe care se fundamentează lucrarea, iar proletariatului îi revine o misiune revoluționară. Capitalismul este asociat cu burghezia, văzute ca rele ale societății, care trebuie eliminate. Proprietatea de tip privat trebuie înlocuită cu proprietatea colectivă, iar exploatarea trebuie să ia sfîrșit.

Regimul totalitar sovietic, care a început în perioada lui Lenin și s-a accentuat în timpul lui Stalin s-a format tot pe fondul unei mase difuze și dezorientate. În acest context, lupta de clasă devenea metoda optimă de restabilire a echilibrului. Partidul Muncitoresc Social Democrat a inițiat o propagandă extreme de eficientă care avea drept scop mobilizarea maselor într-o acțiune revoluționară.

Prima fază a totalitarismului sovietic consta în preluarea puterii printr-o lovitură de stat, pe 7 noiembrie 1917, dată de către bolșevici, care în acel moment constituiau o minoritate, Astfel se intaurează la putere partidul comunist bolșevic, avându-l ca lider pe Vladimir Ilici Lenin, căruia îi revine un rol major în înființarea unui regim totalitar. Puterea se concentrează în mâinile unui singur conducător, pentru care teroarea și violența sunt justificabile și chiar necesare. Poziția partidului unic se consolidează, urmând să fie alcătuite sisteme represive ale partidului comunist și să fie creată Armata Roșie.

Următarea fază este cea a totalitarismului stalinist, care continuă cu fidelitate linia ideologică trasată de Lenin, mizând pe consolidarea URSS, nu fără a aduce completări susbtanțiale. Teroarea este folosită la cel mai înalt nivel, avînd loc totodată arestări și executări care din prisma ororilor fac din această perioadă una dintre cele mai dramatice.

Așadar, originile totalitarismelor trimit la consecințele Primului Război Mondial, dar și la relația dinamică dintre stat și societate. Procesul începe practic prin docilizarea individului și dirijarea acestuia către un scop suprem, în virtutea căruia trebuie să adopte comportamentul cerut. Refuzul adeziunii este aspru sancționat, prin violență fizică și psihică, daca nu chiar prin anihilarea individului.

Caracteristici definitorii

În cele ce urmează, vom identifica trăsăturile definitorii ale totalitarismului și anomaliile sale în raport cu specificul democrației.

Regimurile totalitare se caracterizează printr-un control excesiv asupra tuturor aspectelor care țin de societate și stat, pătrunzând până în viața particulară a indivizilor, a căror identitate trebuie înăbușită și înlocuită cu una nouă, care să se înscrie în tiparul omului nou. Acestea se instaurează de regulă prin lovituri de stat, pe fondul unei crize, a unor nemulțumiri, care nu își găsesc pe moment soluția decât prin acțiuni radicale. Masele sunt confuze, se confruntă cu greutăți de ordin financiar, cu lipsa educației și se găsesc într-o situație care îi face ușor maleabili. Partidul unic joacă un rol major în construirea unei propagande care să îi răspândească eficient liniile ideologice. Acesta se distinge net de celelalte, nu numai prin viziunea reacționară promovată ci și prin faptul că se impune prin forță, eliminând orice potențial rival. Conducătorul regimului totalitarist era posesorul absolut al puterii și construia un sistem represiv, caracterizat prin violență și teroare, menit să țină totul sub control strict.

Carl Friedrich și Zbigniev Brzezinski identifică cinci puncte de convergență ale regimurilor totalitare, după cum urmează:

O ideologie cu un caracter oficial, care aspiră la statutul de societate ideală, cu mult superioară celei deja existente.

Un partid unic de masă, foarte bine organizat și ierarhizat, care tinde să se confunde și să se identifice total cu statul.

Un sistem represiv bine pus la punct, capabil să folosească și metode psihologice iscusite, pe lângă violență.

Un control deplin asupra mijloacelor de comunicare în masă.

Un control birocratic asupra economiei.

Raymond Aron, unul dintre cei mai influenți autori care au abordat această temă, realizează un set de cinci caracteristici esențiale ale totalitarismului.

Prima trăsătură constă în faptul că monopolul asupra activității politice este deținut de un singur partid politic.

Apoi, acest partid funcționează pe baza unei ideologii căreia îi conferă o autoritate absolută și care, ca urmare, devine adevărul oficial de stat.

Pentru a răspândi acest adevăr oficial statul își rezervă un dublu monopol: al forței și al mijloacelor de convingere.

Cea mai mare parte a activității economice și profesionale este supusă statului și devine, într-o anumită măsură, parte a statului însuși. Cum statul este inseparabil de ideologie, cea mai mare parte a activității economice și profesionale este ideologizată și colorată de adevărul oficial.

Totul fiind activitate de stat și întreaga activitate fiind supusă ideologiei, o greșeală comisă în domeniul economic sau profesional este în acelați timp o greșeală ideologică. De aici rezultă o politizare și o transfigurare ideologică a tuturor greșelilor posibile ale indivizilor și, în concluzie, o dublă teroare: polițienească și ideologică.

De asemenea, regimurile totalitare depind de un mecanism economic de comandă, dirijat, centralizat și planificat. Instituțiile nu funcționează independent, ci sunt subordonate statului, care le controlează în așa fel încât acestea să devină un sprijin și nu un impediment în exercitarea puterii. Ideologia stabilește un etalon al societății, construit după viziunea liderului. Monopolul asupra mijloacelor de informare asigură răspândirea acelor idei care trebuie. Totalitarismul nu presupune numai încătușarea trupurilor, ci în special pe cea a minții. Astfel, indivizii sunt orientați pe calea conformismului și a docilității, din care adevărata libertate de alegere lipsește fiind înlocuită cu un comportament artificial al omului nou, schițat de ideologia de stat. Recurgerea la violență, manipularea sistematică a maselor, teroare instituită, de ordin fizic și psihologic sunt metodele alese în vederea atingerii scopurilor propuse.

Totalitarismul împrumută ceva din eternitatea statică a utopiilor, prin tot ceea ce întreprind și promovează și acest fapt se poate explica prin tendința continuă și sistematică de a sugruma tot ce este viu, de a distruge orice urmă de libertate și spontaneitate.