Forme Contemporane de Exprimare a Religiozitatii Populare

Forme contemporane de exprimare a religiozității populare

Poezia pricesnelor și a altor cântări cu tematică religioasă din Muntenia

CUPRINS

CAPITOLUL I: Date istorice despre cântările religioase și rolul lor în comunitate

1.1.Contextul istorico-social în care se dezvoltă cântările religioase din Muntenia

1.2. Nașterea pricesnelor

1.3.Statutul social, cultural și religios al performerilor

CAPITOLUL AL II-LEA: Stadiul actual al cercetărilor privind studierea pricesnelor

CAPITOLUL AL III-LEA: Limbă și limbaj. Teorii lingvistice

3.1.Limbaj și text

3.2.Limbă și limbaj religios

CAPITOLUL AL IV-LEA: Pricesnele între literatură, texte canonice și realitate

4.1.Funcțiile și valoarea estetică a pricesnelor

4.2.Relația cântărilor religioase de tipul pricesnelor cu forme ale culturii folclorice

4.3.Rolul textelor poetice în desfășurarea ritualurilor și ceremonialelor

4.4.Prozodia textului poetic al pricesnelor. Analize de text

CAPITOLUL AL V-LEA: Tipologia (clasificarea) textelor poetice ale cântărilor bisericești din Muntenia

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CULEGERE DE TEXTE

ARGUMENT

În lucrarea de față ne vom ocupa de analiza fenomenului folcloric constituit în jurul cântărilor religioase din Muntenia. Textele care stau la baza acestor pricesne sunt respinse de cei mai mulți teologi, deoarece nu sunt incluse în imnografia canonică și conțin elemente eterodoxe. Filologii contestă și ei aceste cântări pentru că le consideră lipsite de valoare estetică. Însă ele nu trebuie analizate după criteriile imnografiei și literaturii.

Aducerea în actualitate a acestor cântece, numite și pricesne, poate contribui la impulsionarea cercetării acestui fenomen poetic din perspectivă folcloristică și la resuscitarea interesului pentru cântecele religioase.Versificația poate fi folosită ca argument filologic în editarea acestor texte care aparțin folclorului religios.

Analiza cântărilor cu tematică religioasă pe care urmează să o realizăm va fi de natură etnologică.Neîncadrându-se în cântările de cult, canonice, acestea pot fi incluse în imnografia populară, întrucât sunt întâlnite în folclor, cunosc variante din punct de vedere melodic și textual, repertoriul lor îmbogățindu-se continuu. În plus, aceste cântări sunt performate, cu mici excepții, în cultul particular, unde oamenii își pot exprima liber sentimentele de dragoste față de Dumnezeu și sfinții săi. Textele și melodiile pricesnelor conțin influențe din cântările catolice și cele neoprotestante datorită relațiilor creștinilor ortodocși cu alte confesiuni existente în zonă. Scopul credincioșilor care le cântă este de a face misiune printre confrații lor. Cântăreții pot fi mireni sau pot face parte din clerul inferior.Melodiile sunt lumești.

Cu toate că la bază pricesnele au un autor, acesta rămâne necunoscut comunității; de aceea, acestea nu pot fi încadrate într-un curent literar, ci numai în genul liric. Valoarea cântărilor nu este de ordin estetic ca în literatură, ci de factură ideologică, sacră. Scopul este acela de a-l determina pe creștin să ajungă la o stare de extaz prin comunicarea cu Dumnezeu.

Cântările religioase fac parte din folclorul religios , deoarece au autori anonimi ca și colindele, baladele, basmele, legendele, snoavele. Acestea cunosc o circulație orală( cât și scrisă, în caiete de cântări ale performerilor, care le transmit mai departe) care duce la apariția de variante textuale și melodice. Sunt interpretate pe melodii populare în mare parte. În mod oficial, nu aparțin niciunei confesiuni, pentru că sunt produsul ortodocșilor, al catolicilor și al neoprotestanților. Sunt interpretate într-un anumit context comunitar, unde conducătorii grupului selectează repertoriul.

În evaluarea pricesnelor, o mare importanță o reprezintă contextul pentru a înțelege nevoia apariției acestor cântări pentru comunitățile în care se performează,trăsăturile lor pentru spiritualitatea din Muntenia,evoluția și amplificarea după 1989.

Demersul nostru urmărește funcțiile și valoarea estetică a pricesnelor, relația acestora cu folclorul și prozodia textului poetic al pricesnelor. În cazul prozodiei urmărește descrierea tehnicii prozodice și a normelor lingvistice în interferențele lor intim îngemănate în limbajul religios și armonizate cu mesajul profund al pricesnelor.

Structura lucrării este subordonată acestor obiective, urmând o desfășurare logică, de la teorie către aplicații, de la aspecte de principiu generale, către aspectele concrete, de detaliu chiar, care pun în valoare virtuțile și rafinamentele acestor cântări.

Preambulul, intitulat Argument, prezintă motivația abordării subiectului, modul în care a fost concepută și realizată cercetarea, sursele și metodele folosite.

Primul capitol prezintă Câteva repere socio-istorice privind apariția cântărilor religioase și rolul acestora în comunitate, oferind o imagine a modului în care a fost receptat și perceput acest tip de poezie religioasă și a statutului social, istoric, cultural și religios al cântăreților de pricesne.

Al doilea capitol prezintă Evoluția cercetărilor privind studierea pricesnelor, prezentând pe scurt principalele studii despre aceste cântări, atât din punct de vedere filologic dar și religios.

Un capitol de trecere la analiza pricesnelor este capitolul al treilea, care oferă câteva date teoretice, privind Limba și limbajul, câteva detalii despre limbaj și text, dar și despre limbă și limbaj religios.

Un amplu capitol, al IV-lea, prezintă Pricesnele între literatură, texte canonice și realitate, abordând pe rând funcțiile și valoarea estetică a pricesnelor, relația acestora cu forme ale culturii folclorice, stabilindu-se elementele comune dintre aceste cântări și celelalte forme ale culturii populare.

Vom arăta și rolul textelor poetice în desfășurarea ritualurilor și ceremonialurilor, dar și prozodia textului poetic al acestora.

Vom descrie ritmul, rima, măsura și relațiile dintre elementele prozodice care constituie, de fapt, un mecanism unitar, convergent. Vom cuprinde și analize prozodice, integrând detaliile prozodice și întrepătrunderea lor cu aspecte ale normei lingvistice și folclorice.

Capitolul al V-lea va cuprinde o clasificare tipologică a textelor poetice ale cântărilor bisericești din Muntenia, pe care o vom comenta. Acestea nu permit o încadrare fixă într-o anumită tipologie, deoarece cuprind influențe diverse.

După prezentarea Concluziilor și a Bibliografiei, vom prezenta în anexă o culegere de texte ale pricesnelor, după tipologia lor, arătând și sursele culegerii acestora.

Metode și tehnici de cercetare științifică

Metoda la care am apelat este cea a anchetei sociologice, prin tehnica chestionarului. Chestionarul (fr. questionnaire) este o “tehnică și, corespunzător, instrument de investigare, constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise și, eventual, imagini grafice, ordonate logic și psihologic care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin auto-administrare, determină din partea celor anchetați răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris (S. Chelcea, Chestionarul în investigația sociologică, 1975). În cercetările sociologice chestionarul este utilizat atât pentru culegerea datelor obiective (vârstă, sex, nivel de școlaritate, venituri etc), cât și a celor subiective (opinii, atitudini, aspirații, trebuințe, etc). întrebările scrise și, eventual, imaginile grafice (desene, fotografii, schițe) au funcție de indicator” (Dicționar de sociologie, Zamfir).

Construirea chestionarului a fost realizată pe baza obiectivelor și a ipotezelor, chestionarul cuprinzând atât întrebări cu răspuns închis, cât și întrebări cu răspuns deschis, ce le permit subiecților să își exprime părerile cu privire la temele dezbătute. Întrebările deschise asigură și componenta de calitativ a cercetării, îmbinată cu partea cantitativă a studiului, dată de întrebările închise. Chestionarul a fost unul de tip autoadministrat individual.

“Chestionarele autoadministrate presupun înregistrarea rãspunsurilor de cãtre înseși persoanele incluse în eșantionul investigat. Subiecții din anchetă formulează și consemnează

în același timp răspunsurile, eliminând filtrarea informației de către o altă persoană –operatorul de anchetă. Prin autoadministrare, ei se pot exprima mai bine: prin ceea ce răspund la întrebare, dar și prin felul cum fac aceasta. Autoadministrarea elimină unul dintre factorii care influențează răspunsul: personalitatea celui care aplică formularul. În absența unei persoane străine – a operatorului – este probabil ca subiecții să fie mai dispuși să răspundă la întrebări „foarte personale“, pot să elaboreze răspunsuri mai „chibzuite“, să consulte documentele personale pentru a verifica afirmațiile făcute, să se consulte cu alți membri ai familiei pentru răspunsuri precise” (S. Chelcea, 2004, Inițiere în cercetarea sociologică, p. 115).

Am ales această metodă de cercetare datorită avantajelor sale, menționate mai sus. Alte avantaje ale folosirii chestionarului autoadministrat individual mai sunt asigurarea anonimatului și numărul mare de persoane care pot răspunde la întrebări în același timp.

Limitele folosirii chestionarului ca unică metodă de cercetare se referă la o analiză a

unui subiect nu foarte cunoscut de publicul-țintă, pentru a putea obține date ce vor dezvolta

cercetările viitoare pe această temă.

CAPITOLUL I

Date istorice despre cântările religioase și rolul lor în comunitate

1.1.Contextul istorico-social în care se dezvoltă cântările religioase din Muntenia

Se acceptă că poporul român s-a născut creștin, datorită predicării Evangheliei de către Sfântul Apostol Andrei, în Scythia Minor (Dobrogea de azi). Această informație o găsim și în cartea Faptele Apostolilor, dar și în scrierile unor istorici. Eusebiu de Cezareea consemna în lucrarea Istorie bisericească (III, 1; 1-3) faptul că ținutul dintre Dunărea de Jos și pontul Euxin- Marea Neagră – și mai ales orașele de pe țărmurile acestuia au fost evanghelizate de Sfântul Apostol Andrei, căruia, după Cincizecime, i s-a dat ca sarcină creștinarea Sciției.

Sfântul Iustin Martirul și Filozoful a consemnat, în lucrarea Dialogul cu iudeul Trifon, prezența obiceiurilor creștine pe teritoriul nostru „nu există niciun neam, fie trăind pe căruțe și în corturi crescând vite la care să nu se facă rugăciuni în numele lui Hristos”.Tertulian spunea că numele lui Hristos domnește chiar între neamurile sarmaților, dacilor, germanilor și sciților.

Prezența apostolului în aceste locuri o dovedesc denumirile de locuri: peștere și pârâiașul Sf. Andrei precum și unele creații folclorice din Dobrogea. Dintr-o legendă din satul Cuzgun din sudul Dobrogei, aflăm că Apostolul Andrei a venit „la predicarea pe jos și c-un băț în mână”.

În secolele I-III, deși nu există mărturii literar-istorice sau arheologice, creștinismul s-a răspândit treptat și în Nordul Dunării datorită relațiilor comerciale ale locuitorilor cu populația sud-dunăreană romanizată, dar și cu marile centre ecumenice din Asia Mică, Siria, Palestina, Egipt, Grecia, Macedonia, Thracia, unde creștinismul cunoscuse o largă răspândire.

În decursul istoriei, creștinismul românesc a lucrat pentru îmbunătățirea vieții spirituale a credincioșilor, progresele simțindu-se atât la nivelul Bisericii, cât și în viața, tradițiile, obiceiurile și mentalitatea oamenilor.

Cu toate că vechimea și apostolicitatea creștinismului românesc au fost susținute cu numeroase dovezi, totuși o mare parte din tratatele de cultură populară nu studiază elementele folcloristicii prin această prismă creștină, ci se bazează pe simbolistica, obiceiurile, calendarul, Sărbătorile, mentalitățile laice sau păgâne.

O explicație se poate da pornind de la ideea latinității poporului român, pentru că după cucerirea Daciei de către romani, a avut loc o întrepătrunde Nordul Dunării datorită relațiilor comerciale ale locuitorilor cu populația sud-dunăreană romanizată, dar și cu marile centre ecumenice din Asia Mică, Siria, Palestina, Egipt, Grecia, Macedonia, Thracia, unde creștinismul cunoscuse o largă răspândire.

În decursul istoriei, creștinismul românesc a lucrat pentru îmbunătățirea vieții spirituale a credincioșilor, progresele simțindu-se atât la nivelul Bisericii, cât și în viața, tradițiile, obiceiurile și mentalitatea oamenilor.

Cu toate că vechimea și apostolicitatea creștinismului românesc au fost susținute cu numeroase dovezi, totuși o mare parte din tratatele de cultură populară nu studiază elementele folcloristicii prin această prismă creștină, ci se bazează pe simbolistica, obiceiurile, calendarul, Sărbătorile, mentalitățile laice sau păgâne.

O explicație se poate da pornind de la ideea latinității poporului român, pentru că după cucerirea Daciei de către romani, a avut loc o întrepătrundere spirituală daco-romană.

Sunt adorate numeroase divinități romane (Jupiter,Venus, Diana) și orientale (Mithras, Cibele, Isis).

Terminologia creștină de origine latină demonstrează că denumirile de bază ale credinței și diferitele forme ale cultului creștin au fost create în secolele II-IV. Foarte mulți termeni au fost împrumutați din lumea romană păgână, dar au primit un nou conținut, al credinței creștine.Putem aminti câțiva dintre aceștia: sărbătoare derivă din servatoria, adică ziua închinată zeilor care apărau trupește și sufletește pe om; Dumnezeu provine din Domine Deus, veche invocație păgână; Floriile poartă numele unei sărbători păgâne de primăvară, Florilia, o sărbătoare dedicată florilor; Rusaliile amintesc de sărbătoarea păgână Rosalia, când înfloreau trandafirii și se pomeneau morții. Existența acestor dovezi fac obiectul cercetării folcloristice.

Altă explicație poate fi pusă pe seama regimului comunist care a urmărit eliminarea credinței prin diferite mijloace: oprirea refacerii și reparării bisericilor ce se ruinau ; demolarea unui număr mare de biserici, supravegherea și persecutarea preoților și a credincioșilor care îndrăzneau să ia parte la slujbe.

De asemenea, trebuie semnalat faptul că poporul român nu a fost creștinat oficial, ca urmare a trimiterii unor misionari creștini din Imperiul Bizantin în teritoriile cucerite . La alte popoare încreștinarea s-a făcut mai târziu prin forță, uneori impusă din partea unui singur conducător militar, precum Sviatoslav din Kiev pentru poporul rus sau Sfântul Ștefan, regele maghiar pentru unguri.

Daco-romanii au primit credința în Hristos de la om la om – de la opincă la vlădică, în fiecare sat și în fiecare vatră. Creștinarea dacilor s-a realizat prin coloniștii vorbitori de limba latină din provinciile sud-dunărene, prin ostașii armatei romane din Legiunea a XIII-a Gemina-Apulum și Legiunea a V-a Macedonica Potaissa; prin negustori creștini; prin creștinii răpiți de goți și aduși în Dacia. Părintele Dumitru Stăniloae vorbea de un creștinism de dor și de taină în părțile noastre. O puternică înflorire o va cunoaște după retragerea lui Aurelian (271-275, pentru că s-a înlăturat credința politeistă a romanilor.

Un număr de dioceze, sfinți și martiri, ca și nume de episcopi, este atestat pentru prima dată în Dacia în timpul Părinților Bisericii. Primul preot daco-roman s-a numit Montanus. Pe 29 martie 304, acesta împreună cu Maxima, soția lui, au fost înecați devenind martiri , deoarece au mărturisit credința creștină. Sub bazilica paleo-creștină de la Niculițel (în Sciția minor),arheologii au dezgropat, in 1971, un Martyrion și mai vechi, așezat la temelie.

Pe lângă mormântul cu inscripții tombale foarte vizibile al lui Zoticos, Attalos, Kamasis și Filippos, sub cripta celor patru, au fost găsite sfântele moaște ale altor martiri care au mărturisit în timpul represiunilor împăratului Decius (249-251). Marele complex de cult din Basarabia întru totul unic, cuprinde Inscripții tombale mai ales grecești.

Deși a îmbrățișat creștinismul , populația a păstrat și obiceiuri, tradiții și practici păgâne, pe care le-a resemantizat încreștinându-le. Răspândirea acestor elemente s-a făcut în proporții diferite în fiecare zonă a țării. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție mențin ortodoxia nealterată, însă actelor de cult , obiceiurilor legate de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, a Crăciunului, a Sfintelor Paști li se dau diferite interpretări populare.

În mediul rural, oamenii combină elemente tradiționale cu elemente inovatoare atunci când iau contact cu învățătura și practicile neoprotestanților. Fiind lipsiți de o cultură teologică și de îndrumarea preotului din sat, aceștia sunt influențați de formele propagandei neoprotestante, care se bazează tot pe Sfânta Evanghelie și pe existența lui Dumnezeu. Este însă foarte importantă cunoașterea diferenței dintre doctrina ortodoxă și cea neoprotestantă . O anume dinamică inovatoare în unele forme de exprimare a fost mereu prezentă în istoria gândirii creștine.

In vederea combaterii și opririi propagandei neoprotestante, s-a constituit mișcarea Oastea Domnului, în anul 1924, de către preotul Iosif Trifa , la Sibiu. Cântările acesteia au intrat în circulația folclorică, răspândindu-se pe tot teritoriul țării. În Muntenia este activă o ramură desprinsă din Oastea Domnului , numită gruparea Fiii tăicuțului sau adepții visarioniști.

Una dintre cele mai grele perioade ale istoriei românilor și în special a Istoriei bisericii Ortodoxe Române o constituie secolul al XVII-lea, când au avut loc numeroase persecuții din partea străinilor, care au adus suferințe credincioșilor.

În anul 1688,Transilvania se afla sub dominația Imperiului Habsburgic,care era un stat catolic. Alături de români, aici trăiau unguri, sași, secui. Habsburgii nu găsesc o situație religioasă care să le ofere stabilitate politică și de aceea încearcă să atragă populația la religia catolică. Deși erau majoritari în Transilvania, românii erau socotiți tolerați la fel ca și credința lor. Erau recunoscute numai patru credințe ale Imperiului catolică, luterană, calvină, unitariană. Religia ortodoxă era una tolerată.

Văzând că nu-i pot convinge pe protestanți să treacă la catolicism, trupele
imperiale se îndreaptă spre românii ortodocși. Printr-o patentă imperială din 1692 se
promitea clerului ortodox scutiri și privilegii prin unirea cu biserica Romei. În 1697,
mitropolitul Teofil, împreună cu alți clerici ortodocși , acceptă unirea religioasă, iar pe 7
octombrie 1698, mitropolitul Athanasie Anghel și 38 de protopopi aderă la noua
confesiune greco-catolică, în cadrul Sinodului de la Alba-Iulia. Domnul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu a încercat să împiedice această acțiune făgăduind că va da Mitropoliei 6000 de galbeni anual.

Ortodocșii trebuiau să facă mai multe concesii, și anume acceptarea supremației Papei de la Roma și alte trei modificări dogmatice. Ritualul și calendarul rămâneau cele ale Bisericii Ortodoxe. Acest eveniment a făcut ca unele elemente ale ideologiei și mentalității catolice să fie alipite credinței strămoșești și să se păstreze în folclorul religios și în cultul divin particular.

Ortodocșii au fost tentați și de alte culte să schimbe confesiunea, cum ar fi cea luterană din partea sașilor și cea calvină din partea ungurilor.

Nici Biserica Ortodoxă Română din Muntenia nu avusese o soartă mai bună. Odată cu instalarea domniilor fanariote la București, la 25 decembrie 1715, începe o perioadă extrem de dificilă.

Domnitorii fanarioți impuneau în funcții importante, mai ales economice, preferații lor, de obicei rude din Fanar, fără minime cunoștințe de limbă și cultură română, fără un minim nivel de moralitate. Aceștia – domnitorii și rudele lor – au jefuit sistematic țara și Biserica, deturnând averile mănăstirești destinate sprijinirii Locurilor Sfinte, spitalelor, școlilor sau altor instituții obștești în buzunarele proprii. Clericii și călugării care au încercat să limiteze jaful au fost înlăturați, torturați, uciși – după caz.

În Memorii istorice și geografice asupra Valahiei, F. G. Bauer menționează că numai în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat în Țara Românească a Munteniei, între 1744 și 1748, minunatele reforme ale acestuia au dus la scăderea numărului de familii de la aproximativ 150.000 la 35.000. Această pustiire a țării în urma jafului fanariot a făcut ca o mare parte a călugărilor să revină, înainte de secolul al XV-lea, la viețuirea sihăstrească. Retragerea în codri și munți era singura cale de a păstra Ortodoxia curată în fața „păgânismului” fanariot, interesat doar de a stoarce bani din absolut orice. Acest lucru va favoriza și lucrarea Sfântului Paisie Velicicovschi și va permite mai târziu o revenire surprinzătoare a Ortodoxiei românești după 1821.

Confesiunile neoprotestante creștine pe actualul teritoriu al României au luat naștere în marea lor majoritate în secolul al XIX-lea provenind dinspre SUA și Europa Occidentală, fiind inițial curente religioase în cadrul marilor culte protestante.

Ele s-au răspândit apoi cu repeziciune în toată lumea, având, evident, un oarecare succes în mediile creștine, dar mai ales în cele necreștine, reușind să creștineze un mare număr de credincioși din lumea budistă, din lumea musulmană sau din Africa subsahariană. Adepții acestor culte creștine pun accentul, ca și întemeietorul protestantismului, Luther, pe Biblie (Sola Biblia), repudiind aproape în totalitate tradițiile nebiblice și precreștine, caracteristice bisericilor tradiționaliste catolice și ortodoxe. Pe de altă parte, aceste culte au introdus și elemente noi de ritual preluate din textul biblic, pentru a le înlocui pe cele tradiționale.Câteva denumiri ale acestor culte (organizate de obicei sub forma unor biserici), sunt: baptiști, adepții Bisericii creștine după Evanghelie , penticostali, adventiști ș.a.

Popular, credincioșii acestor culte religioase neoprotestante sunt numiți, uneori cu sens ușor peiorativ de către ortodocși, drept pocăiți.

În România, cei mai mulți adepți ai confesiunilor neoprotestante trăiesc preponderent în fostele teritorii Austro-Ungare (Banat, Ardeal și Bucovina), regiuni care au avut în trecut legături mai strânse cu Occidentul, inclusiv cu Statele Unite (înainte de 1918, când emigrările sezoniere sau permanente către acest stat erau mai lesne pentru cetățenii austro-ungari decât pentru cetățenii din Vechiul Regat).

Neoprotestanții au principii și concepții teologice specifice creștinismului, aceștia deosebindu-se prin ritualul și practicile de cult mult simplificate cu scopul de a fi accesibile credincioșilor. Ce au în comun aceste confesiuni : nu au cultul sfinților sau al icoanelor, nu recunosc tainele bisericești, contestă ierarhia bisericească, practică botezul la vârsta majoratului și interpretează singuri Sfânta Scriptură. Practicile de cult constau în rugăciuni, cântări religioase, ore de catehizare și predică. Cina Domnului, căsătoria, botezul nu sunt socotite taine, ci acte de cult. Adepții acestor grupări nu consumă băuturi alcoolice, nu fumează. Unii se abțin și de la cafea sau carne.

În astfel de condiții au apărut anumite grupări ortodoxe care cântau să apere ortodoxismul de noile deviațiuni. Una din aceste grupări este Oastea Domnului.

Aceasta este o mișcare de îndreptare a vieții morale a ortodocșilor români, pe linia tradiționalistă, bazată pe coordonarea activității creștinilor practicanți. Atâta timp cât este controlată de Biserică, mișcarea în sine este benefică : ajută clerul bisericesc în activitatea pastoral-misionară. În unele părți, ostașii s-au desprins de ortodoxie sau au îmbrățișat alte culte, acolo unde nu s-a impus controlul din partea reprezentanților bisericii.

Înființarea și dezvoltarea Oastei Domnului este legată inseparabil de fondatorul ei, părintele Iosif Trifa. Născut pe data de 3 martie 1888 în satul Certetze, județul Turda, în Transilvania, Iosif Trifa a studiat teologia la Institutul de Teologie din Sibiu, unde a fost ulterior și profesor.

În 1910 este hirotonit preot și slujește timp de 10 ani într-un mic sat din Apuseni,
perioadă în care trece prin grele încercări: soția și trei dintre cei patru copii mor pe rând în accident și de boală.In 1920, Iosif Trifa publică prima sa carte, sub titlul Spre Canaan.

În 1921, Mitropolitul Bălan îl cheamă la Sibiu, unde este numit preot-profesor la Institutul de Teologie. În 1922 părintele Trifa începe să publice împreună cu Mitropolitul Bălan gazeta bisericească „Lumina satelor”, ajutați fiind de un grup de seminariști. Un an mai târziu, Trifa publică în această revistă o chemare la o înnoire spirituală în toata țara, arătând păcatele și patimile care năvăliseră asupra poporului după primul război mondial. În cartea Să creștem în Domnul, Trifa scria cu referire la sine: „Mulți ani am fost și eu un om lumesc. Chiar ca preot de țară, eram într-o bună parte un om lumesc. Trăiam și eu în judecata nebună că sunt preot numai când sunt îmbrăcat în haine de slujbă; încolo sunt și eu om care trebuie să-mi trăiesc viața. Această cumplită judecată, care – durere! – se mai ține și azi, mă împărțea în două: în omul de la altar și în celălalt, de prin sat și de pe la petreceri. Ce nebunie! Lumina era pusă să locuiască împreună cu întunericul. Slăvit să fie Domnul că nu m-a lăsat să pier în această nebunie de suflet amăgitoare. Am început să mă trezesc la o viața nouă”.

Îndemnul făcut de el în gazeta „Lumina satelor” era pentru o regenerare duhovnicească în întreaga țară. El scria: România se află într-o robie umilitoare. Năravurile noastre sunt stricate… Prin furtunile pline de otravă… ni s-a înveninat credința, ni s-a pierdut dragostea și ni s-a umplut sufletul de otrava păcatului… Ea este aceea care a golit bisericile de oameni și sufletele de credință.

Soluția văzută de părintele Trifa era o pocăință interioară a fiecăruia în parte: De ne vom opri, de ne vom ridica și noi ca fiul cel rătăcit din Evanghelie și de vom pleca spre Casa Tatălui ceresc (…) La temelia noii rânduieli din sat – din țară – trebuie pusă teama de Dumnezeu și ascultarea de Cuvântul Lui. Numai o singură doftorie poate da lumii și țării noastre sănătatea și mântuirea: să se întoarcă oamenii și popoarele la Iisus.

Preocuparea lui interioară cu privire la păcătoșenie a crescut tot mai mult. în preajma Anului Nou 1923, părintele Trifa medita la viața trăita până atunci, în mod special la slujirea lui ca preot. Profund întristat și nemulțumit, a constatat că viața sa, ca și a celorlalți oameni, nu era marcată de rugăciune și evlavie, ci de un spirit lumesc. Oamenii trăiau în chefuri și în destrăbălări rușinoase. Pe sub fereastra casei sale tocmai trecea un grup de bețivi, care răcneau și înjurau de răsuna întreg cartierul. Atunci a simțit nevoia să scrie un articol la revistă tocmai pe această temă. A îngenuncheat și s-a rugat: Doamne, Dumnezeule! Ne copleșește răutatea… ne biruie întunericul… ne îneacă potopul fărădelegilor… se scufundă oamenii în pieire sufletească… Dă-ne Tu, Doamne, putere mai multă în lupta contra întunericului și a Diavolului… Vino, Iisuse Doamne, căci iată s-a făcut furtună în marea vieții noastre.

In această stare de zdrobire sufletească, părintele Iosif Trifa s-a decis să cheme oamenii la pocăință și la lupta împotriva păcatelor. Aceasta chemare spre țară a răsunat în nr. 1/1923 al gazetei „Lumina satelor”:

Veniți să faceți o intrare creștinească în anul cel nou. Avem noi, românii, două mari păcate care mai ales ne strică sufletul și traiul creștinesc: înjurăturile și beția. Veniți să facem o hotărâre și o întovărășie de luptă împotriva lor, ca să le scoatem din casa noastră, din traiul nostru și al vecinilor noștri.

Chemarea lui a fost urmată de mii de oameni: țărani, muncitori și intelectuali. Cu aceasta au fost puse temeliile Oastei Domnului.

În 1923 s-au înființat primele grupări la Câmpeni și Sibiu, sub deviza Veniți la Iisus! și salutul: Slăvit să fie Domnul!.

Cu sprijinul mitropolitului Nicolae Bălan, s-a înființat o tipografie proprie la Sibiu, unde editează revista „Iisus Biruitorul”, iar preotul Trifa publică predici specifice activității frățești a asociției, broșuri moralizatoare, culegeri de cântări .

Mișcarea s-a răspândit rapid în toată țara în special în Ardeal, Banat, Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea și apoi în Muntenia. Membrii grupării se numeau frați și ostași ai lui Hristos, deoarece aveau același scop de-a lupta împotriva uneltirilor celui rău (l Tim.I,18;VI,12).

Ei organizau adunări după Liturghie în biserici sau în casele unora (mai ales în după-amiezele duminicilor și sărbătorilor), unde se rosteau rugăciuni, se intonau imnuri religioase cu texte și melodii asemănătoare celor ale neoprotestanților, se efectuau citiri și explicări din Sf. Scriptură urmate de interpretarea lor simplă în vederea îndreptării morale a credincioșilor, se comunicau știri despre răspândirea asociației. Numărul membrilor Oastei Domnului a crescut foarte mult. In unele zone mișcarea începea să capete adevărate aspecte sociale.

În acest timp, cultele neoprotestante care activau în România și-au întețit propaganda încercând să prezinte Oastea Domnului ca fiind o încercare de reformă de tip protestant în sânul Bisericii Ortodoxe Române, pe de-o parte, și să-i ademenească pe Ostași să treacă la ele, pe de altă parte. Mulți dintre cei care au aderat la Oastea Domnului au făcut-o într-un spirit protestant. Până în ziua de azi există viziuni diferite chiar ale „ostașilor” cu privire la Oastea Domnului.

Important din acest punct de vedere e faptul că părintele Trifa, prin tot ce a făcut, a scris sau a învățat, nu a propovăduit niciodată ruperea de Biserică sau respingerea vreuneia dintre învățăturile ortodoxe. Singurul lucru la care chema Trifa era acea pocăință interioară și permanentă pe care au avut-o sfinții.

Din păcate, avântul pe care îl căpătase mișcarea în anii 1930 a degenerat. Unii membri au început să se depărteze de dreapta credință, au deschis porțile propagandei sectare și au ajuns ca în cele din urmă să se lepede de facto de Biserică. Acest aspect al mișcării i-a tăcut pe unii ierarhi ai Bisericii să adopte o poziție negativă fată de Oastea Domnului, printre ei aflându-se și cel care 1-a susținut inițial pe părintele Trifa, Mitropolitul Bălan. S-a încercat atunci exercitarea autorității Bisericii asupra Oastei Domnului, ceea ce a dus la neînțelegeri și la poziții de forță. În acei ani, România se îndrepta cu pași repezi spre dictatură. Mișcarea Legionară era în plin avânt, iar pe plan internațional Germania nazistă începuse deja pregătirile pentru război. România, aflată la intersecția intereselor marilor puteri, trebuia să aibă grijă de ordinea și liniștea internă. În aceste condiții, conducerea Bisericii a decis caterisirea părintelui Iosif Trifa în 1937 și oprirea activității Oastei Domnului. Tipografia a fost confiscată și au început să se facă presiuni asupra membrilor pentru a înceta orice activitate.

Sub necazul sufletesc, boala de care Trifa suferea deja de câțiva ani s-a agravat foarte mult. Acuzațiile mai mult sau mai puțin nedrepte i-au înrăutățit foarte mult suferința. Au urmat ani grei în care, în ciuda tuturor împotrivirilor și fără spații corespunzătoare pentru editură, Trifa a continuat să tipărească cărți și gazete.În februarie 1938, bolnav fiind, părintele Trifa moare.

Deși pe patul de moarte el îndeamnă să rămână în Biserică, după decesul lui urmează o perioadă de instabilitate pentru Oaste, când unii membri s-au amestecat în politică , au început să se grupeze în jurul unor lideri laici, să nu se mai supună preoților parohi, deci să dezbine unitatea parohiilor.

După 1948, când a avut loc reorganizarea bisericească, unii dintre ostași s-au întors la parohii, dar alții s-au lipit la grupări neoprotestante. Mulți au plecat în străinătate, unde au fondat „Vatra” (în S.U.A), condusă de episcopul Valerian Trifa (nepotul lui Iosif Trifa). În perioada comunistă liderul oastei a fost Traian Dorz, care a rămas în biserică. Unii ierarhi au acceptat nu numai cântările lor pe melodii folclorice , ci și predicile acestora. Patriarhul Justinian le-a oferit ostașilor posturi de cântăreți sau lucrători în administrație. După moartea patriarhului, în 1977, nemaiavând cine să-i ocrotească, aceștia au fost urmăriți. Au început să apară neînțelegeri, despărțiri și dorință de dominare. Au început să facă greșeli, cum sunt: introducerea unor cântări neoprotestante în cărțile lor de imnuri, refuzul de a participa la Liturghia ortodoxă, acuzându-i pe preoți de lipsă de moralitate; emiterea pretenției de a li se permite sa se adune după slujbă în biserici; recunoașterea dreptului mirenilor de a predica și cânta în biserică imne religioase proprii din colecția de cântece Cântați Domnului. Mulți au fost închiși de autoritățile comuniste.

În 1990, Oastea Domnului a fost reabilitată de Statul Român și de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe. Obiectivele acestei asociații, care o îndepărtează de credința ortodoxă sunt: accentuarea rolului pastoral al unor lideri ostași laici, care predică în biserici și organizează viața parohială în locul preoților; compunerea și executarea unor imne străine spiritualității și tradiției românești (melodii de vals, polca, mazurca etc.); săvârșirea de liturghii pe mormântul lui Iosif Trifa; exagerări doctrinare în broșuri și imne; predilecția spre psihoza apocaliptică; împărtășania oferită spre păstrare laicilor; spovedania publică, dezlegarea perpetuă (împărtășire fără altă spovedanie) nunta fără respectarea tradițiilor folclorice românești (fără muzică – în afara imnelor „ Oastei", fără dansuri, fără consum de carne și alcool).

Astăzi, ei se află sub directa ascultare a Sf. Sinod al B.O.R. Delegatul Sf. Sinod
pentru problemele Oastei este P.S. Calinic al Argeșului. Au un consiliu preoțesc format
din personalități precum sunt: preotul profesor doctor Vasile Mihoc (Sibiu) și preotul conferențiar doctor Constantin Onu (Pitești) ș.a. Țin mai multe congrese. Au reactivat și completat statutul de funcționare a Oastei, au reorganizat editura Oastea Domnului și publică, după 1989, revista „Iisus Biruitorul”.

O altă grupare este cea a visarioniștilor care constituie o ramură a Oastei Domnului. Se numesc așa după liderul lor spiritual, ierodiaconul Visarion Iugulescu. Părintele profesor diacon doctor Petre David îl numește simplu rasofor.

Numele lui de botez era Vasile, acesta născându-se în 1922, în Brănești, județul Dâmbovița. Activitatea lui a început la mănăstirile din București: Căldărușani și Cernica, reușind să ajungă, după ce ocupă funcția de cântăreț, organizator al Oastei Domnului la Biserica Sfântul Nicolae Sârbi. În 1985, biserica este demolată de comuniști și se retrage la o casă parohială a Bisericii Sfântul Nicolae Vlădica . Aici își reorganizează gruparea, ajutat de sora Elena. În asociație intră mulți tineri și tinere, adunați sub denumirea de „Lucrarea”; promovează căsătoriile albe, nunta fără lăutari , cu excepția cântărilor Oastei Domnului, au o vestimentație specifică : poartă haine negre, basmale albe sau albastre, nu acceptă podoabele lumești să le înfrumusețeze trupul.

Mișcarea ia amploare în special în zona Munteniei, după 1989. Ia naștere revista „Călăuza ortodoxă”, ce cuprindea predici ale lui Visarion și ilustrații – icoane realizate de liderul lor, într-un mod simplist, acesta nefiind dotat cu talent. Imprimă numeroase filme, casete video, proiecții de diapozitive, cântări pe care urmau să le împartă tuturor fraților din România, dar și din afara țării.

Visarion pretindea că Dumnezeu i s-a arătat în diferite rânduri prin intermediul viziunilor avute. Prin intermediul predicilor, acesta prezenta în fața adepților diferite dialoguri între Dumnezeu, Maica Domnului, îngeri, diavoli, sfinți, fără bază biblică și patristică. De asemenea, îi atrăgea pe credincioși prin povestiri și descrieri imaginative. Pentru a-i determina pe oameni să se îndepărteze de păcate îi înspăimânta cu chinurile iadului și cu prezentarea apocalipsei într-o notă înfiorătoare, acestea fiind practici preluate de la sectanți. Trebuie să admitem totuși abilitatea lui de a reuși să-i aducă pe calea cea dreaptă pe credincioși, prin combaterea păcatelor și viciilor de care erau cuprinși.

Revista lor, „Călăuza ortodoxă” a fost publicată cu binecuvântarea P.S. Galaction, dar astăzi aceasta nu are controlul niciunui for bisericesc sau ierarh. Cel care a observat calea greșită a acestei organizații și a desființat-o a fost preotul paroh Ion Grigore.

Visarion moare la Comarnic, dar activitatea lui este continuată de adepții care s-au regrupat la alte biserici: Sfântul Pantelimon, Sfânta Mina, Sfântul Silvestru, Sfântul Nicolae Șelari, Toți Sfinții, Sfântul Stelian, Mătăsari, Mântuleasa. Centre solide se cunosc la Constanța, Iași, Botoșani, Craiova, Tulcea, Timișoara, Arad.

Cunosc asemănări cu Oastea Domnului, cu mișcarea de la Vladimirești și Turma Sf. llie, prin cântări și manifestări similare.

Visarion Iugulescu și adepții acestuia în contextul istoric

În anul 1922, în ziua a 28-a din luna octombrie, în comuna Brănești, din județul Dâmbovița, își făcea apariția pe lume Vasile Iugulescu. Acesta era al patrulea copil al familiei lui Mihalache și al Elisabetei Iugulescu, după Maria, Ion și Elena. Deși era toamnă, un măr tânăr crescut lângă odaia, unde se născuse băiețelul , a scos la iveală o multitudine de flori alb-rozalii.

Botezul a avut loc iarna, în preajma sărbătorii Sfântului Vasile, de unde și prenumele băiețelului. După Sfânta Împărtășanie, părintele din sat le-a mărturisit părinților că pruncul avea ceva special ce nu mai întâlnise până atunci.

Vasile era un copil liniștit, care plângea rar. Îi plăcea să observe plantele și animalele în evoluția lor. A urmat cursurile școlii din sat. De mic, a descoperit tainele desenului și apoi pe cele ale muzicii. Treptat a învățat să citească și să scrie, să deseneze și să cânte.

Nu avea foarte mulți prieteni. În loc să se joace, prefera să-și ajute părinții la treburi gospodărești sau să studieze (să citească). Învățase cântece duhovnicești de la creștinii mai în vârstă, pe care le transmitea mai departe copiilor de vârsta lui. De asemenea îi plăcea să le vorbească acestora de Dumnezeu, ținând mici predici prietenilor.

Rugăciunea ocupa un loc important în viața lui. Aceasta se făcea într-un spațiu intim, cu o lumânare aprinsă, tămâie, cruce și icoană. Mergea cu drag la Sfânta Liturghie, care se oficia la biserica din sat.

Tânărul Vasile a deprins primele noțiuni de culoare de la negustorii de tablouri care veneau în sat. Aceștia erau oameni simpli, fără școală, care pictau imagini pe sticlă, pe care le învățau unii de la alții , uneori folosind șabloane. Mai târziu, a studiat câteva tratate de pictură precum: Cennino Cennini, Dionisie din Furna, în vederea îmbunătățirii tehnicii.

În semn de iubire pentru Mântuitorul Hristos, Vasile Iugulescu a ridicat două troițe pe colina din spatele curții părintești. Pentru prima dintre ele, a săpat în dealul argilos treptele pentru urcat, cu douăsprezece popasuri după Evangheliile din Joia cea Mare. Părintele urca aceste trepte în special dimineața devreme. Un efort special l-a făcut la pictarea crucii. Pe aceasta, l-a schițat pe Domnul Hristos răstignit, întins pe cruce, cu brațele deschise; pe Tatăl ceresc îndurerat și pe cei doi arhangheli Mihail și Gavriil înlăcrimați. În jurul troiței a plantat tufe de busuioc și de iasomie.

Când venea în acest loc, cânta fragmente din slujbele sfinților sărbătoriți în ziua respectivă, rostea Crezul și psalmul 50, făcea metanii și vărsa șiroaie de lacrimi. La rugăciune, purta un halat lung pe care cususe , cu arnici colorate, sfânta cruce, după cum îl sfătuise părintele său duhovnic, Ierotei de la Săteni, venit de la Sfântul Munte.

Cea de-a doua cruce a fost realizată mai târziu, înlocuind-o pe prima.

Până în 1956, s-a spovedit la părintele Ierotei care a decedat. Apoi și-a ales drept duhovnic pe părintele ipodiacon Nicolae Albulescu, un misionar care venise în satul natal la niște creștini mai în vârstă. Pe acesta îl vizitau și alți misionari creștini și împreună cântau , „vorbeau cuvinte de folos”, citeau din cărțile duhovnicești. Mergeau prin sate, unde erau găzduiți, și la invitația preoților, propovăduiau în fața credincioșilor sfânta credință și virtuțile ei.Tânărul Vasile s-a alăturat acestor misionari.

După un timp, armonia din grupul misionarilor s-a diminuat, existând „certuri” pentru „întâietate” în cadrul grupului, ceea ce l-a supărat mult pe părintele. Existau contraziceri cu privire la sensul textelor din Sfânta Scriptură. Neinterpretate pe o bază hermeneutică, uneori trunchiate, provocau dispute.

Pentru interpretarea corectă a Sfintei scripturi, tânărul Vasile a citit-o cu mare atenție. Apoi a studiat cărțile complementare acesteia (tâlcuiri ale Sfinților părinți și mai ales ale Sfântului Ioan Gură de Aur). S-a adăugat ulterior o rugăciune intensă în vederea luminării minții.

A avut un vis prin intermediul căruia s-a întâlnit cu Domnul Iisus Hristos Arhiereu care i-a spus că va suferi pentru mulți ca și Pavel, vasul Său cel ales. În urma acestuia, tânărul de 15 ani și-a început lucrarea duhovnicească. Propovăduia cuvântul Evangheliei, cânta cântece religioase, îngrijea bolnavii și le vorbea de viața după viață, avea grijă de orfani.

Nici familia, nici preotul din sat, Zoe, nu l-au înțeles pe tânărul care avea nevoie de timp și contribuție materială pentru realizarea lucrării sale. Vasile nu s-a descurajat. A început un program sistematic care cuprindea mai multe zile de rugăciune și de cateheză pe parcursul unei săptămâni.la o oră stabilită, oamenii din sat mergeau la acele adunări duhovnicești , unele având loc în casa lui părintească.Cântau, se rugau și ascultau citindu-se din cărți cu viețile sfinților sau din broșurile „Mărgăritarele lumii” ale lui Alexandru Lascarov Moldoveanu. Dintre cântece se pot aminti: Blândul păstor, Maică Pururea Fecioară, Cruce Sfântă părăsită…

Într-o duminică după amiază, Vasile a fost cuprins de o căldură lăuntrică.El a mers să se roage în troița de pe deal împreună cu cel mai bun prieten. În timpul rugăciunii, s-a deschis cerul și a coborât un porumbel alb, care s-a rotit deasupra capului său și apoi s-a așezat pe cap. Tânărul a simțit că ia foc datorită fiorului dragostei dumnezeiești. Porumbelul a zburat și către prietenul său.

A doua troiță, retaurată de ucenici și de preotul satului , este formată dintr-o cruce principală pe care este pictat Mântuitorul răstignit și încă două cruci mai mici, toate așezate într-o incintă frumoasă de lemn, cu acoperiș și portiță de vizitare, cu ștergare, vaze cu flori și candele. Se spune că odată mai mulți călători profanatori, care s-au adăpostit de ploaie în interiorul troiței au fost trăsniți pe loc. Numai unul a scăpat pentru a da mărturie.

După un timp, grupul de misionari a început să fie privit tot mai circumspect. Chiar părinții lui Vasile considerau că râvna lui era exagerată. Jandarmii i-au împrăștiat pe participanți, iar pe tânărul misionar Vasile l-au reținut. După un lung interogatoriu, seara l-au eliberat.

Vasile și-a continuat activitatea misionară. Picta, vorbea oamenilor și se ruga. Un ucenic l-a surprins , într-o noapte, într-o rugăciune extatică, într-o lumină nepământească.

La vârta de 18 ani, la invitația unui preot din Pucioasa, tânărul Vasile a plecat cu cincizeci de persoane și cu un steag pictat de el în frunte. Când se îndreptau spre biserica unde fuseseră invitați, au fost încercuiți de jandarmi. Nouă oameni au fost reținuți, ceilalți reușind să fugă. Seara au fost urcați într-o mașină a penitencirului și duși la Târgoviște. Au stat după gratii o săptămână, fiind amestecați cu deținuții de drept comun, agresivi și vulgari în gesturi și în cuvinte. Au fost persecutați împreună cu preotul care-i chemase.

Vestea că Dumnezeu i s-a arătat unui cioban pe nume Petrache Lupu, l-a determinat pe tânărul Vasile să meargă pe jos până la Maglavit. Aici a stat de vorbă cu ciobanul și a asistat la minunea vindecării unei fete oarbe la locul unde se arătase Dumnezeu. Întorcându-se acasă, Vasile i-a adus tatălui său apă de la salcia plantată pe locul minunii și acesta s- a vindecat pe loc. Atuncii părinții s-au minunat și l-au lăsat pe fiul lor să urmeze calea aleasă.

La vârsta majoratului, Vasile a fost încorporat la Brașov, în cadrul Regimentului 6 Cavalerie aflat atunci în comuna Hălchiu din apropiere. În scurt timp, a fost remarcat pentru vocea lui frumoasă și a fost chemat să cânte la strană când ostașii și ofițerii mergeau la biserică. Multora le-a insuflat credința în Dumnezeu, dar alții au rămas necredincioși.

Sunt relatate în continuare mai multe episoade din experiența lui Vasile pe frontul din Rusia. Acesta a ajuns în linia a doua a frontului, fiind repartizat la un post de comandă cu misiunea de a asigura legătura între regimente. El se strecura cu mult curaj în linia I a frontului , ducând mesaje comandanților de acolo.

Imaginea războiului era dezolantă: trupuri sfârtecate, morți, răniți, oameni gemând în agonia morții, alții cerând ajutor.

La un moment dat, rușii au reușit să spargă frontul, iar regimentul lui Vasile a fost încercuit. A scăpat teafăr. La fel și alți ofițeri. Însă dimineața rușii le-au ieșit în față și i-au luat prizonieri. Le-au confiscat armele și caii, lăsându-le hainele și sacii cu merinde.Urma să-i ducă spre lagărele grele din Siberia.Vasile reușește să fugă. Ajunge în grădina unor oameni și se ascunde în niște căpițe de fân. Schimbă hainele militare cu niște haine rupte. Se întâlnește cu doi ofițeri ruși și scapă de moarte și de data aceasta pentru că unul acceptă strugurii oferiți de Vasile.

Mergând singur pe câmpuri și prin păduri , la un moment dat sub un pom , pe un deal, găsește un sac de două duble care era umplut jumătate cu colaci calzi. Era o minune, deoarece nu se afla niciun sat în apropiere, ci la o distanță de aproximativ zece kilometri. De aceea nu și-a putut explica cum a ajuns sacul acolo. Deși cu teamă să nu fie otrăviți, Vasile a mâncat cu poftă din colaci. Nu mâncase de câteva zile. A doua zi din nou este supus unei încercări. O escadrilă de avioane s-a rotit deasupra lui, trăgând cu mitralierele să-l omoare. Scapă și de data aceasta ca prin minune.

Când s-a întors acasă, a fost primit cu mare bucurie, în special de mama sa, Elisabeta.

După câteva zile de stat acasă, Vasile a fost luat din nou în armată. Un alt episod în care viața i-a fost pusă în pericol este cel în care, vrând să meargă într-o duminică la mănăstirea Sâmbăta de Sus, la părintele Arsenie Boca, a fost luat la ocazie de o mașină mare rusească. Șoferul conducea cu așa mare viteză încât spulbera tot ce-i ieșea în cale.Vasile îi bate de două ori în geam pentru a coborî, dar nu oprește. După ce se roagă la Maica Domnului, mașina se oprește și poate coborî. Nu după mult timp, mergând pe jos, a văzut mașina răsturnată într-o prăpastie.

Experiența tristă a războiului și-a pus amprenta asupra tânărului Vasile. După ce s-a eliberat din armată, acesta s-a întors la activitatea misionară. S-a retras în părțile Brașovului , unde a cunoscut mai mulți misionari autorizați: părintele Damaschin-viitorul stareț al mănăstirii Lainici și ipodiaconul Dumitru Mocofănescu, care proiecta prin sate filmul cu viața și patimile Domnului pe diapozitive. Acesta , fiind impresionat de râvna și credința lui Vasile, l-a antrenat în misionarism. Astfel, în 1947, în zona Brașovului veneau misionarii care proiectau filme religioase și fredonau cu oamenii cântece creștinești. Vasile era îmbrăcat într-o cămașă lungă și albă , încins la mijloc , avea părul negru și lung , ținea o cruce în mână , cânta și îi învăța pe oameni cântece religioase. Avea o voce caldă, pătrunzătoare și un timbru foarte duios. Misionarismul laic era necesar, pentru că era o lipsă acută de cărți duhovnicești și surse de învățătură de credință.

Un grup important de misionari au fost cei de la Biserica Sfânta Ecaterina, unde aveau loc adunări ale Asociației „Patriarhul Miron”. Dintre aceștia se remarcă preotul Vasile Ionescu și părintele Iosif Gafton.

Dintre slujitorii lui Hristos, tânărul Vasile i-a cunoscut pe preotul doctor în teologie , Toma Gherasimescu , pe părintele Toma Chiricuță-parohul bisericii Zlătari, pe scriitorul Alexandru Lascarov-Moldovanu.

Părintele Vasile Ionescu , apreciind activitatea lui Vasile Iugulescu, l-a recomandat Înalt Preasfințitului Mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu, să-l hirotonească ipodiacon misionar.

În 1947, la moaștele Cuvioasei Parascheva de la Îași, la vârsta de 25 de ani, Vasile a fost hirotesit ipodiacon misionar. A primit în dar o cruce foarte frumoasă.

Între 1948-1950, părintele Damaschin și ipodiaconul misionar Vasile au mers în țară și au proiectat filmul în diapozitive cu Viața și Patimile Domnului, au vorbit poporului , au dăruit cărticele și broșuri cu învățături sfinte de la tipografia „Mărgăritarele lumii”, au cântat și au încercat să lumineze oamenii pe calea credinței.

După preluarea puterii de către comuniști , miliția nou înființată a început arestarea fețelor bisericești precum și a laicilor care frecventau biserica. Părintelui Damaschin și ipodiaconului misionar Vasile le-a fost retrasă autorizația de către miliție. Primul s-a retras la mănăstirea Lainici, devenind ulterior starețul acesui lăcaș.

Cel de-al doilea s-a stabilit în munții Reteiului din masivul Leaota pentru a găsi o peșteră unde să trăiască în viață de sfințenie, prin rugăciuni adresate lui Dumnezeu. Acolo va sta din primăvară până în toamnă, petrecându-și timpul muncind și rugându-se. Într-o noapte, după ce se rugase mult , ațipind puțin, a auzit un glas puternic care i-a transmis să plece să propovăduiască, deoarece aceea era chemarea sa. Nu trebuia să-și ascundă harul în pietrele acelea.

Într-o zi, mergând să predice împotriva sectarilor și să întărească credința în sânul comunității ortodoxe la o biserică din apropierea satului său natal, tânărul Vasile a fost reclamat la miliție. Ulterior a fost reținut și dus la Securitatea din orașul Pucioasa pentru cercetări. După un lung interogatoriu și amenințări, i-au impus să ia o decizie: ori să se retragă într-o mănăstire , ori să se tundă și să umble civil în rândul lumii. I-au confiscat autorizația de misionar ortodox.

Alegerea lui Vasile a fost să se retragă la o mănăstire. Astfel, în vara lui 1949, a poposit la mănăstirea Balaciu din județul Ialomița, aflată la 88 de kilometri de București și la mai bine de 20 de kilometri de Urziceni. Aceasta poartă hramul Adormirea Maicii Domnului și se prăznuiește pe 15 august. A fost ridicată între anii 1822-1825, în timpul domniei lui Grigore Ghica Vodă, de către Neacșu Piteșteanu și soția sa Ecaterina, boieri din Argeș.

La poarta mănăstirii, este întâmpinat de un călugăr bătrân, care l-a prezentat starețului numit Sarapavon Pascu. După ce i-a ascultat scurta autobiografie, acesta l-a rânduit în ascultare la brutărie, la părintele Marcu să învețe să facă prescuri și pâine pentru obște.

I s-a încredințat o chilie așezată în partea de miazănoapte pe colț , lângă mai multe acareturi ale mănăstirii. Vasile s-a ocupat de reamenajarea ei pentru a putea locui în bune condiții. Aici își petrece timpul în rugăciune, cântare și ascultare.

În scurt timp, s-a remarcat la cântat și părintele Pavel psaltul s-a bucurat când i-a descoperit talentul. Apoi i-a dat ca misiune să stea la strană cu părinții ca să învețe glasurile și rânduiala. Așadar era ucenic la pitărie și la cântare.

Într-o zi, părinții Pavel și Marcu au primit ordin de la autorități să fie mutați în alte mănăstiri. De asemenea și părintele stareț Sarapavon urma să fie transferat la mănăstirea Ghighiu din județul Prahova.

Noul stareț, Valerian Dan, era un om sensibil și curajos, care a continuat lucrarea părintelui Sarapavon. Astfel, i-a dat misiunea fratelui Vasile să predice în fața mulțimii. El a reușit să sensibilizeze inimile ascultătorilor care participau la slujbe.

Abilitatea de a picta a lui Vasile a fost descoperită din întâmplare de fostul stareț Sarapavon. Într-o seară din apropierea ajunului Crăciunului din anul 1949, a luat foc dvera pictată cu pruncul Iisus în picioare , binecuvântând globul pământesc cu cruce , pe care-l ținea în mână. Pictura realizată pe pânza groasă fusese primită în dar de la Dionisie Filloti, un monah pictor de la Sfântul Munte Athos. Fața pruncului și mâna care binecuvânta au ars integral. Mare supărare a pus stăpânire pe sufletele călugărilor.

Fratele Vasile i-a spus părintelui stareț că va reface icoana, dacă i se vor da materialele necesare. Bucuros de veste, starețul i-a dat tot ce-i trebuia și astfel chipul Mântuitorului și mâna au fost refăcute de „ pictorul” nou descoperit.

Odată cu venirea noului stareț, fratele Vasile s-a mutat într-o chilie nouă. Cu binecuvântarea părintelui Valerian Dan, el a început să desfășoare o amplă activitate misionară la mănăstirea Balaciu. Predicile și cântările duhovnicești din mănăstire au atras o mulțime de oameni , în special tineri din satele apropiate, dar și din cele îndepărtate: Gârbovi, Coșereni, Ciocârlia, Munteni- Buzău din județul Ialomița, Chiojdu, Casota, Glodeanu Siliștea, Văcăreasca din județul Buzău.

Oameni cu diferite probleme veneau să vorbească cu fratele Vasile („ părintele Vasile” -îi spuneau oamenii, din respect) pentru a găsi o soluție de rezolvare. Acesta vorbea cu fiecare.

Observând marea râvnă duhovnicească a lui Vasile, părintele Valerian l-a tuns în rânduiala monahicească, pe data de 17 decembrie 1950, numindu-l VISARION. Ceremonialul tunderii a fost emoționant și încărcat de solemnitate. Vasile, având picioarele goale, îmbrăcat într-o cămașă albă , cu capul descoperit , mergea sub mantia nașului său la cel care săvârșea tunderea. Astfel, a murit mireanul (Vasile) și a înviat monahul ( Visarion).

Mi-am plecat smerit grumazul,

Perii capului mi-am tuns.

Și-am dorit să port cununa

Cea de spini a lui Iisus.

La un moment dat, mănăstirea a intrat în colimatorul securității și oamenilor le era interzisă intrarea la Balaciu. Un echipaj de miliție era permanent plasat pe drumul spre mănăstire și-i întorcea pe credincioși din drum. Părintele stareț și monahii aveau obligația de a le spune tuturor că părintele Visarion a fost transferat din mănăstire. Așadar, nemaiputând primi creștinii la Balaciu, mergea părintele la ei acasă.

Cu toată strictețea autorităților care controlau activitatea internă a bisericii, pe 25 decembrie 1950 , la propunerea părintelui stareț, Valerian Dan, care îl aprecia pe monahul Visarion Iugulescu a fost hirotonit ierodiacon pe seama sfintei Mănăstiri Balaciu, de către Prea Sfințitul Episcop Antim Angelescu al Buzăului, la Catedrala Episcopală din Buzău.

Oameni de toate vârtele și din toate categoriile sociale îl îndrăgeau pe părintele Visarion. Fiind apreciat și de alți părinți din alte mănăstiri , a ajuns să fie repede cunoscut în țară. La mănăstirile Țigănești, Ghighiu, Pasărea, Zamfira au trăit multe ucenițe ale părintelui. Visarion, pe lângă sfaturi, le dădea oamenilor câte o cruciuliță sau o iconiță. Pe cei săraci, îi ajuta cu bani.

În vara anului 1951, părintele Visarion a fost transferat la mănăstirea Ghighiu, unde a stat două-trei luni. Acolo s-a dus însoțit de zece-cincisprezece ucenici, care se despărțiseră cu greu de Balaciu. Grupul de călugări a fost primit cu multă dragoste de starețul Ipolit Ciobanu, dar nu și de vechea obște, care nu vedea cu ochi buni această strămutare.

Părintele Visarion și ceilalți le-a dat o lecție călugărilor de la Ghighiu la slujba de seară la strană. Aceștia s-au sincronizat foarte bine cântând împreună. Starețul i-a permis părintelui Visarion să țină și predici , care erau ascultate cu mare interes de oameni. Dar slujirea în această mănăstire nu a fost de lungă durată.

La sfârșitul anului 1951, la solicitarea mitropolitului Efrem Enăchescu, starețul mănăstirii Cernica la acea vreme, a plecat acolo cu 15 ucenici.a fost primit cu multă dragoste, deoarece acolo nu erau decât doi tineri, restul călugărilor fiind bătrâni. Starețul avea nevoie să revigoreze viața monahală cu un anumit număr de „ părinți și frați” , pentru că risca să fie mutat la alt schit, mănăstirea Cernica desființându-se.

În scurt timp, viața monahală a început să înflorească. Pe lângă pelerini, veneau și mulți ucenici în căutarea părintelui Visarion. Liniștea nu a ținut mult, fiindcă persoane infiltrate au început să culeagă o serie de informații și să lanseze zvonuri veninoase, unele venite din partea unor monahi invidioși pe părintele Visarion.

Starețul, dorind să-l protejeze de securitate, dar și pentru a-și dezvolta anumite abilități, l-a propus pentru a urma cursurile de pictor bisericesc. Mitroploitul înființase o școală de pictură bisericească și o școală de cântăreți bisericești.

În vara anului 1952, ierodiaconul Visarion studia și făcea practică pe șantierul mănăstirii Ciorogârla sub conducerea profesorului Gheorghe (Ghiță) Popescu, la pictarea în stil neobizantin a bisericii mari. La Cernica, părintele Visarion stătea de sâmbătă până luni, când pleca la școala de pictură până la sfârșitul săptămânii.Mai târziu, a fost cooptat în echipa părintelui Sofian Boghiu, care împreună cu părintele Felix Dubneac au participat la restaurarea picturii mănăstirii Ghighiu.

O puternică legătură duhovnicească a avut-o părintele Visarion cu părintele Arsenie Boca, de la care primise o mulțime de schițe de pictură. De asemenea a colaborat cu părintele Visarion Coman de la mănăstirea Clocociov; cu părintele Dumitru Stăniloaie, cu părintele Iulian Stoicescu , cu părintele Constantin Voicescu și alți părinți care făcuseră parte din „Rugul Aprins”.

În 1953, părintele Visarion a fost transferat la schitul Bunea, unde a stat vreo trei luni. După aceea, a fost mutat la schitul Crasna. Acolo și-a continuat lucrarea de predicare a Evangheliei și de intonare a pricesnelor.

În 1955, părintele Visarion se întoarce la mănăstirea Cernica, în perioada canonizării Sfântului Calinic (23 octombrie 1955). De la Cernica a plecat în pustiul Cerbilor și a stat acolo vreo doi ani, ducând o viață aspră plină de încercări.

După 1957, părintele a fost trimis la mănăstirea Snagov, unde a primit ascultarea de ghid. Acolo îl vizitau mai multe măicuțe, care aveau nevoie de diferite sfaturi. Ele lucrau diferite icoane pe care părintele le vindea și făcea fapte bune. În timp ce se afla la mănăstirea Snagov, a venit la el un superior din securitate care avea o fiică grav bolnavă. Părintele i-a dat să bea apă și fata a vomat o mare cantitate de venin. Peste un timp, fata l-a vizitat pe părinte la Căuzași și i-a mulțumit pentru că o vindecase la Snagov , pe insulă.

Prin Decretul 410 se dispunea închiderea unor mănăstiri și scoaterea călugărilor sub 50 de ani din acestea. Autoritățile comuniste vedeau în aceste lăcașuri sfinte adevărate focare de credință și de libertate, pe care doreau să le stingă.

La 37 de ani, părintele Visarion a fost afectat și dânsul de decret. Organele represive au folosit forța, legându-i pe câțiva călugări cu bărbile de strană, în batjocură. În această situație a fost pus și părintele. Astfel, a fost dat afară din mănăstire , a fost silit să poarte haine civile, iar din cauza restricțiilor n-a mai putut să-și viziteze casa părintească , deși îi trăia mama bătrână și bolnavă.

Din 1960 până în 1966 a stat mai mult „în catacombe”, fiind hărțuit de securitatea comunistă care voia să-l aresteze cu orice preț. Hărțuiți au fost și cei apropiați, rudele, cunoscuții, familia, urmăritorii fiind în căutare de informații despre el. I-a fost percheziționată în câteva rânduri casa natală.

Din cauza împrejurărilor nefaste, abia în iulie 1966 a susținut examenul pentru pictură bisericească la Schitul Maicilor din București, având ca temă Botezul Domnului.

În luna septembrie 1966 a dat alt examen pentru cântăreți bisericești și a fost declarat admis cu notă maximă.

Biserica din Valea Dulce , județul Prahova, a pictat-o integral de unul singur. De asemenea, a realizat o mulțime de icoane împărătești și praznicale, epitafe și steaguri.

Din 1966 până în 1973, părintele Visarion s-a dedicat picturii bisericești sau scrisului, existând din acea perioadă numeroase materiale, meditații, interpretări ermeneutice, poezii și cântece compuse de el, schițe de pictură , studii de grafică și de culoare, metaloplastie. De asemeanea, ținea legătura cu ucenicii vechi, care îl informau cu privire la frontul duhovnicesc. Aceștia copiau caiete de cântece și cuvinte ale Sfinților părinți din cărți vechi. După aceste caiete cu cântece de slujbă cântau creștinii în biserici.

La propunerea părintelui protopop Constantin Toma, paroh al Bisericii Sfântul Nicolae Sârbi (Căuzași) din București, părintele Visarion a venit la această biserică pentru a lucra cu dumnealui. Părintele protopop îl cunoștea de 32 de ani, de pe vremea cînd slujea în mănăstirea Țigănești. În timp ce părintele Constantin oficia slujbele în Sfântul Altar, părintele Visarion cânta la starnă. Predicau amândoi alternativ.

Biserica Sfântul Nicolae Sârbi se afla la intersecția Căii Văcărești cu strada Pitagora. Atestarea documentară o datează din secolul al XVI-lea, cînd acolo se afla o biserică de lemn. Pictura interioară era realizată în ulei de către Gheorghe Ioanid.

În apropierea bisericii se afla stația Căuzași, de unde și-a luat denumirea de Biserica de la Căuzași. În 1985, comuniștii au demolat biserica.

Părintele Visarion și-a desfășurat activitatea duhovnicească timp de 10 ani la această biserică. A slujit ca diacon la Sfânta Liturghie, învățând, predicând, cântând, îndrumând. Când a venit aici, biserica era aproape goală. Abia veneau 4-5 persoane în vârstă în duminici și sărbători.

La început, părintele Visarion s-a așezat într-o cămăruță din curtea bisericii.Treptat, ajutat de tinerii care veniseră pe lângă dânsul, a schimbat aspectul gol și sărăcăcios al bisericii și a reușit să aducă la biserică noi credincioși tineri în căutare de repere spirituale și morale.

Datorită deschiderii sufletești și conduitei sale spirituale binevoitoare, ucenicii și ascultătorii săi i se adresau cu apelativul „taica părinte”.

Credincioșii cu voce frumoasă cântau la strană, iar cei cu râvnă misionară se ocupau de catehizarea și îndrumarea celor nou veniți. Numărul credincioșilor s-a mărit considerabil în timp.

Părintele Visarion a împărțit credincioșii în două strane: una de bărbați și alta de femei. Dumnealui îi coordona din mijloc. Cu ajutorul magnetofoanelor și casetofoanelor a înregistrat troparele, podobiile și pricesnele pe benzi și casete, apoi le-a dăruit acasă creștinilor pentru a învăța linia melodică. A înregistrat și predici, istrioare duhovnicești, vieți de sfinți.

În duminici și sărbători, după terminarea slujbei, părintele Visarion dădea povețe oamenilor în chilioara din spatele pangarului. Printre faptele bune pe care le făcea împreună cu ucenicii săi de la Căuzași erau: îngroparea morților săraci și a copiilor abandonați; cercetarea bolnavilor, a bătrânilor și a copiilor abandonați din spitalele de boli incurabile, azile; botezarea copiilor din orfelinate. O serie de pachete cu mâncare se duceau la azilul de la Ciolpani, la orfelinatele de la Urziceni, Vidra, orfelinatele și casele de copii din București, la Spitalul Special de la Tătărăi, la Spitalul Ospiciu de la Cărpiniș, spitalele de la Bălăceanca, Cula ș.a. Toate se făceau cu prudență maximă, din cauza autorităților comuniste.

În podul bisericii se făceau repetiții pentru cântările mai grele (axioane ale praznicelor, tropare din idiomelar, anumite pricesne mai dificile); se înregistrau casete cu predici și cântece; se tăiau la traforaj candele, iconițe și diferite obiecte de colportaj. Se scriau caiete cu cântările Sfintelor slujbe, ca fiecare să participe activ la răspunsurile date la strană.

Părintele Visarion era înregistrat când predica în duminici și sărbători cu un casetofon Grundig. S-au imprimat pe casete Viețile Sfinților, anumite compoziții sau piese religioase (Văduva din Nain, Fără de Dumnezeu în lume, Coșulețul cu flori, Pustnicul din Carmel, Varava, Vedenia cerească).

Efortul de zi și de noapte, lipsa meselor regulate, emoțiile, grijile, dorul de desăvârșire, rugăciunile îndelungi au dus la îmbolnăvirea părintelui.în primăvara anului 1977, a zăcut 40 de zile, revenindu-și în apropierea Paștelui.Ucenicii s-au rugat îndelungat ca Dumnezeu să nu-l cheme în cer.

Mulți oameni care conversau cu părintele Visarion, plecau mulțumiți sufletește și le vorbeau și altora de acesta. Astfel, în duminica următoare se întorceau cu cineva din familie, cu un coleg, cu un prieten și astfel biserica devenea neîncăpătoare.Cei care veneau la slujbă după ora 9 a.m., nu mai aveau loc în biserică. Ei rămâneau afară în curte, unde se păstra liniștea pentru a asculta Sfânta Liturghie.

Datorită faptului că părintele Visarion le vorbea pe înțelesul lor, oamenii fără prea multă carte receptau sfaturile date și își îndreptau viața fiind luminați duhovnicește.

În 1982, părintele Visarion s-a gândit să trimită creștini și pe la alte biserici din București, dar era foarte greu. S-a început cu cei din provincie, pe care i-a rânduit să vină prin rotație, pe zone: o duminică un oraș, o altă duminică alt oraș. Însă, oricum, duminica, Biserica Sfântul Nicolae-Sârbi era aglomerată, ceea ce a atras atenția securității.

Părintele Visarion, deși a fost chemat de patriarhul Iustinian Marina, de Preasfințitul Roman Ialomițeanul, de Preasfințitul Gherasim Putneanul, pentru a primi darul preoției, a refuzat, considerând că vrea să-și încheie misiunea în acea stare de slugă umilă a lui Hristos. Acesta n-a îndemnat pe cineva la nesupunere civică, n-a făcut vreo afirmație deplasată în numele Bisericii, n-a fost implicat în probleme politice, respectându-i pe toți, dând tuturor ce era de dat.

În anul 1983, în urma unor uneltiri, părintele a fost anchetat de securitatea comunistă și interogat, ca apoi să i se interzică accesul în biserică pentru a nu mai predica.

Doi civili au venit în toamna lui 1983 la ușa casei parohiale unde locuia; l-au luat pe părinte și l-au dus la Secția de Miliție Rahova, unde a fost anchetat, pe motiv că face propagandă religioasă și prozelitism.

O ucenică a părintelui a ascuns materialele duhovnicești ( casete, cărți xeroxate) și aparatura în pod cu ajutorul unei scări înalte și a unei frânghii. Când au venit securiștii să percheziționeze chilia părintelui, au găsit doar un indigo și o poză cu crucea mormântului părintelui Iosif Trifa. La ora 8 seara, părintele s-a întors acasă.

Înainte de a fi luat de securiști, părintele rugase o ucenică să noteze pe un caiet, numele, adresa și numerele de telefoane ale creștinilor veniți din provincie. Pe baza listelor, a numit dintre cei mai devotați ucenici și cu experiență duhovnicească, oameni prin care să se țină legătura cu ceilalți creștini.

După eliberarea din arest, părintelui i s-a interzis accesul în biserică. La insistențele ucenicilor, a fost primit în Sfântul Altar pe ușa din spate , dar nu putea fi văzut din biserică, fiind protejat de niște perdeluțe.

După ce a fost pensionat forțat, părintele Visraion s-a retras într-o căsuță de lut din satul Snagov din apropiere de București. Acolo a stat aproape doi ani (1984-1985). Ziua stătea ascuns, iar noaptea ieșea să ia aer.

În tot acest timp, lucrarea sa duhovnicească lua amploare. Casetele cu predici circulau și produceau efecte. Creștinii mergeau la diferite biserici și cântau fie individual, fie la strană, câștigând încrederea multor preoți din București și din provincie. În jurul cântăreților se strângeau tineri însetați de viață creștină, printre ei numărându-se mulți seminariști și teologi viitori preoți.

Unul dintre ucenici își amintește cum la sfârșitul unei Sfinte Liturghii, părintele profesor Dumitru Stăniloae a ieșit din Sfântul Altar și l-a îmbrățișat cu multă căldură pe părintele Visarion, care își terminase predica. I-a spus că la dumnealui se află și învățătura și trăirea creștină.

După o perioadă de timp când lucrurile s-au mai liniștit, creștinii au revenit cu sfială în bisericile unde se cânta la strană cântarea omofonă, pe care o învățaseră. Taica părinte a ieșit să predice în bisericile din București, unde era invitat.

Un ucenic, care se ocupa cu înregistrarea casetelor a fost arestat. După ce au audiat predicile părintelui Visarion și au verificat toate materialele confiscate, securiștii s-au convins și ei de faptul că nu făcea politică și că învățăturile nu constituiau un pericol pentru regimul politic de atunci. Materialele și aparatele au fost restituite ucenicilor părintelui.

La un moment dat, s-a creat posibilitatea să vină să locuiască la București la o familie de creștini. Drumul dintre el și ucenici s-a scurtat. Acolo s-a întâlnit cu diferite personalități, printre care: părintele profesor Petre Tudor, fratele Traian Dorz, părinți călugări, preoți de mir, monahi și monahii și împreună cu ei mulțime de oameni.

Din cauza vremurilor grele, mulți l-au părăsit, căzând victime calomniilor aduse de vrăjmași că a fost legionar, că a luptat contra partidului sau că a fost arestat.

Un semnal de trezire duhovnicească a tras nu numai părintele Visarion, ci și părintele Arsenie Boca, părintele Cleopa Ilie, părintele Visarion Coman de la mănăstirea Clocociov, părintele Iosif Trifa.

Adevărații părinți contemporani, chiar dacă utilizează diferite metode de îndrumare spirituală , toți merg spre același liman și fiecare om urmează pe acela care crede că prezintă mai explicit învățătura creștină. Părintele Visarion nu i-a exclus pe alți părinți din rândul celor demni de urmat de către credincioși.

În vara anului 1985, biserica Sfântul Nicolae -Sârbi a fost demolată de buldozerele comuniste. Cei care frecventau acest lăcaș au fost cuprinși de o mare durere, deoarece acolo primiseră învățătură duhovnicească.

Au fost demolate și alte biserici (Sfânta Vineri, biserica Olari), iar după dărâmarea lor, locul s-a transformat într-un câmp larg presărat cu pulbere roșie de cărămidă.

Apropiații părintelui Visarion au ajuns preoți, călugări, sihaștri sau oameni așezați duhovnicește. Părintele a dus o viață de călugăr cu cele trei voturi (ascultarea, sărăcia de bunăvoie, curăția) și o viață de misionar când exilat, când arestat, când ascuns, când amenințat de vrăjmași de tot felul. A avut cu siguranță și mulți dușmani, oameni răuvoitori care au scos fel de fel de vorbe, răspândind zvonuri false atât despre el, cât și despre ucenicii lui.

Din cauza pericolului de a fi ascociați cu părintele Visarion, precum și de teama autorităților, unii preoți nu l-au mai putut primi în bisericile lor. Părintele nu mai putea să iasă în vreo biserică, dar ucenicii „lucrau cu mult spor”.

Băieții erau îmbrăcați modest, curat, cu bun gust, purtând părul îngrijit. Manierați, curajoși, având alură de noblețe, erau plăcuți de privit pe stradă, în biserică, la serviciu. Fiind exemple de corectitudine civică sau profesională, jertfelnici și generoși au reușit să câștige încrederea multor tineri de seama lor sau a colegilor de serviciu, astfel încât nu era duminică în care să nu apară la biserică măcar un nou venit.

Fetele erau frumos îmbrăcate, păstrând modestia și bunul gust, cu pieptănături simple. Multe sunt azi preotese sau soții vrednice și ascultătoare.

Câțiva ucenici l-au auzit pe părintele Visarion spunând pe 12 decembrie 1989, că românii vor petrece Crăciunul fără Ceaușescu și Anul Nou va aduce libertatea mult dorită.

Într-adevăr, revoluția din 1989 a produs multe pagube omenești. Creștinismul și-a câștigat dreptul la libertatea propovăduirii, dar creștinii n-au știut să fructifice acest dar, fiind lipsiți de înțelepciune.

După 1990, părintele a vizitat multe biserici la invitația preoților. Au avut prioritate cei care îi primiseră ucenicii în vreme de prigoană. O vizită importantă a fost cea de la Biserica Popa Rusu din București, în ziua de Sfânta Treime 1991, unde a predicat alături de părintele Petru Stănculescu, fiind de față și părintele profesor Petre Tudor.

Numărul ucenicilor părintelui Visarion din biserici a crescut după Revoluția din 1989. Aceștia participau activ la Sfânta Liturghie, se rugau, se spovedeau și se împărtășeau regulat. În unele biserici nu au fost primiți de vechii enoriași din cauza dorinței de a-și păstra locul prestabilit, dar în altele au fost primiți cu tot dragul.

O altă cauză pentru care ucenicii părintelui nu merg în anumite biserici, este faptul că ei poartă amprenta de neșters a părintelui Visarion. Lor nu trebuie să li se ceară repudierea lui din inimile lor sau să renunțe la legătura cu grupul de creștini ai părintelui.

Astăzi, oamenii care doresc să trăiască mai aproape de Hristos sunt catalogați drept „ciudați” , „rătăciți”, „schismatici”. Femeile care nu au coafuri moderne, bijuterii, fețe fardate sunt considerate „îmbrobodite și cu fuste lungi”, „ciudate”, membre ale unei secte.

În 1992, s-au tipărit predicile părintelui Visarion sub formă de reviste lunare intitulate „Pâine și apă pentru suflet”. Așadar, acestea puteau fi și ascultate și citite.

Părintele Visarion, în această perioadă, s-a mutat într-o casă ce aparținea Bisericii Sfântul Nicolae-Vlădica. După aceea, a locuit în casa unor ucenici din apropierea bisericii Sfântul Stelian. Acolo s-a îmbolnăvit grav, zăcând două săptămâni.

Din cauza căldurii din timpul verilor și a aerului poluat, părintele a plecat la Comarnic, în casa unei bătrâne, tanti Marioara.

Prea Fericitul Părinte Teoctist îl cunoștea bine pe părintele Visarion și de aceea i-a lăsat libertatea de manifestare, știind că se afla sub oblăduirea preacucernicului părinte Ioan Stănculescu ( membru în Consistoriul Bisericii). Acesta cercetase detaliat învățătura părintelui Visarion și nu constatase abaterea de la dreapta credință ortodoxă. Ba chiar i-a primit ucenicii în Biserica Sfântul Pantelimon, unde era paroh.

Cuvântul părintelui s-a extins și dincolo de granițele României.Un tânăr și sora sa din Albania, cunoscându-l direct pe părinte, s-au botezat în credința creștin-ortodoxă. Aceștia au tradus în limba albaneză predicile părintelui Visarion și cărțile de reală necesitate fiecărui creștin: acatiste, paraclise, psalmii lui David și alte rugăciuni. De asemenea, predicile au fost traduse în limba engleză de ucenici ai părintelui.

S-au convertit la credința creștin ortodoxă oameni de diferite origini: japoneză, turcă, germană.

De la ultima arestare, părintele rămăsese cu o stenoză a esofagului care-l împiedica să înghită. De aceea , toată hrana era trecută prin sită. Mânca foarte puțin.

Un alt efect al învățăturii părintelui a fost botezarea copiilor abandonați în leagăne sau maternități de către creștini. În activitatea sa, a fost ajutat în special de femei cu pricepere și spirit de organizare, nu de bărbați. Și părintele Arsenie Boca și-a recunoscut un singur ucenic: pe maica Zamfira. De asemenea, preotul martir Constantin Sârbu a fost ajutat în lucrarea sa duhovnicească tot de o femeie, pe nume Matilda Cocuța.

Alte reușite ale părintelui Visarion au fost: încurajarea absolvenților unor facultăți cu profil pedagogic să inițieze copii și elevi de diferite vârste în cunoașterea lui Dumnezeu și în aplicarea învățăturii creștine în viața lor; încurajarea organizării de cateheze pentru copii și tineret pe lângă biserici, de către absolvenți ai Seminarului, ai Facultății de Teologie, de Psihologie și de preoți.

Mai târziu, ucenicii s-au ocupat ca predicile să fie transferate pe CD-uri sau DVD-uri. La acestea , s-au adăugat noi înregistrări, scenete duhovnicești, colinde, slujbe, diferite rugăciuni, poezii religioase, cântări. Aceștia au realizat aceste activități în mod benevol, fără obligații sau constrângeri.

Începând din anul 1998, starea de sănătate a părintelui Visarion se înrăutățește din ce în ce mai mult. Suferea de Parkinson. Se exprima din ce în ce mai greoi, până când nu a mai putut vorbi.Ucenicii îi purtau de grijă și-l înconjurau cu multă dragoste și devotament. La problemele pe care le avea, s-a adăugat o afecțiune a plămânilor și a căilor respiratorii. După noaptea de Înviere a anului 1998, părintele și-a mai revenit, putând să mănânce Sfintele Paști, aduse de un ucenic. În toamna anului 1998, s-a simțit și mai rău din cauza problemelor create de un adenom de prostată. A fost operat la spitalul Panduri din București.

După 8 ani de la ultima predică ținută în biserică, părintele, purtat într-un fotoliu, a vizitat mai multe biserici: Sfântul Pantelimon, Sfântul Nicolae din Broșteni, capela Sfânta Mina din București, biserica Sfântul Gheorghe din Ploiești, Biserica Sfântul Ioan Botezătul, Buna Vestire și Sfânta Treime din Brașov, biserici din Buzău, Târgoviște, Comarnic, Urlați, Ghioșești. Nu a mai putut vorbi , începând cu anul 2000.

În 2005, ucenicii reunesc predicile și le tipăresc într-un volum cartonat și frumos decorat, purtând titlul „Pâine și apă pentru suflet”. În anul 2006, părintele este vizitat la Comarnic de redactorul revistei „Lumina credinței”, care a rămas impresionat de privirea pătrunzătoare a acestuia.

Semnele prevestitoare ale apropierii sfârșitului părintelui au început să apară din luna august 2007.

După lungi suferințe, în ziua de 24 mai 2008, ora 20:30, spovedit și împărtășit , părintele Visarion pleacă la Domnul. A fost înmormântat la mănăstirea Cernica, după dorința sa.

La slujba de înmormântare, pe 27 mai, au participat zece preoți, în frunte cu Preasfințitul Episcop Galaction al Alexandriei și Teleormanului. Biserica Sfântul Nicolae de la mănăstirea Cernica a fost arhiplină.

Printre cei care au luat cuvântul în vederea rostirii necrologului au fost: părintele arhimandrit Macarie ciolan-starețul mănăstirii Cernica, ieromonahul Paisie de la Cernica, părintele Serafim Bădilă, starețul mănăstirii Cășiel din Ardeal, părintele protopop Dinu Pompiliu de la Protoieria 3 București, Preasfințitul Episcop Galaction al Alexandriei și Teleormanului.Toți au avut cuvinte de laudă la adresa părintelui Visarion, care și-a dedicat viața slujirii necontenite a lui Dumnezeu.

Mormântul a devenit loc de pelerinaj. Oameni din țară și din străinătate vin să-i ceară ajutorul.

Mulțimea de ucenici din jurul părintelui Visarion a fost atrasă de dragostea sa cea mare pentru Dumnezeu și de dorința sa fierbinte de a lucra cu aceeași dăruire la mântuirea sufletelor.

O altă calitate a părintelui Visarion a fost smerenia. Deși ar fi putut să avanseze în rang, a preferat să rămână pe cea mai umilă treaptă înaintea oamenilor, după cuvântul Domnului: Dacă cineva vrea să fie întâiul , să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor.( Marcu 9:35) De asemenea, avea puterea sufletească de a ține măsura în toate, de a fi echilibrat, de a deosebi binele de rău. În multe rânduri, creștinii erau sfătuiți să aibă răbdare, să nu ia decizii pripite și să-l lase pe Dumnezeu să hotărască.

În anumite situații, părintele era delicat și blând, alteori era mai aspru .Când simțea că este nevoie de îndreptare, folosea cuvintele de dojană , numai spre binele sufletesc al ucenicilor.Uneori, pentru a nu mustra direct, făcea unele aluzii fine sau proceda cu delicatețe.

Insista asupra discernământului în viața de familie. Persoanele căsătorite erau sfătuite să-și asigure un echilibru în viața conjugală, să nu neglijeze îndatoririle pe care le au față de soți și soții.

Un alt dar pe care-l deținea părintele era înzestrarea cu puterea de a citi tainele inimii omenești. Darul înaintevederii se naște din discernământ, virtute care se obține prin multe rugăciuni și nevoințe. Foarte mulți oameni care l-au cunoscut au rămas impresionați de faptul că părintele le citea gândurile, frământările și le prevestea soluția salvatoare, care urma să fie găsită în curând: fie că vor avea un copil mult așteptat, fie că se vor călugări, fie că vor pleca într-o călătorie, fie că va veni cutremurul din anul 1977.

Avea capacitatea de a asculta problemele fiecărui suflet cu răbdare, cu atenție, cu înțelegere, intuind frământările interioare. În vederea îndrumării sufletelor, folosea metode diferite de la caz la caz. Le vorbea direct celor care rezistau să asculte cuvinte mai aspre, determinându-i să se cutremure, iar pe alții, mai sensibili, îi punea pe gânduri, prin tăcere.

Rugăciunea ocupa un loc primordial în viața părintelui și îi îndemna pe toți să o practice pentru slăvirea lui Dumnezeu, dar și pentru a primi ajutorul divin în momentele dificile ale vieții.

Darul psalmodierii putea fi observat din cântările bisericești intonate la strană, ce sensibiliza multe suflete care îl ascultau.

Foarte mulți oameni bolnavi sufletește își găseau alinarea în cuvintele tămăduitoare ale părintelui. În funcție de personalitatea bolnavului, de starea sa sufletească și dispoziția acestuia , i se prescria un tratament.

Nu în ultimul rând, trebuie amintit și darul tămăduirii pe care îl deținea părintele Visarion. Creștinii povestesc cum s-au vindecat trupește și sufletește prin rugăciunile acestuia către Dumnezeu.

Cei care l-au cunoscut știu că au pierdut un om de mare valoare și forță spirituală , dar sunt fericiți că au câștigat un rugător în fața lui Dumnezeu.

1.2.Nașterea pricesnelor

După ce am vorbit despre contextul istorico-social în care a luat naștere mișcarea visarionistă și personalitatea întemeietorului acesteia, vom prezenta în continuare evoluția de la cântarea de tradiție bizantină la priceasnă.

Alături de folclor, vreme de peste un mileniu, cântarea de tradiție bizantină a constituit principala formă de manifestare a culturii muzicale din Țările Române. Aceasta s-a dezvoltat și transmis într-un evident spirit tradițional prin dascălii de strană, psalți și protopsalți, români și străini, buni cunoscători ai cântărilor, interpreți valoroși: mai târziu aceștia au deschis școli în mănăstiri pe lângă episcopii, mitropolii și înalte centre culturale în care cântarea se învață cu ajutorul neumelor.

Dacă muzica populară s-a propagat pe cale orală timp de secole, cea bizantină și de tradiție bizantină s-a transmis atât pe cale orală, cât și prin manuscrise și tipărituri, acestea constituind un valoros patrimoniu cultural. O parte din manuscrise sunt depozitare ale cântării bizantine în vechea notație, iar altă parte o reprezintă cele cu cântări de tradiție bizantină în noua „șistimă", perfectată la Constantinopol de către Chrysant Arhimandritul, Grigore Levitul și Hurmus Hartofilax, elevi ai lui Gheorghe Cretanul, al cărui principiu reformator viza scrierea cântărilor bisericești fără marile semne.

Datorită unor ierarhi cărturari și muzicieni din spatiile românești, concomitent cu procesul de definitivare a reformei de la Patriarhia din Constantinopol, noua notație s-a introdus și în Țările Române.

Deși despre existența unor școli bisericești se pomenește numai din secolul al XVI-lea, credem că primele școli au existat, într-o formă foarte simplă, încă de când exista religia și biserica creștină pe aceste plaiuri, deoarece Biserica avea o învățătură de credință care trebuia proprovaduită și un cult însoțit de cântare care trebuia practicat. Pentru aceasta a avut nevoie, încă de la început de școli în care trebuia să se învețe: Liturghia cititul-scrisul și cântarea bisericească.

Iată cum sintetizează N. lorga situația și caracterul școlilor la începutul secolului al XlV-lea : Pe la anul 1300 nu era altă școală decât a mănăstirilor și a bisericilor. Călugării aveau nevoie de slujbă, mănăstirile aveau nevoie necontenit de călugări noi, țării îi trebuia vlădici, în bisericile mari se cereau dascăli cu bun meșteșug de citire și cântare. Pentru citire și pentru cântare, deci pentru învățarea limbii slavone, care era limba bisericească, au fost cele dintâi școli ale noastre. În aceste școli se începea învățătură pe de rost (mai întâi) a rugăciunilor cuprinse în Orologiu sau Ceaslov, venea la rând, apoi, cartea de cântări pe 8 glasuri, așa numitul Octoih și Psaltirea în slavonește.

Școlile fiind deci numai la mănăstiri și biserici (probabil cele domnești), numărul lor era destul de mic. Ele erau înființate exclusiv pentru nevoile mănăstirilor și bisericilor, adică pentru pregătirea mai întâi a călugărilor, care, la rândul lor, trebuiau să învețe pe alții și apoi pentru pregătirea dascălilor bisericilor mai mari și pentru pregătirea vlădicilor.

Dacă forma școlilor din secolul al XlV-lea pare a fi totuși destul de evoluată pentru că avea un program variat și oarecum precizat: rugăciuni, citit, cântare, pregătirea dascălilor și chiar a vlădicilor, primele școli trebuie să fi fost și mai simple, sporadice, și cu o școlarizare nepermanentă și nesistematizată. În aceste școli se învățau primele elemente ale cultului și cântare. Aceasta (cântarea) n-a apărut ca un obiect de învățământ separat, ci ea era încadrată de alte obiecte de învățământ necesare cultului: citit, scris, ritual etc.

Cântarea bisericească din această perioadă se admite că era cântarea grecească după sistemul Sfântului Ioan Damaschin, adică a celor 8 glasuri care, fiind introdusă de timpuriu la slavii din sudul Dunării, a ajuns la romani prin filiera slavă.

După ultimele descoperiri arheologice cultul și cântarea bizantină a pătruns la noi și prin misionari greci locuitori ai cetăților de pe teritoriul Dobrogei, care a aparținut în mare parte Imperiului Bizantin până aproape la jumătatea secolului al XIV-lea. Sistemul muzical al Sfântului Ioan Damaschin, a fost adecvat, mai târziu, gustului românesc fără a i se schimba „caracterul ființial”.

Cântarea se învăța după auz, nu după note și în slavonește. Dată fiind apartenența la aceeași biserică și folosirea aceluiași ritual, modul de interpretare al cântărilor era asemănător cu al bulgarilor și sârbilor, caracterizat, în secolele al XI-lea – al XII-lea, printr-un recitativ monoton, cu semnificație sobră, cu repetarea sunetelor pe una și aceeași înălțime. Cântarea evolua în limitele înguste ale câtorva sunete. Manuscrisele nu conțineau și notația muzicală, ci numai indicația glasului, de aceea aceste cântări se executau oarecum „ad libitum”.

Despre dascăli, se poate spune că aceștia erau călugării mai bătrâni care luau pe lângă ei câțiva ucenici, tot călugări și în limita timpului și cu metode simple și personale îi învățau cântarea și rânduiala slujbelor. Aceștia învățau, la început, un cult simplu, însușit pe cale orală, care consta din câteva rugăciuni, săvârșirea tainelor, înmormântarea, liturghia; iar mai târziu, o slujbă bisericească mai complicată (vecernie, utrenie, liturghie) în cadrul cărora cântările deveneau mai ample și legate de cărțile de cult și probabil cu influențe specifice spiritului slavon.

În secolul al XVIII-lea, iluministul și eruditul enciclopedist D.Cantemir, cel care a deschis porțile culturii românești și în muzică, după cum afirma Prof Miron Constantinescu și C. Daicoviciu în Istoria României – compendiu, pagina 227, în opera Descriptio Moldaviae la pagina l70 arata lapidar dar limpede că „existau coruri la bisericile domnești".

La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, cultura românească este ilustrată de cărturarul Antim Ivireanul, care în multiplele sale preocupări artistice a avut în vedere și dezvoltarea și răspândirea cântărilor. În Didahii își dovedește înalta sa arta oratorică ce se manifesta la serbări, la ceremonialurile înscăunărilor voievodale, la serbările oficiale și la alte sărbători protocolare care erau urmate de cântări religioase și laice , despre a căror existență ne confirmă și prof M. Poslușnicu.

Filotei Șin Agai Jipei, muzicograful din vremea lui C. Brâncoveanu a pus la dispoziție cântările traduse din Jimba greacă și slavonă în limba română.

În vestita sa Psaltichie rumănească include compoziția „Urare lui C. Brâncoveanu". În 1746, Constantin Mavrocordat obligă pe fiii de boieri să învețe carte în limba greacă, în timp ce săracii, neavând această posibilitate, își petreceau timpul cu cântări fie religioase, fie laice, fie protestatare ca și doinele de jale și de revoltă față de regimul de împilare din afară și dinăuntru.

În condica lui Gheorgachi, ca o urmare a datelor lapidare despre cor în Descrierea Moldovei a lui D. Cantemir, se prezintă muzica creștinească a timpului în ritualul meselor de la curte la care participau și cântăreții de muzică psaltică, adică un grup vocal. La slujbe cântau psalții, când se ridica paharul pentru împărat intervenea meterhaneaua, iar când se pomeneau boierii și norodul, lăutarii cântau muzica pământeană. Când se făceau urări pentru sănătatea domnului, a doamnelor și a beizadelelor, iarăși cântăreții cântau polyhronion, adică „mulți ani trăiască”. Acești cântăreți vor transmite cântarea ce va reînvia mult mai intens în veacurile următoare.

În secolul al XlX-lea învățământul muzical religios își va diminua oarecum importanța datorită unor necesități impuse de conducerea turcească și fanariotă, precum și a vestigiilor orânduirii feudale despre care ne relatează muzicologul C. Ghenea.

În creștinism, cântarea a constituit, încă de la început, un mijloc de preamărire a lui Dumnezeu. Însuși Mântuitorul Hristos- după cum se exprimă muzicologul francez Amedee Gastoue – a fost le premier chantre chretien. Există mărturii în Evanghelia după Sfântul Matei și cea a Sfântul Marcu despre faptul că Mântuitorul și Sfinții Apostoli foloseau frecvent cântarea religioasă. Astfel, Sfântul Evanghelist Marcu {14,26 ) ne spune: După ce au cântat- la Cina cea de Taină – cântările de laudă, au ieșit in Muntele Măslinilor, iar Sfântul Evanghelist Matei (26,30 ), referindu-se la același eveniment scrie: Și după ce au cântat laude, au ieșit la Muntele Măslinilor.

Prin acest act s-a dat Bisericii, de către însuși întemeietorul ei, cea mai directă pildă că orice laudă către Cel Atotputernic, să fie însoțită de cântări religioase. Sfinții Apostoli, urmând exemplul învățătorului, au continuat folosirea cântării bisericești. Așa, de pildă, când Sfântul Apostol Pavel și cu Sila propovăduiau în orașul Filipi, din Macedonia, fiind întemnițați, pe la miezul nopții (…) s-au rugat și au cântat laude lui Dumnezeu și cei legați ascultau (Fapte 16,25).

La început, se adunau Apostolii în scopul rugăciunii și al cântării psalmilor și imnurilor în templul din Ierusalim și în sinagogile iudeilor, ca locuri vetero-testamentare ale serviciului religios (Fapte 13,14; 14,1-3; 18,4: 19,8 etc). Mai apoi, cântarea psalmilor și a imnurilor, citirea Sfintelor Cărți, vestirea Cuvântului dumnezeiesc, rugăciunea și aducerea sacrificiului celui nesângeros, erau, pe timpul Apostolilor, părți principale ale serviciului divin. Exemplul și poruncile Mântuitorului Hristos relative la cult se împlineau cu conștiință și fidelitate de Sfinții Apostoli, care au, la rândul lor, orânduiri în acest sens. Astfel, adresându-se corintenilor (I, 14,26) Apostolul neamurilor scrie: Când vă adunați (…) și unul dintre voi are o cântare, altul o învățătură (…) acestea să fie spre întărire, iar efesenilor (5.19) și colosenilor (3,16) le spune: Vorbiți între voi în psalmi și în laude și în cântări duhovnicești și Cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-I, în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești.

În vechime, în Biserica primară cânta tot poporul; mai târziu, însă, datorită înmulțirii credincioșilor și a imnurilor, s-a lăsat cântarea bisericească în seama anumitor persoane, special pregătite în acest scop. Psaltul era considerat reprezentant al poporului în ceea ce se cânta și se citea în Biserică. Desigur că, în primele veacuri creștine, cântarea de cult era destul de simplă. Multă vreme, creștinii n-au simțit nevoia creării unor noi imnuri deoarece psalmii răspundeau la toate situațiile sufletului.

Sfântul Apostol lacov, în epistola sobornicească (5,13) zice: Este vreunul dintre voi în suferință ? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi.

Urmărind etapele pe care le-a parcurs cântarea bisericească în întreaga sa istorie, vom încerca să arătăm rolul pe care 1-a avut cântărețul bisericesc în buna desfășurare a activității sale în cadrul cultului Bisericii Ortodoxe. Astăzi există trei păreri distincte referitoare la rolul cântărețului în biserică.

În primul rând, unii susțin că de vreme ce în Biserică toată suflarea laudă pe Domnul nu ar mai fi necesară o persoană anume care să îndeplinească acest rol, ci toți trebuie să cânte.

Alții, bazându-se pe canoanele 26, 43 și 69 ale Sfinților Apostoli. 14 al Sinodului IV ecumenic, 4 și 6 ale Sinodului Trulan și în special 15 al Sinodului din Laodiceea și 75 al Sinodului Trulan, susțin că numai anumite persoane ar fi îndreptățite să cânte în Biserică, ei fiind considerați ca făcând parte din clerul inferior și participă la această lucrare prin hirotesie.

Mai sunt și cei care cred că o cântare bisericească frumoasă, duhovnicească, dinamică și canonică se poate realiza numai cu o persoană anume pregătită care să coordoneze întreaga activitate de la strană și să antreneze pe cei prezenți la slujbă în cântare. Numai cântărețul bisericesc împreună cu credincioșii din biserică vor putea realiza o cântare canonică, frumoasă și care să-i stimuleze pe cei prezenți la slujbă la o rugăciune cântată și folositoare.

În perioada de început a Bisericii forma de cântare obișnuită era cea responsorială. Solistul sau cântărețul avea rolul principal: el conducea cântarea în timp ce poporul se unea și răspundea prin versete scurte sau cântărețul zicea versetele principale, iar credincioșii răspundeau cu versetul final sau cu ultimele cuvinte ale primului verset, ca refren. Psalmii 117 și 135 cu refrenul că în veac este mila Lui sunt concludenți în acest sens.

În a doua jumătate a veacului al patrulea, dar mai ales spre sfârșitul lui, cântarea psalmodică din serviciul Bisericii creștine a ajuns la o formă nouă de dezvoltare, în ceea ce privește felul ei de executare. De atunci psalmii au început să fie cântați în întregime de popor. Împărțit în două grupe, una formată din bărbați, iar alta din femei și din copii, poporul cânta alternativ părțile succesive ale psalmilor. La sfârșit, grupurile își uneau vocile pentru a cânta în comun un refren, care era fie un verset din psalm, fie imnul Aliluia, fie un refren de compoziție nouă, în felul doxologiei mici. Tonul era dat prin însuși acest refren, cu care se deschidea cântarea. Acest fel de executare a psalmodiei era cunoscut sub numele de cântare antifonică sau alternativă.

Psalmodia antifonică fiind comună, rolul cântărețului se confunda cu al poporului, cu care executa laolaltă cântarea. Încă de timpuriu, băieții erau chemați să participe la cântarea de cult, ca ajutori ai lectorului (citețului), care era în general și cântăreț. Au început încă din veacul al cincilea să funcționeze, atât în Apus cât și în Răsărit, școli pentru pregătirea lor în vederea rolului de citeți și de executanți ai cântării. Se trece astfel de la tradiția orală la cea transmisă prin instrucție și prin scris. De acum cântarea bisericească trebuia supravegheată și condusă de persoane pregătite în acest sens. De altfel, canonul 15 de la Sinodul din Laodiceea stabilea că începerea și conducerea cântării în Biserici să se facă de către psalți, după texte scrise.

Toate cele șapte Sinoade ecumenice au acordat o importanță deosebită cântării bisericești, stabilind că muzica practicată în cultul liturgic să fie cuviincioasă, să se facă cu vrednicie, de oameni pricepuți și inițiați, exemple de trăire duhovnicească și pioșenie. De vreme ce cântând ne unim cu Dumnezeu – spune în canonul 2 al Sinodului VII ecumenic – toți creștinii sunt datori a păzi bunul acesta mântuitor dar mai ales cei cu ieraticească vrednicie.

Prevederile canoanelor merg până la a stabili cum trebuie să fie cântarea: naturală, nici guturală, nici nazală, nici alene. Tonurile înalte sunt potrivite numai dacă sunt adaptate la posibilitățile vocale ale cântărețului.

În perioada bizantină cântarea bisericească a atins culmi nebănuite. Melozii și imnografii folosesc în cântare modurile muzicii grecești și prin urmare melodiile bisericești devin tot mai greu de executat de către marea masă a credincioșilor. Funcția cântărețului bisericesc apare acum și mai simțită și mai necesară, ba uneori chiar exclusivă în sistemul cântării imnurilor. Pregătirea cântăreților făcea parte acum din preocupările împăraților bizantini și ale conducătorilor Bisericii. Astfel, o școală pentru formarea lor o întâlnim la Constantinopol încă din timpul împăratului Teodosie cel Mare. În secolul al șaselea însă, împăratul Justinian organizează două coruri sau strane în biserica Sfânta Sofia și de acum încolo se vor deosebi cu totul de ipodiaconi, citeți sau anagnoști. Numărul cântăreților celor două coruri sau strane a fost fixat la 25, alcătuind și un fel de ierarhie a lor și purtând titluri corespunzătoare după poziția sau valoarea artei lor în grupul respectiv. Astfel, psaltul era conducătorul ambelor strane, ocupând pentru aceasta un loc intermediar între ele, adică în mijlocul bisericii. Tot sub conducerea lui se făcea și învățământul cântării bisericești. Urmau în subordinea lui cei doi domestici, de la care se începea de fapt numărul de ordine al cântăreților.

Cu conducerea cântării condacelor la sărbătorile de peste an era însărcinat arhonul condacelor, după cum canonarhul se îngrijea de cântarea canoanelor și de păstrarea rânduielii în cântare. Canonarhul era ajutat de proxim care conducea de fapt cântarea canoanelor.

Novelele și legile lui Justinian se ocupă de clasa cântăreților bisericești, stabilind incompatibilitatea între sarcina de cântăreț bisericesc și de cântăreț la teatru. Oprirea de a participa și la corul bisericii și la cel de pe scena teatrelor, în afară de considerații de ordin moral, cuprindea și avantajul de a feri cântarea religioasă de influența muzicii profane.

Sfântul Ioan Damaschin sistematizează glasurile bisericești, oprindu-se mai mult la cele diatonice și cromatice pe care le socotea mai apropiate de spiritul religios creștin. Trebuie observat că Sfântul Ioan Damaschin simplifică glasurile bisericești, imprimându-le o notă mai lină, mai ponderată, mai potrivită cu o muzică pioasă. El precizează sistemul de notație muzicală, sistem cunoscut sub numele de notația aghiopolită și care va sta la baza întregii notații de mai târziu a muzicii bizantine.

Intervenția lui Damaschin în domeniul cântării religioase se înfățișează deci ca o operă de sistematizare a cântării și care a dus la o precizare a ehurilor bisericești și deci o garanție împotriva oricărei alterări pe viitor prin melodii profane.

Cântăreții bisericești, încă din secolul al XI-lea, adică de atunci de când s-a încheiat codificarea cărților imnografice de ritual s-au ținut strâns de modele de cântare selectate și aranjate de Sfântul Ioan Damaschinul.

În a doua jumătate a secolului al Xll-lea în viața muzicală a Bisericii s-a impus Ioan Cucuzel care, prin modulații complicate și melodii deosebit de lungi, printr-o semiografie muzicală deosebit de grea, a complicat nespus de mult cântarea bisericească, aceasta nemaifiind accesibilă marii majorități a credincioșilor, ci numai acelora special instruiți în acest sens.

Spiritul cântării lui Cucuzel a dominat în Biserica bizantină până în secolul al XIX-lea, dar datorită faptului că notația lui, cuprindea însă prea multe semne și lăsând prea mult loc interpretării și dexterității personale a cântărețului, a fost nevoie să se întreprindă o reformă a notației psaltice de către cei trei psalți învățați de la Constantinopol, Hrisant de Madyt, Grigorie Protopsaltul sau Levitul și Hurmuz Hartofilax.

Necesitatea acestei reforme era simțită unanim. Era așa de greu să înveți semiografia cucuzeliană încât unii, ca de exemplu Mihalache Moldoveanu, pe la 1770. renunțau la a-și învăța ucenicii să cânte pe texte scrise, întorcându-se la faza deprinderii cântării orale. Macarie Ieromonahul consemna și el imposibilitatea de a studia manuscripte de cântări ale noastre, deoarece sunt scrise într-o notație muzicală care nu se mai poate descifra de niciun cântăreț.

Reforma muzicii bizantine nu s-a oprit la acești reformatori și ea a continuat până în vremea noastră. Este cunoscut faptul că unii compozitori de muzică bisericească au simplificat mult cântările bisericești, făcându-le accesibile marii mase a credincioșilor. Găsim în multe manuscrise expresii de felul: axion acum mai prescurtat sau mai ingorgonat acolo unde a fost de trebuință etc. Se pierde astfel din valoarea pieselor muzicale respective și va îngreuna munca cercetătorilor în domeniul muzicii bizantine.

Trebuie să amintim aici meritul deosebit pe care 1-a avut Patriarhul Justinian pentru uniformizarea cântării bisericești. Compozitori și profesori de muzică bisericească precum Nicolae Lungu, Grigore Costea și Ioan Croitoru au întocmit în acest sens Vecernierul Uniformizat, Utrenierul Uniformizat și Cântările Sfintei Liturghii pentru a servi drept ghid de cântare în întreaga Biserică Ortodoxă Română. Dacă în partea Ardealului, Banatului și Maramureșului acestea nu au fost acceptate de credincioși, în celelalte zone acestea au prins destul de bine, mai ales și pentru faptul că ele au servit drept manuale de muzică bisericească pentru elevii școlilor de cântăreți și ai seminariilor teologice din Oltenia, Muntenia și Moldova.

Muzica trebuie să conducă la o stare de vrajă, nu numai pentru om, dar și pentru întreaga creație. Muzica constituie o modalitate de a vindeca sufletul. Dar și trupul se întărește în suferințele sale prin muzică. Există terapii cu muzică pentru vindecarea unor boli trupești.

Muzica schimbă omul. Pe aceeași linie, cercetări mai vechi sau mai recente au arătat că plantele cresc mai repede și mai sănătos sub revărsarea unei anumite muzici. În viața omenirii, muzica are o importanță covârșitoare și muzicienii sunt unanimi în a recunoaște că puterea expresivă a muzicii depășește pe cea a poeziei, ca și pe a tuturor celorlalte arte, prin forța sa de modelare a spiritului uman. Pictorii și sculptorii care au avut la îndemână propriul material în a prezenta pe îngeri, nu-i înfățișează pe aceștia nici pictând, nici sculptând sau scriind, ci cântând.

Diferite personalități ale muzicii, ale artelor și științelor vorbesc despre muzică reliefând diferite aspecte ale acesteia. Sfinții Părinți atribuie muzicii îndeosebi puterea de a exercita asupra sufletului omenesc o influență binefăcătoare, favorabilă aspirațiilor celor mai nobile: Nimic nu reușește să înalțe într-atât sufletul… scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, să-l înaripeze, să-l ridice deasupra pământului, să-l desfacă de legăturile timpului…ca o melodie vocală sau ca o cântare inspirată, perfect alcătuită ritmic, pentru ca muzica mișcă sufletul și-l înalță către Cel ce l-a creat.

Muzica religioasă și bisericească în special capătă o notă aparte în ambianța deosebită, harică, pe care o dă Biserica, fiind nelipsită din lăcașul niciunei religii. Dată fiind legătura intimă dintre cântarea religioasă și stările profunde ale sufletului omenesc, fiecare religie a adoptat în cultul său cântarea potrivită și corespunzătoare principiilor ei de credință și morală. Din patrimoniul general al artei muzicale, cultul fiecărei religii alege și utilizează ceea ce corespunde caracterului său specific, ceea ce este în măsură să tălmăcească cât mai fidel fondul său religios.

Cântărețul bisericesc sau dascălul are o serie de îndatoriri față de psalmodie, adică față de cântarea bisericească, în primul rând este dator cu iubirea și cu sârguința față de lucrarea lui. Nu trebuie să considere ceea ce face ca pe o corvoadă, ci să o facă cu dispoziție și cu plăcere. Sârguința pretinde să se pregătească întotdeauna dinainte asupra a tot ceea ce are de cântat și de citit, pe de o parte, iar, pe de altă parte, să studieze regulat și să-și îmbogățească cunoștințele muzicale, să se perfecționeze continuu pe sine. Este necesar, de asemenea, să cunoască bine conținutul tuturor cărților liturgice, așa încât, la orice nevoie să caute în ele și să găsească ușor cele rânduite. De asemenea, trebuie să cunoască bine tipicul bisericesc și, în baza acestuia, să-și pregătească tot ce are de cântat și de citit.

În ceea ce privește Sfânta Liturghie, este necesar ca psaltul să studieze și să cunoască bine nu numai rânduiala ei ci și interpretarea și înțelesul celor ce se săvârșesc, deoarece trebuie să participe și el prin cunoașterea rugăciunilor și a săvârșirii tainei, așa încât să arate el cel dintâi evlavia cuvenită.

Cântărețul bisericesc trebuie să cânte, de regulă, după cartea de cântări și nu din memorie, deoarece memoria poate să înșele și să ducă la greșeli. Psaltul trebuie să cânte în biserică responsabil și să nu permită să cânte, fără motiv serios, vreunui cântăreț amator, nepriceput și mai ales nepregătit. Este de dorit ca psaltul să adune în jurul lui pe acei credincioși cu voce bună cu care să cânte împreună slujba Bisericii, în special Sfânta Liturghie.

Nu trebuie tolerați acei cântăreți, care, în dorința de a-și etala vocea deosebită sau talentul în cele ale artei muzicale, opresc pe credincioșii dornici să participe la cântare.

O altă datorie a psaltului față de psalmodie este spiritul de conservare, adică necesitatea de a folosi în cântare acele cântări consacrate, care au fost păstrate de muzica bisericească tradițională, cunoscut fiind faptul că cele mai multe dintre acestea sunt rodul unei experiențe îndelungate. Este adevărat că muzica bizantină a cunoscut de-a lungul vremii evoluții și îmbunătățiri, dar la fel de adevărat este și faptul că nu oricine este capabil și competent pentru alcătuire sau îmbunătățire. Este cel puțin îndrăzneț să se improvizeze și să fie obligați credincioșii în biserică să asculte cântări cu totul schimbate și în primă audiție. Toți cei care urmăresc, în general, cântările cunoscute, acceptate, pășesc pe un teren în siguranță, în timp ce din cauza înnoirilor, a improvizațiilor, există pericolul ca psalmodia să se înrăutățească în loc să se îmbunătățească.

Pentru a păstra tradiția muzicală bizantină sănătoasă, trebuie să fie evitate neologismele și inovațiile. Se observă, mai ales în ultima vreme, apariția unor grupuri de psalți care încearcă, cu sau fără succes, să reintroducă stilul de cântare din Sfântul Munte sau din Grecia Continentală, sub pretextul apărării cântării autentice bizantine în fața influențelor occidentale care tind să pătrundă în muzica noastră. Să nu uităm însă că, începând cu Filothei sin Agăi Jipei, Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanul și alții, la noi s-a dus o luptă susținută pentru românizarea cântării bisericești, mai precis transpunerea melodiilor pe înțelesul și spiritul nostru, proces încheiat cu ultimii doi mari corifei ai cântării psaltice de la noi Ion Popescu Pasărea și Chiril Popescu. De altfel, cântarea mult prea aglomerată se adresează mai mult minții și va fi apreciată, probabil, de bunii cunoscători ai notației psaltice, pe când cântarea simplă „în duh”, se adresează „inimii” și va fi apreciată de către toți participanții la slujbă.

Marea întindere a slujbelor nu trebuie să constituie un motiv pentru credincioși de a se îndepărta de cultul divin, iar cântărețul bisericesc trebuie să prefere întotdeauna cântările scurte. Cântările întinse și care se mai cântă și în tact rar iau mult timp și obosesc fără motiv atât pe cântăreț, cât și pe credincioși. Dascălii nu trebuie să ignore faptul că piesele scurte au mult har și prin urmare, nu trebuie să creadă că numai la cântările care se cântă foarte rar există posibilitatea de a se cânta artistic. Acolo unde slujba de hram durează foarte mult, ca de exemplu la Sfântul Munte unde o slujbă ține 12, 14 sau chiar 16 ore, se obișnuiesc cântările foarte lungi însă cântate la ambele strane și de către cei mai buni psalți. Nu același lucru, însă, se poate întâmpla la o biserică de mir unde credincioșii participă, pentru un timp limitat la Sfintele Slujbe.

În ceea ce privește pronunția, cântărețul trebuie să aibă în vedere faptul că și cuvintele trebuie pronunțate corect, limpede, ca să poată fi înțelese de cei care participă la rugăciune. Nu sunt indicate în cântarea noastră, tereremurile care nu oferă decât melodie și nu imnologie. În locul lor să se cânte imnuri, cum ar fi, de exemplu, psalmi cu melodie scurtă, așa încât credincioșii să poată urmări cele cântate, pentru pacea lor sufletească.

Trebuie amintit faptul că în vechime, la chinonic, se cânta, de exemplu, un psalm întreg și nu numai un stih, așa cum se procedează astăzi și ar fi de dorit să se revină la rânduiala aceea, așa încât la vremea chinonicului să se cânte psalmi întregi, de către cele două strane, pe rând, stih cu stih. Cei mai potriviți psalmi în acest scop sunt Psalmii 22 (Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi…), 33 (-Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea). 148 (Lăudați pe Domnul din ceruri), precum și psalmii polieleu 134, 135 și 136.

O altă problemă care trebuie să-l preocupe pe cântărețul bisericesc este intensitatea vocii. Cântarea bisericească nu trebuie să se execute întotdeauna cu aceeași intensitate, ci să varieze, adică uneori să fie mai slabă, alteori mai accentuată, după cum este cazul. Acest procedeu este și de bun gust, dar și odihnitor pentru cântăreț și pentru ascultători. La sfârșitul cântării, în special, intensitatea vocii trebuie să fie de regulă redusă, scăzută, așa încât să se stingă liniștit cântarea și să nu se întrerupă brusc.

Intensitatea exagerată a vocii, mai ales când este vorba de executarea sunetelor înalte, duce la țipăt, la strigare, iar strigarea provoacă neliniște ascultătorilor, sustrăgându-i de la rugăciune, iar pe cântăreț îl obosește. Ca vocea să nu devină strigăt, cântărețul trebuie să aibă grijă ca la începutul fiecărei cântări să-și ia tonul normal, în concordanță cu întinderea vocii lui, pentru că, dacă vrea să cânte într-o tonalitate înaltă, care nu concordă cu capacitatea lui vocală, va fi nevoit să-și forțeze laringele, iar vocea îi va deveni aspră și respingătoare.

Rolul cântărilor religioase este de eliminare a oricărei tendințe interioare spre gânduri nepotrivite, spre ușurare; inducerea unui spirit de introspecție, a unor gânduri și simțăminte solemne, grave; purificarea interiorului omului, dându-i senzația de curăție, de prospețime, de frumuseți inedite; apropierea de Dumnezeu prin producerea unor situații favorabile lucrării Duhului Sfânt asupra inimii. (Profetul Elisei și cântărețul cu harpă – 2 Împărați 3:15); cântarea îmblânzește asprimea firească a inimii, pe care o „înmoaie", mărindu-i gradul de sensibilitate; sugerează un mod nou de gândire și simțire pozitivă, altruistă „N-am vrut să-mi distrez ascultătorii, ci să-i fac mai buni"( Haendel). ); ea ridică poverile sufletești, făcând ca ascultătorul să se simtă ușurat din punct de vedere psihic; face să amuțească veselia lumească vulgară sau tristețea, punând în locul lor simțământul de împăcare, de bucurie sfântă; înnobilează întreaga ființă: trup, suflet, spirit, pentru că este benefică prin vibrațiile ei , chiar și asupra plantelor și animalelor; introduce în inimă adevărata iubire: Iubirea care se jertfește; face eficient, transformator Cuvântul sacru, cu care este adesea însoțită, pentru că și Cuvântul și ea au aceeași origine: Dumnezeu; modelează chiar subconștientul și scoate de acolo, prin desfundarea izvoarelor, noi inspirații și noi impulsuri spre desăvârșire creștină.

Pricesnele și cântecele religioase sunt ofrande muzicale aduse lui Dumnezeu, Mântuitorului, Duhului Sfânt, Maicii Domnului și, nu în ultimul rând, sunt modalități de curățare a sufletului omenesc. Priceasna (cuvântul privine din limba slava veche și are ca semnificație – „preacurat(a)”) este o cântare bisericească ortodoxă ce se cântă în timpul Sfintei Liturghii. La aceste cântări, strict bisericești, s-au adăugat de-a lungul timpului și cântece religioase din folclorul religios românesc. Pricesnele românești, care mai sunt denumite și cântări mănăstirești, au o tematică ce variază în funcție de sărbătorile religioase sau perioada din timpul slujbei bisericești în care se cântă.

Pricesnele ortodoxe românești pot fi atât rugăciuni cât și cântece de laudă aduse lui Dumnezeu, Fiului Său, Mariei și Preacinstiților Sfinți. Muzica este sacră și se concentrează în special pe cinstirea, cu multă umilință și suflet bun, a lui Dumnezeu și are tot timpul un mesaj spiritual al cărui scop este curățarea trupească și sufletească a omului. Astăzi, cântecele religioase au devenit o parte a repertoriului unor interpreți de muzică populară cunoscuți precum Veta Biriș, Mariana Anghel, Marius Ciprian Pop și mulți alții care se ocupă de culegerea și șlefuirea acestor piese extrase din seva folclorului românesc.

1.2. Statutul social, cultural și religios al performerilor

Într-un studiu despre orientările actuale ale folcloristicii, Roger D. Abrahams arată că cercetările recente își îndreaptă atenția mai mult asupra contextelor socioculturale, asupra proceselor de transformare care se petrec în contemporaneitate, decât asupra istoriei sau genezei faptelor de folclor. Constatările lui Roger D. Abrahams derivă din transpunerea în folcloristică a orientărilor din lingvistică.

Cum subliniază și Dell H. Hymes, noile cercetări concrete de etnolingvistică abordează mai întâi fenomenele vorbirii și apoi limba, mai întâi performanța și apoi competența, așa cum a formulat această binaritate N. Chomsky și M. Halle. Atenția acordată faptelor vii de limbă, contextelor în care acționează cei care le performează și cei care le receptează, funcției și intereselor lor mai cuprinzătoare, deplasează cercetările de la lingvistica tradițională spre teoria comunicării și semiotică.

Canalul prin care se transmit mesajele este întotdeauna graiul viu, comunicarea făcându-se nemijlocit între cântăreț și ascultător. Cântarea este un act sincron, în care performarea și receptarea au loc concomitent, prezența celor doi parteneri fiind neapărat necesară. În aceste condiții și pe această cale, informațiile se transmit din punct de vedere al teoriei comunicării, axial și distributiv.

În cazul literaturii autoreflexivitatea însăși e o problemă. Tudor Vianu spune că literatura poate trăi și fără critică și istorie literară. Exemplul dat este literatura populară. Prin procesul variantelor , creația folclorică se cizelează în timp. Pe un tipar stabil se produc metamorfoze. Există o acumulare latentă, neconștientizată teoretic, o conștiință a frumosului care l-a ghidat pe orice om din popor și care face ca unele opere de valoare să dăinuiască, iar altele care nu sunt valoroase să dispară. În cazul creației populare, memoria culturală se păstrează inconștient, latent, în timp ce pentru cea cultă dispensarea de critica și istoria literară înseamnă o pierdere a memoriei culturale.

Receptarea este un fenomen plin de tensiune, de la formele de identificare cu eroul literar, de la confundarea literaturii cu realitatea, până la critica privită ca metalimbaj.

Dat fiind faptul că opera conține elemente estetice, în calea receptării adecvate se ridică obstacolul interesului practic nesublimat, posesia cărții ca obiect, citirea prin prisma intereselor extraestetice. Dintre erorile de receptare ale intelectului amintim căutarea în cărți a unei concepții de viață, iar dintre ale specialistului, citirea cărții cu scopul de a inventaria procedeele artistice. Chiar dacă nu se observă, valoarea estetică este supraordonată. Receptarea va trebui să țină seama de funcția artistică, altfel pierzându-se profunzimea omenească a artei. Opera, ca obiect estetic, este o virtualitate , actualizată prin întâlnirea cu un cititor. Această actualizare este parțială și selectivă, limitată de tiparul adoptat de lectură, de convențiile de gen.

Croce vorbește despre identitatea dintre creație și receptare, iar Valery spune că schimbarea cititorului antrenează schimbări în text. De aceea autorul nu mai este dictator, ci este la îndemâna receptorului. Opera sa depinde de ceea ce vrea sau nu să vadă receptorul în ea.

Arta nu flatează masele , ci elitele. De aici o depărtare a artei moderne de public și eroarea publicului de a confunda planul real cu cel artistic, de a ignora convenția artistică. Competența este un exercițiu al frecventării operei de artă prin care se desprind anumite coduri. Critica este considerată de R.Barthes ca metalimbaj exercitat asupra altui metalimbaj. Deci trebuie să avem în vedere raportul limbajului investigator cu limbajul investigat. Ca metalimbaj, critica nu descoperă adevărul, ci validitatea .Un limbaj literar este valid sau nevalid, nu adevărat sau fals.

Critica ajustează două mobile: limbajul epocii sale sau a sistemului său propriu la limbajul elaborat de autor, la sistemul operei studiate. Sarcina criticii este formulată din punct de vedere logic. Ea instituie reguli de elaborare a sensului.

Receptarea este o întâlnire între un individ și un proces, căci receptorul face o mișcare diacronică (receptarea secvențialității verbale), dar se produce și un impact sincronic (opera este o formă fixă, coerentă, invariabilă, ce îngheață ca un fluviu de secvențialitate verbală). Statutul social este onoarea și prestigiul atașat poziției unei persoane în societate.

Analiza psihofiziologica a persoanei trebuie completată printr-o analiză psihosocială, ce arată cum diferitele forme sociologice (mijloacele comunicației de masă, acțiunea ideologiei și a culturii) sunt mediate de orientările, etaloanele și stereotipiile persoanei și cum o serie de fenomene psihosociale (imitația, sugestia, conformismul, etc.) acționează asupra fenomenelor sociale.

Analiza psihosocială merge și structural, în profunzimea persoanei, dar ea dă prioritate punctului de vedere situațional asupra persoanei, analizei concrete a naturii relațiilor dintre situație și persoană. Ea pune accentul pe motivații, obișnuințe, atitudini, pe maniera în care omul se situează în raport cu anumite valori sociale: receptiv, plictisit, interesat, activ, indiferent, etc.

Aceste aspecte de dinamică comportamentală, generate de relatia dintre persoană și situație, își găsesc expresia în două categorii corelative de bază ale psihologiei sociale: statutul și rolul persoanei.

Statutul exprimă faptul că, în cadrul grupurilor și colectivităților, comportamentele persoanelor se diferențiază potrivit pozițiilor, funcțiilor și locurilor pe care le ocupă acestea in cadrul anumitor structuri și situații sociale.

Statutul a fost multă vreme folosit cu referire la poziția unui individ în sistemul de prestigiu al societății sale. În sensul actual, noțiunea cuprinde și pozitia individului în fiecare dintre celelalte sisteme.

Suprimând temporar trăsăturile particulare ale indivizilor care ocupă pozițiile, se poate spune că și grupurile sociale se prezintă ca organizări complexe, ca enorme rețele de poziții, unde toate elementele sunt mai mult sau mai puțin legate între ele și compatibile unele cu altele și că statutele sunt cele mai mici elemente ale unui grup organizat în vederea atingerii unor scopuri comune.

Contribuția pe care fiecare statut – care continuă să fie recunoscută de membrii grupului – o aduce la atingerea scopurilor de grup constituie funcția sa.

Legat de fiecare statut, există un ansamblu de convingeri comune privind funcția statutului; aceste convingeri constituie o parte a sistemului normelor de grup. Funcțiunile unui statut nu sunt obligatoriu aceleași pentru membrii grupului care îl recunosc și pentru un individ exterior (de ex. pentru un psiholog care se interesează nu de funcția recunoscută, ci de funcția obiectivă a statutului).

Statutele (ca cele mai mici elemente ale unui grup organizat) se află în interrelații și sunt compatibile, deoarece sunt organizate în vederea unor scopuri comune. Grupurile organizate reprezintă deci structuri de poziții pregătite pentru a atinge anumite scopuri.

Fiecare statut fiind o parte a unui mare sistem de statute, niciunul dintre ele nu are semnificație în afara celor de care este legat. Fiecare statut sau poziție demarchează una sau mai multe poziții cu care se află în relație.

În contexte sociale diferite avem de-a face cu funcții foarte diferite ale unuia și aceluiași statut. În unele societăți, funcția statutului de copil este pur și simplu aceea a pregătirii pentru vârsta adultă, în timp ce în altele, sensul ei constă în a fi o perioadă de viață lipsită de griji, înainte de a începe responsabilitățile de adult.

Factorii care stau la baza atribuirii de statute indivizilor variază și ei foarte mult. Uneori indivizii sunt plasați în anumite poziții în virtutea unor factori asupra cărora ei nu au nici un control, de pildă sexul și vârsta (statutul copilului și al bătrânului, al femeii sau al bărbatului). Alte poziții (cea de conducator) se acordă pe baza reușitei individuale.

Primele sunt statute (pozitii) prescrise (ascribed), celelalte – poziții câștigate (aschieved). Unele relevă o preferință, altele, buna sau proasta șansă a individului.

Exista o mare diferență de la o societate la alta în privința manierei de atribuire a statutelor și de combinare a factorilor care stau la baza statutelor.

Statutul nu numai că dă definiția socială a individului, dar se manifestă totodată ca sursa de satisfacție și ca un veritabil sistem protector pentru individ, permițându-i să înainteze cu încredere în viață. În concluzie, statutul exprimă: persoana ca membru al societații și îndatoririle, drepturile și obligațiile persoanei.

Pentru împlinirea cu succes a cântărețului- performer, acesta trebuie să însumeze trei tipuri de calități: naturale, morale și gramaticale.

Calitățile naturale sunt: vocea frumoasă, auzul muzical și bunul gust.

Cântărețul trebuie să aibă o voce frumoasă, plăcută. Lipsa vocii frumoase duce la lipsirea unei bune execuții. Dacă lipsește acest dar, lipsa aceasta este suplinită doar foarte puțin de o mare educație muzicală. Auzul muzical și bunul gust sunt la fel de necesare în lucrarea cântărețului, ca și vocea frumoasă, dar dacă acestea lipsesc într-un oarecare grad, este posibil, ca prin studii muzicale continue, prin ascultarea cântăreților cu experiență să se formeze un performer. Tot calităților naturale aparține și sănătatea fizică corespunzătoare, care dă rezistență la oboseala în cântare, deoarece un organism bolnav nu poate duce mult greutatea cântării bisericești.

Calitățile morale sunt toate acelea care se referă la morală și la caracterul cântărețului. Dacă orice creștin trebuie să ducă o viață evlavioasă și virtuoasă, datoria aceasta o au cu atât mai mult slujitorii Bisericii, între care și cântăreții, deoarece aceștia au înalta cinste de a aduce din partea comunității creștine rugăciuni de laudă și de mulțumire lui Dumnezeu. De aceea, cântărețul trebuie să aibă în vedere că trebuie să laude pe Dumnezeu nu numai cântând, ci el trebuie să fie credincios, evlavios și devotat lui Hristos și Bisericii Lui pentru că se spune în Înțelepciunea lui Isus Sirah la cap. XV, 9: Nu este frumoasă lauda în gura păcătosului.

Atât în biserică cât și în afara ei este dator să fie modest, serios și demn și să fie un exemplu de viață creștină, pentru că, în caz contrar i se vor potrivi cuvintele proorocului Amos din cap. V, 23: Depărtează de Mine zgomotul cântecelor tale, că nu am plăcere să ascult cântarea alăutelor tale.

Față de preoți trebuie să arate respectul cuvenit și să aibă în vedere că prima persoană în Biserică nu este cântărețul, ci preotul.

Față de confrații lui trebuie să se comporte cu politețe și iubire, fără să subaprecieze sau să vorbească de rău pe cineva, așa încât și el să fie tratat de ceilalți la fel. Aroganța, invidia, cearta și insultele sunt toate neconforme cu ceea ce trebuie să fie omul a cărui lucrare este cântarea lui Dumnezeu.

Rodul pietății în Biserică este evlavia, care se manifestă mai ales în poziția și comportamentul cântărețului. Poziția lui în biserică trebuie să fie serioasă și modestă așa încât să fie exemplu pentru toți credincioșii, deoarece toți îl văd și îl urmăresc. Strâmbături ale feței și mișcări la stânga sau la dreapta și bătăi ale timpului cu piciorul în timpul cântării, șoapte și discuții cu cei din jurul lui, toate acestea fac vădit faptul că nu există evlavia cerută.

Prin calitățile gramaticale înțelegem acele fapte prin care cântărețul trebuie să aibă și pregătirea culturală necesară, deoarece atunci va putea înțelege clar conținutul cântărilor pe care le face, nedevenind, astfel, un organ muzical fără suflet. Cântărețul cultivat poate interpreta și citi corect, în sensul că va urmări să evidențieze exact înțelesul și sensul celor citite. Astfel, va ajunge să se facă ușor de înțeles pentru ascultători, va evita să facă greșeli, va accentua cele ce au nevoie de accentuare deosebită, va despărți frazele în conformitate cu înțelesul și, în general va da viață cu vocea lui celor interpretate, cântate sau citite făcând să reacționeze și să acționeze mai mult în sufletele ascultătorilor.

Rolul cântărețului bisericesc, în buna desfășurare a cântării de la strană este deosebit de importantă. Pentru a putea ajunge să avem la fiecare biserică o cântare bună, plăcută și care să-i stimuleze pe credincioși la rugăciune trebuie să ținem seama de:

1. Selecția tinerilor care vor să îmbrățișeze această carieră bisericească să se facă cu foarte mare responsabilitate. În primul rând, preoții trebuie să se orienteze la cei mai buni tineri din parohie, cu ureche muzicală bună, cu o voce deosebită pe care să-i îndemne să frecventeze cursurile unei școli de cântăreți. În al doilea rând, trebuie să țină seama și de purtarea lor, de felul lor de viețuire și apoi să le acorde binecuvântarea de care au nevoie pentru frecventarea cursurilor.

2. Absolvenții școlilor de cântăreți, care au reușit să se angajeze cântăreți trebuie să nu piardă legătura cu studiul muzicii și să încerce să se perfecționeze în cântare folosind toate materialele de specialitate pe care le au la dispoziție. Este vorba de CD-uri cu muzică bizantină, cărți de cântări pe ambele notații precum și gramatici ale muzicii bisericești care-i vor ajuta să nu uite prea ușor elementele legate de teoria muzicii bisericești pe care le-au dobândit în școala de cântăreți.

3. Ar fi de dorit să se inițieze, la nivel de Arhiepiscopie, cursuri de perfecționare a cântăreților bisericești, după modelul cursurilor preoțești, sau chiar conferințe, după același model. Nu trebuie să uităm că ani de-a rândul au avut loc astfel de cursuri conduse chiar de profesorul Ion Popescu Pasărea și apoi de urmașii acestuia până la interzicerea lor de către regimul comunist.

4. De asemenea, ar fi benefică o revistă de cultură muzicală adresată cântăreților și nu numai, după modelul revistei „Cultura” care din 1910 până în 1947 a stat la dispoziția celor interesați de muzica noastă bisericească.

Ca și studiul altor acte de comunicare și în studiul cântărilor noastre trebuie să se acorde atenție grupurilor în care se cântă, celor care cântă și celor care ascultă, deoarece cântarea mediază în relațiile dintre grupuri sau dintre indivizi înăuntrul aceluiași grup.

Statutul social al cântăreților de pricesne nu este unul înalt, ci mai degrabă unul modest.Mulți care interpretează cântările culese în comunitatea tradițională încearcă să ajungă la starea duhovnicească în care să le fie bine-primită cântarea înaintea lui Dumnezeu. Ei duc o viață simplă, chiar de sărăcie, curată (văduvie), cinstită, frecventând adeseori (mai ales în duminici și sărbători) biserica. Își cresc copiii în credință și cinste, învățându-i să păzească, înainte de toate, legea lui Dumnezeu și fiind conștienți că părinții sunt cei care vor răspunde înaintea lui Dumnezeu de greșelile copiilor. Îngrijesc de gospodărie și de rugăciune. Fac milostenie, după putere, cu cei străini, călători, cu monahii, bisericile, cu credința că prin acestea și Dumnezeu va avea grijă de ei cu cele necesare vieții, cu iertarea păcatelor și cu ajutorul copiilor lor.

Statutul religios tinde să fie unul înalt, majoritatea râvnind să ajungă la sfințenie.Ei consideră cântarea ca pe o slujbă specială adusă lui Dumnezeu, pentru care lasă cele ale gospodăriei și ale lumii. O consideră ca pe un fel de jertfă și o practică însuflețiți de o mare iubire pentru Dumnezeu.

Performerii consideră apoi cântarea ca parte importantă din misionarismul creștin, alături de ajutorarea aproapelui și propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu (mai ales cuvântul Scripturii și învățăturii unor părinți trăitori pe la mânăstirile la care au fost în pelerinaj, ori ale căror cărți le-au citit). Ei consideră cântarea ca pe o chemare a lui Dumnezeu și, nu în ultimul rând, ca pe un talant pe care au datoria de a-l înmulți.Cântarea înseamnă pentru ei și un mod de a te ruga atât pentru cei credincioși, cât și pentru cei care, prin faptele lor, s-au depărtat de la credință, pentru lumea întreagă, pentru care suntem cu toții datori să ne rugăm.

Ca mod de cântare este acceptată însă adesea cântarea tare, răcnită, cu inflexiuni care pun în evidență mai mult vocea cântărețului și mai puțin vorbele, lipsind astfel nu numai dulceața cântării, ci și starea prielnică rugăciunii.

Nu în același mod se pune problema în cazul cântăreților profesioniști de muzică populară. Aceștia transformă cântarea în artă, o prelucrează, dar rămân cu credința că slăvesc pe Dumnezeu, prin darul cântării care li s-a dat. Pentru interpreții monahi, pricesnele au, în special, funcție catehetică și liturgică, înlocuind chinonicul.

În cazul comunităților monahale feminine, discutarea problemei se apropie mai mult de cazul performerului din comunitatea tradițională, deoarece unele maici provin din mediul unde se cântă aceste cântări, deci le cântă în virtutea moștenirii lor prin tradiție, neavând nici pregătirea teologică și nici instrucția muzicală care să le permită armonizarea sau prelucrarea. De aceea ele mențin modul de interpretare și concepția tradițională despre cântări și performarea lor.

Interpretului i se cere, în muzica cultă și bisericească, cunoașterea în adâncime și pătrunderea psiho-emoțională a operei pe care o are de interpretat, veridicitatea exprimării conținutului emoțional, intervenția activă în redarea operei, manifestarea concepției și a modului propriu de a înțelege muzica interpretată, fără abatere de la partitură, lucrul inteligent și conștient. În plus, cântărețului bisericesc i se cere o cântare domoală, dulce, lină, fără a fi stridentă, deoarece cântarea este mai întâi rugăciune și după aceea artă.

Statutul cultural al cântăreților grupurilor cercetate de noi variază de la o persoană la alta, unii având studii medii, iar alții studii superioare ( absolvenți de teologie). În ceea ce privește cultura muzicală, majoritatea nu au studii de specialitate, cântând după ureche.

Performerului cântărilor noastre i se cere din partea comunității voce și auz muzical, apoi credință, dragoste față de cântare și de Dumnezeu. Înțelegerea acestor factori de către indivizii din comunitate este, însă, subiectivă. Prin credință se înțelege o credință oarecum oarbă, deasupra înțelegerii raționale, iar prin dragoste, un fel de zel misionar și ruperea de lume pentru a-i sluji lui Dumnezeu.

O interpretare frumoasă, făcută cu talent și suflet este foarte apreciată, cel care o realizează fiind considerat de comunitate ca om înzestrat cu har de la Dumnezeu, făcând parte din ceata cântăreților „cei împreună cu îngerii”.

Opinia trăitorilor creștini este relativ alta. Încă de la începutul introducerii troparelor în biserică s-a condamnat cântarea care se aseamănă artei profane, sinodele dând indicații în vederea interpretării cu bună cuviință a cântărilor bisericești (fără „a sili firea spre răcnire”, conform canonului 15 al Sinodului de la Laodiceea, „fără a-ți modula trupul după modulațiile vocii, fără a gesticula ca în teatrele romane”, etc.).

Cântarea religioasă trebuie să fie în primul rând rugăciune făcută după toate regulile care ar face-o bine primită înaintea lui Dumnezeu, și numai după aceea artă, pentru ca prin frumusețea și cuviința ei să înalțe sufletul omenesc înspre frumusețea dumnezeiască.

În cazul textelor teologice nu există, practic, o problemă, pusă autoreflexiv, asupra interpretului sau receptorului, fie din smerenia acestora, fie din inutilitate practică, important de scos în evidență este cuvântul lui Dumnezeu.

Ideea pe care trebuie să o reținem este aceea că nu se poate realiza în biserică o cântare de strană bună fără un cântăreț bine pregătit, cu o vocație deosebită pentru muzică, dar și pentru slujirea Bisericii și a neamului.

CAPITOLUL AL II-LEA

EVOLUȚIA CERCETĂRILOR PRIVIND STUDIEREA CÂNTĂRILOR BISERICEȘTI (PRICESNE)

Cel mai potrivit reper pentru abordarea unei teme îl constituie clarificarea evoluției istorice și a stadiului actual al cercetărilor în domeniul în care se încadrează tema respectivă.

În sens restrâns chinonic, priceasna este imn, cântare bisericească ortodoxă care acoperă din timpul Sfintei Liturghii, momentul în care preotul și respectiv credincioșii se împărtășesc cu Sfintele Taine, Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos. Denumirea a devenit ulterior generică pentru o gamă largă de cântece aparținând folclorului religios românesc. Pricesnele au un conținut tematic variat, centrat în special pe comportamentul moral creștin, rugăciune de iertare și mulțumire și laudă la adresa lui Dumnezeu, a Preacuratei Fecioare Maria și a Sfinților. Sunt cântate cu precădere în bisericile parohiale de către credincioși, iar în ultimul timp, au devenit parte a repertoriului multor artiști populari consacrați, care au contribuit astfel la culegerea, adaptarea și păstrarea lor.

Între cântarea bisericească și tradiția populară există o punte de legătură. Astfel, practica liturgică de cântare a pricesnelor în interiorul Sf. Împărtășanii a generat în anumite contexte o confuzie între chinonicele tradiționale ale Liturghiei Bisericii Ortodoxe și cântările cu tematică moral-religioasă apărute relativ recent în peisajul românesc.

În Biserica Primară, în timpul împărtășaniei preotului și credincioșilor se cânta un psalm întreg având ca refren Aliluia, Aliluia, Aliluia. În decursul timpului, ritualul s-a dezvoltat până astăzi.

În epoca actuală, Liturghierul Ortodox fixează acest moment al Liturghiei astfel:

Luni, glasul 1: Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară de foc. Aliluia, Aliluia, Aliluia (ps. 103, 5).

Marți, glasul al 3-lea: Întru pomenire veșnică va fi dreptul. Aliluia, Aliluia, Aliluia (ps. 111, 6).

Miercuri, glasul al 6-lea: Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema. Aliluia, Aliluia, Aliluia (ps. 115, 4).

Joi, glasul al 8-lea: În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintele lor. Aliluia, Aliluia, Aliluia (ps. 18, 4).

Vineri, glasul al 2-lea: Mântuire ai Jacul în mijlocul pământului, Hristoase Dumnezeule. Aliluia, Aliluia, Aliluia.

Sâmbătă, glasul 1: Fericiți sunt cei pe care i-ai ales și i-ai primit, Doamne, și pomenirea lor din neam în neam. Aliluia, Aliluia, Aliluia (ps. 64, 4).

La Nașterea Domnului: Mântuire a trimis Domnul poporului Său. Aliluia, Aliluia, Aliluia.

La Botezul Domnului: Arătatu-S-a Darul cel mântuitor tuturor oamenilor. Aliluia, Aliluia, Aliluia.

La Buna Vestire: Ales-a Domnul Sionul și l-a primit întru moștenire Lui . Aliluia, Aliluia, Aliluia.

La Sâmbăta lui Lazăr: Din gurile pruncilor și ale celor ce sug, ai săvârșit laudă. Aliluia, Aliluia, Aliluia (ps. 8, 2).

La Duminica Floriilor: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Aliluia, Aliluia, Aliluia (ps. 117, 26).

În Joia Mare: Cinei Tale celei de taină astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaș mă primește; că nu voi spune taina Ta vrăjmașilor Tăi, nici sărutare Îții voi da, ca luda; ci, ca tâlharul, mărturisindu-mă, strig Ție: Pomenește-mă, Doamne, întru împărăția Ta! Aliluia, Aliluia, Aliluia.

În Sâmbăta Mare: Sculatu-S-a Domnul ca din somn și a înviat, miluindu-ne pe noi.

în Duminica Paștilor: Trupul lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați. Aliluia, Aliluia, Aliluia.

La Duminica Tomei: Laudă, Ierusalime, pe Domnul; laudă pe Dumnezeul tău, Sioane. Aliluia, Aliluia, Aliluia (ps. 147, l).

La înjumătățirea Praznicului învierii: Cel ce mănâncă trupul Meu și cel ce bea sângele Meu, întru Mine rămâne și Eu întru el, zis-a Domnul. Aliluia, Aliluia, Aliluia.

La înălțarea Domnului: Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiță. Aliluia, Aliluia, Aliluia (ps. 46, 5),

La Duminica Pogorârii Sfântului Duh (Rusalii) Duhul Tău cel bun să mă povățuiască la pământul dreptății. Aliluia, Aliluia, Aliluia (ps. 142, 10).

La Sfânta Treime: Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la noi, Iubitorule de oameni, ne rugăm Ție. Aliluia, Aliluia, Aliluia.

La Schimbarea la Față: Întru lumina slavei feței Tale, Doamne, vom umbla în veci. Aliluia, Aliluia, Aliluia.

La înălțarea Sfintei Cruci: Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne. Aliluia, Aliluia, Aliluia (ps. 4, 6).

La Sfântul prooroc Ilie și la alți sfinți proroci: Bucurați-vă, drepților, în Domnul; celor drepți se cuvine laudă. Aliluia, Aliluia, Aliluia (ps. 32,1).

Autorii de muzică bisericească au considerat adesea acest moment al Liturghiei drept o eventuală breșă în sistemul liturgic, prin care se pot aduce minime inovații în baza unor reguli prestabilite, având în vedere că, în funcție de obiceiurile locale, parohiale, chinonicele sau pricesnele pot să difere de la biserică la biserică, sau de la liturghie la liturghie.

Despre pricesne au scris în primul rând preoții, interesați de muzica religioasă. Astfel, preotul profesor doctor Nicolae Belean, într-unul din studiile sale, vorbește despre imnurile religioase ale bisericii ortodoxe în primele veacuri creștine și în prezent, iar preotul Florin Botezan vorbește despre dezvoltarea Sfintei Liturghii în primele secole. Sabin Preda vorbește despre muzica psaltică în general și despre felul în care s-a cântat și se cântă ea la români. În studiul Liturgica generală, Ene Braniște vorbește de poezia imnografică creștină și formele ei de cult.

În cult, cântarea îndeplinește funcția unei rugăciuni de laudă și de slăvire, fiind exprimată în forma avântată a inspirației poetice, având de cele mai multe ori formă de poezie sau imn religios.

După origine, cântările bisericești întrebuințate în cultul ortodox se împart în:

1. cântări de origine biblică, al căror text îl găsim în cărțile Sf. Scripturi, ale Vechiului și ale Noului Testament;

2. cântări de origine nescripturistică sau imnuri liturgice, care reprezintă forme alec poeziei imnografice scrise de diferiți poeți bisericești (imnografi și melozi).

Într-un alt studiu al său vorbește despre cântarea în comun ca mijloc de lămurire a dreptei credințe.

Originea muzicii vocale este în sufletul omenesc, deci ea apare odată cu primul om.

Muzica are putere emoțională, fiind socotită ca un tezaur prețios al simțirii, al gândirii și al pornirii sufletului uman. Ea se impune ca o forță psihologică și intelectuală, prin realizarea intrinsecă pe care o are. Astfel, după Platon: Muzica este o lege morală. Ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt imaginației, înălțând spre tot ceea ce este bun, drept și frumos. Are o formă nevăzută, dar uimitoare, veșnică.

Părintele profesor Gr. Cristea, profesorul I. Croitoru și profesorul H. Lungu în Gramatica muzicii psaltice au vorbit despre tact (mișcare sau tempo), dar și despre glasuri.

În muzica bisericească psaltică, tactul sau mișcarea este de 4 feluri:

1.Tactul papadic (Adagio, Largo) care arată o mișcare foarte rară, întrebuințată mai ales în Heruvice și Chinonice;

2.Tactul stihiraric (Andante, Larghetto) care arată o mișcare ceva mai puțin rară decât papadicul. În acest tact se cântă. Stihirile, slavele și axioanele.

3.Tactul irmologic (Moderato și Allegretto) care se întrebuințează în felul următor:

a) În tactul irmologic (moderato) se cântă în general: troparele Învierii, ale praznicelor, ale sfinților, irmoasele canoanelor, precum și alte cântări de la Vecernie și Utrenie, care se potrivesc cu această mișcare.

b) În același tact irmologic, însă în varianta numită „grabnic” (Allegretto) se cântă în general: catavasiile, troparele canoanelor, precum și alte cântări care se potrivesc cu această mișcare.

4.Tactul recitativ arată că execuția trebuie să se apropie de o vorbire cântată (recitativă).

În muzica bisericească psaltică prin glas sau eh, nu înțelegem glasul sau vocea omenească, ci un anumit fel de cântare, legată de o anumită scară.

Biserica Ortodoxă de Răsărit întrebuințează, în cultul ei, opt glasuri, orânduite a se cânta după anumite reguli, de către Sf. Ioan Damaschin, însă din veacul al VIII-ea, dar a căror origine melodică datează cu mult timp înainte, avându-și rădăcinile în muzica vechilor popoare din Grecia și Asia Mică, adică în părțile care au fost și leagănul creștinismului.

Cei vechi ținând seamă de originea cântărilor, împărțeau glasurile bisericești în glasuri autentice sau primitive și în plagale (derivate sau lăturașe).

Autentice erau socotite glasurile I,II, III și IV.

Ținând seama de locul lor de origine, ele se numeau:

Glasul I = Dorian; Glasul II = Lidian; Glasul III = Frigian; Glasul IV = Milesian.

Plagale erau glasurile V, VI, VII, VIII, derivate din cele 4 autentice, fiind numite:

Glasul V = Hipodorian; Glasul VI = Hipolidian; Glasul VII = Hipofrigian; Glasul VIII = Hipomilesian.

După scara sau tonalitatea lor, glasurile bisericești erau împărțite în trei categorii și anume:

Glasuri – diatonice: I, V, IV și VIII

– cromatice: II și VI

– enarmonice: III și VII

Dacă preoții s-au preocupat în mod permanent de studierea pricesnelor, cercetătorii de folclor nu s-au preocupat aproape deloc de această temă deosebit de interesantă.

În acest domeniu, avem o singură lucrare, cea a doamnei Iuliana Băncescu, care s-a preocupat de cântările religioase din Maramureș.

Studiul Cântările religioase din Maramureș. Text și context, prezentat ca teză de doctorat, este o continuare a interesului pe care Iuliana Băncescu l-a manifestat de la început pentru această arie folclorică și se bazează pe o cunoaștere directă și profundă a fenomenelor folclorice specifice acestei comunități. Alegerea unei teme cu un asemenea grad de dificultate generat, în primul rând, de lipsa unor lucrări de sinteză în literatura de specialitate și în domeniile înrudite, precum și de amploarea și diversitatea prin care se manifestă fenomenul în spațiul cercetat și în alte zone folclorice, în cadrul unor foarte diverse grupuri confesionale, probează atât cutezanța autoarei, cât și siguranța și gravitatea cu care a înțeles să privească una dintre cele mai importante și active forme de exprimare a folclorului în perioada contemporană.

Lucrarea este structurată în cinci capitole dominant teoretice și un substanțial corpus antologic de texte care alcătuiește baza materială a demonstrațiilor. Mânuind cu abilitate mai multe seturi de argumente, autoarea se străduiește să probeze și reușește, evident, felul în care fenomenul folcloric analizat se integrează culturii orale românești, prezentând factorii culturali favorizanți, specifici folclorului, determinarea impusă de tradiția creștină locală și interconfesionalitatea, cooperantă în chip pozitiv. Tradiția ortodoxă se întâlnește cu modelul cântării catolice prin intermediul greco-catolicismului, dezvoltând o structură particulară care nu este străină, totuși, de imnografia bizantină.

Corpusul de texte este cea dintâi culegere alcătuită de un folclorist cu această tematică. Bibliografia face referire la un număr de 167 de titluri și este selectată cu multă parcimonie, dată fiind amploarea problemelor teoretice colaterale ale disciplinelor înrudite la care se face referire și lipsei de lucrări de sinteză în domeniul propriu-zis cercetat.

CAPITOLUL AL III-LEA

LIMBĂ ȘI LIMBAJ. TEORII LINGVISTICE

3.1. Limbaj și text

Cuvântul este sunet și culoare, e mesagerul gândului uman, precizaTudor Vianu, iar Pierre Legendre sublinia: Cuvântul are un caracter esențial practic.
Prin vorbire se înțelege procesul prin care omul a început să gândească și să-și exprime gândurile prin limbaj articulat.

Deși considerată de unii o problemă mai curând a filozofiei (Societatea de lingvistica de la Paris, înființată în 1866, a înscris în statutele ei interdicția de a discuta originea vorbirii), totuși lingviștii au încercat să suplinească dificultățile și lipsa de material în ceea ce privește limba primilor oameni prin cercetarea limbilor unor triburi sălbatice actuale. Această cale nu poate fi folosită decât în mică măsură, deoarece toate limbile care există astăzi au o istorie îndelungată și sunt foarte departe de starea inițială.

Nu se poate porni nici de la cuvintele indo-europene reconstituite cu ajutorul metodei comparativ-istorice, pentru că între epoca apariției limbajului articulat și indo-europeană este o perioadă de sute de mii de ani pe care nu o cunoaștem.

Alți cercetatori au luat ca bază de studiu limbajul copiilor, considerând că evoluția felului de a vorbi al copiilor reproduce în rezumat etapele prin care a trecut, de la apariția lui, limbajul omenesc; aceasta este o afirmație într-o oarecare măsura adevărată, cu câteva amendamente: limbajul copiilor se dezvoltă în condiții speciale: copiii învață de la cei din jur o limba gata formată, pe când primii oameni creau singuri limbajul, ei nu beneficiau de o experiență îndelungată; apoi, copiii au de la naștere un aparat vocal capabil de a emite sunete articulate și un creier dezvoltat, pe când aparatul vocal al primilor oameni de-abia atunci se deprindea treptat să articuleze un sunet după altul, iar creierul lor nu era atât de dezvoltat.

Teorii asupra originii vorbirii

Popoarele au creat diferite mituri despre limba primilor oameni.Limba era considerată un dar al lui Dumnezeu sau o invenție a celui mai înțelept om.

Originea divina a limbajului. Dumnezeu a creat în tăcere, iar omul a numit apoi toate lucrurile create de acesta datorită înzestrării divine cu posibilitatea de a vorbi (competența lingvistică).

Teoria evoluționistă, susținută de adepții teoriei lui Darwin, consideră că omul și-a dezvoltat limbajul în procesul desprinderii din maimuța datorită necesităților create de munca în grup.

Gânditorii antici s-au interesat atât de natura limbii (este un dar divin sau o creație omenească?; limba este un fenomen individual sau social?), cât și de originea numelor obiectelor, de caracterul legăturii dintre nume și obiectul denumit.

Răspunsurile date la aceste întrebări au reflectat cele două concepții filozofice fundamentale: cea materialistă (stoicii, de exemplu considerau că oamenii au creat vorbirea) și cea idealistă (limbajul are un caracter divin).

În privința caracterului primelor cuvinte s-au reflectat de asemenea două concepții:

Adepții teoriei naturale susțineau că numele obiectelor decurg din natura lor, că fiecare cuvânt este o oglindire, o imagine a lucrului pe care îl denumește (printre ei se numara Heraclit pentru care cuvintele sunt "umbre" ale lucrurilor, imagini ale lor, asemănătoare cu imaginile arborilor și munților reflectate într-un râu).

Teoria contractuală (sau a convenției) susținea, dimpotrivă, că numele obiectelor au fost stabilite de oameni printr-o convenție. Democrit (sec. V î.Hr.) a adus împotriva ideii că numele ar fi date de la natură următoarele argumente: unele lucruri deosebite între ele sunt numite cu același cuvânt (omonime), iar același obiect poate fi denumit prin cuvinte diferite (sinonime); numele unui obiect poate fi înlocuit după un timp cu altul, or acest lucru nu ar fi posibil dacă numele ar fi determinat de caracteristicile obiectului.

Pentru Aristotel cuvintele sunt simboluri, semne ale lucrurilor. Datorită convenției dintre oameni, cuvintele sunt, după părerea sa, echivalentele lucrurilor, imaginile lor evocatoare.

Cele doua teorii asupra originii vorbirii au fost continuate, cu unele variante, până în zilele noastre.

În incercarea de a răspunde la întrebarea "care au fost primele cuvinte cu care oamenii au început să vorbească", adepții teoriei naturale au ajuns la două concluzii:

– primele cuvinte au fost imitații ale sunetelor emise de ființe și obiecte, iar aceste cuvinte imitative au rămas ca denumiri pentru ființele și lucrurile respective (teoria onomatopeelor);

– primele cuvinte au apărut pe baza unor sunete emise involuntar, care exprimau diferite stări sufletești și impresii ale omului; ulterior aceste strigăte involuntare au devenit denumiri ale realităților care au provocat stările sufletești, impresiile etc. (teoria interjecțiilor).

Filozofii au ridicat și problema naturii sociale a limbajului. Astfel, Diodor din Sicilia (secolul I i.Hr.) a înțeles originea socială a limbii, a găsit explicația apariției vorbirii în necesitatea oamenilor de a comunica între ei ("s-au strâns în grupuri de frica fiarelor și au învățat să se ajute unii pe alții").

Pentru Lucrețiu (Despre natura lucrurilor) limba a apărut în societate; capacitatea naturală a oamenilor de a emite sunete articulate a fost folosită pentru satisfacerea nevoilor de comunicare.

Perioada medievală reia teoria originii divine a limbajului, fără a aduce ceva nou.

În secolul al XVII-lea se reafirmă cele două teze fundamentale asupra originii vorbirii: cea socială și cea individuală. De asemenea se vorbește din nou despre caracterul imitativ sau interjecțional al primelor cuvinte.

Filozofii materialiști englezi (T.Hobbes și J.Locke) își exprimă convingerea că numai nevoia de a comunica i-a facut pe oameni să vorbească.

În secolul XVIII, J.J.Rousseau susține originea vorbirii în necesitatea socială: omul primitiv posedă un strigăt natural, produs al instinctului, de care se servea în caz de primejdie; trecerea la limbajul articulat s-ar fi făcut pe baza "contractului social".

O alta teorie apărută în secolul al XIX-lea susține teoria "limbii" manuale sau a gesturilor și numai după ce ideile s-au înmulțit s-a simțit nevoia să se inventeze alte semne. Lingvistul danez Jaspersen credeă că omul mai întâi a cântat și abia apoi a început să vorbească.

În ciuda dificultății de a stabili originea vorbirii și a primelor cuvinte rostite de oameni, putem afirma că limba este produsul dezvoltării istorice a societății; ea a apărut, împreună cu gesturile, în colectivitatea oamenilor primitivi odată cu gândirea, din necesitatea comunicării reciproce.

Orice act de comunicare se produce într-un anumit cadru care îl determină. Orice întâlnire dintre indivizi instituie un cadru propice desfășurării unui act de comunicare.

Chiar și atunci când doi oameni nu-și vorbesc, comunică din priviri. Dacă refuză să se privească, refuzul însuși este un mesaj pe care unul dintre ei îl transmite celuilalt. Este imposibil ca doi indivizi, ajunși în față, să nu comunice. Tăcerea, indicii corporali, privirea sunt semne comportamentale, la fel ca și cuvântul. Prin condiția noastră de ființe sociale suntem predestinați să comunicăm neîntrerupt: intrapersonal, prin gândurile noastre, interpersonal, cu apropiații noștri, în cadrul unui grup social, la petreceri, la locul de muncă etc. În măsura în care nu există un comportament uman zero, nu se poate imagina o comunicare umană zero.

Noțiunea de context este una globalizantă și nu se pretează la o tratare teoretică unitară. Polisemia termenului justifică multiplele perspective din care a fost abordat: ca mediu fizic (sală de ședințe, de cursuri, de protocol etc.), drept conjunctură culturală (obiceiuri comunitare, tradiție, reguli), drept cadru sociopsihologic (statutul social al interlocutorilor, raportul social dintre partenerii de comunicare, ipostaza în care se află în momentul comunicării), ca interval temporal în care se desfășoară schimbul de mesaje (momentul și ordinea cronologică a emiterii și receptării unor mesaje succesive).

Importanța care i-a fost dată în pragmatică teoretizării contextului se oglindește în numeroasele încercări de încadrare a acestei noțiuni polivalente într-o schemă tipologică. Cele mai multe clasificări ilustrează caracterul compozit al contextului de comunicare.

F. Armengaud deosebea patru tipuri de contexte, care pot fi private la fel de bine ca dimensiuni ale unui singur context de comunicare:

-un context circumstanțial (referitor la poziția interlocutorilor în lumea reală, la identitatea lor, la locul și la timpul în care se produce comunicarea);

-un context situațional (referitor la compatibilitatea socială, culturală și lingvistică dintre interlocutori);

-un context interacțional (referitor la înlănțuirea actelor de limbaj în secvențe discursive);

-un context presupozițional (referitor la așteptările, intențiile și credințele interlocutorilor).

De pe pozițiile unei pragmatici logice, H. Perret propune o taxonomie în care se disting mai multe tipuri de contexte într-un macrocontext:

-un context co-textual (referitor la ceea ce depășește limitele propoziției sau ale frazei și contribuie la lămurirea sensurilor expresiilor datorită unei coerențe și coeziuni textuale funcționale);

-un context situațional (referitor la aportul unor factori de natură socială, precum ierarhia socială, autoritatea vorbitorilor, în modelarea sensului unor expresii);

-un context existențial (referitor la existența unor lumi posibile de referință, ca alternativă la lumea reală);

-un context acțional (referitor la idea acțiunii intenționale în actele de vorbire, dar și al interacțiunii și a cooperării);

-un context psihologic (referitor la stările mentale și emoționale care influențează acțiunea și interacțiunea lingvistică).

Ca participant la acte de comunicare, omul intră într-o relație de schimb în care îndeplinește un rol dublu: de emițător și de receptor de mesaje. În comunicarea de tip dialogal, el se află când în ipostaza de emițător, când în cea de receptor.

Când comunică cu sine, individual se scindează: este emițător, din moment ce alcătuiește și transmite mesaje, dar și receptor, întrucât devine inerent destinatarul propriilor mesaje.

Mai mult, există și alte situații în care omul se poate afla în același timp în ipostaza de emițător și de receptor: când vorbește la telefon (emițător), în timp ce ascultă muzică (receptor); când mângâie un bebeluș (emițător), în timp ce îl aude gângurind (receptor).

Comunicarea reprezintă un transfer de mesaje în cadrul unei relații bipolare. La un pol se află emițătorul, iar la celălalt receptorul. Atât emițătorul, cât și receptorul pot fi unici (în comunicarea interpersonală sau intrapersonală) sau multipli (în comunicarea în grup sau în masă).

Despre mesaj putem spune că el constituie acea succesiune de semne prin care se exprimă informația, atitudinea, idea, emoția pe care emițătorul o transmite unui receptor.

De producerea și de vehicularea semnelor, care reprezintă, în ultimă instanță, materialul propriu-zis al comunicării, s-a ocupat mai ales semiotica (semiologia).

F. de Saussure a anticipat apariția unei științe sociale supraordonată lingvisticii, care să studieze funcționarea semnelor în sistemele în care apar. Ghidându-se după modelul semnelor lingvistice, F. de Saussure prevedea nașterea unei științe care să lămurească ce anume sunt semnele și cum se realizează semnificarea: … limba este un sistem de semne ce exprimă idei și, prin aceasta, este comparabilă cu scrierea, alfabetul surdo-muților, riturile simbolice, formele de politețe, semnalele militare etc. Ea este pur și simplu cel mai important dintre astfel de sisteme. Se poate concepe, deci, o știință care să studieze viața semnelor în cadrul vieții sociale; ea ar putea forma o parte a psihologiei generale; noi o vom numi semiologie (de la grecescul semeion “semn”). Ea ar putea să ne spună în ce constau semnele, ce legi le guvernează. Deoarece ea nu există încă, nu putem spune ce anume va fi, totuși, ea are dreptul la existență și locul ei este determinat de la bun început.

F. de Saussure observase că semnele lingvistice își dobândesc semnificațiile datorită diferențelor ce se stabilesc între ele, că identitatea lor este asigurată de opoziția față de celelalte semne din sistem.

Dincolo de opoziția pertinentă, s-a format și o tradiție comunitară în admiterea unor relații constante între cuvinte și ceea ce ele semnifică: Orice limbă, dincolo de convenția asupra sensului cuvintelor, are și o anumită recunoaștere colectivă a unei legături sau analogii între cuvinte și sens, o corespondență simbolică pe care am putea-o numi, dacă nu este prea forțat, conotație socială.

Determinarea socială a semnului este condiția punerii ori de câte ori în circulație, premisa îndeplinirii rolului său în actul de comunicare: Potrivit unei convenții semiotice este vorba de semn ori de câte ori un grup uman decide să folosească ceva drept vehicul pentru altceva.

În general, semnele nu au o semnificație fixă, ci doar un potențial de semnificare. Actualizarea acestuia depinde de semantica elementelor vecine, de poziția în enunț, de coocurența unor unități suprasegmentale, de datele lingvistice ale pre-textului și ale post-textului, dar și de factori de natură socială: de circumstanțele sociale ale comunicării, de identitatea interlocutorilor și de relația dintre ei. Enunțurile sunt grefate pe un context de comunicare, fundamentat pe structuri proprii actelor de vorbire. Semnificația mesajului verbal este produsul unei interacțiuni verbale stabilite între un enunțiator și un receptor în anumite circumstanțe sociale.

Un mesaj oral este dublat de mesaje pe care vorbitorii le emit conștient sau spontan – mimica, gesturile trupului, intonația vocii, ritmul vorbirii, dar care au aportul lor la conturarea semnificației globale a enunțului.

Procesul de comunicare

Realizarea funcției de comunicare a limbii a apărut în fața gânditorilor ca un fenomen deosebit de interesant.

Încă din antichitatea greacă filozofii încadrați în diverse curente au văzut destul de bine nu numai importanța comunicării ci chiar și mecanismul acesteia.

Astfel, stoicii au înțeles rolul creierului ca organ de comandă și al nervilor care conduc cuvântul până la organul vorbirii.

Epicureii afirmă posibilitatea comunicării bazată pe cunoașterea limbii de întreaga societate (e recunoscută deci existența unui unic mijloc de înțelegere, o limbă comună sau un dialect pentru toți membrii unei colectivități); de asemenea, în filozofia epicureică se discută condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o comunicare pentru ca întelegerea să se poată realiza: sunetele, cuvintele se propagă în spațiu; dacă distanța de la vorbitor la ascultător e mică, vocea (mesajul) își păstrează forma inițială și sensul cuvântului e lesne de înțeles; dacă însă distanța este mai mare, sunetul se tulbură, vorbele se amestecă în drum, iar sensul devine confuz (Lucrețiu, De rerum natura).

Datele științifice s-au acumulat însă lent. Cunoștințele în domeniul neurofiziologiei se fundamentează abia în secolul al XIX-lea.

Prin procesul de comunicare înțelegem emiterea și primirea de mesaje între membrii unei colectivități care folosesc același mijloc de înțelegere (respectiv aceeași limbă).

Aspectele procesului de comunicare pot fi orale sau scrise. Activitatea de comunicare ocupă un loc foarte mare în viața fiecărui individ, totodată membru al societății; 70% din timp (în starea de veghe) este atribuit comunicării lingvistice, repartizat în:

45% audiere

30% vorbire

16% citire

9% scriere

Un rol uriaș în explicarea procesului de comunicare l-a jucat elaborarea teoriei reflexului condiționat. În cadrul acestei teorii a apărut definirea cuvântului ca semnal al semnalelor și ca element al celui de-al doilea sistem de semnalizare (limba și gândirea) – caracteristic doar omului; primul sistem de semnalizare, comun omului și animalelor, se realizează prin percepții, senzații și reprezentări.

Ideile de bază ale neurofiziologiei și neurociberneticei sunt: neuronul cu diferitele lui prelungiri este capabil să primească informația, să o stocheze, să o prelucreze și să o transmită. Până la 70 de ani un om normal înregistrează în memorie 15 miliarde de miliarde de informații. Neuronul este tot atât de complex ca un calculator (cortexul are 16 miliarde de neuroni).

Procesul de comunicare presupune funcționarea normală atât a scoarței cerebrale cât și a aparatului vorbirii, a aparatului auditiv, a aparatului vizual. Numai conlucrarea tuturor acestor elemente asigură atât emiterea cât și receptarea mesajelor.

1. Emiterea mesajului

Pentru a emite, vorbitorul dispune de un număr finit de reguli cu care poate produce și înțelege un număr infinit de enunțuri; este ceea ce se cheamă competența lingvistică, dată în linii mari prin ereditate și dezvoltată, rafinată, prin educație.

Capacitatea vorbitorilor de a produce efectiv un număr dat de enunțuri se numește performantă lingvistică.

Din punct de vedere lingvistic operația de emitere a mesajului înseamnă o codificare a elementelor sale care sunt o submulțime din mulțimea alcătuită de codul lingvistic. Acesta se prezintă ca un inventar de elemente (foneme, morfeme) îmbinate conform anumitor reguli.

În urma unui stimul, vorbitorul selecționează din inventar elementele corespunzătoare mesajului pe care vrea să-l transmită. Pe acestea le organizează într-un enunț care va fi articulat în semnale succesive.

De pildă, pentru a articula enunțul Studentul vine la facultate vorbitorul selectează:

– studentul, care este luat din câmpul cuvintelor desemnând pe "cei ce învață într-o instituție publică (student, elev etc.)";

-vine, selectat din câmpul verbelor care arată "o acțiune de deplasare";

-la, ales din grupul prepozițiilor care arată direcția;

-facultate, selectat din câmpul substantivelor care indică "locurile de învățământ public".

Paralel cu selecțiile de mai sus, adică alegerea elementelor cerute, se aplică regulile de determinare și de îmbinare a acestora:

-studentul este articulat în nominativ

-vine capătă marca de persoana a III-a singular și are prepoziția la care, împreună cu facultate, alcătuiesc complementul circumstanțial de loc.

Enunțul cuprinde trei părți mari, corespunzătoare celor trei unități din mesaj:

Studentul / vine / la facultate.

Fiecare parte componentă a enunțului este alcătuită din semne elementare:

student-ul

vin-e

la facultat-e

Toate aceste semne sunt înzestrate cu semnificații (ele sunt numite morfeme).

2. Transmiterea mesajului

Informația cu ajutorul limbajului se poate, deci, transmite oral (direct, prin telefon, radio etc.) sau în scris (poșta, tipar, telegraf, e-mail).

Orice transmitere de informații se realizează cu ajutorul semnalelor sonore sau grafice. Aceste semnale sunt purtătoarele materiale ale informației.

Străbătând canalul de transmisie (spațiul cupriuns între emițător și receptor, fie acesta aerul sau firul de telefon), semnalul poate fi alterat, denaturat. În mod obișnuit mesajele scrise sunt mai rezistente la perturbări. Mesajul sonor este cel mai suspus acțiunii mai mult sau mai puțin nocive pentru informații a zgomotelor (orice fel de alterări ale mesajului apărute pe canalul de transmisie), fie că distanța de la emițător la receptor e prea mare, fie că emiterea s-a făcut prea slab, fie că semnalul este bruiat pe parcurs de alte surse sonore.

Denaturări (mai mari sau mai mici) ale mesajului apar oricum. Dar limba își joacă și în acest caz rolul de mijloc de comunicare și mesajul ajunge la destinație (alterarea sau distrugerea vocalelor nu face imposibilă comunicarea). Orice parte a semnalului care poate fi ghicită, reconstituită ușor este redundanta.

Redundanta reprezintă, așadar, capacitatea de reconstituire a unei părti alterate din mesaj și funcționează în toate limbile dar manifestarea diferă de la o limbă la alta. Redundanta nu funcționează decât dacă mijlocul de comunicare este bine cunoscut.

În afara elementelor fonematice, în procesul de comunicare intervin așa-zișii însoțitori permanenți ai vorbirii; unii lingvistici (intonația, accentul), alții extralingvistici (gesturile, mimica).

3. Receptionarea mesajului

Mesajul a ajuns la destinatar. Pe calea senzațiilor auditive sau vizuale nervii transportă influxul până la cortex unde analizatorii corticali intră în acțiune. Acum are loc descompunerea mesajului primit, respectiv decodificarea: în urma analizei la care e supus mesajul, se reține informația purtată de semnal, conținutul acestuia. Abia acum, pe baza memoriei, a stocului de cunoștințe vechi, informația nouă e apreciată, sistematizată, ierarhizată, într-un cuvânt prelucrată. În urma acestui proces se poate spune că mesajul recepționat a fost înțeles.

Limbajul reprezintă funcția utilizată cel mai frecvent de către oameni în activitatea de comunicare, activitate prin intermediul căreia ei schimbă în mod continuu informații cu privire la mediul extern.

  Limbajul este o formă specială de comunicare între oameni. Comunicând prin limbaj, oamenii își transmit unul altuia ideile, se influențează reciproc. Comunicarea prin limbaj se realizează cu ajutorul limbii. Limba este un mijloc de comunicare între oameni.
"Limba nu este doar un mijloc de generalizare, susține Alexander Luria , este în același timp o sursă a gândirii. Când un copil stăpânește limba, el câștigă posibilitatea de a-și reorganiza percepția și memoria; el câștigă capacitatea de a extrage concluzii din propriile observații, de a face deducții, posibilitatea de a gândi." 
J. Healy subliniază, de asemenea: "Limba organizează cultura, limba organizează gândirea, limba structurează creierul. Atmosfera verbală în care este scufundat copilul organizează rețelele neuronale și intelectul, îl ajută să învețe, să raționeze, să reflecteze și să răspundă la provocările lumii.Limba este mijlocul prin care omul trece dincolo de granițele experienței senzoriale, stabilește simbolurile, formulează anumite categorii și generalizări.
Limba este poate mediul sau mijlocul cel mai important de dezvoltare a creierului, a conexiunilor din interiorul lui și între diverse arii corticale. Experiențele arată că, cu cât aceste conexiuni neuronale sunt mai puternice și mai răspândite, proporțional, mintea respectivă este mai bună pentru învățat, pentru a rezolva în modul cel mai rapid și eficient problemele întâlnite. "O astfel de minte este capabila sa converseze cu ea insasi trimitand mesaje instantanee intre diferite arii neuronale." Puterea și răspândirea acestor conexiuni se dezvoltă numai printr-un exercițiu activ de gândire și învățare, de bună stăpânire și dezvoltare a limbii.

Este o taină de netălmăcit puterea și eficacitatea pe care limba le poate avea în dezvoltarea creierului uman, a puterilor cognitive, a conștiinței, a modului în care omul înțelege, rezolvă și se adaptează la problemele pe care le ridică existent.
Pentru a ne transmite intențiile sau gândurile, pentru a comunica între noi, folosim limbajul. El poate fi vizual: prin semne scrise, prin imagine sau prin gesturi; auditiv: atunci când vorbim, ascultăm muzica sau pur și simplu foșnetul pădurii, olfactiv, tactil, și desigur putem continua.

Felul în care ne exprimăm prin orice fel de limbaj are o strânsă legătură cu felul nostru de a fi și cu modul nostru de a gândi. Un bun orator are o minte ageră și ordonată, un pictor este tăcut fiindcă ne vorbește într-un alt fel, un muzician renumit poate compune chiar dacă e surd iar un bâlbâit este dezordonat și nu se poate concentra la nimic.
Limba – vorbită de un popor, de o comunitate de oameni – se definește ca totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale și gramaticale) ce dispune de o organizare ierarhică potrivit unor reguli de ordonare. Ea este un sistem închegat de semne (cuvinte) și de reguli gramaticale stabilite social-istoric. în raport cu individul, ea este un dat obiectiv. Ea depinde nu de existența în sine a individului, ci de existența colectivității umane, a poporului, a națiunii. Din acest punct de vedere, ea este extraindividuală.
Limba literară este "aspectul cel mai îngrijit al unei limbi, care se conformează în cel mai înalt grad tuturor normelor gramaticale fixate, folosit în scris și în mare măsură în vorbirea oamenilor instruiți" (Mic dicționar enciclopedic). Limbajul = “limba interiorizată” – fiecare individ preia din primii ani de viață limba pe care o aude, cu toate componentele ei; dar fiecare individ o stăpânește și o utilizează diferit, în funcție de 
educație, profesie și expertiză – putem spune că reflectă personalitatea individului.
Limbajul este un fenomen deosebit de complex care a preocupat de multă vreme pe oamenii de știință din cele mai variate domenii. Fiind prin natura sa un proces prin excelență psihologic, limbajul este în primul rând obiectul de cercetare al psihologiei. 
Semiotica oferă definiția cea mai generală a limbajului. Din punctul ei de vedere, limbajul este un “sistem de semne mânuite după anumite reguli în vederea fixării, prelucrării și transmiterii de informații”. Semn este tot ceea ce – pe baza unor reguli – este substituit pentru altceva.

Regulile care guvernează sistemul de semne sunt de 3 tipuri:
a) reguli sintactice, care vizează relațiile dintre semne (de exemplu, regulile relațiilor dintre diversele părți de propoziție); b) reguli semantice, care vizează relația dintre semne și semnificațiile lor (de exemplu, regulile de traducere); c) reguli pragmatice, care stabilesc regulile de utilizare a semnelor de către agenți în comportamentul lingvistic (de exemplu, regulile de folosire a pronumelui personal “eu”). Această definiție a limbajului este valabilă atât pentru limbajele naturale, adică limbile formate în procesul comunicării sociale, cât și pentru limbajele artificiale, construite de om în procesul cunoașterii științifice Unii autori fac distincție între limbă – fenomen social de comunicare prin mijloace lingvistice (fonetice, lexicale și gramaticale) și limbaj – mecanismul psihic individual, constituit ontogenetic, de utilizare a limbii. Noi folosim termenul de limbaj în ambele sensuri, în funcție de context.

Deși limbajele artificiale (formale) se bucură de o atenție sporită în ultimii ani și din partea psihologiei, mult mai imense au fost eforturile pentru analiza psihologică a limbajului natural.Limbajul este:• activitatea psihică de comunicare între oameni prin intermediul limbii• activitatea verbală, de comunicare prin intermediul limbii: una dintre formele activității comunicative ale omului.

Specificul psihologic al limbajului. Limbajul reprezintă modul în care se asimilează, se integrează și funcționează limba la nivel individual. El se subordonează activității de comunicare, comportamentului semiotic.Din punct de vedere psihologic, funcția semiotică exprimă capacitatea parțial înnăscută, parțial dobândită a omului de a folosi semen ca ‘înlocuitori” ai obiectelor.Ca modalitate de realizare a comunicarii, limbajul verbal nu posedă un conținut reflectoriu propriu fiecare cuvânt sau propoziție obiectivează și exprimă conținuturi senzorial –perceptive, noționale, emoționale, motivaționale, motorii. Din punct de vedere psihologic, limbajul verbal devine mediator al diferitelor funcții și procese conștiente și subconștiente, el făcând posibilă structurarea comportamentului verbal.

Funcțiile limbajului

Esențială este funcția de mijloc de comunicare între membrii unei societăți. Aceasta funcțiune este strâns legată de natura socială a limbii. Nevoia de comunicare guvernează apariția, dezvoltarea și perfecționarea limbajului.

Funcția denominativă. Pentru exercitarea ei vorbitorii au la dispoziție un inventar de semne. Aceste semne denumesc percepțiile gândirii noastre, percepții care o dată ce capătă nume devin mai stabile, gândirea putând să le manevreze cu mai multă ușurință. Limba funcționează așadar ca instrument al gândirii. Prin limbaj realitatea își poate prelungi existența în gândirea, în conștiința noastră. Prin cuvânt, realitatea e "la îndemâna" meditației, reflecției noastre. Limbajul permite gândirii să fixeze datele căpătate prin senzații și percepții. De aceea funcțiunea denominativă mai este numită și constitutivă sau mentală.

O alta funcție a limbajului este cea expresivă. Printr-un mesaj oarecare vorbitorul comunică nu numai o idee, un gând, ci și anume informații cu privire la propria persoană: sexul, vârsta, starea sufletească sau chiar atitudinea față de mesajul transmis. Mijloacele expresivității lingvistice sunt felurite. Cel mai întrebuințat mijloc este intonația. Alegerea unui anumit cuvânt din mai multe sinonime este legată de asemenea de persoana vorbitorului. Și procedee morfosintactice stau la dispoziția expresivității lingvistice (de ex. timpurile verbale). Dintre procedeele sintactice ordinea cuvintelor este cea mai legată de expresivitate.

Funcția poetică nu trebuie confundată cu funcția expresivă. Datorită funcției poetice mesajele lingvistice pot provoca emoții artistice, limbajul devenind forma de expresie a artei literare.

Acestor funcții lingvistul Roman Jakobson le-a adăugat alte două:

Funcția fatică este funcția prin care vorbitorul se asigură de contactul permanent cu destinatarul mesajului. În anumite momente această legătură poate fi afectată de zgomote, oboseală etc. Prin funcția fatică limbajul asigură o reluare a comunicării.

Când obiectul mesajului este însăși limba, funcția care se utilizează poartă denumirea de funcție metalinguală sau metalingvistică. De exemplu, un enunț de tipul "elevul este un substantiv articulat" se constituie într-un metalimbaj pentru că limba este și instrumentul mesajului și obiectul acestuia.

Roman Jakobson consideră că studiul functiunilor limbii necesita o scurta trecere în revistă a factorilor constitutivi în orice act de vorbire, în orice comunicare verbală. Cel care se adresează (transmițătorul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul). Pentru ca mesajul să-și îndeplinească funcția el are nevoie:

-de un context la care se referă, pe care destinatarul să-l poată pricepe și care să fie sau verbal sau capabil de a fi verbalizat;

-de un cod întru totul sau cel puțin parțial comun atât transmițătorului cât și destinatarului;

-de un contact cu destinatarul, conducta materială sau legătura psihologică dintre cei doi care le dă posibilitatea să stabilească și să mențină comunicarea.

Roman Jakobson a inclus într-o reprezentare grafică a structurării unui act de comunicare următoarele șase elemente: transmițătorul (cel de la care parvine mesajul), destinatarul (cel căruia i se adresează mesajul), mesajul (ceea ce transmițătorul adresează destinatarului), contextul (lumea la care face referință mesajul), codul (limba comună transmițătorului și destinatarului) și contactul (conducta materială sau legătura psihologică grație căreia se poate declanșa un act de comunicare).

Fiecăruia dintre acești factori îi corespunde una din funcțiile limbajului, private ca rezultat al raportului dintre competența și intenția de comunicare:

TRANSMIȚĂTOR= funcția emotivă

CONTEXT = funcția referențială

MESAJ= funcția poetică

CONTACT= funcția fatică

COD= funcția metalinguală

DESTINATAR= funcția conativă

Toate funcțiile limbajului sunt subordonate funcției de comunicare, apreciată ca funcție predominantă: Există … o singură funcție, cea de comunicare […], iar celelalte funcții sunt subfuncții adiacente, derivate și importante în situațiile specifice în care se realizează.

Antrenarea într-un act de comunicare presupune corespondența competențelor utilizatorilor de limbaj: a competențelor lingvistice și paralingvistice, a competențelor ideologice și culturale.

Prezentarea structurală a actelor de comunicare scoate în evidență, pe de o parte, multitudinea de factori implicați în procesul comunicativ, iar, pe de altă parte, faptul că acești factori sunt interdependenți. Comunicarea este un act de relaționare, nu poate exista în afara relației dintre unități învestite cu capacitate semnificativă. Mesajul este condiționat de relația de comunicare, este încadrat de operatori non-verbali, semn al folosirii concomitente a mai multor coduri și canale în procesul de comunicare.

Limbă și limbaj religios

Facultatea de a simboliza este echivalentă cu capacitatea de reprezentare a realului prin semne. Orice comunitate standardizează reprezentările realului sau ale imaginarului în semne convenționale care alcătuiesc un limbaj. În funcție de natura semnelor din structura sa, limbajul poate fi non-verbal sau verbal.

Limba este ea însăși un limbaj, întrucât presupune o constituire și o funcționalitate semiotică și – ca orice tip de limbaj – o organizare socială. Se poate susține chiar că limba reprezintă fundamental oricărui limbaj verbal, fiecare din tipurile de limbaje verbale nefiind altceva decât un fenomen lingvistic particular.

Relația dialectică dintre limbaj și limbă, hrănită de unitatea semiotică, socială, psihologică, istorică și –pe un segment însemnat – chiar lingvistică, este o relație de permanentă intercondiționare între două instituții umane distincte.

Limbajul are o arie mai vastă de ființare și o existență mai îndelungată, întrucât apariția limbajului este anterioară celei a limbii.

Chiar dacă limbajul nu rezultă din exercițiul natural al vreunui organ, studii medicale și anatomice au stabilit, bazându-se pe date empirice, că un centru al limbajului s-ar situa în cea de-a treia circumvoluțiune a lobului frontal stâng. S-a demonstrat, de pildă, că atunci când, din diferite motive, este lezată această porțiune a creierului, pacientul prezintă tulburări de exprimare, deoarece îi este afectată capacitatea de a evoca printr-un semn- sonor, grafic sau gestual – anumite conținuturi, fapt care denotă un blocaj al facultății limbajului.

Pentru constituirea laturii sale expresive, limbajul pune în mișcare diferite organe, sisteme și aparate, mizând pe anumite funcții ale acestora; sistemele auditiv și respirator, dispozitivul fonator, aparatul articulator sunt “orchestrate” de creierul uman în activitatea de producere de semne și de combinare, de antrenare a semnelor în structuri și în relații sistemice.

Analizând percepții, intuiții, reprezentări, psihologii au dedus faptul că, la origini, limbajul era o expresie, mai degrabă discontinuă, a unor stări sau reacții psihice, o consecință a instinctului de sociabilitate.

Unul din punctele nodale pentru motivarea exclusivității umane asupra fenomenului limbajului îl reprezintă precizarea circumstanțelor în care ființa umană începe să asimileze limbajul.

Un limbaj este produsul unor utilizări constante de ansambluri de semne în scopuri determinate.

În mulțimea limbajelor verbale identitatea fiecăruia depinde de o stratificare socială și culturală a utilizatorilor de limbaj.

Structura și mecanismele unui limbaj verbal sunt de aceeași natură cu cele ale limbii: Stilul și limbajul sunt scheme verbale izomorfe cu limba. Deosebirile dintre ele și limbă constau în poziția și ierarhia elementelor constitutive, iar ierarhia este condiționată în primul rând de factorul social-cultural, datorită căruia se și organizează mai multe sau mai puține limbaje.

Diferențele funcționale dintre limbaje rezultă dintr-o adaptare diferită a „schemei verbale” la ceea ce trebuie exprimat. Modalitatea de adecvare este influențată de o serie de factori sociali, culturali, psihologici, lingvistici.

Stilul religios este prima formă de manifestare specializată a limbii române literare, deoarece începutul limbii noastre literare este nemijlocit legat de efortul primilor traducători de a da expresie românească scrierilor religioase. Acest stil, în varianta sa fundamentală și cea mai conservatoare, limbajul biblic, realizează în cultura românească o tradiție neîntreruptă începând din secolul al XVI-lea.

Ca importanță și răspândire, textele religioase au dominat scrierile laice mult timp, aceasta pe de o parte, pentru că procesul de laicizare a culturii române a fost destul de lent, iar pe de altă parte, pentru că scrierile religioase au avut în sprijinul lor tiparul, textele laice circulând mai cu seamă în manuscris. Pornind de la această realitate incontestabilă, se justifică încercarea unor cercetători de a căuta în limba scrierilor religioase elemente care vor caracteriza ulterior celelalte variante stilistice ale limbii române literare. Mai mult decât atât, în prima jumătate a secolului trecut, unii învățați (Ion Heliade – Rădulescu și Timotei Cipariu) au văzut în vechea limbă bisericească un model de unitate pentru stabilirea principiilor limbii române literare moderne. Această variantă a limbii literare vechi trebuia să constituie „scheletul viitoarei koiné”

Stilistica funcțională românească din anii ’60 – ’70 a neglijat, cu unele justificări teoretice, dar mai ales din nemărturisite motive politice, limbajul religios (sau bisericesc). Ignorarea în interpretările stilistice a unei zone largi a limbii literare românești – indispensabile pentru studiile de istorie a limbii – era un act profund ambiguu: în același timp consimțire la a-i nega existența sau importanța – și mod de a o proteja de intruziunile considerațiilor neștiințifice. Lingviștii au preferat să evite subiectele în care n-ar fi putut avea libertatea opiniilor. După 1989, Gh. Chivu a atras atenția asupra necesității de a recompune tabloul variantelor limbii române literare. Într-un articol, autorul demonstra că specificul limbajului bisericesc e departe de a se reduce la un inventar lexical, așa cum ar putea să o sugereze dicționarele de terminologie religioasă apărute la noi în ultimul timp. Aceste dicționare au, de altfel, o structură predominant enciclopedică, vizând mai ales conceptele și oferind informații de conținut (de exemplu, despre semnificațiile teologice și sursele biblice ale lexicului de specialitate). O cercetare lingvistică trebuie să urmărească deopotrivă poziția stilistică a formelor, concurența arhaismelor și a neologismelor, derivarea sau specializarea semantică în interiorul lexicului bisericesc, fenomenele sintactice și textuale caracteristice.

Anumite trăsături sunt comune stilului religios din mai multe limbi moderne și se regăsesc în limbajul mai multor religii: caracterul arhaic, monumentalitatea, necesitatea de a păstra distanța față de vorbirea curentă, fără dorința de a echilibra tradiția și modernitatea, sacralitatea și accesibilitatea.

Istoria culturală a limbii române ridică (cel puțin în cazul limbajului bisericii creștine) unele probleme specifice: în raportul dintre slavonisme, grecisme și neologisme romanice, în concurența dintre opțiunile lexicale ale diferitelor confesiuni.

În ce privește diversificarea ce se înregistrează la nivelul acestui stil, ea se realizează în funcție de maniera specifică de întrebuințare a limbii în diferite împrejurări, toate ținând însă de domeniul vieții religioase. Astfel, se disting, în mod obișnuit, următoarele limbaje:

1. limbajul biblic, care este cel mai vechi și cel mai conservator;

2.limbajul liturgic, apropiat în ce privește caracterul refractar la inovații de cel biblic;

3.limbajul oratoric religios, mai liber decât celelalte două variante, care permite o evidentă personalizare a mesajului;

4.limbajul tehnic religios, comparabil cu limbajele socio- profesionale despre care se discută în cadrul variantei laice a limbii române literare;

5.limbajul teologic;

6.limbajul dramatic religios;

7.limbajul didactic religios.

Dintre acestea, limbajul biblic este dominant ca urmare a tradiției pe care o realizează în cultura românească. El este și cel mai conservator, fapt evidențiat de păstrarea multor fapte de limbă care au caracterizat etape mai vechi din evoluția limbii române literare. Unele fapte de acest fel au rămas în mod neîntrerupt în textele biblice, altele au fost reintroduse în texte, dar nu cu scop expresiv –estetic, așa cum se întâmplă în textele beletristice, ci ca urmare a necesității de a respecta sacralitatea textelor religioase.

Deși nu se înscrie pe deplin în secțiunea sincronică din diacronia limbii române literare actuale, stilul religios este o variantă incontestabilă a acesteia și trebuie să i se acorde locul cuvenit atât între celelalte variante ale limbii române literare, cât și în cultura românească actuală.

Textul biblic aparține stilului religios, care are caracter arhaic, monumentalitate și manifestă necesitatea de a păstra distanța față de vorbirea curentă, fără dorința de a echilibra tradiția cu modernitatea, sacralitatea și accesibilitatea. Limbajul biblic este cel mai conservator fapt de limbă, din necesitatea de a respecta sacralitatea textelor religioase.

Limbajul biblic în rugăciune

Primul mod de exprimare a Cuvântului lui Dumnezeu a fost rugăciunea,Frângerea Pâinii, în spațiul Tradiției creștine. Fiind transmisă în interiorul Tradiției,Scriptura nu poate fi separată de aceasta. Tradiția constituie principiul credincioșiei în transmiterea Cuvântului, mărturia vie a credinței în cuvântul Scripturii, dar nu este izvor de doctrină.

Principiul dogmatic al relației indisolubile Tradiție-Scriptură conduce la o dezvoltare comună care valorifică atât dat-ul biblic, cât și experiența umană personalizată a inspirației. Prin Tradiție, limbajul biblic se reflectă și devine eficient în comunitate. Cele două depozitare ale Revelației, Scriptura și Tradiția, nu reprezintă două mesaje diferite, ci același text prezentat complementar.

Pentru acest motiv este necesară enunțarea câtorva principii care reflectă relația dintre acestea. Mai întâi, limbajul liturgic este în conținut în covârșitoare majoritate biblic, iar conținutul Liturghiei este exclusiv biblic; limbajul biblic al Liturghiei o ferește

de dezvoltarea folclorică, ritualistă sau preponderent culturală; înnoirea limbajului liturgic atrage după sine și înnoirea limbajului Scripturii, care trebuie să se facă accesibil

și prin rugăciune, nu numai prin studiul biblic sau omiletic.

În Liturghie Biblia respiră atât prin cuvântul rostit, cât și prin retrăirea mistică a lucrării Cuvântului lui Dumnezeu pentru mântuire. Aplicându-l în viață, cuvântul rugăciunii însoțit de meditație și sacrament are afect transformator.

Limbajul liturgic păstrează aceeași structură dialogală din Scriptură, între credincioși și Dumnezeu, între comunitate și oficiant. În viața liturgică se proclamă că Iisus Hristos, Cel Răstignit, Înviat și înălțat la ceruri este conținutul neschimbat și mesajul întregii Scripturi și liturghii (I Corinteni 1,23; 15,20; Marcu 16,19).

Ortodoxia română are această șansă pentru că folosește limba vorbită în biserică,încât cuvântul poate fi înțeles, după recomandarea Sf. Pavel: „În Biserică mai bine vorbește cinci cuvinte pe înțeles, decât zece mii fără înțeles” (I Corinteni 14,11)

Nici un alt text nu poate prevala în fața textului biblic și că procesul unei lecturi sau trăiri adecvate nu presupune elaborarea unor formule contemporane, care sunt apoi argumentate cu Scriptura, așa cum se întâmplă adeseori, ci trebuie să se plece de la Scriptură, apoi să se identifice modul în care afirmațiile revelate se dezvoltă în formule doctrinare sau afirmații morale pentru omul modern, elementul de fidelitate față de Scriptură fiind dat de tradiție.

Limbajul liturgic

În cadrul limbajului rugăciunii, invocația nu este adresată unei entități particulare, ci, așa cum observa Eugen Coșeriu, existenței absolute care e Dumnezeu, recunoscut drept Creator și „motor” al Universului. Finalitatea invocației liturgice este unică și transcendentă. Omul se adresează lui Dumnezeu pentru că numai acesta are posibilitatea

de a-l ajuta să obțină veșnicia, aspirație dintru început a ființei umane.

Conservarea unor modalități specifice de exprimare este vizibilă în textul liturgic actual.

La nivelul ortografiei, se aplică principiului simbolic de scriere cu majusculă a cuvintelor cu referință divină sau cu semnificație liturgică. Ortograma Iisus Hristos devine normă grafică în limbajul liturgic.

Sub aspect fonetic, textele cercetate atestă prezența unor fonetisme arhaice (iară, vie etc.).

La nivelul morfologic și sintactic se observă unele fenomene prin care se atestă continuitatea lingvistică sau se diferențiază scrisul religios de limbajul laic actual:

– păstrarea formelor arhaice ale unor substantive precum: sângiuiri, pustie, veci;

– existența unor forme de plural diferite de limba actuală: prinoase,veci, greșale;

– menținerea pluralului ceruri, având un sens strict religios: „și S-aînălțat la ceruri”;

– persistența genitivului prepozițional: cină de taină;

– vocativul specific Doamne și vocativul, astăzi popular, în -e al substantivului propriu Marie;

– folosirea acuzativului cu pe în cazul substantivelor încadrate la genul personal: „păzește pe poporul Tău” ;

– frecvența ridicată a morfemului emfatic: cei, cea, cei, cele, acordat în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl precedă: „Fiul lui Dumnezeu celui viu” ;

– realizarea sensului superlativ al adjectivelor, substantivelor (și chiar al verbelor) cu adverbul mult (antepus), foarte (postpus) sau cu prefixul prea: „Mărturiile Tale s-au adeverit foarte” ; „Îndelung răbdătorule și Mult-Milostive” ; „preacinstitul și de mare cuviință numele Tău” ;

– frecvent, superlativul se realizează cu ajutorul locuțiunii adverbiale cu totul: „cu totul fără de prihană” ;

– preferința pentru exprimarea superlativului cu prefix negativ ne-: „bunătatea cea nespusă” ;

– existența unor mărci lexico-semantice cu sens superlativ: în vecii vecilor, îndelung, cărora li se adaugă calcuri cu sens superlativ: Atotțiitorul;

– frecvența ridicată a pronumelor personale însul și dânsul prin comparație cu limba laică: „care l-ai făcut pe dânsul” ; „și printr-însele vii făcându-ne” ;

– numărul mare al pronumelor de întărire și prezența adjectivului singur cu valoare de întărire: „Însuți Stăpâne, după milostivirea Ta” ; „Cel ce singur ești sfânt” ;

– repetiția aproape pleonastică a formelor pronominale accentuate și marcarea cu funcție de complement direct sau indirect: „și ne curățește pe noi” ; „ne-ai arătat nouă” ;

– apariția frecventă a pronumelui reflexiv de persoana a III-a: „S-a smerit pe Sine” ; „pe Sine Însuși S-a dat” ;

– conservarea formei arhaice a pronumelui relativ compus cela ce: „Doamne, Doamne, Cela ce cu palma Ta preacurată cuprinzi toate” ;

– frecvența ridicată a pronumelui relativ cel ce și ceea ce: „Se sfărâmă și se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă și nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea și niciodată nu se sfârșește” ; „Ceea ce ești izvorul milei” ;

– frecvența adjectivului pronominal tot, cu sensul „fiecare, oricare, orice, oricine”: „toată grija cea lumească acum să o lepădăm” ;

– prezența unor formule de politețe cu valoare apropiată de cea a pronumelui de politețe: „Pentru Preafericitul Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române [pentru (Înalt-) Prea Sfințitul (Arhi-) Episcopul (și Mitropolitul) nostru (N)]” ;

– prezența numeralelor cardinale cu valoare dogmatică (un, una, o): „Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul” ; „Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică” ; „Treimea cea de o ființă și nedespărțită” ;

– utilizarea unor forme verbale etimologice, fără proteza în/îm: plini, spăimânta, depărta, cerca etc.;

– verbe încadrate la o altă conjugare decât cea atestată în limba actuală laică: curăți;

– menținerea formei iotacizate a verbului vie: „vie împărăția Ta”;

– frecvența ridicată a pasivului reflexiv: „Darurile care se vor pune înainte” ;

– frecvența unei forme de viitor, considerată astăzi populară: „a împărăției ce va să fie” ;

– apariția conjunctivului fără morfemul să: „Fie numele Domnului binecuvântat” ;

– păstrarea infinitivului scurt în contexte în care varianta laică utilizează în prezent conjunctivul: „așa binevoiește a intra” ;

– frecvența gerunziului (și a construcțiilor gerunziale), cu deosebire la începutul enunțurilor și îndeplinind multiple funcții sintactice: „Plinind rânduiala cea pentru noi” ;

– utilizarea în numeroase enunțuri a adverbului pururea: „Și fii lângă mine pururea” ;

– prezența masivă a adverbelor astăzi și acum: „Fecioara, astăzi, înainte stă în biserică” ; „caută și acum” ;

– păstrarea unor adverbe și locuțiuni adverbiale, astăzi arhaice sau populare: de-a dreapta, de-a pururi, dinlăuntru, înlăuntru, iară, încă, îndată, întru totul, în veac, în vecii vecilor, până-n veac etc.;

– introducerea termenului de comparație prin adverbul ca și: „ca și oarecând Gavriil” ;

– frecvența locuțiunii prepoziționale de-a dreapta: „și șade de-a dreapta Tatălui” ;

– păstrarea prepoziției compuse fără de: „fără de osândă” ; „fără de bântuială” ;

– frecvența ridicată a prepoziției întru, având numeroase sensuri: „cea întru Hristos diaconime” ; „Și întru Duhul Sfânt” ;

– numărul mare al ocurențelor prepoziției înaintea: „stând înaintea înfricoșătorului Tău altar” ; „înaintea sfintei Tale mese” ;

– prezența locuțiunilor prepoziționale dimpreună cu, din pricina, laolaltă cu;

– frecvența conjuncției și la începutul mai multor unități sintactice succesive;

– consemnarea interjecțiilor specifice limbajului religios: aliluia, amin, osana;

– neexprimarea subiectului în rugăciunile ample;

– subiectul reluat apare rar;

– exprimarea predicatului prin locuțiune verbală la imperativ: „Să luăm aminte” ; „Ia aminte, Doamne” ; „Adu-Ți aminte, Doamne, de cei săraci” ;

– prezența numelor predicative antepuse: „adevărată este mărturisirea lui” ;

– elipsa verbului predicativ sau copulativ: „întru Mine rămâne și Eu întru dânsul” ; „ești lăudat de serafimi și slăvit de heruvimi și de toată puterea cerească închinat” ;

– frecvența specială a elementului predicativ suplimentar: „pe Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos L-ai trimis mântuitor și izbăvitor și binefăcător” ; „această rugăciune aducem Ție, ca unui Stăpân” ;

– prezența atributului substantival adnominal: „S-a dat pe Sine schimb morții” ;

– apariția atributului în dativ ca rezultat al elipsei verbului predicativ sau copulativ în aclamațiile liturgice: „Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh” ;

– frecvența atributului adjectival exprimat prin adjectivul pronominal tot/toată: „în toată vremea” ; „În tot pământul” ;

– prezența atributului pronominal în dativ posesiv: „omoară-mi patimile cele trupești” ;

– prezența masivă a apozițiilor pe lângă teonime: „Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru” ;

– existența apozițiilor acordate în caz cu baza: „adus la cunoașterea Ta, a Adevăratului Dumnezeu și Tată” ;

– absența, în anumite contexte, a reluării complementului direct și indirect: „Că Ție se cuvine” ; „roagă pe Hristos Dumnezeu” ;

– complementul de agent se construiește cu prepoziția de: „ești lăudat de Sfintele Puteri” ;

– apariția frecventă a complementului circumstanțial de cauză exprimat prin verb la gerunziu: „Sângele cel îndumnezeitor privind, spăimântează-te omule” ;

– prezența bogată a complementelor circumstanțiale de mod, de scop, de loc și de timp;

– frecvența ridicată a complementelor circumstanțiale instrumentale, sociative și de relație: „luând pâinea cu sfintele și preacuratele și fără prihană mâinile Sale” ; „să mă apropii de Tine, laolaltă cu cei vrednici” ; „pentru toți cei întru Hristos frați ai noștri”; „să-mi fie mie spre viața de veci” ;

– pronumele relativ cel ce introduce subiective, predicative, atributive;

– frecvent apar propoziții circumstanțiale de scop izolate;

În privința topicii, exemplele excerptate evidențiază următoarele caracteristici ale limbajului liturgic:

– menținerea unei topici arhaice în cadrul grupului verbal, cu pronumele aton o antepus auxiliarului de perfect compus: „și firea cea lepădată a neamului nostru cu cele cerești o ai împreunat” ;

– prezența enunțurilor cu predicatul aflat la finalul propoziției: „toți lucrul mâinilor Tale și numele Tău îl chemăm” ;

– utilizarea adverbului foarte în postpunere față de verb: „iar eu m-am smerit foarte” ;

– topica fixă a unor formule liturgice: „Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh” ;

– negația simplă în prezența semiadverbului negativ nici: „nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre” ;

La nivelul vocabularului se observă cuvinte, dar și sensuri populare (arhaice) ale unor cuvinte, specifice sau restrânse la limbajul liturgic: Atotțiitor, fiitor, (a) via, plinire, seminție etc.

Se remarcă prezența prefixelor și sufixelor întâlnite în limbajul liturgic. De asemenea se observă numărul mare al perifrazelor. Apofatismul limbajului liturgic conduce la apariția a numeroase figuri de stil.

Deosebirea utilizării figurilor de stil este importantă în interpretarea biblică. De exemplu, în Biserică au existat multe controverse privitoare la afirmația lui Iisus despre pâinea de la Cina Domnului:''Apoi a luat pâine; și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o și le-a dat-o, zicând: „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Luca 22:19

Unii cred că pâinea devine în mod real trupul lui Iisus Hristos (doctrina transsubstabțierii); alții cred  că Iisus pur și simplu a folosit o metaforă și că, de aceea, pâinea reprezintă trupul Său. Aceste diferențe apar deoarece nu toți cei ce studiează  Cuvântul lui Dumnezeu acceptă regulile de interperetare a limbajului figurativ.
Este foarte important  ca să urmărim următoarele principii:-Verificăm dacă autorul folosește un limbaj figurativ-Identificăm tipul de limbaj figurativ folosit: comparația, metafora, hiperbola, și așa mai departe. -Urmăm regulile de interpretare a ceea a vrut să spună autorul prin folosirea figurii respective de stil.

Comparația
Comparația este figura de stil care constă ăn asocierea a două lucruri sau idei diferite cu scopul reliefării unor însușiri asemănătoare, folosind cuvinte de legătură cum sunt: ca și, ca, așa cum, sau pereche de cuvinte cum… așa.De exemplu:''Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!'' Psalmul 42:1 În acest exemplu folosirea cuvântului ca și cum … așa arată că acestea sunt comparații.
Metafora
Metofora este o comparație implicită între două lucruri diferite. Metafora se deosebește de comparație prin faptul că metafora nu este o comparație exprimată; aceasta este o comparație implicită. Într-o metaforă, cuvintele  de comparație ca și, ca și așa cum nu sunt folosite. Un exemplu de trei metafore se găsesc în Ioan 15:5 și Efeseni 6:17.
''Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.'' Efeseni 6:17'' ''Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic.'' Ioan 15:5
Hiperbola
Hiperbola este exagerare voită, folosită pentru sublinierea unui adevăr. Hiperbolele se găsesc în toate limbile, totuși ele sunt folosite frecvent de către popoarele semitice.
''Totdeauna mi se topește sufletul de dor după legile Tale.'' Psalmul 119:20
Deoarece sufletul este ceva invizibil, aceasta nu se poate topi în mod concret. Deci folosirea cuvântului ''topește'' arată o exagerare a întristării. În Matei 23:24 se spune:''Povățuitori orbi, care strecurați țânțarul și înghițiți cămila!'' Aici întâlnim exagerarea strecurăm unui tânțar și a înghițirii unei cămile.
Metonimia
Metonimia este o figură de asociere, în care numele unui obiect sau concept este folosit pentru numele altuia cu care primul este înrudit.
''Tot ținutul Iudeii și toți locuitorii Ierusalimului au început să iasă la el; și, mărturisindu-și păcatele, erau botezați de el în râul Iordan'' Marcu 1:5
În aceste versete metonimia este ''ținutul'' , care se referă la oameni și nu la regiunea propriu-zisă. Se observă de asemenea, hiperbolele ''tot ținutul'' și ''toți locuitorii''.
Sinecdoca
Sinecdoca este o altă figură de stil, constând în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt prin folosirea întregului în locul unei părți și invers.
Deseori, aceasta se găsește în folosirea temenului ''lege'', care se referă la Pentateuh (primele cinci cârți ala Vechiului Testament), la cele zece porunci sau la tot Vechiul Testament.
Personificarea
Prin  personificarea unui obiect i se atribuie caracteristici sau trăsături specifice oamenilor.''Da, veți ieși cu bucurie și veți fi călăuziți în pace. Munții și dealurile vor răsuna de veselie înaintea voastră, și toți copacii din câmpie vor bate din palme.'' Isaia 55:12

Ironia
Ironia este o afirmație care spune opusul a ceea ce se are în vedere. Ironia se folosește pentru subliniere sau efect.1 Corinteni 4:8 Pavel le spune corintelor ''O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunși bogați! Iată-vă împărățind fără noi! Și măcar de ați împărăți cu adevărat, ca să putem împărăți și noi împreună cu voi!'' Este evident că acei credincioși din Corint nu sunt împărați și că Pavel nu dorește să domnească împreună cu ei; de aceea, când studiem acest text putem trage concluzia că el folosește ironia că să sublinieze o stare de fapt.

Limbaj oratoric religios

Ethosul, considerat de Aristotel (Retorica, II, 1: 1377b-1378a) o componentă fundamentală a retoricii, a fost ignorat de abordările filosofico-logice moderne, de raționalismul teoriei argumentării. Se stabilește în mod curent o distincție între ethosul prealabil sau preexistent (ceea ce auditoriul știe sau crede deja despre locutor) și cel discursiv, construit în discurs (prin stil și atitudine, prin calitatea argumentării și raportarea la public).

Cele două tipuri de ethos pot fi convergente sau divergente, în măsura în care construcția discursivă a unei imagini confirmă sau infirmă ceea ce publicul știa dinainte. Imaginea pe care locutorul și-o construiește pe măsură ce își desfășoară discursul are anumite dimensiuni psihologice sau strategice reflectate în alegerile lingvistice: siguranță sau nesiguranță, politețe sau agresivitate, egocentrism sau modestie, ordine sau dezordine, conformism sau nonconformism etc. Desigur, efectele depind de public:o secvență poate fi percepută fie ca semn de sinceritate, fie ca mostră de abilitate,după cum receptorul este mai dispus să creadă în sinceritatea locutorului sau să-l privească cu suspiciune.

În predică, există un ethos preexistent instituțional – preotul le vorbește credincioșilor cu autoritatea rolului său în Biserică – și limite între care se poate admite subiectivitatea.

Cât de prezentă este referirea la sine în textul predicii ? Recursul la persoana I singular este aproape obligatoriu, fiind impus de situația de comunicare orală și de raportul instituțional, dar măsura în care se recurge la ea variază destul de mult.

Subiectivitatea – în sensul lingvistic foarte general impus de Benveniste (1974) – este inevitabil prezentă prin folosirea persoanei I a pronumelor și a formelor verbale. Dacă avem însă în vedere o subiectivitate în sens mai larg, constatăm că aceasta apare în grade variabile, în funcție de sensul global al enunțurilor, de rolul discursiv al secvențelor. Subiectivitatea maximă este exprimată de eul tematizat și de cel presupus ca sursă a evaluărilor; un grad mai redus de subiectivitate caracterizează eul ca sursă a cunoașterii și a actelor de comunicare și de gestionare a discursului; în fine, experiența personală poate fi invocată ca simplu exemplu, ca tip de mărturie .

Așadar, prezența persoanei I singular nu implică obligatoriu un grad înalt de subiectivitate. Nu este valabilă nici condiționarea inversă: subiectivitatea forte, marcată în discurs prin evaluative și prin modalizatori epistemici sau deontici, poate fi mascată sau disimulată, neasociindu-se cu persoana I singular.

La Antim Ivireanul, referirea la propria persoană este uneori tematizată, mai ales în contexte care o motivează (de exemplu, în discursul inaugural, de autoprezentare): „m-au rînduit și pre mine Dumnezeu și m-au pus, om mic fiind și smerit, păstor mic la turmă mică, la dumneavoastră, pre care eu nu vă am, nici vă țiu turmă mică, ci mare și înaltă”; „măcar că eu am fost mai mic și mai netrébnic decît toți, precum au fost și David mai mic între frați în casa tătîne-său, dară Dumnezeu n-au căutat la micșorarea și netrébnicia mea, nu s-au uitat la sărăciia mea și streinătatea mea, n-au socotit prostia și neștiința mea, ci au căutat la bogăția și la noianul bunătății sale și au acoperit de cătră oameni toate spurcăciunile și fărădelégile mele, carele sînt mai multe decît perii capului miei și decît năsipul mării și m-au înălțat, nevrednic fiind, la această stepenă și mare vrednicie a arhieriei” .

Construit ca exemplu de smerenie și modestie, dovedind implicit abilitate și politețe, fragmentul citat ilustrează hiperbola umilirii, cu o insistență care poate trezi suspiciuni; ethosul pendulează între minimizarea sinelui și afirmarea sa orgolioasă (oratorul se consideră cel mai mic, dar se compară cu David).

În textele contemporane, prezența referirilor la sine și a persoanei I variază, dar se plasează în genere în limite mult mai reduse. Cel mai des se întâlnesc formele cu subiectivitate scăzută: eul epistemic (cred) și cel metadiscursiv și de gestionare a discursului (voi încheia, am spus-o, , socotesc; să vă spun o istorioară,; v-am spus această istorioară; în încheiere am să vă spun un lucru, etc.).

Specifică predicii pare a fi folosirea de formule modalizatoare și metadiscursive complexe, marcate de o precauție ceremonioasă: mă mai încumet a crede; nu șovăi a o socoti ; cer voie să mă opresc ; și aici aș vrea eu să stăruiesc puțin ; aș îndrăzni a spune .

Este frecvent și artificiul unui „eu generic”, respectiv folosirea persoanei I ca exemplu, mai ales în construcții ipotetice: „dacă în clipa aceasta eu sînt aici, și, cine știe, cu trupul sînt aici, dar eu privesc undeva într-o parte și gândul meu cine știe unde e” ;

„dacă eu nu-mi văd proiectul meu…” ;

„Să văd. Să mă văd, adică. Să mă pot osîndi eu, acum, înainte de obșteasca judecare, la fel de fără părtinire ca atunci” .

Sunt și câteva exemple de tematizare a eului: autodefinirea ethosului funcționează ca prefață pragmatică (a) sau ca exemplu, asociat cu o hiperbolă a umilinței (b):

(a) „Așa cum îmi e obiceiul și potrivit firii mele, vă voi vorbi și astăzi foarte deschis și pe șleau”;

(b) „Orb, neghiob și strîmt la minte, cum mă aflu” .

Mărcile de persoana I singular, asociate prototipic subiectivității, sunt evitate prin mai multe procedee:

(a) Se recurge frecvent la persoana I plural, în ipostaza pur convențională de plural auctorial, cu verbe de declarație (vom arăta mai întîi,; vom vorbi acum, predicile indicate doar prin siglă sînt texte scurte, în format electronic, disponibile în internet), sau la pluralul persuasiv de asociere la procesul de cunoaștere, cu verbe cognitive (ne mai putem pune întrebarea,).

(b) Mascarea subiectivității se produce și prin referirile vorbitorului la sine prin intermediul persoanei a III-a:

„toți ne îndoim […] și v-o spune un arhiereu, un preot bătrîn, de la sfîntul amvon, care și el în tinerețea lui și chiar mai tîrziu a stat uneori pe gînduri și s-a îndoit asupra unui adevăr de credință” .

În predicile părintelui Ilie Cleopa, semnele subiectivității sunt destul de puține, ethosul discursiv având trăsături austere și impersonale. Și Nicolae Steinhardt (deși este un orator nonconformist și paradoxal, inovator în amestecul registrelor și în contrazicerea opiniilor comune) marchează foarte puțin subiectivitatea explicită, preferând asocierea destinatarilor prin persoana I plural.

În orice predică, ethosul preexistent este înzestrat cu autoritate instituțională. Cel construit în discurs este în mod tipic – chiar la personalitățile bisericești cele mai cunoscute – unul discret, implicit, restrîns.

Ethosul interferează cu pathosul, în măsura în care imaginea locutorului acționează emoțional (trezind simpatie, încredere etc.).

Pathosul, considerat esențial de retorica Antichității (Aristotel îi consacră cartea a II-a a Retoricii), dar privit cu suspiciune din perspectiva logico-filosofică, este redescoperit astăzi, într-un moment de reevaluare a componentei emoționale a procesului cognitiv. Apelul la emoții e considerat de Walton (1992) un tip de argument legitim în anumite condiții; Plantin (1998, 1991b, 2004) și Amossy, (2006: 179-199) analizează rolul emoțiilor în comunicare, încercînd o inventariere a mijloacelor lingvistice de construcție emoțională.

Emoțiilor li se recunoaște în genere eficiența (pentru că sunt un mijloc de a provoca nu doar schimbarea opiniei, ci chiar acțiunea), dar tocmai de aceea sunt acuzate de manipulare. Judecății negative asupra apelului la emoții (care ar introduce în discurs iraționalul, prin paralogisme) i se contrapune modelul unei argumentări prin emoții: acestea pot primi justificări sau pot deveni dovezi. Dacă prin tradiție emoțiile erau asociate cu arta elocinței (figurile retorice), astăzi legătura nu mai este atît de simplă: figurile (metafora, de exemplu) sunt considerate mijloace cognitive, iar emoțiile pot fi trezite de un anume lexic sau de evocarea unor scenarii care nu au nimic figurat.

Emoțiile, legate organic de cunoaștere, sînt inerente în evocarea (reafirmarea, discutarea) valorilor. E drept că singura predică autentică din volumul S (Steinhardt, 2002), reprodusă cu toate mărcile ei deictice și fatice cuprinde mai multe ocurențe ale persoanei I, ceea ce ar putea sugera o prelucrare, o impersonalizare a textului scris. Construcția discursivă a emoțiilor utilizează o serie de mijloace lingvistice:

a) indici paralingvistici (gesturi, intonație, ton);

b) indici lingvistici – exclamație, interjecție, repetiție (mărci ale afectivității în limbaj);

c) scenarii prototipic emoționale;

d) lexic evaluativ, cu conotații afective;

e) lexic specializat al emoțiilor și al afectelor: jale, durere, amar, groază, veselie etc.

Elementele din seriile de mai sus sunt grupate pe o scală a explicitării și a lexicalizării, care nu coincide cu o ierarhie a intensității sau a accesului empatic.

Marcarea emoției prin intonație poate fi mai puternică și mai eficientă decît lexicalizarea. Lexicul explicit emoțional suferă un proces de uzură, se convenționalizează, intrînd în mod prototipic în alcătuirea unor formule de politețe (îmi pare bine, îmi pare rău, mă bucur etc.) a căror valoare emoțională este foarte redusă. În schimb, unele elemente cuprinse în scenarii prototipice (lacrimi,despărțire, regăsire etc.) au o puternică încărcătură emoțională. Enunțul emoțional (realizînd un act de limbaj expresiv) poate conține sau nu verbe performative.

Emoțiile pot fi exprimate (atribuite locutorului) sau descrise (reprezentate, atribuite unor agenți diferiți); spre deosebire de enunțurile cognitive, în care accesul de la un univers de cunoaștere la altul trebuie clar marcat, enunțurile emoționale sunt mai permeabile și mai ambigue, pentru că nararea unei emoții presupune de obicei empatia, participarea.

Rolul emoției în retorica bisericească a fost în genere acceptat, în decursul secolelor

. Statutul special al discursului religios a putut însă conduce și la ideea renunțării la mijloacele emoționale; în manualul său din 1852 (Ritorică pentru tinerimea studioasă), D. Gusti arăta că elocvența sacră, deși „vorbește oaminilor pentru a le îmblînzi și-mbunătăți pasiunile lor”, are o autoritate divină, deci nu are nevoie să emoționeze:

„Și fiindcă ea vorbește în numele lui Dumnezeu, de aceea comandă cu autoritate pasiunilor și, sau că ajunge de a subjuga, sau nu, limbagiul său tot are aceeași măreție și superioritate ce nu se află în discursurile inspirate din ideile omenești”

Rolul emoțiilor în elocvența sacră era recunoscut în Renaștere: „Sacred rhetoric presupposes an audience at least nominally Christian and therefore less in need of being intellectually convinced than of being moved to embrace what it already believes true” (Shuger, 2004: 120). Așadar prezența celorlalte mijloace, nu întotdeauna în stare pură: de obicei, mai multe tipuri de indici coexistă în fragmentele citate.

Emoțiile sunt destul de des exprimate prin structuri sintactice exclamative(cărora li se asociază, desigur, o intonație specifică); exclamațiile cuprind în mod normal și evaluări:„Ce negrăită milă a lui Dumnezeu! A pierdut omul raiul și a dobîndit împărăția cerurilor! A pierdut prin cădere o grădină divină părăsită de heruvini, și astăzi a aflat slava Ierusalimului celui de sus și strălucirea Prea Sfintei Treimi! Mare este minunea înălțării la cer a Fiului lui Dumnezeu!”

„Cît de nobilă, de mărinimoasă și de rafinată este povața menționată în versetele 23-24 din capitolul 5 al Evangheliei Sf. Matei”; „Ce gînd viclean și rău!” .

Mărci emoționale sunt și structurile de adresare din invocație și rugăciune sau anumite tipuri de repetiții subiective, de emfatizare:

„O, Doamne, dă-mi această voință și mie, și nouă” ; „O, suflete…”

„Aceste prezențe cerești așteaptă și ele să fie întrebate, să fie cerute, să fie rugate, să fie chemate” .

Structurile exclamative, invocațiile și repetițiile au o lungă tradiție, fiind în mare măsură convenționalizate, cuprinse în inventarele de figuri retorice.

În predici este frecvent apelul la secvențe narative, folosite ca vehicul al emoției; scenariile evocate provin din textul biblic, din hagiografie, dar și din experiența cotidiană. E suficientă în genere prezentarea unor reacții, a unor gesturi prin care se manifestă în mod tipic emoția; în descrieri hiperbolice, teatrale sau minimale, de simplu indiciu al interiorității :„și-a căzut în genunchi imediat”; „a căzut în genunchi”

„Fiori puternici i-au zguduit sufletul și trupul, lacrimi fierbinți i se prelingeau pe obraz și rotea ochii în toate părțile ca să vadă pe vecinul său. Nu i-a fost greu să-l descopere…”

„Mă gîndeam de multe ori la acest mormînt al Sfîntului Dimitrie în care s-a îngropat el însuși”

Evocarea gândului insistent și repetat implică o evaluare, dar și o participare emoțională la faptul evocat.

Lexicul evaluativ presupune o perspectivă subiectivă, dar nu e obligatoriu să aibă o componentă emoțională. Uneori, elogiul sau blamul sunt, totuși, indicii ale unor emoții pozitive sau negative: „nu șovăi a o socoti tot atît de vrednică”…

„cei ce se pretind slujitorii lui Hristos, dar se urăsc ori defaimă unii pe alții sînt niște mincinoși nerușinați” .

Enunțul evaluativ este, în asemenea cazuri, expresia admirației, respectiv a indignării.

Lexicul emoțional sau afectiv apare în textele din corpus mai ales în enunțuri injonctive și desemnînd sentimente colective atribuite grupului sau impersonalizate . Enunțul emoțional individualizat este destul de rar; persoana I singular tinde către formula convențională:

„să ne veselim” ;

„să ne bucurăm duhovnicește” ;

„Cerul și pămîntul după cuviință să se veselească” ;

„Deci toți să ne bucurăm, să săltăm și să ne veselim” ;

„cu frică și cutremur să slujim” ;

„ne uimim, ne minunăm, dar să nu ne înfricoșăm” ;

„deopotrivă ne cutremură și ne încîntă” ;

„Astăzi este bucurie duhovnicească pretutindeni în lumea creștină” ;

„Cînd facem lucruri rele, el plînge, se întristează, pentru că știe ce ne așteaptă.

Când facem fapte bune, se bucură tare mult de vrednicia noastră” ;

„mare bucurie duhovnicească am avut eu” ;

„cîntarea pe care mă bucur că o spuneți cu atîta evlavie” .

O bună parte din lexicul emoțional este convenționalizat, ca în formulele de adresare; acestea sînt semnificative, dar nu constituie neapărat indicii afective: iubiți credincioși , iubiții mei , o, iubiților , frați creștini și surori dragi etc. Alți termeni – însoțiți de adjective clasificatoare, restrictive – trimit mai curînd la concepte teologice decît la descrieri emoționale (bucurie duhovnicească, veșnică veselie, iubirea creștină.

Rară este folosirea termenilor generici ai emoției, într-un tip de enunț pe care l-am putea numi meta-emoțional: „ne este propusă spre a fi abordată cu emoție însăși teribila și tainica (…) problemă a nemuririi omului” .

Așa cum se poate vedea din exemplele de mai sus, în predicile actuale par să domine emoțiile pozitive.

În vechile predici, emoțiile negative erau mult mai prezente: „pre sine să vor vedea iarăși întratîta amar și dureare și în usturime netrecută și vor plînge cu amar. Atunce-ș vor blăstăma păcătoșii dzua în ceaia ce-au născut și viiața ce-au viețuit. Atunci de groaza lor va plînge și ceriul și pămîntul, și să vor duce ca nește vinovați spre perire goli și amărîți, uciși și usturați de îngeri cumpliți și nemilostivi în munca de veaci”

În predicile din corpusul investigat, prezența elementelor de logos (raționamente, dovezi, explicații, analogii, disocieri, definiții etc.) este în mod clar puternică și constantă. Logosul este reprezentat de foarte numeroasele explicații filologice din predicile actuale, de informațiile istorice și de multe argumente de autoritate.

Mărci lingvistice ale argumentelor raționale sînt conectorii: concluzivi, adversativi, concesivi, de explicație și reformulare

Sferei logosului îi aparțin enunțurile cognitive, referirile la procesul de cunoaștere explicațiile , exemplele , raționamentele :

„acestea înțelegîndu-le și avîndu-le în vederea minții” ;

„mai întîi trebuie să știm” ;

„Iată deci cum a ajuns harul Duhului Sfînt pînă la noi” ;

„Dar să vedem cum se tîlcuiește această minune ce s-a făcut acolo, și de ce Hristos a ales tocmai muntele Taborului din Galileea ca să se schimbe la față și nu alt munte ?” ;

„Cazul Nicodim dovedește că toți sînt chemați și toți primiți, fiecare după măsura și felul darului, pregătirii, minții” ;

„Deci Domnul este unul, Cuvîntul este altul și duhul gurii este altul. Astfel a descoperit Prea Sfîntul Duh că cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi sînt de o ființă” ;

„Fraților, dacă am alege partea Mariei în viața noastră, dacă am sta la picioarele Domnului ca Fecioara în sfînta sfintelor, dacă am petrece în rugăciune și în gîndire de Dumnezeu ca dînsa, nu ne-ar hrăni pe noi oamenii ci îngerii din cer, dar noi ne punem nădejdea mai mult în mîinile și în priceperea noastră” .

Părțile cele mai lungi ale predicilor actuale sunt consacrate explicațiilor și raționamentelor, dovedind preferința pentru un model didactic informativ.

Complementaritatea și interferența componentelor retorice pot fi observate cel mai bine în analiza unui text particular. O predică a părintelui Nicolae Steinhardt (Timpul smochinelor) utilizează surprinzător pathosul, fie atribuindu-i reacții emoționale lui Iisus Hristos , fie anticipînd reacția emoțională a publicului obișnuit:

„Oricum ar fi, Îl aflăm pe Hristos în momente de mare tensiune și efervescență, a doua zi după intrarea triumfală în Ierusalim, după sau în ajunul curățirii templului de „tîlhari”, în preajma tragicului deznodămînt al misiunii Sale pămîntești. Starea aceasta de spirit – încleștată și nezăbavnică – pare să o fi avut în vedere proorocil Isaia” ;

„Tînărul bogat se îndepărtează trist, dar înțelept este a presupune că, văzîndu-l cum pleacă, Domnul se va fi îndurerat și el” ;

„Ce se poate înfățișa mai nedrept, mai nemilos, mai strigător la cer ? A oropsi și usca un biet copac întru totul nevinovat! Nevinovat, desigur, dat fiind că textul însuși recunoaște că „nu era timpul smochinelor”. Dacă nu era timpul menit rodirii, de ce să fi fost osîndit smochinul? raționează cugetul simplu și curat al omului de bun simț, fie el necredinciios ori și credincios. (…) Speța apare atît de sobră și de limpede: e o nedreptate, o icnire a mîniei, nu avem cum o tăgădui, o camufla” .

Există în text și un pathos asumat de locutor: al indignării față de rațiunea și justiția limitată și al exaltării valorilor spirituale maxime, aproape inaccesibile: „Pentru nimic în lume să nu primejduim avutul cel mai de preț – sufletul – oferind Domnului jalnicul, iritantul, netrebnicul spectacol al unor ființe refugiate în prostia rea, fudulă, stupidă a legalismului contabilicesc” .

Logosul este folosit în această predică mai ales pentru a fi depășit, pus în criză, printr-un raționament considerat corect, dar insuficient .

Analogiile științifice întăresc componenta rațională a discursului, dar de pe o poziție de subordonare argumentativă; rolul lor este tocmai acela de a nega paradigmele comune ale unei gîndiri științifice banalizate și de a face acceptabile paradoxurile credinței:„Se întîmplă însă cu pilda smochinului ceea ce are loc și în alte domenii, în numeroase alte cazuri: faptele sînt judecate pe baza unor premise și principii juste, însă nedeosebitoare de situații diferite prin însăși natura lor – și de aceea false” ;

„Tot astfel, și în matematica infinitului. Acolo lucrurile stau cu totul altfel decît în aritmetica numerelor finite, și totu-i numai uimire și paradox: partea este egală cu întregul, iar adăugirile ori substracțiile nu modifică totalul” .

Modul de combinare a pathosului cu logosul creează în această predică un ethos specific: imaginea unui locutor nonconformist, inovator, deschis către modernitate, dar mai ales refuzînd logica bunului simț, opinia comună, clișeele comode, pentru a prefera paradoxul, provocarea. E o imagine a inteligenței vii, care se supune pasiunii, recunoscînd cu entuziasm limitele cunoașterii.

Limbajul tehnic religios

Textele tehnice din Liturghier se adresează episcopilor, preoților,diaconilor. Ele formează un „ghid” în oficierea slujbelor religioase, dintre care cea mai importantă este liturghia.

În domeniul morfologiei, particularitățile consemnate dovedesc, prin număr și specializare, tendința de generalizare a redactării de tip obiectiv, impersonal.

În plan sintactic, fraza textului tehnic de cult are o structură simplă, realizată prin coordonare copulativă ori prin juxtapunere. Subiectul și predicatul sunt prezente în majoritatea cazurilor, din cauza rolurilor clar atribuite actanților liturgici. Caracterul stereotip al unor formulări conduce la elipsa predicatului verbal. Propozițiile principale sunt enunțiative.

Dintre subordonate, cele mai frecvente sunt condiționalele și temporalele.

Terminologia de specialitate este fidelă modelelor utilizate în epocile anterioare (de proveniență grecească sau slavonă).

Prin introducerea liturghiei de tip bizantin în slavonă la români, în a doua jumătate a secolului X, s-a constituit și rafinat terminologia religioasă românească legată de organizarea cultului, a ierarhiei bisericești, a calendarului și a sărbătorilor. Circulația acestei terminologii doar în mediul bisericesc a făcut ca ea să rămână necunoscută maselor populare.

Slavona – ca limbă de circulație în Europa răsăriteană – a contribuit la pătrunderea termenilor religioși grecești bizantini în limba română.

Cercetarea terminologiei ecleziastice bizantine descoperă existența a două straturi de cuvinte. Primul, având o mare vechime, este de proveniență laică. Al doilea, apărut o dată cu dezvoltarea și organizarea cultului creștin, se îmbogățește cu neologisme semantice și lexicale.

Terminologia religioasă de origine bizantină poate fi reconstituită doar parțial, pornindu-se de la 15 textele slavone, documentele slavo-române din secolele XIV-XV, de la traducerile românești din secolul al XVI-lea. Numărul termenilor religioși de proveniență greacă bizantină, pătrunși în limba română prin slavonă și existenți în limbajul tehnic de cult se ridică la 42. Aceștia se distribuie în următoarele câmpuri semantico-onomasiologice:

1. Slujba religioasă, principalele cărți de cult (14 termeni): acatist, antifon, canon, condac, evanghelie, liturghie, mătanie (metanie), minei, proscomidie, psalm, psaltire, tipic, triod, tropar;

2. Obiecte și materii utilizate în cult (11 termeni): aer, agneț, anafură, antimis (andimis), colivă, copie, disc (discos), icoană, iliton, potir, prescură (prescure);

3. Clădiri și mobilier cu caracter religios (3 termeni): amvon (ambon, amvoană), iconostas, mănăstire;

4. Ierarhia ecleziastică (8 termeni): anagnost, cleric, diacon, episcop, hirotonie, mitropolit, patriarh, patriarhie;

5. Îmbrăcămintea rituală (6 termeni): camilafcă, felon, mantie, mitră, omofor, rasă.

Acestui inventar de 42 termeni i se adaugă un număr de 17 lexeme religioase, intrate în română în secolele XIII-XIV. Și acestea se repartizează în următoarele subansambluri semantice:

1. Ierarhia bisericească (8 termeni): apostol, arhidiacon, arhiepiscop, arhiereu, ctitor, eclesiarh, egumen, monah;

2. Cult și obiecte de cult (6 termeni): catismă, chinonic, făclie, prochimen, ripidă, stih;

3. Îmbrăcămintea rituală (3 termeni): epitrahil, orar, stihar.

Așa cum se poate observa, câmpul cel mai bine reprezentat este cel al ierarhiei bisericești. Întărirea autorității ecleziastice a contribuit la îmbogățirea treptată a terminologiei care desemna ierarhia.

Introducerea liturghiei slave la românii ortodocși trebuie înțeleasă ca expresie a dependenței culturale față de lumea slavă. Doar un număr mic din termenii enumerați anterior au devenit cuvinte populare în limba noastră: acatist, anafură (nafură), candelă, călugăr, colivă, evanghelie, făclie, icoană, liturghie, prescură.

Influența bizantină directă în textul tehnic de cult se recunoaște prin următorii termeni: heruvic, patimă.

Începând cu secolul al XVII-lea are loc o schimbare importantă în lexicul religios, iar apogeul influenței grecești este atins în epoca fanariotă (1711-1821), identificată, la nivel lingvistic, cu etapa „neogreacă” propriuzisă.

Pornind de la studiul lui Galdi dedicat influenței neogrecești și consultând dicționarele fundamentale ale limbii române termenii care provin din greaca modernă se grupează în următoarele câmpuri semanticoonomasiologice:

1. Obiecte, materii și mobilier bisericesc (8 termeni): analog, arhieraticon, dicher, tricher, engolpion, miridă, pronaos, prosop;

2. Cântări bisericești (4 termeni): apolis, axion, irmos, parimie;

3. Îmbrăcăminte rituală (2 termeni): culion, epigonat;

4. Ierarhia bisericească (4 termeni): ipodiacon, protos, protosinghel, sinod;

5. Stări duhovnicești (1 termen): evlavie;

6. Ritualuri (1 termen): hirotesie.

Inventarul termenilor tehnici de cult pătrunși din greaca modernă este mai sărac prin raportare la terminologia bizantino-slavă.

Creștinarea slavilor a însemnat și preluarea, de către aceștia, a terminologiei ortodoxe bizantine. Dar slavii nu au rămas doar la această terminologie, ci au îmbogățit-o cu termeni autohtoni care vor pătrunde apoi în limba română.

În textul tehnic de cult apar 50 de unități lexicale, dintre care următorii sunt termeni atestați în primele texte românești (sec. XVI) : duh, jertfă, post, taină, moaște, prooroc, sfânt, citeț, sobor, mironosiță,stareț, hram, jertfelnic, altar, potnojă, sfeșnic, strană, pocrovăț, sfită, agneț, cădelniță, ceaslov, denie, otpust, pomelnic, sluji, vecernie, pomeni, sfinți, odovanie, praznic, clopot, maică, podobie. În secolul al XVII-lea, în textul tehnic de cult cercetat, slavonismele sunt mai puține, comparativ cu prima subclasă: tainic, mucenic-muceniță, cazanie, pavecerniță, prohod, stihoavnă, utrenie, minei. Un termen intrat în sec. al XVIII-lea, respective al XIX-lea, este mir, în locuțiunea de mir.

Prin introducerea liturghiei slave, terminologia religioasă românească s-a îmbogățit și nuanțat. În textul tehnic de cult am delimitat următoarele subclase semantice:

1. Noțiuni fundamentale ale religiei creștine (5 termeni): duh, post, taină, trup, jertfă;

2. Denumiri care vizează sfințenia (4 termeni): sfânt, moaște, mucenic, muceniță;

3. Ierarhia bisericească (2 termeni): citeț, sobor;

4. Viața monahală (1 termen): stareț;

5. Biserica, mănăstirea (11 termeni)

a. serbări ale bisericii și mănăstirii: hram, praznic;

b. mobilier bisericesc: strană;

c. veșminte preoțești: sfită, bederniță;

d. obiecte de cult, gesturi conotate religios: cădelniță, (a) cădi,

cârjă, potnojă, procovăț, sfeșnic;

6. Slujba religioasă (23 termeni)

a. cărți de cult: cazanie;

b. secvențe ale slujbei, cântări bisericești, ritualuri: ceas, denie, mirui, obedniță, odovanie, otpust, pavecerniță, podobie, polieleu, pomelnic, pomeni, potrivi, prinos, prohod, săvârși, sedealnă, sfinți, slujbă,sluji, stihiră, taină, vohod.

Majoritatea termenilor culți menționați mai sus au intrat în limba noastră după epoca slavă veche (după sec. al XI-lea). Considerăm că denumirea de slavonisme (propusă de Gh. Mihăilă și reluată de alți cercetători) este cea mai potrivită. Unele slavonisme prezente în textul tehnic de cult prezintă trăsături fonetice ale redacțiilor mediobulgară sau sârbă. Cei mai mulți slaviști au căzut de acord asupra ideii că varianta mediobulgară este varianta fundamentală a slavonei. Mediobulgara, continuatoarea directă a slavei vechi, a fost dominantă la noi în secolele al XIV-lea – al XVI-lea. De aceea, am înțeles prin elemente de origine slavonă termeni slavoni mediobulgari. Singurul termen vechi slav este sfânt. Câteva cuvinte au unele trăsături fonetice care permit determinarea ca slave sudice, în general, slave răsăritene sau chiar mediobulgare, sârbe.

În textul tehnic de cult se delimitează:

1. Termeni (medio)bulgari: mănăstire, sobor, strană;

2. Termeni slavoni sârbi: denie;

3. Termeni care se pot explica atât prin mediobulgară, cât și prin slavona sârbă: clopot, maică;

4. Termeni mediobulgari care se pot explica și prin slavona rusă: jertfă.

Așadar, influența slavonă cultă asupra limbii române nu s-a manifestat uniform și nici nu a aparținut unei singure epoci. Cuvintele slave vechi s-au păstrat ori au fost înlocuite cu altele noi, mediobulgare, apoi sârbe sau ruse, dat fiind faptul că la noi s-au redactat și tipărit texte aparținând atât mediobulgarei, cât și redacțiilor sârbă și ruso-ucraineană.

Așa cum s-a putut observa, influența slavonă asupra vocabularului tehnic din textele studiate a fost mai puternică decât influența grecească.

Multe din lexemele grecești bizantine pătrunse la noi prin slavă au devenit bunuri ale limbii comune. Prezența în primele texte românești din sec. al XVI-lea constituie un argument al vechimii lor în limbă. În același timp, se confirmă stabilitatea vocabularului religios românesc. Și unii termeni 18 religioși de origine slavă, inițial livrești, au devenit populari (sfânt, sobor,sfeșnic etc.).

Liturghia a slujit la formarea terminologiei religioase românești prin apariția a numeroși termeni tehnici care sunt prezenți și astăzi în textul tehnic de cult. Lexemele liturgice au creat câmpuri semanticoonomasiologice ca: ierarhia ecleziastică, cultul creștin, vestimentația rituală, mobilierul religios, ceremonii ș.a. Aceste împrumuturi constituie o expresie a ortodoxiei românești.

Limbaj teologic

Există, de asemenea, și o relație inversă, dinspre limbă înspre mentalul care domină cele două tradiții. Astfel, catolicismul, și prin extensie protestantismul, sunt influențate de tiparele limbii latine – o limbă mai degrabă inginerească, , managerială și instituțională, fără a fi lipsită însă de valențe filosofice și teologice. Ortodoxia însă este influențată în chip hotărâtor de tiparele limbii grecești – limba filosofiei și a nuanțelor teologice. Desigur, după convertirea slavilor la creștinismul bizantin, ortodoxia a intrat și sub influența lingvistică slavonă, cu înclinația ei predilectă pentru mistică și introspecție.

Dacă vorbim despre protestantismul evanghelic, trebuie să adăugăm că, cel puțin ramura lui radicală, anabaptistă a stat sub semnul limbii germane, mai apropiată în spirit de limba greacă, în vreme ce în ultimele două-trei secole, spațiul evanghelic este dominat în mod clar de limba engleză, mai apropiată în spirit de cea latină.

Limbajul dramatic religios

   Teatrul popular cu subiect religios de care ne vom ocupa, este format dintr-un singur subiect: acela al înfruntării dintre magi veniți să i se închine pruncului Iisus și regele Irod. În funcție de zonă, această piesă poartă denumirea de Vifleim (deformare populară a numelui orașului Betleem, locul nașterii lui Iisus) sau Irozii (evident, de la numele lui Irod Antipa, omorâtorul pruncilor, în vremea căruia se naște Iisus ).

  În unele locuri în noaptea Crăciunului (și până la Bobotează chiar) întâlnim și cântarea religioasă cunoscuta sub numele de Vifleimul sau Irozii. Cu acesta ne aflăm pe deplin în genul dramatic, căci sub numele de Vicleim (Betleem) se înțelege o reprezentație dramatică în toată forma. Această dramă religioasă ne înfățișează misterul Nașterii Domnului în toate fazele sale, în care, adesea după scenarii și costume influențate de realitățile autohtone, se înfățișează scena din istoria nașterii lui Hristos și a creștinismului, cum și din șirul persecuțiilor îndurate de primii creștini. Acest nume se dă și totalității actorilor care joacă și care merg pe stradă cântând.

Inspirat din literatura bisericească creată pe marginea textelor biblice, Vicleimul păstrează urme din colindatul cu măști. La noi cântecele acestea au venit pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea pe două căi:

–   prin Bizanț, adică prin originale slavone prelucrate după bizantine, reprezentând tradiția orientală și care au trecut din literatura scrisă în cea nescrisă;

–    prin sași, adică sașii din Transilvania au introdus la ei o dată cu protestantismul și "Irozii" după texte germane din sec. XVI, prelucrate după texte latine mai vechi și reprezentând tradiția occidentală, apoi prin secolul trecut de la sași le-am luat și noi. Înainte nu existau și dovadă e faptul că în lucrarea lui Cantemir (Descrierea Moldovei) nu aflăm nimic relativ la aceste producții.

Din prima formă a Vicleimului, prezentarea magilor și dialogul lor, s-au dezvoltat pe rând, prin activitatea micilor cărturari, trei tipuri principale, în cele trei mari ținuturi: Muntenia, Moldova și Ardeal.

În vremea celui de-al doilea război mondial se mai juca încă, în zilele Crăciunului, pe întreg teritoriul românesc. Vitleemul, piesa de teatru popular.Irodul este numit după loc: Steaua, Craii, Viflaimul sau Vicleimul.

În vremea lui Kogălniceanu, piesa era jucată în orașe, la “case mari” de către cântăreții de la biserica. Însă și “irodarii” țărani ajungeau, în primele decenii ale secolului nostru, până în marile orașe fiind primiți cu bucurie de toata lumea. Astăzi aria de răspândire a Irodului s-a restrâns.

Răspândit mai ales în Oltenia, Vicleimul adaugă Irodului un teatru de păpuși o sceneta cu conținut profan. Scena lui este înlocuită cu o lada (cutie) purtata de doi băieți în interiorul căreia se afla decorul și evoluează marionetele, mânuite din afara, care dau naștere la o serie de scene care satirizează întâmplări și obiceiuri prin care sunt ridiculizați hoții, fricoșii ori femeile ce se sulemenesc. Vechi de tot, teatrul păpușilor a fost o petrecere plăcuta chiar în palatele Domnitorilor tarii.

Așadar, alături de partea religioasă a Irozilor, s-a dezvoltat mult timp, poate chiar și astăzi, partea profană, jocul păpușilor.

Probabil că aceasta a avut o existență separată, pentru că Sulzer nu vorbește despre Irozi, dar pomenește jocul păpușilor.

Partea religioasă este o acțiune în care intră ca persoane principale: Irod și ceata sa de Vicleim, un ofițer și soldați îmbrăcați în portul ostașilor romani, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar și Gaspar, un cioban, un prunc și în unele parți o paiața.

Limbaj didactic religios

Educația religioasă poate fi înțeleasă și ca o formă de explicitare a Adevărurilor divine, ca un act de pătrundere prin limbaj a învățăturilor fundamentale, ca o reproducere și perpetuare la nivel discursiv a valorilor creștinismului. Nu-i suficient numai să crezi, ci e nevoie de o justificare pe temeiuri biblice, istorice, antropologice a crezului pe care îl ai. Tinerii de astăzi nu posedă întotdeauna acel simț de atașare empatică, de filiație directă față de valorile hristologice sau misterele credinței. Într-o lume excesiv de laicizată și raționalizată, simțul metafizic a devenit din ce în ce mai palid. Alteori, acest simț poate fi deturnat cu ușurință înspre piste false, precum practicile spiritualiste echivoce, sincretiste, globaliste sau alte forme curioase de „religiozitate” (scientologia, satanismul etc.).

Profesorul de religie este nevoit să construiască argumente, să demonstreze fapte, să trezească atitudini, trăiri.

Cuvântul său trebuie să miște sufletul, dar să și întărească mintea. Se va pune în valoare, așadar, instrumentarul verbal, explicativ, logic, care poate funcționa ca o cale suplimentară de resuscitare a credinței atrofiate, de trezire a potențelor spirituale adormite.
Transmiterea învățăturii creștine se realizează printr-un act paideic sui-generis. Cuvântul emis este făptuitor în același timp. El nu mai descrie sau arată, ci face ceva cu adevărat. „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1.1, 3, 9). Cuvântul lui Dumnezeu se difuzează înspre oameni prin cuvinte ale oamenilor, care trebuie să fie pe măsura acestora. Logosul explicativ și argumentativ, actualizat în opera de catehizare sau de educație religioasă, împrumută ceva din forța logosului divin, făcând și plămădind, prin felul cum este ales și rostit, stări și comportamente la nivelul ființelor ce îl ascultă.

Cuvântul care caută să educe este un cuvânt „ziditor”, în sensul că, prin însăși emisiunea sa, poate edifica, construi, plămădi.Discursul educativ nu numai că invocă o realitate de realizat, dar o și face în parte. Contează deci ca acela care realizează educația religioasă să ia act de forța presupozițională și predictivă a cuvintelor pe care le emite. Important nu este numai conținutul care se transmite, ci și forma de înfățișare a acestuia. Mai ales că orice cuvânt nu este vid, ci poartă în el un conținut mental. Un discurs fad și mort, lipsit de frumusețe și consistență, va forma un public de aceeași factură.
Așadar, preotul sau profesorul de religie trebuie întâi de toate să știe să vorbească, să stăpânească limbajul, să mizeze pe un optimum de adresabilitate. Nu-i totul să arunci o grămadă de cuvinte, să dai citate, să gesticulezi sau să strigi, ci e nevoie să-ți rostuieși un cuvânt echilibrat, limpede, articulat și la obiect, fără artificii retorice obositoare. Nu este indicată translarea din biserică în școală a unor forme discursive specifice (predica, de pildă), care nu rezonează cu noul perimetru formator. Lecția de religie nu este o predică perpetuă, fără început și fără capăt. Aparatul metodologic, catehetic și retoric, desfășurat în clasa de elevi, se deosebește simțitor de cel la care apelează preotul în biserică.

Activitatea preotului prestată în școală este alta decât cea realizată în lăcașul de cult.E nevoie de o restructurare a tehnicilor de intervenție discursivă, de un nou limbaj pe care trebuie să-l adopte preotul-profesor în cursul unei lecții. Avem în vedere nu numai construirea unui limbaj în concordanță cu trăsăturile psihocomportamentale presupuse de vârsta și individualitatea diferită a școlarilor, ci mizăm și pe o schimbare de atitudine discursivă, de „ton” expresiv și mental. Alunecarea spre expozeul impresionist, sentimentalist, ca și recursul la clișee verbale obositoare, la „limbajul de lemn” născut și în contextul teologic (care, desigur, nu trebuie confundat cu lexicul specializat, ce ține de corpusul dogmatic, liturgic etc.) pot să afecteze interesul elevilor față de o disciplină de învățământ de o profunzime și importanță formativă cu totul aparte.

E bine să plecăm de la supoziția conform căreia copiii sunt mai inteligenți și mai pretențioși decât îi credem. Să le dăm ceea ce le trebuie la un moment dat sau ceea ce au nevoie cu adevărat. Pledăm pentru o nouă stilistică și o nouă retorică a discursului teologic, actualizat atât în ora de religie cât în afara ei. Orizontul de așteptare al publicului școlar este din ce în ce mai polimorf și mai extins, iar „oferta” profesorului de religie trebuie să fie nu numai la înălțimea pretinsă, dar, dacă se poate, să întreacă cu ceva această disponibilitate spirituală. Noi îi învățăm pe elevi, și nu ei pe noi!
Trebuie să se conștientizeze faptul că un aspect important în realizarea optimă a activităților la ora de religie îl reprezintă ethosul comunicativ, respectiv dimensiunea relațională susținută de limbajul explicit și implicit folosit de protagoniști. José Tilquin, un specialist în didactica religiei, avansează trei tipuri de modele pedagogice, care nu sunt decât trei modalități de realizare a comunicării între profesor și elevi A.Modelul expunerii : este centrat pe savoir-ul profesorului; transmiterea de informații este univocă;activitatea elevului se restrânge la a asimila și restitui cunoașterea; activitățile sunt frontale, iar relația profesor-elevi este asimetrică.
B.Modelul animației: demersul este centrat pe experiențele și resursele educaților;
cunoașterea este virtual existentă la elevi, aceasta trebuind a fi doar organizată; se învață prin difuziune, unii de la alții, în și prin grup; profesorul este un animator care reglează comunicarea.

C.Modelul învățării: accentul este pus pe confruntarea elevilor cu o cunoștință sau deprindere în curs de a se încorpora, într-o manieră activă;elevii sunt mobilizați și motivați; profesorul devine un facilitator al învățării, el creează ocazii de învățare;cunoașterea nu mai este dată, ci se „face” în exercițiul învățării; elevul este vizat ca fiind cel ce trebuie să învețe învățând, acționând. Să spunem că, în general, comunicarea pedagogică reprezintă un transfer complex, multicanal al informațiilor între două entități (indivizi sau grupuri) ce-și asumă simultan sau succesiv rolurile de emițători și receptori, semnificând conținuturi dezirabile în contextul procesului instructiv-educativ.

Comunicarea pedagogică presupune o interacțiune reciprocă, de tip feed-back, privind atât informațiile explicite, cât și pe cele adiacente (intenționate sau formate în chiar cursul comunicării). Pornind de la definiții diverse asupra comunicării didactice, Luminița Iacob(2008, p. 358) realizează o serie de sublinieri ce se dovedesc deosebit de utile și pentru preotul-profesor: a) astăzi, actul comunicării este văzut ca o unitate a informației cu dimensiunea relațională, aceasta din urmă fiind purtătoare de semnificații, contextualizând informația; de pildă, o informație verbală imperativă („vino!”, „citește!”, „spune!” etc.), în funcție de situație și de relația dintre actorii comunicării, poate fi: poruncă, provocare, îndemn, sugestie, ordin, sfat, rugăminte, renunțare etc.;
b) perspectiva telegrafică asupra comunicării este înlocuită de modelul interactiv, care privește actul comunicativ ca pe o relație de schimb între parteneri care au fiecare, simultan, un dublu statut – emițător și receptor; ca urmare, mai vechea atribuire a rolului de emițător profesorului și a celui de receptor elevilor devine discutabilă;
c) analiza exclusivă a informațiilor codificate prin cuvânt și, deci, concentrarea pe mesajele verbale pierd tot mai mult teren în fața cercetării diversității codurilor utilizate (cuvânt, sunet, gest, imagine, cinetică, proximitate etc.) și acceptării multicanalității comunicării (vizual, auditiv, tactil, olfactiv etc.); comportamentul interlocutorului, în ansamblul său, are valoare comunicativă; d) comunicarea, ca formă de interacțiune, presupune câștigarea și activarea competenței comunicative, care este deopotrivă aptitudinală și dobândită; absența acesteia sau prezența ei defectuoasă explică eșecul sau dificultățile pe care profesorii, unii dintre ei foarte bine pregătiți științific, le au în activitatea curentă; a fi profesor înseamnă nu numai a poseda cunoștințe de specialitate, dar și capacități de a le transpune și traduce didactic, adică posibilitatea de a ști „ce”, „cât”, „cum”, „când”, „în ce fel”, „cu ce”, „cui” etc. oferi. Noțiunea de comunicare implică o anumită reciprocitate, fiind mai generală și mai completă decât informarea, pe când aceasta din urmă nu este decât o varietate sau o latură a comunicării.

Comunicarea presupune o procesualitate circulară, care se înscrie într-o anumită temporalitate de care ține cont și care, la rândul ei, o modelează. Departe de a fi un fenomen linear, omogen și mecanic, comunicarea se prezintă ca un proces dinamic, în cursul căruia unele strategii se înlocuiesc cu altele, conducând pe interlocutori la „deplasarea” unuia spre celălalt. În cazuri bine determinate, se admit chiar și schimburile de statut comunicațional. Chiar și atunci când comunicarea pare unidirecțională, de la profesor la elev – de pildă –, ea nu este univocă, întrucât, simultan cu fluxul informațional principal, va lua naștere un flux adiacent, important prin funcționalitate și consecințe, cel al feed-back-urilor care reglează comunicarea. Această retroacțiune este atât de importantă, încât, uneori, dacă nu se ține cont de ea, întregul releu informațional se poate bloca. Dacă profesorul nu decriptează la timp reacțiile elevilor săi și nu-și reglează imediat conduita comunicațională, întreaga activitate educațională poate fi compromisă. Orice comunicare realizează un circuit închis, iar ca să se deschidă, aceasta trebuie să fie bilaterală. De altfel, expresia „comunicare unilaterală” este un nonsens. Actul informativ poate fi unilateral (de la un radioreceptor, de exemplu), dar comunicarea niciodată.

Profesorul nu informează, ci comunică. Informațiile sale variază ca amplitudine și profunzime în funcție de informațiile primite de la elevi, care dau seamă de informațiile pe care ei le așteaptă sau sunt în stare să le întâmpine. Profesorul este un rezonator. Ca și elevul, de altfel. Așadar, comunicarea didactică – inclusiv cea realizată la ora de religie – înglobează și acele fluxuri informaționale, intenționate sau nu, verbale ori nonverbale, profilând un univers de discurs pluridirecțional, multicanal și polisemantic.
Dacă sub aspectul controlului acestui mecanism, profesorului îi revine rolul conducător, din punct de vedere procesual nu se mai poate justifica predominanța profesorului în raport cu elevii săi.

Didactica modernă, care acreditează teze precum „fiecare învață de la fiecare” sau „nu se mai știe cine dă și cine primește”, vine să detroneze ierarhiile de roluri clădite pe vechi canoane sau observații de suprafață, care, aplicate în plan real, ar avea efecte minime sau nule. În mod concret, educația se realizează prin intervenții ale maturilor, preponderent prin comunicare, în mentalitatea și comportamentul personalității celor ce sunt educați.

Conceptul de intervenție educativă, introdus de logicianul ieșean Constantin Sălăvăstru, pare a fi deosebit de oportun în contextul analizei de față. Intervenția educativă vizează „orice act uman prin intermediul căruia se realizează o anumită influență asupra unui individ, influență capabilă să determine o anumită reacție a individului, o anumită modificare a personalității sale. Aceste modificări pot afecta toate dimensiunile personalității: intelectivă, afectivă, atitudinală, comportamentală, acțională și ele constituie adevărate «mărci» ale oricărei acțiuni umane ce se dorește a fi categorisită drept formă de intervenție educativă”

Intervenția educativă presupune producerea unei relații de comunicare prin intermediul limbajului natural, al limbajului artificial sau al limbajului gestual. Limbajul educațional constituie un mijloc de realizare a unei intervenții educative.

Autorul menționat decelează trei tipuri fundamentale de intervenție educativă:
a) intervenții educative prin sine sau autointervenții (în care purtătorul intervenției se concretizează în procese, stări, trăiri intrinseci personalității receptorului, iar intervenția se declanșează ca urmare a impactului acestor stări); b) intervenții educative prin altul (cazul clasic al relației de educație, în care receptorul suferă influența unei alte persoane sau „realități personalizate”); c) intervenții educative prin „mentalități comunitare” (în care purtătorul intervenției se concretizează în valori ale grupurilor, iar relația receptorului cu astfel de valori declanșează o intervenție educativă)

Dacă e să ne gândim la o preeminență sau la o anterioritate în timp a intervențiilor educative, probabil că acestea se pot evidenția variabil, de la caz la caz, în funcție de o multitudine de parametri. În situația educației religioase, este posibil să primeze în timp intervenția prin mentalități comunitate, căci individul este integrat mai întâi într-un mediu de aculturație religioasă, primind prin imitație și tradiție valorile religioase specifice, după care urmează intervenția prin altul, când subiectul este introdus sistematic și metodic în perimetrul valorilor religiei particulare, iar la sfârșit s-ar afla intervenția educativă prin sine, când omul interiorizează și aprofundează valorile promulgate, subiectivizându-le și traducându-le în conduite expresive. Sigur, această schemă nu este certă sau infailibilă. În cazul unei conversiuni, de pildă, poate să primeze intervenția prin sine (în situația unei „iluminări interioare”) sau intervenția prin altul (când cineva, motivat ori nu, printr-un act puternic de persuasiune, schimbă religia cuiva).
Mesajul educațional nu preexistă în totalitate actului enunțării. El se structurează, în parte, chiar în timpul transmiterii lui. Desigur că, din perspectiva profesorului, mesajul este cunoscut. Orice profesor își va prefigura mental conținutul și forma discursului. Conținutul de transmis la ora de religie este prescris în documentele școlare, este conceput de profesorul-preot, este dimensionat în funcție de calitatea auditoriului său. Dar noi trebuie să definim mesajul ținând cont de toate variabilele implicate în acest proces.

Mesajul nu este numai ceea ce se emite, ci și ceea ce se recepționează. El nu există până la un moment dat decât ca pură potențialitate, pe care o instanță hermeneutică o actualizează, atribuindu-i semnificații determinate. Ființând drept ceva care trebuie să se împlinească, mesajul este o așteptare, o aspirație, ceva încă nestructurat. Cu atât mai mult cu cât didactica actuală pune un accent deosebit pe structurile cognitiv-operatorii ale elevilor. Și sub aspect comprehensiv, dobândirea atributului competenței este un rezultat care se înfăptuiește „pe cont propriu”. Semnele remise receptorului predispun spre un atare demers hermeneutic.

Sensul însuși evocă o lipsă ce se cere a fi înlocuită cu ceva. El trezește un evantai de solicitări. Partea semnului care poate deveni sensibilă se numește – de la Saussure încoace – semnificant, partea absentă semnificat, iar relația care le întreține conturează semnificația. Oricum, semnificația se structurează și pornind de la ceva care nu este încă. Din perspectiva profesorului, mesajul este – în termeni lingvistici – o competență; din perspectiva elevului, el este o performanță. Competența profesorului se cere a fi continuată de performanța elevilor.

Elevii „performează” acte de limbaj, acte de trăire, acte de simțire.
Astfel, am putea aprecia că semnificațiile mesajelor didactice nu se transmit, ci „se fac” la fiecare pol în parte, în funcție de o serie de parametri contextuali, preexistenți sau structurați în actul enunțării. Aceste semnificații nu numai că sunt generate în funcție de semnificațiile preexistente, dar ele însele se constituie în contexte enunțiative cu rol moderator pentru semnificațiile ce se vor sedimenta mai târziu. Schimbul de idei sau sentimente antrenează întregul orizont discursiv, precum și întreaga personalitate a protagoniștilor. Se reactualizează și se remaniază cunoștințe, idei, sentimente, alteori ele sunt blocate.

Unele seturi informaționale participă stimulativ la restructurările ideatice (retenție pozitivă), altele în chip obstacular (retenție negativă). În altă ordine de idei, reacția celui cu care dialoghez este nu numai în funcție de ceea ce preconizez sau aștept de la el, ci și de semnificațiile pe care preopinentul meu le atașează gestului pe care îl fac sau nu. Semioza pedagogică se întemeiază pe o competiție a interpretărilor, iar semnificațiile nu sunt decât „sedimente” ale unei „înfruntări” privind producerea sensurilor. În aceste circumstanțe, profesorul își asumă un dublu rol: de „interlocutor egal”, care „coboară” la nivelul de înțelegere al elevului, dar și de observator, conducător și reglator al orizontului discursiv, în cazul apariției unor disfuncțiuni în „negocierea” sensurilor.

Profesorul trebuie să țină întotdeauna cont de posibilitățile aprehensive ale elevilor și să pregătească cadrul discursiv de inserție sau de naștere a noilor semnificații.
Aspectul argumentativ al discursului didactic vine să recupereze psihosociologicul din activitatea de predare-învățare. Profesorul trebuie să stăpânească tehnicile de condiționare prin discurs, pentru a provoca adeziune la ceea ce spune sau pentru trezirea unor disponibilități de asimilare ori acțiune la momente oportune.

Oratorul-profesor are de persuadat un auditoriu compozit, ce reunește individualități distincte prin caracterele, atașamentele și potențialitățile elevilor săi.
Prestigiul oratorului-profesor, limbajul folosit de acesta, capacitatea lui de a întrezări valorile permeabile sau admise de elevii săi sunt atribute care cântăresc destul de greu în exercițiul argumentativ. Toate aceste elemente ce dezvoltă și potențează verosimilul, opinabilul, plauzibilul, probabilul, fac parte din tehnicile discursive ce permit „provocarea sau creșterea adeziunii spiritelor la tezele care le solicită asentimentul” Căci, dacă demonstrația logică angajează rațiunea elevilor, argumentarea solicită, cu preponderență, afectivitatea acestora. Iar dacă demonstrația este un mijloc de a informa, argumentarea este o cale de a forma. Strategia argumentativă se înscrie pe un traiect pragmatic, modelând credințe, trezind expectanțe, stimulând comportamente. Mânuirea eficientă a argumentelor de către profesor trebuie să țină atât de legitățile formalismelor logice, cât și de exigențe particulare, de ordin psihologic. Trebuie aleasă o strategie persuasivă suplă și economicoasă, iar compunerea episoadelor discursive se va face în cunoștință de cauză. De aceea, profesorul trebuie să știe să utilizeze toate resursele expresiv-formale ale limbajului.Prin limbaj, profesorul nu numai că trebuie să reprezinte sau să înfățișeze realul, dar trebuie să-i dea un sens, trebuie să-l valorizeze.

Dacă stăpânim limbajul, avem șansa de a stăpâni și realitatea. Gândim și pe măsura limbajului ce îl deținem. „Marginile limbii mele – spune Wittgenstein – sunt marginile lumii mele.” Discriminarea lingvistică garantează succesul discriminărilor în plan real. Căci limbajul formează și modelează cadrul în care experiența urmează a fi integrată, iar limbaje diferite o vor face în mod diferit.

Limbajul religiei este instaurator de sensuri și semnificații înalte. Puterea sa de valorizare a lumii trebuie exploatată de profesorul de religie. De la altitudinea acestui limbaj, lumea și evenimentele ei pot primi o aură nouă.Semnificația rezultată este o finalizare a jocului realizat între mai multe subsisteme de semne: verbale, paraverbale și nonverbale. Cele trei subsisteme pot funcționa simultan, iar prin continuitatea și similitudinea funcțională invocată se va produce o convergență în realizarea sensului, ca urmare a suprapunerii parțiale sau a continuității temporale.

Totodată, cele trei instanțe se pot autonomiza datorită faptului că sunt capabile de mesaje diferite, chiar divergente, prin angajarea de mijloace expresive specifice. De dorit este ca, în comunicarea didactică, să se realizeze o convergență funcțională și o angajare a tuturor canalelor de transmisie. Posibilitățile degajării și remanierii semnificațiilor sunt mai mari, iar elevii vor fi obligați să-și perfecționeze mai multe „antene” receptive.
Să mai reținem faptul că ținuta fizică, fizionomia feței sau gesticulația educatorului pot avea rezonanțe intelectuale sau afective în elevi.

Preoții sunt niște dascăli privilegiați, prin îmbrăcămintea specifică, ce impune respect și prețuire. De aceea, constituie o obligație pentru preot să se prezinte la ora de religie în ținuta cunoscută de noi toți. Mimica feței și gesturile mâinii acompaniază limbajul vorbit, întregind sau prelungind semnificațiile cuvintelor. Uneori, gesturile pot comunica mai multă informație ascultătorilor decât vorbirea. Artificiile periferice limbajului sunt capabile să acopere porțiuni ale spațiului semantic pe care limba vorbită nu reușește întotdeauna să le recupereze.

Evoluția psihomotorie a omului a fost de așa natură încât noile funcțiuni nu au suprimat în totalitate pe cele precedente, ci se găsesc înglobate în funcțiile superioare. „A nu mai gândi cu mâinile echivalează cu pierderea unei părți a gândirii” – consideră André Leroi-Gourhan.

Mișcările, gesturile și mimica profesorului – ca părți integrate procesului de predare – trebuie să se convertească în instanțe instrumentale productive, care să vină în întâmpinarea nevoilor unei situații didactice concrete. Funcționarea diferitelor paliere ale fluxului comunicațional se poate centra în jurul unui singur canal (cel verbal, de exemplu), celelalte paliere (mimic, gestual, motor) „acompaniind” fluxul central, care, uneori, se poate estompa în beneficiul altui canal ce i se substituie.

În activitatea didactică este de dorit să se realizeze o convergență funcțională a acestor canale și să se evite dezacordurile informaționale (să se spună ceva și să se insinueze altceva prin mimică, pantomimică etc.), afară de cazuri bine determinate, dar dominate și conștientizate de participanții la dialog, în conformitate cu subcoduri grupale, culturale, ideologice. Am putea subsuma canalele periferice unei funcții metacomunicative, care ar supraveghea și regla comunicarea, realizată prin canalul de bază. Aptitudinea de a „metacomunica” ni se pare esențială, pentru că doar astfel se pot evita capcanele unei comunicări imediate, directe.

Multe neînțelegeri derivă din neluarea în calcul a acestui cumul informant „transcendent”, care dublează sau preia, în anumite circumstanțe, sarcinile comunicării propriu-zise. Acest cumul – numit paraverbal sau nonverbal – este format atât din elementele suprasegmentale ale limbii (intonație, accent, debit, ritm, forță etc.), cât și din sistemul contextual imagistic sau „actanții somatici” (corporalitatea interlocutorilor), dar, la fel de bine, și din nerostire, nemișcare, tăcere, suspendarea emisiunii de stimuli informaționali. Se pare că retorica este nu numai o „artă de a vorbi”, dar poate fi admisă și în ipostaza de „artă de a tăcea”. În domeniul educativ, „arta de a tăcea” ar trebui să fie o preocupare atât pentru elevi, cât și pentru profesori. Pentru Jean-François Garcia, tăcerea elevului s-ar supune unei duble constrângeri: datoria de a tăcea și datoria de a nu tăcea.

Prima constrângere, identificată de cele mai multe ori cu disciplina, se referă la condițiile minimale de comunicare. În acest caz, tăcerea elevului este condiție a vorbirii și indicator al eficienței și calității sale.

Cât privește a doua constrângere, ea este manipulată de profesor prin somațiile avansate în ritualul chestionării, implicite sau explicite. Tăcerea profesorului se vrea explicit educativă; ea nu este o liniște de carență sau o renunțare argumentativă.

O putem întâlni în mai multe ipostaze: tăcerea de expectanță, ce se opune zgomotului clasei; tăcerea de nemulțumire la o conduită indezirabilă; tăcerea de entuziasm la un succes al elevului; tăcerea care prefațează sau cea conclusivă.
Credem că, pe viitor, cadrele didactice implicate în predarea religiei trebuie să acorde o atenție sporită configurării ethosului comunicativ, date fiind influențele acestui subsistem asupra tuturor componentelor activității educative. În funcție de semiosis-ul pus în funcțiune – care prezidează mai toată activitatea didactică –, se creează premisele traducerii optime a obiectivelor educaționale, iar procesul ca atare câștigă un plus de pertinență și eficiență.

Totodată, se va asigura o instrumentalizare și o inițiere a elevilor în strategiile de discurs, astfel încât aceștia să fie în stare să sesizeze, să înțeleagă, să ierarhizeze, să sancționeze și să amendeze informațiile parvenite pe diferite căi, și, în ultimă instanță, să-și formeze o competență informațională – premisă a învățării eficiente. Încât, constituie o cerință pentru preotul-profesor inițierea în perimetrul comunicării didactice și al strategiilor discursive, în retorica argumentării și demonstrării pentru ca tot ceea ce are de spus să ajungă și să pătrundă mai rapid, mai intens în intelectul și sufletul copiilor.

CAPITOLUL AL IV-LEA

Pricesnele, între literatură, texte canonice și realitate

4.1.Funcțiile și valoarea estetică a pricesnelor

Astăzi în unele cercuri filologice și teologice, se constată o reacție de respingere a cântărilor pe motivul lipsei valorii estetice și al nerespectării canoanelor.

Noțiunea de valoare este, una dintre ccele mai disputate în cadrul teoriei literare. În artă, nu se pot stabili, practic, rețete și nici nu se cunoaște norma alcătuirii capodoperelor, deși se poate vorbi de existența lor obiectivă, materială, în istoria artei.

Ca marcă etnică, aceste cântări sunt ale românilor și reprezintă spiritul de creație, asimilare și sinteză a unor valori tradiționale (folclorice și ortodoxe) și eterodoxe (melodii sau texte catolice și neoprotestante).

Altă valență a cântării este cea inițiatică, în sensul integrării individului în comunitatea tradițională și creștină presupunând cunoașterea Sfintei Scripturi, a sărbătorilor de peste an, a hramurilor principalelor biserici și mănăstiri din jur (cu hramuri, obiceiul colindatului).

Important este, în acest sens, rostul cântării ca marcă festivă. De obicei timpul pentru o cântare este o sărbătoare, iar cântarea este ea însăși o sărbătoare, în calitate de mod de slăvire excepțională a lui Dumnezeu.

Altă semnificație a cântării este aceea de dar dumnezeiesc, de talant care trebuie înmulțit. Cântarea este privită de asemeni ca slavă și jertfă adusă lui Dumnezeu.

Putem vorbi și de o funcție narativă a cântării în sensul că ea „povestește” pasaje biblice, stări sufletești, transcriind mesajul Scripturii în codul cultural și lingvistic al comunității. În acest sens cântarea are și o funcție ideologică.

Însă poate cea mai importantă valență a cântărilor religioase este cea de rugăciune, ce decurge din însuși contextul în care se cântă (biserică, adunări particulare).

Mărturia valorii cântărilor este însăși circulația lor în popor și extinderea pe o arie largă a teritoriului românesc. Este și aceasta o dovadă a faptului că ele răspund unor cerințe culturale și spirituale a căror evoluție este interesant de urmărit în viitor.

4.2.Relația cântărilor religioase de tipul pricesnelor cu forme ale culturii folclorice

Cultura populară în general, deci și literatura populară, se caracterizează prin câteva trăsături distincte, determinate într-o foarte mare măsură de mediul cultural în care au fost create faptele de folclor și din care acestea s-au transmis de-a lungul timpului. Potrivit cercetărilor efectuate mai ales în secolul al XX-lea, majoritatea exegeților opinează că trăsăturile definitorii ale folclorului sunt în număr de cinci, și anume: oralitatea, caracterul colectiv, caracterul tradițional, anonimatul și sincretismul. Toate aceste criterii sunt îndeplinite de pricesne: se transmit oral, sunt produsul mai multor creatori, sunt performate într-un anumit spațiu și timp, autorii sunt anonimi și la crearea acestor cântări participă oameni talentați apropiați ca statut social, cultural și religios.

1. Caracterul oral

Este știut faptul că literatura populară are o lungă durată în timp și o răspândire amplă în spațiu, motiv pentru care Adrian Fochi era de părere că oralității, în raport cu celelalte caractere, trebuie să i se acorde un statut primordial

. Opinia ni se pare exagerată, întrucât oralitatea este trăsătura distinctivă a folclorului „numai la nivelul literaturii și al sistemului de credințe, superstiții și prescripții, transmise prin viu grai și numai în condițiile dezvoltării dualiste”, cum afirmă Pavel Ruxăndoiu. La aceasta se adaugă faptul că oralitatea nu este un atribut specific doar creației populare, ci și unor arte precum muzica și dansul.

Necesitatea transmiterii elementelor de cultură, mai ales a celei populare, într-un timp îndelungat, prin viu grai, se explică prin inexistența, la cele mai multe dintre popoarele lumii antice, a unor sisteme grafice. Primele scrieri ale umanității, care au putut fi descifrate, aparțin sumero-babilonienilor, de la care ne-au rămas poemul cosmogonic Enuma Elis și Epopeea lui Ghilgameș, „primul epos al omenirii”, ambele datând din mileniul al III-lea î.e.n.

În scris s-au păstrat și două basme egiptene, din mileniul al II-lea î.e.n. Apariția și răspândirea elementelor culturale scrise nu a determinat însă, imediat, adoptarea noii forme de manifestare și de transmitere a valorilor spirituale, întrucât nu toți indivizii au avut posibilitatea săutilizeze scrierea, cunoașterea acesteia ajutând mai ales la îmbogățirea celor care formau clasa dominantă.

Astfel, de la un moment dat, în cadrul aceluiași popor au coexistat cultura scrisă a cârmuitorilor și cultura orală a celor oprimați, considerată primitivă, prelogică. Abia în secolul al XIX-lea, prin afirmarea ideii de naționalitate, în Europa răsăriteană cultura orală începe să fie considerată expresia specifică a spiritualității unui popor și fundament pentru crearea culturii majore a fiecărei națiuni.

Cu toate că între cele două forme de transmitere a culturii se pot stabili elemente comune, specialiștii au fost și sunt atrași de ceea ce le deosebește, în primul rând de caracterul oral și de cel scris ce o definește pe fiecare. În acest sens, David Buchan, în lucrarea The Ballad and the Folk(1972), stabilește douătipuri de literatură– the literature of print și the literature of tradition– care se diferențiază în special prin mijloacele de transmitere.

Cercetătorul opinează că oralitatea este însușirea esențială a folclorului, care „face ca arta folclorului să se deosebească fundamental de toate celelalte arte, dobândind un statut estetic aparte, în cadrul esteticii generale” (p. 7). O dată cu răspândirea „teoriei oralității”, elaborate de Milman Parry și promovate de Albert Bates Lord, folcloriștii au constatat, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, că, acordându-se acestei trăsături atenția cuvenită, se pot explica „mai adecvat toate celelalte probleme pe care le ridică cercetarea modernăa folclorului” (Ibidem).

În ceea ce privește modalitățile de transmitere, în folcloristică au fost emise opinii divergente, dar care, de fapt, constituie formele sub care se pot răspândi creațiile populare. Este vorba de teoria tradițională, preluată de la romantici, potrivit căreia creațiile folclorice se transmit de la un centru de iradiere sub forma undelor concentrice și de teoria lui C.W. von Sydow care susținea că propagarea se realizeazăîn mod radiar, adică de la un interpret la altul, ambii dotați cu o memorie excepțională, al doilea putând fi situat la o distanță apreciabilă fațăde primul. Prima concepție este valabilă pentru răspândirea cântecelor populare mai noi, în care sunt reliefate aspecte ale societății contemporane, iar cea de-a doua pentru transmite rea creațiilor mai ample, mai

complicate, necesitând o memorie specializată în domeniu.

De cele mai multe ori, păstrarea faptelor de folclor s-a realizat prin memorizare și un exemplu ce merită semnalat în acest sens îl reprezintă Petru Crețea Solcanu, principalul informator brăilean al lui G. Dem. Teodorescu, care știa pe de rost mai multe versuri populare decât sunt cuprinse în epopeile homerice. O consecință firească a oralității o constituie instabilitatea, variabilitatea operelor populare. Fiecare interpretare a generat un text nou, pentru că fiecare transmițător/ interpret a sim țit nevoia să-i confere o nuanță nouă, „care să creeze impresia de noutate.”

Variabilitatea l-a determinat întotdeauna pe interpretul creației folclorice să fie mult mai atent fa ță de aceasta, s ă manifeste o atitudine creatoare, operând chiar „modificări mai adânci care să canalizeze conținutul ei spre altă interpretare, nu rareori opusăcelei tradiționale.”

Astfel se explică de ce numeroase variante conțin schimbări de formă și, adesea, de conținut față de textul considerat prototip. Din acest punct de vedere, definiția formulatăde folcloristul american Albert Bates Lord, cântecului epic este plauzibilă: „Cântecul e un conglomerat de elemente mai mult sau mai puțin libere împreunate pentru un timp, capabil să-și desfacă elementele sale într-un nou conglomerat, destul de asemănător, dar nu cu exact aceea și configurație.”

Trebuie precizat că libertatea cânt ărețului/ interpretului de a interveni asupra unei creații populare nu poate fi totală. Sunt situații în care însuși contextul impune constrângeri, în anumite specii folclorice coeficientul de creativitate fiind mai mic, după cum susține cercetătorul american Gregory Gizelis. O altă cauză o constituie sistemul de credințe, ritualuri și superstiții, în general o forma mentis a comunității căreia cântărețul îi aparține. De asemenea, important este dacă un fapt istoric este reprodus individual sau în grup, întrucât în a doua situație învățarea textului, a melodiei și execuția, se subordonează unor reguli stricte, caracteristice. Acest aspect este reliefat de Adrian Fochi care utilizează drept exemplificare colindele. Deoarece acestea sunt căutate în grup și în ocazii mai rare, ele rămân „deplin fixate în expresie” și „suferă mai puține prilejuri de întinerire a textului.”

Prin fiecare interpretare, creația este actualizată, actul perform ării fiind de fiecare datăunic, el neputând fi identic cu unul anterior și nici cu altul ulterior. Prin actualizare s-au creat variantele unei opere care, datorită oralității, este mobilă. Spre deosebire de literatura cultă, unde variantele elaborate de un scriitor sunt eta pele parcurse până la forma finală, perfectă a textului, în literatura popular ă variantele reprezintă, a șa cum opinează Adrian Fochi, „înfățișările concrete, singurele înfățișări, de altfel, ale unui subiect”, fiecare dintre variante păstrându-și independența, față de toate celelalte. Aspectul este firesc întrucât varianta primește nota caracteristică a personalității celui ce o interpretează într-un anumit moment numit al „performanței concrete.”

Prin compararea mai multor variante ale aceluiași fapt folcloric se poate observa efortul conștient al interpretului de a realiza un progres față de variantele anterioare. Acestuia îi sunt oferite prin tradiție modelul crea ției și un cod pe care le poate utiliza în funcție de memoria și de talentul său. Inovația pe care el o aduce primește atributul valoric numai dac ă ea corespunde gustului colectivității care o acceptă și o asimilează.

În condițiile oralității, asimilarea și stabilizarea inova ției, care este un „plus valoric” realizat de interpret generează permanenta „șlefuire” a creațiilor populare. Afirmația pe care Al. Odobescu o făcea în anul 1887, în primul volum al Scrierilor literare și istorice , este valabilă și astăzi: „Soarta cântecului poporan nu este aceea a cuvântului scris. Liber fiu al poporului, încredințat zburdălniciei memoriei, el aleargă din om în om, din secol în secol; fiecare îi adaugăun semn de la sine, o vorbă, un vers, un episod și, adesea, modificat de pe vremuri, abia-i mai cunoști originea și starea primitivă, dupăce a trecut sub așa multe prefaceri.”

Oralitatea reprezintă însușirea cea mai importantăa folclorului și, cum pertinent afirma Radu Niculescu, „condiția prealabilă a tuturor celorlalte proprietăți ale fenomenului.”

2. Caracterul colectiv

Situată într-o poziție antinomică față de creația cultă, care prin excelență este individuală, creația folclorică se caracterizează prin „factura sa colectivă”, fiind expresia spiritualăa unei colectivități. Aceasta nu diminuează rolul individului talentat, care creează conform cutumei, utilizând un material lexical și un model structural tradiționale, create anterior de nenumărați interpreți.

O perioadă de timp a circulat ideea falsă formulată de scriitorii romantici, că un fapt folcloric ar fi creația unui întreg popor „care ar acționa ca o singur ăindividualitate creatoare”.

Studiile de folclor din secolul al XX-lea au reliefat însă individualitatea actului creator al literaturii orale, deoarece textele populare sunt elaborate de indivizii talentați, nu de națiunea întreagă.

Cu toate acestea, creației populare i se atribuie caracterul colectiv chiar de la elaborarea sa, întrucât „codul” cu ajutorul căruia este realizată ține de tradiție și de colectivitate. Modelele utilizate, fie că aparțin liricii sau epicii populare, sunt colective. În afarăde acest aspect, trebuie, de asemenea, precizat că un creator popular nu exprimă propriile sale aspirații și sentimente, ci ale comunității căreia îi aparține, el fiind doar reprezentantul acesteia, un mesager spiritual, pentru că este înzestrat cu un talent deosebit. Antropologul englez R. R. Marett sublinia, în studiul intitulat Anthropology, aportul individului în îmbogățirea etnicității tradiționale cu valorile perene ale creativității.

Ideea unui suflet colectiv a apărut încădin secolul al XVIII-lea, când Herder afirma că poezia, pentru a exista cu adevărat, trebuie să fie populară, ea reprezentând expresia totală a ființei umane care este deopotrivă eu, dar și Popor.

Prin urmare, se poate vorbi în folclor de creație individuală numai în stadiul incipient al acesteia, deoarece o dată ce este absorbită de colectivitate își pierde personalitatea inițială. Individul talentat creează opera care este apoi asimilată de colectivitatea în cadrul căreia se păstrează prin circulație și este supusă reînnoirii până atinge perfecțiunea formei. Aceste fapt este foarte bine reliefat de către John Meier, cercetător din secolul al XX-lea al folclorului german, care în studiul Das Deutsche Volkslied(1935-1936) notează: „…când noi reușim să descoperim versiunea originală a unui cântec popular, ne dăm seama că am descoperit nu «cântecul popular», ci «cântecul individual» din care provine acela.

La sfârșitul cântecelor din secolele XV și XVI se întâlnesc adesea referiri la autorii acestora («un tânăr și curajos cavalerist, fiul unui țăran avut, un tânăr soldat genist, doi viteji lăncieri, unul tânăr și altul bătrân»); sunt în general ficțiuni lipsite de temei. Mai întotdeauna acești presupuși autori nu au făcut altceva decât să«cânte din nou» cântecul a cărui paternitate le este atribuită.”

Prin urmare, temele se transformă neîncetat în cântece, care din creații individuale devin creații colective: „Astfel de fiecare dată când este reluat un cântec – afirmă acela și folclorist –, el capătă elemente noi, și din acest motiv unul și acela și cântec, la fel ca și o aceea și fraz ădin lingvistică, nu va fi c ăutat sau vorbit, oricât de scurt ar fi intervalul, în aceeași manieră, chiar dacă nu există intenția de a-l schimba. O stare sufletească, entuziasmul sau oboseala, influențele unei tovărășii vesele și componența ei (oamenii singuri, sau fete și băieți tineri, sau doar fete), locul însuși unde

este căutat (casă particularăsau cârciumă): totul influențează textul, forma melodică și ritmul cântecului, modul de executare…”

Răspândirea unei teme folclorice într-un spațiu mai amplu și circulația ei de-a lungul timpului îi imprimă un caracter colectiv mai pronunțat. Caracterul colectiv este strâns legat de tradiție întrucât faptele folclorice fiind supuse permanent modelării, inserarea de noi elemente nu este acceptată dacă acestea nu corespund normelor cutumei.

Păstrătoarea tradiției este colectivitatea care participă la manifestările folclorice și determinăo anumită atitudine din partea creatorului/ interpretului. Acesta asimilează și transmite elementele tradiționale în funcție de faptul folcloric pentru care manifestă înclinație artistică și pentru care se specializează. Astfel, naratorul de basme, de snoave, se deosebește de interpretul baladei, al doinei, de bocitoare etc. Deci, se poate vorbi și în domeniul folclorului, nu numai al literaturii culte, de o specializare într-un anumit gen și chiar într-o anumităspecie. Ca atare, nu întreaga colectivitate este creatoare, ci unii „dintre reprezentanții ei, care în timp contribuie la «desăvârșirea» operelor populare”.

Fiecare interpret se perfecționează în faptul folcloric preferat, îl modelează cu mijloace de expresie specifice și îl transmite într-o formă nouă. Astfel au apărut variantele prin care se diferențiază stilistic nu atât creatorii între ei, cât, mai ales,colectivitățile din diverse regiuni și epoci. O dată acceptate și asimilate de către acestea, elementele novatoare se circumscriu tradiției și devin valori spirituale. Definit în cadrul relației dintre individ și colectivitate, caracterul colectiv afectează nu numai circulația creațiilor populare, ci și modelarea, înnoirea lor la nivelul mijloacelor de expresie, al structurii și al conținutului. De aceea, actanții basmului fantastic, ai snoavei, ai legendei „nu sunt singularizați, irepetabili, ci reprezintă un set limitat de tr ăsături care pot să aparăîn combina ții variate; o tipologie a lor nu poate fi caracterologică, ci funcțională în raport cu diferitele variante de structuri narative.”

De asemenea, în balade, portretul haiducului, al voinicului din epoca medievală este creionat cu ajutorul formulelor stereotipe. Ne explicăm de ce nici arhicunoscutul portret al ciobanului moldovean din Miorița nu este unic, singular, el fiind realizat de creatorul popular prin coroborarea unor expresii comune, ușor de utilizat în diferite contexte: „Fețișoara lui,/ Spuma laptelui;/ Muste țioara lui,/ Spicul grâului;/ Perișorul lui,/ Peana corbului;/ Ochișorii lui,/ Mura câmpului?” sau „Mustecioara lui,/ Spicul grâului,/ Când se pârguiește./ Lumea-l îndr ăgește;/ Sprâncenele lui,/ Pana corbului./ Panăneboită,/ Nesulemenită;/ Ochișorii lui,/ Mura câmpului,/ Coaptăla r ăzoare,/ Ferităde soare,/ Coaptăla pământ,/ Ferităde vânt” (din varianta intitulată Maică bătrână, culeasă din Dobrogea de T. T. Burada).

O caracteristică a literaturii orale, care o diferențiază de cea cultă, o reprezintă existența unor tipare ce se manifestă în universul imaginar și cel expresiv. Spre deosebire de opera ce aparține literaturii scrise, în care personajele și mijloacele de expresivitate sunt puternic individualizate, pentru a-i conferi originalitate, creația folclorică păstrează elemente și structuri specifice unei colectivități, originalitatea nemanifestându-se „la nivel individual sau de grup limitat.”

De data aceasta nu se poate vorbi decât de „o originalitate etnică, ca variante structurale și expresive la niveluri zonale.”

Caracterul colectiv, aflat în strânsă leg ătur ă cu tradiția, are un rol major în conturarea mentalității, a spiritualității unui popor, relevate în creațiile artistice.

3. Caracterul tradițional

Fără a diminua valențele estetice ale operelor folclorice, tradiția alături de celelalte trăsături distinctive definește modalitatea de existență a acestora în spațiu și în timp. Chiar dacă și în cazul literaturii culte putem afirma că există o tradiție, aceasta nu se manifestă atât de pregnant, atât de puternic ca în cazul „literaturii tradiționale”, pe care o particularizează.

Folcloristul rus Iuri Sokolov, care a manifestat un deosebit interes pentru diversele probleme care se dezbăteau în Europa, în prima jumătate a secolului al XXlea, cu privire la metodica folclorului, recunoaște puterea tradiției: „Aici intervine elementul tradiției , considerat de unii cercetători drept principala tr ăsătură ce deosebește folclorul de literatură. Repetăm că deosebirea dintre cele două domenii este mai mult cantitativă decât calitativă. Dezvoltarea literaturii nu poate fi concepută fără tradiție și, dacă puterea tradiției e mai mare în folclor, aceasta se datorează faptului că producția poetică, nefixată în scris, a trebuit, printr-o practică de secole, să elaboreze mijloace mnemotehnice care i-au asigurat transmiterea orală. Studiul minuțios al poeticii populare va arăta în ce măsură contribuie procedurile de stil și compoziție, stabilite printr-o lungă tradiție, să păstreze textele în memoria cercetătorilor și, pe de altă parte, să le permită acestora să le modifice și să improvizeze altele noi… Folclorul nu se poate reduce doar la tradiție, e ca și când am vedea în el doar obișnuință , conservatorism, stagnare.”

Prin urmare, la baza faptelor folclorice se află nu doar tradiția, ci și elementul novator. Relația dintre tradiție și inovație diferențiază cultura populară de cea cultă, aceasta din urmă fiind dominată într-o mai mare măsură de faptele novatoare, în timp ce prima păstrează în structura sa mai mult elementele tradiționale, cărora le coroborează acele valori noi pe care colectivitatea le consideră corespunzătoare modului său propriu de a fi și de a simți. Individualitatea creatoare a interpretului nu se supune în totalitate tradiționalului, convenționalului. Creației populare i se imprimă o anumită notă caracteristică a personalității, a gustului estetic, a talentului acestuia, sesizabilă în diferitele variante ale textului respectiv. Însă, nu toți interpreții populari dețin aceea și capacitate creatoare. De aceea, unii dintre ei sunt ancorați mai puternic în tradiție decât alții pentru care mai importante sunt elementele novatoare.

În folclor, inovațiile sunt determinate de evoluția socială a colectivității. Cu cât o comunitate este mai receptivă la înnoire, considerată factor al progresului, cu atât ea va renunța mai repede la tradiție. Ca atare, față de factorul tradițional și de cel novator, atitudinea colectivităților se manifestă diferit. Ovidiu Bîrlea nota că „tradiția se conservă mai îndelung la periferia culturii naționale, ariile laterale fiind mai conservatoare, mai «înapoiate», inovațiile petrecându-se în zonele centrale.”

Deci, nivelul de evoluție a conștiinței sociale este decisiv în realizarea relației dintre vechi și nou atât în actele creatorilor/ interpreților populari cât și în atitudinea celor care formează colectivitatea.

În studiul Folclorul literar în contextul culturii populare românești, Pavel Ruxăndoiu opinează că „relația dintre tradiție și inovație se manifestă la nivelul comportamentului folcloric (atitudinea diferențiată în interiorul comunităților umane față de vechi și nou), la nivelul proceselor folclorice (creație, interpretare, conservare, circulație), dar și la nivelul faptelor literare și al textului folcloric ca atare (categorii, teme și variantele lor, structura internă a variantelor etc.).”

Potrivit cercetărilor efectuate de către specialiști în variate medii folclorice, s-a constatat c ăatitudinea diferăde la un individ la altul în funcție de gradul de cultură, de vârstă (tinerii fiind mai receptivi la nou decât vârstnicii) și chiar de sex (femeile sunt, de obicei, mai tradiționaliste decât bărbații). Și în cadrul colectivităților mai largi comportamentul este diferit. De aceea, în unele sate și chiar zone, domină elementele tradiționale, în timp ce în altele, mai ales în cele situate în apropierea orașelor, se impun elementele novatoare.

Procesul de inovație a faptelor folclorice a impus în ultimele două secole coexistența vechiului și noului. Astfel, alături de secvențe ritualice, tradiționale, în cadrul nunții au apărut și altele moderne, alături de creații foarte vechi (basmul fantastic, doina) există și creații mai noi (snoava, romanța, bancurile) și chiar la nivelul aceleiași creații populare pot fi întâlnite „variante mai fidele tradiției și variante mai bogate în elemente noi de conținut și structură.”

În secolul anterior, cercetătorii folclorului, atât din spațiul românesc, cât și din cel european, au sesizat că și „puterea de persistență ” se dovedește variabilă de la o specie la alta, unele specii fiind mai ușor supuse înnoirilor, în colectivitățile unde existența socială este mai evoluată, în timp ce altele sunt mai rezistente rămânând tributare tradiției. În această ultimă categorie se încadrează, de exemplu, cântecele specifice ritualului de înmormântare, pentru că, după cum opinează Ovidiu Bîrlea, „având la bază substraturi rituale, se arată mai tenace în memoria populară: teama de nerespectarea gestului ritual ancestral acționează ca o frână puternică” și descântecele care sunt rostite „cu o conștiință a reproducerii exacte mai vie” de către persoanele inițiate într-o asemenea „terapeutică preistorică.”

Spre deosebire de aceste specii care s-au dovedit rezistente în timp, altele au manifestat o „distanțare” determinată de evoluția mentalității, a vieții și a conștiinței sociale a maselor populare. Cercetătorul Lutz Röhrich semnala faptul că la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în unele țări europene, se schimbaseră atât basmele cât și profesiunea naratorilor.

. Basmele, în special cele fantastice, care erau cu lese cu mai bine de un veac în urmă, în timpul șezătorilor, de la țărani, în secolul anterior, mai ales după primul război mondial, au început să fie adunate din mediul citadin de la diferiți meseriași.

Acest aspect caracterizează și spațiul românesc, basmele fiind considerate „narațiuni fictive” destinate copiilor și nu celor maturi. „Fenomenul s-a întâmplat cu precădere după primul război mondial, – consemnează Ovidiu Bîrlea – când țăranii deveniți soldați mai mulți ani au suferit și o primenire în orizontul lor spiritual. Îndeosebi în Bucovina au fost întâlniți bătrâni care, de și până la acest război fuseseră povestitori reputați de basme, au încetat automat de a le mai povesti îndată după întoarcerea acasă.”

Astăzi, în satele românești nu mai există povestitori de basme fantastice. Textele adunate le citim din antologii. Preferința omului modern și a celui contemporan pentru povestiri senzaționale, snoave, anecdote și chiar pentru bancuri în mediul citadin, în locul basmelor fantastice de altădată a fost determinat ă de o „mutație” la nivelul mentalității, generată, la rândul ei, de evoluția societății. Schimbările, înnoirile în folclor sunt, însă, posibile datorită caracterului oral al creației populare.

Inovațiile introduse alături de elementul tradițional generează o nouă înțelegere a faptelor folclorice, noi funcții ale acestora și, uneori, modificări majore în structura și forma lor. În mod firesc, între tradiție și inovație se ivesc adesea contradicții inevitabile, căci „în procesul de înnoire, vechiul nu dispare și noul nu apare dintr-o dată. Creațiile vechi ce se transformă trăiesc un timp cu cele noi ce se impun treptat. Datorită faptului că în folclor tendința păstrării și tendința înnoirii acționează concomitent, contradicțiile între ele sunt inerente. Tendinței de a păstra tradiție i se opune tendința permanentă a creatorilor de folclor ce se găsesc pe pozițiile înaintate ale dezvoltării sociale, de a crea bunuri noi, de a schimba pe cele existente în așa fel încât să răspundă mersului înainte al lumii. Acumularea treptată de noi elemente de conținut și formă duce la precizarea rosturilor, funcțiilor noi, la afirmarea calității noi nu numai în creațiile izolate, ci și în ansamblul vieții folclorice.”

De-a lungul timpului, în diferite epoci ale evoluției, unele dintre faptele de folclor au cunoscut o schimbare a semnificației, valoarea lor tradițională nemaifiind aceeași cu cea actuală. De exemplu, călușul, un foarte vechi obicei, prezentat de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, care până în veacul trecut a păstrat reminiscențe ale unui rit de inițiere și de fertilitate, este actualmente cunoscut doar ca spectacol, ca dans popular. Semnificațiile magice de demult ale obiceiului au dispărut, iar „în mișcarea artistică de amatori, călușul a devenit un dans de virtuozitate. Dintre elementele vechii realizări sincretice, dansul a câștigat preponderența. Desprinse de dans, melodiile de căluș constituie piesa de concert pentru orchestrele populare.”

O specie folclorică des întâlnită în spațiul românesc cu secole în urmă supraviețuiește încă prin schimbarea funcției. Este vorba despre doină, păstrată în zona Maramureșului în cadrul ceremonialului de nuntă, pe melodia ei cântându-i-se miresei în timp ce este gătită, „cântecul de despărțire de ceata de fete și de casa părintească.”

Alte specii, cum sunt descântecele, este posibil ca treptat să dispară întrucât nu mai corespund concepției moderne a omului despre existență și lume, în timp ce cântecele epice cu temă eroică și legendară au dispărut din secolul trecut, o dată cu ultimii lor interpreți.

În timpul unei anchete efectuate în anul 1961, în satul Lupșa din Mehedinți, Mihai Pop constata că în acea zonă „al cărei folclor tradițional era caracterizat prin cântece ceremoniale funebre și prin doină, numai femeile bătrâne mai cunoșteau cântecele ceremoniale funebre, deși bocetul mai persista ca un loc comun.”

Aceste aspecte probează că, în unele situații, forța inovatoare devine mai puternică decât cea păstrătoare a tradiției. Există însă și fapte de folclor care își dovedesc rezistența în timp, prin ele omul contemporan redescoperindu-și dimensiunea sa mitică. În întreaga țară se p ăstrează obiceiurile de Crăciun și de Anul Nou, cu repertoriul de colinde, jocurile cu măști, Plugușorul, încărcate de spectacular și de valențe mitico-poetice.

De asemenea se mai păstrează unele obiceiuri legate de muncile agricole, de sărbătorile și zilele importante ale anului, unele obiceiuri păstorești (în Maramureș), unele dintre secvențele obiceiului legat de nuntă și, nealterate în manifestările lor esențiale, obiceiurile de înmormântare.

În ceea ce privește cântecul popular, acesta a devenit din a doua jumătate a secolului al XX-lea, o dată cu răspândirea mijloacelor mass-media și în mediul rural, un cântec de consum. Spre deosebire de cântecul tradițional, individualizat, neacompaniat, cu melodie lentă, tărăgănată, cel interpretat în zilele noastre are melodiile ritmate, interpreții fiind acompaniați de orchestră sau taraf lăutăresc. Din păcate, datorită principiului pieței au fost supralicitate bunuri de consum care „mimează” folclorul, promovarea valorilor artistice fiind situată într-un con de umbră.

Dincolo de acest aspect, trebuie însă menționat aportul deosebit al unor interpreți ai cântecului popular românesc, care și la nivelul folclorului de consum s-au dovedit cunoscători ai „codului” tradițional, pe care l-au folosit în mod creator: Maria Tănase, Dumitru Fărcașu, Maria Dragomiroiu, Ileana Sărăroiu, Sofia Vicoveanca ș.a.

Fenomenul amintit mai sus a fost generat cu decenii în urmă, de exodul masiv al tinerilor de la sat către mediul citadin, mai ales după 1950, unde reprezentanți ai aceleiași comunități se întâlneau și își căutau cântecele specifice zonei de unde proveneau, pe care le completau mereu cu elemente eterogene. Treptat, integrarea lor în cultura de tip urban a determinat renunțarea la repertoriul folcloric și asimilarea formelor de cultură citadine.

Speciile folclorice care intră în desuetudine se pierd și, odată fenomenul produs, este ireversibil, pentru că, spre deosebire de cultura „majoră”, ce admite discontinuitățile, în folclor tradiția pierdută nu mai poate fi recuperată. Fenomenul este firesc, căci, așa cum remarca Jean-Jacques Rousseau, tradițiile populare (el le numea naționale) sunt valoroase în măsura în care sunt profund simțite, iar dacă dispar trebuie lăsate să dispară întrucât nu mai corespund acelei stări de necesitate determinante pentru o formă socială și o formă istorică de gândire.

Speciile folclorice cu cea mai mare răspândire în spațiul românesc sunt în zilele noastre strigătura, muzica instrumentală, dansul și cântecul liric, deoarece ele se pliază pe noul modus vivendial omului contemporan. Noile cântece lirice, apărute în a doua jum ătate a secolului al XX-lea, r ăspândite prin mijloacele moderne de comunicare, au un ritm dinamic, versuri ușor de reținut și o mare putere de a p ătrunde în sufletele oamenilor din diverse categorii sociale. Pătrunzând în regiuni unde elementul tradițional s-a dovedit și se dovede ște înc ă deosebit de rezistent, ele au primit noi variante, uneori deosebite de cele originale.

Se poate întâmpla însă ca „pătrunderea cântecelor noi în ținuturi cu straturi tradiționale săprovoace aici, pe baza materialului local, crearea de noi cântece, să fie germenii unui nou stil în folclorul locurilor respective.”

Pe structura mesajului tradițional se creează un nou mesaj, fără ca acesta să-l elimine pe cel vechi. Dimpotrivă, ele se îmbină. Astfel, raportul dintre tradiție și inovație se reflectă în corelarea structurii diacronice cu structura sincronică. În plan sincronic se prelungesc și se păstrează valori culturale populare din diferite etape de evoluție. La nivelul unei specii folclorice, elemente de structură și de expresie a căror vechime ar fi foarte dificil de stabilit (uneori chiar imposibil) coexistă cu elemente mai noi. De exemplu, basmul Fata popii a cu stem din colecția lui Dumitru Stănescu, Basme culese din gura poporului(1892), se dezvoltă pe un subiect care „marchează o etapă nouă în evoluția prozei fantastice.”

Tema, frecvent întâlnită în basme, o constituie incestul. De data aceasta, nu un împărat o iubește pe fiica sa și dorește să o ia de soție, ci un preot. Pentru a evita nelegiuirea, fata fuge de acasă și ajunge la niște muncitori (nu ca în celelalte basme, direct la curtea unui împărat), care fac din lemn un chip omenesc și în acesta ea se ascunde. Modul în care noii agenți narativi o ajută pe eroină este nemaiîntâlnit în basme. Fata ajunge la curtea împărătească, se căsătorește cu fiul împăratului, naște doi copii, dar preotul îi omoară și dânsa este izgonită. Se ascunde în pielea unui măgar și se trezește într-un palat unde lucrurile vorbeau. În cele din urmă ea își dovedește nevinovăția. În structura acestei creații populare constatăm că pe lângă elemente tradiționale, povestitorul a introdus altele noi, inspirate din realitățile societății în care basmul circula. Chiar și în prezentarea imaginilor tipice prozei fantastice, limbajul este nou. Așa cum afirmă Gheorghe Vrabie, textul își pierde „caracterul lui de montaj cinematic” și „ajunge într-o fază a unei expuneri narative de roman senzațional, de nuvelă criminalistică romanțioasă.”

Prin urmare, mentalitatea modernă a naratorului de la sfârșitul secolului al XIX-lea a înnoit compoziția tradiționalăa unei specii aparținând literaturii populare cu elemente din societatea contemporană lui. Exemplul ne ajută săînțelegem funcționarea relației între planul diacronic și cel sincronic, care a favorizat conservarea valorilor culturale tradiționale în societatea modernă, valori ce definesc personalitatea și spiritualitatea unui popor în etapele evoluției sale istorice.

Conservarea unor fapte de folclor în contexte care nu mai ofereau funcționalitatea lor, a fost posibilă prin respectul omului din popor pentru tradiție (așa am apucat), la care se adaugă motivația de natură estetică ( așa e frumos) și cea de natură etică (așa e bine).

În contextul actual al evoluției rapide a societății și al integrării României în Uniunea Europeană, în acest moment când știința și tehnica au atins aproape punctul maxim al dezvoltării, în situația în care în unele dintre țările miticului continent, multe fapte tradiționale de folclor s-au pierdut, o interogație se ivește inevitabil: în spațiul românesc, valorile culturii populare conservate până acum se vor putea menține sau vor dispărea treptat, pentru că următoarele generații le-ar putea considera anacronice?

Deoarece un răspuns categoric nu poate fi, deocamdată, formulat, se impune să ne păstrăm simțul optimist și, la fel ca Rousseau altădată, să privim spre tradiție ca spre un element uman supus permanent înnoirilor, perfectibilității, dar care nu încetează să și păstreze dimensiunile pe coordonata ontologică.

4. Caracterul anonim

Alături de oralitate, anonimatul constituie una dintre trăsăturile distinctive ale creației folclorice. Întrucât creatorul/ interpretul popular relevă sentimente și idei ale reprezentanților unei întregi comunități și nu ale sale, personale, numele lui nu prezintă importanță. Creația în sine este aceea care primează în mentalitatea colectivității păstrătoare a valorilor culturale populare. Anonimatul s-a impus „pe măsură ce s-a instituit și accentuat însăși diferența dintre cultura orală și cea scrisă.”

Această trăsătură a folclorului este o consecință firească a oralității și a caracterului colectiv. Conștiința individuală se întrepătrunde în mod imanent cu cea colectivă. Întrucât creația și receptarea faptului folcloric sunt concomitente, individul talentat beneficiază în actul creației (el creează în timpul execuției) de sugestiile din partea publicului, pe care le inserează în creație. Deci este vorba de o „operă” colectivă și, chiar dacă unii manifestă o preferință deosebită pentru aceasta, ea e privită ca un bun spiritual al tuturor. De a ceea individului nu i se poate atribui paternitatea unui fapt folcloric.

Chiar dacă s-a întâmplat ca numele autorului să însoțească produsul folcloric, după un timp relativ scurt și o dată depășită zona în care era cunoscut, s-a pierdut sau a coborât într-un termen generic. Ovidiu Bîrlea menționează că a circulat în Muntenia, în perioada interbelică, o melodie de joc remarcabilă, intitulată după numele celui care a compus-o, un talentat lăutar, hora Calului. În scurt timp, a devenit hora lui Calu și apoi hora calului, denumirea fiind ilară.

. Au existat și situații când țăranii talentați și-au notat în caietele personale textele create de ei, menționându- și numele, dar acesta nu s-a păstrat în circuitul oral, în afara colectivității respective. Manifestarea de a atribui paternitate unei opere populare are caracter strict oral.

În ampla circulație în timp și spațiu, faptele folclorice rămân anonime.

5. Caracterul sincretic

La elaborarea creațiilor populare participă indivizi talentați fără a fi diferit specializați. Ca atare, la nivelul folclorului, sincretismul se manifestă ca un fenomen organic, complex, implicând existența simultană a mai multor forme de artă. Este necesar să precizăm că sincretismul nu reprezintă o caracteristică exclusiv folclorică, întrucât îl regăsim și la nivelul culturii cărturărești „majore”, filmul, teatrul, opera fiind prin excelență sincretice.

În desfășurarea majorității faptelor ritualice de folclor, alături de vers, melodie și dans uneori, se apelează la gesturi magice care le conferă un veritabil caracter spectacular (Plugușorul, colindele, descântecele).

În procesul de creație a doinelor, a baladelor, în general a cântecului popular, un rol esențial îl deține melodia. Ea „contribuie efectiv, viu și plăsmuitor, la structurarea textului și la valorificarea estetică a lui.”

Între vers și muzică se creează corespondențe care „le pun în anumite relații, inteligibile pentru public, și care exprimă, cât mai adecvat, intenționalitățile artistice ale cântărețului.”

Datorită sincretismului, mesajul diferă de la o categorie folclorică la alta, diferențele fiind generate de necesitatea sincronizării limbajelor utilizate. De exemplu, în cântecele populare accentul unor termeni este altul decât cel uzual, pentru că este impus de sincronizarea cu accentul melodic. Aceeași motivație implică adesea introducerea în eres a unor cuvinte cu sau fără semnificație la nivelul lexical („m ăi”,„hăi”).

Basmele au fost și ele creații sincretice, deoarece în povestitul popular, naratorul apela și la mijloace de expresie metalingvistice (mimică, gest).

În cercetarea folclorului, multă vreme specialiștii au acordat prea puțină atenție melodiei, relației intrinseci între aceasta și text. În acest sens, cu pertinență , unul dintre principalii reprezentanți ai filologiei moderne, Michele Barbi, care s-a ocupat de alcătuirea unei culegeri monumentale de cântece populare toscane, afirmă în volumul poezia populară italiană (1939) următoarele: „Studiul și valorificarea poeziei populare au fost mult păgubite prin considerarea mereu a poeziei populare separat de melodie. Nu există poezie populară propriu-zisă fără cânt și însăși problema pur filologică, precum structura strofelor, nu se rezolvă adesea fără a ține seama de partea muzicală. Studiul muzicii prezintă dificultăți deosebite. Proasta condiție în care se găsește acest domeniu al studiilor noastre este deplânsă de doi învățați care s-au ocupat în ultima vreme de muzica populară: Giulio Fara cu Suflet muzical al Italiei și Francesco Balilla Pratella cu Eseu despre strigături, cântece, coruri și dansuri ale poporului italian.”

Aceeași idee, mult mai profund nuanțată, este susținută și de unul dintre folcloriștii români, Adrian Fochi, care consideră că ar fi necesar „ca și muzicologii să cerceteze cu aceeași preocupare formulele muzicale ale cântecului nostru epic, spre a determina ce corespondențe se stabilesc între ele și planul corespunzător al textului. Numai în acest mod vom cunoaște mai amănunțit ce se petrece cu adevărat în cuprinsul unui cântec, în procesul creației sale.”

Cele mai multe studii au abordat problema sincretismului în cântecul popular dinspre text spre melodie și, de aceea, adaugă folcloristul, ar fi necesar ca demersul să fie făcut și invers, dinspre melodie către text, deoarece „s-ar putea astfel decela până și ecourile cele mai îndepărtate ale unui plan în celălalt și s-ar putea face parte dreaptă participării acestora la procesul de creație.”

Ideea formulată de Adrian Fochi, pe care o susținem, este aceea că „melodia nu este formă, iar textul conținut; fiecare din acești doi factori este și conținut și formă în același timp, unul pentru celălalt și fiecare pentru sine, iar cântecul se naște din împletirea lor neîntâmplătoare.”

La crearea, performarea, transmiterea și dăinuirea peste veacuri a literaturii populare, în general a folclorului, contribuie totul: textul (cel mai adesea versificat), melodia, elementele prozodice. Un element se completează cu celălalt, toate formând un întreg în care neconcordanțele, discontinuitățile nu mai pot exista. Faptele folclorice se încadrează acelui „complex expresiv” (D. Caracostea) ale cărui părți se află într-o permanentă și obligatorie interdependență .

La fel ca și literatura cultă, literatura folclorică cuprinde toate cele trei genuri literare: liricul, epicul și dramaticul.

1) Genul liric se împarte în trei categorii:

a) Lirica diurnă – cuprinde ca specie majoră cântecul. Tot în categoria cântecelor se situează și doina care este de fapt un cântec de jale.

b) Lirica de cugetare – cuprinde specii ca ghicitoarea, proverbul, zicătoarea și frământarea de limbă.

c) Lirica ritualică – cuprinde acele creații care se leagă de un anumit eveniment și aici se includ: strigarea, bocetul, orația de nuntă.

2) Genul epic se împarte și el în două mari categorii:

a) Epica în versuri cuprinde specii ca: balada, colinda, legenda.

b) Epica în proză are ca specii: basmul, snoava, legenda narativă.

3) Genul dramatic este foarte dezvoltat în literatura populară dar nu se concretizează propriu-zis în specii, se cunosc totuși câteva forme de teatru populare:

1.Teatrul cu măști zoomorfe

2.Teatrul religios- irozii, scena nașterii pruncului Iisus

3.Teatrul de păpuși: Mărioara și Vasilache

Pricesnele se află în strânsă legătură cu colindele și teatrul religios. Trăsăturile comune dintre pricesne și colinde sunt: versurile au rimă; ambele se cântă; se solicită ajutorul divin; au aceleași surse religioase: Biblia, Viețile Sfinților; performerii și colindătorii sunt mesageri ai divinității; au o tematică bogată și variată ; au un caracter social; au funcție moralizatoare și estetică; pricesnele evidențiază calitățile lui Dumnezeu, ale Fecioarei Maria, ale Sfinților, iar colindele scot în relief calitățile flăcăilor și fetelor.

Legătura cu Plugușorul este dată de invocarea lui Dumnezeu pentru a obține o recoltă bogată în vederea asigurării hranei materiale. La pricesne, se solicită ajutorul divinității și pentru căpătarea hranei spirituale.

Cele mai multe dintre obiceiurile poporului român se desfășoară la o dată fixă (de exemplu, Drăgaica, în ziua de 24 iunie, Armindenila 1 mai) sau într-un interval de timp bine determinat (Călușul, în săptămâna Rusaliilor, colindatul, din ajunul Crăciunului până la Anul Nou sau chiar până la Bobotează).

Dintre obiceiurile cu dată fixă, cele practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, Adică din 24 decembrie până în 7 ianuarie, într-un „timp sacru”, formează o categorie deosebit de cuprinzătoare de manifestări spirituale. În forma tradițională, repertoriul obiceiurilor de Anul Nou include: colindele, urarea cu Plugușorul, urarea cu sorcova, Vasilca, jocurile cu măști, Cerbul, Capra sau Malanca, jocurile de păpuși, cântecele de stea, Căiuții sau Călușerii, teatrul popular cu tematică haiducească și cel cu tematică religioasă (Irozii, Vicleimul).

Colindele sunt texte poetice cu deosebite valențe estetice, a căror semnificație o constituie transmiterea mesajului de bun augur destinatarilor. Termenul colinde provine din latinescul Calendae (Calendele lui Ianuarie era o sărbătoare romană dedicată zeului Ianus, zeu cu două fețe, una spre trecut și alta spre viitor, zeu vestitor al noului an), care probabil are la bază verbul calare (= a vesti).

Originea lor trebuie căutată în vremurile de demult, când, în general, un moment ce marca un început avea o încărcătură simbolică deosebită. În antichitate, debutul unui nou an era asociat cu cel al primăverii, deci al reînvierii naturii.

Babilonienii celebrau trecerea într-un an nou la echinocții, la început toamna, apoi primăvara. Romanii sărbătoreau aceasta la 1 martie. Este posibil ca la daci să fi fost la fel, zilele Babei Dochia fiind o reminiscență a unui asemenea moment. Se știe că în anul 153 î.Hr. la Roma s-a stabilit oficial ca datade 1 ianuarie să marcheze începutul anului calendaristic, pentru că atunci erau numiți noii consuli. Data aceasta însă a oscilat până în anul 46 î.Hr., când Iulius Caesar a introdus calendarul utilizat și astăzi, 1 ianuarie fiind hotărâtă, definitiv, ca zi în care noii demnitari intrau în funcție și depuneau jurământul. Cu acel prilej se sacrificau doi tauri albi, se organizau mese festive, serbări populare.

După căderea Imperiului Roman de Apus, ziua înnoirii anului a fost rediscutată, Biserica Creștină declanșând disputa pentru a înlocui data de 1 ianuarie cu cea de 25 decembrie, presupusă a fi data nașterii lui Iisus Hristos și, deci, cea mai potrivită pentru sărbătorirea Anului Nou. Aceeași dată era celebrată ca zi a nașterii zeului Mithra, a lui Adonis, Dionysos și Osiris. Prin urmare, preluând tradiția precreștină, Biserica a impus în 354 d.Hr. ca, cel puțin în mediul ecleziastic, 25 decembrie să marcheze Anul Nou.

Cu toate acestea, mai multe popoare europene au păstrat vechea tradiție, considerând 1 martie ca zi a Anului Nou. În țările Europei de vest, abia din 1691 data de 1 ianuarie a devenit oficial zi a începerii anului, iar în spațiul românesc din 1701. Astfel, datorită schimbării datelor, în timp, obiceiurile specifice începutului unui an au suferit modificări, iar „aspectul încărcat al manifestărilor legate în înnoirea anului, în forma pe care o cunoaștem, este rezultatul comasării a două cicluri de datini într-unul singur.”

Ca atare, unele obiceiuri au devenit specifice zilei de 25 decembrie, altele zilei de 1 ianuarie, însă în majoritate ele se desfășoară pe întreaga perioadă de 12 zile, cât durează sărbătorile de Anul Nou.

Dorința omului de a păși cu bucurie într-un nou an, de a face urări, de a petrece cu cântece și jocuri este, deci, foarte veche și cunoscută în Europa, dar și în celelalte continente ale lumii.

În folclorul românesc, „ciclul celor 12 zile care formează sărbătoare a Anului Nou – afirmă Mihai Pop – este cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradițional, cel mai bogat și colorat prilej de manifestări folclorice.”

În forma tradițională, obiceiurile de Anul Nou cuprind: colinde de copii(piță răi) și colinde de ceată, colinde religioase, cântece de stea, Plugușorul, Sorcova, Vasilca, jocuri cu măști (Cerbul, Turca, Brezaia, Capra sau Malanca), jocuri de păpuși, dansuri precum Călușerii, Căiuții, teatrul popular religios (Vicleimul sau Irozii) , teatrul popular cu tematică haiducească.

Colindatul, adică obiceiul de a merge pe la fiecare casă pentru a exprima diverse urări, începe în seara de ajun a Crăciunului (24 decembrie) și, în unele zone, continuă până în ziua Anului Nou. La această manifestare folclorică participă copii, flăcăi organizați în cete, bărbați până la o anumită vârstă, rareori femeile, iar mai nou și fetele și băieții împreună. Ceata se organiza cu câteva săptămâni înainte, în preajma datei de 6 decembrie, astfel: colindătorii se adunau, își alegeau vătaful/judele (conducătorul), goaga (gazda grupului), ajutorul vătafului (cel care strângea banii sau darurile). Grupul de colindători își pregătea apoi repertoriul, angaja un instrumentist, iar în final împărțea darurile primite.

Este necesar să precizăm că repertoriul ales se circumscria tradiției, căci „la concretizarea obiceiurilor, în fiecare nou context temporal puteau interveni schimbări, puteau apărea variante doar în limitele îngăduite de desfășurarea tradițională a obiceiului și de acceptarea colectivă.”

În mediile tradiționale, obiceiul colindatului propriu-zis se desfășura (și încă se mai desfășoară în unele sate din Bucovina, din Moldova) după următorul „scenariu”: grupul se aduna împreună cu instrumentistul (în funcție de zonă, o persoană care știa să cânte din fluier, la vioară, la dobă, la acordeon), mergea din casă în casă, intrând în curte, unde conducătorul cetei solicita permisiunea de a cânta. Colinda se executa la fereastră, apoi grupul era primit în casă, unde interpreta colinda cea mare și, la cererea gazdei, alte două colinde. În casele în care se aflau fete la vârsta măritișului se jucau câteva dansuri specifice locului. Grupul era apoi servit cu bucate tradiționale și răsplătit cu daruri sau cu bani. După ce mulțumeau gazdei, colindătorii plecau cântând sau chiuind. Același scenariu se repeta la fiecare gospodărie din sat, unde erau primiți colindătorii.

Colindatul este, de fapt, un impresionant spectacol al universului uman tradițional, de esență mitico-magică, al cărui rost era ritual și ceremonial. Printre culegerile și studiile, în care sunt inserate colinde sau în care se interpretează acest obicei se numără, ca reprezentative, Poezii populare române de G. D em. Teodorescu, Materialuri folkloristice de Gr. Tocilescu, 303 colinde cu text și melodie de S. Drăgoi, Colindatul la români, slavi și la alte popoare de Petru Caraman, Colindele religioase la români de Al. Rosetti, Colinda românească de Monica Brătulescu.

În ceea ce privește clasificarea, în primele decenii ale secolului al XX-lea, unii folcloriști (Al. Viciu, G. Cucu) le-au împărțit în două categorii: colinde religioase și colinde sociale(cu elemente din legende, balade). La fel și Sabin Drăgoi le-a grupat în colinde de origine păgână(lumească) sau propriu-zise și colinde de stea sau colinde de origine creștină.

Majoritatea specialiștilor clasifică însă colindele – sub aspectul structurii textelor, al desfășurării și al transmițătorilor – în colinde de copii și colinde propriu-zise sau de ceată.

Colindele de copii sunt scurte, hazlii, cuprinzând doar vestirea sărbătorii și urările de belșug. Uneori sunt amintite și darurile pe care le așteaptă de la gazde. Textul are structur ă fix ă și este repetat la fiecare casă fără modificări:

Bună dimineața la MoșAjun.

Într-un ceas bun.

Ne dați ori nu ne dați?

Sau plecăm supărați?

Dacă gospodarii întârziau să-i primească, ei cântau astfel:

Am venit și noi odată

La un an cu sănătate,

Și la anul să venim

Sănătoși să vă găsim.

Ne dați, ne dați,

Ori nu ne dați?

În unele sate (de exemplu din Banat), textele erau mult mai ample:

Bună ziua lui Ajun,

Că-i mai bun-a lui Crăciun,

Că-i cu miei, cu purcei,

Cu copiii după ei,

Buni sărsărăi!

Dă-ne alune,

Că-s mai bune,

Dă-ne nuci,

Că-s mai dulci,

Dă-ne poame,

Căni-i foame

Că suntem pițărăi!

Rostirea colindei era însoțită în trecut de câteva gesturi magice cu valoare de propițiere: ei loveau cu un băț numit „colind ă”/„colindiță ” pragul casei sau atingeau gazdele și animalele din grajd sau scormoneau în vatră cenușa. Urarea exprimată prin cuvânt și gestul care o însoțea avea o mare influență asupra ființei umane care credea că i se va întâmpla ceea ce i s-a urat. În acest sens, Petru Caraman consideră că „acea putere de sugestie își are rădăcini adânci în îndepărtatul trecut. La omul primitiv urarea se leagă strâns cu înclinarea acestuia de a valorifica vorbirea, fenomen psihic ce- și are cauza în faptul că la el cuvântul nu e numai un semn abstract al unui obiect, ci se confundă cu obiectul însuși. De aici credința nemărginită în puterea cuvântului, care, numai fiind pronunțat, e în stare să provoace apariția obiectului sau faptului ce exprimă credința care la națiunile exotice este una din bazele sufletești ale vieții sociale. (…)

Urarea este dar una din elementarele forme ale magiei cuvântului. Ea are un vădit caracter social, deoarece dorința exprimată într-însa iese din cadrul individual, ea are de obiect pe alte persoane, în afară de noi, cel puțin în general înțelegem urarea ca adresată altcuiva. Pe lângă aceasta, deosebirea fundamentală dintre dorința propriu-zisă și urare este elementul energetic imperativ din cea din urmă, alimentat de credința în realizare, element care dă uitării caracterul de vrajă. Urările însă, la origine, în special acele ce aveau loc la anumite epoci consacrate din viață sau din an, cum erau de exemplu cele de la Anul nou, nu pot fi concepute ca existând independente; ele sunt inseparabil legate de o practică exterioară cu care la un loc formează întreaga vrajă.”

Colindatul propriu-zis se desfășoară diferit, în funcție de zonă. De exemplu, în Transilvania se colindă de Crăciun, în Muntenia și Moldova de Crăciun și de Anul Nou sau numai de Anul Nou. Colindatul propriu-zis începe seara, în ajunul Crăciunului (Anului Nou) și se încheie în zorii zilei, în unele localități continuându-se chiar și în ziua de Crăciun. Ceata se deplasează de la o casă la alta făcând un zgomot specific și era însoțită(astăzi mai puțin) de un instrumentist care cânta neîntrerupt de la un loc al destinației la altul, pentru a semnala unde se află grupul colindătorilor. Melodia diferențiază în mod deosebit colindele de ceată de celelalte forme de urări. În afara colindelor generale și speciale, care se cântau în curte sau la fereastră, Petru Caraman distinge în studiul său un repertoriu vast de texte, ce subliniază bogata lor tematică prin care erau reliefate aspecte din viața satului, relațiile interumane, ocupațiile specifice, statutul social etc. Astfel, folcloristul distinge colinde pentru: gospodar, gospodină, flăcău, fată mare, logodi ți, însurăței, văduvă, bătrâni, preot, cioban, pescar, negustor, soldat etc.

În colindele „pentru fată mare” sunt descrise, tot în imagini hiperbolice ca și în cele „pentru flăcău”, calitățile alese ale tinerei aflate la vârsta căsătoriei: frumuse țe, destoinicie, pricepere în a țese și a coase haine frumoase. În unele texte ea ne este înfățișată ca fiind deosebit de frumoasă, însă săracă. Pețită de un tânăr care aparține altei clase sociale, fata îl va cuceri în timpul horei prin gra ția și frumusețea ei fără seamăn, care „La inimă-l săgeta”.

Colindele reliefează și îndeletniciri importante ale românilor din societatea patriarhală, precum păstoritul, vânătoarea, pescuitul. Colindele ciobănești reprezintă la noi „o specie însemnată și foarte cultivată” îndeosebi în regiunile montane. Petru Caraman remarcăun aspect deosebit de interesant în acest tip de colinde, și anume că„atât la bulgari, cât și, mai ales, la români și ucraineni avem acela și element miraculos, foarte preferat de popor: Dumnezeu și sfinții sunt ciobani la oi.”

Ținând seama de mentalitatea oamenilor din popor, de creștinismul popular, acest aspect „potențează eficacitatea colindului, deoarece acolo unde Dumnezeu și sfinții iau parte la treburile gospodărești, nu poate fi decât noroc, spor și belșug:”

„Pe poiana cu flori dalbe

Merge-o turmă de oi albe.

– Da la oi cine ședea?

– Ședea zău și Dumnezău,

Cu fluierul pe tureac

Și cu mâna pe baltag…”

Bogatul repertoriu al colindelor înregistrează, pe lângă cele laice și numeroase colinde religioase, care aparțin unei etape relativ noi „în îndelungata existență a genului.”

Creștinarea poporului român s-a realizat într-o perioadă îndelungată de timp, iar în momentul când Biserica s-a impus ca instituție, consolidată, puternică, a încercat să elimine obiceiurile „păgâne”. Denunțarea caracterului profan al colindelor de către pastorul Andreas Mathesius (sec. al XVII-lea) probează faptul că din aceste creații populare lipseau elemente care să evoce nașterea lui Iisus Hristos. De aceea, „autoritatea ecleziastică a suprapus atunci colindelor existente texte cu conținut religios.”

Deci, „colindele religioase sunt expresia literară a ofensivei Bisericii împotriva fondului de colinde precreștin.”

Acest tip de colinde de inspirație biblică și apocrifică sunt situate de Pavel Ruxăndoiu „într-o zonă de tranziție”, de interferență , „într-un context cultural evoluat, între două sisteme mitice relativ diferite.”

Sursele aspectelor religioase, creștine din aceste texte sunt Biblia, Viețile sfinților,

cărțile apocrife și populare, care din secolul al XVII-lea au fost tot mai mult răspândite în rândul maselor, care pe această cale, dar și prin intermediul slujbelor și predicilor din biserică, au început să cunoască miturile și legendele biblice. „Miraculosul creștin” a constituit suportul imaginației și al fanteziei creatoare a omului talentat din popor, care și prin aceste tipuri de creație și-a exprimat viziunea sa asupra lumii, asupra genezei, asupra perceperii sacrului și a coborârii transcendenței în imanență .

De regulă, structura narativă a acestor texte este mai apropiată de epic, colindătorii asumându- și rolul de mesageri ai divinității:

„După dealul cel mai mare,

Unde soarele răsare,

Este-un mândru feredeu

Și se scaldă Dumnezeu,

Tot se scaldă

Și se-ntreabă:

Ce-i mai bun pe ist pământ?

Nu-i mai bun

Ca calul bun,

Căte duce

Și te-aduce.

Iar se scaldă

Și se-ntreabă:

Ce-i mai bun pe ist pământ?

Nu-i mai bun

Ca boul bun,

Că răstoarnă brazdă neagră

Și revarsă pâne albă.

Iar se scaldă

Și se-ntreabă:

Ce-i mai bun pe ist pământ?

Nu-i mai bun ca oaia bună,

Că ea vara te hrănește

Și iarna te încălzește.

Iar se scaldă și se-ntreabă:

Ce-i raiul pe ist pământ?

Raiul este primăvara,

Când înverzesc toți câmpii

Și înfrunzesc copacii,

Și înfloresc florile

Și-mpodobesc luncile,

Luncile,

Dumbrăvile

Și toate pădurile…

Noi umblăm și colindăm

Pe la gazde ne-nchinăm,

C-așa-a lăsat Dumnezeu…

Streșină de busuioc,

Da-v-ar Dumnezeu noroc;

Streșină de mintă creață ,

Da-v-ar Dumnezeu viață ,

Să trăiți să-mbătrâniți,

Ca florile să-nfloriți,

Ca copacii să-nverziți

Și ca ei să-mbătrâniți

Întru mulți ani fericiți!”

Unele dintre colindele creștine păstrează funcția de poezia de urare, iar altele au substituit-o cu funcția moralizatoare sau „festivizatoare” (de vestire a Nașterii lui Iisus).

În general, colindele religioase au fost create într-un limbaj poetic arhaic, într-un stil solemn, în acord cu funcția pe care o îndeplinesc.

Plugușorul. Plugul este un simbol al fertilității pământului a cărui apariție se pare că ar fi reprezentat „o sursă mitologică și nu una pur practică”, întrucât, după cum notează L. Frobenius (Paideuma), „cele dintâi utilizări ale plugului în agricultură au fost ceremonii, în desfășurarea cărora plugul era falusul vitei «bărbătești» care-l trăgea și care- și dăruia mamei-pământ sămânța.”

De la acest cuvânt derivă în limba română termenul „plugușor” care denumește în cultura noastr ă tradițională cel mai însemnat obicei agrar. Cunoscut și sub alte denumiri ca „plugul”, „buhaiul”, Plugușorul se practică și astăzi, mai ales în Moldova, în seara de 31 decembrie și, prin urările adresate, are un evident caracter augural. El circulă și în Muntenia, Oltenia, în timp ce în Transilvania obiceiul urării cu plugul nu este cunoscut.

Folcloriștii consideră că acest obicei este o moștenire de la poporul roman, la bază aflându-se un străvechi rit agrar. Potrivit investigațiilor făcute de cercetătorul rus N.E. Mate asupra vechilor mituri ale egiptenilor „putem presupune că Plugușorul este, de fapt, la origine, ceremonialul primei brazde practicat de către căpetenia obștei patriarhale.”

Ceata urătorilor poate cuprinde de la doi până la douăzeci de flăcăi sau bărbați căsătoriți de puțin timp. În zilele noastre, îndeosebi în mediul citadin, copiii urează cu Plugușorul. Obiceiul este complex, sincretic, nelimitându-se numai la urarea în versuri, ci și la prezentarea istovitoarei activități agricole. Câteodată urătorii sunt însoțiți de „mascați”. Înainte, ceata împodobea cu panglici și cu crengi de brad un plug tras de doi sau de patru boi. În ultimele 3-4 decenii, plugul a fost înlocuit cu unul în miniatură și chiar cu unul simbolic alcătuit dintr-un băț cu două crăci care sugerează coarnele plugului. Din recuzităf ac parte și un buhai (vas de lemn de formă cilindrică, acoperit într-o parte cu o piele de oaie sau capră, bine întinsă, legată cu un cerc; prin mijlocul pieii se introduce o șuviță de păr de cal; un urător ținea buhaiul, iar altul, cu degetele umezite cu apăsau borș trage șuvița de păr care produce un zgomot ce imită mugetul taurului), bice, clopoței, tălăngi. Plugușorul nu se cântă, cum se întâmplă în cazul colindelor care au melodii specifice, ci se recită, rostirea textului fiind completată de gesturi cu valențe simbolice, semnificând belșugul, bunăstarea. Un gest ritualic, în mare parte astăzi dispărut, era tragerea unei brazde la poarta sau în curtea celui căruia îi era destinată urarea și aruncarea semințelor în acel loc.

Textul Plugușorului cunoaște numeroase variante în spațiul românesc, întinderea lui fiind variabilă, de la câteva zeci pânăla câteva sute (300-500) de versuri.

Legat de ritual, conținutul acestuia descrie secvențele activității agricole, începând cu alegerea terenului pentru cultură și încheind cu coacerea colacului și oferirea acestuia grupului de urători. Prezentarea muncii trudnice a agricultorului este presărată, de cele mai multe ori, cu situații hazlii.

Plugușorul începe, de obicei, cu versuri care atenționează gazda de sosirea grupului de urători și solicităatenția acesteia:

„Aho, aho, copii și frați

Stați puțin și nu mânați

Lângă boi v-alăturați

Și cuvântu-mi ascultați.”

Urmează expunerea propriu-zisă, în care actantul este „bădica Traian” sau „bădița Vasile”, „gospodarul mitic al textului de plugușor”, devenit Gheorghe, într-o variantă din localitatea Moara, jud. Suceava, sau Dumnealui, în variante publicate la începutul secolului trecut în revista „ Șezătoarea”, condusă de Artur Gorovei.

Elementele reale sunt împletite cu cele ale fabulosului:

Sunt descrise detaliat etapele muncii, ajutorul naturii, rodirea grânelor, cumpărarea oțelului, pregătirea uneltelor pentru secerat, ritmul fantastic al seceratului:

„Ziua toată a lucrat

Brazdă neagră a răsturnat

Și prin brazdă-a semănat

Grâu mărunt și grâu de vară

Deie Domnu să răsară

Mânați măi!

Hăăi! hăăi!

Și când lucru s-a sfârșit

Iată mări s-a stârnit

Un vânt mare pe pământ

Și ploi multe după vânt

Pământul l-au răcorit

Și sămânța a-ncolțit

Mânați măi!

Hăăi! hăăi!

La lunăla săptămână

Își umplu cu apămâna

Și se duce ca săvadă

De i-a dat Dumnezeu radă

Și de-i grâul răsărit

Și de-i spicul aurit

Era-n pai ca trestia

Era-n spic cât vrabia.

Trăian iute s-a întors

Și din grajd pe loc a scos

Un cal mare nezdrăvan

Cum îi place lui Trăian

Negru ca corbu

Iute ca focul

De nu-l prindea locul.

Cu potcoave de argint

Ce sunt spornici la fugit.

El voios a-ncălecat

La Tighin a apucat

Și oțel a cumpărat

Ca sa facă seceri mari

Pentru secerători tari

Și să face seceri mici

Pentru copilași voinici

Și altele mai mărunțele

Cu mănunchi de floricele

Pentru fete tinerele

Și neveste ochițele

Mânați m ăi flăcăi!

Hăăi! hăăi! ”

Urătura aceasta din zona Fălticenilor, jud. Suceava, se încheie, ca majoritate a variantelor Plugușorului, cu precizarea locului de unde este ceata urătorilor și cu o

Firească urare profilactică pentru gospodari:

„De urat am mai ura

Dar mi-i căvom însera

Căci nu suntem de pe ici colea

Ci suntem tocmai din Buda Veche

Unde mâța streche

Iar motanul suflă-n foc

Șoarecii nu-și aflăloc

Într-un fund de oboroc

Ia mai îndemnați m ăi,

Hăăi! hăăi!

La anul și la mulți ani!”

Observăm că nici finalul nu este lipsit de elemente particulare de umor, întâlnite, de altfel, și în teatrul popular sau în orațiile de nuntă. Ele ironizează urătorii și „creează distanța între actul ceremonial performat și receptarea lui.”

Deși, în esență, structura Plugușorului s-a păstrat, unele elemente au fost adaptate evoluției societății, noilor funcții sociale. Așa cum ni se relevă, textul reprezintăun elogiu adresat muncii țăranului. Este descrisă o situație-model „ca semnificație generală.”

Este posibil ca în vremurile de demult Plugușorul să fi avut un caracter instructiv, urmând evidențierea unor deprinderi și a unor atitudini exemplare față de muncă. Acele momente care generau râsul „erau percepute ca elemente de suplicare a divinității.”

Textul Plugușorului reliefează în planul ritualic ideea belșugului și prin magie homeopatic ă(imitativă) se realizează un transfer asupra celui căruia i se adresează urarea.

În zilele noastre, funcția acestui obiect s-a modificat considerabil, prin evoluția sa către spectacular.

Steaua Din Ajunul Crăciunului până la sfârșitul zilelor de Crăciun, până la Sfântul Vasile, până la Bobotează sau chiar până la Sfântul Ion umbla pe străzi Steaua dusa de “stelari”. Copiii în special sunt cei care poartă vestea Nașterii Domnului într-un fel mai deosebit: asemeni Magilor care-l căutau mergând după Steaua Sa. 

Stelarii, copii mai mici sau mai mari, flăcăi, mai rar fete și chiar adulți și bătrâni, poartă “Steaua” îmbrăcați în costume populare sau în costume albe cu panglici multicolore, uneori având coifuri asemeni magilor cu numele personajelor biblice. Steaua este reprezentată fizic printr-o stea, pe schelet de lemn. Aceasta are 4-5-6-8 colțuri, iar între colțuri stau întinse lanțuri de hârtie colorată. În centrul stelei stă o icoană de hârtie cu Nașterea Domnului, Fecioara cu Pruncul sau numai Iisus. Uneori de stea se atașează un clopoțel.

Odată ajunși la casa gazdei, cei ce umblau cu Steaua cântau la poartă, la fereastră, la ușa sau în casă, în fața icoanei și pentru străduința lor erau răsplătiți cu colaci, bani, mere, nuci, iar in unele părți chiar cu carne de porc.

Primii care ies la colindat în seara de Ajun sunt copiii care merg cu Steaua. Obiceiul are o semnificație religioasă fiind legat de steaua care s-a arătat celor trei Magi de la Răsărit. copiii merg la colindat cu o stea mare din lemn, gătită cu hârtie colorată și crenguțe de brad. Cu Steaua merg de obicei câte doi copii. Ei poartă câte o stea și cântă colinde specifice obiceiului ca "Nașterea" și "Steaua sus răsare".

La Viflaim colindătorii sunt îmbrăcați în straie populare și poartă o bisericuță. Cu Viflaimul pot merge doi sau patru băieți, îmbrăcați în costum popular și au bisericuță decorată frumos și aranjată.

Irozii sunt, de asemenea, un obicei tradițional de Crăciun, vechi de 2000 de ani. De regulă cu Irozii merg din casă în casă grupuri de câte șapte persoane care întruchipează fiecare câte un personaj. "Personajele sunt întruchipate de tineri costumați special pentru a reda cât mai exact realitatea. Irod este îmbrăcat într-un costum roșu cu o coroană pe cap, preotul cu patrafir și cruce, ciobanul are bundă de oaie, iar craii în costume de diferite culori cu coifuri pe cap și înarmați cu săbii. Sceneta jucată de colindători redă momentul în care cei trei Crai de la Răsărit ajung în Palestina pentru a-l cinsti pe pruncul Iisus cu aur, smirnă și tămâie. Cătana îi raportează regelui că a prins trei oameni străini. La întrebările lui Irod, aceștia răspund că au plecat, călăuziți de o stea, să îl caute pe împăratul care tocmai s-a născut. Irod răspunde că el este singurul împărat, după care spune în versuri cum a ordonat el tăierea celor 14.000 de prunci. Colindul are și o parte în care Irod și cei trei Crai se duelează cu săbiile, fiecare susținându-și poziția în legătură cu adevăratul împărat, sunt despărțiți de personajul care îl interpretează pe cioban", În final, colindătorii cântă împreună și urează sărbători fericite gazdei. Sunt recompensați, de obicei, cu o sumă de bani, colaci, mere și nuci. Tinerii merg cu Irozii toată noaptea dintre Ajun și Crăciun, și parcurg distanțe destul de mari pentru a colinda cât mai multe case.

Legătura pricesnelor cu rugăciunile

Pricesnele se află strâns legate de rugăciunile rostite de credincioși în diferite momente: de bucurie, de tristețe, de împlinire sufletească. Expresivitatea rugăciunilor ortodoxe dispune de resurse bogate și variate, ce se pot remarca la toate nivelurile limbajului și care se bazează pe caracteristicile specifice ale acestui tip de discurs. Cercetările de până acum nu au evidențiat încă îndeajuns potențialul expresiv al textelor liturgice ortodoxe și nici nu au realizat o analiză comparativă a acestora, în paralel cu textele poetice neliturgice, cu caracter religios.

a) Nivelul fonetic

Fenomenele fonetice reprezintă nivelul la care resimțim un oarecare dezavantaj, prin faptul că numeroase texte aparținând cultului liturgic actual reprezintă traduceri din imnografia bizantină. În ciuda acestui fapt, se pot pune în evidență, totuși, câteva fenomene demne de luat în considerare.

Observăm, astfel, în rugăciunile cultului nostru ortodox, o alternanță între folosirea abundentă și accentuarea vocalelor închise și a celor deschise, în relație directă cu semnificația și caracterul rugăciunii.

Să luăm, de exemplu, ecfonisul ce reprezintă cuvintele Mântuitorului:

Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.

Observăm că începutul rugăciunii este marcat de alăturarea vocalelor închise u, î, și i cu cea deschisă a, aceasta din urmă, exprimând bucuria de a putea gusta Trupul Domnului, fiind încadrată de cele care sugerează încă teama, regretul pentru greșelile care nu ne permit să ne apropiem cu inima deplin liniștită de Tainele lui Hristos. Urmează apoi o succesiune vocalică în care se accentuează u și î, căci atunci când rostim „Trupul Meu (…) se frânge” nu putem să nu fim cuprinși de durere pentru suferințele Mântuitorului, a căror cauză sunt și păcatele noastre. În final, însă, ni se amintește că prin Sfintele Taine am primit iertarea păcatelor, și accentuarea vocalei a face să lumineze pacea în sufletele noastre.

În ecfonisul pentru ultima aducere a Darurilor înainte de sfințire:

Ale Tale dintru ale Tale, Ție Ți-aducem de toate și pentru toate.

accentul cade pe vocala a, care domină întreaga rugăciune, ce este, de fapt, aducere de slavă lui Dumnezeu și, prin urmare, deschidere totală către Acesta.

Tot vocala a este dominantă și în rugăciunea de slavă de după împărtășirea credincioșilor, împreună cu i, care imprimă vioiciune cântării, sugerând bucuria împărtășirii cu Domnul: Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi.

O rugăciune de pocăință, așa cum este Psalmul 50 de pildă, va accentua preponderent vocale închise, u, î, i, ă, pentru că sufletul este cuprins de durere și întristare pentru păcatele sale.

(…) Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut, ca să fii îndreptățit întru cuvintele Tale și să judeci când vei judeca Tu.

Că iată întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea. (…)

Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele.

Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine.

Cu toate acestea, când amintesc de bunătatea lui Dumnezeu, Care poate curăța orice păcat, buzele se deschid cu bucurie și „gura mea va vesti lauda Ta”.

În privința textelor poetice ale autorilor noștri, remarcăm mai multe fenomene din sfera foneticii, ca în poezia Colinde, colinde a lui Mihai Eminescu:

Colinde, colinde!

E vremea colindelor,

Căci gheața se-ntinde

Asemeni oglindelor

Și tremură brazii

Mișcând rămurelele,

Căci noaptea de azi-i

Când scânteie stelele.

Se bucur’ copiii

Copiii și fetele,

De dragul Mariei

Își piaptănă pletele,

De dragul Mariei

Și-a Mântuitorului

Lucește pe ceruri

O stea călătorului.

Ne atrage atenția, aici, frecvența vocalei i, pe care o asociem cu dinamismul textului, dar și cu motivul copiilor și cu cel al stelelor, ea sugerând deopotrivă dimensiunile reduse și mișcarea plină de vioiciune.

Întinderile de gheață sunt vizualizate și cu ajutorul vocalei a.

Imaginea rămurelelor tremurând se realizează inclusiv la nivel fonetic, auditiv prin frecvența consoanei r ce creează impresia de freamăt, iar vizual prin alternarea vocalei e cu consoana l.

Tot o combinație între vocala e și consoana l, cărora se adaugă p și t, sugerează, în strofa a doua, mișcarea de alunecare în valuri a pletelor pieptănate.

b) Nivelul semantic

În Introducere în stilistică, Dumitru Irimia menționează, printre stilurile limbajului scris, stilul religios, care funcționează „în interiorul cunoașterii și comunicării de esență religioasă”.

Autorul menționat consideră că „planul semantic al textului religios își are originea într-un «referent» extralingvistic preexistent, dar un referent pentru care categoriile spațio-temporale de tip istoric sunt doar o ipostază fenomenală pentru «închipuirea» unei lumi de esență transcendentală, dimensiune a imaginarului impusă de însăși «mărginirea» ființei umane, în «trăirea» raportului cu această Lume a sacrului.

Dimensiunea stilistică a textului religios își are originea în chiar dimensiunea lui semantică prin care ființa umană, înscrisă în lumea profană, intră în comunicare cu lumea sacră a divinității”.

Din punctul de vedere al Ortodoxiei, considerăm necesar să atragem atenția asupra realitățiiincontestabile a Lumii sacre, asupra realității jertfei istorice a Mântuitorului pe cruce și a învierii Lui, și nu în ultimul rând asupra realității prefacerii euharistice, căci „Hristos este real prezent cu trupul și cu sângele Său jertfit și înviat în Euharistie, pentru că numai prin aceasta putem muri și învia și noi împreună cu El; și numai prin această moarte și înviere împreună cu Hristos, devenim părtași vieții veșnice”.

Cu atât mai mult, cu cât e vorba despre o Lume sacră autentică și vie, și nu doar de una imaginară, dimensiunea semantică a demersului comunicațional se înscrie într-un cadru marcat de solemnitate și intimitate deopotrivă. Solemnitatea, firească apropierii omului de Creatorul său, se împletește cu apropierea caldă, intimă, pe care ne-o permite coborârea lui Dumnezeu Însuși printre noi, Întruparea Sa și împărtășirea noastră cu El.

Vom urmări în continuare câteva câmpuri semantice puternic reprezentate, precum și alte mijloace de realizare a intimității solemne cu divinitatea.

Dintru început se cade să menționăm însuși cuvântul Dumnezeu. Provenind din Domine Deus, veche inovație păgână adoptată de creștini pentru a exprima faptul că Dumnezeu e nu numai cel mai înalt dintre zei, ci e Unul și de necomparat, Dumnezeu are „un înțeles extrem de paradoxal: e foarte deosebit de toți și foarte apropiat. Către El se poate striga cu îndrăzneală, dar și cu toată încrederea, pentru că vrea să ne ajute în mod absolut. Se strigă direct, adică la vocativ, dar ca la Cel ce are toată puterea să ne ajute: «Dumnezeule, nu mă lăsa, ajută-mă!». Ba scufundarea noțiunii de Domn în cuvântul Dumnezeu poate face pe credincios să spună «Doamne Dumnezeule!», fără să aibă sentimentul că se repetă. Vocativul creează o stare de apropiere, chiar dacă se pune înaintea lui Dumnezeu: «Doamne!»”.

Din acest motiv, credincioșii folosesc adeseori chemarea numelui lui Dumnezeu, atât în rugăciunile de cult, cât și în cele particulare, de cele mai multe ori chiar la început, cerând astfel intrarea degrabă în legătură directă cu Cel atotputernic și atotbun:

Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul, și mă miluiește.

Doamne, Dumnezeul nostru, adu-ți aminte de noi, păcătoșii și netrebnicii robii Tăi, când chemăm numele Tău cel sfânt, și să nu ne lași pe noi rușinați în așteptarea milei Tale (…).

Dumnezeule cel mare și minunat, Care, cu bunătatea cea nespusă și cu purtarea de grijă cea multă, chivernisești toate (…).

Mulțumim Ție, Doamne, Dumnezeul nostru (…).

Slujbele bisericești se deschid cu formula:

Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor.

Psalmul 50 începe astfel:

Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta

Și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea.

iar cuvântul Dumnezeu apare în componența sa de șase ori.

Și rugăciunile din cultul particular al credincioșilor cheamă numele lui Dumnezeu cu la fel de multă insistență:

O, veșnice Dumnezeule, Doamne Iisuse Hristoase (…).

O, Doamne și Dumnezeul meu! (…).

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Dumnezeule a toată milostivirea și îndurarea, Care ai nemăsurată milă, nespusă și neajunsă iubire de oameni (…).

Dumnezeule Preasfinte, cum voi putea să-Ți mulțumesc cu vrednicie pentru viața ce mi-ai dat?

Unele rugăciuni se adresează Sfintei Treimi, uneia dintre cele trei Persoane ale Acesteia, Născătoarei de Dumnezeu, sfinților sau sfinților îngeri, și atunci se folosesc numele speciale:

Întru tot puternică și de viață făcătoare, și începătoare de lumină Preasfântă Treime (…).

Vistierul bunătăților, Izvorule nesecat, Părinte sfinte, Făcătorule de minuni, Atotputernice și Atotțiitorule (…).

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului (…).

Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru (…).

Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru.

Îngerule cel sfânt al lui Hristos (…).

Un alt termen cu o frecvență foarte mare în textele rugăciunilor este sfânt, cuvânt apărut în limba noastră ceva mai târziu, pe filieră slavă, ce are ca variantă mai vechiul sânt (lat. sanctus). Termenul acesta apare cel mai adesea ca determinant al numelor divine, fiind folosit de multe ori la superlativul absolut realizat prin compunere, preasfânt. Starea de sfințenie contribuie la realizarea atmosferei solemne, înconjurate de taină.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără-de-moarte, miluiește-ne pe noi.

Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi.

Atunci când se află în comuniune cu Dumnezeu, sufletul credinciosului este cuprins de pace, pentru care se și roagă adeseori:

Pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.

Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici și pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm.

(…) îndreptează pașii noștri în calea păcii (…).

Ziua toată desăvârșită, sfântă, în pace și fără de păcat, la Domnul să cerem.

Înger de pace, credincios, îndreptător, păzitor sufletelor și trupurilor noastre, la Domnul să cerem. (…)

Cele bune și de folos sufletelor noastre și pace lumii, la Domnul să cerem.

Cealaltă vreme a vieții noastre în pace și întru pocăință a o săvârși, la Domnul să cerem.

Iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm.

Mila păcii, jertfa laudei.

Pacea se obține prin iertarea păcatelor care împovărează sufletul și nu-i permit să se apropie de Dumnezeu. De aceea, conștient de mulțimea greșelilor sale, credinciosul cere, adeseori, în rugăciunile sale, ca Dumnezeu să-i ierte greșelile și să-i vindece neputințele, pentru ca legătura lui cu Dumnezeu să fie curată și deplină. În textele rugăciunilor se întâlnesc, așadar, adesea, termeni din câmpul lexical al cuvântului păcat: greșeală, fărădelege, necurăție, dar și cererea de iertare a păcatelor, concretizată fie prin verbul a ierta, fie prin a curăța, cărora le stă alături expresia unei cereri mai generale, verbul a milui.

(…) Miluiește-mă și-mi iartă greșelile mele cele de voie și cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul, cele întru știință și întru neștiință. Și mă învrednicește, fără de osândă, să mă împărtășesc cu Preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Amin.

Solemnitatea întâlnirii cu Dumnezeu în rugăciune se evidențiază și prin folosirea unor forme arhaice, precum întru, Carele, închinăciune, a mâneca, vistier, bucura-se-vor, păcătoșenie,întinăciune, preabinecinstitor, dreptslăvitor, jigăniile, năprasnă ș.a.

Întru pomenirea Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Tatăl nostru, Carele ești în ceruri, sfințească-se numele Tău (…).

Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

De noapte mânecă duhul nostru către Tine, Dumnezeul nostru (…).

Atât textele liturgice, cât și cele ale rugăciunilor particulare sunt de esență orală, chiar dacă au ca punct de plecare texte scrise. Nu ne miră, de aceea, prezența unor forme populare în rugăciuni: osândă, junghiere, a junghia ș. a.

Și mă învrednicește, fără de osândă, să mă împărtășesc cu Preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci.

Ca un miel nevinovat spre junghiere S-a adus.

Junghie-Se Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii (…).

c) Nivelul morfologic

Și la acest nivel se pot observa anumite particularități ale stilului rugăciunii, pe care vom încerca să le evidențiem pentru fiecare parte de vorbire.

Astfel, în privința substantivelor, am remarcat deja frecvența extraordinar de mare a vocativelor, firești de altfel în orice dialog, în orice comunicare directă. Vocativul realizează o apropiere între persoanele dialogului, între credincios și Dumnezeu.

O altă constatare privește faptul că substantivul este partea de vorbire care denumește, care pune nume. Nimeni nu știe ce este Dumnezeu, nimeni nu-I cunoaște esența, dar El ni Se descoperă în însușirile Sale – putem vedea cum este Dumnezeu. Și dacă vedem că El este bun, îl vom numi Vistierul bunătăților sau, substantivizat, Bunule, căci nu poate fi decât bunătate la modul absolut. Fiindcă de la El avem viață, îl vom chema Izvorule nesecat [al vieții și al tuturor bunătăților] și Dătătorule de viață. Tot Dumnezeu este, în cele trei persoane, Împăratul ceresc, Stăpânul, Părintele,Făcătorul cerului și al pământului, Atotputernicul, Atotțiitorul (Dumnezeu-Tatăl), Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu, Paștile cele mari și preasfințite, Înțelepciunea lui Dumnezeu, Puterea lui Dumnezeu (Dumnezeu-Fiul) și Mângâietorul, Duhul adevărului (Dumnezeu-Sfântul Duh).

Vistierul bunătăților, Izvorule nesecat, Părinte Sfinte, Făcătorule de minuni, Atotputernice și Atotțiitorule (…).

Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne (…).

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești; Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață (…).

Iarăși și de multe ori cădem la Tine și ne rugăm Ție, Bunule și Iubitorule de oameni (…).

Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Ziditorule și Făcătorule a toate.

O, Paștile cele mari și preasfințite, Hristoase; O, Înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu și Puterea. (…).

Adesea, numele acestea divine provin din substantivizarea unor adjective la gradul de comparație superlativ absolut obținut prin compunerea cu adverbul prea: Preasfânt, Preabun.

Adjectivele pot apărea astfel și nesubstantivizate, însoțind în acest caz numele divine, ale sfinților etc.

Stăpâne, Sfinte, Preabunule (…).

Cinstitul și Preasfântul Trup al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos (…).

(…) încă cred că acesta este Însuși Preacurat Trupul Tău (…) Și mă învrednicește, fără de osândă, să mă împărtășesc cu Preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Amin.

Preacurată și binecuvântată de Dumnezeu Născătoare Marie (…).

Se cade menționat adjectivul binecuvântat care s-a format și el, de asemenea, prin compunere, și care se întâlnește frecvent în rugăciuni.

Pronumele personale și adjectivele pronominale posesive sunt folosite cu formele de persoanele I și a II-a, datorită caracterului dialogic al textelor. Frecventă e și folosirea pronumelui demonstrativ în formele populare cel, cea, cei. Apare și forma de persoana a II-a singular, masculin, a pronumelui de întărire – Însuți – care subliniază faptul că Dumnezeu se apleacă personal asupra credinciosului, ascultându-i ruga și răspunzându-i. Sugestivă este forma pronumelui relativ Careledin rugăciunea Tatăl nostru, care este o variantă arhaică, dar în același timp ne trimite la articularea pronumelui care, reliefând unicitatea lui Dumnezeu.

Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locașul Tău și de pe scaunul slavei împărăției Tale și vino ca să ne sfințești pe noi, Cel ce sus împreună cu Tatăl șezi și aici, în chip nevăzut, împreună cu noi ești. Și ne învrednicește, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup și Scumpul Tău Sânge și prin noi la tot poporul

(…) Însuți, Stăpâne, caută din cer spre cei ce și-au plecat Ție capetele lor (…) cu cei ce călătoresc pe ape, împreună călătorește, pe cei bolnavi îi tămăduiește, Cel ce ești doctorul sufletelor și al trupurilor noastre.

Tatăl nostru, Carele ești în ceruri, sfințească-se numele Tău (…).

Unele cărți liturgice și culegeri de rugăciuni pentru cultul particular folosesc în textul rugăciuniiTatăl nostru forma Care [ești în ceruri], altele păstrează însă forma veche Carele, ce s-a încetățenit de altfel în uzul credincioșilor și pe care o auzim rostită la slujbe. Este valabilă și în acest caz observația lui D. Irimia referitoare la caracterul profund oral al rugăciunilor. Acestea trebuie analizate în forma în care se folosesc de către credincioși, nu neapărat în cea „literară”, fixată în cărți, întrucât rugăciunea este literă vie, care trăiește în rostirea de fiecare zi a credinciosului către Dumnezeu. Atât substantivele care se referă la numele divine sau la cele atribuite Maicii Domnului, cât și pronumele care le înlocuiesc și uneori chiar adjectivele ce le însoțesc sunt scrise cu majusculă, ca semn al majestății persoanelor invocate.

Verbele la imperativ sunt folosite în asociere cu substantivele la vocativ, ambele fiind mărci ale adresării directe și ale oralității. Astfel, există rugăciuni al căror text se constituie dintr-o succesiune de forme verbale imperative.

Mântuiește, Dumnezeule, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta, cercetează lumea Ta cu milă și cu îndurări, înalță fruntea dreptslăvitorilor creștini și trimite peste noi milele Tale cele bogate (…).

Apără, mântuiește, miluiește și ne păzește pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.

Uneori imperativul e folosit la forma de plural, sau înlocuit cu conjunctivul de persoana I plural cu rol de imperativ, atunci când exprimă un îndemn la rugăciune adresat tuturor credincioșilor.

Veniți să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu.

Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos, Împăratul nostru Dumnezeu.

Veniți să ne închinăm și să cădem la Însuși Hristos, Împăratul și Dumnezeul nostru.

Domnului să ne rugăm.

Indicativul prezent se folosește atât pentru exprimarea atitudinilor și stărilor sufletești încercate de credincios în timpul rugăciunii, cât mai ales cu valoarea sa eternă, urmărindu-se plasarea existenței și activității proniatoare a lui Dumnezeu în timpul sacru al veșniciei.

Lăudăm, cântăm, binecuvântăm și mulțumim Ție, Dumnezeul părinților noștri (…).

Dumnezeule cel sfânt, Care între sfinți Te odihnești, Cel ce cu glas întreit-sfânt ești lăudat de heruvimi și de toată puterea cerească închinat.

Indicativul perfect compus se folosește în evocarea evenimentelor istoriei sfinte: crearea lumii, conducerea poporului sfânt, întruparea și jertfa Mântuitorului.

Cel ce dintru neființă întru ființă ai adus toate; Care ai zidit pe om după chipul și asemănarea Ta și cu tot harul Tău l-ai împodobit (…).

Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Care ai călcat moartea și pe diavolul l-ai surpat și ai dăruit viață lumii Tale (…).

Pentru a exprima încrederea în grija și de acum înainte a Domnului către ei, precum și pentru a-și lua angajamentul că vor fi vrednici de iubirea Lui și dorința de a fi mereu în comuniune cu El, credincioșii folosesc indicativul viitor, adeseori în forme inverse:

(…) Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți; spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi

Auzului meu vei da bucurie și veselie; bucura-se-vor oasele cele smerite. (…)

Învăța-voi pe cei fărădelege căile Tale, și cei necredincioși la Tine se vor întoarce. (…).

d) Nivelul sintactic

La acest nivel se remarcă frecvența structurilor predicative nominale inverse, care accentuează însușirile divinității, pentru care I se aduce laudă, sau, în alte cazuri, neputința și păcătoșenia omului care conștientizează intens această stare și cere întărire pentru a se izbăvi din robia păcatului.

Că bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești (…).

   (Psalmul 50)

Binecuvântat este Dumnezeul nostru (…).

În cazul rugăciunilor cu răspuns, preot – credincioși, se folosesc structuri simetrice de tipul

Preotul: Să ne rugăm pentru pacea lumii.

Strana: Doamne, miluiește.

Pentru buna sporire și întărirea dreptslăvitorilor creștini.

Strana: Doamne, miluiește. (…)

Pentru cei ce ne urăsc și pentru cei ce ne iubesc pe noi.

Strana: Doamne, miluiește.

Pentru cei ce ne miluiesc și ne slujesc nouă.(…)

Strana: Doamne, miluiește.

Pentru cei ce călătoresc pe ape.

Strana: Doamne, miluiește.

Pentru cei ce călătoresc prin aer.

Strana: Doamne, miluiește,

care contribuie la accentuarea solemnității slujbei.

Tot la crearea unei atmosfere de o solemnitate etern-atemporală contribuie și frecventele raporturi de coordonare realizate prin juxtapunere sau prin copulativul “și”, în special între structuri atributive determinante ale numelor divine.

Dumnezeule cel mare și preaînalt, Cel ce singur ai nemurire și locuiești întru lumina cea neapropiată; Care ai făcut toată zidirea cu înțelepciune; Cel ce ai despărțit lumina de întuneric și ai pus soarele spre stăpânirea zilei, iar luna și stelele spre stăpânirea nopții; Care ne-ai învrednicit pe noi păcătoșii și în ceasul de acum să întâmpinăm fața Ta cu mărturisire și să-ți aducem laudă de seară (…).

Doamne Sfinte, Care întru cele de sus locuiești și spre cei smeriți privești și cu ochiul Tău cel a toate văzător privești peste toată făptura (…).

Această incursiune în limbajul rugăciunii ortodoxe relevă faptul că acesta dispune, la toate nivelurile sale, de un remarcabil potențial expresiv.

4.3.Rolul textelor poetice în desfășurarea ritualurilor și ceremonialelor

Fondul intern al cultului se exprimă prin elemente care au servit mereu ca mijloace de înțelegere și de comunicare între oameni, acestea fiind cuvântul, actul și lucrul.

Ca elemente primordiale de expresie ale cultului, cuvântul, gestul și obiectul material nu sunt folosite izolat, pe rând sau independent unul față de altul.Ele se utilizează fie câte două, fie câte trei , în unități și forme mai mari și mai complexe ale cultului, fiind numite rituri sau ceremonii. Frecvent, cuvântul folosit sub formă de rugăciune, de cântare sau imn religios este însoțit de un act, o mișcare sau un gest liturgic, care , la rândul lui întrebuințează un obiect material.

Participarea activă la liturghie se face prin aducerea darurilor de jertfă (pâine, vin), prin împărtășirea frecventă și interpretarea răspunsurilor liturgice. Cântarea pricesnelor (nu cea liturgică) este considerată o armă de luptă împotriva neoprotestanților și a creștinilor pasivi, nepocăiți. Creștinii păstrează rânduiala ortodoxă și execută cântările culese de noi în cultul particular sau public, fără a avea alte manifestări care i-ar deranja pe cei de alte confesiuni. Este de amintit aici rolul misiunii sociale, a mărturisirii credinței ortodoxe prin intermediul cântărilor. Disputele cu membrii altor confesiuni sunt dogmatice.

Pricesnele sunt cântări „paraliturgice” , acceptate tacit de către Biserică , ce marchează spații goale din liturghie. De altfel, Dicționarul Limbii Române (DLR), indică: „Priceasnă: cântare executată în bisericile ortodoxe la slujba liturghiei în timp ce se împărtășește preotul sau un credincios de vază”. Ele sunt interpretate în biserici (într-un cadru festiv), în duminici și sărbători , în adunările particulare, dar și în cadrul pelerinajelor. Cântarea care se realizează în grup, poate fi însoțită de instrumente muzicale.

Pentru cei care cântă pricesne, textul are o importanță mai mare decât linia melodică. Acesta fie este scris de mână în caiete simple, școlărești, fie este tipărit pe foi de hârtie format A4, adunate în culegeri cu titluri sugestive ( exemplu: Toată suflarea să laude pe Domnul!) Se observă prezența unor imagini cu scene biblice alături de textele poetice. În cadrul pelerinajelor, creștinii fac schimb de texte între ei. De aici se observă faptul că pricesnele constituie un factor identitar și identificator intraconfesional ortodox, dar cu o certă ereditate greco-catolică.

Rolul textelor poetice în desfășurarea ritualurilor este:

de a sublinia importanța cinstirii lui Dumnezeu.

„Lăudați-L că e mare Dumnezeu

Ce-a păzit cu mână tare

Pe român, poporul Său!” ,

a Mântuitorului Îisus Hristos.

„ Cum să nu te cânt Iisuse

Cum să nu-ți slăvesc cu lacrimi

Numele tău sfânt?” ,

a Maicii Domnului: .

„Tu ce ești comoară sfântă

Și sălaș dumnezeiesc

Toți creștinii te adoră,

Toți din suflet te slăvesc.”,

a sfinților:

Sfinte mare ierarh Nicolai,

Preamărit în ceata sfinților din Rai

Chip blândeților și al credinții-îndreptător,

Înfrânărilor ai fost învățător.”,

a Sfintei Cruci:

„Ca un soare-n lume s-a arătat

Crucea Mântuitorului,

Numai prin ea cu toții ne-am eliberat

Din brațele păcatului”;

de a-l slăvi pe Dumnezeu:

„Pe Tine Doamne Te slăvesc

Tot ce-i ceresc și pământesc

Pe Tine Te lăudăm”;

de rugăciune în vederea milostivirii divine:

„Doamne, Doamne

Pleacă-ți fața Ta

Nu ne trece cu vederea

Nu ne lepăda!”;

de a mulțumi lui Dumnezeu pentru binefacerile primite:

„Tată Sfânt mulțumiri neîncetate

Ți-nălțăm și prin grai și prin cânt ”;

de a relata anumite evenimente (Nașterea, Botezul, Patimile și Moartea Mântuitorului):

„O, Iisuse dulce

Pentru noi pe cruce

Tu te-ai răstignit

Iar eu rătăcitul

Și nefericitul

Am păcătuit ”;

de a da sfaturi duhovnicești credincioșilor:

„Vegheați mereu, vegheați oricând

Căci Domnul va veni curând

În orice zi să nu uitați

Căci voi plecați

Vegheați, vegheați” ;

de chemare a credincioșilor la pocăință:

„Veniți creștini la rugăciune

În casa Domnului cel sfânt.

Veniți creștini, plecați genunchii

Și fruntea voastră la pământ”.

Cei care cântă sunt creștini care au voce și ureche muzicală, cunosc și iubesc cântările, pe Dumnezeu și biserica, au un temperament activ și plăcerea de a se implica în activitatea catehetică și caritabilă a grupului. Ei sunt persoane active, care se roagă lui Dumnezeu pentru comunitate. Performerii pricesnelor sunt femei și fete lipsite de podoabe, care poartă basmale și fuste lungi, dar și bărbați îmbrăcați cuviincios. Aceștia reprezintă un marker identitar puternic al omului credincios, în general. Numărul membrilor este variabil de la o biserică la alta, predominant fiind cel al femeilor.

Cei care nu cântă privesc cu admirație către performeri, dorind să fie în locul lor în special în momentele de sărbătoare, când grupul se remarcă la biserică sau la hram.

Muzica se descoperă în universul popular al „sacrului materializat”, în aceeași categorie cu celelalte simțuri utilizate în construcția oricărui act religios fundamental : vederea, atingerea, mirosul, gustul. Auzul are proprietatea de a „înscrie extraordinarul religios și de a-l converti în hrana senzorială a religiilor populare, dând naștere în unele cazuri unei culturi interne a pelerinajului( sau a altor ritualuri) care nu coincide întotdeauna cu cea a Bisericii oficiale”.

Pe lângă formele generale fundamentale comune de exprimare a cultului (rugăciunea, cântarea, lecturile biblice, predica) mai sunt și alte forme (secundare) comune de expresie numite acte liturgice sau mișcări, gesturi rituale. Prin acte liturgice se înțeleg toate mișcările, gesturile și acte liturgice săvârșite de slujitori și credincioși în timpul sfintelor slujbe. Ele alcătuiesc forma cultului. Însoțesc cuvintele și cântările (formulele și rugăciunile) exprimând, concretizând, subliniind sau accentuând și simbolizând ideile și sentimentele exprimate în ele. Unele sunt simboale, altele sunt expresii firești și spontane ale atitudinilor de cult (ridicarea ochilor sau a mâinilor la rugăciune).

            Mișcarea are în cadrul rânduielii liturgice o importanță deosebită. Astfel, ieșirea cu Sfânta Evanghelie (Vohodul mic) sau cu Sfintele Daruri (Vohodul mare), înclinarea capului, a corpului, binecuvântarea, afundarea la Botez, ungerea cu Sfântul și Marele Mir, etc., au semnificația și simbolismul lor în exprimarea adevărului evanghelic și în ceea ce privește mântuirea credincioșilor.

            Sfântul Ioan Hrisostom spune că Hristos se comunică prin Cuvântul rugăciunii preotului, când la cuvânt se adaugă și gestul, căci în mișcarea trupului se află prelungirea gândurilor din suflet.

            Astfel în gestul, în actul liturgic se reflectă credința ca și în rugăciune.

            Actele sau gesturile liturgice sunt:                             

1. Îngenuncherea, prosternarea și ridicarea ochilor în sus la rugăciune;

2. Închinarea.

3. Acoperirea și descoperirea capului

Îngenuncherea , prosternarea și ridicarea ochilor în sus la rugăciune sunt cunoscute de toți credincioșii. Aceasta se face în timpul rugăciunii cultice sau particulare, credinciosul exprimându-și umilința și pocăința față de Dumnezeu.Mântuitorul s-a rugat în genunchi.

Metaniile sunt plecari ale genunchilor și ale corpului mai mult sau mai puțin până la pământ ca semn că iubim pe Dumnezeu și ne pocăim de păcatele făcute. Se numețte închinăciune sau metanie mică plecarea corpului până ce mâna ajunge la pământ.Căderea cu fața la pământ este cea mai adâncă închinăciune și metanie (Maici 26, 39). Sufletul își aduce prinosul sau prin rugăciune, iar trupul își aduce darul sau prin mișcări evlavioase, închinăciuni și metanii, căci și el va fi proslăvit la învierea cea din morți (Sf. Vasile 91, 92). Până atunci, după cum Iisus a îngenunchiat cu Crucea pe spate mergând spre Golgota, tot așa și ucenicii Săi îngenunchiau înaintea Tatălui Ceresc pentru iertarea păcatelor lor, arătând că prin păcat, noi oamenii am fost trântiți la pământ, dar prin învierea Domnului iarăși ne-am ridicat la vrednicia de fii ai lui Dumnezeu (F. Ap. 9,10; ). Orice fel de mișcare în slujbele bisericești, este un semn, un simbol că iubim pe Dumnezeu, ca o contribuție a trupului, pentru realizarea închinării în duh și adevăr (loan 4, 20-24; I Cor. 14, 25; Evrei 1, 6; Apoc. 9, 20; 19, 10).

Prosternarea se face cu fața la pământ „Și a căzut cu fața la pământ”.

Închinarea, semnul sfintei cruci, este un gest ritual specific creștin. La intrarea în biserică, preotul și credincioșii se închină făcând semnul Sfintei Cruci în numele Sfintei Treimi. Fiecare rugăciune se începe și se sfârșește cu semnul Sfintei Cruci. Închinarea este semnul mărturisirii credinței creștine și a slăvirii lui Dumnezeu. Închinarea se face cu fața îndreptată spre Răsărit (acolo este răsăritul soarelui, acolo este Raiul și Hristos).

            Semnul Crucii arată credința în Sfânta Treime și mântuirea omului prin răstignirea lui Iisus; înseamnă credința în jertfa Mântuitorului și hotărârea creștinului de a răstigni omul cel păcătos din el. Semnul crucii îndepărtează duhul cel rău, care este păcatul.

            Închinarea, semnul Sfintei Cruci, însoțește și alte diferite gesturi rituale cum sunt: binecuvâtarea, îngenuncherile, prosternările, metaniile, ș.a.

Binecuvântarea pe care preotul o face cu semnul crucii asupra credincioșilor înseamnă revărsarea unui nesecat izvor de mântuire.

În biserică, însă, descoperirea și acoperirea capului sunt nu numai gesturi de politețe, ci gesturi cu caracter liturgic, de închinare, în sensul că preced și însoțesc rugăciunea; de aceea ele arată nu o simplă disponibilitate atitudinală a celui credincios, ca în cazul unui salut, ci pregătirea lui de a fi în comuniune cu Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune într-o manieră categorică:

"Orice bărbat care se roagă sau proorocește, având capul acoperit, necinstește capul său (adică pe Hristos), iar orice femeie care se roagă sau proorocește, cu capul neacoperit, își necinstește capul; căci tot una este ca și cum ar fi rasă" (I Cor. 11, 4-5).

Acoperirea capului femeii se face din rațiuni de ordin moral, pentru a-și ascunde podoaba capilară (cf. I Petru 3, 3), deși părul îi este dat ca acoperământ (cf. I Cor. 11, 15). Gestul ei trebuie însoțit de grija purtării cuviincioase, virtuoase. În cazul bărbatului, înțelesul duhovnicesc al descoperirii capului vine și dintr-o altă perspectivă. Se cunoaște că în cultura filosofilor antici, a vorbi cu capul descoperit însemna a spune lucrurile în mod direct, nemijlocit, pentru a putea fi înțelese și altfel decât în mod discursiv, de unde și expresia "a spune adevărul gol-goluț". Astfel, înțelegem că descoperirea capului este mai degrabă expresia pregătirii bărbatului credincios pentru a se adresa lui Dumnezeu în mod direct, sincer, fără gânduri ascunse sau viclene. Cu acest sens, întâlnim expresia de mai sus și la Sfântul Ioan Gură de Aur, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul spune presbiterului Talasie că descoperirea capului arată mintea, care, în vremea rugăciunii, nu pune nici un alt înțeles mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, acoperământul capului însemnând, aici, înțelesurile pe care mintea le adună din lucruri. Femeia care își acoperă capul este, în viziunea aceluiași părinte, mintea înțelegătoare, adică luminată duhovnicește, care supune în om toate simțurile și lucrările sufletului și ale trupului, de aceea se spune despre o asemenea minte că nu necinstește capul ei.

Desigur, foarte mulți credincioși nu au în vedere simbolismul tuturor actelor liturgice, uneori refuză să le înțeleagă, sau le semnifică după priceperea lor, ceea ce încurajează formalismul religios.

Materiile întrebuințate la oficierea serviciilor divine și însemnătatea lor în cult și în viața creștină.     

Pâinea este folosită ca materie de bază la săvârșirea Sfintei Euharistii în cadrul Sfintei Liturghii, precum și la oficierea altor slujbe bisericești cum ar fi Litia și parastasul.Originea întrebuințării pâinii în cadrul serviciului religios datează încă de la începuturile omenirii. În Vechiul Testament se spune că Melchisedec, regele Salemului, i-a adus lui Avraam, ca ofrandă de mulțumire, pâine și vin, apoi le-a binecuvântat. Dumnezeu îi dă dispoziție lui Moise să pună pe masă la altar "pâinile punerii înainte" (Ies. XIV, 30), iar lui Aaron îi poruncește "să aducă jertfa prinosului de pâine din aluaturi coapte în cuptor" și anume "pâini de făina bună de grâu" (Lev. II, 4).

  În Vechiul Testament pâinea și vinul au servit ca prototipuri ale Trupului și Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar acum, în Legea Harului, potrivit testamentului Mântuitorului (Luca XXII, 19), ele au fost alese ca materii de jertfă pentru oficierea Sfintei Liturghii, și, în momentul Epiclezei, adică a rostirii rugăciunii de invocare a Sfântului Duh, aceste elemente se sfințesc și se prefac în Trupul și Sângele Domnului.

  După momentul sfințirii și prefacerii Cinstitelor Daruri în Trupul și Sângele Domnului, pâinea și vinul nu-și pierd proprietățile lor materiale, fiindcă trăsăturile caracteristice ale pâinii și ale vinului rămân în continuare aceleași: mirosul, gustul, compoziția, culoarea, adică însușirile lor fizice și chimice. Deci, minunea prefacerii în Sfintele Daruri nu este fizică, ci metafizică, adică dincolo de limitele lumii create, fiindcă transformarea elementelor nu afectează natura lor fizică.

  Ideea de pâine unică analizată în realitatea tainei euharistice ne relevă  imaginea Bisericii sub aspectul ei dogmatic, de comunitate eclezială. Sfântul Ioan Gura de Aur o plasticizează într-un mod cât se poate de grăitor și convingător în omiliile sale "Ce devin cei ce se împărtășesc? Trupul lui Hristos, spune el. Nu multe trupuri, ci un singur trup. Căci după cum pâinea este unirea mai multor boabe adunate, așa încât să nu se arate grăuntele, ci ca să fie acele grăunte fără ca în unire să fie vădită deosebirea dintre ele, tot astfel și noi ne unim cu alții și cu Hristos. Că tu nu te hrănești dintr-un trup, iar acela din altul, ci toți din același".

Biserica a dispus prin hotărârile ei canonice să nu se aducă în sfântul altar pentru serviciul divin decât pâine, vin, untdelemn, apă, tămâie și lumânări, iar prescura să fie preparată din "făina de grâu curată, dospită și îndulcită cu sare".

  Prescurile închipuie mâna din pustie și pâinea pregătita de Sfinții Apostoli pentru Cina cea de Taină. Prima prescură din care preotul scoate la Sfânta Proscomidie Sfântul Agneț închipuie pe Maica Domnului. Bucățile de pâine rezultate din restul prescurilor din care s-a proscomidit se împart credincioșilor la sfârșitul Sfintei Liturghii sub formă de anafură.

  Cât privește calitățile și efectele pâinii binecuvântate la Litie, în Liturghie se spune că "este izbăvitoare de toate relele pentru cel ce o va lua cu credință".

  Vinul este și el un element natural cu rol bine definit în cult, fiind folosit alături de pâine în primul rând la Sfânta Liturghie pentru prefacerea lui în Sfântul Sânge al Domnului, apoi la slujba cununiei, a Litiei și la slujbele funebre (înmormântare, parastas, panihida).

  În Vechiul Testament vinul era considerat aliment cu efect tămăduitor și întăritor pentru organismul omului ca și untdelemnul așa cum se poate observa din parabola samarineanului milostiv care, după ce a legat rănile celui căzut între tâlhari, "a turnat pe ele untdelemn și vin" (Luca X, 34). Sfântul Apostol Pavel îl sfătuiește pe ucenicul său Timotei să consume puțin vin pentru învigorarea trupului (I Tim. V, 23).

  La nunta din Cana Galileii (Ioan II, 1-11), Mântuitorul preface apa în vin, marcând prin această minune, sensul înnoitor și ziditor al Tainei Căsătoriei, menită să producă o transformare interioară în viața celor doi miri. Sfântul Andrei Criteanul spune: "în Cana la nuntă, apa în vin prefăcând, a arătat Hristos întâia minune, ca și tu să te prefaci, o, suflete". Prima atestare documentară despre întrebuințarea la Sfânta Liturghie a pâinii și a vinului și despre rostirea rugăciunii de binecuvântare și sfințire a acestor materii o găsim în Apologia I a Sfântului Iustin Martirul scrisă între anii 150-160 iar a doua mențiune despre folosirea acestor elemente în ritul euharistic este consemnată în Constituțiile apostolice scrisă în a doua jumătate a sec. IV.

     Numai preotul oficiant care liturghisește toarnă peste vin apă la proscomidie, închipuind sângele și apa care au curs din coasta Mântuitorului, când a fost împuns cu sulița pe cruce. 

  Vinul binecuvântat la Litie împreună cu celelalte ofrande (pâine, grâul și untdelemn) reprezintă prinosul sau ofranda adusă de noi lui Dumnezeu din roadele pământului și din elementele principale ale hranei noastre, după pilda jertfei adusă la începutul omenirii de către Abel și după modelul jertfelor nesângeroase aduse la templul Legii Vechi, care constau din grău, vin și untdelemn (Num. XVIII, 12).

  Vinul se mai întrebuințează și la slujba Cununiei. Paharul cu vin, pe care îl binecuvântează preotul și din care apoi gustă mirii, simbolizează unitatea și indisolubilitatea căsătoriei.

În cadrul ritualului sfințirii bisericii, se spală Sfânta Masa cu apă caldă, apoi se toarnă pe ea vin amestecat cu apă spre "a însemna faptul că Golgota în locul căreia este Prestolul, s-a spălat cu sângele și cu apa ce au curs din coasta Mântuitorului".

Obiceiul de a se stropi cu vin trupurile morților sau de a se turna în groapă (la cimitir), simbolizează aromatele cu care a fost uns și îmbălsămat trupul Domnului când a fost coborât în mormânt.

  Apa se întrebuințează la Sfânta Liturghie (pusă în potir peste vin), apoi ca materie la slujba Tainei Sfântului Botez și la oficierea Agheasmei Mari și Agheasmei Mici, iar ca apa sfințită este utilizată la săvârșirea ierurgiilor în cadrul cărora se binecuvântează și se sfințesc obiectele de cult și toate cele necesare întreținerii și dezvoltării vieții omenești: lucrurile și roadele pământului.

            În Vechiul Testament apa era socotită ca simbol al curăției și al împăcării și instrument al lucrării dumnezeiești (potopul, trecerea prin Marea Roșie precum și spălările și curățirile levitice care prefigurau sfințirea și mântuirea din Legea Harului).

  În Noul Testament apa sfințită a devenit mijloc purtător și transmițător al puterii curățitoare și sfințitoare a Duhului Sfânt, un adevărat vehicol al harului. "Pentru ce a numit Domnul apa harul cel duhovnicesc? Pentru că apa este elementul constitutiv al tuturor lucrurilor", spune Sfântul Chiril al Ierusalimului. Deci, ceea ce în Vechiul Testament reprezentă simbol și închipuire, în Biserica creștină a devenit întruchipare reală. Mântuitorul a sfințit firea apelor prin botezul Său în apa Iordanului prin umblarea pe mare pe deasupra apelor și prin minunea prefacerii apei în vin la nunta din Cana Galileii. El a încredințat Apostolilor și urmașilor acestora misiunea de a tămădui slăbiciunile și neputințele poporului prin stropirea cu agheasmă și ungerea cu untdelemn sfințit.

 Trebuie mărturisit că Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu a venit în lume pentru a înlocui materia naturală cu una supranaturală, ci pentru a o restabili și împlini ca mijloc de comuniune cu Dumnezeu.

  Untdelemnul în Vechiul Testament se aducea la altar Domnului, ca ofrandă de jertfă, pe lângă pâine, vin și untdelemn (Lev. II, 2). Cu untdelemn erau unși arhiereii, profeții și regii, închipuind prin aceasta milostivirea și îndurarea lui Dumnezeu (I Regi X, 1; XVI, 13; III Regi XIX, 16; IV Regi IX, 3). În multe pasaje ale Sfintei Scripturi a Vechiului Testament, untdelemnul apare ca simbol al binecuvântării lui Dumnezeu, al păcii, al puterii, al tăriei și al biruinței (Fac. VIII, 11; I Regi X, 1; III Regi I, 45 si XDC, 16). În scrierile profetice și în parabola samarineanului milostiv, untdelemnul este înfățisat ca mijloc vindecativ (Isaia I, 9; Luca X, 34) iar în pilda celor 10 fecioare este simbolul înțelepciunii și al faptelor milei trupești și sufletești.

  În cultul divin, untdelemnul se folosește la Taina Sfântului Botez, la sfințirea bisericilor și a caselor, la miruirea credincioșilor și la Taina Sfântului Maslu și intră ca element de bază în compoziția Sfântului Mir.

Untdelemnul cu care se unge și se binecuvântează casa este "semnul milei și al îndurării lui Dumnezeu manifestată în acordarea sănătății celor ce vor să petreacă în casă", iar cînd se toarnă pe trupul răposatului, în chipul Sfintei Cruci, în clipa când se coboară în groapă, reprezintă "semnul săvârșirii nevoințelor vieții și semn că raposatul s-a nutrit cu untdelemnul harului și al îndurărilor dumnezeiești".

La Taina Sfântului Botez și a Sfântului Maslu, untdelemnul are o destinație și semnificație aparte. Cel de la Botez, binecuvântat și sfințit prin invocarea numelui lui Dumnezeu într-o rugăciune specială "capătă atât de mare putere, încât nu numai că și printr-o ardere curățește toate urmele păcatelor dar alungș și toate puterile cele nevăzute ale vicleanului".

Cât privește ungerea pruncului nou botezat cu "untdelemnul bucuriei", tâlcuitorii cultului i-au atribuit diferite sensuri și interpretări. Unii, pornind de la explicarea textului rugăciunii de sfințire, susțin că acest untdelemn, care este roada măslinului "înseamnă mântuirea noastră, izbăvirea din moarte și pecetea Făcătorului de viață Duh" și totodată "chipul milostivirii, al milei și al harului dumnezeiesc", prin care catehumenul (pruncul) este izbăvit din robia păcatului, așa cum ramura de măslin, adusă în corabia lui Noe de către porumbel, era semnul împăcării și al izbăvirii din potop.

Alții afirmă că, ungerea baptismală este semnul văzut al preoției universale (spirituale) conferită tuturor creștinilor prin botez, semnul că odată cu "spălarea Botezului", "ne lepădăm de noi înșine și chiar de viața noastră (de mai înainte), ca să devenim numai ai lui Dumnezeu", iar alții consideră că această ungere înseamnă re-crearea omului, a trupului său, a mădularelor, a simțurilor. În sfârșit, după alții, ungerea cu untdelemn a catehumenilor simbolizează aromatele cu care a fost uns trupul Domnului înainte de îngropare, deoarece catehumenul se va îngropa, prin botez, împreună cu Hristos și va învia cu El.

  Untdelemnul care alcătuiește materia Tainei Sfântului Maslu este simbol al îndurării divine și din clipa în care este "binecuvântat de preoți cu invocarea lui Dumnezeu, devine sfânt, plin de dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ca și apa Botezului… vindecă rănile, înlătură bolile, curățește noroiul păcatului și are puterea de a ne împărtăși mila și bunătatea lui Dumnezeu". De regulă, untdelemnul este folosit la miruit sau pus în candelă să ardă, fie în casă, fie în biserică, iar în cele mai obișnuite cazuri este introdus în făina de grâu, pentru a se pregăti turte sau pâinișoare din care i se dă bolnavului să consume pe nemâncate.

Sfântul Mir este untdelemn amestecat cu diferite arome, în număr de 38, sfințit de soborul episcopilor prezidat de Patriarhul Bisericii, în Joia Patimilor, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, care se săvârșește atunci. El se întrebuințează îndată după Sfântul Botez când se administrează Sfânta Taină a Mirungerii, la sfințirea bisericilor și la sfințirea antimiselor. 

Mulțimea ingredientelor care intră în compoziția Sfântului Mir simbolizează abundența și varietatea darurilor Sfîntului Duh, care se revarsă asupra credinciosului în momentul ungerii cu Sfântul Mir, odată cu rostirea formulei: "Pecetea darului Sfântului Duh", precum și asupra bisericilor și antimiselor sfințite prin el. Ungerea cu Sfântul Mir este necesară pentru întărirea și creșterea duhovniceascș a celui renăscut la viața cea nouă prin botez (Gal. III, 27). Această ungere sfântă ne ajută să conlucrăm cu harul mântuitor dobândit prin Taina Botezului. Ungerea cu Sfântul Mir a noului botezat este semnul văzut al împărtășirii lui reale din darurile Sfântului Duh, Care S-a pogorât, în chip văzut, mai întâi asupra Mântuitorului (ăn chip de porumbel) la botez și apoi asupra Sfinților Apostoli (în chip de limbi de foc) la Cincizecime iar acum ni se comunică și nouă, după botez, sub chipul văzut al Sfântului Mir.

Sfântul Mir se administrează independent de Botez numai în cazul primirii ereticilor și schismaticilor la Ortodoxie, după ce, în prealabil, aceștia renunță în mod public la învățătura lor eronată și falsă și revin la dreapta credință.

Nou-botezații, pecetluiți cu "arvuna Duhului Sfânt" prin ungerea cu Sfântul Mir, primesc harul și puterea de a adânci și dezvolta darurile spirittuale dobândite prin Taina Sfântului Botez. În ritualul sfințirii locașului de cult, ungerea misterioasă cu Sfântul Mir a Sfintei Mase, a pereților altarului și a bisericii, închipuie ungerea pe care a săvârșit-o Moise la cortul sfânt.

Tămâia – ea era adusă ca ofrandă la templul iudaic, iar în creștinism este considerată ca un prinos sfânt. În cultul Vechiului Testament, trebuia să se aducă dimineața și seara sacrificii de tămâie pe altarul special amenajat în Cortul Mărturiei și apoi în templu, numit "altarul tămâierii" (Ies. XXX, 1-8); pe acest altar nu se arde numai tămâie curată, ci erau amestecate încă patru ingrediente (Ies. XXX, 34) Proorocul Maleahi (cap. I, 11) prezice că, după venirea lui Mesia, se va aduce jertfă de tămâie de la răsăritul soarelui pâna la apus.                  

În canonul 3 apostolic se precizează că la serviciul liturgic "nu se aducea altceva la altar decât untdelemn pentru candele și tămâie". Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale, spune că Mântuitorul S-a dat pe Sine jertfă lui Dumnezeu pentru noi "spre miros de bună mireasmă" (Efes. V, 2) iar la II Cor. II, 15, vorbind despre apostoli, zice că ei sunt lui Dumnezeu "bună mireasmă". 

Despre folosirea tămâiei în cadrul Sfintei Liturghii găsim mențiuni în Liturghiile Sfinților Vasile și Ioan Gură de Aur, unde avem și formule speciale de binecuvântare a tămâiei folosite la cădire.

Dar tămâierea nu era folosită numai în cadrul Sfintei Liturghii, ci și alte sfinte slujbe și manifestări de cult, ca: procesiuni, vohoade, înmormântări etc. Obligația tămâiei o aveau diaconii; de aceea Sfântul Arhidiacon Ștefan este zugrăvit în iconografie cu o cădelniță în mână. Darurile aduse de către magi la intruparea Fiului lui Dumnezeu, au fost: aur, smirnă și tămâie.

Când se cădește la serviciile divine, tămâia reprezintă o jertfă bine plăcută ce se aduce înaintea lui Dumnezeu în semn de cinstire și mulțumire pentru toate darurile și binefacerile Sale.

Lumina in biserică

În Vechiul Testament, aprinderea făcliilor și a candelelor în timpul oficierii cultului religios era o practică îndătinată, cu caracter obligatoriu (Ies. XXVII, 20; XXX; 8). Însuși Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să aprindă candelele de la sfeșnicul adunării (Ies. XL, 4), ca să ardă "de seara până dimineața" (Ies. XXVII, 21) iar Aaron să se preocupe de îndeplinirea acestei misiuni "Vorbește cu Aaron și-i spune: Când vei pune candelele în sfeșnic, ca să lumineze partea cea din fața Lui, să aprinzi în el șapte candele. Și a făcut Aaron așa: a aprins în sfeșnic, ca să lumineze partea cea din fața lui, șapte candele, cum poruncise Domnul lui Moise" (Num. VIII, 2). De asemenea, în templul lui Solomon se găseau 10 sfeșnice de aur înaintea Sfintei Sfintelor (III Regi VII, 49).

  În Noul Testament observăm că, atunci când Mântuitorul a serbat Cina cea de Taină, spre seară, au fost folosite lumini pentru luminarea foișorului. De asemenea, Sfântul Apostol Pavel, pe când se afla în Troia, a săvârșit frângerea pâinii și a prelungit lungul său cuvânt până la miezul nopții și "în camera de sus, erau multe lumini aprinse" (Fapte XX, 7-8).   

             Din scrierile patristice și mărturiile istorice aflăm că lumina a fost utilizată în cult încă de la începuturile erei creștine, ca ofrandă adusă lui Duma nezeu. Lumina a pătruns în cultul divin și din motive de necesitate, pentru a lumina adunările liturgice, care, în perioada persecuțiilor se organizau în special noaptea, cât și pentru a da mai multă solemnitate slujbelor bisericești.

  Lumânarea, cu înțelesul de făclie a dreptei credințe și semn distinctiv al păstrării neîntrerupte a legăturii cu Hristos, îl însoțește pe credincios în toate manifestările sale cultice și religioase începând de la botez până la mormânt.

  Alături de lumânări, Biserica Ortodoxă folosește în cultul divin și candele, cu una, două sau mai multe lumini. Candela, când este împodobită cu mai multe lumini, capătă semnificație simbolică aparte. De pildă: sfeșnicul și candela cu o singură lumină închipuie unitatea Dumnezeirii, cele cu două lumini, cele două firi (omenească și dumnezeiască) ale Mântuitorului; cele cu trei lumini, Sfânta Treime; cele cu patru lumini, pe cei patru evangheliști sau cele patru laturi ale lumii; cele cu șapte lumini, cele șapte daruri ale Sfântului Duh sau cele șapte Taine; cele cu douăsprezece lumini pe cei 12 Apostoli etc.

  Lumina simbolizează pe Dumnezeu. "Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme?" (Ps. 26, 1). Având această convingere nestrămutată, credinciosul se roagă astfel: "trimite lumina Ta și adevărul Tău" (Ps. 42, 3), "că la Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumina" (Ps. 35, 9), iar după primirea Sfintei Împărtășanii, cânta: "Am văzut lumina cea adevarată, am primit Duhul cel ceresc…".

  Mântuitorul se identifică pe Sine cu Lumina cea spirituală și veșnică pe care "întunericul nu a cuprins-o" (Ioan 1, 5) și îi îndeamnă pe oameni să viețuiască în lumina sfintelor și dumnezeieștilor Lui porunci și învățături (Ioan 3, 19-21; 8, 12; 12, 35-36). La Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, preotul slujitor înalță sfeșnicul cu lumini însemnând cu el cruciș, zicând: "Lumina lui Hristos luminează tuturor!". Acest act anticipează lumina bucuriei, a vieții și a mântuirii pe care a revărsat-o Hristos în lume prin învierea Sa. De aceea, în noaptea slăvitului Praznic al Paștilor, preotul strigă "veniți de luați lumina", invitându-i pe credincioși să guste din bucuria luminii Care a restaurat integral făptura umană și a descoperit sensul adevărat al existenței omenești și al întregii făpturi, căci "acum toate s-au umplut de lumină, și cerul și pământul și cele dedesubt", așa cum cântă biserica în catavasiile sărbătorii.

  La slujba înmormântării, când îl însoțim pe răposat cu lumânări aprinse, îi arătăm iubirea noastră și comuniunea cu el, fiindcă cel adormit continuă să fie viu, rămânând el însuși o lumină ce trece la lumina deplină și veșnică.

Lumânarea pe care preotul i-o dă nașului la botez, după cufundarea de trei ori a pruncului în apă, simbolizează lumina interioară a harului împărtășit. Tot la fel și făcliile aprinse pe care le țin în mâini nași la cununie, reprezintă simbolul curăției mirilor și al luminii darului dumnezeiesc.

 Deschizând perspectiva împărăției luminii, Biserica Ortodoxă ne arată că toți suntem chemați să urcăm pe treptele desăvârșirii, ca să devenim unii altora, lumina, bucurie, mângâiere prin manifestarea iubirii reciproce, pentru că dincolo, în viața viitoare să ne împărtășim de Lumina cea neînserată.

Prin participarea la Sfânta Liturghie , credincioșii se roagă și cântă împreună. Prin ritualul ei, liturghia vizează schimbarea stării spirituale a omului în bine, care se realizează în social prin crearea unei vieți creștine și a unui om nou, care are ca țintă sfințenia.

Visarioniștii interpretează de multe ori cântările în afara cultului oficial. În anumite contexte, cântările sunt strigate, pentru a sublinia anumite idei importante care exprimă eul sau reprezintă o chemare a comunității către Dumnezeu. Acest lucru poate fi interpretat ca o formă de liturghie exterioară, în social., cu toate că biserica nu recomandă acest lucru. Față de cântarea bisericească, cântarea cercetată de noi se bucură de libertatea de expresie. Așadar se îmbină tradiția populară cu cea ortodoxă.

Toleranța religioasă a pricesnelor este impusă de relațiile sociale sau de unele slăbiciuni omenești. Diferențele între cultele creștine se observă mai mult la nivelul ritualului, și mai puțin la nivel dogmatic și mistic.

4.4.Prozodia textului poetic al pricesnelor. Analize de text

CATEGORII DE PERSONAJE

1. Sf.Treime:

Dumnezeu

Sf. Duh

Iisus

2.Maica Domnului

3.Sfinți prooroci:

Sf.Ilie

Sf. Petru

Sf. Veronica

Sf.Ioan Botezătorul

4.Personaje biblice:

Cleopa și Luca

Marta, Maria, Lazăr

Cele zece fecioare

Fiul risipitor

Tânărul bogat

Fiul rătăcit

Fariseul si vamesul

Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr

Semănătorul

Samarineanca

5.Voievozi considerați sfinți:

Voievodul Ștefan

Constantin Brâncoveanu

Avram Iancu

Horia

În cadrul pricesnelor, personajele fac parte din diferite tipologii, semnificând legătura cu mitologia sau simbolistica specifică creștinismului.

Performerii și receptorii creștini reprezintă o primă categorie de personaje. De regulă, acestor personaje le revine rolul de a întruchipa modele ale competenței ceremoniale.

Performerii pricesnelor interpretează melodiile atât în momente de bucurie, prosperitate și bunăstare, cât și în momente de singurătate, tristețe, suferință, încercări. Prin intermediul cântărilor, se aduce slavă lui Dumnezeu pentru darurile primite: Mulțumim Tată Sfânt, De când Domnul m-a chemat, Osana Fiu iubit, Lăudăm pe Domnul Sfânt Lăudăm pe Domnul Sfânt/ Lăudăm, lăudăm,lăudăm/ Că e bun cu tot pământul./noi îl lăudăm, lăudăm, lăudăm/Căci e bun cu tot pământul./ Lăudat e dimineața;/ El ne luminează fața/ Lăudat e ziua-ntreagă/ El ne face munca dragă…dar se solicită și ajutorul divin atunci când oamenii trec prin diferite încercări: Ruga, Mila numai mila, Ajută-ne măicuță: „Ajută-ne măicuță/ În lupta asta grea,/ A diavolului turmă/ S-o biruim pe ea”.

În cadrul cântărilor cu tematică religioasă, sfinții creștini ocupă un loc deosebit de important. Priceasna acordă o atenție deosebită anumitor sfinți și anume acelora care au devenit mai familiari poporului român prin autoritate morală sau respect. Pe lângă familia divină: Dumnezeu, Fiul, Sf.Duh, Maica Domnului, observăm frecvent în cântecele religioase prezența proorocilor: Sf.Ilie, Sf. Petru, Sf.Ioan Botezătorul; Sf.Veronica. De asemenea se remarcă alte personaje biblice precum: Cleopa și Luca; Marta , Maria, Lazăr; cele zece fecioare; fiul risipitor; tânărul bogat; fiul rătăcit; tânărul bogat; fariseul și vameșul; bogatul și Lazăr ; semănătorul.

Nu sunt uitați nici voievozii binefăcători ai bisericii creștine: Voievodul Ștefan, Constantin Brâncoveanu, Horia.

Cele mai multe cântări sunt închinate lui Iisus și Maicii Domnului. Celelalte personaje sunt incluse într-un număr restrâns de cântări , dată fiind importanța mai scăzută față de fecioara Maria și Fiul acesteia.

Sfântului Duh i se recunoaste calitatea de dătător de viață și de har omului , căruia i-a imprimat o direcție de dezvoltare și l-a coordonat pe calea mântuirii:”Prea Sfinte Duh de viață darnic/ Prea Sfinte-mpărțitor de har”.

Rugăciunea credincioșilor se îndreaptă spre Sfântul Duh , deoarece are putere de regenerare: „Făcut-ai sufletele noastre /Potir de aur minunat /Și darnic le-ai umplut adâncul /Cu harul tău îmbelșugat”. Astfel, ai simt nevoia recunoștinței cuvenite pentru darurile primite: deschiderea ușii “Slăvitului Ierusalim” și „fericirea fără margini”.

Numai prin nașterea din nou , sfințirea și botezul cu Duhul Sfânt numit “botezul minunat de foc” oamenii se pot mântui , căci scris este: “Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu”.(Evanghelia după Ioan ,3:5).

Imaginea Sfântului Duh este redată cu ajutorul unui porumbel ,amintind de scena botezului lui Iisus Hristos în cele patru Evanghelii. (Matei 3,16,Marcu 1;10,Luca 3,22 și Ioan 1,32)

Iisus apare în ipostaza de tată salvator: „Noaptea-i grea Iisuse/ spinii-s mulți și răi/Te rugăm ajută/ La copiii Tăi”(Aici stau departe); de slujitor al oamenilor: „Eu sunt robul ce slujesc tuturor,/ Un om al durerilor”(A bătut la ușa ta cineva); de mire „Mirele cel divin/ Și de mult așteptat/Va striga amin și s-a terminat” (Anii zboară); de ființă indispensabilă „Ah ,cât mă simt de bine/ Când e Domnul lângă mine”; de păstor și mântuitor „O ,Iisuse Doamne, bunule Păstor,/ Ajută-mi și mie scump Mântuitor” (Lângă Tine Doamne); de iertător „El nu se răzbună / L-aud cum s-a rugat/Părinte iartă-le lor, Căci ei nu știu ce fac”(Mă duc la Gogota); de mângâietor „Iar pe acel tâlhar așa îl mângâie:/ Însă astăzi în rai vei fi tu cu mine”(Mă duc la Gogota); de Dumnezeu Și om, împărat și stăpân arhiereu „Te slăvim Preamărit Dumnezeu/ Împărat și Stăpân arhiereu / Te slăvim scump Iisus, Om deplin/ Fiu iubit, Miel injunghiat, Rob divin”(Osana Fiu iubit); de mamă, tată și frate „Și mamă mi-ești și frate/ Și tată Tu Iisus”(Străin am fost odată); de bun povățuitor „Pe toți dușmanii voștri Din suflet să-i iertați/ Și dulce mângâiere/ Cu mine o să gustați”(Dacă vrea cineva); de Lumina Lumii „ Eu sunt Lumina Lumii/ Și cine-mi va urma / Nu umblă-n întuneric/ Doar pace va afla.”( Dacă vrea cineva); de Cale, Adevăr și Viață „Eu sunt al lumii Adevăr/ Vă chem să mă urmați/ În fapte, gând și-n vorbă/ De mine s-ascultați”(Dacă vrea cineva); de prezicător „Trebuie să se-mplinească/ Cele ce s-au scris;/ Voi fi judecat la moarte/ Și pe cruce-ntins”(Era seară liniștită); de Pâinea vieții „ Eu sunt pâinea ce s-a frânt/ Lumii întregi”(A bătut la ușa ta cineva); de vindecător „Orbii încep a vedea /El i-a vindecat”.(De când Domnul m-a chemat).

Apelativele adresate lui Iisus de către performeri semnifică prețuirea acestuia , dar și dorința de prietenie cu divinitatea , pe care și-o doresc din tot sufletul , acest lucru observându-se din tonul familiar, intim: „blândul nostru păstor”, „cerescul Miel”, „Iisuse scump”, „al meu Mângâietor”, „iubit Iisus”, „prea dulcele Iisus”, „Domnul meu iubit”. În foarte multe cântări , Iisus este perceput ca un prieten de nădejde în care creștinii își pun toată încrederea.

Lui Dumnezeu i se recunoaște atributul vechimii și al bunătății: Tatăl nostru din vecie /Bunul Dumnezeu (Care-i rostul vieții); tot El este cel care poarta de grijă oamenilor , dar și animalelor: „Că n-au minte luminată/ Și mâini de-ajutor/ Domnul însă grijă poartă/ Pentru hrana lor.” Pentru a duce o viață liniștită și lipsită de griji , tot ce trebuie să facem este să respectăm cele zece porunci „Fă ce Domnu-a poruncit/ Și-ai să trăiești bine”

Însă fericirea supremă nu se poate afla decât în rai „Fericit în cer vei fi /Sus la Dumnezeu.”

Numele lui Dumnezeu este adesea confundat cu cel al fiului său, Iisus: Doamne câtă mângâiere/Îmi aduci tu în durere/Iisuse iubit (Când e Domnul lângă mine).

Însușirile lui Dumnezeu sunt așezate în versuri accesibile încărcate de afectivitate și admirație. Printre acestea putem enunța :înțelepciunea:Vino,vino azi te cheamă/ Glasul celui sfânt/ Să bei apa fără plată/ Apa de Cuvânt; infinitul Că eu am cunoscut/Că este mare Domnul,Aliluia! Și Domnul nostru peste tot/ Ce este viu,zicând:Aliluia! (Polieleul); suveranitatea Către tine Doamne plec genunchii mei/ Numai tu Stăpâne nu m-ai părăsit.(Pentru Tine Doamne); sfințenia Șapte îngeri,șapte Îngeri,/ Am văzut zburând/ De la tronul, de la tronul;/ Tatălui cel Sfânt.(Deșteptarea); omnisciență Eu nu știu Doamne viitorul/ Dar știu că el e-n mâna ta /Ajută-mi să nu uit aceasta/ Ca liniștit să-ți pot urma.(Eu nu știu Doamne); fidelitatea „Eu sunt al lumii Adevăr/ Vă chem să mă urmați.(Dacă vrea cineva); dragostea Nu veți înțelege niciodată/Ce măreață e iubirea Sa/ Și atunci în slava-i minunată/Toți iubirea Lui o vom cânta.(Dragostea II); omnipotența Căci viața e ursită de mâna lui Dumnezeu (Trecător sunt eu pe lume); justiția Pe care cu-nfiorare/Va veni Judele mare (Maica cerului),O legământ ceresc și unic /Făcut să fii în veci păstrat/Cum ai să-nvinuiești odată/ Pe cel nerecunoscător.;mila Pentru tine candeli în altare ard /Tu la zile sfinte miluiești cu nard (Pentru Tine Doamne); eternitatea Că vom fi lângă Tine-n vecie/ Mulțumim, mulțumim Tată Sfânt (Mulțumim Tată Sfânt),Cel ce are scaun veșnic în Ierusalim /Zicând :Aliluia!(Polieleul); bunătatea De Domnul și de mare-I bunătate/Eu tuturor cu lacrimi să le spun(Pe căi ce se topesc departe-n zare); binevoința Am strigat spre tine Doamne-ndurător,/ Tu m-ai scos din groapă/N-ai lăsat să mor (Te înalț Doamne pururi); omniprezența „Eu nu știu Doamne unde încă/ Îmi vei mai duce pașii mei/Dar știu că tu-mi vei fi oriunde/ Lumina sfântă pentru ei”.(Eu nu știu Doamne)

Fecioarei Maria îi sunt dedicate numeroase cântări prin care i se aduc laude Cuvine-se cu adevărat să te slăvim Marie/Pe tine te fericim și i se cere ajutorul „Ajută-ne măicuță /În lupta asta grea ,/A diavolului turmă/ S-o biruim pe ea”. (Ajută-ne Măicuță) Maica Domnului este văzută ca mijlocitoare între om și Dumnezeu „Maica cerului/ Nădejdea poporului/ Sfânta Marie/ Pentru noi roagă-te”.(Maica cerului)

Venerarea Mariei (ca fecioară) „Stăpână și doamnă/ Pururea Fecioară” se datorează credinței , modestiei și puterii de iertare a celor ce i-au răstignit Fiul: „Mulți și-au mai jertfit o parte din viață pentru El/ Dar Tu Ți-ai jertfit-o toată, într-un sfânt și unic fel”.(Binecuvântată Maică celui (pe) care-l adorăm)

Mila este o trăsătură de bază a Mamei lui Dumnezeu Marie Maica miloasă/Ne-am lăsat a noastră casă (Maica îndurărilor).Cu toate că este de viță nobilă Împărăteasă cerească/ Stăpână dumnezeiască, totuși ea își întoarce privirea și ajutorul către toți cei aflați în nevoi, indiferent de condiția socială …Tu cu ochi miloși/ Te rugai în taină, pururi lui Hristos.(Maică prea curată)

Performerii cântărilor i se adresează pe un ton intim, familiar, considerând-o nu numai Maica lui Dumnezeu, ci a tuturor oamenilor Tu, măicuța mea Milă-ți fie atunci de mine/ Că-s copilul tău…Să nu ne lași Măicuță.

Multitudinea metaforelor impresionează ascultatorii și îi determină să vibreze la auzul cântărilor alese: floare-înmiresmată, lumii-ntregi comoară, cerului regină, Maica slăvilor senine, Maică prea curată, Pururea fecioară, iubită Maică, Maică sfântă a vieții mele, Fecioară maică Maria stăpână-împărăteasă, curată fiică din Adam, parfum de floare aleasă, aleasă fiică de împărat , fecioară nenuntită, făclie luminată, balsam de mângâiere, liman de mântuire, mireasă sfântă, potir sfințit.

Însușirile Fecioarei Maria sunt bine reliefate prin intermediul cântării intitulate Fecioara Curată: castitatea : Curată fiică din Adam; noblețea: parfum de floare aleasă, Aleasă fiică de împărat; smerenia Smerenia te-a ridicat și te-a făcut slăvită; cinstea: Pe heruvimi i-ai covârșit în cinste și-n lumină; frumusețea: Arhanghelii și ceata lor de frumusețea ta doresc.

Sfântul Ilie , călugărul care și-a petrecut viața în deșert, s-a remarcat prin râvnă, tărie morală, ascultare și smerenie. Printr-o frumoasă priceasnă, creștinul are posibilitatea să cunoască povestea sfântului Ilie prin intermediul versurilor. Acesta locuia în sihăstrie În vechime sfântul Ilie/ Se retrage în pustie. Din cauza neascultării , oamenii care se închinau la zei, sunt pedepsiți de Dumnezeu prin seceta de „trei ani și jumătate”, care a dus la „foamete mare”. Oricât de mult au încercat preoții păgâni ai lui Baal să aducă ploaia, nu au reușit proorocii lui bar/Se rugară în zadar.

Prin postul și rugăciunile făcute de sfântul prooroc Ilie Dar sfântul prooroc Ilie / Se roaga cu evlavie, Dumnezeu s-a milostivit de popor Dumnezeu l-a ascultat/ Ploaie din belșug a dat/ Ca pământul să rodească/ Și poporul să-l hrănească.

Sfântul Ilie a luptat mult pentru a susține credința într-un singur Dumnezeu, în ciuda cultelor păgâne care credeau în puterea zeilor.

Prin prezența văduvei din Sarepta Sidonului față de care Sfântul Ilie manifestă milă și blândețe, acesta ne arată faptul că drumul mântuirii este dificil de parcurs.

La Sfântul Petru este o priceasnă ce cuprinde dialogul lui Dumnezeu cu cel ce a fost pescarul Simon.Acestuia Dumnezeu îi lasă în pază oile sale-metaforă pentru oameni , având misiunea de a le călăuzi pe drumul cel bun. Petru trebuie să aibă grijă de trei categorii de oameni: cei bolnavi Vezi la cea bolnavă/ Du-te mai degrabă, cei răniți Vezi la cea rănită/ Căzută în ispită și cei slabi Vezi la cea slabă/ N-o lăsa să moară. Leacurile pe care trebuie să le administreze sunt: iubirea, credința, blândețea și hrana spirituală Dă-i hrană bogată/ Și apă curată.

Sfânta Veronica este sărbătorită de Biserica Ortodoxă în fiecare an , pe data de 12 iulie. Această femeie a fost vindecată de curgerea sângelui de Iisus Hristos.

Conform tradiției creștine , o altă întâmplare legată de Veronica este cea în care aceasta îi oferă o năframă cu flori de crini Mântuitorului aflat în drum spre Golgota. Ștergându-și chipul cu năframa albă de mătase grea , acesta a rămas imprimat pe material.Astfel pânza minunată a fost considerată prima icoană nefăcută de mâna omenească .Această istorioară este redată în versuri impresionante prin simplitatea și frumusețea lor în Cântarea Sfintei Veronica.Trăsătura dominantă a acestei femei a fost mila Eu atunci de mila Lui m-am biruit,/ Cu năframa-n cale i-am ieșit.

Cunoscând puterea dumnezeiască a lui Mesia , Veronica s-a hotărât să urmeze „chemarea sfintei Lui iubiri ”, jertfindu-și viața „ pentru chipul Său,/ C-am știut că El e Dumnezeu”.

Sfântul Ioan Botezătorul , fiul preotului Zaharia și al Elisabetei, din cetatea Orini, ete sărbătorit anual pe 7 ianuarie, deoarece l-a botezat pe Iisus Hristos în apa Iordanului. Acesta este cântat în Azi Iisus în Iordan, La marginea râului.

Priceasna Azi Iisus în Iordan ne relatează în versuri cum a avut loc botezul Domnului în râul Iordan Astăzi pe pământ apare/ Zi frumoasă de serbare/ Azi Iisus în Iordan/ Se botează de la Ioan. Dorind să împlinească legea, Hristos îl invită pe Ioan să-l boteze:„-O, profet botezător,/ Și mie prea-mergător,/ Vreau botezul a-l primi/ Și legea a o-nnoi./ Vino,deci de mă botează”.

Ioan , conștientizând faptul că el este inferior lui Iisus „Fiind eu praf de țărână,/ Iar Tu ființă divină” refuză cu smerenie să-l boteze din teamă: A te boteza-s fricos,/ Puternicul meu Cristos”. Iisus Hristos îl sfătuiește să lase teama deoparte, deoarece va avea sprijinul său în misiunea ce i-a fost încredințată: Mâna ta o întăresc-/ Dă-mi botezul ce-l doresc.

Cu multă evlavie, Ioan se roagă pentru a căpăta puterea necesară în vederea botezării lui Iisus , acesta considerându-se nedemn : O, Iisuse sfânt, ceresc/Varsă-mi dar dumnezeiesc,/ Să-mi ridic mâna mea slabă,/ Spre-a Te boteza în grabă.

În cântarea Pe drumul către Emaus ascultătorul face cunoștință cu doi din ucenicii lui Iisus , care în timp ce mergeau spre satul Emaus, au întâlnit un străin , căruia i-au relatat ce se întâmplase în Ierusalim. Iisus Hristos fusese răstignit pe Golgota și ei sperau că va învia în acea zi ( a treia de la moarte) pentru a mântui Israelul așa cum le promisese.

Fiind rugat să rămână la masă, străinul a acceptat și rupând pâinea în două : „Va zice: Pace vouă!”. Abia în acel moment, Cleopa și Luca au realizat că străinul era însuși Iisus Hristos: „Cleopa și cu Luca/De-odată se uimiră/Și-n marea bucurie/ Spre cel ce le vorbiră”.

Cântarea transmite cu ușurință momentul arătării lui Iisus la doi din ucenicii Săi, după înviere. (Luca XXIV, 13-25;Marcu XVI, 12-13;Luca XXIV, 13-14).

Cele 10 fecioare din cântarea cu același nume sunt împărțite în două grupuri de câte cinci, unul fiind al fecioarelor înțelepte, iar celălalt al fecioarelor nepregătite pentru întâmpinarea „mirelui”. Când „Miezul nopții a sunat, / Mirele s-a arătat și Pe-nțelepte le-a primit/ În palatul strălucit/ Celelalte ce-l uitară/ Le-a lăsat pe prag afară…”. Concluzia parabolei lesne de descifrat îndeamnă credincioșii la înțelepciune și fapte bune realizate în fiecare zi „O , cerescule Părinte,/ Dă-ne-n inimă și-n minte /S ă lucească al meu îndemn/ Ca aprinsul untdelemn”.

Marta și Maria , surorile lui Lazăr sunt înfășișate cuprinse de durere din cauza morții fratelui lor în Cântarea lui Lazăr.iisus cel sfânt este cel care l-a înviat din motți, deși acesta se afla în mormânt de patru zile. Îndată ce s-a trezit, Lazăr le-a povestit îngrozit oamenilor ceea ce a văzut în iad „Atunci Lazăr lăcrima/ Și către norod grăia”…Toți cei care săvârșiseră păcate grave în viața pământească, se chinuiau groaznic în focul iadului: „În paturi de foc culcați/ Cu foc roată-nconjurați;/ Sub paturi focul ardea./ Of, sărmanii, cum plângea!”(Dezacord între predicat și subiect pentru menținerea rimei!) Mesajul transmis de cel înviat din morți către jidovi și cărturari era să se lepede de păcate pentru a nu ajunge în chinurile iadului:„Vai și amar(de) cei ce greșesc,/ În iad rău se chinuiesc”. În același timp ascultătorii trebuie să ia aminte la cuvintele lui Lazăr pentru a nu suferi veșnic.

Prin intermediul cântării Duminica fiului risipitor , credincioșii îl cunosc pe feciorul neascultător, care a risipit averea tatălui și a ajuns păzitor de porci: „Și la urmă ce-a făcut / S-a lipit de-un om avut /Care-l puse la moșie păzitor de porci să-i fie”. Văzându-se înfometat, se hotărăște să se întoarcă acasă:„ Câți argați la tatăl meu/ Din belșug au pâinea lor/ Și-aici eu de foame mor”.

Plin de căință, îi cere iertare tatălui său și îl roagă să-l primească nu ca fiu ,/Ci ca un argat să-ți fiu.Tatăl îl iartă și îl primește cu drag. Învățătura transmisă este „ O, ce mare bucurie / Sus în ceruri o să fie / Atunci când un păcătos/ Se întoarce la Hristos”.

Tânărul bogat este cel care a plecat mâhnit de la întâlnirea cu Iisus, deoarece i-a fost greu să renunțe la averea sa pentru a putea ajunge în rai: „Tânărul plecă-ntristat/ Că era foarte bogat”

Fiul rătăcit este omul păcătos chemat la pocăință de Domnul Hristos:„ Întoarce-te fiu rătăcit,/ Ascultă blândul glas,/ Căci tatăl tău va-njunghia/ Vițelul cel mai gras”.

Vameșul și fariseul din priceasna intitulată „La duminica vameșului și a fariseului” reprezintă două tipuri umane antitetice: fariseul-omul trufaș, iar vameșul –omul umil, smerit. Unul s-a rugat la Dumnezeu fără pietate, iar celălalt cu multă credință și părere de rău pentru păcatele săvârșite: Deci vameșul îndreptat/ Și iertat s-a înturnat;/ Iar ruga la fariseu/ Nu primit-a Dumnezeu.

Samarineanca este femeia inteligentă, mândră, ironică, cârcotașă pe care Iisus o provoacă la duel:„-Dă-mi să beau, a zis Cristos./ Ea privește cu mirare -/ Cum de cei tuapă, oare/ Tu fiind de neam iudeu,/ Iar samarineancă eu?”.

Din această confruntare, samarineanca s-a transformat din infatuata potrivnică, în ucenica și după aceea mucenița sa:„La toți pe câți i-a întâlnit/ Despre Iisus le-a vorbit/ Doamne, dă-ne apa Ta,/ Dă-ne-mpărăția Ta!

„Și era un om bogat” înfățișează antiteza dintre credință și necredință , dintre dragoste și indiferență. Bogatul nemilostiv față de săracul Lazăr, îi cere ajutor în lumea de dincolo, prin intermediul lui Avraam: „-Avraam părinte,/ Fii bun, rogu-te fierbinte,/ Lasă pe Lazăr să-și plece/ Degetele-n apă rece/ Și mai iute să grăbească/ Limba să îmi umezească”. Este însă refuzat de Avraam , care îi reproșează lipsa faptelor de milostenie de pe pământ: „Cât în lume ai trăit,/ Cele bune le-ai primit,/ Iar Lazăr tot cele răle;/ Tu să stai în chinuri grele”.

Ucenicii sunt înfățișați în ipostaza de predicatori ai Evangheliei prin întreaga lume: „Apostolii-au plecat în lume /Și-au predicat neîncetat”. Misiunea lor nu a fost deloc ușoară, aceștia fiind calomniați , torturați și respinși chiar de familie: „ Erau huliți, scuipați în față ,/ Bătuți sălbatic, chinuiți,/ În temniță aruncați-n fiare,/ Și chiar de rude crunt loviți”. Cu toate suferințele îndurate , ei au predicat Cuvântul lui Dumnezeu cu multă dragoste și evlavie: „Iar ei puțini, săraci și singuri,/ Străini la toți în lumea rea,/ Din inimă rosteau Cuvântul/ Cum Duhul Sfânt Îi învăța”.

Sfântul voievod Ștefan este lăudat de credincioși pentru iubirea sa față de neam pe care l-a apărat și l-a ocrotit și pentru credința puternică în Dumnezeu, căruia i-a mulțumit pentru ajutorul în lupte prin ridicarea a câte o mănăstire după fiecare biruință: „Pe sfânt atletul lui Hristos/ Pe sfețnicul cel luminos/ Ce în Moldova a strălucit/ Și otodoxia a păzit/ Să-l fericim”. Ștefan voievod este invocat de credincioși să se roage la Dumnezeu în continuare pentru poporul său în vederea întăririi în credință și fapte bune: „O, roagă tu pe Dumnezeu/ Să ajute iar poporul său/ Din nou creștini curați să fim/ Pe Dumnezeu să-l preaslăvim/ Pururea”.

În cântarea „Avem o țară” sunt amintite drept modele de creștini: Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Avram Iancu și Horia. Domnitorul Țării Românești și fiii săi au fost decapitați de turci , deoarece nu au vrut să renunțe la creștinism pentru a trece la mahomedism : „ Avem pe Brâncoveanu pildă tare/ Căci pruncii lui sub sabie au căzut”.

Avram Iancu –conducătorul moților în lupta contra ungurilor în Revoluția de la 1848 nu trebuie uitat, deoarece a luptat pentru libertatea acestora:„Avem ierarhii sfinți pe Iancu și martirii”.

Horia a fost martirul „tras pe roată pentru neam” care a luptat pentru ca țăranii iobagi din Ardeal să fie eliberați de constrângerile feudale.

INCIPITURI, , REFREN , FORMULE FINALE

Fără a nega importanța refrenului în cântări, acesta nu este prezent întotdeauna. De regulă, refrenul este același în fiecare cântare. Însă se observă și prezența cântărilor care au mai multe refrene repetate alternativ.

La un studiu amănunțit, se poate constata o diversificare a refrenelor în funcție de tipologia cântărilor.

În decursul anilor, refrenul a suferit modificări din cauza procesului desemantizării. Astfel, unele refrene au devenit incomprehensibile.Totuși, unele din aceste refrene imprecise se pot desluși cu ajutorul lingvisticii sau pe baza contextului cântării. Altele au devenit adevărate enigme.

În ciuda faptului că există și unele oscilații, nu putem nega importanța refrenelor în transmiterea mesajelor ceremoniale și ritualice.Unele refrene precizează adresanții de origine divină, care sunt invocați pentru a acorda sprijin credincioșilor: Iisus Hristos „O vino, o vino/ Domnul meu iubit/ Sufletul-mi așteaptă/ Cerul tău dorit” (Aici stau departe), Maica Domnului: „Ajută-ne măicuță/ În lupta asta grea/ A diavolului turmă/ S-o biruim pe ea”. Adresantul fiind omul păcătos este tras la răspundere pentru faptele sale: Tu suflet fără rugăciune /Nepăsător și surd mereu /Când toate au să te-nvinuiască/ Ce-ai să-i răspunzi, ce-ai să-i răspunzi?/ Ce-ai să-i răspunzi lui Dumnezeu?”. Sfânta cruce este nelipsită din refrene:„Cântând cu cântare dulce/ Bucură-te sfântă cruce”.

Alte refrene cuprind sfaturi :„ Vezi, vezi, tânărule,/ Căci Iisus te caută/ Dă-i lui viața lui tânără!”, reproșuri:„De ce vă-nmormântați în iad/ În moarte și-n pierzare?”, dorințe:„Împărăția Ta/ O, Doamne o doresc/ Și cât aș vrea s-ajung în ea/ Acolo să trăiesc”.Sunt și refrene care precizează etapele sau actele ritualice.

Ca structură, refrenele variază de la unu la nouă versuri.

Rima poate fi prezentă „O, de –ai cunoaște și-ai primi/ Azi ultima chemare,/ Hristos și-acum ți-ar dărui azi / O veșnică iertare”(Cunoști tu oare…)sau nu în cadrul refrenelor: „Plâng, plâng,/ Și iarași plâng,/ Când mă gândesc la faptele mele cele rele”.(A bătut la ușa ta cineva)

Multe pricesne se deschid cu refrenul:„Privegheați și vă rugați/Ca să nu cădeți în ispite” (Privegheati); „Maica cerului ,/Nădejdea poporului,/ Sfânta Marie,/ Pentru noi roagă-te!” (Maica cerului)

Măsura versurilor este diferită de la refren la refren:

„Sfânt, Sfânt,Sfânt

Domnul Savaot

Plin este cerul, 3-6 silabe

Cerul și pământul

De mărirea Ta!”

(Ceata îngerilor sfinți)

„Doamne, Doamne

Binecuvintează!” 4-6 silabe

( Doamne binecuvintează)

„Cred Doamne-n Tine

Și nădăjduiesc

Cu-a mea credință 5 silabe

Să mă mântuiesc.”

(Creștin sunt din leagăn)

„Și când umblu , și când stau, 7 silabe

Viața mea ție ți-o dau.”

„Lui să-I cântăm , Lui să-i cântăm,

El pentru noi viața și-a dat ,

Acum și noi viața să-i dăm , 8 silabe

Să fim copii ai lui Iisus.”

(Ce fericire de-a-l cunoaște)

„Numai prin Hristos primim

Al credinței har,

Când smeriți la El venim

Din al lumii amar

Crezuri multe-s pe pământ, 5-7 silabe

Dar credința-i una.

Cei născuți din Duhul Sfânt

O au totdeauna.”

(Credința)

„Am strigat spre Tine, Doamne

Și m-ai ascultat

Bucuria și lumina 5-8 silabe

Mie mi le-ai dat!”

(Cum să nu te cânt)

„Îl slăvim,îl slăvim

Pe Hristos, pe Hristos

Cum simțim și cum știm 6-7 silabe

Mai frumos, tot mai frumos.”

(Cu harfele de aur)

„Împărăția Ta

O,Doamne, o doresc

Și cât aș vrea s-ajung în ea 6-8 silabe

Acolo să trăiesc.”

(Împărăția Ta )

„Ce frumos va fi în clipa când

Curățiți și slobozi de păcat

Vom fi în ceruri, toți cu Iisus,

În slava cea de sus.” 6-9 silabe

(Iisus vă cheamă)

„Trimite-ne ajutor

O,Doamne-ndurător,

Căci nu mai poate a ne salva 6-7-9 silabe

Decât minunea Ta.”

(Atotputernic Dumnezeu)

„O, de-ai cunoaște și-ai primi

Azi ultima chemare,

Hristos și-acum ți-ar dărui 7-8 silabe

O veșnică iertare!”

(Cunoști tu, oare…)

„Simone, spune-Mi tu

Dacă mă iubești, 5-6-8 silabe

Oile să mi le păzești.”

(Simone)

„Dacă vrea cineva

Să vină după Mine

Să se lepede,

Să se lepede de sine, 5-6-7-8 silabe

Să-și ia crucea zilnic

Și să mă urmeze.”

(Eu sunt Lumina lumii)

„Doamne nu sunt vrednic

Nici să caut sus, 5-6-11 silabe

Mila , numai mila Ta o cer Iisus.”

(Mila , numai mila)

„Te-aleg mereu, Te-aleg mereu

Iisus ,Mântuitorul meu, 8-10 silabe

Te-aleg mereu, Te-aleg mereu”.

(Te-aleg mereu)

„Fii binevenit, suflet preaiubit,

Care-ntorci acum pe-al vieții drum 9-10 silabe

O, rămâi mereu lângă Dumnezeu.”

(Ce bucurie este-n cer)

„Doamne, Doamne, știm căci cu noi ești,

Dă-ne binecuvântarea ce-o făgăduiești.” 9-13 silabe

(Doi sau trei)

„O,vai, rănile Mele, tare Mă dor!” 11 silabe

(O,vai, rănile Mele)

„Iisuse, mântuirea mea e doar prin Crucea Ta

Nălțat-odată sus pe Golgota,

Tu mă-ntărești mereu prin ea

Să pot smerit purta

Pe drumurile vieții Crucea mea. 3-14 silabe

Prin crucea Ta, eu pot purta

Blând și liniștit și până la sfârșit,

Oricând pe toate drumurile vieții,

Crucea mea”.

(Crucea-mi este calea)

„Fericită, fericită e viața cu Iisus,

El ne-aduce, el ne-aduce bucurii fără apus…” 14-15 silabe

(Fiți voioși întotdeauna)

Refrenul are un rol semnificativ în structura textului, constituind unul din nucleele pricesnei , în pofida faptului că sensul său a devenit parțial imprecis, iar realizarea sa relativ mecanică.Acesta constituie un element relativ mobil, care ține cont de sferele tematice și deosebirile tipologice.

Incipit-urile pricesnelor (nu se reduc la o formulă fixă) variază în funcție de categoria de texte sau de tipul introdus.

Pricesnele încep:

printr-o localizare a acțiunii:„ La marginea râului/În apa Iordanului”, „Pe căi ce se topesc departe-n zare”, „Aici stau departe”, „A bătut la ușa ta cineva”, „Pe marea vieții singur trec și astăzi”, „Străin pribeag și călător /Sunt azi pe-acest pământ”, „Mă duc la Golgota s-aud ce vorbește”, De pretutindenea frații strigă”;

prin numele divinității invocate: ”Măicuță Preacurată”, „Maica cerului”, ”Primește-ne Măicuță”, „El vine iar, El vine iar”, „Maică Preacurată Pururea Fecioară”, „Prea Sfinte Duh de viață darnic”;

prin sublinierea ideii efemerității „Anii zboară și se duc”;

printr-o întrebare retorică „Care-i rostul vieții noastre/Ne întrebăm mereu, „Cunoști tu oare starea ta/ Cea gata de pieire?…”

prin interjecții care sugerează diferite stări de bucurie „Ah, cât mă simt de bine” sau de admirație „O ce valuri de-ndurare curg din crucea lui Iisus”

prin îndemnuri „Deșteaptă-te creștine din somnul cel de moarte”, „Vegheați mereu, vegheați oricând”, „Treziți-vă din somn creștini”, „Veniți, veniți voi cei trudiți”;

prin rugă pentru ajutor („Fă-ne Doamne să-nțelegem că zadarnic mai trăim”, „Nu mă trece cu vederea/ O Iisus Hristos”), pentru binecuvîntare („Doamne binecuvintează ziua ce ne-o dăruiești”) , pentru revărsarea milei („Mila, numai mila Ta Iisuse o cer”) sau pentru iertare („Iartă-mă, iartă-mă Dumnezeul meu”);

prin precizarea timpului :„Era odat-o tainică grădină”, „Era seară linițtită /Cu cerul senin”, „Azi cu toți să prăznuim”, „Astăzi voiesc a-ți aduce”;

prin laude aduse Sfintei Cruci: „Astăzi voiesc a-ți aduce / Laudă sfințită cruce, „Ca un soare-n lume s-a arătat/ Crucea mântuitorului”, „Cruce-mi este calea astăzi pe pământ/ Ea mă luminează-n adevărul sfânt”.

Formulele finale cuprind o sferă de referință amplă.

Cântările de slavă și de rugăciune cuprind în final:

sfatul de a rămâne credincios pentru răsplata divină: „Rămâi statornic credincios, așa cum astăzi vii ,/ Și-n slava lui, lângă Hristos , ai loc în veci să fii”;

lauda până la moarte a lui Dumnezeu : „Până-n veci voi spune , Doamne,/ Cât de-adevărat/Și puternic e-al Tău Nume/ Sfânt și minunat!”;

reproșul pentru lipsa credinței „Cunoști tu , oare , ce-ai s-ajungi/ De mâine pe vecie,/ Când și-astăzi pe Hristos alungi/ Și calci ce El ți-mbie”;

solicitarea binecuvântării și a ocrotirii divine: „ Doamne, binecuvintează/ Casa-n care locuim,/ Țara care ne veghează,/ Lumea-n care Te slujim”;

cinstirea zilei Domnului : „Doamne-n veac vom lăuda/ Duminica, ziua Ta,/Ziua biruiței”;

pregătirea pentru întâmpinarea Domnului: „Și fiecare lucrul său/ Să-l facă cugetând,/ Pentru venirea Domnului,/ Căci vine în curând”;

mulțumirea adusă lui Dumnezeu pentru darurile sale: „Mulțumim că ne-ai dat bucurie”;

chemarea la rugăciune a creștinilor: Veniți, veniți, cu toți să fim / În raiul lui cel dulce/Căci pentru toți Și-a dăruit/El sângele pe cruce”;

exprimarea dorinței credincioșilor de a fi lângă Dumnezeu „Când calea mi-oi sfârși aici pe pământ/ Voios când voi păși în locul sfânt,/ Atunci s-a împlinit al meu dor nesfârșit/ Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu”.

Cântări pentru cinstirea Maicii Domnului

solicitarea ajutorului: „Când în suferință/ Nu putem răbda/ Vino tu măicuță/ Cu puterea ta”.

rugămintea de a apela la Fiul Său pentru sprijinul credincioșilor;

slăvirea Maicii Domnului;

rugămintea de a transmite lui Dumnezeu rugăciunile credincioșilor.

Cântări pentru cinstirea Sfintei Cruci

slăvirea Sfintei Cruci;

încrederea în biruința Crucii;

Puterea Crucii asupra creștinilor;

Crucea reprezintă asumarea destinului;

Crucea este simbolul ocrotirii divine.

Cântări la praznice și sfinți

chemarea Duhului Sfânt penru sprijinul creștinilor;

urări de veselie: „Și de-acum până-n vecie/Voia Domnului să fie/Tuturor de veselie/La creștini de bucurie/O, minune!”;

laudă pentru învierea și înălțarea Domnului;

laudă vieții pline de evlavie a ierarhilor;

ruga adresată sfinților ierarhi și arhiereilor.

Cântări la patimile Domnului

solicitare pentru întărirea credinței;

reproșul Domnului pentru oamenii necredincioși;

simbolul salciei.

CAPITOLUL AL V-LEA: Tipologia (clasificarea) textelor poetice ale cântărilor bisericești din Muntenia

Cântările pe care le-am adunat, provin din înregistrarea pe viu a unor interpreți și din transcrierea unor texte din caietele de cântări ale visarioniștilor.

Culegerea cântărilor este relativ bogată, cuprinzând piese diferite și variate. Materialele au fost culese de-a lungul mai multor deplasări în diferite zone ale Munteniei și aparțin categoriei numite folclor religios.

Clasificarea acestor texte nu s-a putut realiza ușor, deoarece sunt numeroase criterii de care a trebuit să se țină cont.Astfel se ridică mai multe probleme referitoare la text, context, performare și chiar interpreți.

Textele au autori cunoscuți sau sunt rezultatul conlucrării mai multor creatori. O mare parte din căntări au fost create de Visarion Iugulescu și de ucenicii acestuia, iar altele de autori mireni. Aceste caracteristici nu pot sta la baza clasificării cântărilor, deoarece nu ar fi una științifică, sigură, ci una relativă.

Ne putem referi și la locul de proveniență al acestora. Astfel putem vorbi de cântări create de ortodocși, ale visarioniștilor, provenite din cărți de cântări pe care oamenii le moștenesc de la strămoșii lor ortodocși și neoprotestanți.

Textele expun într-o formă simplă conținutul pasajelor biblice în vederea înțelegerii acestora de către popor.Tiparul consacrat unui astfel de text este cel al narațiunii, însoțită de dialog, în unele cazuri, de tip simplu. De multe ori se încearcă adaptarea parabolelor biblice la modul de înțelegere al enoriașilor, în sfera adevărurilor general valabile. În predicile folosite de preoți, acest tip de argumentare se utilizează cu scopul de a demonstra veridicitatea și aplicabilitatea învățăturilor Mântuitorului pretutindeni în timp și spațiu pentru societatea contemporană.

Cântările nu oferă comentarii teologice , ci se referă la sensul strict al parabolei pentru credincioși, ele nu sunt o noutate în cadrul Sfintei Liturghii. Aceste cântări se apropie de pasajul biblic, fiind un fel de interpretare a Scripturii, dacă avem în vedere traducerea Bibliei de către Biserica Ortodoxă. Din punct de vedere stilistic și melodic, textele seamănă foarte mult cu cele ale neoprotestanților, fiind create, tocmai pentru a opri acțiunile lor de prozelitism.

Autorii textelor folosesc un limbaj subtil, nuanțat, dar același signifiant, care corespunde unor realități diferite în funcție de confesiunea de la care provin.

Unele texte au fost preluate de la alte confesiuni sau prelucrate. Ele sunt atrăgătoare prin forma literară și muzicală sub care apar, nu pentru a-i atrage pe ortodocși la convertirea la altă confesiune.De asemenea , credincioșii sunt impresionați de lirismul sau povestea, nu implicațiile lor dogmatice.Oamenii nu observă faptul că aceste texte ca și ideologiile cultelor protestante, interpretează în mod diferit Sfânta Scriptură, făcând obiectul altei credințe. Acest lucru se întâmplă din cauza faptului că familiile sunt eterogene din punct de vedere confesional, pe de o parte, iar pe de altă parte din cauza prozelitismului, efectuat în locuri publice dar și în particular, prin agenții misionari care merg în casele oamenilor și care împart cântări ce cuprind doctrina sectelor neoprotestante.

Dincolo de preluări, traduceri sau prelucrări ale textelor neoprotestante, se întâlnesc și creații ale unor persoane din rândul clerului și al credincioșilor ortodocși, cele recente fiind cunoscute și integrate tradiției.

Cântările studiate din zona Munteniei au fost păstrate în comunitățile de cântăreți prin tradiția familială și comunitară. Rezistența lor de-a lungul timpului și adaptarea lor la ideologia și dogma ortodoxă ne crează impresia unei origini necunoscute, influențele confesionale fiind aproape inobservabile.

Cântarea se poate face de către clerici și laici, în cea de-a doua categorie intrând și cântăreții de muzică populară. Ceea ce diferă în ceea ce privește interpretarea sunt calitățile muzicale ale performerilor, textele fiind aceleași. În general, laicii neavând prea multă cultură muzicală, interpretează textele pe melodii populare, în timp ce clericii au tendința de a le da o nuanță psaltică. Artiștii le cântă după tiparele folclorice cunoscute de ei. O clasificare a textelor ținând seama de aceste caracteristici nu are complexitate.

Referindu-ne la context, observăm faptul că pot fi interpretate fie în cultul divin public, la biserică, fie în cultul particular, în cadrul unor adunări aliturgice,formate în vederea educației morale și aprofundării învățăturilor divine. Pricesnele cântate în cadrul adunărilor particulare suferă influențe eterodoxe pe care cultul oficial nu le admite.

Clasificarea tematică credem că este cea mai potrivită.Astfel distingem:

1.Invitația oamenilor la Dumnezeu

2.Chemarea la Dumnezeu

3.Cunoașterea lui Dumnezeu

4.Blândul Păstor

5.Urmarea lui Iisus

6.Mirele Iisus

7.Inima lui Iisus

8.Patimile Domnului

9. Sfânta Cruce

10.Învierea

11.Apocalipsa

12.Rugăciuni de slavă

13.Rugăciuni de cerere

14.Maica Domnului

15.Rugăciuni de cerere către Maica Domnului

16.Rugăciuni de slavă a Maicii Domnului

17.Vaietul Maicii Domnului

18. Mama

19. Botezul Domnului

20. Colinde

21.Cântări la diferite sărbători

22.Dragostea

23.Patria mea

24.Evanghelia

25.Cântări lirice

26.Oastea Domnului

27.Sfaturi bisericești

28.Critica păcatelor

29.Sfânta Euharistie

30.Viflaemul

I.Invitația oamenilor la Dumnezeu

Oamenii sunt chemați de Mântuitorul să se îndrepte către Dumnezeu și către faptele bune, însă aceștia nu răspund chemării, fiind învăluiți de păcat.Iisus cheamă toți oamenii să le ofere daruri neprețuite cum ar fi: viață, lumină, pace, milă, odihnă, împărtășire, mântuire.El apare în mai multe ipostaze :păstor, străin, călător, dar și Domn, Fiul Tatălui ceresc.Omul refuză darurile divine, fiind obișnuit cu păcatul.

Textele din această categorie sunt interpretate mai ales în adunările particulare, atunci când sunt prezenți și eterodocși și necredincioși, dar și pentru a trage un semnal de alarmă a stării păcătoase în care se află omul cu scopul de a se îndrepta pentru a ajunge la asemănarea cu Hristos, pentru a se mântui.

Invitația lui Dumnezeu este către toți oamenii, atât către cei buni, cât și către cei răi. De aceea aceștia trebuie să facă un efort continuu pentru a fi bineplăcuți divinității.

2.Chemarea la Dumnezeu

Oamenii convertiți la ortodoxism trebuie să efectueze o activitate misionară în vederea chemării la Dumnezeu a tuturor membrilor din familia și din comunitatea sa. Aceștia trebuie să-și îndrepte viața și să descopere minunatele daruri pe care Dumnezeu le face în fiecare zi.

Motivele din aceste cântări sunt: chemarea la Iisus ; renunțarea la păcat ; critica păcatelor și înstrăinarea de Dumnezeu; îndemnul de a se îndrepta, făcând apel la conștiința sa.

Chemarea la Dumnezeu se face prin : chemarea la biserică; prezentarea avantajelor unei vieți închinate lui Hristos: bucurie, odihnă, pace; prezentarea întoarcerii la Dumnezeu ca pe o revenire la demnitate; prezentarea iubirii lui Dumnezeu ca motivație a întoarcerii; amintirea patimilor lui Iisus ca argument pentru întoarcerea păcătoșilor la credință.

Iisus Hristos bate la ușa inimii fiecărui creștin pentru a-l primi, deosebit de sugestivă fiind reprezentarea iconografică a ușii care are clanță numai în interior, pentru ca Mântuitorul singur să nu o poată deschide, fără să i se dea voie de către cel care se află înăuntru. Rolul grupului este să-l vestească pe Domnul și să-și cheme semenii la El.

Cel care cheamă nu este prezentat în niciun fel, acesta apărând în dialog cu cel chemat. Principala misiune a cântărețului este de a chema la Dumnezeu, fiind o datorie.

Cel chemat este prezentat în termeni negativi, din cauza vieții păcătoase a acestuia.Iisus Hristos este caracterizat prin epitete pozitive, precum: dulce, sfânt, blând,dar și prin epitete negative: trist, hulit, răstignit, jertfit.Cele din urmă exprimă suferința divinității pentru noi și o chemare indirectă către El.

După ce se convertește, omul simte nevoia să-i cheme și pe alții către Dumnezeu. De aici decurge pericolul mândriei de a se crede pe sine mântuit și îndreptățit de a-i chema și pe alții la Dumnezeu. Altă greșeală este de a se considera pe sine mântuiți, iar de aici oamenii se rup de biserică.

Obiectivele acestor grupuri de cântăreți sunt: trezirea celor păcătoși; impunerea celor ce cheamă să ducă o viață morală pentru a fi exemple în comunitate; menținerea unei atmosfere creștine active, care devine utilă pentru om și societatea creștină, dacă nu se îndepărtează de biserică.

3.Cunoașterea lui Dumnezeu

Cunoașterea dumnezeirii se poate face pe două căi: una fizică, care exprimă dorința căutării ; cealaltă duhovnicească, fiind urmare a curățării de patimi. Iisus Hristos este centrul și ținta întregii spiritualități.Trăsăturile esențiale ale grupării de texte sunt: înțelegerea chemării lui Iisus; iubirea lui Iisus, starea de plâns în care se află cel ce păcătuiește; pierderea lui Dumnezeu; plângerea păcatelor; găsirea lui Iisus; slăvirea lui Iisus pentru binele care se află la El și pentru izbăvirea de răul păcatului; compătimirea lui Iisus care cheamă fără să fie auzit.

Începutul cunoașterii lui Dumnezeu se află în găsirea Sa.Omul, care se află în căutarea lui Dumnezeu, se vede pe sine într-o oglindă și se compară cu El. Acest fel, își poate vedea starea de păcătoșenie, ceea ce îl determină să-și schimbe viața în bine.

Din punct de vedere teologic, omul nu-l poate cunoaște singur pe Dumnezeu,deoarece Acesta depășește capacitățile cognitive și senzoriale umane. Omul a fost creat, la naștere după chipul Lui Dumnezeu și prin conlucrarea cu Acesta , tinde către asemănarea cu El.

Educația religioasă se face încă din copilărie, iar apropierea de Dumnezeu se face mai profund după anii copilăriei. Deci nu se poate spune că oamenii îl descoperă la vârsta maturității, ci se întorc la El, prin curățarea păcatelor din tinerețe, cu ajutorul revelației divine.

4.Blândul Păstor

În cadrul acestor cântări, Iisus este numit Blândul Păstor, care are grijă de oile Sale nepăsătoare la chemarea Lui. Această temă este prezentă în Sf.Scriptură dar și în iconografie. Reprezentarea Fiului lui Dumnezu ca un păstor cu o oaie în spate a fost considerată necanonică și drept urmare a fost interzisă.

Textele cântărilor exprimă reproșul adus lumii de către Iisus, care nu vrea cu niciun chip să renunțe la păcat.În textele canonice acest motiv nu apare, deoarece este cunoscut faptul că au fost iertați toți , chiar și cei care l-au răstignit pe Mântuitorul.

Oamenii din zilele noastre îl răstignesc și acum prin multitudinea păcatelor și de aceea ei sunt certați ca să-ți aducă aminte de sacrificiul divin în vederea mîntuirii tuturor.Unele din cântări au un ton extrem de pesimist, care nu lasă nicio urmă de speranță privind iubirea divină. Aproape că se ignoră faptul că Dumnezeu a iertat lumea și i-a dat posibilitatea să se mântuiască.

5.Urmarea lui Iisus

Această grupare implică lepădarea de patimi și pășirea pe drumul virtuții, în special al smereniei și al iubirii de Dumnezeu.Urmarea lui Iisus se face prin iubire, prin dorința arzătoare a creștinului după ce l-a cunoscut. Oamenii trebuie să rabde cu smerenie toate necazurile și răutatea lumii, să treacă peste bune și peste rele având atitudinea Mântuitorului, care s-a răstignit pe cruce pentru salvarea lumii de la pieire. A-și lua crucea ar părea o atitudine resemnată, dar ea este considerată nebunie pentru Hristos, accentuată de o activitate misionară, viață morală și ascetică, ceea ce presupune strădanie și știință , acțiune conformă cu viața și învățătura Mântuitorului.

6.Mirele Iisus

În aceste cântări este vorba de mirele Iisus care va veni într-o zi să- și ia miresa, ce va fi îmbrăcată în alb pentru a face o nuntă mare și frumoasă, la care vor participa toți cei care i-au urmat chemarea. Cântărețul se întreabă de ce mirele întârzie la propria nuntă, la care cu mare drag, ar vrea să participe și el. Acest lucru se va întâmpla în curând și nunta dintre Hristos și Biserica lui va avea loc în împărăția lui Dumnezeu.

7.Inima lui Iisus

Tema are un deosebit succes în cultul particular al grupurilor pe care le studiem. Succesul este asigurat de prezența în fiecare casă a icoanelor în care este pictată inima lui Iisus sau a Maicii Domnului.Inima simbolizează viața intimă, afectivă și morală, în special dragostea.

8.Patimile Domnului

Gruparea aceasta este una din cele mai întâlnite în cultul divin particular , dar și una din cele mai pesimiste. Cântările sunt înfrumusețate de lirismul ce exprimă profunzimea sentimentelor. În concepția grupurilor studiate, cel mai mare rău pe care l-au făcut oamenii vreodată este chinuirea și răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos.

Amintirea patimilor Domnului îi determină pe oameni să se pocăiască și să se smerească, făcându-se o paralelă între durerea fizică provocată în timpul răstignirii și cea ulterioară prin păcatele personale ale fiecăruia dintre noi. Accentuarea sentimentului de vinovăție față de Dumnezeu și al pocăinței constituie o influență neoprotestantă, care-și bazează doctrina pe texte din Vechiul Testament. Profeții au dezvoltat în aceste texte motive legate de plângerea faptelor poporului ales și amenințarea cu răzbunarea și mânia lui Dumnezeu. Influența se face prin cultele neoprotestante care își propagă doctrina prin mijloacele moderne ale tehnicii audio-vizuale sau vine pe cale ortodoxă, în special când se cântă Prohodul Domnului în Vinerea Mare sau Prohodul Maicii Domnului, importantă fiind partea în care Aceasta își plânge Fiul chinuit și mort.

Funcțiile pe care le îndeplinesc aceste cântări sunt: funcția de slăvire a patimilor Domnului, acestea fiind privite ca jertfă supremă dată de Dumnezeu pentru răscumpărarea oamenilor din robia diavolului și a morții; funcția de umilință sufletească ce decurge din amintirea acestor patimi și durerea duhovnicească pentru ele ca și cum omul ar participa la suferința Mântuitorului.De aici derivă lepădarea de păcate și înnoirea vieții conform învățăturii creștine.

Aceste cântări ne descriu săptămâna patimilor, de drumul Mântuitorului în această săptămână, de fiecare clipă a pătimirii, de personajele care au contribuit la pătimire (Iuda,Pilat), de cele care au încercat s-o ușureze (Veronica, Simion de la Cirene), de Maica Domnului aflată în suferință. Notele de lirism aduc inflexiuni dramatice, uneori sfâșietoare, care produc o mare durere sufletească și compasiune pentru Iisus cel răstignit.

În asemenea momente , omul nu rămâne lipsit de speranță, deoarece umilința nu se face fără Dumnezeu.Se poate vorbi de două categorii de cântăreți : unii care deși l-au cunoscut pe Iisus, sunt încă nedesăvârșiți și alții care se mândresc cu aparenta smerenie și umilință de a se recunoaște printre cei ce l-au răstignit pe Hristos.

9. Sfânta Cruce

În ortodoxism, crucea reprezintă semnul Biruinței asupra diavolului, deci un motiv de bucurie.A-ți lua crucea și a-i urma lui Hristos înseamnă a-ți lua viața cu toate neajunsurile și suferința și a-i urma lui Dumnezeu. A-ți duce crucea înseamnă a purta un necaz, o boală, o neputință. Înainte de venirea pe pământ a fiului lui Dumnezeu, crucea era un semn batjocoritor, pe care erau așezați condamnații la moarte. Prin jertfa Mântuitorului, crucea a căpătat altă semnificație: s-a sfințit; a devenit un simbol luminos.

În cântările pe care le studiem , crucea apare ca un simbol trist, greu, deoarece pe ea a fost răstignit Mântuitorul , nesubliniindu-se caracterul ei de semn al biruinței creștine. Implicarea liricului trezește sentimentul de milă pentru Iisus cel răstignit.Scopul cântărilor este de a evoca patimile, dar și de a vedea , prin cunoașterea și trăirea lor, un mod de urmare a lui Hristos,o jertfă personală, imitând jertfa lui Iisus pentru lume. Pentru om înseamnă o mucenicie continuă. Având în vedere jertfa divină, noi trebuie să ne dorim să-i urmăm exemplul pentru a ne înălța la ceruri.

Crucea are directă legătură cu persoana fiecăruia dintre noi.De aceea, noi trebuie să slăvim crucea și pe Domnul care a murit pe ea, în vederea mântuirii. În cântări, ideea slăvirii crucii este slab reprezentată, prin comparare cu al nostru cult oficial ortodox, unde există mai multe sărbători închinate Sfintei Cruci:14 septembrie Înălțarea Sfintei Cruci și a patra duminică din Postul Mare , Duminica Sfintei Cruci.

Receptarea restrictivă a semnificațiilor sfintei cruci în cântări se produce din cauza slabei cunoașteri a teologiei și a lirismului. Pare de necrezut, deoarece performerii utilizează crucea în cultul particular, precum și în alte împrejurări ale vieții: la trecerea pe lângă o biserică, când apare sentimentul spaimei, neputinței, când sunt furtuni puternice, când tună, trăznește. Ca semn de protecție, crucea se găsește în curțile oamenilor, ale bisericilor, la răscruci, pe fântâni. Și în popor există credința în puterea sfântă a crucii.

10.Învierea

Învierea apare în cel mai pur sens ortodox, acela de bucurie și de biruință a lui Iisus asupra morții și a diavolului, bucurie la care participă întreaga creație a lui Dumnezeu.

În spiritualitatea ortodoxă, învierea reprezintă piatra de temelie a credinței și propovăduirii, mărturia dumnezeirii lui Hristos momentul eliberării omului de robia morții și a diavolului, al ridicării lui Adam și a tuturor drepților, este simbolul învierii sufletului omenesc sortit morții prin păcatul strămoșesc, al trezirii la o viață nouă, prin darul lui Dumnezeu. De asemenea, în cântâri, învierea are aceeași semnificație de bucurie, de biruință, de libertate, zi sfântă a răscumpărării. Ziua învierii aduce multe daruri dumnezeiești creștinilor: biruință, libertate, viață veșnică,deschiderea porților vieții și ale raiului, împlinirea scripturilor, învierea lumii, înfrângerea morții, mângâierea celor din iad și a tot sufletul. Pentru majoritatea creștinilor, această sărbătoare reprezintă bucuria supremă.

Oamenii smeriți lasă grija mântuirii pe seama lui Dumnezeu, făcând fapte bune , în timp ce alții consideră că vor intra în împărăția lui Dumnezeu prin cunoștințele lor acumulate în școlile înalte.

Scopul omului de a învia cu Hristos și de a fi nemuritor se realizează prin biruința lui Iisus asupra morții, care ne dă și nouă nădejdea acestei biruințe. În cinstea învierii lui Hristos au luat naștere imnuri de slavă pentru acest eveniment deosebit de important pentru om.

Textele precum și linia melodică sunt solemne, au tonul și configurația unor imnuri și lasă impresia că leagă cerul de pământ mai mult decât o pot face alte cântări, deoarece slăvirea lui Dumnezeu este unul dintre idealurile la care trebuie să ajungă omul. Foarte multe din aceste cântări au o largă circulație în toată țara , fiind interpretate în perioada dintre Paști și Cincizecime aproape în fiecare parohie ortodoxă.

11.Apocalipsa

Când va hotărî Dumnezeu , va veni să judece Lumea și să descopere cele ascunse. Sfinții Părinți vorbesc despre această judecată ca fiind înfricoșătoare, când fiecare va răspunde și de cel mai mic cuvânt rostit în deșert, când se vor judeca nu doar faptele oamenilor, ci și consecințele acestora și gândul sau scopul cu care au fost făcute; când sfinții vor străluci ca luminătorii cerului și chiar vor judeca lumea; când toți morții vor învia și toți oamenii se vor împărtăși de veșnicie, unii în fericire, alții în chin veșnic; când întreaga natură, tot cosmosul se va cutremura și se va transfigura, puterea satanei va fi definitiv înfrântă, instaurîndu-se domnia Mielului lui Dumnezeu, o împărăție a păcii și fericirii depline.

Acest moment a stârnit tulburare de pe vremea Sfinților Apostoli, când comunitatea creștină încetase a mai lucra, așteptând parusia și continuă să stârnească spiritele și azi, când unii văd că a sosit momentul pentru venirea Domnului.

Literatura apocrifă a stat și ea la baza unei reprezentări bogate despre parusie și judecată: Vămile văzduhului, Călătoria Maicii Domnului la munci. Propaganda neoprotestantă a influențat și ea dezvoltarea acestui gen de imnografie, datorită ideilor milenariste și calculelor momentului venirii Domnului pe care le fac aceste secte, uitând că Mântuitorul nu a precizat cu exactitate data venirii Sale , ci numai semnele care o vor însoți.

O problemă importantă este și cea despre faptul că fiecare om este mustrat de conștiință pentru anumite păcate și se simte responsabil de ele înaintea lui Dumnezeu, a cărui hotărâre la judecata de obște este necunoscută, în fiecare suflet existând tensiunea tainei lui Dumnezeu și a puterii lui de a mântui sau nu pe cine voiește.

Această comunitate apreciază că sfârșitul lumii se apropie cu pași repezi, având în vedere anumite semne: boli, războaie, înrăirea lumii, înmulțirea păcatului, lipsa credinței, vise premonitorii. Interpretările acestor semne ajung la oameni pe mai multe căi: prin neoprotestanți, prin călugări care fac speculații teologice sau își însușesc unele credințe populare, băbești, zvonuri venite de la muntele Athos,Țara Sfântă, Maica Veronica.

Cântările de acest gen , dată fiind înmulțirea literaturii despre sfârșitul lumii , sunt interpretate nu numai în duminica înfricoșatei judecăți, când și Biserica prăznuiește acest eveniment și se citește evanghelia celei de-a doua veniri a Domnului, ci în foarte multe ocazii în afara evenimentului liturgic; în adunări particulare, la procesiunile Maicii Domnului, la chinonic.

Cântările prezintă semnele venirii Domnului, procedura și dreptatea judecății, răsplătirea celor buni, sancționarea celor răi și critica vremurilor de azi ca vremuri apocaliptice.

12.Rugăciuni de slavă

În cultul divin public, rugăciunea de laudă ocupă un loc aparte. Cele mai cunoscute sunt cele șapte laude de la Utrenie și rugăciunile de slavă din timpul Sfintei Liturghii. Doxologia mică este una din cele mai utilizate rugăciuni de laudă a lui Dumnezeu-Treimea.

Slăvirea lui Dumnezeu este unul din scopurile existenței și creației omului pe pământ. Această slăvire se face într-un glas cu întreaga creație, fiind un răspuns la iubirea și binefacerile Sale către lume. Tot omul este dator să-l slăvească pe Dumnezeu, în mod special cei care au fost înzestrați cu glas. De aceea , cântările în ansamblu, sunt socotite slavă a lui Dumnezeu sau slujire a lui Dumnezeu. Slăvirea lui Dumnezeu se realizează în raport cu binefacerile făcute persoanei individuale și mai rar la modul obiectiv , de laudă a dumnezeirii, așa cum se realizează în cultul public. Mulțumirea pentru binefacerile săvârșite de Dumnezeu este slab reprezentată. Practic, rugăciuni de mulțumire de sine stătătoare nu există. Binele făcut de Dumnezeu omului generează slăvirea lui, iar nu mulțumirea care ar fi consecința imediată a exprimării bucuriei pentru binele făcut. De aici , decurge lipsa umilinței care vine din mulțumire, din punerea pe seama lui Dumnezeu a binelui care ți-a fost făcut, ori pe care l-ai făcut tu însuți.

Sfinții Părinți ai bisericii precizau că o cântare bisericească trebuie să fie rugăciune bine primită la Dumnezeu, dar trebuie să aducă mai întâi umilință, nu înălțarea glasului, spre slava lumii. De asemenea cântarea trebuie să îmbrace într-o anumită podoabă Biserica. Acest lucru se realizează prin arta și arhitectura bisericească, de care cântarea nu este străină.

Anumiți performeri cântă aceste pricesne pentru frumusețea lor, frumusețe distinctă de cea a cultului oficial, care face să se individualizeze grupul, marcând prezența acestuia în cadrul serviciului divin public.

Cântările de slavă pot aduce un folos duhovnicesc, deoarece există momente în care Iisus se slăvește pentru izbăvirea din neputințele omenești, pentru binefacerile aduse firii cuprinse de boli, necazuri, deznădejde, moarte; această slăvire a persoanei divine, în antiteză cu persoana umană, are tonul unei rugăciuni de mulțumire.

Multe dintre aceste texte leagă slava care se cuvine lui Dumnezeu de trăirea subiectivă.

13.Rugăciuni de cerere

Solicitarea către Dumnezeu este condiția pentru a primi daruri dumnezeiești-sănătate, iertare de păcate, mântuire, dar și materiale: hrană, îmbrăcăminte. La acestea se adaugă darurile duhovnicești: bucurie, voință spre bine, milostenie, rugăciune, smerenie, milă.

Omul trebuie să ceară de la Dumnezeu numai cele de trebuință și de folos, deoarece la el se află visteria darurilor. O condiție importantă pentru ca cererea să fie îndeplinită este să știm ce cerem și cum cerem. La rugăciune, este considerată importantă curăția vieții, dar și credința cu care ceri. De fapt, faptele bune care se fac se consideră că vin din credință. Un om credincios nu este cel care merge frecvent la biserică și cântă, ci cel care împlinește legea în faptă.

Rugăciunea de cerere are un anumit ritual. Cel care are nevoie să i se îndeplinească o anumită dorință, înseamnă că recunoaște , pe de o parte autoritatea divină, iar pe de altă parte,își recunoaște cu umilință propria sărăcie în cele duhovnicești.

Cel care vine să ceară ceva de la Dumnezeu, aduce cu sine toate păcatele din trecut, necazurile și neîmplinirile. Prima treaptă a cererii este curățirea vieții de către harul divin pentru a putea deveni demnă de mila și darul lui Dumnezeu; a doua treaptă a cererii este eliberarea de acum încolo de ispitele lumii; a treia treaptă este cererea întăririi în virtute; a patra, cererea întăririi în slujirea lui Dumnezeu și în misiunea creștină realizată cu scopul întoarcerii lumii la Dumnezeu; ultima treaptă este desăvârșirea.

Din smerenie, nimeni nu se consideră desăvârșit, toți considerând că se află în luptă, o armă importantă fiind cererea către Dumnezeu. Mulți dintre cei care au o viață exterioară zbuciumată, duc o viață lăuntrică liniștită ce le permite apropierea de Dumnezeu. Solicitările lor sunt întărite de părinții duhovnicești, dar și de Sfintele Taine ale Bisericii, izvoare dătătoare de viață și de putere.

Rugăciunea este o datorie a fiecărui creștin către Dumnezeu. Dacă cineva se roagă nu înseamnă că este o persoană aparte, ci doar faptul că poate primi mai mult har dumnezeiesc. Rugăciunea face parte din viața creștină și de aceea creștinii nu trebuie să se rupă de biserică, cum se întâmplă cu neoprotestanții.

14.Maica Domnului

Încă din timpurile apostolice și până în zilele noastre, toți cei care L-au iubit cu adevărat pe Hristos au cinstit-o și pe cea care L-a născut, L-a crescut și L-a îngrijit în timpul copilăriei Sale. Dacă Dumnezeu-Tatăl a ales-o, Dumezeu-Duhul Sfânt a adumbrit-o, iar Dumnezeu-Fiul S-a sălășluit întru ea supunându-i-Se în timpul copilăriei, îngrijindu-Se de ea atunci “când era spânzurat pe Cruce -, nu ar trebui atunci ca toți cei care își mărturisesc credința în Sfânta Treime să o cinstească și pe Maica Domnului? Chiar din zilele vieții sale pământești, prietenii lui Hristos, Sfinții Apostoli au arătat o mare grijă și dragoste față de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Intre toți, cel mai mult Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan care, împlinind porunca Dumnezeiescul ei Fiu a luat-o la sine și a îngrijit-o ca pe propria sa mamă din clipa în care Mântuitorul i-a spus de pe Cruce „Iată mama ta” (Ioan 19, 27).

Dar, în timpul petrecerii sale pământești Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a căutat să se ferească de slava care i se cuvenea ca Maică a Domnului. A iubit mai mult liniștea, gătindu-se pentru plecarea către lăcașurile cele veșnice. Până în cea din urmă zi a vieții sale s-a îngrijit să se arate vrednică de împărăția Fiului său, iar înainte de a adormi s-a rugat fierbinte ca să fie izbăvită de duhurile cele rele, care așteaptă sufletele oamenilor după moarte și se sârguiesc să le tragă în iad. Iar Domnul a ascultat rugăciunea Maicii Sale, venind în clipa morții înconjurat de mulțime de cete îngerești pentru a-i primi sufletul.

Dar Maica Domnului L-a rugat de asemenea pe iubitul ei Fiu ca înainte de a adormi să își poată lua rămas bun de la Sfinții Apostoli. De aceea, Domnul a făcut printr-o minune mai presus de fire, să fie aduși în aceeași clipă de la marginile pământului pe unde propovăduiau Evanghelia în Ierusalim toți, afară de Toma, pentru a fi de față la slăvita adormire a Maicii Sale.

Sfinții Apostoli i-au purtat preacuratul trup spre mormânt cu alai slăvit și cântând psalmi, iar a treia zi, după ce li s-a alăturat și Sfântul Toma au deschis mormântul ca și acesta să o poată vedea pentru ultima oară pe Preacurata și să-și ia rămas bun măcar de la trupul ei adormit. Dar, nu mică le-a fost mirarea atunci când, găsind mormântul gol și întorcându-se uimiți la casele lor, în timpul mesei li s-a arătat însăși Maica Domnului, strălucind de lumină dumnezeiască și spunându-le că Fiul ei a ridicat-o cu trupul la ceruri, stând acum lângă slăvitul Său Tron, făgăduindu-le în același timp că pururea va fi cu ei.

Acestea i-au umplut de multă bucurie pe Sfinții Apostoli, aceștia începând să o cinstească pe Preacurata Fecioară nu numai ca pe Maica preaiubitului lor învățător și Domn, ci și ca pe o ajutătoare a lor, ca pe o apărătoare a creștinilor și rugătoare înaintea Dreptului Judecător pentru întregul neam omenesc. Iar oriunde Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită, a fost de asemenea slăvită și Preacurata Lui Maică.

Biserica Ortodoxă, cinstind-o pe Maica Domnului în cântările și rugăciunile rânduite, nu îndrăznește să îi atribuie ceea ce nu a fost împărtășit despre ea prin Sfânta Scriptură sau prin Sfânta Tradiție. „Adevărului îi este străin tot ceea ce este exagerat, așa cum îi este străin tot ceea ce este spus numai pe jumătate. El dă fiecărui lucru măsura potrivită și locul potrivit” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Expunere a învățăturii bisericii Ortodoxe despre Maica Domnului). Slăvind neprihănirea Pururea Fecioarei și tăria cu care a purtat toate suferințele din timpul vieții sale pământești, Părinții Bisericii au lepădat, pe de altă parte ideea cum că Maica Domnului a fost mijlocitoare între Dumnezeu și om, în sensul unei asocieri la Răscumpărarea firii omenești. Vorbind despre pregătirea Maicii Domnului spre a muri împreună cu Fiul ei și pentru a suferi împreună cu El Patimile pentru mântuirea tuturor, un vestit Părinte al Bisericii din Apus, Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului adaugă: «Dar pătimirile lui Hristos nu au avut nevoie de nici un ajutor, după cum însuși a spus cu mult înainte prin gura Proorocului: „Priveam în jun nici un ajutor! Mă cuprindea mirarea: nici un sprijin! Atunci brațul Meu M-a ajutat și urgia Mea sprijin Mi-a fost” (Isaia 63:5)» (Sfântul Ambrozie, Despre viața Maicii Domnului și despre pururea-fecioria Sfintei Maria, capitolul 7).

Dupa cel de-al treilea sinod a toată lumea, creștinii atât în Constantinopol, cât și în celelalte părți ale Imperiului, au început a cere cu și mai multă putere mijlocirea Maicii Domnului, iar nădejdile puse în rugăciunile ei nu au fost zadarnice. Maica Domnului a fost ajutătoarea nenumărator suferinzi, necăjiți și a multora aflați în nenorociri. De multe ori   a   pus   pe   fugă   dușmanii   care   împresurau Constantinopolul,  arătându-se   astfel   ca  apărătoare preaputernică a cetății, oarecând chiar arătând în chip văzut Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, minunatul ei Acoperământ întinzându-se  asupra credincioșilor ce stăruiau noaptea în  rugăciune în biserica din Vlaherne.

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este privită de popor ca un moment de jale , deoarece Maica Domnului, care a sfințit pământul prin viața și prezența ei, pleacă acum pentru totdeauna, lăsând poporul orfan de prezența și binecuvântatul său exemplu de Maică și Fecioară; de asemenea, constituie un moment de bucurie, pentru că ea se duce mai aproape de Fiul său, ca mijlocitoare pentru neamul omenesc. Evenimentul este marcat de prezența Sfinților Apostoli, aduși pe nori la a ei Adormire, a îngerilor care o cheamă la Dumnezeu și-i slăvesc Adormirea într-un glas cu credincioșii.

Pelerinii merg la mănăstire cu scopul petrecerii Maicii Domnului la ceruri, spre prohodirea și privegherea Adormirii Sale, spre slava acestui mare eveniment, ca și spre rugăciunea înălțată ei de a nu-i lăsa orfani și părăsiți pe pământ odată cu ducerea ei în slava și bucuria de la Fiul său. Maica Domnului s-a ridicat la cer și cu sufletul și cu trupul. De aceea, credincioșii își doresc și ei să ajungă la cer pentru a fi aproape de Maica Domnului , dar și pentru a scăpa de ispitele lumii acesteia.

15.Rugăciuni de cerere către Maica Domnului

„Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate și Maica Domnului cu rugăciunea”, spune un Dicton patristic.

Vechile cărti de slujba, vechile Liturghii și slujbele Bisericii, omiliile și imnele de laudă adresate ei arată ca Maica Domnului poate să mijlocească și mijlocește către Fiul ei pentru neamul creștinesc.  Într-una din rugăciunile de la aghiazma mică se spune că „mult pot rugăciunile Maicii spre îmblânzirea Fiului". Deci ea este mijlocitoare reală către Fiul său. Ea nu mijlocește pentru noi numai prin rugăciuni și cereri, ci in mod direct. Mijlocirea înseamnă ajutor, iar ajutorul înseamnă har, energie a Duhului Sfânt, putere de creștere duhovnicească. Așadar, Maica Domnului ne dă și har, ne dă ea însăși ajutor și întărire spre mântuire. Și aceasta pentru că ea e plină cel mai mult de harul divin. Ea stă lânga Fiul ei Care este izvorul harului: "Maica Domnului e adâncul harului, fântana îmbelșugată a aceluiași har și a luminii adevărate care nu seacă." Însuși harul divin care ne vine prin Maica Domnului nu este ceva propriu ei. Pentru că harul e energie necreată a Duhului Sfant, deci nu poate sta separat de Acesta. Harul pe care ni-l transmite Maica Domnului izvorăște din Ființa dumnezeirii, dar îl primim și prin ea, cea care s-a învrednicit să poarte în pântece întreaga dumnezeire. De aceea, "ea nu numai că intervine la Dumnezeu să creeze în noi grația, ci e și o mijlocitoare reală de energie dumnezeiască, deoarece nu este exterioară lui Hristos, ci e învăluită mai mult decât oricine de lumina lui Hristos." Teofan al Niceei afirma că ne și comunică prin ea însăși harurile și darurile dumnezeiești revărsate în ea din Hristos. El susține chiar că toate darurile și harurile trec ontologic din Hristos spre noi, prin ea. Maica Domnului cuprinde în ea toate darurile Sfântului Duh, ea este plinătatea desăvârșită. "Bucură-te, cânta Sf. Andrei Crite, parga rezidirii noastre, capătul final al făgăduințelor și al prezicerilor lui Dumnezeu cu privire la noi." Fecioara Maria, ca una în care s-a împlinit făgăduința Duhului Sfânt, este garanția mântuirii noastre. Iubirea lui Dumnezeu față de noi și mărirea ce a gătit-o omului, născut cu păcatul strămoșesc, nu s-ar fi arătat deplin dacă nu ar fi fost ridicată alături de Iisus Hristos chiar un om dintre noi, anume Maica Domnului și Maica noastră.

Maica Domnului este supracinstită de creștinii cultului creștin ortodox , dovadă fiind canoanele, acatistele, paraclisele și anumite tropare în cadrul diferitelor momente liturgice. Aceasta este considerată „cea mai sfântă dintre toți sfinții” , deoarece în afara păcatului strămoșesc , nu a avut păcate personale și, de asemenea, s-a făcut vrednică să-l zămislească, să-l nască și să-l crească pe Fiul lui Dumnezeu. Este cinstită ca Născătoare de Dumnezeu și pururea fecioară, sfântă și mijlocitoarea creștinilor către Dumnezeu.

 Ea are o lumina a ei prin a cărei strălucire ne luminează pe noi. Dar lumina ei îi este dată de Fiul cu care stă în strânsă legătură. Separația între moral și ontologic este pur occidentală. În Ortodoxie moralul este plin el însuși de Hristos." Obiecția cum că Maica Domnului mijlocește numai moral, exterior, ca una ce rămâne în afară de legătura de har ce se stabilește între Hristos și credincios, cum că harul nu ne vine prin ea, ci o ocolește, ea numai rugându-se pentru noi, nu-și are stabilitate. Pilda mijlocirii preotești arată că o separație între rugăciune și mijlocirea harului este imposibilă. Chiar prin rugăciunea preotului coboară harul, printr-o acțiune a ființei lui, nu pe o cale exterioară. Harul coboară prin cuvântul gurii lui, produs prin mișcarea întregii ființe, a sufletului și a trupului. Cu mult mai mult mijlocește Maica Domnului harul divin cu cât ea e cel mai mare Arhiereu după Hristos. Consecvența ar cere ca cine se scandalizează de mijlocirea Maicii Domnului să se scandalizeze și de mijlocirea preotului și a ierarhului." Așa au făcut protestanții și , în general, toate sectele. Căci de la considerarea mijlocirii Maicii Domnului pur morală și secundară sau accesorie nu e decât un pas de strictă logică până la a spune: mă pot dispensa de această mijlocire.

Maicii Domnului I se adresează multe cereri de sănătate, pace, izbăvire de necazuri, binecuvântare în ciuda faptului că este considerată de popor mireasă a lui Dumnezeu și maică a poporului, cel mai bun ajutor în nevoie și suferință, având cea mai puternică rugăciune către Dumnezeu.De aceea, poporul își spune păsurile și o roagă să le îndeplinească cererile, considerând-o mult milostivă. Exprimarea către aceasta este mai directă, cererea este mai curajoasă, ca în fața unei mame, fiind în același timp, mult mai emoționantă și mai altruistă decât cea adresată direct lui Dumnezeu.

16.Rugăciuni de slavă a Maicii Domnului

Sfânta Fecioară este slăvită de creștini datorită înzestrării ei cu cele mai alese daruri duhovnicești, ceea ce reprezintă un lucru bine plăcut lui Dumnezeu.

Ea este cea mai frumoasă și mai sfântă între femei și între fecioare; este înzestrată cu darul rugăciunii, al milostivirii, al slavei celei mai înalte, cerești și pământești, al curăției sufletești și trupești care o depășește pe cea a îngerilor și a tuturor puterilor cerești. Ea este Născătoare de Dumnezeu, având deci o maternitate minunată și binecuvântată în mod special.

Oamenii o slăvesc ca „Maică Sfântă”, „pururea fecioară”, „crin ales”, „icoană preacinstită”, „regina îngerilor”,„ scara care l-a coborât pe Dumnezeu jos”, „cunună îngerească”, „mireasa dumnezeiască”, „floarea nestricăciunii”, „copacul cel infrunzit cu bună umbră”, „haina celor goi de îndrăzneală”, „dragostea care biruiește toata dorirea”, „cea mai scumpă floare aleasă dintre fecioare”, „împărăteasa cerurilor”, „raza dimineții”. Aceste denumiri scot în evidență virtuțile Maicii Domnului în variantă populară.

Creștinii consideră că , prin imnurile de slavă, glasurile umane se împletesc cu cele ale îngerilor, care o slăvesc pe Maica Domnului, realizându-se o armonie deplină între pământ și cer.

17.Vaietul Maicii Domnului

Maica Domnului care L-a născut pe Fiul ei fără dureri, a simțit dureri neștiute în Săptămâna Patimilor și mai ales când L-a văzut răstignit. Încă de la Întâmpinarea Domnului Dreptul Simeon profețește că prin sufletul ei va trece sabie (Luca 2, 34-35). „Și i-a binecuvântat Simeon și a zis către Maria, mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri. Și prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi”. Sabia ce va trece prin sufletul ei nu va fi de metal ci de foc al durerii, însoțindu-L pe Drumul Crucii.

În Sâmbăta Mare la Sfânta Liturghie se cântă: „Nu te tângui pentru Mine, Maică, văzându-Mă în groapă pe Mine, Fiul tău, pe care M-ai zămislit fără de sămânță; că Mă voi scula și Mă voi preaslăvi și voi înălța întru slavă, ca un Dumnezeu, pe cei ce cu credință și cu dragoste pe tine neîncetat te măresc”.

Când Iisus fu pus pe cruce, Fecioara Maria jelea și plângea cu lacrimi șiroaie. Iar vaietele ei au ajuns până la cer și, auzindu-le, îngerii au plâns și ei, acoperindu-și trupurile cu aripile.

Vaietul Maicii Domunlui lipsește din textul scripturistic referitor la patimi. Ea apare în textul Prohodul Domnului care se cântă în Vinerea Mare.

18. Mama

Mama este cea care dă naștere unui prunc. Mama are grijă de a crește și a îndruma copilul pentru a da Bisericii și societății un om de omenie, iar copilul are datoria de a cinsti pe tatăl său și pe mama sa (Matei 15:4-6) și de a-i îngriji (Marcu 7: 11-12). A fi mamă este un act moral mai presus decât cel biologic. Mama este „piedestalul însuflețit“al copilului, iar vocea mamei este muzică divină pentru copilul ei. În Bisericile noastre Ortodoxe pe catapeteasmă, în partea stângă a ușilor împărătești este așezată icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe. Chipul sfânt al Maicii Domnului parcă nu este complet decât așa, cu pruncul Iisus în brațe. Biserica nu a știut și nici nu a putut să redea o înfățișare mai desăvârșită: Mama împlinită prin copil. Mama, născând pruncul, zidește o nouă Biserică lui Dumnezeu: Sau nu știți că trupul vostru este Templu al Duhului Sfânt… (1Corinteni 6:19). Altfel spus, prin nașterea unui prunc mama îl întregește pe Iisus Hristos: „Pentru că suntem mădulare ale Trupului Lui, din carnea Lui și din oasele Lui“(Efeseni 5:30). Prin durerile Crucii, Iisus a dat viață lumii, prin durerile

nașterii, mama dă viață unui om pe lume.

Mama este ființa cea mai dragă de pe pământ. Ea iubește ca nimeni altcineva și ea și-ar da viața pentru cei dragi ai ei. De unde are atâta iubire și devotament pentru copii? Cu siguranță de la Dumnezeu, care este izvorul tuturor iubirilor, a dăruit mamelor puterea de a-și iubi pruncii. Deci iubirea mamei este dumnezeiască.

Mama reprezintă temelia comunității sociale și religioase. Aceasta este născătoare de prunci, dătătoare de cele trupești, sociale și religioase. În educația creștină este văzută cununa celorlalte.

19. Botezul Domnului

Sărbătoarea Bobotezei se referă la episodul Botezului lui Hristos în râul Iordan, săvârșit de Sfântul Ioan Înaintemergătorul, care mai este numit și Botezătorul Domnului. Acest eveniment a avut loc atunci când Hristos a ajuns la vărsta de treizeci de ani și înainte de a incepe lucrarea oficială a învățăturii și, mai târziu, a Patimilor Sale pentru mântuirea neamului omenesc.

Alegerea acestei vârste pentru începerea activității publice a lui Hristos în lume are legătură cu faptul că la treizeci de ani, alcătuirea biologică a organismului omenesc ajunge la împlinire. În plus, la aceasta vârstă, Hristos Se putea face mai ușor primit de către iudei.

Botezul Domnului este descris de Sfinții Evangheliști (Matei 3, 13-17, Marcu 1, 9-11, Luca 3, 21-22, Ioan 1, 32-34).

Sărbătorind Botezul Domnului, ne aducem aminte și că Dumnezeu S-a descoperit oamenilor ca Treime, și că Iisus S-a arătat oamenilor ca Hristos.

Cufundându-Se în Iordan, Hristos a sfințit nu numai apele Iordanului, ci și întreaga fire, așa cum glăsuiește Biserica în cântările ei: „Hristos S-a arătat la Iordan, ca apele să le sfințească” (tropar din ajunul sărbătorii), „Astăzi firea apelor se sfințește” (tropar cântat în timpul mersului la Iordan).

20. Colinde

Exista prin tradiție perioada dintre Sfântul Nicolae (6 decembrie) și Sfântul Ioan (7 ianuarie) în care se cânta colinde – atât cele referitoare la Nașterea Domnului, cât și cele de Anul Nou.

Dar Biserica ne dă un răspuns foarte clar în legătură cu timpul în care cântăm colindele; astfel, găsim în slujba Utreniei din ziua Praznicului Intrării în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie) următoarea Catavasie: "Hristos Se naște, măriți-L, Hristos din ceruri, întâmpinați-L, Hristos pe pământ, înălțați-vă!”, cu nota: din această zi, aceste Catavasii se cântă până la întâia zi a lui Ianuarie.

Deci Sfinții Părinti, "care le-au rânduit pe toate bine", au facut o legătură teologică foarte clară între Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului – când cea aleasă de Dumnezeu să-I fie Maică a intrat în Templu pentru a primi în pântecele său cel preacurat, la plinirea vremii, pe Însuși Fiul lui Dumnezeu – și Praznicul Nașterii Domnului, când Soarele dreptății ne-a răsărit.

Ca să rezumăm, colindele se cântă între 21 noiembrie și 1 ianuarie, putându-se prelungi această perioadă fără frica de a greși până pe 7 ianuarie, adică pe o perioadă de 48 de zile (exact cât durează și Postul Paștilor).

21.Cântări la diferite sărbători

Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor (ramurile de palmier sau finic, cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, n.r.) este una dintre cele 12 sărbători împărătești din cursul anului bisericesc. Menționată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, orașul unde a și început să fie celebrată, a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creștină, fiind celebrată cu mare fast. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică îi pregătește pe credincioșii ortodocși pentru bucuria pe care o aduce biruința lui Hristos asupra morții din duminica următoare, cea a Învierii.

Sărbătoarea Floriilor este una de bucurie pentru întreaga creștinătate, dar cu înțelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeții.

22.Dragostea

Virtutea iubirii este culmea virtuților și constituie temelia relației dintre bărbat și femeie din cadrul familiei și vedem de aici că prin intermediul ei se realizează comuniunea între membri familiei care se aseamănă celei dintre Hristos și Biserică, respectiv dintre Persoanele Sfintei Treimi, al cărei chip îl poartă omul de la creație. „Iubindu-se unul pe celălalt, soții Îl iubesc pe Dumnezeu. Fiecare moment al vieții lor culminează într-o doxologie împărătească, slujirea lor este o neîncetată cântare liturgică“ . Sfântul Ioan Gură de Aur vine cu această concluzie magnifică: „Căsătoria este tainică icoană a Bisericii“, întrucât soții devin una în Hristos și în Biserică, fiind mădulare ale Trupului lui Hristos – Biserica. 

23.Patria mea

Această sintagmă se referă la „împărăția lui Dumnezeu”. Mântuitorul Hristos a vorbit în pilde despre asemănările împărăției lui Dumnezeu cu un grăunte de muștar, cu zece fecioare poftite la nuntă, cu aluatul dospit, avertizând mereu: „Cine are urechi de auzit, să audă”. Oamenii trebuie să cunoască condițiile accesului în împărăția lui Dumnezeu, la frumusețea și bogăția spirituală a acestei împărății, în care cei care respectă poruncile divine pe pământ se vor bucura de răsplată în ceruri.

Împărăția lui Dumnezeu – numită și „Împărăția Cerurilor”, conform bisericilor creștine un tărâm spiritual în care Dumnezeu va domni ca rege. Denumirea apare de mai multe ori în Noul Testament, fiind folosită pentru prima oară de Iisus Hristos. Este considerată ca fiind tema centrală a predicării lui Hristos.

Pentru creatorii cântărilor, această împărăție este o țară, deci un spațiu material, unde se vor întâlni toți cei care l-au iubit pe Dumnezeu și au respectat poruncile. „Patria” este țara aflată în opoziție cu lumea.valorile sociale ale vieții pământești sunt în opoziție cu cele duhovnicești. Așadar există două lumi: socială și cerească. Materia trebuie să acționeze conform spiritului pentru a moșteni viața de dincolo. „Patria mea” este țara iubirii, a fericirii, a mângâierii. Compozitorii și performerii cântărilor de pricesne văd în „patrie” locul odihnei la Dumnezeu după terminarea luptei cu păcatul. Aceste cântări vorbesc despre pericolul pierderii în misticism , în detrimentul faptei creștine.

24.Evanghelia

Cântările detaliază și explică firul epic și învățătura morală, adăugând amănunte care fac exprimarea mai precisă și scot mai bine în evidență ideile principale ale evangheliilor.

Pentru a fi cântate, se aleg texte evanghelice care au un fir epic sau conțin diferite învățături.

Acestea sunt cele mai canonice, mai „scripturistice” cântări.

25.Cântări lirice

Creștinii studiați de noi sunt o categorie de oameni activi, sociabili, având o mare sensibilitate sufletească și o mare râvnă duhovnicească, ceea ce îi determină să se exprime și prin intermediul cuvintelor, fie ca autori, fie ca performeri ai cântărilor.

Textele sunt de o finețe aparte, acestea exprimând relația specială pe care omul o are cu Dumnezeu. Faptul că ele se referă la „mine”, are mai multe consecințe: activismul religios rezumat astfel „ eu trebuie să îndrept lumea în numele lui Dumnezeu”; opinia că mântuirea îmi aparține numai „mie și celor ca mine”, nu și celor din alte grupuri; atitudinea mândră, rezultată din faptul că „eu sunt mai aproape de Dumnezeu față de alții”; oarecum inversarea raportului om-Dumnezeu: Dumnezeu este slăvit pentru că eu îl slăvesc, este închinat pentru că eu mă închin Lui; lumea are nevoie de mine ca eu s-o ajut, să-i propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu. Respectând toate acestea, înseamnă că „mi-am făcut datoria” față de Dumnezeu. Văzând astfel lucrurile, creștinul este lipsit de smerenie, pentru că fapta bună este considerată un merit al său, nu ca pe o lucrare a Lui Dumnezeu în lume prin el.

Cântările fiind considerate frumoase duc la o desfătare estetică, care poate fi confundată ușor cu o trăire mistică, chiar și atunci când performerii nu se află într-o stare de curăție a minții și a vieții.

26.Oastea Domnului

Oastea Domnului este mișcarea din care s-au desprins visarioniștii de care ne ocupăm. Se numesc așa după liderul lor spiritual, ierodiaconul Visarion Iugulescu. Aceștia își desfățoară activitatea misionară în multe zone ale Munteniei. Ei sunt creștini lepădați de păcate, întorși la Dumnezeu, creștini activi pe plan liturgic, mistic, social. Ei au părăsit lumea pentru Dumnezeu, cei care se neglijează pe sine în vererea slujirii misionare, caritabile, creștine; cei care luptă cu speranța în victoria lui Iisus Hristos; propovăduitorii neobosiți ai Evangheliei; aleșii lui Dumnezeu, care îl slujesc neîncetat.

27.Sfaturi bisericești

Sfătuirea duhovnicească a aproapelui este o datorie a fiecărui creștin, fiind numită „îndreptarea fratelui care greșește”. Este considerată una din faptele milei sufletești, recunoscută de Biserică.

Cântările din această categorie reliefează spiritul de comunitate. Biserica este privită ca o unitate ale cărei părți trebuie să se afle în interdependență. Oamenii , ca să fie în armonie unii cu alții, trebuie să fie în armonie cu Dumnezeu.

Când unul din membrii bisericii greșește, se strică armonia cu Dumnezeu. Atunci, comunitatea trebuie să intervină cu sfaturi bisericești pentru a se îndrepta. Problema care se pune este că performerii noștri se consideră inițiați în tainele divine, dreapta credință și se simt datori să aducă pe „calea cea bună” și pe ceilalți. Se remarcă aici o influență neoprotestantă.

Cei care l-au cunoscut pe Dumnezeu, consideră că sunt predestinați să-i îndrume și pe alții spre împărăția cerească. Poate nu întâmplător, din aceste grupuri fac parte femei necăsătorite, deși sunt la o vârtstă înaintată; femei care au copii în afara căsătoriei sau oameni căsătoriți care se consideră aproape de Dumnezeu, prin lepădarea de păcate. Scopul misiunii lor este să-i întoarcă pe păcătoși la Dumnezeu și să-i mențină pe această cale. În cadrul comunității, intervenția lor nu se face doar prin intermediul cântărilor , ci și prin sfaturi efective, în numele lui Dumnezeu, atunci când cineva are supărări, necazuri în familie ( moarte, divorț) , păcate, lipsă de la biserică.

Atunci când ei colaborează cu preotul paroh și sfaturile lor nu îndeamnă prea insistent la atașarea de grup, ci mai mult de Hristos și Biserica Sa, prezența lor este binevenită. Această precizare este făcută, deoarece printre visarioniști sunt multe exemple de creștini ortodocși adevărați, de o mare trăire duhovnicească, care ar merita să fie urmați de alții. Este un model de slujire laică a lui Dumnezeu, după care tinde omul contemporan.

Adunările membrilor grupurilor studiate, acolo unde sunt bine organizate, sunt adevărate școli catehetice creștine. Ele au avut acest caracter puternic în special în vremea comuniștilor, când religia nu se preda în școli iar creștinii erau urmăriți tot timpul de securitate.

Sfaturile grupării de cântări sunt: îndemnul la lepădarea de păcate, la întărirea în virtuți, la cântare și rugăciune, la ajutorul aproapelui, la participarea la liturghie și la alte fapte creștine.

Pentru cei care nu frecventează biserica, sfătuirea aceasta bisericească este o predică populară. Oamenii, încântați de frumusețea cântărilor , le ascultă cu plăcere, iar unii vor să facă și ei parte din grupurile creștine care le interpretează.

Atunci când aceste cântări îi îndreaptă pe unii creștini spre biserică, pocăință și împărtășanie, putem afirma că rolul grupurilor este de bun augur pentru comunitate și trebuie încurajată să se dezvolte. Dacă însă grupurile vor să fie autonome, desprinzându-se de Biserică , este nevoie de intervenția clerului pentru înlăturarea elementelor neortodoxe.

28.Critica păcatelor

Grupurile studiate consideră că au un rol misionar creștin în societatea contemporană, pe care se simt datoare să o îndrepte către Dumnezeu, deci să-i critice păcatele. Această „datorie” are caracter ideologic. Semenii care greșesc trebuie consiliați în vederea îndreptării. Dacă ne iubim aproapele, trebuie să-i atragem atenția atunci când păcătuiește.

Cântările din această categorie cuprind învățături creștine pentru lumea contemporană, care s-a îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu în ultima vreme și de aceea nu-și găsește liniștea sufletească atât de necesară.

Învățătura creștină trebuie să fie adaptată la condițiile sociale, istorice, naționale ale fiecărui loc. Cântările religioase de care vorbim realizează acest lucru pe baza autorității grupului și a valorilor tradiționale și comunitare creștine din societatea pe care o reprezintă. Este o replică a ortodoxiei la cultele neoprotestante, care consideră învățătura lor adaptată la nevoile actuale ale oamenilor, în timp ce învățătura otodoxă este considerată învechită, ruptă de realitate.

Aceste cântări se interpretează în adunările particulare , dar și în biserici, pentru a atrage atenția lumii de azi asupra abaterii ei de la normele moral-creștine și a necesității întoarcerii la virtute, rugăciune, realizare de fapte bune.

29.Sfânta Euharistie

Sfânta Euharistie (numită și Sfânta Împărtășanie sau Cuminecarea) este cea mai mare și mai importantă Taină a Bisericii și a lui Hristos. Dacă în cadrul celorlalte Sfinte Taine Biserica transmite credincioșilor harul sfințitor, prin Taina Euharistiei ni se transmite Însuși Trupul și Sângele Domnului. Ea este centrul Sfintei Liturghii.

În Joia Sfintelor Pătimiri, la Cina cea de Taină, Mântuitorul a instituit Sfânta Euharistie ca jertfă de mulțumire adusă lui Dumnezeu Tatăl, prin prefacerea pâinii și vinului în cinstitul Trup și Sânge al Său: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat zicând: beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 27-28). Acest Nou Legământ, după cuvântul Domnului, devine poruncă pentru Sfinții Apostoli și urmașii acestora: Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea (Luca 22, 19). Transformarea elementelor (pâine și vin în Trup și Sânge) rămâne o taină de nepătruns pentru puterea noastră de înțelegere. Ilie Miniat, în "Didahii la Postul Mare", ne spune că vedem culoarea pâinii și a vinului, simțim gustul pâinii și al vinului, dar mâncăm și bem Trupul și Sângele lui Hristos. Trupul lui Hristos este în toată Sfânta Pâine și tot Trupul în fiecare firimitură a Sfintei Pâini. Noi putem simți taina doar prin credință, iar prin Cuminecare intrăm în comuniune cu Mântuitorul Hristos, asemenea viței cu mlădițele: „ Eu sunt vița, voi mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu întru el.” (Ioan 15, 5).

Chiar Sfinții Apostoli, care au fost alături de Învățătorul lor în cei trei ani și jumătate de propovăduire, care au văzut minunile Lui, la auzul cuvintelor: „ Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el ”(Ioan 6, 56), au rămas uimiți, spunând: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (Ioan 6, 61). Însă, după Pogorârea Duhului Sfânt, când mintea li s-a luminat și credința li s-a întărit, aceiași ucenici și Apostoli erau într-un cuget și, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucuria și curăția inimii (Fapte 2, 46). Așa cum a fost și la Cina din Joia cea Mare, materia tainei o constituie pâinea dospită din grâu curat și vin din struguri. Aceasta este partea văzută, iar transformarea sau prefacerea acestor elemente în Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos reprezintă partea nevăzută a tainei. Prefacerea are loc în timpul Sfintei Liturghii, după cuvintele preotului ale Tale dintru ale Tale… când credincioșii îngenunchează în semn de evlavie și cântă pe Tine te lăudăm…, iar preotul rostește rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt (numită Epicleză) pentru transformarea pâinii și vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos. În aceste momente, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, misiunea preotului este mai mare decât a îngerilor care stau în jurul Tronului lui Dumnezeu și privesc cu evlavie cum, la rugăciunea preotului, Domnul însuși coboară spre a se jertfi din nou în mod tainic spre iertarea păcatelor și spre viața de veci a credincioșilor.

Primitorii tainei sunt toți credincioșii Bisericii: tineri, adulți, bătrâni, care au primit dezlegare de la preotul duhovnic pentru a se uni tainic, real, cu Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. „Cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan 6, 56).

30.Viflaemul

Sărbătoarea creștină a făcut să dispară vechile sărbători și o bună parte a obiceiurilor legate de ele. S-au păstrat totuși până astăzi anumite ecouri din obiceiurile precreștine, la români sub forma colindelor, a sorcovei, a plugușorului etc. Conținutul acestor obiceiuri a căpătat – mai ales în cazul colindelor –  un caracter profund creștin. La acestea s-au adăugat obiceiuri pur creștine, cum ar fi Steaua, Viflaimul, Irozii.

Sărbătoarea nașterii lui Hristos coincidea cu alte sărbători ale religiilor vechi: cele legate de cultul zeului Mitra și de ziua nașterii zeului Soare, sărbătorile de iarnă ale romanilor, saturnaliile și iuvenaliile, însoțite de comportări ce nu se potriveau sobrietății creștine. Sărbătoarea creștină a făcut să dispară vechile sărbători și o bună parte a obiceiurilor legate de ele. S-au păstrat totuși până astăzi anumite ecouri din obiceiurile precreștine, la români sub forma colindelor, a sorcovei, a plugușorului etc. Conținutul acestor obiceiuri a căpătat – mai ales în cazul colindelor –  un caracter profund creștin. La acestea s-au adăugat obiceiuri pur creștine, cum ar fi Steaua, Viflaimul, Irozii. Ca pregătire pentru sărbătoarea nașterii lui Hristos, mai târziu s-a instituit un post de 40 de zile. Acesta opunea sobrietatea creștină serbărilor de sfârșit de toamnă și început de iarnă consacrate zeului Dionisos. Odinioară, la sărbătoarea nașterii lui Hristos erau botezați catehumenii. În zilele noastre, după perioada de post și pregătire, mulți creștini vin la biserică pentru a se spovedi și împărtăși de ziua acestui praznic.

Viflaimul este o altă colindă care nu lipsește de Crăciun. Sub forma unei piese de teatru popular, cu personaje biblice, Viflaimul este unul dintre cele mai autentice obiceiuri de iarnă din România. Jocul moșilor este un alt obicei plin de culoare. Colindătorii merg din poartă în poartă urând sănătate și fericire gazdelor.

În cântare se critică atitudinea ostilă a orașului Viflaim, care nu a primit-o pe Fecioara Maria să-l nască pe Mesia. Aceasta a fot nevoită să-L aducă pe lume în „peștera cea-ntunecoasă”, unde vitele i-au dăruit „pat moale și scutecele”, din vina Viflaimului.

Concluzii

Prin tematica bogată, prin caracterul viu și adaptabil , cântarea are o influență deosebită asupra întregii culture populare. Aceasta are un rol coercitiv asupra vieții morale și sociale a creștinilor, care trebuie să-și îndrepte comportamentul în vederea comuniunii permanente cu Dumnezeu.

Cu prilejul diferitelor sărbători, cântarea evidențiază o nouă ierarhie a comunității, când se remarcă grupul de cântăreți , considerat a avea un rol special în biserica văzută ca totalitatea credincioșilor precum și în societate. Cântăreții sunt considerați misionarii mesajului lui Dumnezeu în comunitate și ai mesajului comunității în biserică și înaitea divinității.

Elementele de ritual și ceremonial, tematica bogată, integrarea în viața și tradiția comunității, ne determină să considerăm cântarea religioasă drept o specie folclorică vie și actuală.

Cântarea religioasă din Muntenia este reprezentativă pentru spiritualitatea populară românească și creștină.

PRINCIPII ȘI METODE DE CULEGERE DE PE TEREN A MATERIALULUI FOLCLORIC, CHESTIONARELE ȘI LISTA INFORMATORILOR

Descoperirea și culegerea creației populare nu se face la întâmplare de către primul venit, de pe buzele primului individ ieșit în cale.

Școala Densusianu a criticat cu asprime, dar și cu justețe, sistemul de lucru folosit de mulți culegători de folclor, fiindcă le-a lipsit metoda de lucru.

Aceasta pornește dintr-un spirit științific, care înlătură diletantismul atâtora din culegători.

Culegătorul se cade a cunoaște întregul proces de creație populară, toate problemele pe care le ridică materialul folcloric, după cum să fie și un bun psiholog. De un real folos este chestionarul cu care trebuie să pornească la drum, dar și acesta poate fi răstălmăcit în fel și chip, dacă cercetătorul nu are o formație științifică. Înca din 11 august 1877, Gh. Chițu, în calitate de ministru al Instrucțiunii Publice, îndemna pe cărturari să cerceteze științific satele noastre, potrivit chestionarului întocmit de B.P. Hasdeu. Problema chestionarului ocupă un loc de seamă în literatura de specialitate. El este, de fapt, răstălmăcirea, prin întrebări și răspunsuri, a cuprinsului domeniului folcloric, pe genuri și specii, și a problemelor care se leagă de el. Viața rurală este uluitor de vastă, iar chestionarul este un vade mecum al acestui labirint de probleme, împiedicând pe cercetător de a se rătăci sau de a uita anumite fațete ce trebuie cercetate pe terenul spiritual și material.

Munca de culegere folclorică se începe prin alcătuirea unui chestionar orientativ, pornindu-se de la acelea pe care le avem.

Cercetătorul trebuie să fie un cunoscător al mediului în care se creează folclorul, atât rural cât și urban. Cu multă dreptate, Tocilescu scotea în evidență greutățile ivite în calea celor ce au cules folclorul din ale sale „Materialuri folcloristice”. „În adevăr, spre a putea culege mai cu înlesnire produsele poporane, ar trebui o conviețuire pe un timp mai îndelungat cu țăranii; țăranul român de felul lui, față de un orășean, este mai rezervat și neîncrezător și nu prea își deschide inima la fiecine; trebuie un contact zilnic, o asimilare perfectă, o contopire cu el, pentru ca să stea de vorbă cu un orășean. Pe urmă, culegerea nu trebuie să se facă la comandă, ci numai după dispoziția spontană a cântărețului și a povestitorului, trebuie să surprinzi pe țăran, fără să știe că notezi și scrii după dânsul; atunci țâșnește adevărata muză, neoprită de nimeni; altfel dacă îl distragi din ocupațiunile sale zilnice și-l pui să-ți povestească, cântecele și povestirile sunt lipsite de acel farmec al spontaneității, când omul crezându-se cu totul singur își dă drumul dorului, jalei sau veseliei lui”.

Cercetătorul, pentru că trebuie să trăiască realitățile privind viața sătească și să capete încrederea individului și a colectivității, a fost descoperit în învățătorul satului, unul din puținii intelectuali care viețuia alături de țărani.

Orice cunoscător al creației populare poate îndeplini misiunea de culegător. Pe lângă numeroșii învățători care au dat bune colecții de folclor cum sunt: Al. Vasiliu, Rădulescu-Codin, Pop Reteganul, George Catană, sunt și filologi ca Ovid Densușianu, I.A. Candrea, Tache Papahagi sau Artur Gorobei și Tudor Pamfile, care au fost magistrați, iar Petre Ispirescu, modest „culegător de litere”.

Deci, culegătorului i se cere pasiune, o temeinică pregătire, o bună cunoaștere a mediului creator de folclor, și bineînțeles probitate științifică.

Informatorul nu poate fi oricine. Nu oricine are talentul de a cânta, de a povesti, de a memora obiceiuri, datini, credințe. Culegătorul trebuie să descopere pe acei informatori dotați, cunoscuți destul de bine în mediul respectiv.

Unii au însușiri de povestitori de basme, alții de chiuitori la horă, iar alții cântăreți de balade întâlniți deseori în Muntenia și Oltenia.

Deoarece creația folclorică are un caracter oral, trebuie încercată memoria informatorului prin repetarea imediată sau la distanță de câteva zile.

Variantele se nasc și pe calea uitării. Prin repetare ne putem da seama de puritatea motivului sau speciei folclorice înregistrate.

Cu cât folosim mai mulți informatori pentru același fenomen folcloric, cu atât informarea noastră este mai completă, mai științifică, mai aproape de realitate.

Folclorul este un fenomen colectiv, nu aparține unui singur individ ci unei colectivități. Acumulând prin interogare mai multe informații, putem reconstitui întreaga creație folclorică.

Cercetarea creației folclorice trebuie să fie sinceră, obiectivă, exactă, completă.

Convorbirea cu informatorul este o artă, o stăpânire a cunoașterii psihologice. Vom fi atenți asupra limbii, a cunoștințelor și concepției despre lume, viață, datini, credințe, asupra simțului artistic și al interpretării.

Deoarece fenomenul folcloric este sincretic, adică este în același timp poezie, melodie, mimică, dans, adică reprezintă o trăire sub multiplele aspecte, el trebuie reprodus ca atare.

După înregistrare se întocmește fișa informatorului, care va cuprinde numele, sexul, locul, vârsta, dacă știe sau nu carte, de unde știe fenomenul folcloric, dacă a călătorit și pe unde, precum și data când s-a efectat înregistrarea.

În continuare vom prezenta și noi fișele informatorilor folosiți în anchetele noastre.

FIȘELE PRINCIPALILOR INFORMATORI

DURLAN VASILE

Data și locul nașterii: 18 ianuarie 1951, Coțofenești, jud. Bacău

Vârsta: 63 de ani

Anul căsătoriei: 1976

Numele soției: Lucica (fostă Lungu)

Copiii: Violeta- o fată cu studii superioare și 3 băieți: unul cu două clase, altul cu patru clase și al treilea cu douăsprezece clase

Studii: opt clase

Ocupația de bază: sudor

Cântă în corul bisericii și merge în procesiune de la 40-41 de ani.

Părinții: Gheorghe și Ioana, țărani, de religie creștin-ortodoxă

Botezat în religia creștin ortodoxă

Preoții bisericii pe care o frecventează (Biserica Lemnului) : Măcriș Iulian-Inspector de religie

Gugu Oprea-preot paroh

Adresa actuală: Târgoviște, Str. Vlad Țepeș

Este un bun creștin ortodox practicant, căruia nu-i lipsește nicio duminică sau zi de sărbătoare fără să meargă la Sfânta Liturghie. Rugăciunea ocupă un loc important în viața dumnealui. Majoritatea cântărilor le-a învățat la biserică, fiind cântăreț la strană.Un cumnat a reușit să-l aducă pe calea credinței. Ulterior , auzindu-l și cunoscându-l pe „taica părinte” Visarion, prin intermediul predicilor sale, a rămas în sânul Bisericii, aducând slavă și mulțumire lui Dumnezeu pentru tot ce i-a dat.

GHEORGHE GHEORGHIȚA MAGDALENA

Data și locul nașterii: Târgoviște, iulie, 1975

Starea civilă: divorțată

Copiii: Maria-elevă la Școala Gimnazială „Mihai Viteazul”, în clasa a II-a

Studii: douăsprezece clase

Cântă în corul bisericii și merge în procesiune de la 12-13 ani.

Părinții: Vasile și Elisabeta, agricultori de origine bulgară

Botezată în religia creștin ortodoxă

Adresa actuală: Tărgoviște, strada Legumelor, nr.57

Are o trăire duhovnicească foarte delicată. A vrut să se călugărească, dar s-a căsătorit și a dat naștere unei fetițe minunate, care o însoțește frecvent la biserică. Ea vede în cântare un mijloc de slavă care trebuie adusă lui Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care i le-a dat, dar, în același timp, consideră cântarea o modalitate de comuniune cu Sfânta Treime.

Este sensibilă, sociabilă, cântând cu multă râvnă și cu multă dragoste în duminici și sărbători. De asemenea, fratele ei, Florin cântă în cor alături de ea.

Este ortodoxă convinsă, fiind și o bună colaboratoare a preotului paroh.

CONCLUZII

Cântarea este o însușire specifică ființei omenești și comună oamenilor din toate timpurile și locurile. Este arta cea mai expresivă și cea mai plină de înrâurire asupra sufletului omenesc. Prin cântare omul își exprimă sentimentele de bucurie, de durere, dar și dorurile, avânturile și idealurile lui. Nu este de mirare, dacă muzica a fost pusă și ea, ca în toate celelalte arte, în serviciul sentimentului religios și al cultului. În temple, în sinagogi, în biserici, în locașuri de adunare și de rugăciune, orice nume ar purta ele, oamenii au lăudat și cântat pe Dumnezeu sub forma psalmilor, a imnelor religioase și a cântărilor de orice fel.

Locul important ocupat de cântare în cadrul slujbelor Bisericii Ortodoxe este un fapt constatat de majoritatea celor care cunosc cultul ortodox.

În concepția creștină, prin darul cântării religioase, omul se aseamănă cu îngerii și cu sfinții care au lăudat neîncetat pe Dumnezeu. Sf. Scriptură ne oferă multe argumente în sensul acesta, ca de exemplu în Vechiul Testament la Isaia 6, 3:”Și strigau unul către altul zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de slava Lui” sau în Noul Testament la Luca II, 13: “Și deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulțime de oaste îngerească lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”

”În cult, cântarea – după textul ei – este o rugăciune, mai ales o rugăciune de laudă și de mărire […]”. Legătura stransă, nedespărțită, între cântare și slujbă a făcut ca, uneori, slujba însăși să fie numită ”slujbă cântată” sau pur și simplu ”cântare” .

Încercând o aflare a sensului și rădăcinilor slujbelor Ortodoxe, care ar lumina și sensul cântării, în mod necesar se ajunge la Cel ce este începutul tuturor lucrurilor, Dumnezeu cel în Treime. Ce este slujba dumnezeiască?  A fi în comuniune cu Prea Sfânta Treime, a avea partășie la descoperirea dumnezeiască, pentru a fi viu.

Cântarea bisericească fixează cel mai bine învățătura dogmatică și tradiția creștină. În capitolele precedente, ne-am ocupat de prezentarea contextului cântării, din perspectivă liturgică, muzicală și literară.

Detașate de context, cântările nu au o valoare estetică extraordinară, încât să atragă atenția oamenilor de litere.

Muzica bisericească nu este și nu produce o simplă emoție. Ea are rolul de a mărturisi credința. Cuvântul este conținutul muzicii.

Textele cântărilor religioase ocupă un loc important în comunitatea locală contemporană, dovadă fiind faptul că preoții le acceptă prezența chiar în cadrul cultului oficial –la liturghii și hramuri. Acestea prezintă mai multe caracteristici: sunt cântate pe melodii populare; sunt strâns legate de sărbătorile tradiționale ale comunității (duminici, hramuri, înmormântări); au intrat deja în patrimoniul cultural reprezentativ pentru zona Munteniei; reprezintă o modalitate de exprimare contemporană a creștinilor ortodocși în cultul divin oficial; sunt marcă a rugăciunii în comun în cadrul adunărilor de cult particulare.

Repertoriul este selectat în funcție de cunoștințele muzicale pe care le are performerul. Acesta primește diferite casete de la visarioniștii din țară pe care le învață acasă și apoi le cântă la biserică. Cântarea se poate transmite de la o generație la alta de visarioniști, acolo unde copiii au aptitudini muzicale și interes.

În Muntenia, cântarea de pricesne este un fenomen viu. Textele vechi se cântă rar sau deloc. Acestea sunt înlocuite cu texte noi , care provin din diferite surse: din creația ucenicilor lui Visarion Iugulescu, de la rude și cunoștințe, de la performeri din alte localități, prin circulația de CD-uri înregistrate de visarioniști sau interpreți consacrați de muzică populară.

Se observă cu ușurință influența neoprotestantă a cântărilor visarioniste în grupurile de care ne ocupăm. Cântările spirituale culese sunt considerate speciale în slujirea lui Dumnezeu. Propovăduirea Evangheliei constituie și la neoprotestanți ca și la visarioniști , o îndatorire a creștinilor . la ambele părți se remarcă ardoarea misionară. Apropierea de viziunea neoprotestantă poate fi privită ca o adaptare a ortodoxiei locale la cerințele spirituale ale creștinilor de astăzi.Totuși, performerii noștri sunt botezați, cununați și înmormântați după tradiția ortodoxă.

După tipologie, se remarcă prezența cântărilor vechi și a celor noi.

Repertoriul nu variază în funcție de zona de proveniență, ci în funcție de capacitatea performerilor de a-l culege și selecta.Variantele originale sunt rar întâlnite.

În prezent, pricesnele sunt foarte apreciate de interpreții muzicii populare și transpuse în melodii populare. Ele fac concurență cântărilor celorlate culte creștine din zonă. Pentru oamenii simpli este o modalitate de exprimare a sentimentelor religioase. În aceleși timp, creștinii , prin intermediul lor, reacționează împotriva propagandei neoprotestante din zonă.

Cântarea actuală se află între ritual și spectacular, dimensiunea artistică având un rol important în context interconfesional.

Integrarea mai deplină a pricesnelor în cultul divin oficial nu este posibilă, pentru că textele canonice au fost stabilite definitiv înainte de secolul al X-lea pentru recitarea și cântarea lor în cult, iar liturghiile, Tainele și ierurgiile au deja o formă fixă care nu poate fi schimbată până la sfârșitul lumii, adaosurile ulterioare fiind socotite erezii sau schisme.

Interpretarea pricesnelor este și va fi un fenomen folcloric sub îndrumarea Bisericii, rămânând în continuare simbolul confesiunii, al grupului și rugăciunii în comun.

În perioada de după 1989, pricesnele au cunoscut o perioadă de maximă înflorire și credem că se vor dezvolta în continuare.

BIBLIOGRAFIE

ABRAHAMS, Roger D., Interpreting Folklore Ethnographically and Sociologically, Handbook of American Folklore, 1982.

ADRIAN, Pr. Simeon, Biserica, sectele și frații mincinoși, Ed. Pelerinul, Iași, 1998.

Almanahul bisericesc, Arhiepiscopia Târgoviștei, Târgoviște, 2008.

BĂNCESCU, Iuliana, Cântările religioase din Maramureș, Editura Macarie, Târgoviște, 2000.

BÎRLEA, Ovidiu, Metoda de cercetare a folclorului, Editura pentru literatură, București, 1969.

BÎRLEA, Ovidiu, Folclorul românesc, vol. I, Editura Minerva, București, 1981.

Biblia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

BOUSONO, Carlos, Teoria expresiei poetice, Editura Univers, București, 1975.

BRANIȘTE, Pr. Prof. Ene, Literatura liturgică în teologia românească, în BOR, an 1971, nr. 1-2.

BRANIȘTE, Ene, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.

BRANIȘTE, Pr. Prof. Ene, Originea, instituirea și dezvoltarea cultului creștin, în S.T., an X (1963), nr. 3-4.

BRANIȘTE, diacon Ene, Participarea la liturghie și metode pentru realizarea ei, Tipografia Institutului Biblic și de misiune ortodoxă, București, 1949.

BRĂILOIU, Constantin, Opere (Versul popular românesc cântat), ediție critică de Emilia Comișel, vol. I, București, 1967.

BRĂTULESCU, Monica, Contribuții la cercetarea poeticii colindelor, Editura Academiei RSR, București, 1967.

BRĂTULESCU, Monica, Colinda românească, Editura Minerva, București, 1981.

BRÂNDUȘ, Victor, Pagini din activitatea corală târgovișteană,1974.

BRIA, Ion, Dicționar de teologie ortodoxă, Editura Universului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

BURLĂNESCU, Gheorghe,UNGUREANU, Ștefan, Mărul înflorit:o viață în slujba lui Hristos:părintele Visarion Iugulescu, Alexandria,Cartea Ortodoxă, 2013.

BUZERA, Alexie Al., Cultura muzicală românească de tradiție bizantină din sec. al XIX-lea, Fundația Scrisul Românesc, Craiova, 1999.

CARACOSTEA, Dumitru − Poezia tradițională română, vol. 1, Editura pentru Literatură, București, 1969.

CARACOSTEA, Dumitru , Expresivitatea limbii române, Editura Polirom, Iași 2000.

CARAMAN, Petru, Colindatul la români, slavi și la alte popoare , Editura Minerva, București, 1983.

CARAMAN, Petru − Studii de folclor, vol. I, Editura Minerva, București, 1987.

CAZACU Tatiana-Slama , Psiholigvistica (O știință a comunicării), Editura All, București, 1999.

CĂLINESCU, George, Arta literară în folclor, în Istoria literaturii române, vol. I, Editura Academiei, București, 1962.

CĂLUGĂR, Dumitru, Catehetica, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2002.

CHEVALIER, Jean; Gheerbrant, Alain − Dicționar de simboluri, vol. 1-3, Editura Artemis, București, 1994, 1995.

CHIVU, Gheorghe, Civilizație și cultură. Considerații asupra limbajului bisericesc actual, Editura Academiei Române, București, 1997.

CHOMSKY, N., M. HALLE, Sound Pattern of English, 1968.

COSTEA Pr. Prof. Gr., CROITORU, prof. I., LUNGU, prof. N. , Gramatica muzicii psaltice, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1951

COLECȚIE de cântece bisericești, Editura seminarului franciscan, Hălăucești, 1919.

COMIȘEL, Emilia, Colindele religioase (încercare de tipologie literară-muzicală) în Imagini și permanențe în etnologia românească, Chișinău, Știința, 1992

CONSTANTINESCU, Al. N., Sectologie, București, 1929.

CONSTANTINESCU, Nicolae; DOBRE, Alexandru – Etnografie și folclor românesc. Note de curs. Partea I. Familia științelor etnologice, Editura Fundației România de Mâine, București, 2001.

COSTANTINESCU, Nicolae, Rima în poezia populară românească, Editura Minerva, București, 1973.

CONSTANTINESCU, Nicolae, Lectura textului folcloric, Editura Minerva, 1986.

COSTIN, Conf. univ. dr. Claudia , Curs de ETNOGRAFIE ȘI FOLCLOR pentru Învățământul la Distanță.

COȘERIU, E., Introducere în lingvistică, traducere de Elena Ardeleanu și Eugenia Borcilă, Editura Echinox, Cluj, 1995.

COTEANU, Ion, Stilistica funcțională a limbii române (Stil, stilistică, limbaj), Editura Academiei, București, 1973.

COTTERELL, Arthur − Dicționar de mitologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002.

DAMASCHIN, Sf. Ioan , Omilia I la Adormirea Maicii Domnului, Migne, P.G. XCIV, col. 716 si 720 C.

DANCĂ, Titi, Dialogul interreligios în teologia ortodoxă română contemporană, în S.T., nr. 1, 1991.

DAVID, Diac. P. I., Sectologie sau apărarea dreptei credințe, Editura Europolis, Constanța, 1999.

DAVID, Diac. Prof. dr. Petre, Misiunea creștină astăzi. Neoprotestanți vechi și noi. Secte religioase și grupări anarhice, în Glasul Bisericii, An L (1992), nr. 1-3.

DÂNCU, V.S., Comunicarea simbolică (Arhitectura discursului publicitar), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999.

DELL H. Hymes, Foundation of Sociolingvistics, 1974.

Dicționarul de științe ale limbii, București, Editura Nemira, 1997.

Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.

DINU, Mihai, Ritm și rimă în poezia românească, București, 1986.

DRĂGHICI, pr. drd. Gheorghe, Cântărețul bisericesc și cântarea bizantină, în Almanahul bisericesc, Arhiepiscopia Târgoviștei, Târgoviște, 2008.

Duda, G. , Analiza textului literar, București, Editura Humanitas, 2000.

ECO, Umberto, Tratat de semiotică, E.Ș.E., București, 1982.

ERETESCU, Constantin, Folclorul literar al românilor. O privire contemporană, Editura Compania, București, 2004.

EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia, Editura IBM, București 1996.

FOCHI, Adrian, Estetica oralității, Editura Minerva, București, 1981.

FUNERIU, I., Versificație românească, Editura Facla, Timișoara, 1980.

GALINESCU, Gavril, Cântarea bisericească, Iași, 1941.

GASTER, Mozes – Studii de folclor comparat, Editura Saeculum I.O., București, 2003.

GHENEA, C.C., Din trecutul culturii muzicale românești, Edititura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1965.

GHEȚIE, Ion, Ion Heliade Rădulescu și unificarea limbii române literare, în LR, nr.2 /1972

HYMES Dell H. , Foundation of Sociolingvistics, 1974.

IORGA, Nicolae , Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, vol. II., tipografia Neamul Românesc, 1908.

ISPAS, Cornelia- Sabina, cuvânt înainte la cartea Iulianei Băncescu, Cântările religioase din Maramureș, Editura Macarie, Târgoviște, 2000.

ISPAS, Cornelia-Sabina, Calendae, calendar, colindat în Revista de etnografie și folclor, nr. 5 / 1995.

ISPAS, Cornelia-Sabina, TRUȚĂ, D., Lirica de dragoste, vol. I-IV, Editura Academiei RSR, București, 1985-1989.

ISPAS, Cornelia-Sabina, Folclorul -proces viu de creație, în Academica, anul III, nr. 3 (27)/ ian 1993.

Istoria Bisericii Române, Manual pentru institutele Teologice, București, 1957.

IUGULESCU, ierodiacon Visarion, Pâine și apă pentru suflet, revistă „creștin-ortodoxă” – dif. numere.

KEBRAT-ORECCHIONI, La connotation, Lyon, 1977.

KIRIAC, D.G., Despre cântarea bisericească oriental, în Biserica Ortodoxă Română, an XLLLIV (1986), nr. 3-4.

LAZĂR, Cosma Octavian , Hronicul muzicii românești, vol. III, București, Ed. Muzicală A Uniunii Compozitorilor din România, 1974.

LUCA, A., Priviri generale asupra muzicei din Biserica Ortodoxă de răsărit, București, 1898.

LUNGU, Prof. N., Problema transcrierii și uniformizării cântării psalitice în biserica noastră în “Studii Teologice” XVII (1965), nr. 9-10.

LUNGU, N., Cântarea în comun ca mijloc de lămurire a dreptei credințe, în Biserica Ortodoxă Română, an LXX (1952), nr. 11-12.

MARIAN, Simion Florea, Sărbătorile la români , vol. II, Editura Fundației Culturale Române, București, 1994.

MARCU Florin, Marele dicționar de neologisme, București, 1997.

Ep. MELCHISEDEC, Memoriu pentru Cântările Bisericești în România în Biserica Ordodoxă Română, 1882.

MESCHONNIC, Henri, Pour la poétique, vol. 1-IV, Paris, 1970-1977.

METEȘ, Ștefan, Istoria bisericii și a vieții religioase a românilor din Transilvania și Ungaria, I, Ed. 2, Tip Arhidiecezană, 1935.

MILOȘESCU, P., Datini strămoșești de Crăciun și Anul Nou, Editura pentru turism, București, 1990.

MOISESCU, Prof. Iustin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, în «M.O.», an 1954, nr. 1-3.

MOLDOVEANU, diac. as. Nicu, Izvoare ale cântării psaltice în Biserica Ortodoxă Română (teză de doctorat), în Biserica Ortodoxă Română, an XCII (1974), nr. 1-2.

MUNTEANU, Eugen, Lexicologie biblică românească, Editura Universității „Alexandru IoanCuza”, Iași, 1995.

MUȘLEA, Ion, Învățătorii și folclorul, Cluj, 1928.

NEȚ, Mariana, Text și figură, SCL 6 / 1987.

OIȘTEANU, Andrei- Mythos și Logos, Editura Nemira, București, 1997.

PANAITESCU, Val., Terminologie poetică și retorică, Iași, 1994.

PAPADIMA, Ovidiu, Literatura populară română.Din istoria și poetica ei, Editura Pentru Literatură, București, 1968.

PAPAHAGI, Tache, Mic dicționar folcloric. Spicuiri folclorice și etnografice comparate, Editura Minerva, București, 1979.

PĂCURARIU, Pr. Prof. dr. Mircea, Istoria Bicsericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996.

PĂCURARIU, Pr. prof. dr. Mircea, Sfinți daco-romani și romani, Editura Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994.

PERRET, H. Semiotics an d Pragmatics: An Evaluative Comparison of Conceptual Frameworks, apud Elena Dragoș, Introducere în pragmatică, Casa Cărții de Știință, Cluj- Napoca, 2000.

PETRAȘ, Irina, Dicționar-antologic IV. Metrică și prozodie, București, 1996.

PETRE, Pr. Prof. Matei , Muzica bisericească bizantină, de la origini până în prima jumătate a sec. al XX-lea, în spațiul grecesc. Comparație între muzica bisericească românească actuală și cea grecească. Teză de doctorat, București, 2002.

PLETT, Heinrich F., Știința textului și analiza de text, Ed. Univers, București, 1983.

Poetică și stilistică, Editura Univers, București, 1972.

POP, Mihai – Îndreptar pentru culegerea folclorului, în Folclor românesc, vol. 1, Editura „Grai Și Suflet – Cultura Națională”, București, 1998.

POP, Mihai, Obiceiuri tradiționale românești , Editura Univers, București, 1999.

POPESCU, Prof. dr. Emilian , Ortodoxia românească, București, 1992

POSLUȘNICU, M., Istoria muzicii la români, București, 1928.

POTTIER, Bernard, La langage, Paris, 1973.

PRESTOIU, Pr. Lector dr. David, Curs de misiologie ținut la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București Iustinian Patriarhul.

RADU CHELARIU, Ana – Metafora metaforei, Editura Cartea Românească, București, 2003.

RĂDUCĂ, Preotul Vasile , Ghidul creștinului ortodox, Editura Humanitas.

RĂMUREANU, Pr. Prof. dr. Ioan,, Creștinarea rușilor în lumina noilor cercetări istorice, în Studii Teologice, an IX, 1957, nr. 5-6.

RĂMUREANU, Pr. Prof. dr. Ioan, Începuturile creștinării ungurilor în credința ortodoxă a Răsăritului. Ortodoxia la unguri până în timpul domniei regelui Ștefan cel Sfânt, în Studii Teologice, an IX, 1957, nr. 1-2.

ROGER D. Abrahams, Interpreting Folklore Ethnographically and Sociologically, Handbook of American Folklore, 1982.

ROSETTI, Al., Colindele religioase la români, București, 1920.

ROȘIANU, Nicolae – Eseuri despre folclor, Editura Universității din București, 2004.

RUXĂNDOIU, Pavel, Folclorul literar în contextul culturii populare românești , Editura „Grai ș i Suflet – Cultura Naț ional ă”, București, 2001.

SAUSSURE, Ferdinand de, Curs de lingvistică generală, traducere și cuvânt înainte de Irina Izverna Tarabac Ed. Polirom, Iași, 1998.

SLAMA- CAZACU, Tatiana, Psiholigvistica (O știință a comunicării), Ed. All, București, 1999.

SPERANTIA, Eugeniu, Inițiere în poetică, București, 1972.

ŠPIDLIK, Tomás, Spiritualitatea Răsăritului creștin. II, Rugăciunea, trad. diac.Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998.

STAROBINSKI, Jean, Textul și interpretul, Ed.Univers, 1985, București.

STĂNILOAE, Pr. prof. Dumitru, Uniatismul din Transilvania- încercare de dezmembrare a poporului român, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973.

TALOȘ , Ion, Gândirea magico-religioasă la români. Dicționar , Editura Enciclopedică, București, 2001.

THEODORESCU, Barbu; Păun, Octav, Folclor literar românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1964.

Toată suflarea să laude pe Domnul, culegere de cântări.

TOHĂNEANU, G.I., Expresia artistică eminesciană, Ed. Facla, Timișoara, 1975.

TOCILESCU, Gr., Materialuri folcloristice, București, 1900.

VINTILESCU, Pr. Petre, Despre poezia imnografică, Editura Pace, București, 1937.

VINTILESCU, Pr. Prof. Petre, Principiile și ființa cultului creștin ortodox – Curs de Liturgică Generală (manual dactilografiat), București, 1940.

VINTILESCU, Pr. Petre, Valoarea socială a liturghiei, București, 1931.

VRABIE, Gheorghe, Folclor. Obiect, principii, metodă, categorii, Editura Academiei, București,1970.

VUIA, Romulus, Studii de etnografie și folclor, vol.II, Editura Minerva, București, 1981.

VULCĂNESCU, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei, București, 1985.

ZAFIU, Rodica, Arhaism și inovație în limbajul religios, în Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universității, București, 2001.

CULEGERE DE TEXTE

CĂMARA TA

Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa.Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină și mă mântuiește.

CÂT DE MĂRIT

Cât de mărit este Domnul în Sion

Nu poate limba a tâlcui

Mare este Domnul în cer, pe tron,

Și până-ntr-un fir de iarbă, pe pământ.

Mare ești pretutindenea Doamne,

Pretutindenea ești mărit:

În zi, în noapte, cu strălucire.

CE VĂ VOM NUMI

Ce vă vom numi pre voi Sfinților? Heruvimi, că întru voi s-a odihnit Hristos.Serafimi, că neîncetat L-ați preamărit pe el.Îngeri, că de trup v-ați lepădat. Puteri, că lucrați cu minunile. Multe sunt numirile voastre, dar mai multe darurile.Rugați-vă să se mântuiască sufletele noastre.

CREATOR MĂRIT

Creator mărit

Creator mărit, tu ești Tatăl tuturor,

Dă fiilor Tăi Harul Tău.

Dumnezeu , Cel de-a pururi din ceruri

Tu veghezi câte-n lume sunt

Dă-ne astăzi a Ta ocrotire,

Harul Tău să ne însoțească,

Mărirea Ta e nesfârșită,

Duhul Tău e veșnic, e Stăpân.

Trimite harul Tău

Și astăzi Tu fii cu noi,

Și ne însoțește.

Trimite Harul Tău

Și astăzi Tu fii cu noi,

Și acum și pururea.

Doamne dă-ne Harul, Harul Tău,

Harul Tău dă-ne Tu Doamne,

Doamne dă-ne Harul, Harul Tău.

Aliluia, Aliluia, Aliluia!

DOAMNE, CE VOI FACE EU

Doamne, ce voi face eu?

Doamne,ce voi răspunde eu,

Când va veni ziua cea înfricoșată

A judecății mele?

Plâng, plâng,

Și iarăși plâng,

Când mă gândesc la faptele mele cele rele.

Pe cel flămând nu l-am săturat,

Pe cel gol nu l-am îmbrăcat,

Pe cel străin în casa mea nu l-am primit.

Pe cel bolnav nu l-am cercetat,

Pe cel robit nu l-am mângâiat,

Nici pe cel mort, până la mormânt,

Nu l-am petrecut.

Doamne, ce voi face eu?

Doamne ce voi răspunde eu?

Când voi auzi glasul Tău, Doamne,

La judecata mea:

„Duceți-vă de la mine blestemaților

În focul cel veșnic, ce am gătit vouă!”

Plâng, plâng, și iarăși plâng,

Dar mă hotărăsc

Să fac fapte bune

Cât voi trăi.

Aliluia, Aliluia, Aliluia!

ÎN CASA TATĂLUI MEU

În casa Tatălui Meu

Mai multe locașuri sunt.

Și merge-voi,

Și vă voi pregăti și vouă un loc,

Și voi veni și vă voi lua la Mine.

Că acolo unde sunt Eu,

Acolo unde sunt Eu,

Și voi, și voi să fiți

Acolo, la Tatăl Meu,

Și voi, și voi să fiți.

Aliluia, Aliluia, Aliluia!

ÎMPĂRĂTEASA MEA

Împărăteasa mea cea preabună și nădejdea mea, născătoare de Dumnezeu, primitoarea săracilor și ajutătoarea străinilor, bucuria scârbiților, acoperitoarea necăjiților, vezi-mi nevoia, vezi-mi mâhnirea, ajută-mi ca unui neputincios, hrănește-mă ca pe un străin;necazul meu îl știi, ci-l dezleagă precum vrei, că n-am alt ajutor fără de Tine, nici altă folositoare degrabă, nici altă mângâietoare bună, ci numai pre Tine, o, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzești și să mă acoperi în vecii vecilor.Amin!

MARE ESTE PUTEREA CRUCII

Mare este puterea crucii Tale, Doamne, că s-a înfipt în loc și lucrează în lume; și a arătat din pescari apostoli și din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre.

MĂRTURISIȚI-VĂ DOMNULUI

Mărturisiți-vă Domnului că e bun, Aliluia,

Că în veac e mila Lui, Aliluia.

Mărturisiți-vă Dumnezeului Ceresc, Aliluia,

Că în veac e mila Lui, Aliluia.

Celui ce a făcut cerurile cu înțelegere, Aliluia,

Că în veac e mila Lui, Aliluia.

Celui ce a despărțit pământul peste ape, Aliluia,

Că în veac e mila Lui, Aliluia.

Soarele spre stăpânirea zilei, Aliluia,

Că în veac e mila Lui, Aliluia.

Luna și stelele spre stăpânirea nopții, Aliluia,

Că în veac e mila Lui, Aliluia.

Celui ce a despărțit Marea Roșie în despărțituri, Aliluia,

Că în veac e mila Lui, Aliluia.

Și ne-a izbăvit pe noi de vrăjmașii noștri, Aliluia,

Că în veac e mila Lui, Aliluia.

Mărturisiți-vă Dumnezeului Ceresc, Aliluia,

Că în veac e mila Lui, Aliluia.

MÂNTUIEȘTE-MĂ, DOAMNE

Mântuiește-mă, Doamne, Dumnezeul meu, că Tu ești mântuirea tuturor.Viforul patimilor mă tulbură și sarcina fărădelegilor mele mă afundă; dă-mi mână de ajutor și către limanul umilinții mă ridică, Cel ce ești Unul Milostiv și iubitor de oameni.

MILUIEȘTE-MĂ DUMNEZEULE

Refren:Miluiește-mă Dumnezeule

După mare mila Ta.

Și după mulțimea îndurărilor tale

Șterge, șterge fărădelegea mea.

Ție am greșit și rău am făcut

Dumnezeule, Dumnezeul meu.

Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine

Dumnezeule, Dumnezeul meu.

Primește Doamne la Altarul Tău

Jertfa, jertfa poporului Tău.

NĂDEJDEA CREȘTINILOR

Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt.Treime Sfântă, mărire, mărire Ție!

NĂDEJDEA MEA

Nădejdea mea este la Tine Doamne, bis

Căci tu ai zis

Când ai fost aicea între noi:

Veniți la Mine

Toți cei osteniți și întristați

Și eu vă voi odihni pe voi.

Veniți la mine

Toți cei obosiți și supărați

Și eu vă voi odihni pe voi.

Ridica-voi ochii mei la ceruri bis

De unde va veni ajutorul meu

Ajutorul meu de la Dumnezeu

Cel ce a făcut cerul și pământul. Bis

Aliluia, Aliluia, Aliluia!

Slavă Ție doamne!

NU PRICEP CURATĂ

Nu pricep, curată, nici îngerii, nici oamenii,

Maică și Fecioară, ce în tine s-a săvârșit.

În mâini ține Simeon bătrânul îmbrățișat

Pe al legii Făcător și Stăpânul tuturor.

Veniți, pe Hristos vedeți, pe al tuturor Stăpân,

Pe care astăzi Simeon Îl și poartă în locaș.

Trăind încă Simeon până pe Hristos văzu,

Către Dânsul a strigat: „Slobozește-mă acum”.

Luminează-mi sufletul și lumina de simțit,

Căci curat pe Dumnezeu văzând, să-l vestesc la toți.

Pe Acel, de slugi de sus, cu cutremur ascultat,

Astăzi, însă,Simeon în mâini L-a îmbrățișat.

PE TINE DUMNEZEULE

Pe tine Dumnezeule te lăudăm,

Pe tine Doamne te mărturisim;

Pe tine Preaveșnicule Părinte,

Tot pământul Te mărește.

Ție, toți îngerii, Ție cerurile

Și toate puterile,

Ție , Heruvimii și Serafimii,

Cu neîncetat glas Îți strigă:

Sfânt, sfânt, sfânt,

Domnul Dumnezeu Savaot!

Pline sunt cerurile și pământul

De mărirea slavei tale!

Mântuiește Doamne poporul tău

Și binecuvintează moștenirea ta.

Și paște-o pe dânsa și nalț-o în veci.

Spre Tine, Doamne, am nădăjduit,

Să nu ne rușinăm în veci.Amin!

PRIVEGHEAȚI

Privegheați și vă rugați bis

Ca să nu cădeți în ispite.

Sufletul este zelos,

Iară trupul neputincios.

Privegheați și vă rugați

Că nu știți ceasul

Când sfârșitul va veni.

Privegheași și vă rugați.

SPUNE-MI MIE DOAMNE

Spune-mi mie Doamne,

Ce este omul

Pe fața pământului…? bis

Praf și pulbere bis

Pe care-l bat vânturile… bis

Iară sufletul este numai o scânteie

Doamne, Doamne-naintea Ta. bis

Spune-mi mie Doamne,

Sfârșitul meu

Și numărul zilelor

Pe care-l mai am eu.

Ca să știu de ce

Să mă lipsesc eu.

Primește Doamne jertfa

Care Ți s-a adus

Și binecuvintează moștenirea Ta, bis

Pe care a creat-o dreapta Ta.

Aliluia, Aliluia, Aliluia!

SUB MILOSTIVIREA TA

Sub milostivirea Ta, scăpăm, scăpăm

Născătoare de Dumnezeu Fecioară.

Rugăciunile noastre

Nu le trece cu vederea în necaz,

Ci ne izbăvește din nevoi

Una curată și binecuvântată.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

Miluiește-ne pe noi.

Sfinților Arhangheli,

Rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinților Apostoli,

Rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinților Părinți Ierarhi,

Rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinților Prooroci,

Rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinților Martiri,

Rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinților Sihastri,

Rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Sfintelor Cuvioase femei,

Rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinte Ierarhe Nicolae,

Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinte Mare Mucenice Haralambie,

Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinte Ioane Botezătorule,

Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sfinte (Sfântă) al (a) zilei…,

Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sfântă Cuvioasă Maică Parascheva,

Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Toate Cetele Îngerilor,

Rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi.

Toți Sfinții,

Rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi.

SUFLETE AL MEU

Suflete al meu, bis

Scoală, scoală!

Pentru ce dormi?

Sfârșitul se apropie

Și vrei să te tulburi?

Deșteaptă-te dar! bis

Ca să se milostivească

Spre tine, Hristos Dumnezeu,

Cel ce este pretutindenea

Și toate le-mplinește.

TAINA CREȘTINĂTĂȚII

Cu adevărat mare este taina creștinătății.

Dumnezeu s-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul,

S-a vestit de îngeri, S-a propovăduit întru neamuri,

S-a crezut în lume și s-a înălțat,

S-a înălțat, S-a înălțat întru slavă!

UȘA MILOSTIVIRII

Ușa milostivirii deschide-o nouă

Binecuvântată născătoare de Dumnezeu

Ca să nu pierim

Cei ce nădăjduim Întru tine,

Ci să ne mântuim

Prin tine din nevoi,

Că tu ești mântuirea

Neamului creștinesc.

ZIUA JUDECĂȚII

Gândesc la ziua cea înfricoșată, bis

Gândesc la ziua înfricoșată,

Și amarnic plâng

Faptele mele cele rele.

Și amarnic plâng, de 3 ori

Plâng amarnic,

Și plâng amarnic

Faptele mele cele rele.

Plâng, și plâng, și plâng, și plâng

De faptele mele cele rele.

CÂNTĂRI DE SLAVĂ, DE RUGĂCIUNE

ANII ZBOR

Anii zbor și se duc, zilele iute trec
Ca un vis viața s-a terminat
Ai să pleci în curând,în mormânt vei intra bis
Ce-ai făcut lui Iisus vei avea.

De ai fost om milos, milă vei căpăta
Căci Iisus pe nume te va chema,
Servul meu credincios pe pământ cât ai trăit bis
Și la Mine mereu te-ai gândit

Atunci te vei-ntâlni cu ai noștri strămoși 
Ce-au murit în Iisus credincioși
Cu Avraam, cu Isac,Iacov și Samuel
David, Natan și cu Daniel.

Cu apostolii cei prigoniți de popor
Și cu cetele martirilor,
Ce pământul cu sângele lor l-au udat
Și de Iisus nu s-au lepădat

Mirele cel Divin, masa le-a pregătit
Și la rând tuturor le-a slujit,
Lacrima pe obraz nu se va vedea
Și cu Isus ne vom bucura.

De tine ceru-ntreg se va bucura atunci
Îngerii toți în cor vor cânta,
Ușa raiului se va deschide frumos
Să intre sufletul credincios.

Fața lor va luci ca soarele frumos
Căci vor fi luminați de Hristos
Mirele cel Divin și de mulți așteptat
Va striga: "Amin s-a terminat".

AȘA GRĂIEȘTE DOMNUL SLAVEI

Așa grăiește Domnul slavei,
În glasul Sfintei Liturghii,
Deși M-am înălțat la ceruri,
Eu nu vă las,
Eu nu vă las orfani copii.

În fiecare Liturghie,
Eu Mă cobor din nou la voi,
Din nou mi-e coasta Mea străpunsă,
Și-Mi curge sânge,
Și-Mi curge sângele șuvoi.

Mă răstignesc din nou pe cruce,
Pe masa Sfântului Altar,
Primiți-Mi Sângele și Trupul
Să nu vin iarăși,
Să nu vin iarăși în zadar.

Eu sunt aici întotdeauna
În Sfânt Altar, spre răsărit,
Bisericile Sfinte-s goale,
Creștinii Mei,
Creștinii Mei m-au părăsit.

Veniți copiii mei la Mine,
Că vreau cu voi să locuiesc,
Să vă împac din nou cu Tatăl
Și de păcat,
Și de păcat să vă feresc.

Ș din potirul cinei Mele
Eu vreau cu toții să gustați
Veniți copiii Mei la Mine
Și pacea Mea, 
Și pacea Mea o s-o aflați.

În fiecare firmitură
Pe care-n taină o primiți,
Sunt eu întreg în toată slava
Și aștept spre Mine
Și aștept spre Mine să veniți.

ATOTPUTERNIC DUMNEZEU

Atotputernic Dumnezeu

Ridică-ne pe stâncă,

Căci munții-s ’nalți, urcușu-i greu

Și noaptea-i tare adâncă.

Refren: Trimite-ne ajutor

O, Doamne-ndurător,

Căci nu mai poate a ne salva

Decât minunea Ta.

O noapte grea ne-a prins pe toți

În negre valuri grele,

Iisuse numai Tu mai poți

Răzbi la noi prin ele.

Ispite tot mai grele vin

Cel rău mai rău se-arată,

O, Sfinte Duh, mai fă senin

Și peste noi odată.

Din starea cea mai grea-Ți ’nălțăm

Această rugăciune,

Și-n ceas năprasnic așteptăm

Cereasca Ta minune.

BUCUROS ÎL URMEZ PE IISUS

Bucuros îl urmez pe Iisus

Înspre țărmul iubirii de sus.

El mi-ajută mereu în furtună

Ca să-l pot birui pe cel rău,

îmi e sprijin și scut a lui mână,

Biruință mi-e numele Său.

Nu mi-e frică de nimeni acum.

Știu că El e cu mine pe drum.

Cu credință pășesc înainte

Pe-a lui cale de spini pe pământ,

Cu cei care în albe veșminte

Merg voioși înspre țărmul cel sfânt.

Pentru El chiar și viașa mi-o dau

Dra vrăjmașului nu mă predau,

Am un țel: să ajung sus în ceruri

Să sfârșesc bine lupta acum,

Să fiu stâncă de granit în valuri,

Și statornic pe-al jertfei lui drum.

Bucuros îl urmez pe Iisus

Ca un rob credincios și supus.

El e singura mea scăpare,

Mire, Domn,Împărat, Mântuitor,

A vieții de sus primăvară

Unde pururi El e Domnitor.

CARE-I ROSTUL VIEȚII

Care-i rostul vieții noastre?

Ne-ntrebăm mereu.

Viața pare o cărare

Dintr-un lung traseu.

De ce-i soare, de ce-i lună?

Cum au apărut?

Dar pământul, roadă bună,

Cine l-a făcut?

Avem tot ce trebuiește

Ca să viețuim,

Întrebarea însă este

Pentru ce trăim?

Domnu-a rânduit să fie

Spre folos mereu,

Tatăl nostru din vecie

Bunul Dumnezeu.

Dar de ce trăim pe lume,

Viața pentru ce-i?

Să trăim de azi pe mâine,

Ăsta-i rostul ei?

Pentru hrană-i viața oare

S-adunăm mereu?

Noi, cu zestre-așa de mare,

De la Dumnezeu.

Ce fac bietele-animale

Pentru hrana lor,

Își strâng holde în hambare

Sau de foame mor?

Că n-au minte luminată

Și mâini de-ajutor,

Domnul însă grijă poartă

Pentru hrana lor.

Poate pentru case-i viața

Haine sau averi,

Ce rost azi îți are casa,

Dacă mâine mori?

Poate-i viața spre plăcere

Lux și desfătări,

De-ai căzut rob te va cere

Până ce-ai să mori.

Vezi tu soarele și luna

Rostul li-l gîsești.

Te-ntrebi însă, însă-ntr-una

Pentru ce trăiești?

Vezi tu lume rostul tău?

De la început

Ți-a fost pus de Dumnezeu,

Dar tu l-ai pierdut.

Toate Domnu-a rânduit

Cu înțelepciune.

Fă ce Domnu-a poruncit

Și-ai să trăiești bine.

Pe pământ ai să găsești

Lesne rostul tău, fericit în cer vei fi

Sus la Dumnezeu.

CÂT PUTEȚI, BUCURAȚI-VĂ IARĂȘI!

Cât puteți, bucurați-vă iarăși

De al păcii și-al strângerii dar,

Și-adunați-vă-n inimi comoară

De credință, nădejde și har.

Însă mâine, când iar vreo-ncercare

Va veni să aleagă-ntre voi,

Fiți statornici, fiți tari, cu răbdare,

Ca niciunul să nu dea-napoi.

Dacă unii-nfricați de ispită

Vor privi și vor sta tremurând,

Le-amintiți de cununa slăvită

Și de-acei ce-o câștigă răbdând.

Nu v-abateți din calea pe care

V-ați legat și-ați pornit la-nceput,

Cu credință mereu, cu răbdare,

Vă urmați drumul drag cunoscut.

Dacă unul mai slab s-ar abate,

Vă rugați și-l chemați înapoi,

Ca uniți să răzbiți și prin toate,

Să nu piară niciunul din voi.

Când în față vor sta Ghetsimanii

Și Golgota va cere vieți,

Suferind fiți mai tari ca dușmanii,

Nu-i ca jertfă triumf mai măreț!

Căci la capăt lumina-nfierii,

Și cununa vieții de-apoi,

Și răsplata și slava-nvierii

Vă așteaptă s-ajungeți și voi.

Când în față vor sta Ghetsimanii

Și Golgota va cere vieți,

Suferind fiți mai tari ca dușmanii,

Nu-i ca jertfă triumf mai măreț!

CEATA ÎNGERILOR SFINȚI

Ceata îngerilor sfinți

Cântă, cântă ne-ncetat

Împăratului ceresc,

Stăpân și Domn preaînălțat.

R: „Sfânt, sfânt, sfânt,

Domnul Savaot!

Plin este cerul,

cerul și pământul

de mărirea Sa!”

Heruvimi și serafimi

Cântă, cântă ne-ncetat,

Ținând pe aripile lor

Pe-al cerului mare-mpărat.

Arhanghelii cu toți în cor

Cântă, cântă ne-ncetat,

Pe-al cerului Stăpânitor

Și-al lor puternic Împărat.

Toți sfinții cerului sublim

Cântă, cântă ne-ncetat,

Împăratului divin

Ce chipul lor l-a luminat.

Iar noi de-aici, de pe pământ,

Cântăm, cântăm neîncetat

Celui ce a-nviat din morți

Și sus la cer s-a înălțat.

CE BUCURIE ESTE-N CER

Ce bucurie este-n cer de orice păcătos

Ce iese dintre cei ce pier și vine la Hristos.

R: Fii binevenit, suflet preaiubit,

Care-ntorci acum pe-al vieții drum,

O, rămâi mereu lângă Dumnezeu.

Auzi ce coruri îngerești se bucură acum,

Că tu pe Domnul îl primești și-ntorci pe-al vieții drum.

Privește cum în calea ta îți iese Tatăl Sfânt,

Iar tu primești din mâna sa al cerului veșmânt.

În casa de ospăț ceresc primești un loc slăvit,

Cu cei ce-n veci se veslescvei fii și tu primit.

Rămâi statornic credincios, așa cum astăzi vii,

și-n slava Lui, lângă Hristos, ai loc în veci să fii.

CE DULCE-I VIAȚA CU IISUS

Ce dulce-i viața cu Iisus

Sub crucea lui când te apleci,

Ai vrea sub dânsa să rămâi

În veci de veci.

Să-nduri oricâte lovituri,

Prin mii de greutăți să treci,

Cu Iisus tu ești fericit

În veci de veci.

Să stai într-un bordei sărman,

Prin mii de greutăți să treci,

De-l ai pe Domnul ești bogat

În veci de veci.

Când rătăcești nefericit

Și-n chinuri viața ți-o petreci,

De-L chemi pe El, îți dă alin

Pe veci de veci.

Iisus e fericirea ta

O suflete ce-n plâns petreci

El bucurie îți va da

Pe veci de veci.

CE FERICIRE DE-A-L CUNOAȘTE

Ce fericire de-a-l cunoaște

Pe Iisus Păstorul minunat,

Ce cu blândețe turma-și paște

Și-o apără neîncetat.

R: Lui să-i cântăm, Lui să-i cântăm,

El pentru noi viața și-a dat,

Acum și noi viața să-i dăm,

Să fim copii ai lui Iisus.

Cu toții-umblam pe căi deșarte

În fapte rele și-n păcat,

Dar El veni și-n loc de moarte

Viață veșnică ne-a dat.

Ca niște orbi pe calea lată

Mergeam spre veșnicul mormânt,

Dar El a șters a vinii pată

Și-acum pășim spre cerul sfânt.

Ce fericire de-a-l cunoaște

Pe Iisus, păstorul minunat,

Ce cu blândețe turma-și paște

Și-o apără neîncetat.

CREȘTIN SUNT DIN LEAGĂN

Creștin sunt din leagăn și cânt cu tărie

Credința creștină primită-n botez,

A ei adevăruri sunt viață, lumină,

Și eu fericit, azi le cred, le urmez.

R: Cred Doamne-n tine

Și nădăjduiesc

Cu a mea credință

Să mă mântuiesc.

Creștini sunt și astăzi. Episcopi și preoți

Eu am drept apostoli trimiși de Hristos.

Ei singuri au dreptul să predice-n lume

Greșeala s-o ierte la cel păcătos.

Creștin sunt și șapte sunt tainele sfinte

Lăsate de Domnul ca să mă sfințesc,

Prin ele coboară belșuguri de haruri

Și-acestea în viață cu drag le primesc.

Creștin sunt și Crucea e semnul de viață

Sub care cu Domnul lupt neîncetat,

Scăpat de osândă, prin cruce, de dușmani

În viață și moarte eu voi fi scăpat.

Creștin sunt și toată iubirea și cinstea

Fecioarei maria o dau cu avânt,

A mea Născătoare de Dumnezeu este

Scăparea mea pe tristul pământ.

Creștin sunt și glasuri de clopote sfinte

Mă cheamă-n biserici ca să mă-nchin,

Aici cu credință ascult Liturghia

Și dorul de ceruri prin cânt mi-l alin.

Creștin sunt oriunde, oricând cu tărie,

Hai fraților astăzi să mărturisim.

Trăim în credința sfântă și dreaptă

Și pentru ea ,veseli, oricând noi murim.

CREDINȚA

O credință Tu ne-ai dat

Una doamne Sfânt,

Care smulge din păcat

Sufletul înfrânt.

R: Numai prin Hristos primim

Al credinței har,

Când smeriți la El venim

Din al lumii amar.

Crezuri multe-s pe pământ,

Dar credința-i una,

Cei născuți din Duhul Sfânt

O au totdeauna.

O credință ne-ai gătit

Să umblăm în ea,

Cum tu Doamne ai trăit

Să trăim așa.

O credință s-o primim

Cea din Duhul Sfânt,

Doar din ea nu rătăcim

Astăzi pe pământ.

O credință să avem

Cea de la-nceput,

Mântuiți prin ea suntem

Toți câți am crezut.

O credință-n adevăr

Tu ceri să păstrăm,

Nici cât firul mic de păr

Noi să n-o schimbăm.

O credință cum ai zis

În Scriputra Ta,

Să nu trecem de ce-i scris

S-o ținem așa.

O credință cea de sus

Noi dorim mereu,

Să fim pururi cu Iisus,

Sfinți în Dumnezeu.

CU HARFELE DE AUR

Cu harfele de aur

Slăviți-L pe Hristos,

Căci din a lui frumusețe

Avem tot ce-i frumos.

R: Îl slăvim, Îl slăvim

Pe Hristos, pe Hristos,

Cum simțim și cum știm

Mai frumos, tot mai frumos!

Cununile de aur

Spre El să le-arătați,

Prin El aveți pe frunte

Lumina ce-o purtați.

Cu vocile de aur

Cântăm spre slava Lui,

O laudă asemeni

Să nu-i dați nimănui.

Cu slovele de aur

Doar numele să-I scriți,

Cu razele de aur

Doar fața-I zugrăviți.

Cu dălțile de aur

Statuia lui lucrați,

Cu zilele de aur

Dar fața-I adorați.

Căci tot ce-n voi e aur,

Mărit și luminos,

Aici și-n veșnicie

E numai din Hristos.

CU SUFLET ALB DE NEVINOVĂȚIE

Cu suflet alb de nevinovăție

Înfiorași de atâtea frumuseți

Vin tinerii ca să-ți aducă Ție.

Iisuse , zorii altei tinereți.

Iisus iubit, ca roua-mbelșugată,

Venim ca să-ți aducem Ție-n dar

În orice piept o jertfă ne-nfricată

Și-n orice sân un crin pe-al Tău altar.

Venim din văi de moarte și ruine

Cu ochi scăldați în haru-Ți minunat,

Că noi și sfinte bucurii în Tine

Și-o nouă fericire am aflat.

Din toate cele patru părți de lume

Suim spre Tine mii și mii de mii

Având pe buze-același dulce nume

Și-n piept aceleași sfinte bucurii.

Sub crucea Ta aducem fiecare

Potirul alb al crinilor din noi,

Să-l umpli Tu cu sfânta-nflăcărare

Și să ne-arunci în lupta Ta apoi.

Să ne jertfim deplin și tuturora

Pământul pentru cer să-l cucerim,

Privind cu ochi-n lacrimi aurora

Cerescului dorit Ierusalim.

Să biruim și moarte și urgie

Știind că în curând noi vom purta,

Pe frunte-n fericita veșnicie

Cununi de slăvi și sărutarea Ta.

CUM SĂ NU TE CÂNT

Cum să nu te cânt Iisuse,

Cum să nu te cânt,

Cum să nu-Ți slăvesc cu lacrimi

Numele tău sfânt?

R: Am strigat spre Tine, Doamne

Și m-ai ascultat

Bucuria și lumina

Mie mi le-ai dat!

Cum să fac, o, cum, că-mi vine

Lumii-ntregi să-i spun

Cât de bun ai fost cu mine

Cât, o cât de bun.

Unde-s lacrimile, glasul,

Cântecul de-ajuns,

Să-Ți slăvesc cu ele mila

Care mi-ai răspuns?

Până-n veci voi spune, Doamne,

Cât de-adevărat

Și puternic e-al Tău Nume

Sfânt și minunat!

CUNOȘTI TU OARE?

Cunoști tu, oare, starea ta,

Cea gata de pieire,

Trăind pierdut, făr-a avea

Nici gând de mântuire?

R: O, de-ai cunoaște și-ai primi

Azi ultima chemare,

Hristos și-acum ți-ar dărui

O veșnică iertare!

Cunoști tu, oare, calea ta

Cea largă și-ntinată,

De Însuși Dumnezeu la grea

Osândă judecată?

Cunoști tu, oare, viața ta,

Păcatului vândută,

Ce moartea poate să ți-o ia

În orișice minută?

Cunoști tu, oare, clipa ta,

Cea gata să sfârșească?

Cum ai putea s-ajungi cu ea

În Patria cerească?

Cunoști tu, oare, că acum

E marea ta chemare,

Că poți să iei al vieții drum

Ori veșnica pierzare?

Cunoști tu, oare, ce-ai s-ajungi

De mâine pe vecie,

Când și-astăzi pe Hristos alungi

Și calci ce El ți-mbie.

DE JUDECATA TA IISUSE

De judecata Ta, Iisuse,

Sunt îngrozit și-nfricoșat,

Căci conștiința mă acuză

Sunt vinovat, sunt vinovat, sunt vinovat.

Să nu ajung la judecată

Iisuse bun, fără răspuns

Ajută-mi azi, cât mai am vreme

Ajuta-mă, ajuta-mă, te rog, Iisus.

Ce voi răspunde atuncea oare

Când faptele m-or acuza?

Și n-o să am cuvânt de scuză

Iisuse drepte, Iisuse drepte-n fața Ta.

Căci Tu mi-ai ridicat păcatul,

Tu mi-ai dat taina pocăinței,

Prin Duhul Sfânt mi-ai dat putere

Și toate armele, și toate armele credinței.

Tu prin aleșii Tăi din lume

La lucrul viei m-ai chemat,

Și până-n ceasul de pe urmă 

Nu am venit, nu am venit și n-am lucrat.

Nu am purtat zăduful zilei,

Talantul nu l-am înmulțit,

Și îngrozit acum Iisuse

Strig iarta-mă, strig iarta-mă, că am greșit.

DOAMNE BINECUVINTEAZĂ

Doamne binecuvintează

Ziua ce ne-o dăruiești,

Cu-a iubirii tale rază

Orice pas să ni-l păzești.

R: Doamne, Doamne

Binecuvintează.

Doamne binecuvintează

Pe toți cei cu care stăm,

Mintea care ne-ndrumează

Brațul care-l îndrumăm.

Doamne binecuvintează

Munca ce ne-ai rânduit,

S-o gândim cu mintea trează,

S-o-mplinim cu chip cinstit.

Doamne binecuvintează

Masa ce ne-o dăruiești,

Mâna care ne-o așează

Te rugăm s-o răsplătești.

Doamne binecuvintează

Somnul nostru-n așternut,

Grija ta ne fie pază,

Harul tău ne fie scut.

Doamne binecuvintează

Casa-n care locuim,

Țara care ne veghează,

Lumea-n care te slujim.

DOAMNE DUMNEZEUL MEU

Doamne, Dumnezeul meu,

Mare e numele tău.

Nu-ți întoarce fața ta

Și-mi ascultă ruga mea.

Tu ești Cela ce-ai făcut

Soarele și luna.

Toate acestea vor pieri

Iar Tu Doamne-n veci vei fi.

Tu ești Cela ce-ai făcut

Cerul și pământul.

Toate acestea vor pieri

Iar Tu Doamne-n veci vei fi.

Doamne, Dumnezeul meu,

Mare e numele Tău.

Tu mi-ai dat glas ca să-ți cânt,

Să-Ți laud numele sfânt.

Tu ești Cela ce-ai făcut

Și pe om cu mâna,

Și omul se va schimba

Numai Tu vei rămânea.

Nu-Ți întoarce fața Ta

Și-mi ascultă ruga mea.

Aliluia, aliluia, aliluia!

DOAMNE, DOAMNE CERESC TATĂ

Doamne, Doamne Ceresc Tată

Eu la tine am venit

Părăsindu-le pe toate,

Căci pe tine Te-am iubit.

Lumea-i moartă pentru mine

Iar eu mort sunt pentru ea,

În inimă Doamne sfinte

Numai Tu loc vei avea.

Eu nu am altă dorință

Să te rog să-mi împlinești

Decât Doamne, dă-mi putere

Să uit cele pământești.

Să păstrez în curăție

Sarcina ce mi-am luat,

Pân’ la moarte să port haina

De creștin adevărat.

Fericirea cea mai mare

Pentru mine este atunci

Când păzesc fără cârtire

Toate sfintele porunci.

Legământul ce făcut-am

Pân’ la moarte vreau să-l țin,

Pân’ la moarte numai Ție

Mă voi închina.Amin.

DOAMNE IISUSE HRISTOASE

(se cântă și în Vinerea Patimilor)

Doamne Iisuse Hristoase

Tu ești zori prea luminoase.

Tu ești raza cea curată

Și lumin-adevărată.

Dumnezeu fiind din fire,

Ai luat chip de omenire.

Și Te-ai dat spre răstignire

Pentru-a noastră mântuire.

O! Iisuse, nume dulce,

Ne-ai scăpat prin Sfânta Cruce!

DOAMNE PE-AL VIEȚII DRUM

Doamne pe-al vieții drum

Eu călătoresc acum,

Dar numai Tu Domnul meu

Știi și vezi unde merg eu.

R: Și când umblu, și când stau,

Viața mea Ție Ți-o dau.

Poate că m-am rătăcit

Pe drumul celui smintit,

Poate m-am apropiat

De iadul înfricoșat.

Te rog să mă cercetezi

Ochii să mi-i luminezi,

Să cunosc, o, Domnul meu,

Ce e bine și ce-i rău.

Tu din zările cerești

Mereu să mă ocrotești,

Că Tu ești reazimul sfânt

Pentru mine pe pământ.

DOI SAU TREI

Doi sau trei în sfântu-ți nume, când se vor uni,

În mijlocul lor Tu Însuți, spus-ai că vei fi.

R: Doamne, Doamne, știm căci cu noi ești,

Dă-ne binecuvântarea ce-o făgăduiești.

Strânși acum cu toți în juru-Ți, vrem să Te-ascultăm

Să vedem ce vrei să ne spui și să te urmăm.

Noi suntem slabi, Tu ești tare, Doamne, fii cu noi

Să mergem mereu ‘nainte, să nu dăm ‘napoi.

Dă-ne Tu izvorul păcii, Har și mângâieri,

Tu ești totul pentru noi pe pământ și-n cer.

DRAGOSTEA E CEA MAI SCUMPĂ

Dragostea e cea mai scumpă

Dintre daruri pe pământ,

Cu ea vom ține în luptă

Și nu vom cădea nicicând.

Dragostea cine o are

Îi pare viața un vis,

Ea-i servește de-aripioare

Pentru-a merge-n Paradis.

Dragostea nu pizmuiește

Nici chiar pe dușmanul său,

Ea din contră îl iubește,

Nu se bucură de rău.

Cine spune că iubește

Pe Domnul Iisus Hristos,

Iar pe-un frate-al său urăște

Este-un mare mincinos.

Dragostea nu se mânie,

Nu se gândește la rău,

Nu se umflă de mândrie,

Dragostea-i din Dumnezeu.

Și orice proorocie,

Orice limbă va-nceta,

Ce rămâne-n veșnicie

Este numai dragostea.

Dragostea e prețioasă,

Cu ea vom scăpa de chin

Și în țara luminoasă

Cu ea vom fi-n veci, amin!

DUMINICA

Duminica zi în care

Primenim al nostru gând,

Zi de-ndemn spre cele sfinte,

Simțim sufletul mai bun,

Sună clopotele lin,

Cheamă sufletul creștin

Pentru rugăciune.

Zi de bucurie-nalță,

Zi-n care-a înviat Hristos,

Tu-nflorești în noi cuvântul

Pentru tot ce e frumos.

Tu îndemnul sfânt ne ești

Către porțile cerești,

Către mântuire.

Zi a mântuirii noastre,

Binecuvântată Zi,

Nu vom înceta vreodată

Creștinește-a o cinsti.

Doamne-n veci vom lăuda

Duminica Ziua Ta,

Ziua biruinței!

E-O MINUNE

E-o minune când soarele apune

Minune din veșnicii,

Dar mai mare-i minunea din inimă,

Minunea că El ne-a iubit.

R: Minunat e Domnul meu,

Mai minunat e El

Decât orice depe pământ,

Minunat e Domnul sfânt.

E-o minune și vara și iarna

Și cerul înstelat,

Dar mai mare-i minunea din inimă,

Minunea că El ne-a salvat.

E-o minune întreaga făptură

Minune din veșnicii,

Dar mai mare-i minunea din inimă,

Minunea că El va veni.

ESTI IN FLOAREA VIETII

Ești în floarea vieții tale

Fă ceva pentru Hristos,

Ca să poți odată spune

Că i-ai fost Lui de folos.

Refren:nTinere, te cheamă Domnul

Să te-apleci la Crucea Lui.

Lasă lumea trecătoare

Intră-n slujba Domnului.

Tineri, frați și surioare

Azi e timpul să luptăm,

Să pornim cu toți la luptă

Cununa s-o câștigăm.

Tinere, pornește astăzi,

Înroleaza-te voios

În oștirea care luptă

Pentru slava lui Hristos.

Vino astăzi pân’ ești tânăr 

Și dă-ți viața lui Hristos.

Lasă lumea trecătoare

Că nu-ți este de folos.

EU SUNT LUMINA LUMII

Eu sunt lumina lumii

Și cine-Mi va urma,

Nu umblă-n întuneric

Doar pace va avea.

R: Dacă vrea cineva

Să vină după Mine

Să se lepede,

Să se lepede de sine,

Să-și ia crucea zilnic

Și să mă urmeze.

Vă pare crucea mult prea grea

În față eu pășesc,

Și veacuri de odihnă

La toți vă pregătesc.

Eu sunt al lumii Adevăr

Vă chem să mă urmați

În fapte, duh și vorbă

De Mine s-ascultați.

În cei săraci și umili

Pe Mine M-ați găsit,

Cu toată bunătatea

Pe dânșii să-i iubiți.

Pe toți dușmanii voștri

Din suflet să-i iertați

Și dulce mângâiere

Cu Mine-o să gustați.

FĂCLIE PENTRU PAȘII MEI

Făclie pentru pașii mei,

Lumină pentru a mea cale,

Și candelă în noapte

Mi-e cuvântul cărții Tale.

R: Ajută-mi Doamne zi de zi

Neclătinat să-Ți pot păzi

Cu dragoste pân’ la mormânt

Cuvântul Tău, Cuvânt Prea Sfânt.

Putere-n slăbiciunea mea,

Alin în plâns fierbinte,

Și scutul meu e-n lupta grea

Cuvântul cărții sfinte.

Înflăcărare-n glasul meu,

Credinței mele zale,

Iubirii mele-i foc mereu

Cuvântul cărții tale.

Nădejde dulce-n moartea mea,

Răsplata mea-nainte,

Și pace, veșnic, voi avea

Cuvântul cărții sfinte.

FIȚI VOIOȘI ÎNTOTDEAUNA

Fiți voioși întotdeauna, mulțumind cu bucurii,
Căci Părintele din ceruri ne numește-ai Săi copii.

R:Fericită, fericită e viața cu Iisus,
El ne-aduce, El ne-aduce bucurii fără apus…

Dumnezeu cu Mâna-I tare ne conduce zi de zi,
iar în clipele mai grele, știm că El ne va păzi.

Când ne depărtăm de Domnul, ne întunecăm în greu,
Rătăcim în noaptea lumii, străini, fără Dumnezeu.

Cei smeriți mereu dau roade, drumu-i pentru ei ușor,
De aceea să rămânem cu-al nostru Mântuitor.

IISUS VĂ CHEAMĂ

Iisus vă cheamă, veniți la El,

Căci mântuire e numai prin El,

De-atâta vreme nu-L auziți

Duios zicând: ”Veniți!”

R: Ce frumos va fi în clipa când

Curățiți și slobozi de păcat

Vom fi în ceruri toți cu Iisus,

În casa cea de sus!

Veniți la Mine, vă cheamă El,

Odihnă, pace și har să găsiți,

Căci jugul crucii este ușor,

Nu-ntârziați, veniți!

De-atâta vreme v-așteaptă-n drum

Ca să vă-ntoarceți din calea cea rea;

Lăsați păcatul toți chiar acum,

Veniți sub crucea Sa!

El Și-a dat viața pe Golgota

Și cu-a Lui jertfă pe toți ne-a scăpat,

Ca noi curați să avem prin El

Iertare de păcat.

Nimeni nu poate să spun-acum

Că la Iisus el nu poate veni,

Când El îi cheamă și-așteaptă-n drum

Cu dragoste-a-i primi.

IMNUL ORTODOXIEI

Creștini suntem pe acest pământ

O lege avem de la Cel Sfânt,

din Cerul Sfânt.

Datori suntem ca s-o păzim

Și pentru ea vrem să murim,

Căci ortodocși noi ne numim,

noi ne numim.

Un tată avem pe Dumnezeu,

Care-a trimis pe Fiul Său,

Pe fiul Său.

Să moară crunt pe-acest pământ

Și-apoi să-nvie din mormânt

Să înălțăm al nostru gând

Spre El mereu.

Icoanele le venerăm

La chipuri sfinte ne-nchinăm,

Noi ne-nchinăm.

Și Sfânta Cruce o cinstim

Căci ortodocși noi ne numim

De-o altă lege noi nu știm

Nu vrem să știm.

N-avem mai sfânt pe-acest pământ

Ca legea dată de Cel Sfânt,

Din cerul Sfânt.

Creștini fiind acum dorim

Viață sfântă să trăim.

Și când va fi ca să murim,

în cer să fim.

Căci ortodocși noi ne numim,

noi ne numim.

INIMA-MI MEREU SUSPINĂ

Inima mereu suspină,

După Patria de sus
După țara de lumină,

După Mirele Iisus.

R: Ah! Mi-e dor, mi-e dor de-acasă , 
De căminul minunat.
Unde sfinții satu la masă
Și-al meu Mire e-Împărat.

Sus, acolo-i țara păcii,

Țara veșniciei iubiri,
Țara mângâierii mele,

Țara dulcii fericiri.

Cântecele tale scumpe

Țara mea le-ascult răpit,

Și de tine atât cât astăzi

Niciodată n-am dorit.

Țara dorurilor mele

Țara Mirelui meu drag,

Fă-mă să te văd mai iute

Și să-ți trec doritu-ți prag.

Fă-mă o clipă mai devreme

Să-ți văd fața de smarald,

Și-al meu suflet în oceanul

Fericirii să mi-l scald.

ÎMPĂRAȚIA TA

Străin, pribeag și călător

Sunt azi pe acest pământ

Călăuzit de-un singur dor 

Să merg spre cerul Sfânt.

Refren:Împărăția Ta

O, Doamne, o doresc,

Și cât aș vrea s-ajung în ea

Acolo să trăiesc.

Azi drumul acesta-I plin de spini

Dar s-o sfârși în curând 

Și-n țara Ta plină de crini 

Ne-om odihni în curând

 Dar fă să vină mai curând

 Împărăția Ta,

Căci ard de dor tot așteptând

 Și calea-i tot mai grea.

Ce frumusețe de nespus

Va fi în Ceruri sus

Cât de iubit și scump Iisus

Tu vei împărăți.

ÎNTOARCE-TE FIU RĂTĂCIT

Întoarce-te fiu rătăcit
Te-așteaptă Tatăl tău
Odihnă nu e de găsit
Decât în sânul său.

Vino acum, grăbește vin
Nu-i timpul să-ntârzii,
Să nu rămâi pe veci străin
Și făr' de căpătâi.

Vino așa cum te găsești
Lipsit și zdrențăros
Veșmântul cel mai bun primești
Din mâna lui Hristos.

Întoarce-te fiu rătăcit
La Tatăl tău din cer
Destul de când ai pribegit
Înstrăinat de El.

Întoarce-te fiu rătăcit
Ascultă-i blândul glas
Căci Tatăl tău va-njunghia
Vițelul cel mai gras.

ÎNTOARCE-TE LA DRAGOSTEA DINTÂI

Întoarce-te la dragostea dintâi, 
Întoarce-te, o, pana când amâi!
Întoarce-te la ceea ce-ai pierdut: 
Iubirea ta, iubirea ce-ai avut! 

R: Celui ce va birui

Îi voi da să mănânce 
Din pomul vietii, 
Din raiul lui Dumnezeu.  

Întoarce-te! Hai, nu mai sta pe loc! 
Adu-ți aminte de-al iubirii foc, 
Cum pentru Domnul tu ai suferit 
În dragostea dintâi când L-ai primit. 

Întoarce-te, căci Domnul te-a ales 
Ca să nu-ți pierzi iubirea cea dintâi
Cum au pierdut-o aceia din Efes. 
Întoarce-te, în iad să nu rămâi! 

Întoarce-te, căci, dacă nu – să știi – 
Iubirea sfântă te va părăsi; 
El va lua-napoi tot ce ți-a dat 
Și sfeșnicul din loc va fi mutat. 

JUDECATA

Când odată va să sune

Trâmbița prin munți și văi

Și când Domnul o s-adune pe ai Săi,

Când ne vom înfățișa

La marea lină de cristal

Și în cor măreț cântând vom triumfa.

R: O, ce fericire

Când la sunetul de trâmbiți vom cânta

Cu Iisus , cu Iisus

O, ce fericire mare vom avea.

Atunci Domnul își va duce

Pe toți credincioșii săi

În grădina minunată a raiului,

atunci osteneala noastră

Ce-am avut-o pe pământ

Se va schimba-n bucurie-n

Cerul sfânt.

De aceea frățioare

Să grăbești să vii și tu

Vin acum , cât mai ai vreme la Iisus,

Căci aproape este ziua

Ca să vină judecând

Domnul Slavei, Domnul Jertfei,

Domnul Sfânt.

LA MIEZUL NOPȚII

La miezul nopții va veni

Iisus cu pas domol,

Și vai de cei ce-i va găsi

Dormind cu suflet gol.

O, lumea asta de nevoi

Cum a orbit acum

Crezând că vremea de apoi

A-ntârziat pe drum.

Din somn treziți-vă, sculați,

Căci vă pândesc dureri

Și unii pe-alții vă-ndemnați

La sfinte privegheri.

Căci vremea s-a apropiat

Să vină judecând

Tu suflet ține-te curat

Căci poți cădea oricând!

Și fiecare lucrul său

Să-l facă cugetând

Pentru venirea Domnului

Căci vine în curând.

LĂUDAȚI-L CĂ E MARE DUMNEZEU !

Lăudați-L că e mare Dumnezeu

Ce-a păzit cu mână tare

Pe român, poporul Său!

El din veci ne-a fost Părinte și Stăpân,

Nici de astăzi înainte

N-o să-l uite pe român.

Mare e a Lui putere și va fi,

Și de câte ori vom cere

Să ne-ajute va veni.

Avem veacuri mărturie c-al Său scut

Apărându-ne-n urgie

Printre veacuri ne-a trecut.

Când veneau gloate barbare peste noi,

Dumnezeul nostru mare

Ne da brațe de eroi.

Și ne-a scris pe sfânta cruce: „Biruiți!”

Și oriunde vă veți duce

Laurii să-i grămădiți.

Si ne-a dat apoi cercării s-arătăm

Că si-n jugul apăsării

Al Său nume-L adorăm.

Când purtam în grea robie lanțul greu,

Noi credeam în bărbăție

Și-ntr-al nostru Dumnezeu.

L-am chemat să ne ridice și-a venit,

Și din lanțuri inamice

Brațele ne-a despletit.

El ne-a dus la libertate și la drept

Și sub scutu-I vom străbate

Cu credința Lui în piept.

Lăudați-L că e mare Dumnezeu

Ce-a păzit cu mână tare

Pe român, poporul Său!

El din veci ne-a fost Părinte și Stăpân,

Nici de astăzi înainte

N-o să-l uite pe român!

LUMINAT DE ADEVĂR 

Luminat de adevăr și de iubire,

Luminat de prea sfântu-ți cuvânt

Vreau Iisuse cu întreaga-ți simțire,

Vreau așa să slujesc pe pământ.

Dezlegat de omeneasca părere

Și alipit doar de Sfântu-ți cuvânt,

Vreau Iisuse cu întreaga-mi putere,

Vreau așa să slujesc pe pământ.

De-a minciunii turbată furie

Eu m-ascund în Prea Sfântu-ți cuvânt,

Vreau să ard în Prea Sfânta-ți lucrare,

Vreau așa să slujesc pe pământ.

Până când Tu veni-vei Iisuse

Să împlinești tot ce-ai spus în cuvânt,

Cu ale Tale adevăruri nespuse

Să trăiesc, să slujesc pe pământ.

MAI LÂNGĂ TRONUL TĂU

Mai lângă tronul Tău,

Sufletul meu caută locul său

Dorit mereu.

Și când umblă pribeag,

Tu-l reîntorci cu drag

Mai lângă Tronul Tău

Sufletul meu.

Prin valurile mari,

Pe rătăcit,

tu îl condu spre mal,

Spre infinit.

Tu-ndreaptă nava mea

Și-o du pe raza ta

Spre cerul strălucit,

Spre răsărit.

Spre bunătatea Ta

Inima mea înalță

Ruga sa, o Iisuse,

Nu mă lăsa.

Iar în nevoia grea

Mă poartă mâna Ta

Chiar când aș dispera

Iisuse nu mă lăsa.

MIEZUL NOPȚII A SOSIT

Miezul nopții a sosit,

Vine Mirele iubit,

Fii pentru întâmpinare pregătit!

Aprinde-ți candela ta,

Untdelemn cu tine ia

Și ieși înaintea Sa c-a sosit.

R: Iisuse, eu Te iubesc mereu

Și Te-aștept mereu cu dor să vii,

Aliluia eu Îți cânt,

Slavă Ție Mire sfânt,

Că venirea Ta va fi în curând!

Voi fecioare fericite,

Care stați și privegheați

Și pe Mire neadormite-L așteptați,

Voi la nunt-acum intrați,

Cu al vostru Mire stați

Și pe veci vă bucurați și cântați.

Iar fecioarele-adormite,

Care somnul le-a furat,

Vor rămâne osândite și-n păcat.

Fraților să ne silim,

Gata orișicând să fim

Ca pe Domnul să-L primim Împărat!

MILA NUMAI MILA

Mila, numai mila Ta Iisuse o cer,

Numai ea-mi mai poate face-un loc în cer.

R: Doamne, nu sunt vrednic

Nici să caut sus,

Mila, numai mila Ta o cer Iisus.

Câte fapte bune cred c-aș fi făcut,

Azi le văd nimica și le-ascund tăcut.

Câtă cale bună trebuia s-o țin,

Doamne n-am ținut-o și-azi netrebnic vin.

N-am avut răbdare, n-am iertat tăcut,

n-am fost bun și pașnic, iată ce-am făcut.

Cum să pot și ochii să-i ridic spre cer?

Mila, numai mila Ta Iisuse o cer.

MILUIEȘTE-MĂ STĂPÂNE!

Miluiește-mă stăpâne

După mare mila ta,

Și mă spală cu-ndurare

De fărădelegea mea

Eu cunosc fărădelegea

Și păcatul mi-i știut,

Căci întru fărădelege

Și-n păcate m-am născut.

Bunătățile din lume

Sus la cer nu trebuiesc,

Tu vrei inima smerită

De la neamul omenesc.

Jertfa cea bineprimită

Este duhul umilit,

Și cu inima înfrântă

După cum cântă David.

Darul Tău binevoiește

Întru oamenii smeriți,

Și din rândul lor îți place

Să alegi pe cei sfințiți.

Mântuirea sufletească

Tu voiești a se lucra,

Cu necaz și suferință

Jugul nostru, Crucea Ta.

Iar prinosul cel de lacrimi

Și sudoarea se socot

Întru cei de sub jertfelnic

Ca o ardere de tot.

Eu cunosc fărădelegea

Și păcatul mi-i știut,

Căci întru fărădelege

Și-n păcate m-am născut.

MINUNAT LOC ÎN CER

Minunat loc în Cer, minunat loc în Cer,

Pentru cei credincioși pregătit

Chiar de Domnul Iisus, care mult ne-a iubit,

Este loc minunat pregătit.

Este loc minunat pregătit sus în Cer

Unde nu e nici plâns, nici dureri,

Ci mereu bucurii, sfinte, dulci melodii

Sunt cântate de sute de mii.

Acolo cei scăpați Îl slăvesc pe hristos

Cel preabun, iertător și milos

Că El, celor ce-n lume pe El L-au primit,

Minunat loc în cer le-a gătit.

Frumuseți, fericiri ce sunt făr’ de sfârșit

Sus în cer, Doamne, mi-ai pregătit.

Te slăvesc, Te iubesc și doresc o Iisus

Ca să vin mai curând în cer sus.

’NAINTEA TA, IISUS IUBIT!

'Naintea Ta, Iisus iubit,

Vin azi încrezător,

Că Tu de-aceea Te-ai jertfit

Să-mi fii Mântuitor.

Din cât aflat-am că stă scris

Te-ascult în timp plăcut,

Tu bucurii din Paradis

Mi-ai dat când Ti-am cerut.

Eu altceva nimic n-aduc

Decât o vină grea

Și unde Doamne eu s-apuc

Decât spre mila Ta?

În mine nimic nu e bun,

Tot ce-am făcut e rău,

Nădejdea toată îns-o pun

În ajutorul Tău.

Gol nimeni n-a venit 'napoi

Din câți Te-au căutat,

Căci Tu pe toți din mari nevoi

I-ai scos când Te-au rugat.

De-aceea dar acum și eu

Cu lacrimi strig și cer:

Ah, mântuie sufletul meu

Nu mă lăsa să pier!

NU MĂ TRECE CU VEDEREA

Nu mă trece cu vederea

O Iisus Hristos

Tu ești Cel ce scapi de moarte

Pe cel păcătos.

R: Doamne, Doamne

Pleacă-Ți fața ta

Nu ne trece cu vederea

Nu ne lepăda.

Lasă-mă sub sfânta cruce

Pace să găsesc

și trecutul meu cu lacrimi

Calde să-l stropesc.

Din cuvântul tău de viață

Vin a m-adăpa,

În puterea milei tale

Pun nădejdea mea.

Sfânt izvor al mângâierii

Sânge prețios

Spală tot ce nu-i pe voia

Domnului Hristos.

NU-ȚI ÎNCEPE

Nu-ți începe, nu-ți începe lucrul tău fără Hristos,

Orișiunde, orișiunde ai pleca sau ai fi dus.

Caută, caută ajutorul Domnului Iisus Hristos;

Cu El, cu El vei începe și sfârși , sfâși frumos.

Nu-ți începe, nu-ți începe ziua ta fără Hristos;

Drumul lumii, drumul lumii este tot mai lunecos.

Caută, caută apărarea Domnului Iisus Hristos;

Cu El, cu El ai și zorii și apus , apus frumos.

Nu-ți începe, nu-ți începe casa fără Dumnezeu;

Necredința, necredința face totul rău și greu.

Caută, caută îndurarea Domnului Iisus Hristos;

Cu El, cu El ai și muncă și cules, cules frumos.

Nu-ți începe, nu-ți începe calea ta fără Hristos;

Numai singur, numai singur totul e primejdios.

Caută, caută însoțirea Domnului Iisus Hristos;

Cu El, cu El ai și mersul și ajuns, ajuns frumos.

Nu-ți începe, nu-ți începe veșnicia singurel;

Mergi cu Domnul, mergi cu Domnul ca s-ajungi slăvit cu El.

Caută, caută părtășia Domnului iisus Hristos;

Cu El, cu El totul, totul îți va fi, va fi frumos.

O CÂNTARE DE MĂRIRE

O cântare de mărire am în inimă mereu,
De când l-am găsit pe Yesua la Calvar;
El mi-a dat odihnă sfântă, pace sufletului meu,
Și sunt liber, fericit prin al Său har.
R: Inima mea cântă azi cântarea
Plină de nespuse bucurii;
Mai frumos nici îngerii nu cântă,
Ca acei din valea plângerii.

Cât de mult doream să aflu drumul cel adevărat,
Cineva să-mi ia păcatul dureros;
Am aflat că El osânda la Golgota a purtat
Și-am venit atunci la cruce bucuros.

Câtă frică și-ntuneric pe cărarea mea era,
Când umblam rătăcitor fără Iisus;
Am adus la El povara și de-atunci în viața mea
Bucuria și lumina au pătruns.

Merg spre casa unde veșnic fericirea voi gusta,
În eternul, strălucitul meu palat;
Față-n față în mărire pe Iisus îl voi vedea,
Și cu sfinți-I voi da slavă ne-ncetat.

O, IISUSE VIN LA TINE

O, Iisuse , vin la Tine

Cu-al meu suflet zbuciumat,

Pacea Ta să mi-l aline

Căci Tu l-ai răscumpărat.

Azi, din nou, o grea ispită,

Mai adânc și mai cumplit

Și-o săgeată ascuțită

L-a străpuns și l-a rănit.

Dar, Tu, Doctorul Cel Mare,

Tu, cerescule alin,

vindecă-l și dă-i iertare

ca din nou să Ți-l înclin.

Și mi-l ține cu iubire

Sub aripa ta de har,

Ca nicio nelegiuire

Să nu-l mai rănească iar.

Și-n deplină curăție

Și sfințit prin Duhul Sfânt

Ție, Doamne, numai Ție,

Să-ți slujească pe pământ.

Să te-nalțe-n orice vreme

Să te-asculte mai supus,

Și cu drag mereu să cheme

Numele tău, drag Iisus.

Și să ducă vestea bună

Celor frânți sub greu păcat,

Ca în mâna Ta să-și pună

Sufletul lor apăsat.

Și-mpreună-n veșnicie

Să-ți putem cânta în cor :

Slavă, slavă, slavă Ție,

Drag și scump Mântuitor.

O, INTOARCE-TE/ FIUL CEL PIERDUT

Și Iisus mai spusu-le-a:

“Doi feciori un om avea.

Tată , dă-mi din avuție

Partea cuvenită mie”.

O, întoarce-te,

Întoarce-te fiu rătăcit!

 -Zis-a cel mic într-o zi-

El averea le-o-mpărți.

Cel mai mic luatu-și-a

Dup-aceia partea sa;

O, întoarce-te,

Întoarce-te fiu rătăcit!

 A plecat de lângă tată

 Într-o țară depărtată;

 Și-acolo a sale averi

Risipitu-le-a -n plăceri.

O, întoarce-te,

Întoarce-te pân’ nu-i târziu!

Partea-i când și-a cheltuit,

Numai iată c-au venit 

Vremi de foame peste țară;

 Lipsă el ducea, amară.

Anii, trecut-au anii

Și fiul meu nu s-a întors.

Și la urmă…ce-a făcut?…

S-a lipit de-un om avut,

Care-l puse la moșie

Păzitor de porci să-i fie.

O, întoarce-te,

Întoarce-te pân’ nu-i târziu!

Cum era de-nfometat,

Roșcovele ar fi mâncat,

Care turma le rodea;

Dar nici astea nu le-avea.

Anii, trecut-au anii

Și fiul meu nu s-a întors.

Și și-a zis în gândul său;

 “Câți argați la tatăl meu

Din belșug au pâinea lor! 

Ș –aici eu, de foame mor!”…

O, întoarce-te,

Întoarce-te la Tatăl tău!

La căminul lui-napoi

 Am să plec … și zice-voi:

“Tată scump ! greșit -am rău

 Ție și lui Dumnezeu.

Anii, trecut-au anii

Și fiul meu nu s-a întors.

Vrednic nu-s , cât mai trăiesc

Fiul tău să mă numesc

Ia-mă fii bun!… nu ca fiu…

Ci ca un argat să- ți fiu…” 

O, întoarce-te,

Întoarce-te la Tatăl tău!

Și la tatăl său veni, 

Tatăl său când îl zări? 

Alergatu-i-a înainte,

L-a cuprins la piept, fierbinte.

Anii, trecut-au anii,

Și iată fiul s-a întors !

Și cu toți s-au veselit

Pentru fiul cel venit 

“Că el mort fu , și-a-nviat:

Fiu pierdut , și s-a aflat!” 

Anii, trecut-au anii,

Și iată fiul s-a întors !

O ce mare bucurie

Sus în ceruri o să fie

Atunci când un păcătos

Se întoarce la Hristos…

Anii, trecut-au anii,

Și iată fiul s-a întors !

O, VENIȚI!

O, veniți către Iisus

Ridicați privirea-n sus.

De la El vine puterea

Tot ce-i bun și mângâierea.

R: Doamne, Doamne, Doamne

Ascultă al nostru glas,

Căci nădejdea noastră-ntreagă

Numai tu ne-ai mai rămas.

Tot la Domnul noi privim

Chiar și-atunci când suferim.

De la El vine puterea

Tot ce-i bun și mângâierea.

PE TINE TE LĂUDĂM

Pe Tine Doamne Te slăvesc
Tot ce-i ceresc și pământesc
Pe Tine Te lăudăm.

Văzduhul tot cu nori și vânt
Ție-ți slujesc ca unui Sfânt
Pe Tine Te lăudăm.

Pământu-ntreg cât e de greu
Se învârte tot de dragul Tău
Pe Tine Te lăudăm.

Și întregă natura Ta
Îți ‘nalță pururi: „ Osana!”
Pe Tine Te lăudăm.

Și tot ce mișcă Ție-ți spun
Că Ești Puternic și Ești Bun
Noi pe Tine Te lăudăm.

Împărățești și dai vieți
Sărmanei făpturi pământești,
Pe Tine Te lăudăm.

Cel ce din tină la început
Ai făcut om precum ai vrut,
Pe Tine Te lăudăm.

Și l-ai pus în grădina Ta
Să fie stăpân peste ea
Pe Tine Te lăudăm.

Dar el voindu-se-mpărat
A căzut grabnic în păcat
Pe Tine Te lăudăm.

Și l-ai trimis din fața Ta
Să-și plângă fapta lui cea rea,
Pe Tine Te lăudăm.

Dar nu-ndelung Tu Te mânii
Și mântuire-ai adus lui,
Pe Tine Te lăudăm.

Căci din Fecioară trup ai luat
Și lege nouă Tu ne-ai dat
Pe Tine Te lăudăm.

Cela ce pe fiul desfrânat

În țară iarăși l-ai chemat
Pe Tine Te lăudăm.

Și orbului întunecat
Lumina-n ochi i-ai picurat
Pe Tine Te lăudăm.

Iar în Betania alergând
L-ai scos pe Lazăr din mormânt
Pe Tine Te lăudăm.

La ucenici în foișor
Ce hrană sfântă le-ai dat lor,
Pe Tine Te lăudăm.

Și din mormânt i-ai ridicat
Golind tot neamul de păcat
Noi pe Tine Te lăudăm

Iar Duhul Tău Ceresc având
Ne dă nădejde, ne dă și cânt
Noi pe Tine Te lăudăm.

Pe Tine Doamne te chemăm
Când ne rugăm și ne-nchinăm
Pe Tine Te lăudăm.

Când sufletul ne e încărcat
Și de dureri și de păcat
Pe Tine Te lăudăm.

Ajută-ne, ne mângâie
Și din necaz ne mântuie
Pe Tine Te lăudăm.

Cela ce ai bogate mili
Ai grijă și de cei umili
Pe Tine Te lăudăm.

Ai milă de făptura ta
Pradă pierzării n-o lăsa
Noi pe Tine Te lăudăm.

Umbrește-ne cu Harul Tău
Să nu ne biruie cel rău
Noi, pe Tine, Te lăudăm.

PENTRU PÂNZA DE IUBIRE

Pentru pânza de iubire
E războiul cel mai greu;
Diavolul tot rupe fire,
Noi le înnodăm mereu.

Judecă,dar fără ură
Și cu gândul de-a zidi.
Nu mustra fără măsură,
Ci cât poți și tu primi.

Când cei răi te trag pe sfoară,
De obida să nu strigi.
Ei te mint,tu strângi comoara.
Ei te-nșală, tu câștigi.

Pentru orice pată,du-te
La Izvorul Salvator!
Dar cu cât o speli mai iute,
Cu-atât iese mai usor…

Dă cu grijă din tezaur
Si ia seama la ce dai.
Cui vrea scump, dă-i snopi de aur.
Cui vrea ieftin, dă-i un pai.

Cum gândești, așa cuvântă;
Spune simplu ce-ai de spus.
Căci și ciocârlia cântă
Numai cum i-e dat de sus.

Când se leagă rodu-n floare,
Slava ei se ofilește
Dragostea cea roditoare
Ca și floarea se jertfește.

Nu sfârșește viața-n groapă
Nici pe cruce, nici pe ruguri.
Iarna, sub zăpada albă
Toate crengile au muguri.

Dacă tu bârfești un frate
Sau în cuget l-ai hulit,
Sus în cer de-acestea toate
Va afla și cel bârfit.

Străbătând a lumii holdă,
Auzeam un glas ce strigă:
"Îndurarea se acordă,
Dar iubirea se câștigă."

Mii de scoici pescarii cară
Ca să afle-un mărgărit.
Dar o piatră și mai rară
E un credincios smerit.

Între cei cu duh de piatră
Tu să nu te faci la fel.
Când un câine rău te latră,
Nu lătra și tu la fel.

Orice om văzut de-aproape,
Zi de zi mai mic îți pare.
Doar Iisus, pe-a lumii ape,
E mereu, mereu mai mare.

Plâng doua femei ca-n ghiare.
Taina cine le-o cunoaște?
Una suferă și moare.
Alta suferă și naște.

Noi ne lăudam cu Domnul,
Cu tot harul Legii noi.
Însă Domnul oare poate
Să Se laude cu noi?

Tot visând la multe lucruri,
La palatul ce nu-l ai
Nici de el tu nu te bucuri,
nici de casa-n care stai.

Dacă noaptea te surprinde
Printre gropi, pe drumuri grele,
Bine e să ai la tine
Cel puțin lumânărele.

PENTRU TINE, DOAMNE!

Pentru Tine, Doamne,

Florile-nfloresc,

Pentru Tine noaptea

Stele strălucesc.

Pentru Tine ploaia

Picură și cântă

Și-n grădină cerne

Bucurie sfântă.

Pentru Tine candeli

În altare ard,

Tu la zile sfinte

Miruiești cu nard.

Pe copiii care

Osteniți de joc,

Pe iconostase

Cară busuioc.

Lângă Tine, Doamne,

Cei săraci se strâng,

Ție-Ți cer iertare

Ochii care plâng.

Către Tine, Doamne,

Plec genunchi smerit,

Numai Tu, Stăpâne,

Nu m-ai părăsit.

Dă-mi răbdarea pietrei

Și din cerul sfânt

Picură-mi în suflet

Rouă să Te cânt.

Picură-mi in suflet

Vrăjile durerii,

Iar pe buze pune-mi

Străjile tăcerii.

Pentru Tine, Doamne,

Florile-nfloresc,

Pentru Tine noaptea

Stele strălucesc.

POLIELEUL

Robii, Robii Domnului,

Lăudați numele Lui-Aliluia! 
Cei ce stați în casa Domnului

În curțile Lui,cântând: Aliluia! 

Lăudați pe Domnul,

Că este bun Domnul, Aliluia! 
Cântați numele Domnului

Că este bun, zicând: Aliluia! 

Că pe Iacov și-a ales

Lui de moștenitor, Aliluia! 
Și pe Istrael urmaș

În veci al Său, cântând: Aliluia! 

Că eu am cunoscut

Că este mare Domnul, Aliluia! 
Și Domnul nostru peste tot

Ce este viu, zicand: Aliluia! 

Toate câte le-a voit,

În ceruri sus El le-a tocmit, Aliluia! 
Prin adânc și pe pământ pe toate

Le-a zidit, zicand: Aliluia! 

El ridică nori prin nori,

Dând ploaie tuturor la vremi, Aliluia! 
Soare, vânt și fulgere arzând

El le-a făcut, zicând: Aliluia! 

Trimis-a semne și minuni

Prin mijlocul acelei lumi, Aliluia! 
Lui faraon cel împietrit

Și paznicilor lui, zicand: Aliluia! 

Că neamuri multe a bătut,

Și pe-mpărați i-a doborât, Aliluia! 
Pe Og și pe Sihon și pe cei Necredincioși, zicand: Aliluia! 

Și-a dat pământul lor

Poporului iubit al Său, Aliluia! 
Ca moștenire veșnică la toți

Le-a dăruit, zicând: Aliluia! 

Bine este cuvântat

Domnul nostru, Dumnezeu, Aliluia! 
Cel ce are scaun veșnic în

Ierusalim, zicând: Aliluia! 

PRIMEȘTE-MĂ CUM SUNT

Iisuse n-am ce să-ți aduc 

Decat ticăloșia mea     
Și fără tine sunt pierdut

Căci n-am nici o putere. 

Ref:  Primește-mă cum sunt

N-am nici un ajutor!
Primește-mă așa cum sunt,

O, fie-ți milă, Doamne.

Călcat-am Doamne legea ta,

Păcatu-n mine e stăpân.
În mine nu e nimic bun

Sunt plin tot de păcate.
 
O, cât sunt de neputincios

Ispita ca s-o biruiesc,

Când binele eu vreau să-l fac

O, n-am nicio putere.

Primește-mă cum sunt

O, iartă-mi tu păcatele

Și dăruiește-mi Duhul Sfânt

Păcatul ca să-l birui.

PRIVEȘTE, O, DOAMNE!

Privește o Doamne la mine

Când eu Te chem din mari nevoi,

Ascultă, ascultă rugăciunea, bis

Leagă-mi rane care mă dor!

Și fă să capăt alinare

Și ușurare în necaz;

O, adu-mi pacea Ta, Iisuse, bis

Și șterge plânsul pe obraz!

M-am rătăcit pe căi străine

Și Te-am pierdut, o Domnul meu,

Apari acum în a mea cale bis

Și mă-ndreaptă pe drumul Tău.

Ca să nu cad de oboseală

Mă sprijinește-o Domnul meu,

Că sunt o mână de țărână, bis

Sunt doar un mic urmaș al Tău,

Și ca să lupt eu nu pot singur,

O vino-n ajutorul meu,

Căci eu sunt slab, dulce Iisuse, bis

Și drumu-i greu, din zi mai greu!

O, de-mi vei asculta chemarea

Și plânsul meu, Doamne, nespus,

Îți voi cânta o veșnicie – bis

De aici și până-n ceruri sus!

PSALMUL 29

Te-nalț Doamne pururi că m-ai ridicat

Vrăjmașii să râdă tu nu i-ai lăsat.

Am strigat spre tine, Doamne-ndurător,

Tu m-ai scos din moarte, n-ai lăsat să mor.

Doamne, al meu suflet din mormânt l-ai scos,

M-ai adus la viață din morții de jos.

Domnului cântați-I, voi toși ce-L iubiți,

Și slăvitu-i nume pururi să-l slăviți.

Căci o clipă ține El mânia sa

Îndurarea însă pururi va ținea.

Seara vine plânsul chinului amar

Dimineața vine bucuria iar.

Când îmi mergea bine, îmi ziceam așa:

Niciodată Doamne nu m-oi clătina,

Dar pe-un munte mare Tu m-ai așezat

Și Ți-ai ascuns fața și m-am tulburat.

Iar eu către Tine m-am rugat zicând:

Ce câștigi Tu, Doamne, dacă mor curând?

Te slăvește oare, țărâna de jos,

Poate ea să spună cât ești de frumos?

Doamne ascultă, Doamne fii îndurător

Vino și-mi ajută că-s făr’ de ajutor,

Căci Tu-n veselie plânsul mi-ai schimbat,

Dezlegându-mi jalea, Tu m-ai bucurat.

Pentru ca să-ți cânte mult inima mea,

Gura mea să-ți cânte, mută să nu stea,

Doamne, Domnul Slavei, eu cât voi trăi

Pururea pe tine,Te voi preamări.

RIDICA-VOI OCHII MEI

Ridica-voi ochii mei la ceruri

De unde va veni ajutorul meu,

Ajutorul meu de la Domnul

Cel ce a făcut cerul și pământul.

Către Domnul pașii mei voi duce

Și legea lui va fi îndreptare mie.

Doamne, Doamne, Doamne, Doamne

Glasul meu auzi, când mă rog eu Ție!

Întru Tine eu mi-am pus nădejdea

Să nu mă depărtezi de la fața Ta!

Aliluia, Aliluia, Aliluia,

Slavă Ție, Doamne!

RUGĂCIUNEA MI-O ASCULTĂ

Rugăciunea mi-o ascultă, Doamne, acum la greu,

Să nu tremure credința sufletului meu.

R: O Iisuse, o Iisuse, plâng și cer:

Ajutorul Tău să-mi dărui când te chem!

Cel vrăjmaș țintește-n mine cu săgeata lui,

Eu spre Tine-alerg și-n lacrimi rugăciunea-mi spui.

Din izvorul milei Tale umple-mă cu har,

Fă să-naintez pe calea mântuirii iar.

Să-Ți slujesc în curăție până la sfârșit,

Înălțând slăvitu-Ți nume mai desăvârșit!

SĂ FACI O, IISUSE!

Să faci, o Iisuse, din inima mea

O harfă divină să cânți Tu din ea

Și-n corzile-i sfinte să sune mai lin

Acordul iubirii măreț și senin.

Să faci , o Iisuse, din inima mea

Cădelniță sfântă, să ardă în ea

Tămâia iubirii cu focu-i ceresc, bis

Ca pururi prin lume iubind, să trăiesc.

Să faci, o Iisuse, din inima mea

Epistolă vie să scrii Tu în ea

Cuvântul iubirii plăcut și duios, bis

Să-ndemne pe-oricine spre cerul frumos.

Să faci, o Iisuse, din inima mea

Biserica sfânta – să stai Tu în ea,

Podoaba iubirii cu duhul ei blând bis

Să fie frumoasă oriunde, oricând.

Să fie, Iisuse, și inima mea,

Să fie întruna ca inima Ta

Izvor de iubire, de milă, de har bis

Mereu tot mai plină pe-al jertfei altar.

SĂ NE TREZIM

Să ne trezim frați și surori
Să nu ne prindă somnul
Căci au sosit ai zilei zori,
Curând sosește Domnul.

Curând, curând El va veni
Să-și ia mireasa sfântă
Pe care o va-mpodobi
Cu haina cea de nuntă.

Îngrijorări să n-ai de fel,
Căci Domnul te iubește.
Tu poartă-ți crucea ca și El,
Isus te întărește.

Chiar toți de-ar fi-mpotriva ta
Cu hule și ocare
Tu frate nu descuraja
Căci plata-n cer ți-e mare.

Să preamărim cerescul Miel
Nădejdea noastră vie.
Ferice-acei aleși de El
Cu El în cer să fie.

SĂ SE ÎNDREPTEZE RUGĂCIUNEA MEA!

Să se îndrepteze rugăciunea mea

Ca tămâia, Doamne, înaintea Ta,

Ridicarea mâinii mele când suspin,

Jertfa serii Ție, Doamne, Ți-o închin.

R: Ia aminte, Doamne, la strigarea mea

Și-mi păzește viața de-orice faptă rea,

Fii-mi mie, Doamne, pururi ajutor,

Brațul Tău puternic fă-mi ocrotitor!

Tu-mi cunoști cărarea pe care-am umblat,

Iartă-mi tot trecutul meu cel vinovat,

Din ispite scapă-mi sufletul oricând,

Să nu fac păcate nici măcar în gând.

Din temniță scoate, Doamne, duhul meu,

Ca să preamărească sfânt numele Tău

Și să-Ți cânte, Doamne, slava Ta deplin

De-acum până-n vecii vecilor, amin!

SĂRMANE SUFLET

Sărmane suflet ce rătăcești

Fără de Dumnezeu,

Te lupți mereu și nu izbutești

Să scapi din chinul greu.

La Iisus, doar la Iisus

Ce-a murit pe cruce sus

Bucurie tu găsești.

El te cheamă azi

Dulce cu-al său glas,

Vino, dar la El!

Sărmane suflet ce plângi mereu

La fiecare pas,

Adu-ți aminte că-n chinul tău

Un prieten ți-a rămas.

E Iisus, numai Iisus,

Ce-a murit pe cruce sus

Mângâiere-n El găsești.

El te cheamă azi

Dulce cu-al său glas,

Vino la Iisus!

Sărmane suflet ce suferi greu

Dureri fără hotar,

Iisus ți-alină necazul tău

Și chinul tău amar.

La Iisus, doar la Iisus

Ce-a murit pe cruce sus

Bucurie tu găsești.

El te cheamă azi

Dulce cu-al său glas,

Vino, dar la El!

SFINTE DUMNEZEULE

Sfinte Dumnezeule (Tatăl)   }
Tu ești veșnic și vei fi,
Uită-te pe-acest pământ,
Vezi durerile ce sunt,
Și dă liniștea sufletelor noastre. 

Sfinte Dumnezeule (Fiul)  
Vindecă-i pe cei bolnavi
Întărește-i pe cei slabi,
Ajută-i pe cei săraci
Și dă liniștea sufletelor noastre. 

Sfinte Dumnezeule (Duhul Sfânt)  
Tu ești mântuirea mea,
Întârește-ne credința,
Alină-ne suferința
Și dă liniștea sufletelor noastre. 

Sfinte Dumnezeule (Sfânta Treime)  
Tu ești mântuirea mea,
Iartă-ne că suntem răi,
Dar suntem copiii Tăi,
Și dă linișltea sufletelor noastre. 

SUNT UN BULGAR DE NIMIC

Sunt un bulgăr de nimic,
sunt un strop de rouă-n soare;
dar cu cât mă fac mai mic,
cu-atât Tu,
cu-atât Tu te vezi mai mare.

Dacă-n lume m-ai făcut
o fereastră către Tine,
cu cât sunt mai nevăzut,
cu-atât Tu,
cu-atât Tu te vezi mai bine.

Doamne, când suntem noi doi,
n-are cel viclean ce-mi face.
Și cu cât îi duc război,
cu-atât Tu,
cu-atât Tu mă-mbraci cu pace.

Vin din cer mi-ai dat să sorb
și pe ochi m-ai uns cu tină.
Dar cu cât eram mai orb,
cu-atât Tu,
cu-atât Tu mi-ai dat lumină.

Iar de toate câte-n Rai
le păstrezi Tu pentru mine,
nu mi-e dor de tot ce-mi dai,
cât mi-e dor,
Doamne, cât mi-e dor de Tine.

ȘAPTE ÎNGERI

Șapte îngeri am văzut zburând
De la tronul Tatălui Cel Sfânt
Spre pământ toți s-au îndreptat
Să aducă ce Domnul le-a dat.

Refren:
Deșteptare,deșteptare,
Sună trâmbițele îngerilor sfinți
Deșteptare,deșteptare
Deșteptați-vă creștini,
Până când dormiți!

Dumnezeul Cel înfricoșat
La îngeri ordin El le-a dat
Să răsune pe întreg pământ
Deșteptare la poporul sfânt!

Primul înger când a răsunat
Foc și piatră și sânge-a plouat
Toți copacii toata iarba verde de pe câmp
A fost arsă-a treia parte în același timp. 

Apa mării în sânge s-a schimbat
Când al doilea înger din cer a sunat
Și atunci un munte mare de foc a căzut
Peste munți și peste stânci și le-a prăbușit

Peste-ntinderea de apă a căzut venin
O stea mare numită Pelin
Cine bea din apa mării și el va muri
Căci va curge-n orice țară în aceeași zi.

Și în lună și în soare și în stele sus
Va cădea a treia parte lumina s-a stins
Căci al patrulea răsunet a venit din cer
Vocea lui părea de tunet, voce de înger.

Și al cincilea înger când a răsunat
Tot văzduhul s-a întunecat
Mii de care cai și călăreți,
Se sculară foarte îndrăzneți.

Patru îngeri au fost dezlegați
Când al șaselea înger din cer a sunat
De la o margine la alta pân’la Eufrat
Cu-a lor trâmbițe de aur ei au răsunat.

Cu al șaptelea înger, taina s-a sfârșit
Taina-ascunsă cea de veacuri acum s-a-mplinit
Peste-ntreaga omenire,peste-ntreg pământ
Împărățește Hristos ,Împăratul Sfânt !

ȘI CU CÂT PRIVESC

Si cu cât privesc în urmă
Peste anii ce s-au dus
Tot mai limpede-Ți văd fața
Și iubirea Ta Iisus.

Tot mai strălucit și dulce
În viața mea răsai,
Tot mai limpede-mi răsună
Fermecatu-Ți dulce grai.

Tot mai stralucită fața,
Soare binecuvântat,
Tot mai mult mi-alungi din suflet
Norul greu și-ntunecat.

Când eram furat de valuri
Și-ncetam să lupt cu zel,
Dacă mă mustrai Iisuse
Urmăreai de-atunci un țel.

Când din patima deșartă
Ți-am cerut să-mi dai un pic-
De mi-ai dat, mi-ai dat Iisuse
Ca să văd că nu-i nimic.

Când am vrut să-mi caut prieteni
Desfătări când am căutat
M-ai lasat să le-aflu Doamne,
Să văd cât m-am înșelat.

Astăzi văd că bogăția
Lumii-ntregi de mi-o dădeai
N-aș fi aflat vreo mulțumire
Căci din toate Tu-mi lipseai.

Dar de când Te am pe Tine
Chiar de-s singur și strein
Și de-s și sărac pe lume
Eu sunt fericit deplin.

TATA SFÂNT, MULȚUMIM!

Tată Sfânt multumiri ne-ncetate
Ți-nălțăm și prin grai și prin cânt,
Pentru-a Tale-ndurări pentru toate
Mulțumim, mulțumim Tată Sfânt!

Mulțumim pentru marea-Ți iubire
Care Fiul pe Cruce Și-a frânt
Ca să dea lumii-ntregi mântuire,
Mulțumim, mulțumim Tată Sfânt!

Mulțumim pentru harul Tău mare,
Mulțumim, pentru scumpu-Ți Cuvânt,
Mulțumim, pentru marea-Ți iertare,
Mulțumim, mulțumim Tată Sfânt!

Mulțumim ca ne-ai dat mângâiere,
Că ne-ai dat ajutor și avânt,
Că răbdare ne-ai dat și putere
Mulțumim, mulțumim Tată Sfânt!

Mulțumim pentru dulcea-nfrățire
Care-ai pus-o-ntre-ai Tăi pe pământ,
Pentru tot ce ne-ai dat prin iubire
Mulțumim, mulțumim, Tată Sfânt!

Mulțumim ca ne-ai dat bucurie
Când răbdăm pentru-al Tău legământ,
Că vom fi lângă Tine-n vecie,
Mulțumim, mulțumim, Tată Sfânt!

TE-ALEG MEREU

Iisuse dintre toți Te-aleg mereu
În orice zi, în orice clipă,
Căci Tu ești viața sufletului meu
Și harul care mă ridică.

Refren:
Te-aleg mereu, Te-aleg mereu
Iisus, Mântuitorul meu,
Te-aleg mereu, Te-aleg mereu.

Iisuse-aleg deplin cărarea Ta
Din miile de căi din lume
Și vreau să merg pe ea cât m-ar costa,
Dă-mi Duhul Tău să mă îndrume.

Iisuse-aleg Cuvântul Tău cel sfânt,
Căci numei El e adevărul
Ce-mi dă lumnină lină pe pământ
Și-avânt să pot ajunge-n ceruri.

Iisuse-aleg iubirea Ta de jar
Din tot ce-n lume mă îmbie,
Ca să-mi aprind-al inimii altar,
Să ardă acum și-n veșnicie.

Iisuse din orice Te-aleg mereu,
Zi dupa zi, Te știu mai bine,
Căci Tu ești viața sufletului meu,
Alt bun nu-mi vreau decât pe Tine.

TE CAUT, TE CAUT

Te caut, Te caut, Iisuse
din zori în amurg,
cu doruri ce curg,
pe Tine în graiuri nespuse.
Ca apa de munte în clocot,
ca ploaia de vară în ropot,
ca norul soliei de clopot…
Așa eu Te caut, Iisuse.

Cu râvnă mai trează, mai caldă,
întruna Te caut,
deși Te-am aflat
și sufletu-n Tine se scaldă.
Cum floarea-nsetează de soare,
cum cerbul dorește izvoare
așa este-a mea căutare,
mereu mai curată, mai caldă.

Cu cât eu Te caut pe Tine,
cu-atâta mai mult
doresc să-Ți ascult
chemările Tale divine.
Și cine-ar putea deodată
cuprinde Ființa Ta toată
în taine de soare-mbrăcată?
De-aceea Te caut pe Tine.
În Tine-mi găsesc liniștire –
și sufletul meu
primește mereu
comori de-adevăr și iubire.
Te caut, Izvorul Cântării,
lumină în noaptea-ntristării,
doresc fremătarea căutării,
că-n ea-i doar a mea liniștire.

TINERETUL CREDINCIOS

Apără iubit Isus
Tineretul Tău supus.

R:Că-ndârjite vin ispite
Pregătite a lovi
Fă mai tare duhul care
La-ncercare va slăbi

Ferește Tu de păcat
Tineretul Tău curat.

Fă-l iubit Mântuitor
Tineret biruitor.

Du-l pe drumul luminos
Tineretul credincios.

Du-l la Tine-n Cerul Sfânt
Tinerii cu Duhul Sfânt.

Iar celor ce se silesc
Dă-le harul Tău Ceresc.

Nu lăsa în valul greu
Doamne tineretul tău.

Du-l la Tine-n Canaan
Pe toți fiii lui Avraam.

Slavă, cinste noi îți dăm
Tinerii te lăudăm.

VEGHEAȚI MEREU

Vegheați mereu, vegheați oricând,
căci Domnul va veni-n curând;
în orice zi să nu uitați
că voi plecați… Vegheați, vegheați!

Vegheați mereu, vegheați întruna,
fiți credincioși întotdeauna,
căci Domnul vine, căci voi plecați –
să nu uitați, vegheați !

Vegheați în mers, vegheați și stând,
vegheați în viața voastră-oricând;
și când vorbiți și când lucrați,
fiți treji mereu! Vegheați, vegheați!

Vegheați, ai Domnului, vegheați,
fiți gata când veți fi chemați !…
De Domnul, orișicând, să fiți
veghind mereu, veghind, găsiți!

VENIȚI CREȘTINI LA RUGĂCIUNE

Veniți creștini la rugăciune
În casa Tatălui preasfânt,
Veniți de vă plecați genunchii
Și fruntea voastră la pământ.

Veniți cei osteniți la Mine
Cei osteniți și apăsați
Odihnă, pacea Lui cea Sfântă
Și mângâiere să luați.

Răsună munți, răsună dealuri
Pământu-ntreg de glasul Sfânt
Se pleacă-n fața Lui natura
Vazduhul tot cu nori și vânt.

Dar omul singura ființă,
Împodobit cu chip ceresc
Azi nu mai vrea să ia aminte
La glasul cel Dumnezeiesc.

Creștinii noștri de pe vremuri
Pe sub pământ altar aveau,
Și pe furiș la miezul nopții
Veneau și-acolo se-nchinau.

Azi masa Domnului e-ntinsă
Dar cei poftiți nu vin la ea;
Ei n-aud glasul Lui ce strigă:
Veniți, veniți la masa Mea!

Veniți creștini la rugăciune
În casa Tatălui preasfânt,
Veniți de vă plecați genunchii
Și fruntea voastră la pământ.

Veniți, veniți cu umilință
În fața tronului de jar
Veniți să dezbrăcăm păcatul
Și să luăm cerescul har.

VREAU LÂNGĂ DUMNEZEU SĂ FIU MEREU

Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu,
Oricât ar fi de greu necazul meu,
Oricât voi suferi, cântarea mea va fi:
Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu.

Pe-ndepărtate căi de-aș înnopta
Și-o piatră căpătâi dac-aș avea,
Tot fericit aș fi, și-n vis aș glăsui:
Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu.

De sunt împovărat cu slăbiciuni
Și mult am de luptat în rugăciuni,
Mai mult mă oțelesc, în harul Lui ceresc;
Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu.

Când calea-mi voi sfârși ici pe pământ,
Și-n veșnicii voi fi cu Domnul Sfânt,
Voi fi preafericit cu-al meu Isus iubit;
Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu.

Viața mea o-nchin lui Dumnezeu,
La El cu toate vin, prin harul Său.
Aproape vreau să fiu de Domnul meu cel viu,
Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu.

CÂNTĂRI PENTRU CINSTIREA MAICII DOMNULUI

AM VENIT MĂICUȚĂ

Măicuță Sfântă, cu drag am venit
La Tine Măicuță, într-un loc sfințit..

Refren:
Am venit, Măicuță, să te mai vedem,
Să-ți spunem necazul pe care-l avem.

Noi cu toți din suflet te rugăm așa
Scapă-ne, Măicuță, de ispita grea.

Roagă-te Măicuță, din cerul tău sfânt,
Câte greutăți sunt aici pe pământ.

Crime, omoruri multe și mari întâmplări,
Boli, Măicuță, multe, fără vindecări.

Tinerețea-i mare, tare-nfloritoare,
De credință, Maică, nu e iubitoare.

Merg către pierzare, ca neștiutori,
Și nu-ți cer, Măicuță, al tău ajutor.

Ei nu vor să creadă că tu le ești Mamă,
Mângâierea celor ce cu drag te cheamă.

Însă noi, Măicuță, te rugăm așa,
Nu-i lăsa să piară în durerea grea.

Roagă-te, Măicuță, pentru-al tău popor,
Care strigă-ntruna pentru ajutor.

Toată bucuria din lume-a pierit
Și vine deasupra Fiul tău iubit.

Maică Preacurată, roagă-te mereu
Pentru lumea-ntreagă, pentru neamul tău.

CEATA CREȘTINILOR

Ceata Creștinilor, dulce Fecioară,
Plină de dragoste azi te-nconjoară;
Cu dragă inimă azi vin și eu:
Maică primește-mă sub scutul tău!

În rândul fiilor ce te onorează,
Și-a ta icoană la piept păstrează,
Cu mare evlavie voi fi și eu:
Maică primește-mă sub scutul tău!

Blânda ta inima, îndurătoare,
E-a păcătoșilor dulce scăpare;
Fii milostivă cu sufletul meu:
Maică primește-mă sub scutul tău!

Plini de încredere, cu toți te cheamă
Numai cu dulcele nume de: Mamă;
Acesta-i numele ce-ți dau și eu:
Maică primește-mă sub scutul tău!

Maica oceanului, noapte furtunoasă
Tu îmi ești singura stea luminoasă;
Tu, deci, îndreaptă-mă spre port mereu
Maică primește-mă sub scutul tău!

Căci de-a prăpastiei oarbă pierzare
Scutit e sufletul l-a ta luminare;
Deci luminează-mă pe drumul meu:
Maică primește-mă sub scutul tău!

Voios arată-te cu fața-ți senină

A paradisului mare regină

Ești preaputernică la Dumnezeu

Maică primește-mă sub scutul tău!

Iar în cea groaznică luptă din urmă

Tu a dușmanului curse le curmă

Tu îmi înduplecă pe fiul Tău

Maică primește-mă sub scutul tău!

DOAR LÂNGĂ TINE

Doar lângă Tine îmi aflu pacea,
Când totul în jurul meu e vânt.
Doar Tu îmi mângâi sfâșierea,
Când sufletul mi-e în chinuri frânt.

Doar lângă Tine îmi aflu alinul,
Când geme inima amar.
Și ochii întunecați de lacrimi
Recapătă seninul iar.
 
Doar lângă Tine îmi aflu odihna,
Când marea urlă în jurul meu.
În locuri multe și cumplite,
Și în ceasul ispitirii greu.
Doar Tu îmi împrăștii norii negri
Și înlături trăsnetul cumplit.
Tu rupi zăvoarele de aramă
Spre locul larg și liniștit.
 
Doar Tu, când fața Ta îmi răsare,
Și glasul Tău îmi spune blând,
Poți frânge marea-mi frământare,
O pace adâncă aducând.

Doar Tu poți liniști furtuna
Și valurile ce se bat,
Când noaptea prea de mult ne apasă,
Și sufletul e prea încercat.

LA UȘA MILOSTIVIRII

de Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul

Preasfântă Maică și Fecioară,
Nadejdea sufletului meu,
Tu ești a mea mijlocitoare
La Milostivul Dumnezeu.

De n-ar avea în ceruri lumea
Rudenie de pe pământ,
Atunci ar fi pustie viața,
Asemenea unui mormânt!

De nu erai Tu primăvară
A veacului înțelenit,
Ar fi rămas de-a pururi iarna
Și soarele n-ar fi zâmbit.

De n-ai fi revărsat Tu zorii
Peste pământul adormit,
Atuncea umbra cea de moarte
Ar fi rămas fără sfârșit.

Iar astăzi, Preacurată Maică,
Când toți ne-am abătut la rău,
De nu Te vei ruga fierbinte
Ne parasește Fiul Tău!

Trimite semn de pocaință
Poporului nedumerit
Și adă iarăși la credință
Pe sufletul cel rătăcit!

Dezleagă, Preacurată Maică,
Cătușele celor robiți
Și dăruiește-le răbdare
Creștinilor năpăstuiți!

MAICĂ PURUREA FECIOARĂ

Maică pururea Fecioară,
Tu care-n cer strălucești
Mai frumos decât toți sfinții
Și oștile-ngerești,

Tu, ce ești comoară sfântă 
Și sălaș dumnezeiesc,
Toți creștinii te adoră,
Toți din suflet te cinstesc.

Tu, ce ești o floare scumpă 
Cu un preadulce miros,
Tu, care-ai purtat în brațe 
Pe Slăvitul Domn Hristos,

Tu, care ai fost aleasă 
Scară pentru Dumnezeu,
Îți cinstim cu bucurie 
Numele cel sfânt al tău.

Tu, de-acolo, ocrotește 
Neamul nostru creștinesc,
Să trăiască după voia 
Tatălui celui Ceresc!

Roagă-Te, Măicuță Sfântă,
Roagă-Te și pentru noi,
Primește cântarea noastră
Și ne scapă din nevoi!

Pentru mila ta cea mare, 
Laude îți înălțăm
Și, cu-o inimă smerită, 
Într-un glas cu toți strigăm:

Bucură-Te Preacurată, 
Bucură-Te munte sfânt,
Îngerii de sus îți cântă,
Noi îți cântăm pe pământ!

O MĂICUȚĂ DULCE

O Măicuță dulce, Maica mea,

ne-ncetat Ție mă voi ruga

Ca să mijlocești la Fiul Tău

să îmi ierte tot trecutul meu. – bis

Sufletul să mi-l păstrezi curat,

să nu mai înoate în păcat,

De cel rău să nu mai fiu învins,

lui Iisus să Îi slujesc aprins.-bis

Să păzesc în veci porunca Sa,

nicidecum să nu fac faptă rea

Să iubesc pe aproapele meu,

Domnului să Îi slujesc mereu.-bis

Să îi cânt cu îngerii în cor:

„Slavă, slavă, scump Mântuitor!”

Să-Ți cânt și Ție Măicuța mea,

că ai fost Mijlocitoarea mea/bis

PREASFÂNTĂ NĂSCĂTOARE

Preasfântă Născătoare

A Domnului Hristos,

Cu multă bucurie noi

Te slăvim frumos!

Tu ești o rază dulce,

Ești un mărgăritar,

Tu ești o floare sfântă,

Tu ești un mare dar.

Biserică sfințită

Și Rai dumnezeiesc,

Preasfântă Născătoare

A Domnului ceresc.

Tu ești mai mult cinstită

Decât heruvimii,

Tu ești mult mai mărită

Decât serafimii.

Ca zorii dimineții,

Așa Te-ai arătat,

Și pe Stăpânul vieții

În brațe L-ai purtat.

Du ruga noastră-n ceruri

La Fiul Tău iubit

Și spune-I, Maică sfântă,

Că noi mult am greșit.

Dar roagă-L să ne ierte,

Așa cum a iertat

Pe-atâția păcătoși

În lume cât a stat!

SFÂNTĂ MARIE, GRAI ÎNGERESC

Sfântă Marie,

Grai îngeresc,

Inima ție

Ți-o dăruiesc.

Refren: Întoarce, o-ntoarce

Te rog, amândoi

Ochii tăi cei blânzi,

Cu milă, spre noi.

Tu păcătoșilor

Scăpare ești,

Și-ndureraților

Mângâieri găsești.

Tu întristaților

Mângâiere ești,

Și oropsiților

Alinare ești.

Maica îndurărilor

Și-a lui Hristos,

Milă dai tuturor,

Milă din prisos.

Maica orfanilor

Și-a lui Iisus,

Decât oști cerești

Tu ești mai presus.

SUB POALA OCROTITOARE

Sub poala ocrotitoare

Maică sfântă eu alerg,

Tu ești mult ajutătoare

Celor ce-n tine se-ncred.

Refren: Îmblânzește, tu, Măicuță,

Sufletele celor răi,

Tinde-ți mila ta cea mare

Peste copilașii tăi.

Fii grabnic ajutătoare

Stăpână ocotitoare,

Scapă-mă de toți cei care

Urmăresc a mea pierzare.

Sprijinește, tu, Măicuță,

Sufletul meu istovit,

Căci mă topesc de durere

Cât în viață am greșit.

Am nădejde neclintită

Că tu mă vei ajuta,

Și vei face scumpă Maică

Un loc sfânt din casa mea.

SFÂNTĂ MARIE

Toată inima creștină, o Marie,

La biserică să vină, o Marie,

Să vedem mare minune, o Marie,

Care om n-o poate spune, o Marie.

R: Sfântă Marie, ne rugăm noi Ție

Mai mărită ești decât soarele,

Pentru noi păcătoșii Maică roagă-Te!

Să vedem un lucru mare, o Marie,

Cum doarme fără suflare, o Marie,

Marie, Maică plăcută, o Marie,

Care azi la cer se mută, o Marie.

De la cer pân la pământ, o Marie,

Cete mari de îngeri sunt, o Marie.

Lumina din cer se-arată, o Marie,

Unde-i Maica Preacurată, o Marie.

Și din cer coboară lin, o Marie,

Heruvimi și serafimi, o Marie,

Se coboară pe pământ, o Marie,

Ca să ducă trupul sfânt, o Marie.

La Fiul Tău cel ceresc, o Marie,

La tronul dumnezeiesc, o Marie,

Pe Maria, Maica Sfântă, o Marie,

Care lumea-ntreagă-i cântă, o Marie.

Să se roage pentru noi, o Marie,

Căci ne zbatem în nevoi, o Marie,

Rugăciuni sfinte, curate, o Marie,

Pentru cei ce-s în păcate, o Marie,

Maică sfântă si curată, o Marie,

Și de-a pururi lăudată, o Marie.

ȚIE MAICA-ȚI CER

Lacrimi multe-mi curg pe față
Cu păreri de rău
Supărat-am în viață
Rău pe Fiul tău.

Ție Maica-ți cer
Nu mă lăsa să pier,
Du-mă sus la Fiul tău
Și la Dumnezeu.

Cere-I lui Iisus iertare
Și la Dumnezeu,
Pentru că L-am dat uitării
Și imi pare rău.

Nu-ți întoarce sfânta-ți față
Celui ce-a greșit
Ocroteste-l în viață
Și-l fă fericit.

Dacă drumul vieții mele
Va fi foarte greu
Să-Ți întinzi în zile grele
Maică, brațul Tău.

Să mă-ndemni a face bine
Aici pe pământ,
Să iubesc pe orișicine
Până la mormânt.

Dragostea să mi-o înmulțești
O, Măicuța mea
Credința să mi-o întărești
După voia Ta.

Legea sfânta strămoșească
Cu drag s-o păzesc,
În Biserica creștină
Eu să Te slăvesc.

Toții creștinii să se-adune
În jurul tău mereu
Să ajuti pe orișicine
La necazul greu.

Din lume când voi pleca
Cu mine să fii
Maica lângă slava ta
Atunci să mă ții.

CÂNTĂRI PENTRU CINSTIREA SFINTEI CRUCI

CÂNTAREA SFINTEI CRUCI

de Gherontie Prodromitul

Astăzi voiesc a-ți aduce laudă Sfințită Cruce,
Cântând cu cântare dulce:Bucură-te Sfânta Cruce !(de 2 ori)

Bucură-te, semn ceresc,Cruce steag imparatesc!
Bucură-te ,arma sfanta,Bucură-te ruga sfanta!

Bucură-te , bucurie celor din calatorie!
Bucură-te sfanta arma care pe vrajmași îi sfarmă!

Bucură-te , armă tare călătorilor pe mare!
Bucură-te , și eu ție, cânt astăzi cu veselie.

Astăzi ție ți se închină al meu trup făcut din tină,
Că pe tine când te fac ,de toată năluca scap.

Scap de vrajmașii cumpliți ce sunt cu mine învrăjbiți
Când te am eu păzitoare și buna străjuitoare.

Atuncea răul vrajmaș n-are la mine lacaș
Și se scutura și piere de nespusa ta putere.

Tu ești a mea mângâiere. O Cruce a mea putere!
Tu ești povățuitoare ,tu la Rai îndreptătoare

Tu minuni mari ai făcut de demult de la-nceput
Tu ape ai îndulcit ca mierea le-ai întocmit

Tu Marea Roșie înca , pe cât este de adancă
În doua ai despărți ,o Cruce lemn fericit.

Tu pe cer te-ai arătat ,creștinului împarat
Visele ai tâlcuit, O Cruce prea fericita!

Având împrejur scrisoare cum că ești biruitoare
Tu Cruce fiind purtată pe umeri ridicată

De Bunul Stăpân Iisus , mergând la Golgota -n sus
Acolo,Iisus voi ,pe Cruce a Se sui

Unde prin maini și picioare ,cu cuie străpungătoare,

A fost Sfântul Trup pătruns al Preadulcelui Iisus.

Pentru aceea și mie , dă-mi scârabă și bucurie.
Scârbă că sunt pacătos și nevrednic de Hristos.

Bucurie căci semn sfant , creștinilor pe pamant ,
Ești tu Cruce mângâiere ,o Cruce a mea putere.

Dă-mi dar ca să biruiesc tot sfatul diavolesc

Dă-mi o inima curată ,dă-mi o minte luminată!

Și așa prin darul tău să ma-nvrednicesc și eu

Vredinic a te lauda , vrednic a te săruta !

Cântându-ți cântare dulce :Slavă ție Sfânta Cruce!

Cântându-ți cântare dulce :Slavă ție Sfânta Cruce!

CRUCE SFÂNTĂ, PĂRĂSITĂ

Cruce Sfântă, părăsită
Lângă margine de drum,
Coperișul tău se strică
Lângă creștinii de acum.

Cruce Sfântă, jalnic este,

Tristă stai, plecată-n jos

Și nu-i nimeni să te-ndrepte

Of, ce lucru dureros!

Oamenii nu-și mai ridică
Pălăria-n dreptul tău,
Să se-nchine și să zică:
Doamne, feri-ne de rău!

Cruce Sfântă cu durere

Tristă stai în locul tău,

Cați la lume făr-a cere

Ceva-n ajutorul tău.

Nimeni astăzi nu mai vine
Să te-așeze iar frumos,
Bate vântul, te doboară
Cu icoana lui Hristos.

Dar credința mea îmi spune
Ca mult nu va dăinui,
Printr-o tainică minune
Crucea tot va birui.

CRUCEA-MI ESTE CALEA

Crucea-mi este calea
astăzi pe pământ,
ea mă luminează-n
adevărul sfânt,
ea-mi sădește-n suflet
al iubirii foc
și-mi gătește-n ceruri
pentru veci un loc.

Iisuse, mântuirea mea,
e doar prin Crucea Ta
nălțată-odată sus pe Golgota,
Tu mă-ntărești mereu prin ea,
să pot smerit purta,
pe drumurile vieții, crucea mea.

Prin Crucea Ta, eu pot purta
blând și liniștit și până la sfârșit,
oricând, pe toate drumurile vieții,
crucea mea.

Crucea-mi este-avântul
și sfințitul spor
în lucrarea sfântă-a
sfântului ogor,
ea-mi deschide ușa
spre-orizonturi noi
unde văd lumina
stărilor de-apoi.

Crucea-mi dă puterea
să mă biruiesc
și statomicia-n
tot ce e ceresc,
Crucea-mi este puntea
peste orice-abis,
prin ea trec dincolo-n
Sfântul Paradis.

IMNUL SFINTEI CRUCI

Ca un soare-n lume s-a arătat

Crucea Mântuitorului,

Numai prin ea cu toții ne-am liberat

Din brațele păcatului.

Bucură-te, cruce, far luminos

Ce luminezi creștinilor,

Tu totdeauna ne ești de folos,

Dând întărire tuturor!

Te bucură slava bisericilor

Ceea ce dai tămăduire,

Te bucură lemn scump și mirositor,

Din veacuri plin de strălucire!

Bucură-te lumina îngerilor

Și-a ereticilor surpare,

Mărirea tuturor Apostolilor

Și-a vieții noastre apărare!

Cruce prin tine Iisus ne-a unit,

Viața de ceruri ne-a legat,

Cine se-nchină ție e fericit

Și de păcate eliberat!

Ne întărește viața în suferinți

Căci tu ești sprijineală tare,

Ne ocrotește când suntem prigoniți,

Cruce, pe veci apărătoare!

LA UMBRA CRUCII TALE

La umbra crucii tale eu, Doamne, vreau să vin,

Să plâng, să cânt cu jale, din moarte să revin.

La umbra crucii tale eu, Doamne, vreau să vin,

Să-mi plâng mereu trecutul și ție să mă-nchin.

La umbra crucii tale eu, vreau să-ngenunchez,

Căci numai tu, stăpâne, din greu mă liberezi.

La umbra crucii tale eu, Doamne,plâng mereu

Pe cei ce în viață nu-l au pe Dumnezeu.

,

La umbra crucii tale, e pacea și odihna

Nădejdea, mângâierea, dreptatea și lumina.

Dacă-aș putea să zbor mai sus de astă vale

Aș spune tuturora de jertfa crucii tale.

În lumea asta, Doamne, e vrajbă, chin și jale,

De-aceea vreau să stau la umbra crucii tale.

PAVĂZA CREȘTINILOR

De demult din vremi bătrâne

Pavăza creștinilor,

Stă smerită sfânta cruce

Lâng-un limpede izvor.

O privesc cu ochi de pară

Și-n genunchi cad umilit,

Și-i șoptesc toată durerea

Sufletului necăjit.

Cruce sfântă, mântuirea,

Tuturora de păcat

Tu ești singură scăparea

Omului îndurerat.

Cruce sfântă, eu la tine

Am venit cu gând robit

De credința în izbânda

Omului neprihănit.

Ocrotește-mă cu darul

Celui ce s-a răstignit

Ca să pot vesti puterea

Sufletului mântuit.

Și să fiu până a moarte

Slujitorul tău mereu,

Cu credință, fapte bune

Preamărind pe Dumnezeu.

SUB CRUCEA TA

Sub crucea Ta ne-am întâlnit,Iisuse,

Cu Tatăl nostru cel ceresc și sfânt,

Când ne-ai chemat și dragostea ne-aduse

Ca înfiați prin veșnic legământ.

Sub crucea Ta ne-ai dat împărtășirea

Prin Duhul Sfânt, prin care-am fost sfințiți,

Prin El se puse-n noi pecetluirea

La jertfă și la slavă rânduiți.

Sub crucea Ta ne-ai înfrățit, Iisuse,

Cu toți acei aleși de-același Har

Spre moștenirea unei neapuse

Împărății și păci fără hotar.

Sub crucea Ta noi ne-am predat viața

Același jug și sarcină primind

Ca să-ți vedem cu bucurie fața

Când tu vei fi pe veci la noi venind.

Sub crucea Ta, păstrează-ne într-una

Oricând am fi de mici și de străini

Ca Tu, să poși să ne așezi cununa

Pe fruntea unde-au stat odtă spini.

CÂNTĂRI PENTRU SFÂNTA ÎMPĂRTĂȘANIE
IATĂ DOMNUL

Iată Domnul iar s-a răstignit,
Iată Mielul, iarăși s-a jertfit.
Trup și sânge se amestecă-n pahar,
Pe Golgota, masa Sfântului Altar.

Din potirul binecuvântat,
Și din Trupul cel însulițat,
Curge scumpul sânge, cel mântuitor,
Viață dăruind întregului popor.

Voi, cei care sunteți însetați
Și izvoare de apă nu aflați,
Veniți toți și setea voastră-o potoliți,
Scumpul sânge-al jertfei, astăzi îl primiți.

Voi, cei care mult ați flămânzit,
Cei ce-n lume hrană n-ați găsit.
Pentru voi azi se jertfește, Mielul Sfânt,
Pâinea Vieții, astăzi, pentru voi s-a frânt.

Din potirul sfânt și luminos
Când pornim în taină spre Hristos
Însăși sfinții, cei din slavă jinduiesc,
Fericirea celor ce se-npărtășesc.

VENIȚI! VENIȚI! VOI CEI TRUDIȚI

Veniți! veniți! voi cei trudiți, veniți! veniți!

Și trupul Lui Hristos primiți, veniți! veniți!

Cǎci din izvorul cel curat, veniți! veniți!

Vǎ veți spǎla de-orice pǎcat, veniți! veniți!

Gustați! gustați! vǎ-mpǎrtǎșiți, veniți! veniți!

Și veșnic veți fi fericiți, veniți! veniți!

Cǎci bun e Domnul și-ndurat, veniți! veniți!

Ne spalǎ-n sângele-I curat, veniți! veniți! 

Luați, mâncați!, vǎ-mpǎrtǎșiți, veniți! veniți!

Cu Domnul Vieții vǎ uniți, veniți! veniți!

Cǎci sufletul împǎrtǎșit, veniți! veniți!

Va fi iertat și mântuit, veniți! veniți! 

Când într-o lipsǎ vǎ gǎsiți, veniți! veniți!

Sau în vreo boalǎ pǎtimiți, veniți! veniți!

Voi repede vă ridicați, veniți! veniți!

Și cu Hristos vǎ împǎcați, veniți! veniți!

În casa noastră El e Domn, veniți! veniți!

Și ne veghează-al nostru somn, veniți! veniți!

În viața noastră El e Dar, veniți! veniți!

Coboară pacea cu-al Său Har, veniți! veniți!

CÂNTĂRI LA PRAZNICE ȘI SFINȚI

AUZIT-AM AUZIT

Auzit-am, auzit,

Că s-a născut domnul Sfânt,

În ieslea boilor,

În turișul oilor.

și la apa lui Iordan

Tot pe drum de măghiran,

Acolo s-a botezat

De Ioan cel preacurat.

Frumos nume I-au aflat

Iisus Hristos luminat.

Domn a fost și Domn va fi

Până-n veci de veci. Amin.

DUHULE SFINTE, LUMINĂ LINĂ

Duhule sfinte, lumină lină

Al vieții noastre apărător,

Vino din ceruri la noi coboară,

Să ne fii astăzi Mângâietor.

Am pierdut calea bună și dreaptă,

Și-ntru păcate ne-am afundat,

O vino, vino toți Te așteaptă

Ca pe un soare prealuminat.

Și fiind cuprinși de-atâta ură

Și iadul fierbe îngrozitor,

Vino, o vino, de noi Te-ndură,

Să ne fii astăzi Mângâietor.

Ne-apasă foarte dureri și patimi,

Umblăm cu trudă pe vechi cărări,

O, vino, Sfinte, strigăm cu lacrimi,

Dă-ne tărie în supărări.

Duhule Sfinte, Lumină lină,

Spre ceruri zboară al nostru dor,

Vino în lumea de lacrimi plină,

Să ne fii astăzi Mângâietor.

PREA SFINTE DUH

Prea Sfinte duh de viață darnic

Prea Sfinte-mpărțitor de har,

În fața ta îngenunchează

A noastră rugăciune iar.

Căci tu ai dat vieții noastre

Botezul minunat de foc,

Ce-a cununat în noi durerea

Cu fericirea la un loc.

Ai răsărit în fața noastră

Lumina altei noi vieți,

Ca să ne-arăți atâtea sfinte

Și negrăite frumuseți.

În inimi ne-ai aprins scânteia

Și focul altei noi iubiri,

Ca să-ți aducem Ție jertfa

Deplinei noastre dăruiri.

Făcut-ai sufletele noastre

Potir de aur minunat

Și darnic le-ai umplut adâncul

Cu harul Tău îmbelșugat.

Deschisu-ne-ai de-acuma ușa

Slăvitului Ierusalim

Și fericirii fără margini

Părtași făcutu-ne-ai să fim.

De-atât noian de fericire

Ne-e plin al inimii pahar.

Fii binecuvântat, de-a pururi,

Prea Sfinte-mpărțitor de har!

AZI CU TOȚI SĂ PRĂZNUIM

Azi cu toți să prăznuim,
Pe Dumnezeu să-L mărim,
Hristos vine-ncetinel 
Spre patima ca un miel.
O, minune!
O, minune!

Azi intră-n Ierusalim,
Călăre pe mânz asin,
De popor e așteptat
Ca un mare împărat.
O, minune!
O, minune!

La poarta e-ntâmpinat,
Toți osana I-au cântat,
Osana dintru-nălțime,
Că Hristos Împărat vine! 
O, minune!
O, minune!

Pruncii, cu stâlpări în mână,
Cântă cu toți împreună:
Osana dintru-nălțime,
Că Hristos Împărat vine!
O, minune!
O, minune!

VENIȚI, CU TOȚI ÎMPREUNĂ

Veniți, cu toți dimpreună,
Să-mpletim și noi cunună,
De odrasle înflorite
Și de stâlpări înverzite.
O, minune! O, minune!

Pe Iisus să-ntâmpinăm
Și Lui să ne închinăm
Și ale noastre veșminte
Să le-așternem înainte.
O, minune! O, minune!

Că azi pe mânz de asin
Intră în Ierusalim
Hristos Domnul cu blândețe
Pe popor ca să-l învețe.
O, minune! O, minune!

Azi pe Domnul să-L mărim
Și cu toți să prăznuim
E ziua Floriilor
Mult dorită tuturor.
O, minune! O, minune!

Și de-acum până-n vecie
Voia Domnului să fie
Tuturor de veselie
La creștini de bucurie.
O, minune! O, minune!

VENIȚI NORII DE MULȚIME

Veniți norii de mulțime,
Și copii și tinerime,
Aliluia!

Toți cu ramuri înverzite
Și cu stâlpări înfrunzite,
Aliluia, aliluia!

Să-ntâmpinăm ca tot omul,
Pe Iisus Hristos Domnul.
Aliluia, aliluia, aliluia!

Cel ce-i plin de bunătate
Intrând în sfânta cetate,
Aliluia!

Vrând ca să dea mântuire
Și de toate izbăvire
Aliluia, aliluia!

De acum până-n vecie,
Amin, Doamne, fie, fie,
Aliluia, aliluia, aliluia!

IMNUL EROILOR

Presărați pe-a lor morminte, ale laurilor flori,

Spre a fi mai dulce somnul, miilor de luptători.

Ridicați pe piramida nemuririi  faima lor,

Scrieți în cărțile de aur  cântecul nemuritor.

 
R:Pe copii, la sânul vostru, alintați-i cu acest cânt,

Povestindu-le cu fală, al eroilor avânt.

Dezveliți tot adevărul și le spuneți tuturor,

Cum muriră frații noștri pentru neam și țara lor.

 
Și pe sacrele morminte  puneți lacrime și flori

Spre a fi mai dulce somnul miilor de luptători.

Ridicați pe piramida nemuririi  faima lor,

Scrieți în cărțile de aur  cântecul nemuritor.

VINO ASTĂZI TOATĂ FIREA

Vino astăzi toată firea,

Să săvârșim prăznuirea

Înălțării lui Iisus,

Dumnezeului de sus.

Împreună să săltăm

Pe Domnul să-l lăudăm,

Că acum s-a împlinit

Tot ce-a fost proorocit.

Astăzi prea bunul Hristos

Pe norul cel luminos

S-a-nălțat de pe pământ

La Părintele cel sfânt.

Îngerii sus l-au primit

Cu cântâri l-au preamărit.

Și noi astăzi să-i cântăm

Și Lui să ne închinăm.

Laudă-nvierii Tale,

Laudă-nălțării Tale,

Laudă Domnului Preasfânt,

Sus la cer și pe pământ.

CÂNTAREA SFINȚILOR ARHANGHELI

În lumină se-mbracă

Sufletul creștinilor,

Astăzi se sărbătorește

Ziua arhanghelilor.

Mihaile, Gavriile,

Căpetenii îngerești,

Vă rugăm să ne păziți

De ispite diavolești.

Îngeri păzitorii vieții

Ne trimiteți orișicând,

Ca să ducem viață sfântă

Cât vom trăi pe pământ.

În primejdii totdeauna

Să ne fiți ocrotitori,

Pace și iubire-ntruna

Să vestiți oamenilor.

Vestitori de haruri sfinte

Și de binecuvântări,

Umpleți sufletele noastre

De-ale voastre dulci cântări.

Iar la ziua judecății

Când din trâmbiți veți suna,

Noi să stăm de-a dreapta Ta.

CÂNTAREA SFÂNTULUI IERARH NICOLAE

Sfinte mare ierarhe Nicolai,

Preamărit în ceata sfinților din rai

Chip blândeților și al credinții-îndreptător,

Înfrânărilor ai fost învățător.

R: Azi îl slăvim cu toții-n cor

Pe al credinții-ndreptător!

Azi îl slăvim cu toții-n cor

Pe al credinții-nvățător.

Evanghelia cea sfântă ai plinit

Sufletul pentru popor ți l-ai jertfit;

Tămăduitor ai fost celor ce sufereau

Tuturor ce cu credință te chemau.

Roagă-te Mântuitorului Hristos

Să plineasc-a noastre cereri de folos

Celor care cu credință sfântă-ți înălțăm

Azi de ziua sfântă care o serbăm.

Plină de minuni a fost viața ta.

Ca un soare luminos vei lumina

Toată viața cu credință pe acest pământ,

Ierarhe Nicolae-mare sfânt!

IMNUL SFÂNTULUI IERARH VISARION

Sfinte mare ierarh Visarion,

Tu, ce ești cinstit de sfinții toți în cor

Chip blândeților și al credinței luptător,

Tuturor bolnavilor mângâietor.

R: Azi îl cinstim cu toți-n cor

Pe ierarhul Visarion!

Larisa întreagă îți vestește iar

Viața cae trăită sfinte cu mult har,

Iar noi toți cinstim frumoasă jertfa, jertfa ta.

Prea iubit Visarion, nu ne lăsa!

În orașul București când ai venit

Dragostea-ți cea mare atuncea am simțit.

Boala ciumei tuturor cu milă-ai vindecat

Și poporul cel bolnav fiind salvat.

Moaștele-ți cu dragoste toți le cinstesc.

Și azi ele tot la Duscu se găsesc.

Cine ție ți se roagă, sfânt prealuminat,

În chip nevăzut va fi ajutat.

Evanghelia cea sfântă ai plinit;

Sufletul pentru popor ți l-ai jertfit;

Purtător cuvântului cel sfânt al lui Hristos

Toată viața cu credință tu ai fost.

Preaiubite și cinstit Visarion,

Roagă-te Preabunului Mântuitor

Să ne-asculte a noastre rugi, ce-acuma înălțăm.

Azi, de ziua sfântă, care o serbăm.

Plină de minuni a fost viața ta.

Ca un soare luminos vei lumina

Toată viața pe acest pământ,

Ierarh Visarion-mare Sfânt.

Sfinte mare ierarh Visarion,

Noi, creștinii ortodocși îți înălțăm,

Cu o dragoste fierbinte astăzi îți cântăm

Ne ajută totdeauna, te rugăm!

SFÂNTUL GHEORGHE

Astăzi toate limbile

Să plesnim cu mâinile,

Că astăzi a răsărit

Sfântul Gheorghe cel mărit.

Mucenicul lui Hristos

Cel viteaz și prea frumos.

Deci cu toți să-l prăznuim

Și astăzi să-l preaslăvim.

Să strigăm cu bucurie:

Bucură-te, Sfinte Gheorghe,

Că tu, sfinte, te-ai oștit

Ca viteaz nebiruit.

Mărturisind pe Hristos

Cu cuget sârguincios,

Pe-mpărat, tu, l-ai mustrat

Pe tiran l-ai rușinat.

Și răbdat-ai cu tărie

Pătimind cu vitejie.

Că tu nu ți-ai miluit

Vasul cel din lut zidit.

Și acuma te-ai mutat

În raiul cel desfătat,

Cu îngerii te veselești

Și lui Dumnezeu slujești.

Pe care roagă-l, mărite,

Sfinte Gheorghe , fericite,

Și noi să ne-nvrednicim

În rai să ne sălășluim.

SIMONE

R: Simone, spune-mi tu

Dacă mă iubești,

Oile să mi le păzești.

Căci Mi-am lăsat turma să-mi găsească urma,

Pribegind printre munți și prin văi,

Pe cărări stâncoase, văi întunecoase

Alungate de vrăjmașii mei.

Tu, veghează-ntruna și păzește-mi turma,

Să nu piară niciuna din oi

Căci lupul pândește și vă urmărește

Să doboare pe mulți dintre voi.

Vezi, la cea bolnavă, să te duci degrabă,

Ajutor cu grăbire să-i dai,

Vezi-i suferința, arată-i credința

Ca s-o vindeci , lângă ea să stai.

Iar pe cea rănită, căzută-n ispită

Ce-n durere se zbate mereu,

Ia-o cu blândețe pe ale tale brațe

Să o duci iar în staulul meu.

Iar pe cea mai slabă, n-o lăsa să moară,

C-am să-i cer viața din mâna ta;

Dă-i hrană bogată și apă curată

Ca să poată să meargă și ea.

Tu să-mi aduci turma până la Golgota,

La pășune s-o duci, la izvor.

Vino, turmă mică!Să nu-ți fie frică,

Că acolo v-așteaptă al vostru Păstor!

TROIȚĂ DE ARHIEREI

Bucură-te, precinstită,

Lăudată și mărită

Troiță de arhierei.

Al Domnului slujitor,

Lui Hristos Închinător,

O, Vasile, preacinstite.

Darul sfânt tu ai aflat,

Pe eretici i-ai surpat,

O, Vasile, preacinstite.

Al binelui făcător,

Al vieții-ndreptător,

O, Grigore, preacinstite.

Celor fără alinare,

Pe Hristos le-ai scos în cale,

O, Grigore, preacinstite.

Preacinstite, sfânt păstor,

De obște învățător,

Ioane Gură de Aur.

Râu de-aur izvorăști,

Când Treimea o vestești,

Ioane Gură de Aur.

Bucurați-vă grăim,

Toți, trei arhierei, amin.

Troiță de arhierei.

CÂNTĂRI LA PATIMILE DOMNULUI

AZI CREȘTINILOR SĂ PLÂNGEȚI

Azi creștinilor să plângeți,
Inimile să le frângeți,
Căci îndură chin Hristos
Pentru omul păcătos.

Cel ce milă nu simțește
Când Iisus, vai, pătimește;
Nu mai are cuget lin,
N-are suflet de creștin.

Cine-Ți vede trupu-n sânge,
O, Iisuse și nu plânge,
Pentru el iubire nu-i,
Nu-i credință-n pieptul lui.

Firea-ntreagă se uimește,
De Iisus cum pătimește;
Luna, soarele-L jelesc,
Numai cei răi nu simțesc.

Intră deci puțin în tine
Și cu lacrimi, cu suspine,
Mângâie pe Domnul tău,
Pe Iisus, Om-Dumnezeu.

"Am greșit, Iisuse bune,
Cu durere-acum pot spune,
Dar mă rog nu Te uita
La fărădelegea mea.

Dragostea-Ți prea arzătoare
Șterge pata cea mai mare;
Doamne, cer ca să mă speli
De-ale mele mari greșeli.

Întregește-mi Tu credința,
Pentru rele dă-mi căință;
Căci de astăzi Te iubesc
Peste tot ce-i pământesc".

CALEA CRUCII

Calea crucii lui Iisus

E grea de purtat, de dus;
Si lui Iisus I-a fost grea…

Dară eu cum voi putea?

Calea cruci-i cale grea,

Cu lumea n-o poți purta;
Calea crucii-i grea, amară

Până ieși din lume-afară.

Dupa ce-ai ieșit din ea,

Vei zbura ca pasărea
Și vei ajunge la cer,

Lângă blândul Mielușel.

Calea crucii-i grea puțin

Umpută cu mărăcini,
Ajută-mi, Doamne, s-o trec

Și cu Tine s-o petrec!…

Ajuta-mi, Doamne și mie

Ca să slujesc numai Ție,
Și sa nu îți mai gresesc

Ca să nu Te răstignesc!…

CINA

Era seară liniștită
Cu cerul senin,
Când fu cina pregătită
Fiului divin.

El era cu-ai Săi la masă,
La locul gătit.
Domnul cu voce duioasă
Astfel le-a vorbit:

"Fraților, sosit-a ceasul,
Să ne despărțim.
Voi să nu pierdeți curajul
Căci iar am să vin.

Dar vă spun mai dinainte
Pentru ca să știți,
Unul dintre voi Mă vinde
Cu treizeci de-arginți.

Trebuie să se-mplinească
Cele ce s-au scris;
Voi fi judecat la moarte
Și pe cruce-ntins".

Și-atunci toți se îndreptară
Către-Învățător,
Și pe rând Îl întrebară
Care-i trădător?

Când veni rândul lui Iuda,
A-ntrebat și el:
"Nu cumva voi fi eu Doamne,
Fiul cel mișel?"

"Tu ești Iuda!" – zise Domnul,
"Du-te mai curând,
Iată-acum sosit-a ceasul,
Fă ce ai de gând".

Și-atunci Iuda-n grabă merse,
Către-acel sobor,
Unde se-aștepta cu sete
Al Domnului omor.

Acolo-și vându Stăpânul,
Iuda cel mișel,
Și printr-un sărut fățarnic
Îl predă pe El.

Și L-au dus la judecată,
Și L-au osândit,
Ca pe cruce cu ocară
Să fie răstignit.

CU CRUCEA-N SPATE

Cu crucea-n spate trec și-acum

Însângerat pe-al lumii drum,

Cu mâinile-n piroane vin

La uși inchise Eu suspin.

Cu mâinile-n piroane bat

La uși închise de păcat;

N-aude nimeni și pornesc

Sub crucea grea mă prăbușesc.

Sunt plin de răni de sânge-s plin

N-aude nimeni când suspin

Izvoare curg din jertfa mea

Nu vine nimeni ca să bea.

Eu sunt Pastorul cel ceresc,

Dar oamenii mă ocolesc

Și chem pe toți, de toți mi-e dor

Eu sunt Păstorul tuturor.

Vreau ca să intru-n casa ta,

Deschide-acum nu mă uita

Eu sunt al lumii Împărat,

Cu coasta-nsângerată bat.

Deschide-acum că anii fug,

Ia astăzi dulcele meu jug

Că jugul meu este ușor

Pe lume tu ești călător.

Sunt viața, sunt Lumina ta

Deschide-acum nu mă uita

Căci apa vie-ți voi da Eu

Voi fi Mântuitorul tău.

DOAMNE, IUBIREA TU EȘTI

Doamne, iubirea Tu ești,

Cuvântul Tău e adevăr.

Suflete, poți să iubești

Pe-Acela Binefăcător!

Refren:

Mergând la Golgota, să vezi

Izvorul acela frumos, cel mai frumos,

Ce curge din Domnul Iisus,

Fiind El in coastă împuns.

Iisuse, și eu Te iubesc,

Căci și Tu prea mult m-ai iubit,

De-acum tuturora vestesc

Iubirea Ta fără sfârșit.

Tu Cerul sfânt l-ai părăsit,

La oameni, jos, Te-ai coborât,

Păcatul și moartea, Iisuse,

Cu moartea Ta le-ai omorât.

În Ghetsimani, când Tu ai plâns

Cu lacrimi de sânge, amar,

Băut-ai Iisuse, întregul

Durerilor noastre pahar.

O, Scumpul meu Mântuitor,

Când moartea pe Cruce-ai răbdat,

Atuncea păcatele lumii

Cu sânge, pe veci, le-ai spălat.

Iisuse, Iisuse iubit,

Prin Jertfa-Ți ne ține curați

Și fă să rămânem de-a pururi

Sub Crucea Ta îngenuncheați!

EU PENTRU VOI MURII

Eu pentru voi murii

Pe cruce răstignit

Și singur mă jertfii

De nimenea silit.

V-am dat ca viață viața mea,

Dar ce-ați făcut cu ea?

V-am scos din moarte și necaz

Dar voi ce-mi faceți azi?

Pe Tatăl l-am lăsat

Și tronul strălucit,

Pe-ai mei i-am învățat

De-ai mei fui răstignit.

Un biet străin fui pe pământ

Sărac cum bine știți

Răspundeți-Mi de-aveți cuvânt:

Așa vreți să-mi plătiți?

Am suferit nespus

Cununi de spini pe cap,

Și coasta Mi-am împuns

Din moarte să vă scap

Am suferit atunci și-acum

Dar ce făcut-ați voi

Acum vă-ntreb în mila Mea

Urma-veți tot așa?

GRĂDINA GHETSIMANI

Era odat-o tainică grădină
În care Domnul se ruga plângând
Și fața Lui, cea plină de lumină
Era-ntristată până la mormânt.

De multe ori pe față El căzuse
Și se ruga cu mult amar nespus
“Să treacă Tată, să nu beau paharul!“
Paharul suferinței lui Isus.

O Ghetsimani, grădină neuitată
În tine plânge Domnul cu amar
Și-apoi se-mbracă-n haina umilinței
Și-și pregătește drumul spre Calvar.

O, Ghetsimani, grădina neuitată,
Tu ai văzut durerea lui Isus
Pe Iuda, când a sărutat o dată
Pe Domnul strălucirilor de sus !

O, Ghetsimani aș vrea să fiu în tine,
Să văd și locul unde El a plâns
Să plâng și eu, cu lacrimi și suspine
Să plâng, căci pentru mine El a plâns.

IISUSE PENTRU MINE

Iisuse, pentru mine din ceruri ai venit

Să suferi mii de hule și chin nemărginit.

R: În locul meu pe cruce ai murit.

O, domnul meu în veci să fii slăvit!

Iisuse, pentru mine din ceruri ai venit

Să fii bătut și veșnic sărac și umilit.

Iisuse, pentru mine din ceruri ai venit

Să fii scuipat în față, lovit și răstignit.

Iisuse pentru mine pe cruce ai murit,

Ca eu să fiu prin tine, o, Doamne, mântuit.

Iisuse, pentru Tine vreau și eu să trăiesc

Și jertfa Crucii Tale s-o cânt și s-o slăvesc !

IISUSE, PLANG IN FAȚA TA

Iisuse plâng în fața ta.

Smerit eu plec inima mea.

Tu sui supus un greu calvar

Și vei răbda un chin amar.

Vei suferi, Iisus iubit,

Uitat de-ai tăi și părăsit.

Cununi de spini vei suferi;

Și vei tăcea când te-or lovi.

Te vor lovi și vor scuipa.

Tu-i vei iubi și-i vei ierta.

Pe cruce-apoi Te-or răstigni.

Tu-i vei ierta și-i vei iubi.

Vei suferi și vei ierta,

Păcatul meu plătind așa;

Păcatul meu și-al lumii-ntregi

Prin moartea Ta o să-l dezlegi.

Și-n locul nostru vei răbda,

Să poți pe toți a ne scăpa.

Iisuse bun, Îți mulțumesc!

O, cum să-ți spun cât Te iubesc!

Pe veci, iubit Mântuitor,

Doresc să-ți fiu ascultător.

Și să m-ajuți când m-oi ruga

Să merg mereu pe calea Ta!

MĂ DUC LA GOLGOTA

Mă duc la Golgota, 
S-aud ce vorbește,
Să-L văd pe Domnul meu, 
Cum moare pe cruce.

Ce mare durere 
Pe El L-a apăsat!
El strigă: "Părinte! 
Pentru ce M-ai lăsat?" 

El nu se răzbună; 
L-aud cum S-a rugat:
"Părinte, iartă-le, 
Căci ei nu știu ce fac!"

Maria cum plânge, 
Mângâind-o zice:
"Vezi mamă, fiul tău. 
Păzește-o, Ioane!"

Iar pe acel tâlhar, 
Așa îl mângâie:
"Încă astăzi în rai, 
Vei fi tu cu Mine!"

„Setos sunt!" El strigă, 
Durerile sunt mari!
Prietenul nost` cel Sfânt, 
Pe cruce –ntre tâlhari.

Plecând capul zice: 
"Toate sfârșitu-s-au!
Părinte-n mâna Ta, 
Sufletul Meu Ți-l dau!"

O, IISUSE DULCE

O iisuse dulce

Pentru noi pe cruce

Tu te-ai răstignit

Iar eu rătăcitul

și nefericitul

am păcătuit.

Pe-a plângerii vale

De-a Ta, a Ta cale

Mult m-am depărtat.

A tale cuvinte

Iisuse Preasfinte

Nu le-am ascultat.

Dar acuma iată

Inima mea toată

Ție ți-o jertfesc.

A mele păcate

Vreau acuma toate

Să le părăsesc.

Rogu-mă fierbinte

Fiule preasfinte

Al lui Dumnezeu

Dă iar alinare

Dă iar ușurare

Sufletului meu.

Căci eu cu credință

Și cu umilință

Vin la Tine-acum

Primește-mă iarăși

Fii mie tovarăș

Pe-al vieții drum.

O, VAI, RĂNILE MELE…

Când era Iisus pe cruce

A strigat cu glasul dulce,

A strigat că-I era sete,

L-au adăpat cu burete.

R: O, vai rănile Mele, tare Mă dor!

Fiere-amară cu oțet

I-a fost băutura tot

Și în trei ceasuri din vreme

Soarele n-a dat lumină.

Luna, stele toate-au plâns

Și de jale s-au ascuns,

Iar îngerii n-au cântat

Văzând pe-al lor Împărat.

Cu cunună grea de spini,

Stând pe cruce-ntre străini,

Din Fiul lui Dumnezeu curgea

Sângele pârâu.

Din cap, mâini și din pâraie

Curgea sângele pâraie.

Când era pe cruce sus

A strigat cu glasul blând.

Stând sub arșița de soare

Te zbăteai în chin și jale,

Chinuit, batjocorit

Și de oameni răstignit.

Rănile Mă dureau rău,

M-a părăsit Tatăl Meu,

Mâinile sunt țintuite,

De ce M-ai lăsat, Părinte?

Sunt singur și n-am pe nimeni

Ca să stea pe lângă Mine,

Ucenicii M-au lăsat,

Toți de la Mine-au plecat.

Pe flămânzi i-am săturat,

Pe bolnavi i-am vindecat,

Dar acum nu am pe nimeni

Ca să stea pe lângă Mine.

Am venit la voi lumină,

Pe cruce Mi-ați dat odihnă,

Viață-n lume am adus

Și ei pe cruce M-au pus.

În mâna dușmanilor

M-a dat Tatăl Meu să mor,

Toți în față Mă scuipau

Și în rane Mă loveau.

Cunună de spini pe frunte,

Trupul tot întreg în sânge,

Puterile Mă slăbesc,

Pe cruce Mă chinuiesc.

Între tâlhari, Tată dulce,

M-ai dat ca să mor pe cruce!

Să sufăr atât de greu,

Fără milă-am rămas Eu.

Vai de neamu-acesta rău,

N-au crezut că-s Fiul Tău,

Dar acuma vin la Tine,

Iar ai Mei nu au pe nimeni!

PÂNĂ CE COCOȘUL, PETRE, VA CÂNTA

Până ce cocoșul, Petre, va cânta

De trei ori de mine te vei lepăda.

Tu, vai, ucenicul, tu al meu iubit

Tu piatra credinței de Mine nimit.

Acestea El îi zise, apoi l-au luat,

Și mulțime multă L-a dus la palat,

La arhiereul, omul cel viclean,

Care sinagogă prezida-n acel an.

Vai, cu ce blesteme am tăgăduit,

Pe acela care atât m-a iubit.

Eu, nelegiuitul, eu om de păcat,

Mai nainte apostol, acum apostat.

Să fug de aicea, să fug, să mă duc,

Și să-mi plâng păcatul, ochii să-i usuc.

Lacrimi de căință, lacrimi mi se cer

În toată viața căci eu altfel pier.

Smerenie mare, să nu mă mândresc,

Și a mea ființă s-o nesocotesc.

Să vadă urmașii prin exemplul meu,

Că omul greșește, nu-i ca Dumnezeu.

Dar ce văd, eu, doamne, Doamne îndurat,

Păcatul cel mare Tu mi l-ai iertat.

O știu asta bine, fața Ți-am zărit

Că-n a Ta clemență, dulce m-ai primit.

PENTRU CEI CE I-AM IUBIT

Pentru cei ce i-am iubit
Sus pe cruce răstignit,
Între doi tâlhari, în chin, am murit;
Pentru vreo 30 de-arginți
Voi copii și voi părinți,
M-ați vândut tâlharilor, ca să mor.

Refren: 
Oile Mele, ce v-am făcut Eu vouă?
În loc să veniți, crucea să-Mi fi luat,
Cunună de spini Mi-ați dat.
Oile Mele, ce v-am făcut Eu vouă?
M-ați dus la calvar, ca să mor pentru voi,
Ca să fiți și voi mântuiți.

Iuda, oișoara Mea
Ca să-ți umpli punga ta,
M-ai vândut tu la tâlhari, pentru bani.
Te-am nedreptățit cumva?
OriȚi-am tras dragostea Mea,
Atunci când prin sărutări, lor M-ai dat?

Când eram între călăi
Te-ai uitat la banii tăi
Și plângeai de ce-ai lucrat, că-i păcat.
Dat-ai banii-napoi toți,
Dar cei mincinoși și hoți
Nu primiră banii tăi, căci sunt răi.

De bani ce ți-ai cumpărat?
Funie de spânzurat,
Și-ai ajuns să fii de râs, cum stă scris.
E târziu să te căiești
După ce păcătuiești,
Lacrimile-ți curg pârâu, e târziu.

Pe pășuni verzi v-am purtat
Și la timp v-am adăpat,
Am umblat prin vânt și ploi, pentru voi.
Ziua-ntreagă prin păduri
V-am păzit de urși și lupi,
Pentru bine ce v-am vrut, M-ați vândut

SUB O SALCIE ÎNALTĂ

Sub o salcie înaltă

Maica Sfântă s-a oprit 

Și cu vocea –ndurerată

Către salcie a grăit:

Salcie dacă ți-e milă,

Apleacă- ți crengile-n jos

Ca să fac și eu cunună

Pentru Fiul meu Hristos.

Dacă îmi cunoști durerea 

Și voiești să mi-o alini,

Dă-mi din ramurile tale

O cunună făr -de spini.

Fiul meu e sus pe Cruce,

Îndurerat și-n mare chin

Și cu dor la el m-aș duce

Ca durerea să-i alin.

Atunci, salcia miloasă,

Crengile și le-a plecat, 

Maica a făcut cunună

Și s-a dus la Golgota.

Dar iudeii, nu voiră

Cu cunună făr -de spini

Ei voiau ca El să moară

În dureri și-n mare chin

De-atunci salcia miloasă

A rămas așa plecată

Nu s-a mai-nălțat în sus

Ca să-l plângă pe Iisus.

COLINDE LA ÎNVIEREA DOMNULUI

BAT CLOPOTELE

Bat clopotele-n turlă, bat:
– Creștini, Hristos a înviat!
Și toate cântă-n limba lor
Pe-al nostru scump Mântuitor

Bat clopotele, bat și azi,
Răsună fără de răgaz:
– Cât vrei să stărui în păcat
Tu, suflet frânt, nemângâiat?

Tu, inimă cu greu zăvor,
Tu, ochi aprins, tu, silnic dor,
Tu, gând de patimi lănțuit?
Iisus pe cruce a murit

Să capeți aripi, nu să cazi…
Bat clopotele, bat și azi:
– Trezește-te, trezește-te,
Prin Domnul înnoiește-te!

Înalță-te, înalță-te,
Îmbracă-te, încalță-te,
Și hai să-ncepem fuga, hai
Spre mult făgăduitul Rai…

Căci clopotele-n turlă bat:
Hristos din morți a înviat!

CÂNTAREA ÎNVIERII

Cântarea învierii

În lume-a răsunat

Biruitorul morții,

Hristos a înviat!

Cântați popoare-a lumii

Căci cel ce v-a iertat

Plătindu-vă păcatul,

Hristos a înviat!

Cântaț-i lumi și ceruri

Căci cel ce v-a creat

Biruitor vă vine

Hristos a înviat!

Cântați-I voi adâncuri

Ce el v-a dezlegat

Că-n veci slăvitul soare

Hristos a înviat!

Cântați-L pe-al măririi

Puternic împărat,

Cel viu învie astăzi

Hristos a înviat!

Cântați puteri și neamuri

Că Cel adevărat

În veci Nemuritorul

Hristos a înviat!

DIN MORMÂNTU-NTUNECAT

Din mormântu-ntunecat
Azi Hristos a înviat.
A-nviat, a-nviat
Lumea iar s-a luminat.

Îngerii din ceruri sus
Cântă Domnului Iisus.
Lui Iisus, lui Iisus
Ce viață ne-a adus.

Noi creștinii-n cor voios
Dăm mărire lui Hristos.
Lui Hristos, lui Hristos
Care din păcat ne-a scos.

Rândunele ciripesc
Toate florile-nfloresc
Înfloresc, înfloresc
Paștele sărbătoresc.

Să cântăm cu-adevărat
Azi Hristos a înviat.
A-nviat, a-nviat
Viață veșnică ne-a dat.

E ZIUA BUCURIEI

E ziua bucuriei

Cu sufletu-nălțat
Cântați,cântați cântați-I,

Hristos a înviat !

Hristos a înviat, Hristos a înviat
Adevărat, adevărat,

Cântăm,cântăm,cântați-I
Hristos a înviat !

E ziua biruinței, E ziua biruinței

Toți cei care-ați luptat.
Cântați,cântați cântați-l,

Hristos a înviat !

E ziua liberării,e ziua liberării

Toți cei care-ați scăpat.
Cântați,cântați cântați-I,

Hristos a înviat !

E ziua învierii, e ziua învierii

Toți cei ce-ați așteptat.
Cântați,cântați cântați-l,

Hristos a înviat !

E ZIUA ÎNVIERII

E ziua învierii, popoarelor, veniți,

În cugete și-n inimi lumina s-o primiți,

Cântări de biruință s-aducem lui Hristos,

Căci din robia morții cu moartea Lui ne-a scos.

Din groapă izvorât-a Hristos adevărat

Și râu de apă vie în lume a revîrsat.

Din apele acestui izvor nestricăcios,

Veniți să bem cu toții spre-al nostru bun folos.

La straja dimineții, un înger luminat,

Venit la groapă, strigă: “Hristos a înviat!”

Atotputernicia lui Dumnezeu slăvit

Pe oameni din morminte sculând, i-a mântuit.

Treziți din somn spre ziuă, s-aducem la mormânt

În loc de plâns, cântare; în loc de mir, cor sfânt,

Căci soarele dreptății, Hristos, a răsărit

Și tuturor viață ne-a dat de prisosit.

În iad și prin adâncuri ascunse sub pământ

Te-ai pogorât Iisuse, satana ai înfrânt.

Pe cei legați din veacuri, pe toți i-ai liberat

Și-a treia zi din groapă cu tine i-ai sculat.

Acel ce dă viață, se naște muritor

Primește ca să fie vândut evreilor.

Prin patimă îndreaptă pe omul rătăcit

Și binecuvântându-l la ceruri l-a suit.

E ziua cea smerită a săptămânilor

Stăpână-mpărăteasă și doamna zilelor

E praznicul cel mare al sărbătorilor,

Slăviți în cânt pe Domnul în vecii vecilor.

Se arată Fecioarei un înger din senin

Strigând de bucurie tot cerul este plin.

Deci, bucură-te maică, căci fiul tău iubit

Zdrobind puterea morții din groapă a ieșit.

Iuresalime, cântă! În veci ești strălucit,

Căci slava cea cerească din tine-a răsărit;

Te bucurăși saltă, Sioane munte sfânt,

Hristos coboară iața din ceruri pe pământ.

HRISTOS A ÎNVIAT, CE VORBĂ SFANTĂ

Hristos a înviat !Ce vorbă sfântă !…

Îți simți de lacrimi calde ochii uzi

Și-n suflet parcă, serafimi cântă

De câte ori creștine o auzi.

Hristos a Înviat!

În firul ierbii a-nviat Hristos,

În poieniță unde sunt cerbii,

În florile de piersic și de măr.

În stupi de-albine, fără de greș,

În vântul care-adie mângâios,

În ramura de cireș,

Dar, vai, în suflet, a-nviat Hristos!?…

Ai cântărit cu mintea ta

Cât bine ai făcut sub cer umblând?

Ești tu acum pornit spre bine

Măcar acum te simși mai bun, mai blând ?

Simți tu topită-n suflet ura,

Mai vrei pieirea celui plin de har ?

Ți-ai pus zăvor pe ta gură,

Iubirea pentru semeni o simți jar?

O, dac-aceste legi prea sfinte

În aur măcar azi s-au îmbrăcat,

Cu serafimii, un imn fierbinte,

Ai drept să cânți: Hristos a înviat!

E ZIUA SFÎNT-A BUCURIEI AZI

E ziua sfânt-a bucuriei azi

E ziua cântului curat

Nu-i nici un suflet cu necaz

Azi nu curg lacrimi pe obraz

Căci lumea-ntreagă cântă az’:

Hristos, Hristos a înviat!

E ziua mare-a Sfintei Învieri

E ziua harului curat,

Uitând durerile de ieri,

Primind cerești și noi puteri,

Părtași slăvitei înfieri,

Hristos, Hristos a înviat!

E ziua sfînt-a marii îndurări

Ce harul sfânt ne-a dat,

Azi prețul multelor iertări

Ne-a dat a Lui răscumpărări

E-un soare nou pe-a noastre zări

Hristos, Hristos a înviat!

E ziua sfânt-a dulcei mângâieri

E ziua gândului curat,

Voi cei ce-ați suferit dureri

Și-ați plâns fără nădejde ieri

Sunt frânte-a iadului puteri

Hristos, Hristos a înviat!

E ziua sfânt-a marii biruinți

E ziua Celui ce-a luptat,

Câți îndurat-ați umilinți

’nălțați a voastre năzuinți

Cântând cu cetele de sfinți

Hristos, Hristos a înviat!

HRISTOS A ÎNVIAT DIN MORȚI

Hristos a înviat din morți,

Hristos a înviat!

Deschise-s iar a vieții porți

Hristos a înviat!

R: A înviat, a înviat, a înviat

Hristos a înviat!

Adevărat, adevărat,

Hristos a înviat!

Cu moartea pe moarte călcând,

Hristos a înviat!

Viață lumii aducând,

Hristos a înviat!

Și celor din mormânturi jos,

Hristos a înviat!

Răsare soare glorios,

Hristos a înviat!

Viață dăruindu-le,

Hristos a înviat!

Scripturile-mplinindu-le,

Hristos a înviat!

Cântați spre slava Tatălui,

Hristos a înviat!

Mărire învierii lui,

Hristos a înviat!

HRISTOS DIN MORȚI A ÎNVIAT

1.Hristos din morți a înviat

A înviat, a înviat,

Hristos, Hristos,

Hristos a înviat!

2.S-aprind luminile în sat…

3.Lin clopotele au sunat…

4.Din cer un înger a strigat…

5.Tot iadul s-a cutremurat…

6.Din morți Hristos a înviat…

ÎNGERUL A ALERGAT

Îngerul a alergat, laudă Domnului
Și Fecioarei a strigat, laudă Domnului
O, tu, cea plină de dar,nu te-ntrista cu amar!

Laudă Lui, laudă Lui, laudă Domnului!

Că Fiul tău Cel preasfânt, laudă Domnului
A-nviat azi din mormânt, laudă Domnului
Și pe morți i-a ridicat,mântuindu-i de păcat.

Laudă Lui, laudă Lui, laudă Domnului!

Azi popoarelor cântați, laudă Domnului
Domnului vă bucurați, laudă Domnului
Că El din morți a-nviat,moartea cu moarte-a călcat.

Laudă Lui, laudă Lui, laudă Domnului!

Și mărirea lui Hristos, laudă Domnului
Ca un soare luminos, laudă Domnului
Peste noi a răsărit și pe toți ne-a mântuit.

Laudă Lui, laudă Lui, laudă Domnului!

Tu curată, care ești, laudă Domnului
Maica luminii cerești, laudă Domnului
Veselește-te curat de Fiul tău înviat!

Laudă Lui, laudă Lui, laudă Domnului!

COLINDE LA NAȘTEREA DOMNULUI

ASTA-I SEARA CEA FRUMOASĂ

Asta-i seara cea frumoasă, florile dalbe

Și de Dumnezeu aleasă, florile dalbe

Seara mare a lui Crăciun, florile dalbe

Când s-a născut Domnul bun, florile dalbe.

Noi umblăm să colindăm, florile dalbe

Vestea bună sș v-o dăm, florile dalbe

Că vine Mântuitorul, florile dalbe

Și de viață Dătătorul, florile dalbe.

Colindița nu-i mai multă, florile dalbe

Să trăiască cine ascultă florile dalbe,

Sus la cer o înălțăm, florile dalbe

Jos la gazde o-nchinăm, florile dalbe.

O-nchinăm cu veselie, florile dalbe

Și cu mare bucurie, florile dalbe

C-am ajuns seara de-Ajun, florile dalbe

Și-a bătrânului Crăciun, florile dalbe.

Sus mai sus v-am înălțat, florile dalbe

Ce-am știut noi v-am urat, florile dalbe

Rămâi om bun sănătos, florile dalbe

C-ai fost gazda lui Hristos, florile dalbe!

ASTĂZI S-A NĂSCUT HRISTOS

Astăzi s-a născut Hristos
Mesia chip luminos 
Lăudati și cântați, 
Și vă bucurați!

Mititel înfășețel, 
În scutec de bumbăcel 
Laudați și cântați 
Și vă bucurați!

Vântul bate, nu-L răzbate, 
Neaua ninge, nu-L atinge 
Laudați și cântați 
Și vă bucurați!

Și de-acum până-n vecie 
Mila Domnului să fie 
Laudați și cântați 
Și vă bucurați!

CÂND TE-AI NĂSCUT IISUSE

Când te-ai născut Iisuse

Și îngerii de sus

Cântarea minunată

A păcii, ne-au adus.

S-a bucurat pământul

De mii de ani dorea

Să vină să-l cuprindă

Odată pacea ta.

R: Hai lerui Doamne, lerui ler

Hai lerui Domn din cer.

Doreau să vină munții

Și apele-o doreau

Și câmpul și pădurea

și toate-o așteptau.

Iar Tatăl o trimise

Prin Tine fiu plăcut

Toți îngerii-o vestiră

Dar lumea nu te-a vrut.

N-a vrut să te iubească

N-a vrut a te urma

Pe tine Domnul păcii

și n-au vrut pacea ta.

Și mulți se învrăjbiră

Și mulți s-au tulburat

La porți închise pacea

Mereu plângând a stat.

Iar azi ca niciodată

Iisuse însetăm

De pacea Ta, de pacea

Pe care-o așteptăm.

O, dă-ne-o iarăși, Doamne,

Iisuse cum au spus

Odată îngerașii

Când coborau de sus.

CE-AȚI VĂZUT PĂSTORI

Ce-ați văzut păstori sculați până-n zori?

Am văzut pe nou născutu

Prunc Iisus din cer venitu

Fiu dumnezeiesc, fiu dumnezeiesc.

Ce palat avea, unde Domnul sta?

Peștera străină rece

Peștera de dobitoace

Palatul era unde Domnul sta.

Ce-avea de-așternut, Micul nou-născut?

Ieslea îi era culcușul,

Fân și paie așternutul,

Micului păstor, micului păstor.

Cine sta cu el, pruncul mititel?

Sta Maria, Maica Sfântă,

Sta Iosif cu fața-i blândă

Sta și se-nchina, sta și se-nchina.

Cine îi cânta, cine-l preamărea?

Îngerii din cer veniră

Vesele cântări doiniră

Micului Iisus, micului Iisus.

CERUL ȘI PĂMÂNTUL

Cerul și pământul
În cântări răsună, 
Îngeri și oameni
Cântă împreună.

Refren:
Hristos se naște, 
Domnul coboară, 
Îngerii cântă, 
Magii îl adoră, 
Păstorii-aleargă, 
Ieslea o-nconjoară, 
Mari minuni se întâmplară

În Viflaim azi
E mare minune
Fecioara curată

Fiu născut în lume

Din cer cuvântul
În trup se arată
Noaptea cu lună
Zi se face-ndată

Din răsărit vin
Magi cu bucurie
Cu daruri vestite, Aur și tămâie

Hristos se naște
Veniți la-nchinare
Cu vesel suflet, 
Veselă cântare.

COBOARĂ DOMNUL

Coboară Domnul pe pământ, Osana, Osana

Lângă iesle îngeri sunt, Osana, Osana.

R: Osana, Osana

Să-I cântăm, să-L lăudăm

Osana, Osana

Slavă Lui să-i dăm.

Îl preamăresc îngeri mereu, Osana, Osana

Pe fiul lui Dumnezeu, Osana, Osana.

Păstorilor li s-a spus, Osana, Osana

Ca să meargă la Iisus, Osana, Osana.

Trei magi de la răsărit, Osana, Osana

Cu daruri ei au venit, Osana, Osana.

Pruncului s-au închinat, Osana, Osana

Marelui nostru mpărat, Osana, Osana.

COBORÂT-A COBORÂT

Coborât-a coborât

Domnul pe acest pământ.

Vrând să-ncerce și să vada

Ce fac domnii cu iobagii

Și iobagii cu săracii.

Mers-au și-au ajuns în sat

La casa de om bogat.

Bună seara om bogat!

Gata-i cina de cinat?

Cina-i gata pentru noi

Nu pentru săraci ca voi.

Haide Petre să mai mergem

Pe drumul drumeagului

La casa săracului.

Bună seara om sărac!

Gata-i cina de cinat?

Cina gata nu avem

Dar din sat o căpătăm

Și din cină tot vă dăm.

Și cinară și plecară

Casa-i binecuvântară.

Dar pe drum când se duceau

Dumnezeu din grai grăia:

Uită-te Petre la stânga

Și spune-mi ce vei vedea!

Văd casa bogatului

În mijlocul iadului

Arde-n para focului.

Colo-n slăvile cerești

Spune-mi Petre ce zărești.

Pe sărac îl văd cu-ai lui

Ospătând la mese-ntinse

Cu mii de făclii aprinse.

COPIL CU LACRIMI PE OBRAZ

Copil iubit cu ochi senini

Tu iarăși vii printre străini,

În peșteră pe paie reci

Tu iarăși capul ți-l apleci.

Dar azi nici craii nu mai vin

și nici păstori să-ți cânte lin,

Copil iubit cu ochi senini,

Tu iarăși vii printre străini.

Copil iubit, copile blând,

Tu vii și azi ca orișicând

De mii de ori , copil sărman,

Tu vii în lume an de an.

Tu știi că cei ce-ți cântă azi

Scuipa-vor mâine-al Tău obraz

Și totuși tu, copile blând,

Tu vii și azi ca orișicând.

Copil cu suflet plin de dor

Te-ai coborât de mila lor

În iesle rece Te-ai culcat,

Și nimeni nu te-a legănat.

L ai tăi Iisuse ai venit

Și neștiind nu te-au primit,

Iar Tu cu suflet plin de dor,

Ai plâns mereu de mila lor.

Copil străin, cu plâns amar,

Azi bați la uși închise iar

și Te-am văzut Iisus iubit

Din mii de praguri izgonit.

La mii de uși ai așteptat

Dar nimeni nu s-a îndurat,

Și ai rămas în ger și azi

Copil cu lacrimi pe obraz.

Și totuși Tu, copil sărman,

Cobori în lume an de an,

Cu bine răul să-l plătești,

Să rabzi, să ierți și să iubești.

Din nou la oameni te cobori,

Să suferi iară și să mori,

Să te jertfești de mila lor,

Copil cu suflet plin de dor.

Bătând mereu cu același dor

La uși închise cu zăvor.

Dar câți Ți-ar mai deschide azi

Copil cu lacrimi pe obraz?

Copil iubit, copil umil,

Curat ca roua de april,

De-atâta vreme Tu petreci

La ușa inimilor reci.

DE LA RĂSĂRIT CU-ALAI

De la răsărit cu-alai

Iată c-au venit trei crai

Și-n ierusalim intrară

Tot orașul colindară.

Întrebau în lung și-n lat

Unde-i noul împărat,

Care-acuma s-a născut

Steaua Lui noi am văzut.

Iar Irod s-a tulburat

Craii-n grabă i-a chemat

Zicând mergeți de-L aflați

Și venind mă-nștiințați.

Să vin să mă-nchin și eu

Ca unuia Dumnezeu.

Magii dacă au plecat

Pe Hristos ei l-au aflat.

Cu daruri s-au închinat

Și-n țara lor au plecat

Pe-altă cale în ascuns

Precum îngerul le-a spus.

DIN CER SENIN

Din cer senin, un cor divin

Se-aude lin cântând.

Păstori cu har, pe culmi apar,

Albi miei în dar ducând.

O stea din zări, veghind cărări

Spre depărtări arzând,

Conduce magi cu daruri dragi,

În albi desagi ducând.

Și-un prunc plăpând cu chipul blând

Stă surâzând, tăcând…

Din cer senin, un cor divin

Se-aude lin cântând.

DIN SLAVĂ

Din slava dragostei cobori

S-aprinzi lumini în sărbători,

În inimi frânte să Te-apleci

Și cu iubire răni să legi.

Din cerul păcii astăzi vii

Știind că mulți te vor huli,

Să speli cu dragoste și har

Al omenirii trup murdar.

Din slava dragostei cobori

S-aprinzi lumini în sărbători,

În inimi frânte să Te-apleci

Și cu iubire răni să legi.

DOAMNE A TALE CUVINTE

Doamne a tale cuvinte

Care s-au scris mai-nainte

S-au plinit precum și scrie

Moise la cartea întâie.

O minune, o minune!

De la răsărit răsare

O stea cu lumină mare,

Razele își răspândește,

Pe trei crai povățuiește.

O minune, o minune!

DULCE COPILAȘ CERESC

Dulce Copilaș ceresc, ce te naști pe lună

Vino, eu îți dăruiesc casa cea mai bună.

R: Vino obrăjori de crin

Mâini de albă floare

Vino ochi de cer senin,

Dulce strop de soare,

Scump Iisus, drag Iisus,

Dulce strop de soare.

Dulce Copilaș ceresc, ce te naști pe lume

Vino, iată te doresc, frași surori și mume.

Dulce Copliaș ceresc, Fiu de Maică Sfântă,

Vino! Cei ce te primesc cu iubire-Ți cântă.

Vino, Copilaș ceresc, harul re-noiește

Și-ntreg neamul omenesc, iartă-l și-l sfințește.

DUPĂ DATINI COLINDĂM

Scoală gazdă bună, scoală nu mai sta,

Florile sunt dalbe, flori de măr,

C-am venit acuma a vă colinda,

Florile sunt dalbe, flori de măr.

R1: Omul bun ne va primi

Și cu drag ne va cinsti.

După datini colindăm,

Pe Hristos îl lăudăm.

Doar în toamna asta merii-au fost sădiți,

Florile sunt dalbe, flori de măr,

Și în noaptea asta iată-i înfloriți,

Florile sunt dalbe, flori de măr.

Din căldura dragostei vor înflori,

Florile sunt dalbe, flori de măr,

Și în pacea casei voastre vor rodi,

Florile sunt dalbe, flori de măr.

R1

R2: Omul bun ne va primi

Și cu drag ne va cinsti.

După datini colindăm,

La mulți ani noi vă urăm.

FLORI DE MĂR

Colo-n casa lui Crăciun, lui Crăciun, lui Crăciun,

S-a născut Domnul Preabun, florile de măr.

S-a născut azi pe pământ, pe pământ, pe pământ,

Fiul Celui veșnic Sfânt, florile de măr.

R: Îngerii cântau și se bucurau

Păstorașii toți veseli fluierau.

Lumină I-a strălucit, strălucit, strălucit,

O stea de la răsărit, florile de măr.

Păstorașii-au auzit, auzit, auzit,

Să se-nchine au venit, florile de măr.

Iară magi din depărtări, depărtări, depărtări,

Sosit-au din mări și țări, florile de măr,

Daruri multe aducând, aducând,

aducând,

Pruncușorului cel Sfânt, florile de măr.

ÎN IESLEA DIN BETLEEM

În ieslea din Betleem

S-a născut precum vedem,

R: S-a născut pe fân uscat,

De îngeri înconjurat,

Mesia, Mesia.

Prigonit de oameni răi,

Dar slăvit prin sfinții săi.

Crai cu daruri au venit,

Steaua i-a călăuzit.

Vă vestim iubiți creștini,

Tinde-ți mese cu lumini.

ÎN LOCAȘUL LUI CRĂCIUN

În locașul lui Crăciun, hai, Lerului Doamne,

S-a născut un Domn Preabun, hai Lerului Doamne,

Astăzi S-a născut Hristos hai, Lerului Doamne,

Domnul cel prealuminos hai, Lerului Doamne,

Noi umblăm și colindăm, hai , Lerului Doamne,

Și pe Domnul căutăm, hai, Lerului Doamne,

Că-i Feciorul Cerului, hai, Lerului Doamne,

Și Domnul pământului, hai, Lerului Doamne,

Să slăvim pe Domnul Sfânt, hai, Lerului Doamne,

Că venit-a pe pământ, hai, Lerului Doamne.

ÎN NOAPTEA SFÂNTĂ DE CRĂCIUN

În noaptea sfântă de Crăciun

Pe drumul nins de lună,

Trei magi călări cu suflet bun

Aleargă împreună.

R: Lerui, lerui, lerui

Lerui, lerui, ler

Lerui, lerui, lerui,

Lerui Domn din cer.

De unde vin, cum se numesc,

Ce doruri îi frământă?

Spre iesle ei călătoresc

Și cerurile cântă.

Și cântă inimile lor

Aprinsă-i bucuria

Că s-a născut Mântuitor,

Azi s-a născut Mesia.

Venim și noi să-l lăudăm

Pe Domnul cu iubire,

Ca și noi să ne bucurăm

De marea-i mântuire.

Mărturisindu-I vina grea

La El aflăm iertare,

Și vom vedea o nouă stea

Pe cer cum ne răsare.

ÎNGER ALB DIN CERUL SFÂNT

Înger alb din cerul sfânt

Se coboară pe pământ,

Veste bună aducând

Despre mesia cel Sfânt.

Cum smerit S-a întrupat,

Să ne scape de păcat,

Și cum ceru-a părăsit

Căci atâta ne-a iubit.

Loc în lume n-a avut

Domnul Cel-Făr-de-nceput,

Ieslea boilor i-a fost

Leagăn sfânt și adăpost.

Azi din nou, Iisuse blând,

Vii la noi ca oarecând

Ieslea inimii ne-o cei

Ca să simți căldura ei.

LA BETLEEM ÎN ORAȘ

La Betleem în oraș

Nu e loc niciun locaș.

La înscrisul poruncit

Multă lume a venit.

R: Floarea raiului,

Steaua cerului,

Nu e loc niciun locaș

Pentru-un copilaș.

Maica sfântă umblă-n grabă,

De locaș mereu întreabă,

La bogatul în ocol

Este loc destul și gol.

Dar la inimă-i zgârcit

Nu-i dă loc de poposit.

La săracul nu e loc

Și e frig, căci n-are foc.

MARE MINUNE

Mare minune s-arată

La Vitleem astă dată

De îngeri și păstori,

Ciobănașii de la oi.

Aduce-se laudă multă

Lângă peștera cea sfântă

Strigau păstorii cântare,

Laudă Domnului prea mare.

Numai boii o primiră

și suflând o încălziră.

Și în ieslea boilor

Naște Maica Pruncușor.

Îngerașii i-au cântat

Păstorii au fluierat

Iar craii când au venit

Daruri scumpe-au pregătit.

Aur, smirnă și tămâie

Au adus spre veselie

Și noi astăzi să venim

Pruncului să-i mulțumim.

Și noi astăzi să venim

Pruncului să-i mulțumim.

Că e Domn și Împărat

Dumnezeu adevărat.

LA BETLEEM ÎN NOAPTE

La Betleem în noapte

O stea pe cer s-arată,

E steaua ce vestește

Minune-adevărată.

Că s-a născut în staul

În ieslea cea săracă,

Smeritul prunc Mesia

Din preacurata Maică.

Fiul cel din veci dorit

Pe pământ s-a coborât.

Îngeri din cer imnuri cântând,

Păstori pe plaiuri fluierând.

Iar cei trei crai, călări pe cai

Vin căutând și întrebând:

„-Un’ S-a născut Hristos?”

La Betleem, la Betleem, la Betleem,

Acolo s-a născut Hristos!

O, SFÂNT COLIND

O, sfânt colind îndepărtat

Din noaptea neuitată,

Ce fericiți te-am colindat

Copil bălai cu glas curat,

Când trei păstori umblau prin zări

Cu vestea minunată.

R: Colind frumos pentru Hristos,

Cântat din suflet credincios,

Colind curat și-ndurerat

Cântat prin loc înstrăinat.

O, praznic sfânt și luminos

Al nașterii slăvite,

Ce fericit și ce duios

Ne-aduci în inimi pe Hristos,

Când dăruiești trăiri cerești

Credinței neclintite.

O, Sfânt Copil, o, dalbe flori,

O, Maică Preacurată,

Când vin a voastre sărbători

V-aștept mereu cu noi fiori

S-aduceți iar cerescul har,

Ce-l aducea-ți odată.

PE CĂRAREA ȘERPUITĂ

Pe cărarea șerpuită

Cu argint împrejmuită,

Vin cântând de sărbători,

Cete de colindători.

Busuioc verde pe masă

Dă-ne drumul gazdă-n casă!

C-am umblat și-am colindat,

Satu-ntreg noi l-am urat.

La mulți ani cu bucurie,

Sănătate să vă fie,

Spor la bine să aveți,

Și-n anul ce-l începeți!

La anu’ și la mulți ani!

SFÂNTUL COPILAȘ

Sfântul copilaș, într-un stăulaș

Domnul Cel’nălțat, stă pe fân uscat.

Tânără Măicuță, dă-I haină călduță

Alb firuț de crin, drag Fiuț divin.

R: Osana, Osana, Osana,

Vine Domnul Copilaș

Înfășat în scutecaș

În grăjduț cu miei și oi

Să ne mântuie pe noi,

Florile dalbe,

Să ne mântuie pe noi.

Îngerași de sus, ce-I dați lui Iisus?

Cerul cel senin și cununi de crin.

Păstorași de jos, ce-I dați lui Hristos?

Raza soarelui, floarea câmpului.

Copilaș sărac, dau un fir de mac,

Copilaș cioban, dau un miel de-un an,

Copilaș pescar, dau un mic dinar,

Copilaș bogat, n-am nimic de dat.

SLAVĂ ȚIE

R: Slavă Ție, o, Scump Iisus

Că ai venit în lume

Pacea ne-ai adus.

În orașul Betleem

Veniți toți ca să-l vedem,

Că astăzi ni s-a născut

Domnul cel făr’ de-nceput.

Și astăzi s-a împlinit

Ce fusese profețit,

Că fecioara Maria

A născut pe Mesia.

Astăzi s-a născut Hristos

Mesia chip luminos,

Trei crai de la răsărit

La-nchinare au venit.

SOMNUL LUI IISUS

Domnește pacea pe pământ

Dormi, dormi, dormi

Copile Sfânt!

R: Mii de heruvimi

Și de serafimi,

Te slăvesc în cor

Copil Mântuitor.

Îngerii coboară lin din cer,

Dormi, dormi, dormi

Copil stingher!

Păstorii vin în cor cântând,

Dormi, dormi, dormi

Copile blând!

Și ruga lor se-nalță lin,

Dormi, dormi, dormi

Copil divin!

Și Maica sfântă i-a primit,

Dormi, dormi, dormi

Copil iubit1

Precum a fost proorocit,

Dormi, dormi, dormi

Copil smerit!

Îți mulțumim Iisus iubit,

Dormi, dormi, dormi

Copile sfânt!

SOSIT-A PRAZNICUL IARĂ

Sosit-a praznicul iară

De care ne bucurăm,

Căci Iisus din cer coboară

Să se nască-n Viflaim.

Dar Maria Maică Sfântă

Și Maica lui Dumnezeu,

N-are loc să odihnească,

Să nască pe Fiul său.

Ea umbla din casă-n casă

Și nimeni nu o lăsa,

Și bătea din poartă-n poartă

Până din oraș ieșea.

La peșteră când sosiră

După ce se odihniră,

Cerul frumos strălucea

De o stea ce răsărea.

Steaua de la răsărit

Ce mergea către apus

Să le-arate la magi locul

Unde s-a născut Iisus.

Să se bucure oricine

De nașterea lui Iisus,

Că ne-a scos din focul veșnic

După cum proorocii au spus.

TU EȘTI LUMINA CEA SFÂNTĂ

Tu ești lumina ce sfântă

Precistă blagoslovită,

C-ai născut pe Fiul Sfântu’

Oamenilor pe pământu’.

Tu ești cinste îngerească

Și slavă apostolească

Biruință sihăstrească

Nădejdea călugărească.

La toți sfinții ești cunună

Cu cocon fiu împreună,

Toți se satură cu tine,

De dumnezeiasca pâine.

Tu ești izvor de viață

Adăpi bine cu dulceață,

Și ești Maica adevărată

C-ai născut Fiu făr’ de tată.

Mai întâi și mai cinstită,

Decât soarele mai sfântă,

Întru totul ești sfințită,

De David ești proorocită,

De-nțeleptul solomon

Și de sfântul Ghedeon;

Ești ieslea sălășluită

Și carte pecetluită.

Cartea ne scrie cu drepții

Unde doresc înțelepții,

Și de-acum până’n vecie,

Mila Domnului s[ fie!

VIFLAIME, VIFLAIME

Viflaime, Viflaime

Cum de n-ai primit la tine

Pe Fecioara Maria

Să nască pe Mesia?

N-ai primit tu Viflaime

În casele tale bune

Să-I dai un pic de sălaș

Celui mai sfânt Copilaș.

N-ai știut tu Viflaime

Cu câtă dragoste vine,

Cea mai sfântă-ntre fecioare

A Domnului Născătoare.

Pat moale și scutecele

I-au dăruit vitele,

Lumină i-a strălucit

O stea de la răsărit.

Peștera cea-ntunecoasă

A fost a Domnului casă,

La venirea Sa în lume.

Din vina ta, Viflaime.

VIN DIN CERURI ÎNGERAȘII

Vin din ceruri îngerașii

Împletind cununi de aur

Și cântând aduc vestire

La păstorii de la staul.

Undeva prin ceața deasă

Adunați cu toții-n tindă

La o casă luminoasă

Trei copii spun o colindă.

Ia sculați voi gospodari

Florile dalbe, flori,

Că vă vin azi oaspeți rari

Florile dalbe, flori.

Pruncușor acum în iesle

Stă smerit stăpânul lumii

Strălucesc în juru-i toate

Albe ca argintul lunii.

Iar din ceruri steaua sfântă

Dulce raza și-o coboară

Peste iesle, peste staul,

Peste frageda fecioară.

Și din depărtări cu grabă

Dinspre zările senine,

Încărcați cu daruri scumpe

Vin trei magi să I se-nchine.

Binecuvântat fii Doamne

Cel ce vii cu bucurie

Fă ca inimile toate

Să ți se deschidă Ție.

VINE FIUL SFÂNTULUI

Vine Fiul Sfântului, soarele pământului

Vine-n ieslea mieilor, regele iudeilor,

Mirele iubirilor, prețul mântuirilor.

R: Ce-i aduceți lui Hristos?

Florile dalbe,

Raza soarelui, floarea câmpului,

Florile dalbe, flori de măr.

Noi aducem Sfântului , lacrima cuvântului,

Închinarea zorilor, adorarea norilor,

Tremurul suspinului și cununa spinului.

Vine Fiul Domnului , mântuirea omului

Și dorul trimișilor, crucea răstigniților

Și plata pământului, lespedea mormântului.

ZURGĂLĂI, ZURGĂLĂI

Caii lui cei mari

Zboară prin nămeți,

Știm că-i așteptat

De fete și băieți.

Are părul alb,

Barba e de nea,

Iar în spate duce el,

Duce el ceva.

R: Zurgălăi, zurgălăi,

Veseli zurgălăi,

Se aud de pe drum

Peste munți și văi.

Vine iar și la noi

Moșul blând și bun,

Să cântăm, să cântăm

Pentru Moș Crăciun.

Seara-i de mister,

Bradul e-ncărcat,

Azi când vine el

Totu-i minunat.

Roata de copii,

Bradu-i la mijloc,

Și așteaptă toți

S-audă cioc, cioc, cioc.

Moșule să știi,

Noi am fost cuminți,

Poți să îi întrebi

Chiar și pe părinți.

Vino, te-așteptăm,

Pune sacul joc,

Spune-ne ce ai în el,

Te rugăm frumos.

Sacul lui cel plin

Iată s-a golit,

Daruri pentru toți,

Tot ce ne-am dorit.

Anul viitor,

Iarăși va sosi,

Dar până atunci

Oare cât o fi?

Cele două troițe realizate de Visarion Iugulescu

La mănăstirea Cernica

Pe 24 mai 2014, la comemorarea lui Visarion Iugulescu

La mănăstirea Pantocrator din Alexandria

BIBLIOGRAFIE

ABRAHAMS, Roger D., Interpreting Folklore Ethnographically and Sociologically, Handbook of American Folklore, 1982.

ADRIAN, Pr. Simeon, Biserica, sectele și frații mincinoși, Ed. Pelerinul, Iași, 1998.

Almanahul bisericesc, Arhiepiscopia Târgoviștei, Târgoviște, 2008.

BĂNCESCU, Iuliana, Cântările religioase din Maramureș, Editura Macarie, Târgoviște, 2000.

BÎRLEA, Ovidiu, Metoda de cercetare a folclorului, Editura pentru literatură, București, 1969.

BÎRLEA, Ovidiu, Folclorul românesc, vol. I, Editura Minerva, București, 1981.

Biblia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

BOUSONO, Carlos, Teoria expresiei poetice, Editura Univers, București, 1975.

BRANIȘTE, Pr. Prof. Ene, Literatura liturgică în teologia românească, în BOR, an 1971, nr. 1-2.

BRANIȘTE, Ene, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.

BRANIȘTE, Pr. Prof. Ene, Originea, instituirea și dezvoltarea cultului creștin, în S.T., an X (1963), nr. 3-4.

BRANIȘTE, diacon Ene, Participarea la liturghie și metode pentru realizarea ei, Tipografia Institutului Biblic și de misiune ortodoxă, București, 1949.

BRĂILOIU, Constantin, Opere (Versul popular românesc cântat), ediție critică de Emilia Comișel, vol. I, București, 1967.

BRĂTULESCU, Monica, Contribuții la cercetarea poeticii colindelor, Editura Academiei RSR, București, 1967.

BRĂTULESCU, Monica, Colinda românească, Editura Minerva, București, 1981.

BRÂNDUȘ, Victor, Pagini din activitatea corală târgovișteană,1974.

BRIA, Ion, Dicționar de teologie ortodoxă, Editura Universului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

BURLĂNESCU, Gheorghe,UNGUREANU, Ștefan, Mărul înflorit:o viață în slujba lui Hristos:părintele Visarion Iugulescu, Alexandria,Cartea Ortodoxă, 2013.

BUZERA, Alexie Al., Cultura muzicală românească de tradiție bizantină din sec. al XIX-lea, Fundația Scrisul Românesc, Craiova, 1999.

CARACOSTEA, Dumitru − Poezia tradițională română, vol. 1, Editura pentru Literatură, București, 1969.

CARACOSTEA, Dumitru , Expresivitatea limbii române, Editura Polirom, Iași 2000.

CARAMAN, Petru, Colindatul la români, slavi și la alte popoare , Editura Minerva, București, 1983.

CARAMAN, Petru − Studii de folclor, vol. I, Editura Minerva, București, 1987.

CAZACU Tatiana-Slama , Psiholigvistica (O știință a comunicării), Editura All, București, 1999.

CĂLINESCU, George, Arta literară în folclor, în Istoria literaturii române, vol. I, Editura Academiei, București, 1962.

CĂLUGĂR, Dumitru, Catehetica, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2002.

CHEVALIER, Jean; Gheerbrant, Alain − Dicționar de simboluri, vol. 1-3, Editura Artemis, București, 1994, 1995.

CHIVU, Gheorghe, Civilizație și cultură. Considerații asupra limbajului bisericesc actual, Editura Academiei Române, București, 1997.

CHOMSKY, N., M. HALLE, Sound Pattern of English, 1968.

COSTEA Pr. Prof. Gr., CROITORU, prof. I., LUNGU, prof. N. , Gramatica muzicii psaltice, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1951

COLECȚIE de cântece bisericești, Editura seminarului franciscan, Hălăucești, 1919.

COMIȘEL, Emilia, Colindele religioase (încercare de tipologie literară-muzicală) în Imagini și permanențe în etnologia românească, Chișinău, Știința, 1992

CONSTANTINESCU, Al. N., Sectologie, București, 1929.

CONSTANTINESCU, Nicolae; DOBRE, Alexandru – Etnografie și folclor românesc. Note de curs. Partea I. Familia științelor etnologice, Editura Fundației România de Mâine, București, 2001.

COSTANTINESCU, Nicolae, Rima în poezia populară românească, Editura Minerva, București, 1973.

CONSTANTINESCU, Nicolae, Lectura textului folcloric, Editura Minerva, 1986.

COSTIN, Conf. univ. dr. Claudia , Curs de ETNOGRAFIE ȘI FOLCLOR pentru Învățământul la Distanță.

COȘERIU, E., Introducere în lingvistică, traducere de Elena Ardeleanu și Eugenia Borcilă, Editura Echinox, Cluj, 1995.

COTEANU, Ion, Stilistica funcțională a limbii române (Stil, stilistică, limbaj), Editura Academiei, București, 1973.

COTTERELL, Arthur − Dicționar de mitologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002.

DAMASCHIN, Sf. Ioan , Omilia I la Adormirea Maicii Domnului, Migne, P.G. XCIV, col. 716 si 720 C.

DANCĂ, Titi, Dialogul interreligios în teologia ortodoxă română contemporană, în S.T., nr. 1, 1991.

DAVID, Diac. P. I., Sectologie sau apărarea dreptei credințe, Editura Europolis, Constanța, 1999.

DAVID, Diac. Prof. dr. Petre, Misiunea creștină astăzi. Neoprotestanți vechi și noi. Secte religioase și grupări anarhice, în Glasul Bisericii, An L (1992), nr. 1-3.

DÂNCU, V.S., Comunicarea simbolică (Arhitectura discursului publicitar), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999.

DELL H. Hymes, Foundation of Sociolingvistics, 1974.

Dicționarul de științe ale limbii, București, Editura Nemira, 1997.

Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.

DINU, Mihai, Ritm și rimă în poezia românească, București, 1986.

DRĂGHICI, pr. drd. Gheorghe, Cântărețul bisericesc și cântarea bizantină, în Almanahul bisericesc, Arhiepiscopia Târgoviștei, Târgoviște, 2008.

Duda, G. , Analiza textului literar, București, Editura Humanitas, 2000.

ECO, Umberto, Tratat de semiotică, E.Ș.E., București, 1982.

ERETESCU, Constantin, Folclorul literar al românilor. O privire contemporană, Editura Compania, București, 2004.

EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia, Editura IBM, București 1996.

FOCHI, Adrian, Estetica oralității, Editura Minerva, București, 1981.

FUNERIU, I., Versificație românească, Editura Facla, Timișoara, 1980.

GALINESCU, Gavril, Cântarea bisericească, Iași, 1941.

GASTER, Mozes – Studii de folclor comparat, Editura Saeculum I.O., București, 2003.

GHENEA, C.C., Din trecutul culturii muzicale românești, Edititura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1965.

GHEȚIE, Ion, Ion Heliade Rădulescu și unificarea limbii române literare, în LR, nr.2 /1972

HYMES Dell H. , Foundation of Sociolingvistics, 1974.

IORGA, Nicolae , Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, vol. II., tipografia Neamul Românesc, 1908.

ISPAS, Cornelia- Sabina, cuvânt înainte la cartea Iulianei Băncescu, Cântările religioase din Maramureș, Editura Macarie, Târgoviște, 2000.

ISPAS, Cornelia-Sabina, Calendae, calendar, colindat în Revista de etnografie și folclor, nr. 5 / 1995.

ISPAS, Cornelia-Sabina, TRUȚĂ, D., Lirica de dragoste, vol. I-IV, Editura Academiei RSR, București, 1985-1989.

ISPAS, Cornelia-Sabina, Folclorul -proces viu de creație, în Academica, anul III, nr. 3 (27)/ ian 1993.

Istoria Bisericii Române, Manual pentru institutele Teologice, București, 1957.

IUGULESCU, ierodiacon Visarion, Pâine și apă pentru suflet, revistă „creștin-ortodoxă” – dif. numere.

KEBRAT-ORECCHIONI, La connotation, Lyon, 1977.

KIRIAC, D.G., Despre cântarea bisericească oriental, în Biserica Ortodoxă Română, an XLLLIV (1986), nr. 3-4.

LAZĂR, Cosma Octavian , Hronicul muzicii românești, vol. III, București, Ed. Muzicală A Uniunii Compozitorilor din România, 1974.

LUCA, A., Priviri generale asupra muzicei din Biserica Ortodoxă de răsărit, București, 1898.

LUNGU, Prof. N., Problema transcrierii și uniformizării cântării psalitice în biserica noastră în “Studii Teologice” XVII (1965), nr. 9-10.

LUNGU, N., Cântarea în comun ca mijloc de lămurire a dreptei credințe, în Biserica Ortodoxă Română, an LXX (1952), nr. 11-12.

MARIAN, Simion Florea, Sărbătorile la români , vol. II, Editura Fundației Culturale Române, București, 1994.

MARCU Florin, Marele dicționar de neologisme, București, 1997.

Ep. MELCHISEDEC, Memoriu pentru Cântările Bisericești în România în Biserica Ordodoxă Română, 1882.

MESCHONNIC, Henri, Pour la poétique, vol. 1-IV, Paris, 1970-1977.

METEȘ, Ștefan, Istoria bisericii și a vieții religioase a românilor din Transilvania și Ungaria, I, Ed. 2, Tip Arhidiecezană, 1935.

MILOȘESCU, P., Datini strămoșești de Crăciun și Anul Nou, Editura pentru turism, București, 1990.

MOISESCU, Prof. Iustin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, în «M.O.», an 1954, nr. 1-3.

MOLDOVEANU, diac. as. Nicu, Izvoare ale cântării psaltice în Biserica Ortodoxă Română (teză de doctorat), în Biserica Ortodoxă Română, an XCII (1974), nr. 1-2.

MUNTEANU, Eugen, Lexicologie biblică românească, Editura Universității „Alexandru IoanCuza”, Iași, 1995.

MUȘLEA, Ion, Învățătorii și folclorul, Cluj, 1928.

NEȚ, Mariana, Text și figură, SCL 6 / 1987.

OIȘTEANU, Andrei- Mythos și Logos, Editura Nemira, București, 1997.

PANAITESCU, Val., Terminologie poetică și retorică, Iași, 1994.

PAPADIMA, Ovidiu, Literatura populară română.Din istoria și poetica ei, Editura Pentru Literatură, București, 1968.

PAPAHAGI, Tache, Mic dicționar folcloric. Spicuiri folclorice și etnografice comparate, Editura Minerva, București, 1979.

PĂCURARIU, Pr. Prof. dr. Mircea, Istoria Bicsericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996.

PĂCURARIU, Pr. prof. dr. Mircea, Sfinți daco-romani și romani, Editura Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994.

PERRET, H. Semiotics an d Pragmatics: An Evaluative Comparison of Conceptual Frameworks, apud Elena Dragoș, Introducere în pragmatică, Casa Cărții de Știință, Cluj- Napoca, 2000.

PETRAȘ, Irina, Dicționar-antologic IV. Metrică și prozodie, București, 1996.

PETRE, Pr. Prof. Matei , Muzica bisericească bizantină, de la origini până în prima jumătate a sec. al XX-lea, în spațiul grecesc. Comparație între muzica bisericească românească actuală și cea grecească. Teză de doctorat, București, 2002.

PLETT, Heinrich F., Știința textului și analiza de text, Ed. Univers, București, 1983.

Poetică și stilistică, Editura Univers, București, 1972.

POP, Mihai – Îndreptar pentru culegerea folclorului, în Folclor românesc, vol. 1, Editura „Grai Și Suflet – Cultura Națională”, București, 1998.

POP, Mihai, Obiceiuri tradiționale românești , Editura Univers, București, 1999.

POPESCU, Prof. dr. Emilian , Ortodoxia românească, București, 1992

POSLUȘNICU, M., Istoria muzicii la români, București, 1928.

POTTIER, Bernard, La langage, Paris, 1973.

PRESTOIU, Pr. Lector dr. David, Curs de misiologie ținut la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București Iustinian Patriarhul.

RADU CHELARIU, Ana – Metafora metaforei, Editura Cartea Românească, București, 2003.

RĂDUCĂ, Preotul Vasile , Ghidul creștinului ortodox, Editura Humanitas.

RĂMUREANU, Pr. Prof. dr. Ioan,, Creștinarea rușilor în lumina noilor cercetări istorice, în Studii Teologice, an IX, 1957, nr. 5-6.

RĂMUREANU, Pr. Prof. dr. Ioan, Începuturile creștinării ungurilor în credința ortodoxă a Răsăritului. Ortodoxia la unguri până în timpul domniei regelui Ștefan cel Sfânt, în Studii Teologice, an IX, 1957, nr. 1-2.

ROGER D. Abrahams, Interpreting Folklore Ethnographically and Sociologically, Handbook of American Folklore, 1982.

ROSETTI, Al., Colindele religioase la români, București, 1920.

ROȘIANU, Nicolae – Eseuri despre folclor, Editura Universității din București, 2004.

RUXĂNDOIU, Pavel, Folclorul literar în contextul culturii populare românești , Editura „Grai ș i Suflet – Cultura Naț ional ă”, București, 2001.

SAUSSURE, Ferdinand de, Curs de lingvistică generală, traducere și cuvânt înainte de Irina Izverna Tarabac Ed. Polirom, Iași, 1998.

SLAMA- CAZACU, Tatiana, Psiholigvistica (O știință a comunicării), Ed. All, București, 1999.

SPERANTIA, Eugeniu, Inițiere în poetică, București, 1972.

ŠPIDLIK, Tomás, Spiritualitatea Răsăritului creștin. II, Rugăciunea, trad. diac.Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998.

STAROBINSKI, Jean, Textul și interpretul, Ed.Univers, 1985, București.

STĂNILOAE, Pr. prof. Dumitru, Uniatismul din Transilvania- încercare de dezmembrare a poporului român, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1973.

TALOȘ , Ion, Gândirea magico-religioasă la români. Dicționar , Editura Enciclopedică, București, 2001.

THEODORESCU, Barbu; Păun, Octav, Folclor literar românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1964.

Toată suflarea să laude pe Domnul, culegere de cântări.

TOHĂNEANU, G.I., Expresia artistică eminesciană, Ed. Facla, Timișoara, 1975.

TOCILESCU, Gr., Materialuri folcloristice, București, 1900.

VINTILESCU, Pr. Petre, Despre poezia imnografică, Editura Pace, București, 1937.

VINTILESCU, Pr. Prof. Petre, Principiile și ființa cultului creștin ortodox – Curs de Liturgică Generală (manual dactilografiat), București, 1940.

VINTILESCU, Pr. Petre, Valoarea socială a liturghiei, București, 1931.

VRABIE, Gheorghe, Folclor. Obiect, principii, metodă, categorii, Editura Academiei, București,1970.

VUIA, Romulus, Studii de etnografie și folclor, vol.II, Editura Minerva, București, 1981.

VULCĂNESCU, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei, București, 1985.

ZAFIU, Rodica, Arhaism și inovație în limbajul religios, în Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universității, București, 2001.