Fenomenul de Saracie
INTRODUCERE
Sărăcia reprezintă o problemă globală majoră și cu toate eforturile de reducere, continuă să afecteze un număr considerabil de persoane în plan mondial. Astfel, pe glob, peste 1 mlrd. de oameni nu au acces la apă potabilă curată; 3 mlrd. nu au acces la condiții sanitare; 2 mlrd.
la electricitate , 925 mil. persoane suferă de foame și malnutriție . Importanța problemei este confirmată de faptul că primul din cele opt Obiective de Dezvoltare ale Mileniului (ODM), stabilite până în 2015, este „Eradicarea sărăciei extreme și a foamei”. Pronosticurile arată că cel puțin un miliard de persoane vor mai trăi în sărăcie extremă în anul 2015 . Sărăcia este una dintre cele mai serioase probleme și în Republica Moldova: cu un PIB per capita de doar 1515 dolari SUA și 29,5% din populație în sărăcie , ea continuă să fie cea mai săracă țara din Europa. Fiind un satelit permanent al umanității, sărăcia rămâne un concept cu multe necunoscute, iar prin efectele sale negative, contribuie la degradarea potențialului uman, diminuând șansele dezvoltării globale. Importanța problemei cercetate este evidențiată și de faptul că ziua de 17 octombrie a fost proclamată de către Adunarea Generală a ONU drept “Ziua internațională a eradicării sărăciei”, iar perioadele 1997-2006 și 2008-2017 au fost numite “decenii ale Națiunilor Unite pentru eradicarea sărăciei”.
Problema sărăciei a fost din timpuri străvechi pe larg analizată în diverse aspecte ale sale, începând de la filozofii antici pînă la abordările moderne originale în viziunea unor savanți notorii ca A. Sen, J. Sachs ș.a. De o mare atenție s-a bucurat acest domeniu în ultimele decenii și în cadrul multiplelor studii cu caracter aplicativ ale organismelor internaționale – Banca Mondială (BM), Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP), etc. Dar, deși cercetările privind cauzele sărăciei au evoluat pe parcursul istoriei omenirii, începând de la abordarea de decizie divină pînă la abordarea de situație cauzată de problemele structurale ale economiei statului, unele laturi ale sărăciei deveneau mai pronunțate (cum ar fi aspectul monetar), iar altele (de exemplu, confortul celor săraci) au rămas în umbră. Toate acestea reiterează că sărăcia reprezintă un fenomen complex, care necesită o abordare multilaterală, interacționând cu diferite sfere ale vieții omului: economică, socială, culturală ș.a.
Un șir de alte argumente pledează pentru studierea permanentă a problematicii sărăciei:
cu toată atenția merituoasă din partea cercetării științifice și a factorilor decizionali, fenomenul sărăciei rămâne a fi o problemă globală majoră, nici pe departe soluționată exhaustiv;
în pofida faptului că este răspândită masiv, nu există un consens în ceea ce privește definirea sărăciei. Nu este un consens nici referitor la măsurarea ei, diferite organizații și țări utilizând diverși indicatori, fapt ce contribuie la apariția situațiilor de incomparabilitate a datelor în diferite țări ale lumii și, prin consecință, la eficiență scăzută a politicilor de eradicare a ei;
deși țările dezvoltate sunt societăți ale bunăstării, sărăcia revine periodic în forță chiar și în aceste areale;
deseori tratată ca fenomen economic, sărăcia reprezintă o problemă interdisciplinară, soluționarea căreia necesită un efort comun al cercetătorilor din diferite domenii;
cu toată atenția de care a benefeciat, au rămas întrucâtva în umbră aspectele psihologice ale apariției și manifestării sărăciei;
în ultimele decenii, la scară mondială, au fost întreprinse variate măsuri – pe plan local, național și internațional – pentru reducerea sărăciei.
Studierea acestor experiențe este necesară pentru a multiplica bunele practici și a evita repetarea eșecurilor.
Pentru Republica Moldova, studierea fenomenului sărăciei este deosebit de importantă, deoarece populația țării este grav afectată de sărăcie, care a modificat considerabil însăși modul de viață din țară pe parcursul anilor de independență. Cu toate că au fost întreprinse anumite măsuri de reducere a sărăciei, realitatea denotă că situația rămâne critică, în mai 2011 fiecare a doua persoană fiind îngrijorată cel mai mult în viață de pericolul sărăciei .
Reieșind din argumentele invocate privind necesitatea studierii continue a problemei sărăciei, scopul principal al tezei constă în analiza comparativă a sărăciei ca problemă globală, determinarea cauzelor și consecințelor ei în Republica Moldova și, în baza recomandărilor pentru eficientizarea reducerii sărăciei în spațiul național, ținând cont de practica internațională.
În conformitate cu acest scop au fost formulate obiectivele cercetării:
analiza complexă a abordărilor teoretico-metodologice și a dezvoltării conceptului de sărăcie în societatea contemporană;
studiul evoluției sărăciei în Republica Moldova pe parcursul perioadei de independență (inclusiv prin prisma cadrului legislativ);
identificarea cauzelor și consecințelor sărăciei pentru Republica Moldova prin abordare comparativă, comun și desosebiri cu alte țări;
evaluarea experienței internaționale și celei naționale privind reducerea sărăciei;
elaborarea unor recomandări practice cu scopul eficientizării reducerii sărăciei în Republica Moldova.
Baza teoretico-științifică și metodologică. Pentru analiza fenomenului sărăciei în problematica conturată în teză, a fost studiată o amplă literatură de specialitate în domeniu, care a permis a cunoaște și a valorifica aportul gândirii științifice mondiale la înțelegerea originilor, conținutului și evoluției sărăciei pe parcursul istoriei umane, dar și eforturile în a găsi soluții pentru reducerea ei. Abordări ale problematicii studiate găsim încă în perioada de antichitate, de exemplu în lucrările lui Platon și Socrate. Nici marile religii ale umanității nu au ocolit problema sărăciei în încercările de a contrbui la reducerea ei.
Republica Moldova promovează modernizarea și aducerea în corespundere cu standardele europene a sistemului de protecție socială a persoanelor sărace și în același timp întreprinde măsuri consecvente în asigurarea, în măsura posibilităților, a unui minim de existență, precum și prevenirea marginalizării și excluderii sociale a persoanelor aflate în situație de risc.
Cu toate acestea, Republica Moldova se confruntă în prezent cu un nivel mai înalt al numărului de persoane sărace, comparativ cu multe țări din spațiul european.
Relevanța obiectivului de reducere a sărăciei și foametei este incontestabilă pentru o țară cu venituri mici precum este Republica Moldova.
Începând cu anul 2008, pentru prima dată în ultimii trei ani, sărăcia s-a amplificat, în special datorită extinderii acesteia în zonele rurale. Un alt motiv al creșterii sărăciei absolute în acea perioadă a fost în strânsă legătură cu diminuarea numărului de săraci, care reprezenta o sursă importantă de depășire a sărăciei pentru populația țării – cea mai înaltă rată a sărăciei absolute a fost înregistrată anume în al patrulea trimestru al anului 2008, când remitențele s-au diminuat.
Problema științifică importantă soluționată în domeniul cercetat a fost identificarea cauzelor și efectelor comparate ale sărăciei în Republica Moldova în aspect național și global, precum și aprecierea rolului diferitor actori în reducerea ei.
Importanța teoretică a lucrării rezultă din problematica tezei. Lucrarea are un pronunțat caracter interdisciplinar, determinat de studierea aspectelor multilaterale ale sărăciei – economic, social, cultural, spiritual. Lucrarea evidențiază tendințele principale care generează și/sau mențin starea de sărăcie și efectele negative ale ei la nivel de individ, familie, comunitate sau țără.
populației și perfecționarea legislației naționale referitor la asistență socială.
Structura tezei a fost determinată de scopul și obiectivele lucrării. Teza este alcătuită conform cerințelor. Ea cuprinde următoarele elemente: introducere, trei capitole divizate în două subcapitole, concluzii și bibliografie. Toate aceste se încadrează intr-un volum de 64 de pagini.
În primul capitol ‘’Fenomenul sărăciei’’ sunt analizate conceptele privitor la sărăcie și tipologia acesteia, noțiuni de bază. Amplă descriere a fenomenului sărăciei, comparație cu alte tări.
În al doilea capitol ‘’Abordări cu privire la evaluarea sărăciei’’sunt identificate cauzele și efectele principale, care, au contribuit la apariția și intensificarea sărăciei, și specificarea procedeelor și indicatori în măsurarea evaluării și monitorizarea sărăciei în Republica Moldova..
În al treilea capitol ‘’Problemele și politicile de diminuare a sărăciei în Republica Moldova’’ se oferă o analiză mai amplă în dezvoltarea fenomenului sărăciei în Republica Moldova și care sunt politicile de diminuare a săraciei care se intreprind în soluționarae acestei probleme.
. Sărăcia.Esentă și conceptele de bază
Sărăcia reprezintă unul dintre conceptele preluate de către științe sociale din limbajul comun. Sensul acestui concept era suficient de exact, deși era mai mult conceptual decât explicit. Intrată în sfera preocupărilor morale și politice ale colectivității, sărăcia s-a bucurat de un interes special din partea cercetătorilor din domeniul științelor sociale.
Sărăcia este în același timp unul dintre conceptele cele mai înșelătoare. Larg utilizată în cunoașterea comună, asociată de regulă cu un fond înalt emoțional, sărăcia pare fiecăruia dintre noi un concept foarte clar. Plasat însă în contextul universal al științei claritatea dispare generând două mari probleme. Prima problemă provine din faptul că ceea ce se înțelege în mod obișnuit prin sărăcie, înțelegerea comună – depozitara unor componente ideologice și culturale foarte variate – face deosebit de dificilă încercarea de a o redefini într-o perspectivă universală. A doua problemă provine datorită trecerii de la un context individual la unul social general. La nivelul cunoașterii comune, sensul conceptului este legat puternic de percepția cazurilor individuale. Știm cu toții că x și y sunt săraci. Problema este însă de a defini, în condițiile unei abordări științifice, categoria tuturor persoanelor sărace. Această problemă se pune atât la nivel universal – săracii indiferent de timpul și locul în care se află – cât și la nivel de colectivitate – respectiv săracii dintr-o colectivitate dată.
Fenomenul sărăciei este vizibil, real, dar conceptul de sărăcie este dificil a-l defini, relativitatea definițiilor urmând firesc multitudinea de semnificații ce i-au fost atribuite. Precum este și cazul multor alte concepte din științele sociale, conceptului de sărăcie i s-au asociat diverse semnificații atribuite de către un autor sau altul, într-o țară sau alta, precum și în perioade de timp diferite. În literatura de specialitate termenul „sărăcie” este, în general, ambiguu sau insuficient definit. Definițiile sărăciei diferă în funcție de importanța care se acordă diferitelor sale dimensiuni, de diferențele majore dintre realitățile pe care le caracterizează, de scopul și contextul în care se face evaluarea, precum și de diferențele de percepție a realităților sociale.
Cu toate că există o multitudine de cercetări cu privire la sărăcie, este destul de complicat a traduce conceptul în practică și a-l face operațional, păstrând totodată complexitatea abordărilor uni- și multidimensionale. O definiție care ar combina cele două abordări ale sărăciei este următoarea: sărăcia reprezintă o stare de lipsă permanentă a resurselor necesare, care ar asigura un mod de viață considerat a fi decent și acceptabil în colectivitatea dată. Relevanța definiției este dată de aspectele definitorii, la care se face trimitere, printre care:
Ce nivel al resurselor delimitează sărăcia? Acel nivel, care împiedică realizarea unui mod de viață considerat a fi normal, obișnuit și acceptabil la nivelul unei colectivități. Deci, sărăcia nu reprezintă un mod de viață anumit, sub cel considerat a fi acceptabil de către majoritatea unei colectivități, ci caracterul forțat de lipsă a resurselor pentru a putea duce un asemenea mod de viață. Dacă respectivul mod de viață este acceptat voluntar, din motive religioase, morale (spre exemplu, dacă cineva dorește un mod de viață simplu, în mijlocul pădurii, departe de civilizație), el nu reprezintă o stare de sărăcie. Sărăcia intervine atunci, când lipsesc resursele necesare pentru realizarea unui mod de viață considerat a fi acceptabil și de societate, și de respectivul individ.
Pe ce tip de resurse cade accentul? Este vorba în special de lipsa resurselor economice/financiare, care reprezintă resursa generală și esențială a celor mai multe activități.
Cât durează perioada de manifestare a sărăciei? Orice persoană poate, în anumite perioade de timp, să nu dețină veniturile ce îi asigură un trai minim decent. Însă, dacă rezervele de resurse acumulate compensează această lipsă temporară sau dacă unele tipuri de consum pot fi amânate (spre exemplu, procurarea unor bunuri de folosință îndelungată), persoana respectivă nu poate fi considerată săracă. Starea de sărăcie se instalează doar atunci când lipsa de resurse devine suficient de îndelungată și nu mai poate fi compensată prin acumulări anterioare sau prin amânarea unor tipuri de consum.
În secolul al XIX-lea era foarte populară explicarea sărăciei prin cauze morale, individuale. Sociologul Herbert Spencer a dat o formulare extrem de netă acestei teorii, șocantă pentru contemporani prin concluziile sale practice.
Concepțiile sociologice bazate pe analogia dintre organismul social și cel biologic considerau că orice societate funcționează ca un organism sănătos, dar există posibilitatea ca la un moment dat acest organism să fie dominat de diverse patologii sociale, care împiedică funcționarea sa normală și dezirabilă. O societate afectată este acea societate, în care predomină probleme sociale ce dereglează echilibrul social, și anume: sărăcie, șomaj, număr mare de persoane dependente de alcool ș.a. Sursa sărăciei era identificată în caracteristicile morale ale indivizilor: leneși, vagabonzi, criminali, angajați într-un mod de viață autodistructiv. Vinovați de sărăcie sunt înșiși săracii, starea în care se află fiind consecința greșelilor personale și a comportamentului lor deviant orientat spre gratificații ușoare și orientarea prezenteistă, cele mai semnificative fiind lipsa efectivă de efort pentru a se îndepărta de starea de sărăcie.
În calitate de fondator al evoluționismului și devenit deja renumit pentru modul cum a interpretat celebrul principiu al lui C.Darwin de supraviețuire a celui mai adaptat „ca reglator al evoluției”, H.Spencer considera că statul nu trebuie să intervină pentru susținerea celor săraci. O asemenea intervenție ar putea avea chiar efecte distructive, împiedicând funcționarea benefică a selecției naturale și fiind responsabilă de degradarea moralității, micșorând motivarea de a munci. Cei care nu doresc să muncească ca să-și asigure bunăstarea nu au dreptul de a beneficia de ajutor din partea statului și, în consecință, nu au dreptul să supraviețuiască.
Cercetările sociologice au pus în evidență faptul că sărăcia nu reprezintă doar lipsa de mijloace suficiente pentru o viață decentă, ci, totodată, un stil aparte de viață, bazat pe valori și norme specifice. Altfel spus, sărăcia formează o cultură (sau o subcultură, în raport cu cultura globală), constituită din valori, norme, moduri de a gândi și a simți, care modelează comportamentul indivizilor. Sărăcia nu se instalează doar prin dispariția/inexistența mijloacelor financiare, care ar permite menținerea unui mod de viață decent, dar și prin transmitere culturală, în procesul socializării.
La elaborarea teoriei culturii sărăciei contribuția cea mai importantă a adus-o antropologul Oscar Lewis din Santa Lucia, în baza cercetărilor întreprinse în mediul persoanelor sărace din Mexic și Puerto Rico. O.Lewis a definit conceptul de cultură a sărăciei drept „o situație în care săracii își dezvoltă un comportament, care se perpetuează din generație în generație … și este determinată de o serie de patternuri sedimentate social, care modelează felul în care oamenii gândesc, simt și acționează”.
Dacă teoria morală explică fenomenul sărăciei prin cauze morale, individuale, iar teoria culturii sărăciei se axează pe formarea unor valori, norme, moduri de trai specifice, teoria structurală social-economică consideră sărăcia ca efect al tendințelor structurale ale modului de organizare social-economică a societății. Săracii, în consecință, nu sunt responsabili de situația lor, ci sunt mai degrabă victime ale sistemului economiei de piață, care se asociază cu distribuții inegale ale resurselor, indivizii cu venituri reduse fiind considerați victime și nu vinovați. Astfel, trăsăturile distinctive ale săracilor ar fi în realitate condiții externe impuse săracilor chiar de către societate (șomaj, lipsa educației, comportamente deviante etc.).
Deci, structural, sistemul generează diferențieri sociale majore, stratificare socială, produce un segment sărac al colectivității. În literatura de specialitate sunt prezente câteva argumente ale acestui efect structural. Vom prezenta în cele ce urmează câteva dintre ele.
a) Subtilizarea forței de muncă. Economia de piață nu poate absorbi integral oferta de muncă și, în rezultat, apare fenomenul șomajului, care reprezintă o caracteristică tendențială generală. Acum 30-40 ani în urmă rata medie a șomajului pe glob era de 2-3%, iar în prezent majoritatea țărilor ating rate de șomaj ce depășesc 10%. În Republica Moldova numarul șomerilor oficial înregistrați, conform datelor Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, în anul 2013 a fost de 63100 persoane (rata șomajului – de 5,1%), fiecare al noulea fiind disponibilizat de la unitățile economice, ceea ce reprezintă un indicator grav, deoarece efectivul șomerilor este în creștere, degradarea pieței muncii devine un fenomen cronic, iar starea economiei nu permite o protecție socială corespunzătoare necesităților celor aflați în căutarea unui loc de muncă.
În condițiile legislației Republicii Moldova, șomer este considerată persoana care îndeplinește cumulativ următoarele condiții:
are vârsta cuprinsă între 16 ani și vârsta stabilită de lege pentru pensionare (57 ani pentru femei și 62 ani pentru bărbați);
este aptă, după starea de sănătate și capacitățile fizice și psihice, pentru prestarea unei munci;
nu are loc de muncă și nu desfășoară activitate în scopul obținerii de venituri;
caută activ un loc de muncă și este disponibilă să înceapă lucrul;
nu studiază la secția cu frecvență la zi la o instituție de învățământ;
este înregistrată la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă, în a cărei rază teritorială se află domiciliul ei.
b) Segmentarea pieței muncii. Teoria segmentării susține că economiile dezvoltate se caracterizează prin prezența a două sau a mai multor segmente ale pieței muncii, între care se interpun bariere ce împiedică trecerea forței de muncă din unul în altul și nu permite omogenizarea condițiilor de angajare și remunerare. Așadar, mobilitatea forței de muncă se manifestă mult mai intens în cadrul fiecărei piețe decât între ele. Punctul de reper pentru teoria segmentării pieței muncii este constatarea că această piață este profund divizată în două sectoare: unul primar – caracterizat prin munci înalt calificate, bine plătite, cu posibilități de promovare și securitate ridicată, iar celălalt secundar – cu munci slab calificate, prost plătite, securitate redusă, fără posibilități de calificare și promovare, cu risc de șomaj foarte mare. În sistemul pieței, în procesul de stabilire a veniturilor, cei cu calificări scăzute au o putere redusă în negocierea condițiilor lor de muncă și, în mod special, a salariilor, în raport cu cei cu calificări înalte; respectiv, sunt mai vulnerabili la fluctuațiile cererii de muncă.
O abordare oarecum complementară este oferită de explicația economică a sărăciei, care consideră că sărăcia provine din sistemul de organizare economică bazată pe mecanismul pieței libere. Astfel, în acest sistem, veniturile provin fie din activitatea economică prezentă (salarii, profituri), fie trecută (proprietăți, investiții etc.). Veniturile primare nu sunt egal distribuite, anumite segmente ale populației obținând foarte mult, în timp ce alte segmente nu au acces la asemenea facilități (vârstnicii, șomerii, persoanele cu salarii mici etc.), ceea ce determină necesitatea intervenției statului în favoarea celor defavorizați pentru o redistribuție secundară a veniturilor. Din acest punct de vedere s-au conturat alte două viziuni:
conform căreia o piață liberă produce oportunități pentru fiecare. În aceste condiții, cei care nu pot să profite de oportunități sunt cei săraci, cei incapabili și cei care nu vor (în acest context, șomajul este considerat a reprezenta un accident economic și are accente individuale);
conform căreia polarizarea societății în săraci și bogați este tocmai rezultatul efectelor pieței libere care îi favorizează pe cei bogați și îi defavorizează pe săraci, oportunitățile fiind deci inechitabil distribuite; altfel spus, săracii nu se fac vinovați de incapacitatea de a profita de pe urma oportunităților oferite de piața liberă, ci sunt victime ale societății și ale sistemului bazat pe piața liberă.
c) Perspectiva funcționalistă de abordare a sărăciei. Abordarea funcționalistă pune accent pe disfuncțiile instituționale ale societății, care s-ar constitui drept cauză a sărăciei. Este important a reține două elemente:
Se consideră că natura sărăciei este dependentă de schimbările sociale rapide înregistrate în secolul al XX-lea. Progresul tehnologic, automatizarea, reducerea posibilității prestării muncilor necalificate în mediul urban și rural, schimbarea patternurilor rezidențiale – au condus la alterarea cererilor și nevoilor. În consecință, se apreciază că un segment important al populației s-a dovedit din ce în ce mai vulnerabil și mai nepregătit pentru condițiile sociale postindustriale;
Se consideră că sărăcia este o parte necesară a sistemului social, și nu o criză a instituțiilor sociale. În acest sens se consideră că pragul sărăciei ar servi ca factor de motivație pentru muncă, chiar dacă unele munci nu sunt înalt valorizate. Aceste munci, care nu sunt recunoscute, sunt și mai puțin răsplătite, pentru a-i îndemna pe săraci ca prin eforturi proprii să se îndepărteze de starea de sărăcie și, astfel, să tindă spre locuri de muncă valorizate și răsplătite pe măsură. În schimb, muncile considerate importante, complexe, care presupun o formare profesională de durată, sunt răsplătite printr-un prestigiu mai înalt și printr-un venit mai consistent. În timp ce toate muncile contribuie la funcționarea întregului sistem social, există totuși o ierarhie a recompenselor care creează un sistem de stratificări sociale, în care oamenii plasați în partea de jos câștigă mai puțin.
Adepții acestei perspective susțin că, pe lângă o serie de disfuncții ale sărăciei, există și unele funcții pozitive ale acesteia.
Structura puterii politice asociată cu economia de piață. Persoanele sărace, șomerii, vârstnicii, persoanele cu handicap, muncitorii necalificați, din cauza insuficienței sau lipsei de resurse economice și capacității reduse de negociere în contextul pieței, prezintă, totodată, și o capacitate scăzută de mobilizare politică; de exemplu, sunt mult mai puțin reprezentanți în partidele politice. K.Marx argumentase în secolul al XIX-lea teza: cine deține puterea economică într-o societate deține și puterea politică. Deprivarea economică generează și deprivarea politică, care, la rândul său, accentuează precaritatea condițiilor economice. Poziția marginală a unor grupuri sociale reprezintă o sursă adițională de putere socială și politică redusă în negocierea condițiilor de viață.
Teoria marxistă a exploatării. În centrul teoriei marxiste se află conceptul de exploatare, utilizat pentru a explica diferențele structurale în distribuția veniturilor în societățile capitaliste. K.Marx afirma că activitatea de producție reprezintă activitatea socială fundamentală, deoarece pentru a fi în stare „să facă istorie” oamenii trebuie să aibă posibilitatea de a trăi. Pentru a trăi, este însă nevoie înainte de toate de mâncare, de locuință, îmbrăcăminte și de o seamă
de alte lucruri. Primul act istoric este, așadar, producerea vieții materiale însăși.
La rândul ei, activitatea de producție este determinată:
de un set de necesități (necesități biologice ale speciei umane, necesități de bunuri materiale), care depind de personalitate și de nivelul de dezvoltare și organizare socială a societății;
de tehnologie, adică de mijloacele de producție și de condițiile naturale în care această activitate are loc.
Forțele de producție reprezintă factorul dinamic fundamental. Ele se găsesc într-un proces continuu de acumulare și dezvoltare. În acest proces se deosebesc o serie de etape care generează anumite relații de producție. În această ordine de idei, este formulată teza fundamentală a teoriei marxiste a societății: între nivelul și caracterul forțelor de producție și tipul de producție există o relație de dependență, relațiile care se stabilesc între oameni în procesul de producție sunt determinate de caracteristicile structurale ale forțelor de producție. Iar dezvoltarea forțelor de producție duce la restructurarea relațiilor sociale stabilite în procesul de producție. Tipul de relații, de asemenea, influențează asupra dezvoltării forțelor de producție, dar raportul cauzal are o semnificație clară: ele sunt determinante. Relațiile de producție, considerate de K.Marx a fi relații sociale fundamentale și determinante în raport cu toate celelalte relații sociale, reprezintă baza stratificării societății și a împărțirii ei în clase și grupări sociale distincte.
Astfel, societatea capitalistă este stratificată; pe de o parte, în muncitori (proprietari ai forțelor de muncă), iar, pe de altă parte, în capitaliști (proprietari ai mijloacelor de producție), care pot organiza un proces de producție prin cumpărarea/angajarea forței de muncă. În acest sistem structural, capitalistul își însușește o parte importantă a produsului muncii sub formă de profit, care este semnificativ mai mare în comparație cu salariile. Așadar, în societatea capitalistă stratificarea se realizează, în principal, în direcția capitaliști/clasa muncitoare. Deținând puterea economică, capitaliștii controlează statul, deținând astfel și puterea politică, prin intermediul căreia își promovează interesele lor economice. Întregul sistem capitalist este astfel condamnat, considerându-se că se află la originea tuturor problemelor cu care se confruntă societatea. În lumina acestei teorii, programele de combatere a sărăciei sunt de cele mai multe ori inadecvate, orientând în mod greșit prioritățile. Acești teoreticieni susțin că asemenea programe determină apatie și dezorganizare în rândul săracilor (care constituie ponderea substanțială a maselor), soluția fiind mobilizarea politică, organizarea și câștigarea puterii care să conducă la reducerea inegalităților și, în ultimă instanță, la egalitate socio – economică.
1.2. Tipologia sărăciei
Sărăcia, fenomen care afectează atât țările în curs de dezvoltare, cât și cele dezvoltate, suscită multe controverse, problema esențială în studierea sărăciei fiind inexistența unei accepțiuni universale, în baza căreia să se poată stabili exact când o persoană sau familie se află în starea de sărăcie. Conceptualizarea și alegerea modalităților de măsurare a sărăciei trebuie să pornească, evident, de la analiza tipurilor acesteia.
Conceptul de sărăcie a evoluat de la abordarea absolută (care presupune lipsa mijloacelor necesare menținerii vieții umane și se asociază noțiunii de subzistență) la o interpretare relativă (care implică inexistența nivelului minim de resurse care asigură o funcționare normală a persoanei/familiei într-un context social-cultural dat) și subiectivă (care se bazează pe opinia publică referitoare la nivelul veniturilor considerate a fi suficiente pentru satisfacerea necesităților de bază) .
Cea mai frecvent utilizată abordare a sărăciei se referă la lipsa de mijloace care să asigure un minim acceptabil de trai. Pe cât de simplă ar părea această definire, imediat apare o problemă extrem de complicată: ce înseamnă un minim acceptabil de trai? În abordările teoretico-practice, dar și în conștiința publică se operează cu două minime: minimul de subzistență: se au în vedere condițiile reproducerii simple a vieții – supraviețuirea. El se referă la nevoile absolut elementare (hrană, îmbrăcăminte, adăpost). Acest minim definește ceea ce se cheamă, de regulă, sărăcia absolută sau extremă. În orice condiții, lipsa acestui minim este asociată cu ideea de sărăcie; minimul social (decent): se referă la condițiile minimale care asigură o funcționare socială minimală a persoanei. Fără acest minim persoana este exclusă din viața societății căreia îi aparține. Chiar dacă supraviețuiește biologic, ea nu poate participa la acele activități care definesc viața unei colectivități. În alți termeni, orice societate definește o viață decentă în limitele parametrilor săi. Minimul social se referă, deci, la resursele necesare asigurării unui minim decent de viață. Cei care se plasează sub acest minim sunt asociați cu sărăcia relativă. Această sărăcie, chiar dacă nu este atât de severă ca cea absolută, este totuși resimțită ca lipsă, ca stare de sărăcie. Este relativă în sens că se definește în raport cu standardele social-culturale ale unei societăți și cu complexul de nevoi specifice vieții în contextul social economic dat:
– într-o țară prosperă minimul social poate fi substanțial mai ridicat decât cel de subzistență;
– pentru societățile caracterizate prin condiții de viață dificile de masă, sărăcia absolută tinde să se suprapună cu sărăcia relativă;
– pentru societățile cu un nivel mai ridicat al resurselor economice, sărăcia absolută (caracterizând un segment redus al populației) tinde să fie identificată cu sărăcia relativă.
Dar, în conștiința colectivă se resimte nevoia de a distinge sărăcia, care caracterizează un larg segment al populației, de o sărăcie mult mai profundă, caracterizată adesea de lipsa oricăror mijloace de viață, chiar mai accentuată decât o sugerează termenul de sărăcie absolută. Pentru a desemna o asemenea stare de sărăcie sunt utilizate expresii ca: sărăcie severă, sărăcie extremă.
Conceptul de sărăcie absolută intenționează să stabilească un standard universal, sub care în orice comunitate o persoană este considerată săracă. Abordarea absolută a dominat în primele cercetări privind problema sărăciei și este în general adecvată măsurării sărăciei în țările mai sărace, fiind asociată deseori cu minimul de subzistență. În urma unei cercetări desfășurate în 1899 în Regiunea York (Marea Britanie), Seeborn Rowntree a caracterizat minimul de subzistență ca fiind o stare în care o familie obține cel puțin veniturile minime necesare pentru ca membrii să-și mențină existența fizică și sănătatea. Astfel, conceptul de sărăcie absolută intenționează să stabilească un așa standard universal, sub care, în orice colectivitate, o persoană este considerată a fi săracă, în sensul că îi sunt afectate funcțiile esențiale vitale.
Aceste nevoi umane sunt, de regulă, interpretate ca fiind nevoi fizice – hrană, adăpost și vestimentație. Dar, ființele umane nu sunt doar fizice, ele mai sunt și ființe sociale, ale căror necesități se stabilesc prin intermediul relațiilor și rolurilor sociale. O încercare de a da acestui minim absolut o interpretare mai complexă (menținând totdată abordarea universală) a fost făcută la Conferința Mondială a Biroului Internațional al Muncii de la Geneva din anul 1976, în urma căreia s-a concretizat că necesitățile umane de bază includ două componente importante, care se recomandă a fi puse la baza programelor de dezvoltare socială internaționale și naționale:
o serie de cerințe ale consumului privat al familiei – hrană adecvată, îmbrăcăminte, locuință, mobilă și echipament;
servicii esențiale oferite de comunitate – apă curentă, canalizare, transport public, servicii elementare de sănătate și educație, facilități culturale.
Pentru a măsura gradul de sărăcie absolută sunt utilizați următorii indicatori: consumul de calorii și proteine; calitatea locuinței și gradul de aglomerare a locuinței; mortalitatea infantilă; accesul la asistența medicală; ponderea copiilor școlarizați; starea criminogenă; dinamica mortalității, natalității și sporul populației; proporția timpului liber în raport cu timpul de muncă ș.a.
În multe țări, abordarea absolută se utilizează pentru determinarea oficială a veniturilor minime necesare în respectiva colectivitate. În Germania și Australia se calculează valoarea unui „coș” de bunuri și servicii necesare subzistenței. În Danemarca, Belgia, Olanda și Irlanda nivelul sărăciei absolute se consideră a fi nivelul legal care corespunde venitului minim asigurat de stat. În Franța abordarea absolută a determinat instituirea, în 1988, a venitului minim de inserție – un venit destinat să asigure indivizilor venitul minim vital. În Republica Moldova se calculează lunar valoarea coșului minim de consum (denumit minim de existență, în conformitate cu Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.285 din 30.04.2013) în baza metodei normative de stabilire a pragului absolut al sărăciei, care a constituit în medie pe lună pentru o persoană 1608,3 lei (anul 2013), însă el un este stabilit oficial în calitate de prag al sărăciei. În depenedență de mediul de reședință, se constată diferențe semnificative, cea mai mare valoare a minimului de existență fiind înregistrată pentru populația din orașe mari (municipiul Chișinău și Bălți) – 1692,8 lei, sau cu 2,9% mai mult comparativ cu alte orașe (1644,5 lei) și cu 8,3% mai mult comparativ cu mediul rural (1563,2 lei). Acest decalaj este datorat, în special, structurii diferite a cheltuielilor de consum și ponderii mai mari a autoconsumului în mediul rural .
Sărăcia relativă reprezintă un concept mai funcțional, renunțând la pretenția de universalitate. Ea se concentrează pe identificarea condițiilor minim acceptabile într-un context socio – cultural concret. În acest fel, conceptul este mai eficient în analiza sărăciei din cadrul fiecărei colectivități, pe baza aceseia conturându-se o imagine mai realistă a stării ei la un anumit moment. Dacă pragul absolut de sărăcie se fundează pe ideea unor nevoi universale, pragul relativ de sărăcie este fundat pe ideea unor idei relative, variabile în raport cu condițiile naturale, sociale sau culturale.
Sărăcia relativă se bazează pe conceptul sociologic de frustrare relativă, care reprezintă efectul blocării satisfacerii unei necesități sau, astfel spus, rezultatul raportării posibilităților individuale la propriile necesități. În calitate de ființă socială, omul se raportează mereu și la ceilalți oameni: consumul său raportat la consumul celorlalți. Sărăcia relativă poate fi legată deci de frustrarea relativă; astfel, omul se definește sărac sau nu prin raportare la ceilalți. În acest sens, P.Townsend definea sărăcia prin conceptul de deprivare relativă (1979): imposibilitatea unei persoane de a avea acces la activitățile considerate a fi standard în respectiva societate; excluderea de la patternurile de viață conținute în normele sau obiceiurile colectivității. Oamenii sunt deprivați relativ dacă ei nu pot obține, deloc sau în mod suficient, condițiile de viață, adică alimentația, bunurile și serviciile care le permit să îndeplinească rolurile, să participe la relațiile cu ceilalți, să îndeplinească obiceiurile care sunt așteptate de la ei în virtutea faptului că sunt membri ai colectivității. Deci, P.Townsend definea pragul de sărăcie prin ceea ce este normal, obișnuit la nivelul colectivității. O definiție similară a sărăciei a fost adoptată și de Consiliul de Miniștri al Comunității Europene în anul 1987 pentru întreaga comunitate: persoane sărace sunt acele persoane, ale căror resurse sunt atât de mici, încât le exclud de la modul de viață minim acceptabil al statului membru în care ei trăiesc.
În concluzie, este important a sublinia, totuși că, în planul concret al evaluării sărăciei, diferența dintre cele două modalități de definire a sărăciei nu este la fel de netă. Aceasta pentru că orice evaluare a nevoilor fundamentale are o însemnată doză de relativitate generată de faptul că percepția socială asupra a ceea ce înseamnă „strict necesar” se modifică în timp, în funcție de evoluția nivelului general de trai și de modul de viață caracteristic fiecărei colectivități.
Sărăcia absolută și sărăcia relativă nu trebuie înțelese ca conceptualizări alternative pentru care să optăm pe criterii absolute. Mai degrabă ele se referă la două niveluri diferite de sărăcie. Preferințele într-o colectivitate pentru una sau alta depind de nivelul de aspirații din respectiva colectivitate și de posibilitățile și voința politică de a sprijini pe cei în dificultate, la un nivel mai ridicat sau mai scăzut.
În acest context este semnificativ faptul că în țările dezvoltate economic, în perioadele de entuziasm al dezvoltării, conceptualizarea absolută a sărăciei a fost supusă unei critici severe și s-a preferat abordarea relativă a sărăciei. Preocuparea pentru stabulirea unui standard universal, absolut, de sărăcie, s-a conturat mai ales în contextul discuțiilor nord/sud și al proiectelor internaționale de a eradica sărăcia în țările foarte sărace. Astfel, în cadrul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) pragul sărăciei este în termeni mai apropiați de cei absoluți: nivelul de venit sub care nu sunt disponibile o dietă minimă, adecvată nutritițional, și satisfacerea cerințelor esențiale nealimentare.
Cele două niveluri de sărăcie reprezintă și diferențe structurale de perspectivă: dintre persoana aflată în dificultate și colectivitatea care resimte o anumită nevoie morală, socială sau politică. Cele două perspective vor tinde să difere structural într-o oarecare măsură. Individul definește sărăcia din perspectivele necesității sale. Colectivitatea o va defini din perspectiva posibilităților (resurselor) necesare ajutorării individului și a disponibilităților (voinței politice și morale) de a-i acorda un sprijin. Persoanele în situație de sărăcie sau cei care militează în numele acestora tind să avanseze praguri ale sărăciei mai generoase, în timp ce nivelul minim pe care colectivitatea îl va stabili va tinde să fie substanțial mai scăzut.
Pragul absolut de sărăcie poate indica cu claritate progresul unei societăți, atât în ce privește dezvoltarea sa economică, cât și politica de combatere a sărăciei. Ca rezultat al combinării acestor doi factori, o colectivitate ar putea elimina complet sărăcia. În schimb, pragul relativ de sărăcie reprezintă o „țintă mișcătoare”: progresele economice ale colectivității ridică, totodată, și pragul relativ de sărăcie. Singura modalitate de a elimina sărăcia relativă nu este creșterea economică și nici sprijinul focalizat pe cei mai săraci, ci schimbarea distribuției veniturilor în sensul egalizării lor. Standardele utilizate pentru trasarea pragului sărăciei sunt influențate de nivelul general al costului vieții și de specificul politicii sociale adoptate în țările dezvoltate, care au înscris combaterea sărăciei printre programele prioritare, atât ca atitudine umanitară în rezolvarea problemelor, cât și ca mijloc de obținere a păcii sociale.
Sărăcia subiectivă reprezintă o modalitate de conceptualizare și operaționalizare a sărăciei, pornind de la reprezentările indivizilor ce compun o societate asupra sărăciei și bunăstării. Abordarea subiectivă reprezintă o posibilitate alternativă a persoanei de a-și calcula venitul necesar de asigurare a standardului minim adecvat, decent de viață, bazazându-se pe ideea că sărăcia nu este doar o situație obiectivă, ci și un sentiment. De aici rezultă și ideea evaluării ei pe baza aprecierii subiective a persoanelor, care știu cel mai bine dacă resursele le sunt suficiente pentru a-și satisface nevoile.
Cele trei abordări ale sărăciei nu trebuie privite drept conceptualizări diferite pentru care se optează pe criterii absolute. În realitate ele se referă la trei niveluri distincte ale sărăciei. În funcție de modul în care este definită sărăcia, există mai multe modalități de determinare a pragului de sărăcie, iar pragul de sărăcie este implicat în programele de protecție socială care funcționează pe principiul selectivității, determinând nivelul limită al veniturilor sau al resurselor ce condiționează eligibilitatea pentru o anumită prestație socială, respectiv nivelul până la care sunt completate resursele familiilor. Preferințele pentru o abordare sau alta depind de nivelul de aspirații și posibilitățile din respectiva colectivitate, de voința politică de a-i sprijini pe cei în dificultate (la un nivel mai înalt sau mai scăzut).
Abordarea aleasă și procesul de măsurare a sărăciei în corespundere cu respectiva abordare este de o deosebită importanță pentru stabilirea proporțiilor sărăciei și pentru amploarea programelor sociale. O supraestimare a nivelului sărăciei ar conduce la o alocare de resurse și pentru populația care nu este îndreptățită să beneficieze de asemenea resurse, iar o subestimare va induce alocarea de resurse insuficiente și plasarea unei părți a populației în afara sistemului de protecție socială.
Din cele prezentate este evident că modalitățile de abordare conduc la estimări diferite ale numărului de săraci. Nu se poate vorbi nici despre cea mai bună abordare, cum nu se poate vorbi nici despre cea mai bună metodă de măsurare. Alegerea unei abordări și a unei metode sau complex de metode din diferite abordări trebuie să pornească de la obiectivele analizei, ținându-se cont de ideea promovată în literatura de specialitate: sărăcia este o problemă națională și, prin urmare, cere o soluție națională.
CAPITOLUL II
Abordări cu privire la evaluarea sărăciei
2.1. Cauzele și efectele sărăciei în Republica Moldova
Sărăcia în R. Moldova a devenit extrem de pronunțată în anii de tranziție. Moldova face parte din numărul celor mai sărace opt țări în care operează BERD, și anume: Moldova, Armenia, Azerbaijan, Georgia, Kîrgîzstan, Mongolia, Tajikistan și Uzbekistan. Ele au fost unite de către BERD la începutul anului 2004 într-o inițiativă „Țări în tranziție timpurie”. Aceste țări au rămas în urmă comparativ cu alte țări din regiune în tranziția spre economia de piață și se caracterizează printr-un nivel înalt al sărăciei. Conform datelor unui studiu din 2006, în anul 2005 fiecare al treilea cetățean al R. Moldova (29%) se afla în sărăcie absolută, estimată prin comparația cheltuielilor de consum pe adult echivalent cu pragul sărăciei absolute (353,87 lei). Fiecare al șaselea cetățean (16%) se afla în sărăcie extremă (comparând cheltuielile de consum pe adult echivalent cu pragul sărăciei bazat pe consumul alimentar (278,52 lei).
Datele demonstrează că sărăcia în R. Moldova a afectat mai larg populația decât în alte țări din Europa de Est și fosta Uniune Sovietică. De exemplu, dacă în 1999 în Rusia doar 40% din populație se găsea sub pragul sărăciei, în Armenia – în jur de 55%, în Kîrgîzstan – aproape 64%, în R. Moldova – peste 70% . Trăsătura cea mai deosebită a sărăciei în Moldova este că ea a afectat nu doar categoriile tradițional mai vulnerabile ale populației, precum persoanele neangajate în cîmpul muncii, fără instruire sau cu dezabilități, dar și persoane sănătoase și instruite.
Reieșind din incidența masivă a fenomenului în plan național, am identificat și am sistematizat cauzele sărăciei în diverse aspecte.
În timpul Uniunii Sovietice sărăcia oficial nu a existat în republicile uniunionale. La începutul perioadei de tranziție puțini analiști puteau să prezică prăbușirea standardelor de viață a populației statelor care s-au proclamat independente. Cauzele sărăciei în R. Moldova sunt multiple: printre ele se numără cele istorice, geografice, politice, economice, sociale și cultural.
Cauzele sărăciei în Republica Moldova
Cauzele principale, care, au contribuit la apariția și intensificarea sărăciei în R. Moldova sunt urmatoarele:
Deportări masive ale populației. Începănd cu anul 1940, în Basarabia s-au întreprins acțiuni de teroare împotriva foștilor moșieri, proprietari de întreprinderi, ofițeri, a clerului și intelecualilor rămași pe acest teritoriu după 28 iunie 1940, care au început să fie considerați drept dușmanii de clasă ai noului regim. La 13 iunie 1941 cea mai mare parte a persoanelor din categoriile menționate au fost deportate din RSSM. Au urmat deportările din 6 iulie 1949 și 1 aprilie 1951. Pe lângă deportări masive, aproape zilnic erau deportate și alte persoane, ceea ce face imposibilă stabilirea numărului exact al tuturor persoanelor deportate din R. Moldova în anii stalinismului. Proprietățile persoanelor deportate au fost confiscate și trecute în proprietatea statului, a autorităților locale și cea a colhozurilor. După adoptarea hotărîrii Consiliului de Miniștri al RSSM din 24 mai 1989, o parte din cererile deportaților privind restituirea averii sau despăgubirii au fost satisfacute. Dar mai tîrziu, din cauza situației economice austere și birocratismului în examinare, s-a încetinit satisfacerea cererilor. Situația nu s-a schimbat cu mult nici în prezent și mulți dintre deportați consideră procesul de restituire a averii drept o farsă.
Foametea de după război. Situația în Moldova după război a fost catastrofală. Ea a fost cauzată nu doar de consecințele războiului, căt de politica antiumană de expropriere a produselor alimentare de la populație. De exmplu, în prima decada a lunii iunie 1946 în județul Bălți foarte multă lume nu avea nici un fel de hrană, din care cauză se alimenta cu borhot și loboda. În județul Cahul în decembrie fost o foamete groaznică: pâinea nu putea fi cumpărată nicăieri; toată populația din sate mînca doar fân, vite moarte, tescovină și ciocleje, chiar dacă aveau câte 5- de pamânt. La fel era și în judetul Chișinău, unde numeroase familii de țărani se hrăneau cu rumeguș, buruieni și hoituri. Destul de des, părinții îsi părăseau copiii, ca să nu-i vadă murind de foame. În decembrie 1947 în multe județe distroficii alcătuiau de la un sfert până la 30% din populație, iar în unele locuri aceasta cifra se ridica pâna la 80%.
Ca urmare, a avut loc deteriorarea gravă a sănătații populației din Moldova, consecințele căreia au fost resimțite de cîteva generații care au urmat.
Șocul economic legat de destrămarea Uniunii Sovietice în 1991. Economia țării era strâns integrată în cea a Uniunii Sovietice în sistemul economic sovietic centralizat. Toate componentele activității economice – aprovizionarea, producția, comercializarea, erau dirijate din Moscova. R. Moldova practic nu întreținea relații economice externe decît prin intermediul Moscovei și ca rezultat nu dispunea de piețe de desfacere stabile, de parteneri de încredere și de abilități manageriale în domeniu. După destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, avînd goluri în canalele comerciale, R. Moldova a suferit pierderea partenerilor de aprovizionare cu materie primă și a piețelor pentru distribuția produselor finite.
Situația în industrie s-a acutizat datorită existenței în R. Moldova a multiplelor întreprinderi care făceau parte din complexul militar al fostei Uniuni Sovietice, printre care „Mezon”, „”Alfa”, „Vibropribor”, etc. După destrămarea, ele au pierdut comenzile militare asigurate și nu au reușit să se reorganizeze rapid în întreprinderi de orientare civilă. Ca rezultat, un număr mare de specialiști calificați au fost disponibilizați, cota industriei în PIB înregistrînd o scădere semnificativă, aproape de 2 ori, în perioada de tranziție (Figura1). În anii 2007-2010 ponderea industriei în PIB a rămas la nivel scăzut (circa 20%).
Fig.1
Fig.1.Cota industriei, agriculturii și serviciilor în PIB în R. Moldova, 1993-2002
Acest șoc a fost provocat și de faptul că R. Moldova era dependentă de importurile resurselor energetice. În 1992 prețurile la gazul natural și la petrol au crescut de 40 de ori, iar prețul la cărbune, de 100 de ori. Creșterea prețurilor a avut un efect negativ de lungă durată, deoarece sectorul industrial, agricol și infrastructura din R. Moldova au funcționat fără a ține cont de eficiența energetică. Creșterea prețurilor la produsele energetice a contribuit la diminuarea competitivității producției fabricate în țară, dar și o provocare serioasă pentru funcționarea eficientă a sectorului termoenergetic (deteriorarea serviciilor comunale, precum asigurarea cu căldura/apa caldă, ele deseori nefiind prestate sau prestate în volum mult inferior).
Scăderea PIB-ului R. Moldova era considerabilă. În primii zece ani de independență PIB-ul R. Moldova a scăzut cu mai mult de 60% (Figura 2.).
Fig. 2 Dinamica produsului intern brut, R. Moldova, 1991 – 2008
Un declin mai sever a fost înregistrat doar de Georgia, unde volumul PIB în 1994- constituit doar 25% din nivelul anului 1989.
Conflictul secesionist din stînga Nistrului și, ca rezultat, problema integrității teritoriale. În
perioada înainte de proclamare a independenței, Transnistria a constituit cea mai industrializată parte a R. Moldova, pe teritoriul ei fiind amplasate întreprinderile cele mai importante din diferite ramuri. Separarea teritoriului din stînga Nistrului a influențat negativ bugetul țării, care suferea pierderi din cauza schemelor ilegale de import-export. Conform datelor studiului „Corupția și calitatea guvernării în Moldova”, în 1997-1998 în Transnistria au fost importate mai multe bunuri decît în R. Moldova, inclusiv băuturi alcolice, țigări, etc. Volumul țigărilor importate în Transnistria a fost de 252 și 90 de ori mai mare, decît importul în Moldova. Reieșind din numărul populației din Transnistria (doar 12-15% din cel al R. Moldova), devine clar că asemenea importuri erau predestinate pentru consum în afară Transnistriei, dar fără achitatea impozitelor în bugetul R. Moldova.
Șocul economic legat de criza economică din Rusia în 1998. Economia R. Moldova era strâns legată de economia Rusiei în perioada anterioară proclamării independenței, ceea ce a predestinat influența crizei din Rusia asupra economiei R. Moldova. Țările Baltice, care au fost în situație similară, au reușit să se detașeze de economia fostei Uniuni Sovietice, și în mod special, de cea a Rusiei, iar R. Moldova a rămas dependentă.
Poziția geografică. Cu toate că expresia „Moldova are poziție geografică favorabilă” a devenit proverbială, în perioada de tranziție acest lucru nu s-a dovedit a fi adevărat. Fiind o țară mică, fără resurse naturale semnificative, R. Moldova nu prezintă un interes deosebit pentru comunitatea internațională. Conform studiul UNICEF, poziția geografică a R. Moldova în Europa de Sud-Est este nefavorabilă, deoarece această regiune se caracterizează prin nivelul scăzut al creșterii economice, investițiilor și inovării . Aceiași părere este confirmată și de studiul realizat de Programul „Compact”, conform căruia plasamentul geografic al R. Moldova a fost (sau chiar mai este) o problemă, țara fiind în același timp și mică, și inconjurată de uscat. R. Moldova întîmpină dificultăți în accesarea piețelor de desfacere, ce poate fi reflectat prin indicele costurilor de transport (reprezintă ponderea cheltuielilor ce țin de asigurare și transportare, raportate la prețul exportului). Utilizând scara de la 0 la 1 (de la neafectat pînă la cel mai grav afectat), R. Moldova are un scor de 0.86 și se clasează mai prost printre alte țări fără acces la mare comparate (Afganistan – 0.38, Armenia – 0.51).
Lipsa unor resurse naturale proprii, și, drept urmare, dependența de importul lor.
Importurile acoperă 96% din necesitățile energetice ale țării. Gazul natural, importat în exclusivitate din Rusia, are cotă de 52% din toate importurile energetice ale țării. Combustibilul lichid constituie 29%, energia electrică – 13,8%, combustibilul solid (în special cărbune) – 5,5%. În perioada de independență R. Moldova nu a diversificat piețele de import al produselor energetice, și, ca urmare a devenit extrem de vulnerabilă la modificarea prețurilor la energie și combustibil. În 1997 costul resurselor energetice consumate în R. Moldova ca pondere în PIB era cel mai înalt din Europa (30%), în același an acest indicator în Bulgaria fiind egal cu 10%, iar în Spania, Germania și SUA – mai puțin de 5%. Povara dependenței de importul resurselor energetice și impactul creșterii prețurilor la ele este plasată pe umerii consumatorilor.
Starea precară a sectorului energetic al țării (echipament ineficient din punct de vedere al consumului de energie, lipsa strategiei de conservare a energiei, etc.) a contribuit la creșterea intensității energetice6 în economia națională, depășind cele din economiile din țările dezvoltate de 3-4 ori. Situația se menține și în prezent.
Instabilitatea politică „cronică” și lipsa voinței politice de a implementa politici necesare în întregime, ce a condus la încetinirea reformelor. Conform studilor BM, sărăcia este mai mare acolo unde reformele au fost încetinite sau implementate parțial. Țările care s-au mișcat repede pentru implementarea reformelor de piață, au experimentat o mai mică creștere a sărăciei. În perioada 1991-2001 în R. Moldova s-au schimbat zece guverne, ceea ce a încetinit procesul de reforme și a contribuit la creșterea sărăciei. Conform indicatorilor BERD de reformare a politicilor, R. Moldova a inaintat pe calea reformelor în perioada 1990-1995, după care mersul reformelor s-a încetinit considerabil.
Multitudinea planurilor naționale. În total, în R. Moldova sunt în vigoare circa 350 de strategii, programe, planuri, concepții de activitate și alte documente cu caracter strategic în variate domenii. Multe resurse financiare și administrative au fost irosite la elaborarea acestor programe naționale numeroase, dar deseori obiectivele incluse în diferite documente sunt identice. De exemplu, în Programul Național „Satul Moldovenesc“ (2005-2015) se repetă multe din obiectivele incluse și în alte documente strategice. Mai mult ca atât, în paralel cu programele naționale erau elaborate strategii sectoriale naționale, prioritățile cărora uneori se deosebeau de cele incluse în programele naționale.
Monitorizarea implementării acestor documente nu era eficientă și multe prevederi nu au fost realizate sau realizate cu o întărziere semnificativă. De exemplu, conform HG R. Moldova Nr. 867 din 29.12.1995 , în anul 1996 se planifica elaborarea actului normativ „Cu privire la minimul de trai” – document care nu a fost elaborat pînă în prezent. Deși majoritatea planurilor și programelor naționale pretind a fi „strategice”, măsurile propuse sunt orientate, de fapt, spre o perioada scurtă de timp și sunt mai degrabă tactice, fără o viziune de dezvoltare de lungă durată.
Menționat că despre programele Guvernului orientate spre creșterea bunăstării cetățenilor cunosc doar 26% din respondenți, iar cunoștințele existente adesea sunt superficiale. Cel mai cunoscut este Planul de Acțiuni R. Moldova – Uniunea Europeană (26%), urmat de Programul „Satul Moldovenesc” (24%), Programul Guvernului „Modernizarea țarii – bunăstarea poporului” (17,5%), SCERS cu 17% și ODM cu 13,9%.
Analiza documentelor naționale privind dezvoltarea demonstrează că Guvernul R. Moldova în mod tradițional reacționează la problemele apărute în țară și nu depune eforturi substanțiale pentru elaborarea și adoptarea politicilor/strategiilor care ar fi fost proactive și ar anticipa astfel de probleme.
Eșecul în aplicarea propriului scenariu de dezvoltare. Guvernele R. Moldova acceptau condițiile și „rețetele de-a gata” propuse de către instituțiile internaționale financiare, care nu întotdeauna luau în considerare particularitățile țării și necesitățile specifice locale. Donatorii deseori impuneau opinii proprii unilaterale privind condițiile împrumutului sau grantului. J. Stiglitz, ex-vicepreședinte al BM, avertiza țările cu economiile în tranziție să nu indeplinească întocmai recomandările FMI și BM, deoarece acestea pot aduce daune țării, chiar daca nu urmăreau acest scop, și unele țări (de ex., Malayesia și Botswana) au urmat acest sfat.
Acumularea datoriilor financiare externe. Datoriile externe totale ale R. Moldova au constituit aproape zero la începutul anilor 1990. În 1992, doar la un an de la proclamarea independenței, R. Moldova a devenit membră a BM și a FMI și a împrumutat 16 mil. dolari SUA, suma fiind multiplicată de 13 ori între 1992-1993. Aceste instituții au clasificat R. Moldova într-un mod greșit „țară cu venituri medii”, ceea ce nu i-a permis să capete asistență financiară de , FMI și alte agenții bilaterale de dezvoltare în condiții mai avantajoase. În anul 2001 datoriile externe totale au constituit 113% din PIB, R. Moldova devenind una dintre cele mai îndatorate țări din regiune. Datoria externă acumulată la începutul independenței depășea capacitatea statului de a rambursa creditele. Volumul datoriei externe scădea lent, constituind 97,2% la sfîrșitul anului 2003, 73% în 2004 și 69,6% din PIB în 2005, egalând cu 1,6 miliarde dolari SUA în ianuarie 2005. În perioada de tranziție doar Tadjikistan și Kîrgîzstan din țările CSI au avut datorii externe mai mari ca pondere în PIB comparativ cu R. Moldova: în 1999 – 110% și 140% din PIB, respectiv. Asemenea nivele înalte de datorii externe sunt caracteristice pentru țările din grupul țărilor extrem de îndatorate, majoritatea cărora se află în Africa și America Centrală. În 2008 datoria externă totală a R. Moldova a ajuns mai mare de 3000 mln. USD, crescînd esențial în următorii ani. Totodată, sumele necesare pentru deservirea datoriilor externe ar fi putut fi utilizate pentru investiții în infrastructură, servicii publice, etc.
Ineficiența în colaborare cu donatorii străini. Conform unor studii, R. Moldova nu a conlucrat eficient cu donatorii, ce a condus în perioada 1992-1998 la o asistență pentru dezvoltare mai scăzută ca pondere din PIB comparativ cu alte țări în curs de tranziție. Rezultatele studiului din 2008 au demonstrat că doar 57% din totalul asistenței acordate a fost înregistrat în bugetul național. Informații privind asistența planificată nu este încorporată în Cadrul de cheltuieli pe termen mediu. Este considerabil numărul unităților de implementare a proiectelor, create adițional la structuri naționale existente, ceea ce subminează eforturile pentru întărirea capacităților: 43 în 2005 și 59 în 2007 (în comparație cu obiectivul de 14 unități în anul 2010). Este considerabil și numărul misiunilor înregistrate – 229, cu un număr nesemnificativ de misiuni coordonate: în 2005 doar 20% din misiunile donatorilor au fost organizate în comun. R. Moldova a primit scorul D (E fiind cel mai scăzut) în 2005 și C în 2007 la indicatorul “existența cadrului orientat spre rezultate”, astfel, calitatea și disponibilitatea informației privind sărăcia în țară au fost scăzute. Aceiași părere au exprimat și reprezentanții BM, afirmînd că în R. Moldova cadrului național pentru monitorizarea rezultatelor îi lipseste planificarea strategică, gestiunea cheltuielilor publice, sistemele de monitorizare și evaluare și capacitatea statistică.
Chiar dacă numărul proiectelor de asistență tehnică acordate țării poate fi considerat semnificativ (în 2005 au fost implementate 196 de proiecte cu bugetul total de 288 mln. dolari SUA, iar în anul 2006 au fost implementate 254 proiecte cu un buget global de 308 mln. dolari SUA), ele nu acoperă toate domeniile problematice. De exemplu, în 2006 din 19 sectoare identificate în SCERS, 8 sectoare au beneficiat de 203 proiecte (peste 79% din asistența oferită), ceea ce indică că asistența este concentrată în jurul anumitor ramuri economice și sociale, convenabile donatorilor. Unele sectoare, precum ar fi sectorul industrial sau cercetare-inovare, nu au fost deloc acoperite de către proiectele de asistență tehnică.
Utilizarea creditelor pentru consum curent. R. Moldova a utilizat creditele externe preponderent pentru consum curent, precum procurarea produselor cerealiere, medicamentelor,
etc. și nu pentru reabilitarea infrastucturii și dezvoltarea condițiilor de creștere economică. Doar 9% din creditele externe au fost folosite pentru investiții productive, restul fiind utilizate pentru consum curent .
Diminuarea potențialului științifico-tehnologic. În perioada Sovietică domeniul de cercetare-dezvoltare era strâns legat de cel al complexului industrial-militar. Finanțatea
cercetărilor a scăzut până la mai puțin de 1% în anii 2000-2004 (Tabelul1). Puține din
colectivele locale afiliate celor unionale au putut să suraviețuiască după destrămarea Uniunii Sovietice.
În 2007-2010 cheltuielile pentru domeniul de cercetare-dezvoltare-inovare ca procent din PIB în R. Moldova au fost cele mai scăzute (circa 0,5%) comparativ cu alte țări (de ex., circa 4% în Suedia). Disponibilitatea oamenilor de știință în R. Moldova era mai scăzută comparativ cu alte țări). Ca rezultat, R. Moldova a rămas în urmă în domeniul inovărilor și, respectiv, a pierdut competivitate cu alte state.
Tabelul 1. Ponderea cheltuielilor pentru știință în buget, R.Moldova, 2000-2010
Ineficiența în utilizarea banilor publici
Reforme administrativ-teritoriale. De la proclamarea independenței în R. Moldova au fost realizate cîteva reforme administrativ-terioriale. Conform Legii din 1998, structura teritorial-administrativă a țării a fost schimbată de la 40 de raioane la 10 județe, cu descreșterea numărului de sate de la 925 la 644. Costurile pentru consolidarea sistemului județean, pe parcursul a 4 ani, au fost estimate la peste 10 mil. dolari SUA și acoperite prin programele internaționale (PNUD, TACIS, Fundația Soros Moldova, etc.) .
Revenirea de la 10 județe la 32 de raioane, realizată în avut un impact negativ asupra situației economice din țară, costurile ei directe fiind de peste un miliard de lei (82 mil. de dolari SUA). În același timp, au crescut și cheltuielile suplimentare a cetățenilor și a businessului privat. Numai schimbarea pașapoartelor tehnice a celor 150 mii de autoturisme și a ștampilelor celor peste 7,500 de agenți economici a costat peste 32 mil. lei. În rezultatul reformei a crescut numărul primăriilor și au fost formate primării la o populație de 500-600 persoane, majorând numărul funcționarilor, și, respectiv, cheltuielilor, fără să asigure dezvoltarea durabilă a localității și, astfel, sărăcia nu a fost redusă, dar multiplicată. A crescut și numărul localităților cu statut de oraș: de la 21 la momentul declarării independenței R. Moldova la 65, inclusiv 54 – în drepta și 11 – în stânga Nistrului (dar, de fapt, grad de oraș au obținut sate mai mari, fără infrastrucură adecvată pentru oraș).
Ponderea veniturilor proprii a unităților administrativ-teritoriale în țară este extrem de scăzută. Din 899 de localități din țară, bugetele locale a doar 51 de primării sunt subvenționate la nivel mai mic de 50% din bugetul de stat și cele raionale. Restul comunităților au subvenții substanțiale, care ajung la circa o sută de procente .
Cheltuieli nejustificate ale instituțiilor de stat. În 2007 valoarea încălcărilor financiare constatate de către Curtea de Conturi din R. Moldova a fost de 219 mil. lei. Încălcările au fost depistate în activitatea Ministerului de Finanțe, Ministerului de Justiție și a Ministerului Educației. Curtea de Conturi a efectuat revizii privind modul de gestionare a resurselor financiare a misiunilor diplomatice a R. Moldovei în perioada 2004 – 2007 și a depistat încălcări în activitatea lor. Astfel, 11 misiuni nu au asigurat conformitatea evidenței contabile, 7 misiuni au decontat combustibilul folosit pentru alimentarea mijloacelor de transport aflate în dotare în lipsa foilor de parcurs și a datelor vitezometrului, în sumă de 773 mii lei. Totodată, 5 misiuni au efectuat cheltuieli pentru procurări de bunuri materiale și servicii neprevăzute de normativele stabilite, care urmau a fi achiziționate de către membrii misiunilor din cont propriu, în sumă de 483,0 mii lei. Alte 5 misiuni au admis cazuri de restituire nejustificată a cheltuielilor pentru transport, diurnă și cazare. Misiunile diplomatice în Franța, Turcia, China au acordat neîntemeiat unor persoane vize pe gratis sau la preț redus. Cu toate că legislația R. Moldova prevede pedepse, amenzi și demisii pentru evaziune fiscală și utilizarea banilor publici contrar prevederilor bugetare, Inspectoratul Fiscal de Stat, Ministerul Finanțelor și cel de Externe din R. Moldova nu au recunoscut frauda.
Subutilizarea forței de muncă. În perioada de independență economia țării era caracterizată printr-un ritm accelerat al dispariției locurilor de muncă, care depășea ritmul creării celor noi. De exemplu, în 2001 rata de dispariție a locurilor de muncă a fost aproape 11%, iar crearea locurilor de muncă a fost aproape de 2 ori mai scăzută – doar 6,5%. Indicatorul creării locurilor de muncă a continuat să fie scăzut și în următorii ani (2005 – 6,9%, 2006 – 6,6%, 2007 – 8,6%), comparativ cu alte țări în tranziție din Europa Centrală, unde acest indicator era circa 16-18%.
Șomajul este considerat drept cauză primară a sărăciei în țară, șomerii fiind un potențial nevalorificat de resurse umane . Rata de angajare a populației în economia în perioada de tranziție era în declin, scăzînd de la 47,5% în 1990 pînă la 41,3% în 2001. Statul nu a realizat progrese în ceea ce privește crearea locurilor de muncă. Din contra: doar în 2007, numărul salariaților la agenții economici cu mai mult de 20 angajați s-a micșorat de la 638,5 la 618,0 mii persoane.
– Privatizarea ineficientă. Privatizarea contra bonuri care a avut loc în țară în 1994-1996, s-a dovedit a fi ineficientă, deoarece a rezultat în stăpînirea fragmentară a întreprinderilor mari și mijlocii. Cu toate că programul de privatizare a fost oficial finisat în 2000, un număr considerabil de întreprinderi de stat din diferite sectoare au rămas neprivatizate. Încetinirea procesului de privatizare de asemenea a contribuit la creșterea sărăciei. Întreprinderile de stat se caracterizează prin indicii mai scăzuți de profit, vânzări și investiții per angajat, comparativ cu întreprinderile private. Ineficiența întreprinderilor de stat a condus la încetinirea creșterii industriale și la mai puține resurse acumulate în bugetul de stat. În 2004 în R. Moldova funcționau 338 întreprinderi de stat, din care doar 165 activau cu profit. În 2005, din 288 de întreprinderi de stat analizate, cu profit au activat 171 (61,6% din cele analizate).
– Nivelul investițiilor străine directe (ISD) scăzut în comparație cu nivelul regional. R. Moldova a rămas în urmă în lupta pentru ISD comparativ cu alte state din Europa de Est și de Sud-Est și țările Baltice. În majoritatea țărilor în tranziție cota ISD a fluctuat în jur de 23% din PIB, în R. Moldova acest indicator a variat de la 1,4% din PIB în 1996 pînă la 11,1% în 2000. Creștere stabilă n-a fost nici în 207-2011, valorile fluxului net al ISD variind de la 711 mil. USD în 2008 până la 145 mil. USD în 2009.
Dependența economiei de agricultură. Sectorul agrar, împreună cu industria alimentară și cea a băuturilor, a rămas o parte semnificativă a economiei țării în perioada de tranziție, constituind mai mult de 33% din PIB. Agricultura fiind dependentă de factorii climaterici, a contribuit semnificativ la vulnerabilitatea economiei R. Moldova. Dacă în 1993 în agricultură erau angajați 43,2% din populația aptă de muncă, în 2000 deja 50,5% erau ocupați în agricultură, înregistrînd o scădere începînd cu 2002. În același timp, în țările din Europa în anul 2000 ponderea populației ocupate în agricultură varia între 1,5% în Regatul Unit și 17,0% în Grecia, iar în 2002, populația ocupată în agricultură a reprezentat 4,8% în Cehia, 6,2% în Ungaria și în Slovacia, 9,6% în Bulgaria și 19,3% în Polonia.
Menționăm că sectorul agrar se caracterizează prin productivitate scăzută comparativ cu alte sectoare ale economiei (de ex., 1/5 din cel al transportului și comunicațiilor). Luând în considerare ponderea agriculturii în PIB (15% în 2006) și numărul populației ocupate (33% din totalul forței de muncă în 2006), performanță scăzută a acesteia reduce perspectivele de creștere pentru restul economiei și subminează eforturile de reducere a sărăciei.
Situația precară din sectorul agrar se datorează insuficienței investițiilor în acest sector. Dacă în 1995 din totalul investițiilor în economie agriculturii i-au revenit 10,8%, în 2000 investițiile au constituit doar 3,4% din volumul total al investițiilor. De exemplu, în Kîrgîzstan, cu toate că ponderea investițiilor în agricultură era mai mică, investițiile erau în creștere continuă, ajungînd de la 1,5% în 1995 la 3,7% în 2000.
Pe parcursul anilor de tranziție salariul real în sectorul agricol din țară și salariile altor sectoare ale economiei continua să rămînă substanțială, fiind de două-trei ori mai mici în comparație cu cele din construcție. Dacă în 1995 salariile din agricultură au constituit 72,3% în comparație cu mediul pe economie, în 2003 acest indicator a scăzut pînă la 46,9% și în următorii ani a fluctuat la 53-56%.
Menționăm că, deși R. Moldova este o țară preponderent agrară, la studii în domenii legate de agricultură este înmatriculat cel mai mic procent de studenți: de ex., în 2007/2008 doar 2,8% din toți studenți înmatriculați au ales acest domeniu.
Dezechilibrul comercial. Pentru economia țării este caracteristic și dezechilibrul comercial substanțial, volumul importurilor depășind exporturile pe parcursul perioadei de independență. R. Moldova face parte din topul țărilor cu cele mai negative balanțe comerciale. Dacă în 2004 R. Moldova se găsea pe locul 9 în acest clasament, în anul 2005 Moldova a ajuns pe locul 5, după Eritrea, San Tome, Lesotho, Bosnia și Herțegovina. Diferență considerabilă între valoarea exporturilor și importurilor a condus la acumularea în anul unui deficit al balanței comerciale în valoare de 2348,1 mil.dolari SUA. Evident, cu un asemenea dezechilibru, R. Moldova depinde de alte surse de valută, de ex., remitențele.
Dependența exportului preponderent de o singură piață – cea din Rusia. În perioada de independență exporturile țării erau preponderent orientate către CSI iar ponderea cea mai semnificativă a exporturilor din țară îi revenea Rusiei. De exemplu, în anul 1997 exporturile spre Rusia au constituit 58% din totalul exporturilor. În următorii ani Rusia a rămas să fie principala piață de desfacere, deși ponderea ei a scăzut. În 2005 Rusia a introdus interdicțiile față de importurile din R. Moldova privind produsele de origine animalieră și vegetală, care au fost urmate de interdicții contra vinurilor moldovenești și în rezultat în 2006 și 2007 exporturile spre Rusia au constituit 17,3% din totalul exporturilor R. Moldova. Această dependență de o singură piață a contribuit la vulnerabilitatea economiei, care a suferit în urma unor decizii politice, ce au afectat exportul din R. Moldova.
Structura exportului nediversificată. Produsele agricole au continuat să constituie partea semnificativă a exporturilor R. Moldova, tendință rămasă și după aderarea în 2001, fără ca structura exporturilor să fie considerabil modificată. În anii de tranziție produsele agricole au constituit peste 50% din volumul total al exporturilor (Tabelul 2), cu valori mai scăzute începând cu 2006 (44,2%).
Tabelul 2.
Ponderea produselor agricole în structura exportului, R. Moldova, 1997-2008
Sursa:în baza datelor de
– Dezechilibrul în dezvoltarea regională. În R. Moldova dezechilibrul în dezvoltarea regională este simțitor, mai ales prin comparația capitala – restul țării. Cu toate că aproape 80% din populație locuiește în afară capitalei, în regiuni ajung mai puțin de 20% din investiții, salarizarea este de 2 ori mai joasă decît în Chișinău, iar produsul pe locuitor este de trei ori mai mic. În ultimii ani tendințe pozitive în dezvoltarea economică în regiuni s-au observat , Ungheni, Orhei și Cahul. În 2004 la volumul de producție din țară, Chișină a contribuit cu 55%, Bălți – 11,7%, Cahul – 2,9%, Ialoveni – 2,4%. Capitala asigură peste 50% din PIB, 90% din exporturi, contribuind cu mai mult de 60% din veniturile publice ale țării. Bugetele locale din restul țării sunt austere, suficiente doar pentru acoperirea cheltuielilor curente, nu și pentru investiții.
Discrepanță în salariul mediul lunar între regiuni este substanțială. De ex., în 2008 salariul mediul lunar în Chișinău a fost cu 50% mai mare decît în regiunea Nord și cu circa 60-80% mai mare decît în regiunea Centru, Sud, UTA Gaguzia .
Diferența între zonele rurale și urbane a fost simțită și în domeniul sănătății, decalajul între numărul medicilor pe cap de locuitor în regiunile urbane și rurale a fost aproape de zece ori. De exemplu, între 1995-2001 numărul de medici la 1.000 populație în zonele rurale a fost mai mic de 10 persoane, iar în zonele urbane – în jur de 60-70 de persoane; la asistente medicale – de patru ori (20-40 de asistente în zonele rurale și 140-170 în zonele urbane).
Salariile joase. În perioada de tranziție salariile medii lunare în țară nu acopereau necesitățile populației. De exemplu, în 2001 coșul minim de consum a constituit 1053 lei, pe cînd salariul mediu lunar – 543,7 lei, acoperind doar 51,6% din coșul minim. Șaptezeci și cinci de procente din cei săraci în 2002 erau persoane cu loc de muncă .
Cu toate că în perioada de tranziție salariile în țara înregistrau creștere în termeni nominali, în termeni reali ele au scăzut drastic în 1990-2001, ajungând în 1999 la mai puțin de 25% din salariile anului 1990 (fiind aproape de două ori mai joase comparativ cu salariile din Georgia).
Conform datelor BNS, în 2006 veniturile disponibile ale populației din activitatea salarială au constituit doar 41,6%, iar veniturile în natură – 20,1% (6,3% în zonele urbane și 33,7% în zonele rurale). Cota remitențelor în veniturile totale a constituit 11,9% în zonele urbane și 15,8% în zonele rurale .
Pe parcursul anilor, salariul minim brut din R. Moldova rămâne cel mai scăzut din Europa. În 2007 R. Moldova a fost plasată pe ultimul loc în funcție de salariul pe ora de muncă (0,3 euro) într-un clasament realizat de Federația Angajatorilor din Europa, care cuprinde 48 de țări europene, mărimea lui în R. Moldova fiind de 2 la sută din salariul maxim european (14,5 euro), pe care îl primesc angajații din Danemarca. În 2007, cu 46,29 euro pe lună, salariul minim brut în R. Moldova era aproape de 34 de ori mai mic decât cel al angajaților din Luxemburg (prima poziție în UE). În acelaș clasament pentru 2011, R. Moldova din nou este plasată pe ultima poziție la salariul minim lunar, cu 72 de euro (de ex., în Grecia, profund afectată de criză economică, salariu minim pe țară e practic de 10 ori mai mare decât în Moldova – 751 euro).
Condițiile de muncă nesatisfăcătoare. În R. Moldova condițiile de muncă în multe instituții nu sunt decente. Pe lângă faptul că salariile sunt joase și nu sunt a peste 11 mii de companii și instituții, fiecare investigație descoperind mai mult de 10 încălcări ale legislației per instituție, celemai frecvente fiind: nu se oferă concediile, nu sunt plătite foile de boală, nu este respectată tehnica securității, nu sunt acordate facilități anumitor categorii, precum femeile cu copii, etc. În jur de 30% din angajați din țară activează fără contract legal de muncă. În același timp, numărul accidentelor de muncă este destul de ridicat .
Perfecționarea cadrelor în R. Moldova este extrem de scăzută. Dacă în 1990 prin cursuri de perfecționare au trecut 30,7% din total salariați, în ani următori – doar 5-7% din salariați, ceea cea ar însemna că un angajat trece un curs de perfecționare odată în 14 ani. În anul 2005 agenții economici au cheltuit pentru perfecționarea cadrelor mai puțin de 0,5% comparat cu fondul retribuțiilor, ceea ce explică cauzele scăderii productivității muncii în țară.
Pensii mici și neachitate la timp. Arieratele la plata pensiilor au fost un satelit al perioadei de tranziție. De ex., în anii 1998 și 1999, doar 40% din persoanele în vârstă cu drept la pensii au primit unele prestații. În R. Moldova, pensia medie este cea mai mică în Europa de Sud-Est și CSI. În anul 2000, pensia medie a fost egală cu mai puțin de 22% din salariul mediu și 38% din pragul sărăciei. În perioada de tranziție pensiile constituiau doar 1/4-1/5 din CMC și doar din salariul mediu. Pentru comparație: în Polonia, pensia în medie a constituit 70% din salariul mediu. În același timp, în R. Moldova se practică stabilirea pensiilor privilegiate pentru anumite categorii, precum parlamentarii, reprezentanții guvernului, judecători. În anul 2008 mărimea medie a pensiei lucrătorilor din educație a constituit 457,7 lei, pe cînd pensia șefului statului – 7500 lei, a procurorilor – 4452 lei, a deputaților – 4300 lei, astfel, 70 de pensii privilegiate pot fi egalate cu circa 800 de pensii ordinare.
Creșterea prețurilor la produse și servicii. Pe parcursul ultimilor ani prețurile la produse și servicii în R. Moldova au crescut considerabil. De exemplu, în perioada 2006-2008 tariful la gaze naturale a crescut de trei ori, la agentul termic – de două ori (de la 233 lei la 524 lei), iar la energia electrică – cu 30 la sută (de la 0,78 lei la 1,1 lei). Menționăm că aceste majorări au avut loc pe fundalul unei creșteri practic neînsemnate a veniturilor populației, incomparabilă cu creșterea tarifelor. Această lipsă de sincronizare a creșterilor veniturilor și cheltuielilor populației provoacă reducerea puterii de cumpărare și aprofundarea nivelului sărăciei populației.
Un alt aspect negativ al creșterii prețurilor la servicii este crearea datoriilor față de prestătatorii de servicii. De ex., în mun. Chișinău datoriile populației pentru plata serviciilor locativ-comunale s-au majorat de la 32,2 mil.lei în 1998, până la 226,1 mil.lei în 2002, sau de 7 ori. Ponderea principală în aceste datorii o au datoriile pentru încălzirea locuinței.
Nivelul înalt al corupției. Analiza țărilor sărace dovedește că există o legătură strînsă între nivelul înalt al corupției și sărăcie. Aproape jumătate de respondenți ai sondajului efectuat în R. Moldova în 2006 consideră că nivelul înalt al corupției constituie cauza sărăciei în țară . Potrivit datelor Barometrului Global al Corupției din 2007, 30% dintre cetățenii R. Moldova au recunoscut că au dat mită, 48% cred că eforturile Guvernului în lupta cu corupția sunt ineficiente, 63% consideră că în viitor fenomenul corupției se va extinde, iar 21% – că va rămâne la același nivel.
Conform datelor prezentate anual de către Transparency International, R. Moldova face parte din numărul celor mai corupte țări din lume. Potrivit cu Indicele de Percepție a Corupției (IPC) din 2007, R. Moldova a înregistrat un punctaj de 2,8 puncte, plasându-se pe locul 113 din 180 țări analizate, iar în 2010 IPC pentru R. Moldova a constituit 2,9 (respectiv, locul 108 din 182 de țări, fiind printre primele cinci țări cele mai corupte din Europa, alături de Rusia, Ucraina, Belarus și Kosovo). Printre cauzele care au favorizat regresul în domeniul anticorupție se menționează: slăbirea autorității statului datorită ineficienței instituțiilor acestuia; lipsa unor valori sociale și morale, însoțită de conștientizarea slabă a pericolului corupției; lipsa unei reforme la nivelul instituțional și legislativ.
Efectele sărăciei în Republica Moldova
Drept urmare a acțiunii sinergice a cauzelor menționate, Republica a suferit o înrăutățire substanțială a condițiilor de trai, inclusiv în comparație cu alte țări din fostul bloc socialist din Europa. În R. Moldova, efectele secundare ale reformelor au avut impactul cel mai
nefast asupra calității vieții populației sub aspect economic și social. Pentru a arăta proporțiile acestei decăderi, noi am efectuat o clasificare proprie a efectelor sărăciei în perioada de independență a țării. În urma cercetărilor noastre, am clasificat efectele sărăciei în cîteva grupuri majore: economice, sociale, politice, ecologice, culturale, spirituale. Printre efectele concrete ale sărăciei pot fi menționate următoarele:
Scăderea numărului populației. În R. Moldova are un ritm mediu anual de 0,5%. În perioada dintre cele doua recensăminte (1989 – 2004), populația Moldovei a scăzut cu 350 mii persoane, inclusiv persoane declarate plecate în strainatate mai mult de 1 an. La 01.01.2012 numărul populației stabile în R. Moldova constituia 3559,5 persoane . Scăderea populației este deosebit de vizibilă în zonele rurale, unde au rămas preponderent bătrîni, ceea ce diminuează șansele acestor zone depopulate la reducerea sărăciei și creștere economică. Deja există localități din R. Moldova cu populație 0 (zero), de ex.: comuna Chetrișul-Nou, raionul Fălești; comuna Stălinești, raionul Ocnița, comuna Odaia, raionul Șoldănești .
Locuitorii R. Moldova sunt dornici de a pleca din țară. Studiul „Fenomenele demografice în R. Moldova prin prisma cetățenilor țării” a arătat că dacă nu ar exista impedimente de circulție, 80% din cetățenii R. Moldova ar pleca mâine din țara. Sondajele anterioare demonstrau că principalele motive pentru plecarea din țara sunt sărăcia, lipsa locurilor de muncă bine plătite, atmosfera social-politică insuportabilă și nivelul scăzut de educație și cultură în țară.
Dezurbanizarea/Ruralizarea. În R. Moldova populația urbană a scăzut considerabil în perioada de tranziție: în 1995 ea a constituit 46,8%, iar în 2010 populația urbană s-a redus la 41,4%. Pe parcursul ultimilor cincisprezece ani, populația orașelor Orhei și Soroca s-a redus cu o
treime, orașului Bălți – cu 20%, iar orașelor Ungheni și Cahul – cu un sfert. Conform raportului ONU privind dezvoltarea urbană a lumii din 2007 , R. Moldova a devenit cea mai rurală țară din Europa, preluînd ștafeta de de dezurbanizare în țară este opus procesului de urbanizare care are loc pe mapamond. Dezurbanizarea R. Moldova este alarmantă nu numai prin reducerea ponderii populației urbane, cât prin „ruralizarea” stilului de viață în orașele mici și mijlocii, care din cauza colapsului industriei, degradării infrastructurii și lipsei oportunităților s-au transformat în zone defavorizate cu deteriorarea substanțială a calității vieții și potențialului de dezvoltare.
Studiile demonstrează că sărăcia este condiționată de zona de trai: în țările în tranziție preponderent rurale, sărăcia are tendința de a afecta populația rurală, pe cînd în țările urbanizate
– cea urbană. În țările cele mai urbane din CSI 7 – Azerbaidjan, Armenia și Georgia, sărăcia este un fenomen preponderent urban. De exemplu, în 1998-1999 în Armenia 59% din populația urbană era săracă comparativ cu 48% de populație rurală. Populația rurală în R. Moldova de asemenea este mai săracă în comparație cu populația urbană. În 2001 în R. Moldova 64% din populația rurală a fost săracă, pe când în orașele mari cei săraci constituiau 44%. În orășele mici cei săraci au constituit 80% din populație, dar trebuie de luat în vedere că multe localitățile urbane din R. Moldova erau create în mod artificial.
Exodul forței de muncă. În timp ce organizațiile internaționale informează că doar în țările-membre UE lucrează jumătate de milion de cetățeni moldoveni, Raportul „Numărul populației stabile în R. Moldova” din 2008 al BNS afirmă că peste hotarele R. Moldova, la 1 ianuarie 2008, s-ar afla doar 148,3 mii cetățeni. Conform unor date din 2006, o treime din populația activă a țării lucrează peste hotare.
Persoanele cu studii superioare, care pleacă din R. Moldova peste hotare în căutarea locurilor de muncă, sunt destul de mulți (37%), comparativ cu alte țări din Europa de Est și țările CSI. Doar emigranții din Rusia, Tadjikistan, Uzbekistan și Kîrgîztstan prezintă un procent mai înalt de astfel de emigranți. Se consideră, că în țările în care cota emigranților cu studii superioare e peste 20%, are loc efectul de „exodul inteligenței”, care afectează negativ economia țării. Deseori aceste persoane lucrează ilegal în alte țări, nefiind protejați, neavînd polițe medicale, concedii și alte beneficii.
Îmbătrânirea populației. În anii 2010-2012 persoanele de peste 60 ani reprezentau peste 14,0 procente din populație, sau 1 din 7 persoane. Coeficientul îmbătrânirii populației în
țară este alarmant (Tabelul 3). Vârsta medie a populației în țară a crescut de la 32,9 ani în 1998 pînă la 36,3 ani în 2010. În acest sens R. Moldova se plasează în grupul țărilor cu vârsta medie a populației ridicată.
Tabelul 3. Coeficientul îmbătrânirii populației în R. Moldova, 1970-2012
Totodată, cu cât mai multă populație în vârstă a treia este în țară, cu atât mai multe resurse sunt necesare pentru asistența lor și cu atât mai puține persoane active produc aceste mijloace.
Reducerea cheltuielilor în domeniul protecției sociale. În perioada de tranziție cheltuielile în domeniul protecției sociale în R. Moldova au suferit o diminuare substanțială – cu aproape 50%. Conform datelor ONU, în 1997 cheltuielile pentru protecția socială formau 5,1% din PIB, iar în 2001 acest indicator a ajuns la 2,65% din PIB. Asemenea scădere a contribuit la creșterea vulnerabilității păturilor nevoiașe.
Conform datelor BNS, în R. Moldova raportul dintre îndemnizația lunară pentru îngrijirea copilului pînă la 1,5 ani pentru persoanele neasigurate și mame pentru copiii a scăzut de la 36,6% în 2005 la 25,4% în 2007 (Tabelul 4). În 2010 raportul a crescut, dar totuși constituie doar 50,1% din mame pentru copii. În același timp raportul dintre îndemnizație lunară pentru îngrijirea copilului în vârstă de 1,5 (3) – 16 ani și mame pentru copiii a constituit în 2009 doar 5,2%.
Tabelul 4.
Raportul dintre îndemnizații și minimul de existență pentru copii, %
Reducerea cheltuielilor în domeniul sănătății publice. Cheltuielile în domeniul sănătății publice au fost reduse considerabil, de la 6,7% în 1996 pînă la 2,4% din PIB în 2004, ceea ce este cu mult sub mediile regionale. În anii 2010 ponderea în PIB a cheltuielilor pentru sănătăte publică a constituit 5,6%, iar în 2011 – 5,2%. În același timp, cheltuielile în numerar ale unei familii pentru serviciile medicale s-au dublat în perioada 1997- apărut inechitatea în acces la servicii medicale. Din numărul de vizite la medic, populației sărace îi revenea doar 20%, și o treime de numărul de tratament în ambulator. Proporția dintre numărul de zile de spitalizare a săracilor și nesăracilor este de 1:11, iar durata medie de spitalizare a celor săraci este de 9-13,5 ori mai scurtă decît cea a nesăracilor.
Cercetările constată ca plățile neoficiale în domeniul ocrotirii sănătății reprezintă un fenomen raspândit: mai mult de 50% din intervievați au admis că ei au compensat ilicit personal medical.
Înrăutățirea sănătății populației. Conform datelor compilate de către UNICEF, starea sănătății populației s-a înrăutățit în majoritatea țărilor din fosta Uniune Sovietică. Evident că oameni ce trăiesc în sărăcie sunt mai afectați de boli psichice și fizice. Stresul asociat cu starea de deprimare duce la consum abuziv de țigări și alcool, sinucideri. Ratele de suicid în țară depășesc media regională. În perioada de tranziție durata medie a speranței de viață la naștere în R. Moldova s-a micșorat atît pentru bărbați, cît și pentru femei, cea mai scăzută speranța de viață la naștere fiind înregistrată în 1995 (65,8 ani). Durata medie a speranței de viață în R. Moldova este mai inferioară altor țări Europene: de ex., în 2003 în R. Moldova ea era 68,13 ani, comparativ cu Franța – 79,7, Belgia – 78,4, Italia – 79,7, Norvegia – 79,1 ani.
Un indicator alarmant în R. Moldova este creșterea numarului de copii cu dizabilități, numărul cărora este în continuă creștere, cu 15,6 de cazuri la 1000 decopii în 2000 la 20,4 – în 2011 (Tabelul 5).
Tabelul 5.
Copii în vârsta de până la 16 ani cu dizabilități, la 1000 copii, 2000-2011
Malnutriția. Malnutriția în R. Moldova prezintă un semn de alarmă atît pentru maturi, cît și pentru copii. În perioada de tranziție, consumul de produse nutritive a scăzut considerabil. De exemplu, în 1990 consumul mediu pe an de carne în R. Moldova era de 58 de kg, iar în 2007 – doar 36 de kg, lactate – în 1990 și doar 153 de litri în 2000. Deși R. Moldova este o țară agrară, cedează și consumul fructelor și legumelor: în 1990 consumul mediu pe an de fructe, pomușoare și struguri era 79 de kg, iar în 2007 – doar . Dar conform calculelor OMS, printre cei mai importanți factori de risc ai morbidității, invalidității și mortalității, 6% ocupă consum limitat de fructe și legume. Anual țara pierde 21,4 mil. de dolari SUA (0,7% din PIB) din cauza productivității scăzute a muncii la adulți, determinată de deficiența de fier și iod. Peste 5000 de copii se nasc în fiecare an cu rețineri și insuficiențe mintale din cauza deficienței de iod în timpul sarcinii. Peste 30% din copiii de 6 – 24 luni sunt expuși riscului de dezvoltare insuficientă a creierului din cauza deficienței de fier. Aproximativ 100 de noi-născuți sunt supuși anual unui risc sporit de deces la scurt timp după naștere din cauza anemiei severe la mame. Mai multe femei tinere mor în fiecare an în timpul sarcinii și a nașterii din cauza anemiei feriprive severe. Anual sunt înregistrate aproximativ 50 de anomalii grave la naștere din cauza deficienței de acid folic .
Rata sporită a mortalității. Rata mortalității populației din R. Moldova s-a majorat de la 9,7 decese la 1000 de persoane în 1990 pâna la 12 decese la 1000 persoane în 2007. Cauzele deceselor se deosebesc la bărbați și femei, dar bolile aparatului circulator consituie majoritate în ambele cazuri. De ex., în 2011 decesele din cauza bolilor aparatului circulator au constituit 49,5% tuturor deceselor în cazul bărbaților și 66,2% – în cazul femeielor. În țară destul de numeroase sunt cazuri de morbiditate de la boli infecțioase „social determinate”. De exemplu, în 2007, la 100 mii populație reveneau 180,6 cazuri de pediculoză, 99,8 cazuri de tuberculoză a organelor respiratorii și 74,7 cazuri de sifilis.
Mortalitatea infantilă, cu toate că a scăzut de la 21,2 la 1000 nașteri în 1996 pînă la 16,4 în 2002, totuși, continua să rămână mai mare decît media în Europa Centrală și de Sud, cu 10,5 la 1000 de nașteri. În 2006 mortalitatea infantilă a fost 11,8 și în anul 2007 – 11,3 de cazuri la 1000 de născuți vii. Din cauza corupției din sistemul ocrotirii sănătății și a prețurilor exagerate la medicamente, persoanele grav bolnave refuză internarea în spitale. În rezultat, numărul persoanelor decedate la domiciliu în țară a crescut în 2006 față de 2005 cu 15 %.
Reducerea cheltuielilor în domeniul învățământului. Cheltuielile în domeniul învățământului s-au redus de la 10,3% în 1996 pînă la 4,7% din PIB în 2004. Scăderea în finanțare s-a simțit mai acut în zonele rurale ale țării. Finanțare insuficientă afectează negativ salariile profesorilor. Reducerea finanțării a avut un impact nefast asupra calității studiilor în R. Moldova, iar păturile sărace au fost acelea care au suferit în primul rând.
2.2. Măsurarea și evaluarea sărăciei
Complexitatea fenomenului de coeziune socială presupune diferite niveluri de analiză. Punerea în aplicare a acestor niveluri de analiză depinde de timpul disponibil, de nivelul de profunzime cerut cât și de numărul de cercetători implica și în efectuarea studiului.
Deoarece problema coeziunii sociale în cadrul raportului dat se studiază în contextul incluziunii sociale, este recomandată efectuarea analizei coeziunii sociale numai la cel de-al patrulea nivel: evaluarea coeziunii sociale prin intermediul grupurilor vulnerabile.
Drept bază pentru studiul coeziunii sociale. Cu toate acestea, este necesar de a dispune de anumite instrumente metodologice de prelucrare a datelor, care ar permite scoaterea în evidență a celor mai relevante informații care merită a fi luate în considerație. Aceste instrumente ar trebui să ne ajute să înțelegem golul care există între coeziunea socială ca scop care trebuie atins și coeziunea socială încalitate ca capital/valoare (drepturile sociale instituite într-o unitate geografică sau într-un anumitcontext), precum și să asigure acțiuni de dezvoltare continuă a coeziunii sociale (dezvoltarea de noi procese).
În acest context pot fi menționate două tipuri de instrumente: întrebări și indicatori. Întrebările permit de a specifica nevoia de cunoaștere și tipul de informații care ar trebui căutat. Cu alte cuvinte întrebările transformă nevoia de cunoaștere în nevoia de informare. Formularea corectă a întrebărilor este obligatorie pentru a purcede la selectareaindicatorilor. Indicatorii determină răspunsurile la întrebări, precizând ce fel de date ar trebui să fie colectate, cât de des, din ce surse, etc.
Abordări metodologice privind formularea întrebărilor. Întrebările se referă la situația din sfera socială în raport cu obiectivele de coeziune socială, pentru a prezenta decalajul posibil dintre scop și proces. Pentru fiecare dintre elementele-cheie incluse în definiția coeziunii sociale (acces egal la drepturi, demnitate, umană, autonomie, dezvoltare individuală; participare și obligații), se propune aplicarea unui șir de patru tipuri de întrebări:
întrebare cu privire la existența condițiilor potrivite: există condiții pentru a atinge idealul dorit?
întrebare cu privire la relevanța și sau eficacitatea condițiilor existente: în ce măsura aceste condiții sunt relevante eficiente în ceea ce privește idealul urmărit?
întrebare cu privire la testarea relevanței condițiilor circumstanțelor existente pentru cele mai sensibile situații: sunt acestea relevante și în cazul celor mai vulnerabile sau expuse riscului excluziunii grupuri?
întrebare cu privire la durabilitate: condițiile/circumstanțele existente sunt nesigure sau trezesc dubii (expun la riscuri și pericole), sau, dimpotrivă, sunt suficient de stabile ca să asigure durabilitatea lor în timp. Urmând aceste reguli metodologice pot fi elaborate întrebări pentru fiecare grup social vulnerabil.
Elaborarea și selectarea indicatorilor.
După elaborarea întrebărilor, este necesar de a le corela cu unul sau mai mulți indicatori care în analiza coeziunii sociale se utilizează trei tipuri de indicatori:
indicatori cantitativi și obiectivi,valoarea cărora poate fi măsurata nemijlocit (de exemplu :numărul de persoane pentru prima dată recunoscute ca invalizi sau numărul de copii rămași fără îngrijire părintească) sau prin valori nondiscrete (de exemplu numărul de medici- pediatri la 10 mii de locuitori);
indicatori calitativi și obiectivi,care nu pot fi măsurați, dar care presupun întrebări deverificare obiectivă a situației (de exemplu existența sau lipsa mecanismului de indexare a pensiilor în Republica Moldova, legislației privind protecția socială a persoanelor cudezabilități);
indicatori calitativi subiectivi,care reflectă o evaluare sau o opinie (de exemplu atunci când oamenii sunt întrebați despre gradul lor de satisfacere), în particular, aceasta se referă la componentele de bază cum sunt încrederea, satisfacția, valorile, conștiința colectivă,relațiile sociale, etc.
Definirea indicatorilor și scala de răspuns.Definiția indicatorului poate uneori reieși din denumirea sa.. Pentru indicatorii cantitativi obiectivi ar trebui elaborată o unitate de măsură inițială pentru a se asigura că aceasta este cu adevărat reprezentativă în contextul întrebării puse. Revenind, de exemplu, la o astfel de problemă acută pentru Republica Moldova precum este sărăcia în rândul copiilor, menționăm că numărul de cupluri familiale sărace cu copii nu-l oferă o imagine completă a acestui fenomen. Este necesar să se determine rata lor de sărăcie, numărul de cupluri familiale cu copii situate sub pragul sărăciei trebuie să fie comparat cu numărul total de gospodării de acest tip. și dacă se pune întrebarea despre evaluarea situației sărăciei familiilor cu un singur părinte, atunci rata sărăciei acestor familii are sens să fii evaluate doar în comparație cu rata sărăciei cuplurilor familiale cu copii Prin urmare, în acestcaz este necesar de a elabora o dublă corelație:
numărul familiilor monoparentale situate sub pragul sărăciei numărul total de familiimonoparentale;
numărul cuplurilor familiale cu copii situate sub pragul sărăciei numărul total de cupluri familiale cu copii.
Pentru un indicator calitativ obiectiv este necesar de a stabili spectrul de răspunsuri posibile. Acesta depinde de nivelul dorit de detaliere al privire la pensiile de asigurări sociale de stat în RepublicaMoldova) sau chiar nivelul de aplicare a legii. Prin urmare, trebuie să se stabilească o scală a valorilor care ar include unul sau mai multe aspecte ale întrebării în cauză. Acest tip de scală se numește ‘’’scală de evaluare actuală’’pentru că aceasta stabilește opțiunile de răspuns în baza faptelor verificabile obiectiv. De exemplu, legea există sau nu există, legea prevede sistemul de control sau nu, există un sistem deapel sau nu, etc. De menționat că indicatorul întotdeauna poate fi exprimat în cifre, fie el cantitativ sau calitativ,obiectiv sau subiectiv. Acest
lucru este important nu numai din punct de vedere al simplității, dar și pentru că aceasta permite efectuarea de calcule statistice sau derivate care îmbunătățesc relevanța indicatorului și acuratețea datelor.
Analiza și îmbunătățirea semnificației prin surse încrucișate la corectarea cu alți indicatori, compararea datelor și/sau utilizarea indicatorilor derivați. Analiza semnificației indicatorului este oetapă importantă decisivă în ceea ce privește evitarea ambiguității și îmbunătățirea relevanței indicatorului. Uneori este nevoie de a compara doi indicatori. De exemplu, sentimentul de izolare din societate poate avea două sensuri: în funcție de caz, poate fi sau un indicator al lipsei de încredere în organele puterii publice sau un indicator al sărăciei. Această ambiguitate poate fi parțial sau complet eliminată dacă vom compara acest indicator, de exemplu, cu un indicator de venit. În afară de aceasta, indicatorul capătă o importanță deosebită în cazul în care este localizat în timp. Acest lucru permite de a elabora indicatori derivați, care, la rândul lor, completează indicatorii de bază:
indicatori de comparație în timp, de exemplu, raportul dintre valoarea indicatorului la un anumit moment de timp și valoarea acestuia în perioada anterioară. Indicatorii de comparație în timp suntdeosebit de utili pentru analize de context și de impact, precum și pentru înțelegerea proceselor;
analiza tendințelor de evoluție în timp poate fi îmbunătățită prin încercarea de a analiza nu doar tendința generală a situației studiate, dar, de asemenea, și schimbările de la un individ la altul prin elaborarea de indicatori longitudinali, meniți să măsoare valoarea unui fenomen de-a lungultimpului, astfel descriind evoluția acestuia în timp. De exemplu, în baza unui indicator de stare (așa ca numărul persoanelor care trăiesc sub pragul sărăciei la o anumită perioadă de timp), e posibil dea crea un indicator longitudinal care ar corespunde;
pot fi determinate, de asemenea, rapoarte între diferiți indicatori. Aceasta este deosebit de util pentru realizare de evaluări. Astfel, pot fi elaborați indicatori de eficacitate (raportul dintre rezultate și obiective), indicatori de eficiența (raportul dintre rezultate și eforturi), indicatori derelevanță(raportul dintre impact și obiective);
indicatori derivați pot fi elabora și pe baza a mai mult de doi indicatori de bază. Acest lucru, în special, își găsește expresia în elaborarea valorilor medii aritmetice și medii geometrice, precum și mediilor ponderate, etc.
Sporirea acuratețea datelor: prelucrarea statistică.Valoarea numerică a indicatorului reprezintă rezultatul prelucrării statistice a unui anumit volum de date ce se referă la acesta. Cel mai frecvent se utilizează valorile medii. În acest sens, cu cât mai mare este volumul de date, cu atât mai exactă este media obținută.
Majorarea volumului de date colectate contribuie, așadar, la sporirea credibilității sau acurateței indicatorului. Acest lucru este în deosebi important în cazul indicatorilor subiectivi.
Adițional la valorile medii, pot fi adăugați și indicatorii de dispersie a datelor (abaterea medie liniară, abaterea medie pătratică, dispersia etc). Excluziunea socială este generată în mod direct de lipsa posibilităților de angajare în muncă, de veniturile mici obținute din angajare, care la rândul lor conduc lastarea de sărăcie urmată de toate consecințele negative ale fenomenului, în corespundere cu unul dinobiectivele de bază ale Strategiei de , nivelul de ocupare a Forței de Muncă către anul 2010 trebuie să atingă 70%. Aceasta implică nu numai promovarea ocupării Forței de Muncă prin crearea locurilor noi de muncă în general, dar și îmbunătățirea calității ocupării, asigurarea securității sociale, integrarea în muncă a persoanelor care, din diverse motive, nu au un loc de muncă, dezvoltarea resurselor umane în scopul asigurării unui nivel corespunzător și durabil al ocupării Forței de Muncă, acestea toate conducând la combaterea marginalizării și excluziunii sociale.
Graficul 3.
Sursa: Biroul Național de Statistică
Concomitent, în ultimii ani a crescut și numărul de persoane aflate în căutarea unui loc de muncă/ șomeri.
Șomeri, conform criteriilor BIM, sunt persoanele în vârstă de 15 ani și peste, care în cursul perioadei de referință îndeplinesc simultan următoarele condiții:
nu au un loc de muncă și nu desfășoară o activitate în scopul obținerii unor venituri;
sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni diferi-tmetode pentru a-l găsi: înscrierea la oficiile forței de muncă sau la agenții particulare de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunțuri și răspunsuri la anunțuri, apel la prieteni, rude, colegi, sindicate etc.;
sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă și-ar găsi ime-diat un loc de muncă.
Numărul șomerilor în sens BIM a fost de 84,0 mii, fiind mai mic cu 8,0 mii față de anul precedent. Ponderea bărbaților printre șomeri a fost de 59,0%, iar a persoanelor din mediul urban de 59,5%. Doar 3,5% din totalul șomerilor au urmat o formă de instruire. Este necesar de menționat că din rândul șomerilor, 69,1% au fost persoane cu experiență în muncă.
Durata medie a șomajului a fost de 13 luni, în comparație cu 14 luni în 2010. Cota șomerilor ce se aflau în șomaj de lungă durată (șomaj de 1 an și mai mult) a constituit 32,6%. Dintre aceștia, 12,7% erau tineri (15-24 ani). Ponderea persoanelor ce se aflau în șomaj de foarte lungă durată (24 luni și mai mult) a constituit 13,3% din numărul total al șomerilor.
Rata șomajului (proporția șomerilor BIM în populația activă) la nivel de țară a înregistrat valoarea de 6,7%, fiind mai mică cu 0,8 p.p. față de anul precedent. S-au înregistrat disparități
semnificative dintre ratele șomajului la bărbați – 7,7% și la femei – 5,6%; în mediul urban – 8,2% față de mediul rural – 5,2% (Graficul 3).
Rata șomajului în rândul tinerilor (15-24 ani) a fost de 14,9%, cu 2,9 p.p. mai mică față de anul 2010. Deosebirile pe sexe a ratei șomajului la tineri sunt neesențiale: 14,2% la bărbați și 15,8% – la femei. Ponderea șomerilor tineri în total a fost de 25,0%. Incidența șomajului cu durata de 6 luni și mai mult în rândul tinerilor (ponderea șomerilor de 15-24 ani cu durata șomajului de 6 luni și mai mult din numărul total al șomerilor din aceeași grupă de vârstă) a alcătuit 40,8%, mai mare față de anul 2010 cu 2,3 p.p.
Necesitatea de a evalua coeziunea socială în raport cu grupurile vulnerabile se datorează faptului că monitorizarea eficienței oricărei strategii presupune cunoașterea situației celor mai vulnerabile persoane acestea fiind și cei mai sensibili la lipsa coeziunii sociale în societate. Situația grupurilor vulnerabile necesită o atenție sporită, deoarece aceștia pot fi expuși riscului excluziunii sociale mai ușor decât altei grupuri ale populației. În funcție de istoria drepturilor și evoluția dezvoltarea acestora, evaluarea coeziunii sociale se efectuează în baza a: grupuri vulnerabile, și anume: copiii, persoanelevârstnice, persoanele cu dezabilități, femeile, familiile lucrătorilor migranți. Evaluarea se efectuează prin prisma coeziunii sociale( bunăstarea generală) și componentele datelor bază ale vieții(integritate).
Informația cu privire la fiecare din grupurile vulnerabile poate fi obținută prin corelarea informațiilor relevante cu; privire la fiecare din aceste grupuri, pentru a compara situația privind; bunăstarea cetățenilor conform celor patru dimensiuni/elemente ale bunăstării.
Modelarea și monitorizarea sărăciei în Republica Moldova la etapa actuală. Noțiunea de vulnerabilitate este conexă unor ‘’concepte negative’’ și presupune astfel de calificative precum dependența,
neajutorarea, expunerea, pericolul, iar excluziunea socială este înțeleasă ca marginalizare, lipsa posibilităților de participare la viața socială din diverse motive. Prin urmare, analiza situației în acest context impune definirea grupurilor de persoane care sunt cele mai expuse riscului marginalizării în ‘’in group’’ sau’’out-group’’ și automarginalizării, adică cele mai vulnerabile excluziunii sociale. La apariția fenomenelor de orice natură, inclusiv de ordin social, există anumite precondiții, de aceea este strict necesară determinarea factorilor corespunzători de risc.
Anume factorii de risc reprezintă în sine procesele care conduc la excluziune socială ca rezultat. De regulă, factorii sunt multidimensionali implicând în sine mai multe cauze conexe care tind a fi b unidimensionale și imediate în cazul rezultatului. Acești factori pot fi de natură: (i) instituțională (modul în care sunt structurate anumite sisteme limitând accesul anumitor grupuri); (ii) atitudinală (modul comportamental care respinge), (iii) sistemică, legată de transformare (modul în care se autoidentifică indivizii pe ei înșiși în cadrul tranziției când sistemele vechi de socializare și suport social suntredefinite). Legătura dintre factorii de risc și rezultatele generate de aceștia este dinamică. în cele maimulte cazuri, un rezultat într-un anumit domeniu reprezintă un factor de excluziune pentru altul. De menționat că această legătura nu este liniară, ea având o elasticitate diferită pentru rezultate multiple ale proceselor specifice.
La rândul lor, rezultatele la fel sunt diferite, în unele cazuri, acestea sânt imediate, iar în altele estenevoie să treacă câțiva ani pentru ca ele să se materializeze. Astfel, monitorizarea situației în domeniul excluziunii și evaluarea impactului politicilor asupra redresării riscurilor impune aplicarea indicatorilor relevanți și metodologiilor specifice de grupare și analizarea acestora. La constituirea matricei cu indicatori naționali de excluziune socială în Republica Moldova s-a ținut cont de lista indicatorilor de monitorizare utilizați în acest context de alte țări, listaindicatorilor structurali stabilită de Comisia Europeană , dar și de indicatorii demonitorizare a SND și ODM în context national.
În selectarea fiecărui indicator s-a ținut cont de un set de criterii, și anume:
să fie relevant, să desene un domeniu specific și să măsoare o anumită formă a excluziunii sociale și deprivării cât se poate de direct;
să aibă o interpretare simplă, dar fundamentală;
să fie actual și posibil de a fi actualizat continuu;
să fie robust în sens statistic, să aibă aceeași semnificație în timp;
să reflecte performanțele politicilor sociale de stat și/sau sectoriale;
să fie transparent și accesibil;
să asigure comparabilitate în timp și spațiu.
Indicatorii incluși descriu într-un sens sau altul excluziunean socială, posibilitatea evaluării incluziunii sociale ca rezultat al politicilor promovate de către stat, dar și coeziunea socială, care este privită și ca un efect al promovării incluziunii sociale. Indicatorii menționați permit efectuarea monitorizării fenomenului prin prisma politicilor sectoriale implementate, precum și efectuarea analizei complexe a impactului acestora atât asupra nivelului de trai al persoanelor, gospodăriilor, cât și asupra dezvoltării comunităților în ansamblu. Excluziunea socială este asociată cu sărăcia, iar indicatorii de monitorizare și evaluare a sărăciei sunt unii de bază în determinarea păturilor vulnerabile ale populației și a evaluării efectelor promovateîn contextul incluziunii sociale a acestora. Pragul sărăciei extreme se bazează pe minimul necesar de calorii pe zi, iar pragul sărăciei absoluteadaugă un supliment pentru cheltuielile privind bunurile nealimentare și servicii la pragul sărăciei extreme începând cu anul 2006, sunt incluși și indicatori axați pe metoda relativă, fiind utilizat pragul sărăciei determinat ca 60% din mediana distribuției consumului pe adult echivalent. Adițional, au fost incluși indicatori care caracterizează condițiile de trai prin prisma accesului la viața economică și politică, acestea fiind, de asemenea, asociate cu sărăcia și excluziunea socială..
În cadrul acestei cercetări au fost supuși unei analize complexe un număr impunător de indicatori, respectiv și sursele de date ale acestora (inclusiv strategiile naționale globale, cele sectoriale și programele specifice) în scopul recomandării lor pentru monitorizarea și evaluarea periodică aexcluziunii sociale în Moldova. Excluziunea socială s-a impus a fi analizată multidimensional, astfel setul de indicatori de monitorizare a excluziunii sociale a fost grupat pe 10 domenii principale ale calității vieții populației (viața economică și socială): (1) Sărăcie și inegalitate, (2) Locuință și condiții locative, (3) Piața muncii, (4) Educație, (5) Sănătate, (6) Protecție socială, (7) Justiție și securitate, (8)Cultură, sport și petrecerea timpului liber, (9)Participare la viața socială și acces la informații, (10).
Graficele 1 și 2.
Evoluția sărăciei extreme în perioada 1998-2005 și țintele pentru anii 2010 și 2015, %
Sursa: Raportul cu privire de Dezvoltare ale Mileniului: „Noi provocări – noi sarcini”, (www.cancelaria.gov.md)
Mediul. În cadrul fiecărui domeniu au fost identifica și indicatori maxim și mediu reprezentativicare au fost definiți ca primari și secundari, în conformitate cu metodologia de monitorizare a incluziunii sociale, propusă de Comisia Europeană (indicatorii Laeken). Indicatorii naționali primari și secundari se propune a fi monitoriza și anual. Ceilalți indicatori care vin să aducă o valoare adăugată pentru o claritate mai bună a unei sau altei situații, au fost definiți ca terțiari, periodicitatea monitorizării cărora se propune a fi o dată la 3 ani. Analiza sărăciei și inegalității este strict necesară în scopul monitorizării situației privind nivelul de trai, evaluării impactului politicilor de incluziune socială promovate de către stat.
Pentru a descrie situația privind excluziunea socială prin prisma indicatorilor de monitorizare a sărăciei au fost definitivați indicatori, evaluați în contextul național. Indicatorul‘’Ponderea populației sub pragul sărăciei absolute", poate fi considerat un indicator de inițiere în determinarea riscului sărăciei grupurilor vulnerabile la sărăcie și excluziune socială încontextul resurselor disponibile pentru existență. Indicatorul dat permite, de asemenea, evaluarea și analiza în dinamică a sărăciei.
În situația când resursele statului, care pot fi direcționate pentru susținerea grupurilor vulnerabilesunt limitate, este necesară determinarea celor mai marginaliza și în acest context. Astfel, indicatorul’’Ponderea populației sub pragul sărăciei extreme" permite identificarea acestora, fiind evaluată ponderea în totalul populației a persoanelor din gospodăriile în care cheltuielile totale de consum peadult echivalent sunt mai joase decât pragul sărăciei extreme. Acești indicatori însă nu sunt relevanți în ceea ce privește evaluarea proporției și gravității fenomenului, a modificărilor produse în nivelul general de bunăstare a populației. În acest context, este necesar de a evalua distanța celor săraci până la prag, precum și cuantumul monetar necesar unei gospodării de a depăși starea de sărăcie. Astfel, indicatorii‘’Profunzimea sărăciei absolute‘’ și ‘’Deficitul median al resurselor ‘’ sunt indicatorii relevanți în cazul evaluării resurselor necesare pentru protecția socială, măsurând deficitul mediu de consum al populației în raport cu pragul sărăciei. Indicatorul‘’ Profunzimea sărăciei absolute‘’ permite evaluarea sumei de bani cu care este necesar să contribuie fiecare persoană pentru ca un grup sau altul să depășească pragul respectiv de sărăcie.’’Deficitul medianal resurselor" este un indicator de profunzime a sărăciei, care reprezintă mediana diferențelor dintre pragul de sărăcie și nivelul resurselor pe adult echivalent ale persoanelor considerate sărace, exprimat în procente. Deci, acestea sunt resursele necesare celor săraci pentru a se situa la nivelul pragului respectiv.Acest indicator poate fi deosebit de util în fundamentarea și elaborarea programelor de protecție socială a grupurilor vulnerabile. Indicatorul poate fi măsurat atât în raport cu mediana, cât și cu mediacheltuielilor sau veniturilor, fiind întâlnit și sub denumirea de "distanța medie/mediană" sau"indiceledeficitului mediu/median" a resurselor necesare sau a veniturilor. În context național, în republică seutilizează ‘’Profunzimea sărăciei absolute‘’, însă în contextul excluziuni sociale este recomandată utilizarea indicatorului ‘’Deficitul median al resurselor" care este mai explicit în abordarea politicilor privind incluziunea socială.
Autoaprecierea și percepția stării de sărăcie este deosebit de importantă percepției populației privind starea de sărăcie pot fi utilizași indicatorii’’Rata sărăciei subiective( autoaprecierea)" și ‘’ Rata sărăciei subiective în raport cu minimumul necesar".
Comparabilitatea internațională, absolută și relativă, este strict necesară în contextul evaluării situației într-o țară sau alta. În acest scop, în matricea indicatorilor naționali sunt incluși indicatorii’’Ponderea populației sărace sub pragul de 4 dolari SUA pe zi( ajustat )’’ și’’Ponderea populației sub pragul sărăciei relative".
De o deosebită importanță în contextul excluziunii sociale este analiza gradului de polarizare a populației în ceea ce privește nivelul de trai și posibilitățile de a obține resurse și venituri pentru a-și asigura un consum adecvat. Astfel, pentru Moldova sunt recomandați doi indicatori de măsurare a inegalității populației. Indicatorul’’Raportul dintre chintila superioară și chintila inferioară S80/S20"este un indicator al inegalității veniturilor, întâlnit și sub denumirea de "raportul inegalității veniturilor", în contextul național, acest indicator se calculează în baza cheltuielilor de consum și arată de câte orisunt mai mari cheltuielile de consum ale persoanelor cele mai înstărite față de cheltuielile de consum ale persoanelor celor mai sărace, în cadrul distribuției după consumul pe adult echivalent. Un alt indicator, utilizat în evaluarea inegalității este ‘’Coeficientul Gini pe cheltuieli de consum", acesta fiind unindicator care caracterizează inegalitatea distribuirii resurselor între membrii societății.
Respectivul indicator permite evaluarea riscului sărăciei în dinamică și prezintă ponderea persoanelor care au avut consumul pe adult echivalent sub nivelul pragului absolut de sărăcie în anul curent și în cel puțin 2 ani din ultimii 3 anteriori. Acest indicator pune în evidență starea cronică de sărăcie, evaluată după 4 cazuri.
Indicatorul este specific și necesită existența unui studiu panel, în care gospodăriile analizate trebuie să facă parte din eșantionul cercetării minimum 4 ani consecutiv. În cazul CBGC, datele necesare vor fi disponibile după anul de cercetare 2010. Pentru studiul respectiv a fost evaluată sărăcia repetată . În acest context, a fost evaluată sărăcia în cazul când gospodăria a fost supusă cercetării 2 ani, iar persoanele din aceste gospodării au avut în ambele perioadede cercetare un consum pe adult echivalent mai jos decât pragul absolut.
’’Lipsa rețelelor de suport " presupune evaluarea gradului de marginalizare și automarginalizare a grupurilor de persoane, fiind evaluat ca pondere în totalul populației a persoanelor care au afirmat că nuau pe nimeni la care pot apela pentru ajutor în situații problematice.În context național, sunt estimate patru derivate ale acestuia, respectiv: (i) asistența necesară pe lângă casă în caz de îmbolnăvire; (ii) un sfat necesar cu privire la o problemă personală sau familială serioasă; (iii) necesitatea de a discuta cu cineva în caz de stare de deprimare; (iv) necesitatea de aîmprumuta o sumă pentru a soluționa o anumită situație de urgență. Existența rețelelor de suport este importantă, îndeosebi coeziunea socială, în cazul diverselor grupuri influențând diferit (sfat, suportmaterial, oferire a posibilității de a obține resurse, etc).
Indicatorii ‘’Gradul de concentrare a populației sărace facută de pragul sărăciei" și ‘’Gradul deconcentrare a sărăciei persistente" permit evaluarea dispersiei populației în jurul pragului sărăciei, fiind indicatori deosebit de utili în cazul evaluării impactului asupra populației, a schimbărilor produse însocietate. Indicatorul ‘’Gradul de concentrare a populației sărace față de pragul sărăciei" se recomandă să fie calculat în 2010, deoarece atunci vor fi disponibile datele CBGC pentru 3 ani în urmă pentru aceleași gospodării.
Locuința și condițiile locative ale gospodăriilor Setul respectiv de indicatori complementează indicatorii de măsurare a sărăciei, deoarece se presupune că menținerea unor condiții locative impropriise datorează în mod frecvent insuficienței veniturilor persoanelor care ocupă locuința, deci stării de sărăcie. Se consideră că fiecare persoană trebuie să dispună de locuință și condișii de locuit care să-i asigure un trai decent. Accesul persoanelor și gospodăriilor la locuiță determină vulnerabilitateaacestora privind excluziunea socială, generând marginalizarea lor și, în special, autoexcluderea. Pentru monitorizarea situației în acest context au fost definitive și 10 indicatori care permit evaluarea excluziunii sociale prin prisma indicatorilor care descriu condițiile locative ale gospodăriei, accesul la comodități și servicii de bază. Toți acești indicatori sunt de context, exprimând starea deconfort a persoanelor în locuința pe care o ocupă. Supra aglomerarea locuinței determină situația când persoanele din gospodărie nu dispun decondiții necesare pentru a-și asigura dreptul la intimitate. Acest aspect este descris de doi indicatori :’’Numărul de persoane într-o cameră" și ‘’Spațiul locativ la un membru al gospodăriei", aceștia fiindindicatori ai deprivării care măsoară accesul la locuințe adecvate pentru un trai decent.
Excluziunea socială este generată în mod direct de lipsa posibilităților de angajare în muncă, deveniturile mici obținute din angajare, care la rândul lor conduc la starea de sărăcie urmată de toateconsecințele negative ale fenomenului. În corespundere cu unul din obiectivele de bază ale Strategiei de , nivelul de ocupare a Forței de Muncă către anul 2010 trebuie să atingă 70%. Aceasta implică nu numai promovarea ocupării Forței de Muncă prin crearea locurilor noi de muncă în general, dar și îmbunătățirea calității ocupării, asigurarea securității sociale, integrarea în muncă a persoanelor care, din diverse motive, nu au un loc de muncă, dezvoltarea resurselor umane în scopul asigurării unuinivel corespunzător și durabil al ocupării Forței de Muncă, acestea toate conducând la combaterea marginalizării și excluziunii sociale.
Securitatea socială pe piața muncii poate fi evaluată prin intermediul a doi indicatori. Indicatorul"3.1. Rata de activitate(BIM)" măsoară povara economică asupra Forței de Muncă, prezentând raportul între populația activă din punct de vedere economic (sau forța de muncă) și populația totală. Fenomenul menționat este unul complex, fiind generat de mai mulți factori. Lipsa locurilor de muncă, în general, este o abordare simplistă care nu poate reflecta aspectul real al situației. Aceasta este explicată în mare parte prin necorespunderea între cerere și ofertă privind posibilitățile de angajare, inclusiv nivelul de instruire și gradul de corespundere (calitatea și specializarea), domenii și sectoaresocial-economice, precum și aspectele de gen, vârstă.
Educația. Cercetările privind sărăcia au demonstrat că nivelul de bunăstare al gospodăriilor,respectiv și al persoanelor din componența acestora, corelează direct cu nivelul lor de educație. Excluziunea educațională poate fi măsurată din diverse perspective, incluzând capitalul educațional Capitalul educațional este definit prin abilitățile dobândite de indivizi în procesul de instruire școlară, dar și în afara acestuia, rezultând în două forme: (i) abilitățile dobândite în urma participării la sistemele educaționale formale, cunoștințe atestate prin diplome și (ii) cunoștințe și abilități dobândite în cursul vieții, prin eforturi proprii și/sau în urma asimilării informațiilor primite prin interacțiunea cu experți îndiverse domenii. La estimarea primei forme a capitalului educațional sunt utilizate diferite metode :măsurarea prin ani de școală, grade de instruire, etc.
A doua formă, educația neformală, rezultă în capital educațional dificil de a fi evaluat, în mare parte estimarea acestuia fiind redusă la capacitatea de acolecta și a folosi informații din materiale scrise. În contextul excluziunii educaționale în Moldova este propusă măsurarea capitalului educaional prin intermediul a 2 indicatori, care sunt caracteristici primei forme a acestuia. Astfel, este evaluat nivelul de instruire a populației prin intermediul indicatorului"4.2. Ponderea persoanelor de 25-64 ani cu nivel scăzut de instruire" care exprimă proporția persoanelor încadrate în grupele de vârsta 25-64ani care au absolvit cel mult gimnaziul în totalul persoanelor din aceleași grupe de vârsta. Perspectivele educaționale ale societății se pot analiza utilizând indicatorul"4.1. Rata de părăsire timpurie a sistemului educațional de către tineri",fiind calculat ca raportul populației în vârsta de 18-24ani cu nivel inferior de studii (cel mult gimnazial) care nu se înscriu lacursuri de instruire sau educație, la numărul total al populației de aceeați vârsta. Ambii indicatori pot fi utilizați pentru evaluarea situației în dinamică, dar și comparativ pe medii de reședință și dezagregat după dimensiunea de gen.
Sănătatea.Pentru analiza excluziunii de la sănătate au fost definitivați 13 indicatori, din care 2 primari, 1 secundar, ceilalți indicatori vin să completeze analiza situației în domeniul respectiv, fiind determinați ca terțiari, de context.
Calitatea sănătății. În cadrul politicilor UE în domeniul incluziunii sociale, unul dintre indicatorii principali și reprezentativi ai calității sănătății este ‘’5.1. Speranța de viață la naștere" care exprimă numărul de ani pe care în medie îi va trăi o generație de la naștere, cu condiția că pe parcursul vieții ce urmează, la trecerea de la o grupă de vârstă la alta, coeficientul de mortalitate pentru fiecare grupă devârstă va rămâne sub denumire"durata medie a vieții", iar variația valorilor sale are o semnificație importantă și în studiile privind calitatea vieții populației. Principalii factori care determină variația speranței de viață la naștere pe plan global sunt: (i) nivelul de dezvoltare economică (condițiile de viață,alimentația); (ii) sistemul de îngrijire medicală; (iii) nivelul de instruire a populației; (iv) structura pe grupe de vârstă și sexe.
Aceste abordări metodologice au fost utilizate la elaborarea indicatorilor, prelucrarea datelor statistice și analiza coeziunii sociale în Republica Moldova (ce urmează în raport în continuare), în baza datelor statistice disponibile. Evaluarea coeziunii sociale pe fiecare din cele 5 grupuri vulnerabile identificate mai sus include: (1) analiza situației bunăstării, prin prisma celor 4 dimensiuni ale acesteia și (2) analiza componentelor de bază ale vieții. Lista completă a indicatorilor propuși pentru monitorizarea coeziunii sociale și a efectelor politicilor corespunzătoare, conform grupurilor vulnerabile.
CAPITOLUL III
PROBLEMELE ȘI POLITICILE DE DIMINUARE A SĂRĂCIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA
3.1. Cauzele privind dezvoltarea fenomenului sărăciei în Republica Moldova
Punctele de sprijin ale formulării unei strategii ca cea a ocupării forței de muncă sunt fără îndoială piața actuală a muncii din Republica Moldova și politica actuală de ocupare a forței de muncă, alături de coordonatele lor definitorii. În încercarea de a contura cu o cât mai mare fidelitate strategia de ocupare a forței de muncă elaborată de Ministerul Economiei al Republicii Moldova, vom încerca mai întâi să identificăm pe rând coordonatele celor două elemente.
În ceea ce privește piața forței de muncă există o serie de indicatori care pot construi o imagine fidelă a acesteia: reducerea forței de muncă, creșterea salariului mediu, diversificarea structurii ocupaționale și a surselor de venituri, scăderea populației apte de muncă și a celei ocupate, apariția și extinderea unor forme atipice de ocupare, angajarea unei părți însemnate a populației active în economia subterană, emigrarea și imigrarea forței de muncă. Evoluția actuală a pieței forței de muncă se datorează fluctuațiilor economice, acestea generând prin inconsecvență o piață rigidă, tensionată, marcată de puternice dezechilibre structurale, teritoriale, ocupaționale și profesionale. ținându-se cont de factorii ce au influențat de-a lungul timpului piața muncii din Republica Moldova, precum și evoluția economică viitoare (se preconizează creșterea PIB cu un ritm anual de 6-7% și reducerea ratei inflației, pe fondalul extinderii procesului investițional), există șanse pentru o ameliorare a situației în perioada 2004-2009, ceea ce va crea condiții favorabile creării unor noi locuri de muncă.
Caracteristicile actuale ale pieței muncii din Republica Moldova se prezintă după cum urmează:
Diminuarea numărului persoanelor ocupate pe economie. În ultimii 10 ani acesta a scăzut cu circa 190 mii persoane. Ponderea cetățenilor ocupați în totalul populației a constituit în anul 2009 41,3%;
Creșterea numărului persoanelor disponibilizate față de numărul celor angajate;
Intensificarea proceselor de disponibilizare a lucrătorilor – lichidarea și reorganizarea unor întreprinderi au condus la reduceri considerabile de personal;
Scăderea numărului persoanelor ocupate incomplet;
Creșterea numărului de persoane ocupate în sectorul neformal;
Intensificarea migrației forței de muncă;
Utilizarea insuficientă a potențialului intelectual, condiționată de scăderea cererii la forța de muncă de în altă calificare.
Un alt indicator care poate ilustra elocvent situația pe piața forței de muncă este bineînțeles șomajul, care în cazul Republicii Moldova nu este definit conform normelor internaționale și Biroului Internațional al Muncii. Pe plan național definiția acceptată a șomerilor stipulează că acestea sunt persoanele care sunt înregistrate în această calitate la oficiile forței de muncă, în timp ce definiția mult mai completă a organismelor de mai sus stipulează că șomeri sunt persoanele care nu au un loc de muncă ce le poate asigura un venit, sunt în căutarea unui loc de muncă și sunt disponibili să se angajeze. O asemenea diferență în interpretarea unui indicator atât de important nu poate conduce decât la oviziune distorsionată asupra realității, iar eventualele comparații cu situațiile existente pe plan internațional nu pot fi puse în discuție. Acest indicator rămâne deosebit de important datorită impactului pe care generarea lui îl are asupra cetățeanului. Astfel, ca subiect al șomajului persoana respectivă suportă pe rând pierderea venitului și a situației sale sociale, reducerea nivelului de trai al familiei, limitarea posibilităților de educare a copiilor, sărăcie, agravarea sănătății, etc. Se poate observa că impactul șomajului în nivel social este devastator. Cele mai frecvent întâlnite forme de șomaj în Republica Moldova sunt cel teritorial, fricțional, latent și critic, de asemenea apar forme de șomaj diferențiat în funcție de sexul și vârsta persoanei. Ca o consecință a situației de pe piața forței de muncă din Republica Moldova a apărut fenomenul de migrație a populației în afara granițelor acesteia, în căutarea unui loc de muncă, instituindu-se în timp necesitatea luării unor măsuri de reducere a acestui fenomen. Republica Moldova a luat în considerare printre principalele măsuri formarea unui Serviciu de Stat de Migrațiune în vederea dirijării proceselor migraționiste și a ameliorării situației existente. Au fost semnate în același context diferite acorduri privind activitatea de muncă și protecția socială a cetățenilor angajați provizoriu în alte state.
Dezvoltarea sistemului de învățământ general și profesional, în vederea unei mai bune pregătiri din punct de vedere profesional;
Restabilirea și dezvoltarea sistemului de instruire internă a personalului, inclusiv la locurile de muncă, crearea condițiilor pentru auto instruire;
Garantarea dreptului fiecărei persoane adulte (peste 18 ani) de a utiliza o formă de pregătire profesională (calificare, recalificare, specializare, perfecționare, alta decât cea dobândită prin școală sau formare inițială);
Dezvoltarea serviciilor prestate de structurile de angajare în câmpul muncii pentru pregătirea profesională a persoanelor neangajate, susținerea și organizarea instruirii prealabile a lucrătorilor;
Dezvoltarea sistemului de instruire neîntreruptă, orientat spre reproducerea, menținerea și perfecționarea forței de muncă.
Dezvoltarea și perfecționarea sistemului de orientare profesională și susținere psihologică a șomerilor și cetățenilor fără ocupație, precum și a celor ocupați, dar care tind să-și schimbe profilul de muncă;
În ceea ce privește strategia de ocupare a forței de muncă, aceasta are la bază abordări conceptuale în domeniul angajării și utilizării forței de muncă care urmăresc soluționarea problemelor cu caracter economic, social și psihologic specifice economiei de piață a Republicii Moldova. Obiectivele avute în vedere de strategia de ocupare a forței de muncă prevăd după cum urmează:
Implementarea elementelor de stabilizare a economiei și relansare a procesului investițional prin crearea noilor locuri de muncă;
Implementare unor instrumente de stimulare a ocupării șomerilor, inclusiv de încurajare și pregătire a acestor, pentru a desfășura activități pe cont propriu;
Anticiparea efectelor restructurării și retehnologizării asupra ocupării și organizarea din timp a procesului de recalificare și redistribuire a forței de muncă disponibilizate.
Calcularea și supravegherea sistematică a ratei șomajului prin prisma obiectivelor, măsurile stipulate de mai sus-numita strategie sunt:
Sporirea investițiilor în învățământul profesional și formarea profesională;
Creșterea gradului de ocupare a forței de muncă rezultat din creșterea economică, prin reorganizarea timpului de lucru;
Creșterea moderată a salariilor și încurajarea apariției unor noi domenii ocupaționale.
Reducerea costurilor indirecte ale forței de muncă;
Creșterea eficienței politicilor active promovate pe piața muncii.
Punerea în aplicare a strategiei de ocupare a forței de muncă se va realiza în două etape, prima în perioada 2004± 2006, în care este se are în vedere implementarea pe termen lung în toate domeniile cu influență directă asupra gradului de instruire a populației a unor programe moderne de formare, ținându-se de asemenea cont de ridicarea la standardele internaționale, prin prisma unor măsuri privind egalitatea șanselor, măsuri vizând direct dezvoltarea regională, etc. În cea de-a doua etapă, în perioada 2007 ± 2010 se preconizează aducerea integrală la îndeplinire a Strategiei urmărindu-se ridicarea calității resurselor umane, combaterea fenomenului de excludere socială, etc. În condițiile în care obiectivele stabilite sunt realiste și măsurile luate pentru ducerea lor la îndeplinire sunt cele recomandate de situația social-economică a Republicii Moldova, efectul pe care Strategia de ocupare a forței de muncă l-ar putea avea este de creștere a flexibilității pieței muncii și a nivelului de ocupare, de reorientare a populației economic active către alte domenii de muncă, de ameliorare a consecințelor sociale pe care le generează disponibilizarea forței de muncă, de creștere a numărului noilor locuri de muncă, de prevenire a creșterii șomajului
la nivel teritorial, de dezvoltare a potențialului resurselor umane prin perfecționarea sistemului de calificare, recalificare, de creștere amobilității resurselor de muncă.
Studiu de caz 1
Prezentarea beneficiarului:
Mama Irina 22 ani, necăsătorită, se află în concediu de maternitate, fiica –Cristina – 1,9 ani, bunica Elena 57 ani, casnică cu gradul II de invaliditate, bunelul – Ion 55 ani, lucrător privind curățenia publică( măturător), moșul Vasile 32 ani, divorțat, deținut.
În continuare vom prezenta genograma familiei:
I I .Istoria problemei.
Mama Irina locuia cu familia biologică, având condiții grele de trai. Lipsa surselor financiare în familie, lipsa unui loc de muncă, a determinat-o să plece din satul său și să vină în oraș pentru a-și aranja viața. Problema principală în viața ei s-a ivit când în urma unor relații extraconjugale, s-a născut fetița Cristina. Tatăl copilului a dispărut eschivându-se de la obligațiile de părinte ,toată greutatea pentru creșterea copilului le suporta doar mama. Bugetul financiar din indemnizațiile concediului de maternitate erau insuficiente pentru a întreține un copil și de a achita chiria. În aceste condiții a apelat la serviciile de asistență socială solicitând ajutor, pentru a ieși din acest impas.
III. Metodele de selecție a informației.
I nformația a fost culeasă prin intermediul aplicării unui ghid de interviu cu mama și bunica.
IV. Problemele identificate.
Lucrând asupra cazului s-a identificat următoarele probleme. Existența relațiilor conflictuale în familie biologică, din cauza bunelului care consumă băuturi alcoolice. Mama Irina s-a îndepărtat de familia biologică care putea să fi fost totuși un punct de sprijin în aceste situații, deoarece crește și întreține singură pe fiica sa Cristina. Lipsa unui spațiu locativ, fiind nevoită să achite chirie. Necesitatea de a se angaja la un post de muncă pentru a-și întreține copilul. Necesitatea identificării unei grădinițe, pentru siguranța fetiței pe parcursul zilei cât mama va fi la serviciu.
V. Modalități de intervenție.
În soluționarea problemei create este necesar de a ține cont că mama își iubește mult fetița, încât trebuie de identificat acele obiective, ce se vor finaliza cu rezultate de succes. Astfel i s-a propus mamei ca copilul să fie plasat pentru o perioadă scurtă de timp. Perioadă care ar favoriza rezolvarea problemelor ce țin de aranjarea la un post de muncă, identificarea unei locuințe cu un preț mai rezonabil, identificarea unei grădinițe pentru copii de vârstă fragedă, acțiuni ce vor fi efectuate cuajutorul asistenței sociale.
VI .Rezultatele obținute.
Irina a plasat copilul pentru o perioada scurtă de timp( 2 luni), pentru a clarifica cele mai problematice lucruri, oferindu-i fetiței un trai decent. În toată această perioadă mama a dat dovadă de responsabilitate conlucrând cu asistența socială care i-a oferit un post de muncă prin intermediul oficiului forței de muncă, o locuință cu un preț de chirie mult mai redus, o cameră într-un cămin familial. În apropiere a găsit o grădiniță, înaintând actele pentru a-și înscrie fetița în cadrul instituției, iar prin intermediul organelor de tutelă și curatelă a fost posibilă reducerea taxei pentru achitarea grădiniței.
VII. Concluzii
Mama Irina și-a creat un trai modest dar care permite creșterea fetiței Cristina alături de ea și nu abandonată într-o casă de copii.
VIII. Sugestii, propuneri.
În calitate de sugestii, propunem ca familia să fie susținută în continuare, oferindu-i ajutor material, juridic informațional. Aceste acțiuni sau efectuat în colaborare directă cu mama copilului, prin intermediul întocmirii contractului individual de intervenție cu familia, în care se obligă de a colabora intens cu specialiștii în protecția drepturilor copilului, pentru a ieși din impas.
Studiul de caz 2
I.Prezentarea beneficiarului:
Beneficiara este Ioana, o adolescentă de 23 ani.. Familia biologică a acestuia este alcătuită din trei membri: mama solitară Ecaterina L., în vârstă de 28 și 2 copii și la moment ei locuiesc cu bunica, mama este plecată peste hotare.
II Istoria problemei:
După plecarea fetei peste hotare, au apărut diverse probleme, bunica nu era în stare să le întrețină din pensia lor, fata cea mai mare făcea studiile la colegiul pedagogic , după finisarea nu a dorit să-și continue studiile dar să se angajeze în câmpul muncii nu avea unde. Mama fetelor le trimetea lunar o sumă, dar după finisarea studiilor fiicei mai mari s-a agravat situația deoarece mama lor s-a îmbolnăvit și tratamentul peste hotarele republicii a costat-o foarte costisitor, și deja banii care-i făcea îi ajungea doar pentru achitarea datoriei față de persoanele care i-au acordat un ajutor material la momentul cela. Ioana l-a moment sa angajat ca bonă într-o familie, dar banii care-i făcea mergeau doar pe alimentarea și tratamentul bunicii, deoarece nu era angajată oficial în câmpul muncii deseori nu primea salariul la timp. Î n unele de zile familia a
refuzat serviciile ei motivând că copilul deja va plecala școală și poate doar să vină pe câteva ore dacă dorește, ceea ce nu era convenabil pentru că baniicare îi primea îi ajungea doar pe drum. După o perioadă de un an în căutarea unui nou servici, care a eșuat, ea a solicitat susținerea dela stat ca să primească ajutor de șomaj și angajarea la serviciu conform diplomei obținute.
III . Metodele de selecție a informației.
Informația a fost culeasă prin intermediul aplicării unui ghid de interviu cu adolescenta.
IV . Problemele identificate.
Lucrând asupra cazului s-a identificat următoarele probleme. Situația materială foarte alarmantă, din cauza că bunica și surioara mai mică, care învăța în clasa IIX -a. unica sursă de întreținere a lor era doar pensie minimală a bunicii și banii obținuți din orele de meditație a Ioanei.
V . Modalități de investiție:
Î n urma interviului tuturor celor implicați: bunica, sora, Ioana și vecinii s-a constatat:
1.Ioana îndatoriri, de a întreține familia;
2.Ioana a mai încercat să caute un lucru mai bine plătit dar planurile eșuau când era vorba ca ea trebuia să locuiască separat, bunica nu aproba condițiile ei;
3. Ioana spunea că nu mai vrea să trăiască, că viața e grea, că nimeni nu o înțelege. Că este greu să plece dimineața tare și să vină târziu acasă unde o aștepta bunica cu răceală învinuind-o că se ocupă cu lucru, de vine așa de târziu;
4.Vecinii auzise deseori certuri dintre nepoată și bunică, dar nu se implicau, deoarece știau că bunica este o femeie foarte agresivă;
5.Vecinii au sfătuit-o ca totuși să se pună la evidență de plasare în câmpul muncii în raion, că așa poate își va găsi un job mai bine plătit și mai aproape de casă.
VI . Rezultatele obținute:
Adolescenta s-a pus la evidență de plasare în câmpul muncii. Se adapta cu greu, se simțea foarte singură. Îi era frică de ceea ce va urma, de necunoscut;2. Psihologul i-a propus un test: să spună ce crede despre ea însăși și apoi ± ce crede bunica despre ea. Se subaprecia, descriindu-se negativ. Cum altfel, dacă bunica o umilea ?
VII . Concluzie.
E ste necesar ca situația adolescentei să fie monitorizat în continuare, pentru a avea niște efecte cear duce la viața mai bună a ei.
VIII .Sugestii și propuneri:
Î n calitate de sugestii se propune să i se determine statutul adolescentei, pentru a se crea o șansă de a avea o nouă viață și un statut social.
Studiul de caz 3
I .Prezentarea beneficiarului:
Beneficiara este Cristina , o tânără în vârstă de 28 ani, care lucrează ca bibliotecară la o un liceu din or. Cahul, locuiește împreună cu mama sa într-o garsonieră primită din partea Primăriei, or. Cahul. Cristina este în rezultatul căsătoriei dintre doamna Valentina B și domnul Valeriu Bocancea decedat înainte ca aceasta să se fi născut. Mama are grad de invaliditate II , nu are în prezent un locde munca și resurse financiare suficiente.
II . Istoria problemei:
Cristina a dorit să își continue studiile la facultate de economie, dar din cauza lipsei de resurse financiare a fost nevoită ca după școală să lucreze pentru a ajuta-o pe mama, în urma unor crize de sănătate Cristina a beneficiat de un concediu medical și de un concediu ne plătit pe o perioadă de 4 luni, la întoarcerea ei, directorul a anunțat-o că postul ei de muncă a fost deja ocupat temporar de o persoană care are studii în domeniu, s-a eliberat din funcție din propria inițiativă și a început să caute un job, dar deoarece nu avea decât liceul finisat cu note foarte bune și un stagiu într-o profesie care este mai puțin solicitată, a recurs la ajutorul Centrului de ocuparea forțelor de muncă, pentru a-și căuta un job și de a face niște cursuri în contabilitate, ceea ce și-a dorit de foarte mult timp, dar nu aavut posibilitate financiară.
În perioada cât a făcut studii a beneficiat de un șomaj și de pensia mamei, care o susținea.
III . Metodele de selecție a informației.
Informația a fost culeasă prin intermediul aplicării unui ghid de interviu cu mama și adolescenta.
IV . Problemele identificate.
Lucrând asupra cazului s-a identificat următoarele probleme. E xistența unei surse materiale stabile a adus familia B într-o sărăcie.
V. Modalități de investiție:
Î n soluționarea cazului ca obiective primordiale pe care trebuie să le urmărească lucrătorul din centru sunt următoarele:1. Împreună cu asistentul social al Centrului se evaluează starea și condițiile de trai ale familiei;2. Se evalueză starea financiară și modul de trai a familiei date; 3. Familia are nevoie de un ajutor de șomaj și de acordarea unui job tinerei; Condițiile de trai ale acestei familii erau mizerabile din cauza financiară.
VI. Rezultatele obținute:
Î n vederea diminuării sărăciei în familia B am realizat: Am sesizat Centru de ocuparea forțelor de muncă din raion, să ajute angajarea tinerei în câmpul muncii.
VII. Concluzie.
E ste necesar ca situația familiei să fie monitorizat în continuare, pentru a avea niște efecte ce ar duce la viața mai bună a lor.
VIII . Sugestii și propuneri:
În calitate de sugestii se propune să i se determine statutul fetei, pentru a se crea o șansă de a avea o nouă viață și statut social și tot odată să fie pregătit pentru a se putea angaja în câmpul muncii într-un domeniu nou.
Centrului Forțelor de plasare în Câmpul muncii a cuprins realizarea unui șir de măsuri de angajare și de preîntâmpinarea șomajului și sărăcia populației. În baza analizei studiilor de caz, putem menționa că în Republica Moldova oamenii se implică doar atunci, când populația beneficiază de ajutor în mod direct. În condițiile în care politica de ocupare a forței de muncă reprezintă un sistem de principii, obiective, direcții care determină caracterul ocupării forței de muncă la o anumită etapă a dezvoltării social economice a societării, iar strategia de ocupare a forței de muncă presupune realizarea unui sistem de măsuri de intervenție activă în vederea creării premiselor juridice și economice în domeniul ocupării forței de muncă, e importantă o delimitere conceptuală a celor două noțiuni. Astfel, politica de ocupare a forței de muncă are ca principal obiectiv crearea premiselor economice favorabile ocupării locurilor de muncă, iar măsurile urmărite în realizarea acestui obiectiv sunt în primul rând susținerea investițiilor și relansarea industriei, precum și activizarea politicilor statului ținându-se cont de faptul că resursele investiționale sunt limitate, este necesară abordarea din punctul de vedere al unei expertize social-economice a proiectelor și programelor investiționale pentru a fi surprinsă influența acestora asupra extinderii ariei de încadrare a forței de muncă. În principal statul va întreprinde măsuri privind susținerea ramurilor economice în proces de restructurare, privind sprijinirea programelor de angajare a populației în diferite ramuri, de creare și păstrare a locurilor de muncă sau a programelor de restructurare a ramurilor, precum și privind promovarea măsurilor comuneale Guvernului, patronatelor și sindicatelor. În ceea ce privește susținerea investițiilor se consideră că această măsură poate fi detaliată în mai multe sensuri.
3.2. Politici sociale privind diminuarea sărăciei în Republica Moldova
Reducerea sărăciei a fost și este un obiectiv major al puterilor guvernamentale în primul rând la nivel național, cuprins în diverse Programe de Guvernare adoptate în ultimii ani, fiind puse în practiă mai multe măsuri care să conducă la prevenirea acesteia. Prin intermediul Obiectivelor de Dezvoltareale Mileniului, comunitatea internațională abordează majoritatea dimensiunilor dezvoltării umane, inclusiv reducerea cu jumătate până în anul proporției persoanelor care trăiesc în sărăcie extremă. În Republica Moldova, integrarea Obiectivelor s-a realizat în strategiile naționale, în primul rând -Strategia de Creștere Economică și Reducere a Sărăciei (SCERS).
Prima Strategie de reducere a sărăciei pregătită de autoritățile Republicii Moldova a reprezentat SCERS care a fost remisă în luna noiembrie 2004, elaborată în consultații ample cu societatea civilă și reprezentanții tuturor grupurilor de părți cointeresate. În cadrul SCERS s-au stabilit trei obiective pe termen mediu: creștere economică durabilă și exhaustivă; reducerea sărăciei și a inechităților, plus sporirea participării celor săraci în dezvoltarea economică; precum și dezvoltarea resurselor umane. În scopul realizării acestor obiective, SCERS a presupus măsuri bazate pe trei piloni:
– promovarea unei creșteri economice durabile și exhaustive;
-îmbunătățirea dezvoltării umane;
-fortificarea protecției sociale a celor mai vulnerabile categorii.
Măsurile și acțiunile prioritare întreprinse pentru atingerea realizării SCERS au constituit premizele elaborării Strategiei Naționale de Dezvoltare pe anii 2008-2010, stabilind ca obiectiv fundamental ± crearea condițiilor pentru îmbunătățirea calității vieții prin consolidarea fundamentului pentru o creștere economică robustă, durabilă și incluzivă. Însă prioritățile de realizare a SCERS rămân viabile și astăzi, ținând cont de dimensiunile sărăciei. În pofida transferurilor sociale acordate în scopul reducerii sărăciei, numeroase persoane care sunt vizate de sistemele de asistență socială nu beneficiază, de fapt, de acestea. Pentru un management eficient în realizarea Strategiei de eradicare a sărăciei e necesar și un plan financiar argumentat și eficient direcționat. Cheltuielile minime necesare pentru lichidarea sărăciei, prin acordarea transferurilor nominative direct către cei săraci, au constituit 63,9 mil.lei în anul 2009, 44,28 mil.lei în anul 2009 și 57,057 mil.lei în anul 2008 sau circa 0,1% din PIB. și mai puțin e necesar a transfera săracilor pentru a eradica sărăcia extremă: 2,27 lei unei persoane în anul 2009, 2,56 lei unei persoane în anul 2008 sau corespunzător 227,3 mii lei și 292,2 mii lei în total. Aceasta presupune că Guvernul dispune de un volum mare și veridic de informații privind sărăcia
În continuare, analiza dimensiunilor sărăciei în Republica Moldova, demonstrează că realizarea strategiei de eradicare a sărăciei la nivel național trebuie direcționată către două grupuri țintă: beneficiarii de asistență socială și persoanele angajate în economia națională. De aceea se consideră de importanță majoră două direcții componente ale strategiei de eradicare a sărăciei: asistența socială și remunerarea muncii.
În Republica Moldova, ca de fapt și în alte țări, pentru a asigura o protecție socială în toate situațiile de risc pentru persoane sau grupuri în nevoie sunt utilizate în principal două modalități desprijin: a) sistemul asigurărilor sociale și b) sistemul asistenței sociale. Analiza legislației în domeniu denotă faptul că protecția socială a persoanelor în Republica Moldova este reglementată atât de Constituția Republicii Moldova, cât și de alte legi și acte legislative. Astfel, în articolul 47 din Constituția țării este stipulat că statul este obligat să ia măsuri pentru ca oricare om să aibă un nivel de trai decent care să-i asigure sănătate și bunăstare lui și familiei lui, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală precum și serviciile sociale´.
Rezultatele sondajului realizat de CBS-AXA în noiembrie – decembrie 2009 în cadrul Programului Comună Sprijin pentru elaborarea și evaluarea politicilor strategice în Republica Moldova´ PNUD /UNICEF /SDC au arătat că 40,2% din pensionari declară că veniturile de care dispun nu le ajungnici de strictul necesar, iar 43,4% – le ajung numai pentru strictul necesar. De asemenea, datele studiului denotă că puțini cetățeni înțeleg cum funcționează sistemul de pensii. Am putea admite că este vorba de o slabă informare a angajaților din partea angajatorului, dar și a Casa Națională de Asigurări Sociale (CNAS), despre însemnătatea contului personal de asigurări sociale (CPAS).În conformitate cu legislația Republicii Moldova în vigoare, întru susținerea puterii de cumpărarea veniturilor beneficiarilor de prestații de asigurări sociale, anual la 1 aprilie se efectuează indexarea mărimii acestor plăți. La calcularea coeficientului de indexare se ține cont de creșterea anuală a IPC și creșterea anuală a salariului mediu pe țară în anul precedent.
Astfel, în anul 2008, reieșind din creșterea anuală a indicelui prețurilor de consum de 11,9% și creșterea anuală a salariului mediu pe țară în anul precedent de 19,5%, coeficientul de indexare a constituit mărime de 15,7%, în anul 2009, reieșind din creșterea anuală a indicelui prețurilor de consum de 12,7% și creșterea anuală a salariului mediu pe țară în anul precedent de 28,7% – 20,7% și în anul 2008, corespunzător 12,3% și 21,7% – în mărime de 17%.
Însă nici aceste ajustări anuale nu corespund necesarului minim a cheltuielilor de consum ale pensionarilor ce beneficiază de pensii pentru limită de vârstă. Pentru înlăturarea acestor inechități sociale a fost legiferat un program de eficientizare a sistemuluide asigurare socială ce prevede un sistemul de asistență socială direcționată unificat treptat, iar alocațiile vor fi stabilite pe baza unui singur criteriu – venitul lunar minim garantat în funcție de venitul global mediu lunar raportat la o familie.
Dar totuși, realizarea acestuia în practică nu demonstrează eficiență. De aceea este necesar de a revedea principiul de acces la sistemul direcționat spre persoanele socialmente vulnerabile și de acordare a asistenței sociale bănești, evidentă și în baza datelor privind ponderea veniturilor din prestații sociale în venitul total disponibil al populației pe grupe de quintile.
Se prevede că alocațiile vor fi stabilite pe baza unui singur criteriu – venitul lunar minim garantat în funcție de venitul global mediu lunar raportat la o familie, dar nu există o definire clar determinată în conceptualizarea noțiunii, a metodologiei de calcul, o decizie, constatare și aprobare legislativă a acestei mărimi. E necesar de prevăzut stabilirea obiectivelor, etapelor și acțiunile concrete necesare pentru eficientizarea sistemului actual de asistență socială și direcționarea financiară a acestuia. Accent trebuie pus pe redistribuirea eficientă a mijloacelor alocate pentru asistența socială, cu atragerea mijloacelor speciale. Astfel, considerăm necesare urmăoarele sarcini:
-de a stabili clar cine sunt păturile socialmente vulnerabile și familiile defavorizate pentru a direcționa corect și direct a asistenței sociale către familiile defavorizate;
-de a asigura realizarea principiului echității sociale la acordarea asistenței sociale subforma de mijloace financiare din partea statului;
-de a amplifica monitorizarea realizării măsurilor de asistență socială în scopul sporirii eficienței utilizării mijloacelor financiare în sistemul de asistență socială ți de a ajusta legislația națională în domeniul asistenței sociale la cea a Uniunii Europene.
-de a atrage și alte mijloace decât cele ce revin de la stat în asigurarea asistenței sociale păturilor socialmente vulnerabile;
-modificarea sistemului de acordare a pensiilor prin considerarea contribuțiilor individuale lunare în fondul social și revizuirea modului de acordare a pensiilor pentru limita de vârstă lucrătorilor din agricultură;
-indexarea trimestrială ± ca factor de acțiune psihologic.
Pentru realizarea unui sistem eficient de protecție socială pe următorii ani e necesar de a revizui politica în domeniul asistenței sociale. În acest scop obiectivele strategice trebuie să cuprindă următoarele direcții: perfecționarea cadrului legislativ și normativ, dezvoltarea sistemului informațional, măsuri organizatorice concrete pentru un sistem eficient, dezvoltarea unui sistem de asistență socială prin redistribuire corectă a mijloacelor financiare.
Implementările fundamentale și apriori trebuie să țină de:
-argumentarea științifico-practică a mărimii venitului lunar minim garantat prevăzut pentru determinarea cuantumului ajutorului social în conformitate cu Legea Republicii Moldovanr.133-XVI din 13 iunie 2008 cu privire la ajutorul social;
-organizarea campaniei informativ-explicative privind reformarea sistemului de asistență socială prin intermediul mass-media și promovarea noului cadru legislative și normativ în domeniul sistemului de asistență socială direcționată către familiile defavorizate;
-redirecționarea mijloacelor bugetare și înlocuirea treptată a unor prestații sociale cu noua prestație – ajutorul social, trecerea de la sistemul categorial de prestații la cel bazat petestarea veniturilor;
-crearea sistemului informațional și a bazei de date unice privind beneficiarii de asistență socială;
-eficientizarea sistemului de asistență socială și de plată a prestațiilor sociale;
-elaborarea și promovarea măsurilor de incluziune socială a păturilor vulnerabile.
În Republica Moldova se realizează Proiectul ‘’Susținere în prestarea unor servicii de asistență socială eficiente și durabile´ (DFID) ± proiecte ale organismelor internaționale. La nivel național întru susținerea realizării cu succes a acestui proiect de importanță națională e necesar de a perfecționa cadrul legislativ și normativ prin stabilirea cuantumului venitului lunar minim garantat adecvat și monitorizarea eficienței acordării ajutorului social.
Asigurarea accesului la informație a persoanelor socialmente vulnerabile înregistrate în organele de asistență socială de diferite niveluri ar permite, monitorizarea procesului de implementare a noului sistem de acordare a ajutorului social; evaluarea costurilor serviciilor sociale și determinarea costului mediu pe tip de serviciu în baza unui studiu al sistemului de servicii sociale, axat pe analiza și evaluarea serviciilor comunitare și instituționale la nivel național și local. Importanța eficientizării cheltuielilor în domeniul asistenței sociale rezidăți din nivelul cheltuielilor de ordin social din bugetul național pentru protecția socială dețin cea mai mare parte și sunt în creștere comparativ cu prevederile în perioadele precedente, și pentru a. 2009 constituie 13,1%, a.2010 ± 13,5%.
Analiza sistemului de asistență socială relevă necesitatea unei noi orientări în politica socială a statului, pentru a asigura persoanele și familiile care se confruntă cu condiții de trai dificile, pecare nu le pot depăși prin propriile mijloace și capacități. De aceea, la acordarea asistenței sociale e necesar de a lua în considerație și capacitatea de muncă, serviciile comunale accesibile și existente, mijloace de transport, imobil, etc., precum și necesitatea solicitanților de asistență socială. Aceste măsuri ar permite eficientizarea sistemului de asistență socială, și în final reducerea sărăciei.
O dovadă în plus, care demonstrează importanța protecției sociale a populației pentru eradicarea sărăciei, este nivelul înalt al ratei sărăciei gospodăriilor care au ca principala sursă de venit prestațiile sociale. Întrebarea deseori adresată este în ce măsură acestea au un efect pozitiv asupra reducerii sărăciei în țară. Pentru aceasta propunem următorul model de analiză .În continuare, pentru a evalua impactul prestațiilor sociale asupra nivelului sărăciei acordate populației țării vom utiliza un model ce are la bază metoda de simulare. Elaborarea lui se fundamentează pe imitarea situației virtuale, în care gospodăriile casnice sunt private de toate prestațiile sociale. Ipoteza modelului propus este: prestațiile sociale influențează asupra reducerii sărăciei. Metoda simulării aplicată asupra datelor bugetelor gospodăriilor casnice din Moldova permite de a verifica veridicitate a acesteia. Ca rezultat, a fost efectuată evaluarea ‘’contribuției’’ prestațiilor sociale asupra reducerii nivelului sărăciei în Republica Moldova. Această metodologie este una utilă atât pentru stabilirea direcțiilor de acțiune la elaborarea politicilor statului, cât și pentru monitorizarea realizării lor. Domeniul de aplicare poate fi unul general sau un segment mai îngust.
În problematica eradicării sărăciei, un subiect cheie este sărăcia copiilor. Existența ei menține și regenerează sărăcia. Una din măsurile sistemului de prestații sociale orientate spre protecția familiilor cu copii este acordarea anumitor mijloace bănești, inclusiv indemnizații pentru copii. Prin aplicarea metodologiei modelului prezentat mai sus putem verifica importanța acestor prestații asupra sărăciei. Pentru a evalua impactul alocării indemnizației pentru copii asupra nivelului sărăciei gospodăriilor casnice cu copii se utilizează un model special de simulare. La baza elaborării lui a fost pusă imitarea situației virtuale, în care gospodăriile casnice cu copii sunt private de toate indemnizațiile pentru copii. Ipoteza modelului propus este: indemnizațiile pentru copii influențează asupra reducerii sărăciei, mai cu seamă în gospodăriile cu copii. Algoritmul de realizare a modelului de simulare presupune următoarele etape:
selectarea gospodăriilor casnice cu copii, în structura veniturilor disponibile cărora sunt indemnizații pentru copii;
determinarea tuturor tipurilor de indemnizații pentru copii de care beneficiază gospodăriile cu copii, atât cu caracter de asigurare, cât și neasigurare;
însumarea mărimilor tuturor acestor indemnizații pentru fiecare gospodărie casnică cu copii, în structura veniturilor disponibile cărora sunt indemnizații pentru copii și calcularea valorii totale a lor;
scăderea din mărimea cheltuielilor de consum, pentru fiecare gospodărie casnică cu copii, a mărimii egale cu valoarea totală a indemnizațiilor pentru copii;
calcularea nivelului sărăciei gospodăriilor cu copii în baza noilor date privind cheltuielilede consum a gospodăriilor casnice;
Analiza modificării nivelului sărăciei diferitor tipuri de gospodării casnice cu copii, în baza imitării situației virtuale de privare a acestor gospodării de toate indemnizațiile pentru copii. Sub un alt aspect, realizarea strategiei de eradicare a sărăciei la nivel național mai trebuie direcționată și către persoanele angajate în economia națională. În Republica Moldova, dirijarea fondurilor de salarizare este reglementată de stat și prevede stabilirea mîrimii salariului minim, salariului tarifar pentru categoria I de calificare a angajaților, tarifelor de stat de salarizare, altor norme și garanții, a sistemului și condițiilor de salarizare a angajaților din instituțiile și organizațiile finanțate de la buget. Normativul nivelului salarizării angajaților este salariul tarifar pentru categoria I decalificare (de salarizare), stabilit în mărime egală sau care depășește mărimea salariului minim pe țară. Creșterea costului vieții este una din prevederile de reexaminare a salariului tarifar pentru categoria I de calificare (de salarizare) conform Legii salarizării. Cum și când se respectă aceasta? Cum se explică faptul că nivelul salariului minim este de 2 ori mai scăzut comparativ cu pragul sărăciei? Se impune efectuarea unor studii mai profunde pentru a întreprinde măsuri privind perfecționarea politicii sociale, acomponentelor acesteia, a mecanismelor active, cât și a celor pasive.
Un prim aspect în acest sens este revizuirea mărimilor salariului minim, salariului pentru I categorie de calificare din cele 25 privind salarizarea sau a revizui mecanismul în vigoare ± Rețeaua Unică de salarizare, discutându-se deseori și propunerea de a se dezice de aceasta. Analiza evoluției diferențierii salariale ar permite de a evalua influența politicii salariale asupra repartiției veniturilor populației, importantă atât din punct de vedere economic, cât și social. Cea mai veridică situație privind salarizarea în Republica Moldova este reflectată de datele înregistrate pe anii 2001-2009, ținând cont de sezonalitatea nivelului remunerării muncii a angajaților în economia națională (în special a celor ocupați în agricultură).
Astfel, cel mai înalt nivel de remunerare a muncii e caracteristic celor care lucrează în activități financiare, depășind media pe economie de 1,8 ori, iar nivelul celei mai puțin remunerate – pescuit ± de 3,2 ori, agricultură ± de2,98.
Se observă o concentrare spre partea de jos a distribuției salariaților după nivelul remunerării muncii. Însă repartizarea fondului salarial este direcționat opus. Considerând valoarea pragul sărăciei absolute și excluzând caracterul sezonier al veniturilor, inclusiv celor salariale, putem concluziona că în Republica Moldova se manifestă clar fenomenul ‘’’sărăciei ocupaționale´ sau ’’ocupați ± săraci’ confirmate de faptul că fiecare al cincilea angajat în economia națională are un salariu la nivelul pragului sărăciei.
În cazul angajatului în Republica Moldova, situația este mai dură dacă are familie, copii sau alte persoane în întreținere. Statutul ocupațional al părinților determină mijloacele financiare disponibile în familie, iar prezența unei ocupații ar trebui să fie un factor care diminuează riscul sărăciei copiilor.
Însă, contrar așteptărilor, în familiile unde ambii părinți sunt ocupați, incidența sărăciei la copii este mai mare comparativ cu familiile, unde doar un singur părinte lucrează. În familiile, unde doar un singur părinte este angajat sunt frecvente cazurile, când al doilea părinte de fapt este plecat peste hotare la muncă și care respectiv trimite bani acasă. Riscul sărăciei la copiii din familiile cu migrați este de 2 ori mai mic față de riscul sărăciei în cazul copiilor fără migrați (36%).Incidența sărăciei la copiii din familiile cu migrați este și mai mică atunci când ambii părinți sunt plecați peste hotare (13.0%). Evident că numărul celor în căutarea unui loc de muncă peste hotare, fie persoane calificate sau fără calificare să fie în creștere. Datele oficiale statistice demonstrează importanța tot mai mare a altor surse de venit în gospodăriile casnice din Moldova.
CONCLUZII ȘI RECOMADĂRI
Concluzii:
Sărăcia este una din preocupările constante ale societății moderne, ea a devenit o problemă prioritară ce trebuie rezolvată. Conflictul care există, deci, între societățile contemporane reprezintă de fapt, discrepanța reală între valori și fapte între principii și realitatea socială. Sărăcia a devenit un subiect de dezbateri sociale atât de actual în legătură cu care un număr mare de personalități publice pot să-și exprime părerea, printre ei aflându-se intelectuali, filantropi, politicieni, preoți, societăți de caritate, instituții internaționale. Trebuie de ramarcat faptul că unul dintre actorii principali este totdeauna absent, cei săraci, cei care suferă de sărăcie nu sunt niciodată ascultați, încurajați, susținuți. Acest aspect deosebit de important pentru analiza fenomenului sărăciei, constituie obiectivul principal al societății noastre. Sărăcia preocupă astăzi pe toată lumea, pe guvernanți și politicieni, pe analiștii vieții economici și socialei, dar și pe omul obișnuit, care suportă efectele acestui fenomen generalizat Acest fenomenul colectiv pune la zid paradoxul inadmisibil al societății moderne supra numită democratică, în care egalitatea condițiilor care stau la baza drepturilor elementare, a valorilor și a formelor de conștiință colectivă, ar trebui să devină o realitate pusă în practică, unul dintre elementele constitutive oricărui stat democratic. Justificarea preocupării actuale pentru rezolvarea acestei probleme rezidă, deci, în valoarea principiului egalității. Acest este reprezentat ca un instrument de coeziune socială și stă la baza politicilor sociale care încearcă să pună în evidență legătura cu societate.. Lupta împotriva srăciei a devenit cuvânt de ordine, chiar și în țările dezvoltate. În concluzie menționez că pentru atenuarea fenomenului sărăciei nu există soluții miraculoase. Această problemă trebuie abordată cu responsabilitate morală, socială și politică, cu conștiențiozitate. Se impune o precizare semnificativă în viziune clară a noastră, și anume că vis-a-vis de dimensiunile social economice ale sărăciei reflectate parțial în acest articol, pauperizare în RM mai are două laturi ± una națională și alta spirituală. Latura națională denotă faptul că sărăcia este constituită în special din locuitorii zonelor rurale, ori aici predomină populația sub nivelul de dezvoltare. Latura spirituală a fenomenului constituie a faptului că din cauza condițiilor economice pe care majoritatea intelectualilor părăsesc țara plecând peste hotare, pedagogi pleacă din școli absolvenții universităților se ocupă cu afacerile ceea ce a adus la o adevărat sărăcie spirituală a populația efectcare, este deja resimțit în momentul de față Moldova se află în fața unui colaps economic.
În temeiul concluziilor expuse se prezintă recomandările:
promovarea în societate a valorilor naționale și cele bazate pe cultura generală;
extinderea capacităților de responsabilitate ale statului pentru protecția socială ale persoanelor sărace;
Întreprinderea măsurilor necesare dezvoltării economice și sociale a statului întru stopare a sărăciei;
adoptarea legii privitoare la ajutorarea oamenilor pauperi;
dezvoltarea sistemului serviciilor de susținere, consiliere și reabilitare a persoanelor care locuiesc sub norma existenței;
deschiderea oficiilor private pentru angajarea în câmpul muncii;
colaborarea cu statele în care sunt create proiecte de intervenție comunitară în vederea preluării și adaptării la condițiile Republicii Moldova a politicilor și procedeelor instituite prin intermediul acestor proiecte;
respectarea nondiscriminării în societate a persoanelor sărace;
majorarea resurselor economice pentru ameliorarea coșului minim de consum a populației
implementarea politicilor pentru încadrarea în câmpul muncii și lupta cu șomajul;
Consider că evoluția evenimentelor depinde numai de viața clasei politice, de unitatea social internă, ci și de ajutorul tehnico ± material și financiar extern, combinat cu un control internațional pricina redistribuirii împrumuturilor acordate cu reformarea și reorientarea economiei spre comunitatea europeană, ar putea transforma Moldova într-un stat prosper.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Fenomenul de Saracie (ID: 121238)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.