Factorii Creativitatii

CAPITOLUL II

FACTORII CREATIVITĂȚII

2.1. Factori care influențează creativitatea

Factorii creativității sunt: factorii cognitivi, factorii noncognitivi, factorii sociali. A) Factorii cognitivi

Dintre factorii implicați în actul creator, inteligența și imaginația creatoare sunt cei mai importanți, întrucât ei nu au și funcția de integrare a celorlalți factori cognitivi-operaționali ai creativității.

Inteligența creatoare este forma superioară de organizare a comportamentului creativ, care presupune, în primul rând, sensibilitate față de probleme, apoi fluența gândirii, flexibilitatea și capacitatea de redefinire. Sensibilitatea față de problemele sau receptivitatea față de nou este punctul de plecare al creației, manifestându-se în curiozitate științifică și atitudine interogatorică, în capacitatea de a sesiza cu ușurință problemele esențiale și neobișnuite, de a ,,vedea” relațiile de dependență cauzală sau funcțională, contradicțiile și inadvertențele, cu ajutorul spiritului de observație.

a) Funcția psihică esențială procesului de creație este imaginația, proces de sinteză a unor reacții, fenomene psihice noi. Însușirile ei definesc particularitățile actului creator:

Fluența sau fluiditatea gândirii constă în ușurința asociațiilor între cuvinte, fapte, imagini, idei, expresii.

Fluența vorbirii este exprimată în bogăția vocabularului și folosirea lui în construcții verbale cu semnificație.

Fluența sau fluiditatea ideilor este capacitatea de a emite într-un timp limitat cât mai multe idei sau ipoteze de rezolvare a unor probleme.

Fluența asociativă sau capacitatea de a asocia cuvinte, fapte, idei se măsoară prin găsirea cât mai multor sinonime pentru un cuvânt dat, prin completări de texte sau povestiri.

Fluența expresivă se manifestă în ușurința exprimării și noutatea acesteia.

Plasticitatea sau flexibilitatea gândirii a fost confirmată experimental de R.C. Wilson, în 1954. El a reușit să izoleze două nuanțe ale acestui factor:

– flexibilitatea spontană, când subiectul are inițiativa restructurării și modificarea realului. De exemplu: ,,Indicați în două minute cât mai multe întrebuințări ale laptelui”

– flexibilitatea adaptativă, când i se cere subiectului să înlăture un număr de chibrituri din pătratele alcătuite din acestea, indicându-i-se câte pătrate să rămână, cu condiția să întrebuințeze toate chibriturile eliminate (Landau).

– flexibilitatea de transformare, pusă în evidență de Guilford și identificată cu gândirea divergentă este, după unii autori, cel mai important factor al creativității. Prin distanțarea de obiectul de cercetat, gândirea divergentă multidirecțională nu se împacă cu șabloanele. Ea permite jocul liber al imaginației prin plasarea lucrurilor într-o nouă perspectivă, prin renunțarea la vechile ipoteze și formularea altora pe baza combinării, reorganizării, restructurării, sintetizării, transformării și generalizării informațiilor, descoperindu-se noi legături și mai multe soluții de rezolvare pentru rezolvarea problemei cercetate.

– redefinirea este considerată a patra formă de flexibilitate a gândirii, caracterizată prin renunțarea la forma obișnuită de definire sau de folosire a unui obiect, dându-i o nouă interpretare sau utilizare.

Imaginația creatoare este un factor fundamental al creativității, întrucât realizează fuziunea informațiilor în structuri noi prin contopirea, transformarea și unificarea imaginilor, a ideilor, a obiectelor și fenomenelor într-o nouă semnificație.

Dintre variantele imaginației creatoare menționăm: efervescența imagistică multidirecțională, imaginația combinatorie în plan figurativ, imaginația probabilistică și analogică.

Un factor deosebit de important al imaginației creatoare este intuiția. Ea constă în reorganizarea și sinteza rapidă a experienței anterioare, în anticiparea sau apariția bruscă a soluției problemei, ca urmare a jocului liber al imaginației sau al unui raționament prescurtat, fără încercări și erori.

O formă superioară a imaginației creatoare este ingeniozitatea, finalizată prin noutate, inventivitate, previziune, unicitate și capacitate de elaborare a detaliilor necesare trecerii de la idee, la planul concret de realizare.

Un alt factor al imaginației creatoare este originalitatea, caracterizată prin noutate, inventivitate, previziune, unicitate și capacitate de elaborare a detaliilor necesare trecerii de la idee, la planul concret de realizare.

b) Imaginația constituie o aptitudine, deci factorul ereditar are o influență mai mult sau mai puțin importantă. Totuși, totdeauna, fără experiență, fără muncă susținută nu se realizează nimic original.

c) Ca urmare, cunoștințele dobândite prin muncă au un rol esențial. Experiența poate fi:

directă: când observăm direct fenomenele sau discutăm cu specialiști în domeniu;

indirectă: obținută prin lectură sau audierea de lecții, conferințe.

În ambele situații, varietatea informațiilor este deosebit de importantă. Școala poate contribui din plin la dezvoltarea creativității.

d) Inteligența – gândirea influențează și ea creația. Ea înlesnește analiza și stabilirea de noi relații și mai ales contribuie la aprecierea critică a produselor create. Totuși, indicii de corelație între testele de inteligență și cele de creativitate nu sunt prea mari. Cotele mari de creativitate presupun un nivel de inteligență cel puțin mijlociu. Invers însă, un nivel ridicat de inteligență ( mai ales de gândire critică) poate coincide cu slabe posibilități creatoare.

e) Creația presupune și anumite însușiri de caracter:

o motivație adecvată, interesul, aspirația de a descoperi sau de a crea ceva nou;

voință fermă, perseverență pentru a birui dificultățile mari ce stau în calea obținerii unor produse originale, valoroase.

f) Societatea influențează mult activitățile creatoare prin:

– cerințele sociale (dezvoltarea impetuoasă a tehnicii în secolul nostru a izvorât din cerințele de progres continuu ale producției moderne);

– orice descoperire, orice teorie se concepe pornind de la stadiul actual al științei, tehnicii sau artei;

– predecesorii, profesorii savanților sau ai artiștilor influențează profund creația elevilor (cel puțin în etapa ei inițială);

– societatea poate fi uneori o frână în calea dezvoltării cunoașterii.

În procesul creației, deosebit de importante sunt cunoștințele și reprezentările, câmpul de idei, metodele și tehnicile de cercetare sau de creație artistică.

B) Factorii noncognitivi

Motivațiile superioare, nivelul de aspirație, voința, interesele, trăsăturile emoționale, sentimentele intelectuale și atitudinile corelate cu aptitudinile complexe (matematice, științifice, tehnice, artistice), orientează și dinamizează creativitatea, mărindu-i considerabil eficiența.

Motivele mai importante ale creației sunt dorința de a cunoaște, de a descoperi și inventa, de a rezolva probleme profesionale, înlăturând dificultățile, de a contribui la progresul social uman, apoi satisfacția descoperirii, dăruirea profesională, nevoia de autorealizare și de prestigiu profesional, de satisfacere a unor trebuințe materiale sau spirituale.

Factorii caracteriali, împreună cu cei afectiv-motivaționali, prin rolul lor dinamizator, suplinesc uneori în creație un coeficient de inteligență mai scăzut de 120. Deci, între factorii cognitivi și necognitivi există o strânsă interdependență.

Atitudinea interogativă, încrederea în forțe proprii, tenacitatea, cutezanța, răbdarea, perseverența, entuziasmul, autoexigența, angajarea și responsabilitatea socială, spiritul de grup și disciplina muncii pun în valoare capacitățile creative.

C) Factorii sociali

Activitatea creatoare este stimulată de existența unui mediu social-economic și cultural-științific, care asigură formarea unor personalități creative, permite libertatea creației, recunoaște și aplică valorile create. Influență pozitivă exercită și stilul de conducere democratică a grupurilor sau colectivelor de cercetare de către lideri, recunoașterea ideilor sau a valorilor create de membrii grupurilor, nivelul lor de aspirație, atmosfera de muncă și dăruire profesională.

2.2. Factori care blochează manifestările creative

În calea stimulării elanului creator, pe lângă factori favorizanți există și numeroase piedici pe care le numim blocaje.

Blocaje sociale

Conformismul este unul din ele: dorința oamenilor ca toți cetățenii să se poarte și să gândească în mod obișnuit. Cei cu idei neobișnuite sunt priviți cu suspiciune și chiar cu dezaprobare , ceea ce constituie o descurajare a gândirii inovatoare. Apoi, există o neîncredere în fantezie și o prețuire exagerată a raționamentului strict și a judecății critice. Nici matematica nu poate progresa fără imaginație.

Blocaje metodologice

– rigiditatea algoritmilor anteriori, din obișnuința de a aplica într-o situație un anume algoritm deși nu se potrivește, stăruim în aplicarea sa în loc să încercăm altceva. Algoritmul este o succesiune determinată de operații permițând rezolvarea unei anumite categorii de probleme (așa cum sunt formulele matematice, așa cum este ,,regula de trei simplă”);

– fixitatea funcțională: folosim obiectele și uneltele potrivit funcției lor obișnuite și nu ne vine ideea de a le utiliza altfel;

– critica prematură: Așa cum a observat Al.Osborn, când ne gândim la soluționarea unei probleme complicate, după o perioadă infructuoasă survine un moment de ,,iluminare”, când ne vin tot felul de idei. Osborn recomandă să le notăm pe toate, câtă vreme durează această ,,inspirație”. Dacă începem să analizăm valoarea primei idei, facem o greșeală, căci ea, de obicei, nu constituie soluția, dar prin intervenția criticii am schimbat punctul de vedere și blocăm apariția altor soluții.

Blocaje creative

– teama de a nu greși poate împiedica o persoană să exprime și să dezvolte o altă idee decât un punct de vedere obișnuit. O altă eroare o poate constitui graba de a accepta prima idee, fiindcă rareori soluția apare chiar de la început. Există persoane care se descurajează rapid, deoarece munca de creație este dificilă și solicită eforturi de lungă durată.

Torrance arată și alți factori de blocaj ai creativității, în cazul copiilor, și anume:

– orientarea asupra necesarului, curajul copilului de a realiza ceva este condiționat de asigurarea unui succes maxim, dar această orientare exclusivă asupra succesului este un factor de blocaj;

– orientarea după colegii de aceeași vârstă, înțelegând prin aceasta grija de a nu se îndepărta de acest conformism. Teama de a fi altfel decât cei din grupul tău refulează tendința de a descoperi lumea și pe tine însuți;

– interdicția de a pune întrebări și de a explora lumea. Se interzice deseori copiilor să pună întrebări, pentru că ar deranja procesul de învățământ. Acasă, ei sunt obligați să nu se îndepărteze prea mult de casă, aceasta constituind una din marile frâne în dezvoltarea creativității;

– dihotomia muncă-joc, unii educatori preferând elevii serioși, inteligenți, celor care în timpul muncii, adoptă o atitudine ludică ,,creativă”. Această atitudine are drept rezultat modificarea comportamentului lor.

2.3. Stimularea creativității elevului

"Visez o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăiești liniștit și cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câțiva dintre oamenii tineri ai lumii, să vină acolo pentru a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul și toți le dau lecții. Totul trebuie învățat din afară și pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeți că au și ei de spus ceva? de mărturisit ceva? Și nu vedeți că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei și ei înșiși… Dar nici asta nu trebuie să le fie spus." (Constantin Noica)

Observând evoluția învățământului de la cel tradițional la cel modern și postmodern, observăm o complementaritate la nivelul strategiilor didactice. Metodele create de învățământul tradițional nu putem spune că au fost anulate. Acestea există și astăzi: conversația, explicația, prelegerea, alternativ cu metodele moderne. De multe ori elevul este ajutat să ajungă la soluția dorită prin intermediul conversației sau explicației profesorului.

Pe fondul metodelor tradiționale au fost create metode noi, care au suplinit neajunsurile celor tradiționale, cum ar fi: conversația euristică, problematizarea, modelarea didactică, brainstorming-ul, jocul de rol, instruirea programată; Iar în postmodernism toate acestea ajută la formarea altor metode: metoda cubului, ciorchinelui, diagrama Wenn, explozia stelară, metoda pălăriilor gânditoare, jurnalul cu dublă intrare, metoda știu / vreau să știu / am învățat etc.

Aceste noi metode create de o pedagogie modernă și postmodernă nu se pot desprinde în totalitate de cele tradiționale, pentru că fiecare metodă nou creată are la bază „ urme” ale vechilor metode. Nu putem spune că oricare dintre metodele noi nu se bazează pe conversație sau explicație, pe expunere, dar noile metode sunt mai complexe, dinamice, urmăresc să implice elevul cu toate resorturile sale afective și intelectuale.

Putem vorbi, în condițiile învățământului de astăzi, că funcționează alternativ strategiile tradiționale cu cele moderne.

Strategiile didactice tradiționale, care au funcționat până la sfârșitul secolului al XIX-lea, pot fi observate ca funcționând alternativ, în spiritul unei teorii moderne a comunicării, în variantele moderne ale învățământului deschis și la distanță sau în învățământul multimedia.

Didactica modernă și postmodernă urmărește să dezvolte terenul comunicării, putând fi observată tendința de trecere de la un învățământ de tradiție la afirmarea puternică a unui învățământ bazat pe comunicare, îmbrățișând toate strategiile didactice pretabile învățării, într-o manieră multifuncțională.

Nu putem vorbi de strategii didactice moderne sau postmoderne fără ca cele tradiționale să nu coexiste cu acestea în formă alternativă sau complementară.

Este esențial să le comunicăm elevilor că opinia lor are valoare, nu numai reproducerea orală sau scrisă a ceea ce s-a predat, că gândirea lor critică este apreciată, iar opiniile lor contribuie la o mai bună înțelegere a concluziilor discutate. Pe măsură ce își dezvoltă capacitatea de a gândi critic, elevilor le sporește capacitatea de exprimare orală, scrisă, coerentă și convingătoare a gândurilor, autonomia în gândire (respect pentru ideile lor și a altora), logică, găsirea și acceptarea alternativelor, formularea de judecăți și practicarea unei gândiri constructive.

A fi creativ înseamnă: -a fi curios; -a pune întrebări și a căuta sistematic răspunsuri; -a stabili cauze și implicații; -a cultiva un scepticism politicos; -a găsi alternative; -a întreba ,, ce ar fi dacă ?”; -a ține seama de argumentele celorlalți, a le analiza logica; -a realiza asocieri între ceea ce a fost învățat și propriile experiențe ;-a analiza cauzele și efectele, a imagina soluții.

În abundența informațională cu care societatea actuală se confruntă, sistemul educațional are dificilul rol de a forma personalități care să știe să discearnă informația prețioasă de cea excedentară, de a extrage esențialul din general. În societățile moderne, cunoașterea e echivalentă cu știința și e importantă în sine. Oamenii caută căile optime pentru a dobândi „cunoaștere”, „știință” din cât mai multe domenii, considerând că astfel vor fi recunoscuți drept persoane educate. Într-o societate postmodernistă, cunoașterea trebuie să fie funcțională, utilă; înveți nu doar pentru „a ști” și a stoca o serie de informații din diferite domenii, pentru a demonstra cât de „educat ești”, cât înveți pentru „a face”, pentru „a folosi” ceea ce știi, pentru „a aplica” ceea ce ai acumulat, în folosul tău și al celorlalți. A ști ce să faci cu ceea ce ai învățat este dezideratul major al educației postmoderniste.

Educatorii sunt aceia care ușurează cunoașterea și participă la construirea cunoașterii.

Cunoașterea se realizează pentru că este utilă. Relațiile educator-educat sunt deschise, bazate pe sprijin reciproc, pe dialog constructiv și pe cooperare. Această viziune promovează colaborări strânse ale școlii cu comunitatea educativă presupunând reîntoarcerea elevilor către lume, promovând investigațiile, interogațiile, discuțiile. Se renunță la control, punându-se accent pe proces. Profesorul este animator, moderator.

Activismul elevului implicat de strategiile folosite de către cadrul didactic în desfășurarea activității de predare-învățare se constituie ca un imperativ al orientării postmoderniste în educație. Școala postmodernistă trebuie să știe cum să motiveze pe elev să învețe și cum să faciliteze procesul învățării, organizând și dezvoltând strategii de lucru interactive, punând accentul pe utilitatea cunoștințelor și pe necesitatea însușirii lor pentru a se descurca în viață. Agenții educaționali trebuie să fie interesați de ceea ce-și doresc elevii să învețe și de ceea ce pot să facă cu aceste cunoștințe. Rolul profesorului este nu de a îndopa elevii cu diverse cunoștințe, ci de a le arăta ce au de făcut cu acestea.

Învățarea activă înseamnă, conform dicționarului, procesul de învățare calibrat pe interesele /nivelul de înțelegere /nivelul de dezvoltare al participanților la proces. În cadrul învățării active, se pun bazele unor comportamente, de altfel observabile:

comportamente ce denotă participarea (elevul e activ, răspunde la întrebări, ia parte la activități);

gândirea creativă (elevul are propriile sale sugestii, propune noi interpretări);

învățarea aplicată (elevul devine capabil să aplice o strategie de învățare într-o anumită instanță de învățare);

construirea cunoștințelor (în loc să fie pasiv, elevul îndeplinește sarcini care îl vor conduce la înțelegere).

Printre metodele care activizează predarea-învățarea sunt și cele prin care elevii lucrează productiv unii cu alții, își dezvoltă abilități de colaborare și ajutor reciproc. Ele pot avea un impact extraordinar asupra elevilor datorită denumirilor foarte ușor de reținut, caracterului ludic și oferind alternative de învățare cu “priză” la copii.

Un învățator care folosește metode interactive ar trebui să fie:

un sfătuitor care își ajută elevii în rezolvarea problemelor, îi motivează să își prezinte propriul punct de vedere;

un animator care inițiază metode și le explică elevilor, pregătește materiale didactice și prezintă scopurile învățarii;

un observator și un ascultător care observă elevii în timpul activității și îi poate aprecia corect ;

un participant la învățare care nu are impresia că este perfect și învață toată viața;

un partener care poate modifica scenariul lecției dacă o cere clasa; de aceea învățator –elev sunt responsabili de rezultatele muncii în comun.

Metodele interactive de joc creează deprinderi, facilitează învățare în ritm propriu, stimulează cooperarea și nu competiția, sunt atractive, pot fi abordate din punctul de vedere al diferitelor stiluri de învățare.

Metoda brainstorming (furtună în creier) a fost concepută de A. F. Osborn în 1938 și înseamnă, în traducere etimologică, strategie ce nu admite nici un fel de critică.

Brainstorming -ul aplică filozofia marelui DA.

Activitatea se desfășoară în grupuri formate dintr-un număr par de membri 10 – 12. Fiecare grup își alege un conducător și un secretar.

Etapa producției de idei durează 15 – 30 minute.

Metoda cuprinde două etape majore:

etapa luminii verzi în care se emit ideile (secretarul consemnează cu maximă exactitate toate ideile emise de participanți)

etapa luminii roșii care constă în evaluarea critică (conducătorul verifică lista ideilor colectate)

Ca punct de plecare poate fi orice subiect, cu condiția ca acesta să fie scris cât mai clar și mai explicit pe un suport;

Toate ideile sunt respectate și acceptate, nu se admite critica, se poate orice și oricând , cantitatea ideilor este mai importantă decât calitatea, cu cât ideile sunt mai neobișnuite cu atât mai bine;

Toate ideile sunt inventariate în forma lor originală, se enunță criterii de evaluare, se păstrează ideile care corespund criteriilor propuse;

Avantaje :

elevii învață să-și exprime ideile liber;

învață să valorifice ideile celorlalți;

se eliberează de prejudecăți;

se dezvoltă relațiile interpersonale prin valorizarea ideilor fiecăruia;

se realizează o ambianță plină de prospețime și de emulație;

Elevii se întrec în a căuta idei cât mai variate, diferențiindu-se inevitabil prin potențialul creator individual. Cele mai la îndemână exerciții de brainstorming literar pot avea ca puncte de plecare:

Textele literare din manual;

O situație dată sau creată ad-hoc: Literele s-au certat. De ce oare?

O întrebare dubitativă: Ce s-ar întâmpla dacă pisicile s-ar transforma în șoricei?

Cuvinte cheie: cartea, prietene, școala, ploaia, vântul, tristețea, ajutor ;

Imagini- simbol reprezentând obiecte, chipuri umane ( vesele,triste, furioase), plante, peisaje;

Gestul și mimica (simbolizând o stare sufletească – oftatul, mirarea, bucuria).

Aplicație:

Textul Vizita, după I.L.Caragiale

Li se cere elevilor să scrie tot ce știu ei despre felul în care trebuie să se comporte copiii atunci când părinții lor au musafiri. Iată câteva idei păstrate după inventariere:

Salut respectuos musafirii sosiți.

Le ofer scaune confortabile să se așeze.

Răspund politicos la întrebările care mi se pun.

O ajut pe mama să-i servească cu ce avem mai bun în casă.

Cer permisiunea să mă retrag în camera mea împreună cu copiii musafirilor.

Ne jucăm în liniște sau ne uităm la televizor.

Lucrându-se în grup, se produc mai multe idei, se găsesc mai multe soluții decât dacă membrii grupului ar lucra separat, se deschid noi orizonturi. Crește încrederea elevilor în forțele proprii pentru că se solicită implicarea tuturor în emiterea de idei și găsirea de soluții inedite la problemele și sarcinile apărute.

Începătorilor li se pot da următoarele sfaturi:

,,Și ideea ta poate fi bună!”

,,Nimeni nu gândește exact ca celălalt!”

Metoda ciorchinelui este o variantă mai simplă a brainstorming-ului și are ca scop exersarea gândirii libere și structurarea informațiilor într-o formă de organizare grafică accesibilă.

Există mai multe variante conform cărora elaborarea ciorchinelui se poate realiza în asociere cu brainstorming, pe grupe, folosind texte, imagini, sau individual. Ciorchinele poate fi utilizat în momentul evocării sau al reflecției,ca mijloc de rezumare.

Ciorchinele este o metodă bazată pe scriere. Utilizarea ei presupune parcurgerea unor etape, cum ar fi:

Se propune tema care urmează a fi cercetată, aceasta scriindu-se printr-un cuvânt în mijlocul tablei sau al foii de hârtie;

Se notează în jurul acesteia toate ideile, sintagmele sau cunoștințele care le vin în minte în legătură cu tema respectivă, ducându-se linii între acestea și cuvântul inițial;

Pe măsură ce se scriu cuvintele , se duc linii între ideile ce par a fi conectate;

Activitatea se oprește atunci când s-a atins limita de timp acordată sau când se epuizează toate ideile.

Elevii vor respecta următoarele reguli:

Scriu tot ce le trece prin minte referitor la temă;

Nu judecă, nu evaluează ideile propuse ci doar le notează;

Nu se opresc până când nu epuizează toate ideile sau până nu expiră timpul alocat;

Lasă să apară cât mai multe și variate conexiuni între idei fără să limiteze numărul ideilor sau fluxul legăturilor dintre acestea.

Aplicație: Compunerea Primăvara

Metoda pălăriilor gânditoare

Acest nou tip de metodă de predare învățare este în sine un joc. Copiii se împart în șase grupe pentru șase pălării. Ei pot juca și câte șase într-o singură grupă. Împărțirea elevilor depinde de materialul studiat. Pentru succesul acestei metode este important însă ca materialul didactic să fie bogat , iar cele șase pălării să fie frumos colorate , să-i atragă pe elevi. Fiecare culoare reprezintă un rol.

Pălăria albastră – este liderul, conduce activitatea. Este pălăria responsabilă cu controlul discuțiilor, extrage concluzii – clarifică, alege soluția corectă.

Pălăria albă – deține informații despre tema pusă în discuție, face conexiuni, oferă informația brută, așa cum a primit-o – informează.

Pălăria roșie – își exprimă emoțiile , sentimentele, supărarea față de personajele întâlnite, nu se justifică – spune ce simte.

Pălăria neagră – este criticul, prezintă posibile riscuri, pericole, greșeli la soluțiile propuse, exprimă doar judecăți negative – identifică greșelile.

Pălăria verde – oferă soluții alternative, idei noi, inovatoare, caută alternative – generează idei noi.

Pălăria galbenă – este creatorul, simbolul gândirii pozitive și constructive, explorează optimist posibilitățile, creează finalul – efortul aduce beneficii.

Aplicație: Ciuboțelele ogarului, după Călin Gruia

*Pălăria albă povestește pe scurt textul;

*Pălăria albastră îl caracterizează pe Iepure în contradicție cu Ogarul;

*Pălăria roșie arată cum, Iepurele, având doi galbeni, mergea spre iarmaroc zgribulit și speriat;

*Pălăria neagră critică atitudinea Iepurelui care, dând dovadă de naivitate, a crezut în cinstea Ogarului;

*Pălăria verde – acordă variante de acțiune Iepurașului;

*Pălăria galbenă găsește alt final textului.

Prin metoda predării / învățării reciproce elevii sunt puși în situația de a fi ei înșiși profesori și de a explica colegilor rezolvarea unei probleme. Copiii sunt împărțiți în grupe de câte patru și fiecare primește un rol bine definit: rezumator, întrebător, clarificator, prezicător. Rezumatorul face un scurt rezumat al textului citit, întrebătorul grupului pune întrebări clarificatoare, clarificatorul, care trebuie să aibă o viziune de ansamblu, răspunde întrebărilor grupului, iar prezicătorul, în colaborare cu ceilalți membri ai grupului prezice care va fi cursul evenimentelor. Grupele pot avea texte diferite pe aceeași temă, sau pot avea fragmente ale aceluiași text. Elevii pot lucra pe aceeași fișă, pe care fiecare să aibă o sarcină precisă, sau pe fișe diferite, urmând ca în completarea lor să existe o strânsă colaborare.

Beneficiile acestei metode sunt:

stimulează și motivează;

se învață metode și tehnici de lucru cu textul, tehnici de muncă intelectuală ce vor fi folosite în viitor și în mod independent ;

se dezvoltă capacitatea de ascultare activă, de concentrare asupra textului pentru a selecta esențialul și de exprimare;

se dezvoltă gândirea cu operațiile ei.

Etapele:

1. Prezentarea scopului și descrierea metodei și a celor patru strategii.

2. Împărțirea rolurilor elevilor.

3. Organizarea pe grupe.

4. Lucrul pe text.

5. Realizarea învățării reciproce.

6. Aprecieri, completări, comentarii.

Aplicație: Legenda ghiocelului, după Eugen Jianu

Textul va fi împărțit în fragmente și fiecare grupă primește câte un fragment de studiat pe care îl va citi individual. În cadrul grupei, elevii lucrează pe fișe individuale. Elevii aceleiași grupe vor colabora în înțelegerea textului și în rezolvarea sarcinilor de lucru.

La sfârșit, elevii își comunică unii altora concluziile.

Voi prezenta succint activitatea grupei care a studiat al doilea fragment al subiectului abordat.

Cubul

Metoda presupune explorarea unui subiect din mai multe perspective.

Etape:

1. Realizarea unui cub pe ale cărui fețe sunt scrise cuvintele: descrie, compară, analizează,asociază, aplică, argumentează.

2. Anunțarea temei.

3. Împărțirea clasei în 6 grupe, fiecare având de analizat o temă de pe o față a cubului.

4. Lucrul pe grupe.

5. Redactarea formei finale și afișarea ei pe tablă.

Aplicație: Bunicul,după B.Șt. Delavrancea

1.Descrie:

Adaugă adjective din text fiecăruia din substantivele date: pletele (albe și crețe), ochii (blânzi și mângâietori), flori (albe), ani (mulți și grei), băietan și fetiță( roșii și bucălăi), obrajii (roșii și calzi).

2.Compară:

Pletele bunicului sunt albe și crețe ca (niște ciorchini de flori albe).

Ochii bunicului sunt blânzi și mângâietori ca ( lumina).

Obrajii bunicului sunt roșii și calzi ca (o inimă).

3. Analizează:

Explică înțelesul expresiilor:

Peste plete au nins ani mulți și grei = (pletele bunicului sunt albe ca neaua)

Ochii blânzi și mângâietori privesc spre poartă = (bunicul așteaptă sosirea nepoților cu ochii plini de duioșie).

4.Asociază:

Identifică în coloana a doua sinonime pentru cuvintele din prima coloană:

bunicul purpurii

băietan grăsuți

blânzi duioși

bucălăi bătrânul

roșii fecior

5.Aplică:

Formulează enunțuri utilizând expresiile: ciorchini de flori albe, ani mulți și grei, un băietan și o fetiță roșii și bucălăi.

6.Argumentează:

De ce acest text se numește Bunicul? (Textul creionează un portret al bunicului cu însușirile sale fizice și sufletești).

Care este învățătura ce se desprinde din text? (Să-i iubim și să-i respectăm pe bunici pentru dragostea și bunătatea cu care ne copleșesc).

Explozia stelară

Etape:

Se scrie problema în centrul unei steluțe cu 5 colțuri.

2. În vârful fiecărui colț al steluței se scriu întrebări de tipul: ce? cine? unde? de ce? când?

3. Se împarte clasa în grupuri.

4. Se lucrează la nivelul grupurilor pentru elaborarea unei liste cu întrebări multe și diverse;

5. Se comunică întregii clase rezultatele muncii de grup.

Lista de întrebări inițiale poate genera altele, neașteptate; opțional, se poate proceda și la elaborarea de răspunsuri.

Avantaje:

ușor de aplicat oricărei vârste și unei palete largi de domenii;

este în același timp o modalitate de relaxare și o sursă de noi descoperiri;

obținerea a cât mai multe întrebări duce la cât mai multe conexiuni între concepte.

Aplicație: Vestitorii primăverii, de George Coșbuc

CINE sunt vestitorii primăverii?

UNDE au fost plecate păsările călătoare?

DE CE sunt străine păsările în alte țări?

CÂND au cântat păsările imnuri sfinte naturii?

CE se mai întâmplă în natură după sosirea păsărilor?

Cvintetul este o poezie cu cinci versuri, cu ajutorul căreia se sintetizează și condensează informațiile, incluzându-se și reflecții ale elevilor, care pot lucra individual în perechi sau în grup. Alcătuirea unui cvintet favorizează reflecția personală și colectivă rapidă, esențializarea cunoștințelor, manifestarea creativității etc. El are următoarea structură algoritmică:

1. Primul vers conține un singur cuvânt cheie, de obicei un substantiv (subiectul poeziei) care va fi explicat în versurile următoare.

2. Al doilea vers este format din două cuvinte, de obicei adjective care descriu subiectul poeziei.

3. Al treilea vers este format din trei cuvinte, de obicei verbe la gerunziu care exprimă acțiuni.

4. Al patrulea vers este format din patru cuvinte care exprimă sentimentele autorului față de subiectul abordat.

5. Al cincilea vers este format dintr-un cuvânt, care exprimă esența subiectului.

Aplicație:

Fata babei și fata moșneagului, de Ion Creangă

Fata

Harnică, frumoasă

Îngrijind, curățând, lipind

Ea fără răsplată muncea

Învingând.

Metoda cadranelor

Este o modalitate de rezumare și sintetizare a unui conținut informațional solicitând participarea și implicarea elevilor în înțelegerea acestuia.

Etape:

Se împarte tabla în 4 părți egale;

Se propune câte un criteriu pentru fiecare cadran obținut;

Se citește textul;

Se formulează răspunsuri scurte pentru fiecare cadran;

Se evaluează rezultatele.

Aplicație: Ștefan cel Mare și Vrâncioaia, de Al. Vlahuță

Avantaje: stimulează atenția și gândirea; scoate în evidență modul propriu de înțelegere; conduce la sintetizare/esențializare, elevii își stabilesc sarcini trans și croscurriculare, diversificate și de complexitate crescută.

Diamantul este un instrument de reflecție rapidă și eficientă prin care se rezumă și se sintetizează informațiile și cunoștințele despre o temă, un subiect. Este totodată un instrument de evaluare a înțelegerii și de exprimare a creativității elevilor.

Structura

1. Primul rând constă dintr-un singur cuvânt care numește subiectul (substantiv).

2. Al doilea rând este format din două cuvinte care descriu subiectul (două adjective).

3. Al treilea rând este format din trei cuvinte care exprimă acțiunile subiectului (verbe).

4. Al patrulea rând este format din patru cuvinte care exprimă sentimente față de subiect (o propoziție).

5. Ultimul rând este format dintr-un cuvânt care exprimă esența subiectului.

Aplicație: Degețica, de H. Ch. Andersen

Diagrama Venn

Este formată din două sau mai multe cercuri care se suprapun parțial. În intersecția cercurilor se notează asemănările, iar în spațiile rămase libere din cercuri se notează deosebirile dintre aspecte, idei sau concepte.

Aplicație: Heidi, fetița munților, după Johanna Spyri

Metoda R. A. I. ”Răspunde-Aruncă- Interoghează”

Este o metodă de fixare și sistematizare a cunoștințelor, dar și de verificare. Are la bază stimularea și dezvoltarea capacităților copiilor de a comunica (prin întrebări și răspunsuri) ceea ce au învățat. Urmărește realizarea feed-back-ului printr-un joc de aruncare a unei mingi ușoare.

Copilul care aruncă mingea trebuie să formuleze o întrebare din cunoștintele însușite, copilului care o prinde. Cel care prinde mingea răspunde la întrebare, apoi o aruncă mai departe altui coleg, punând o nouă întrebare. Copilul care nu știe răspunsul iese din joc, la fel ca și cel care este descoperit că nu cunoaște răspunsul la propria întrebare.

Acestea sunt numai câteva dintre metodele interactive de lucru în echipă. Fiecare dintre ele înregistrează avantaje și dezavantaje, important fiind însă momentul ales pentru desfășurarea lor. Pedagogul este acela care are puterea decizională și capacitatea de a alege ceea ce știe că se poate desfășura în propriul colectiv de elevi. Important este însă ca dascălul să fie acela care mereu va căuta soluții la problemele instructiv–educative ce apar. Cercetările în domeniu au arătat că învățarea este optimizată atunci când se bazează pe cunoaștere și experiențe anterioare ale elevilor care permit acestora să lege ceea ce știu deja de noile informații care trebuie învățate.

Activitățile de acest gen îi dinamizează în mod deosebit pe elevi, aceștia având posibilitatea de a-și exprima responsabil unele idei sau convingeri. Gândirea critică presupune flexibilitate în gândire, schimbarea poziției inițiale dacă este susținută de argumente convingătoare. Prin utilizarea unor asemenea tehnici se realizează o implicare efectivă, activă a elevilor în procesul de învățare. Aceștia devin conștienți de propria lor gândire, își activează vocabularul, iar interesul și motivația vor fi asigurate pe tot parcursul activității.