Evolutia Doctrinei Militare de la Inceputuri Pana In Prezentul Supus Globalizarii
Evoluția doctrinei militare de la începuturi până în prezentul supus globalizării
CUPRINS
INTRODUCERE
CAP. 1 TEORII ȘI CONCEPTE CARE DEFINESC DOCTRINA MILITARĂ
1.1. Delimitări conceptuale privind doctrina militară
1.2. Elemente de doctrină militară privind apărarea României
CAP. 2 PROCESUL DE GLOBALIZARE ÎN CONTEXT CONTEMPORAN
2.1. Abordări conceptuale ale globalizării
2.2. Dimensiunile procesului de globalizare
2.3. Organizațiile internaționale în sprijinul globalizării și regionalizării .
2.4. România în contextul globalizării
CAP. 3 REVOLUȚIA ÎN AFACERI MILITARE ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ. STUDIU DE CAZ
3.1 Delimitări conceptuale privind revoluția în afacerile militare
3.2. Necesitatea unei noi revoluții în afaceri militare
3.3. Revoluțiile tehnologice și impactul lor asupra domeniului militar
CONCLUZII
BIBLOGRAFIE
EVOLUȚIA DOCTRINEI MILITARE DE LA ÎNCEPUTURI PÂNĂ ÎN PREZENTUL SUPUS GLOBALIZĂRII
INTRODUCERE
Astăzi, statele lumii și cetățenii acestora se confruntă cu o paletă largă de pericole, riscuri și amenințări de securitate. Printre acestea, frecvent sunt amintite terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, criminalitatea organizată, catastrofele naturale, conflictele și crizele internaționale. Despre pericole, riscuri și amenințări de securitate vorbesc o serie de documente programatice adoptate de guvernele statelor lumii și de diferite organizații politico-militare. Mai întâi, este vorba fie de „strategii naționale de securitate” (de exemplu, Strategia națională apărare a României) sau de „Carta albă asupra apărării și securității” (de exemplu, Le Livre blanc sur la défense et la sécurité nationale, în Franța). Apoi, este vorba de strategii de securitate adoptate de diferite organizații. Astfel, Uniunea Europeană a adoptat în 2003 „La stratégie européenne de sécurité” sau Alianța Nord-Atlantică cu al său „Concept stratégique pour la défense et la sécurité des members de l’Organisation du Traité de l’Atlantique Nord” adoptat la Summit-ul NATO din 19-20 noiembrie 2010 de la Lisabona. Pe lângă aceste documente, statele lumii și nu numai elaborează și adoptă diverse strategii specifice unor domenii de activitate, cum ar fi, de exemplu, armata. Astfel, armatele statelor au
adoptat diferite strategii. În acest sens, pentru țara noastră, se pot menționa: Strategia militară a României; Strategia de transformare a Armatei României. Aceste documente vorbesc de pericole, riscuri și amenințări de securitate și apărare cărora România trebuie să le facă față, atât pe teritoriul național, cât și în afara acestuia, ca urmare a dublului său statut de stat membru al NATO și al Uniunii Europene.
Importante par a fi atât cunoașterea pericolelor, riscurilor și amenințărilor de apărare, securitate națională și colectivă, cât și pregătirea în vederea protejării statelor și a cetățenilor lor de efectele dăunătoare sau chiar nocive ale acestora. Prin urmare, este absolute necesar ca evaluarea și gestionarea riscurilor și amenințărilor de apărare și securitate să se fondeze pe: cunoașterea acestora sub toate aspectele (surse, forme de manifestare, mijloace întrebuințate pentru a ajunge la „țintă”, efectele lor negative și durata de manifestare, metode, tehnici și procedee de contracarare a lor); anticiparea producerii ori manifestării lor. În acest scop, se impune crearea unor sisteme adecvate de descoperire oportună a pericolelor, riscurilor și amenințărilor imediate de securitate; prevenirea producerii lor prin
apelul combinat și eficace atât la mijloace militare, cât și la instrumente civile; apărarea efectivă și eficace împotriva riscurilor și amenințărilor de securitate națională și colectivă. În acest scop, se folosesc atât structurile de apărare și securitate naționale, cât și cele colective.
Cunoașterea, anticiparea, prevenirea și apărarea împotriva riscurilor și amenințărilor de securitate presupun eforturi susținute și concertate ale tuturor statelor lumii, prin instituțiile lor competente, pe de o parte, și ale organizațiilor cu vocație în materie de securitate, pe de altă parte. Printre organizațiile cu vocație în materie de securitate amintim NATO și Uniunea Europeană, din care și România face parte. Prezentul studiu își propune să răspundă succint atât la aspectele menționate mai sus, cât și la unele chestiuni privind planificarea apărării în contextul derulării procesului de transformare a Armatei României și analiza strategică a apărării țării noastre. În acest din urmă caz, se va insista pe criteriile de evaluare a puterii armate a statului român.
De asemenea, vom analiza posibile strategii nonmilitare și militare de contracarare a riscurilor și amenințărilor de securitate la adresa României.
În final, studiul va veni cu unele concluzii și propuneri referitoare la problematica abordată.
CAP. 1 TEORII ȘI CONCEPTE CARE DEFINESC DOCTRINA MILITARĂ
Delimitări conceptuale privind doctrina militară
Conceptul de doctrină este conceptul, care desemnează o anume alcătuire de teorii, teze, principii, învățături și care converg spre ideea că o doctrină este un ansamblu coerent de idei, structurat pe o anumită concepție, asupra unui domeniu (economic, științific, militar, politic etc.). Doctrina militară se încadrează în această accepțiune generală a conceptului de doctrină corespunzător domeniului la care se referă. Doctrina militară este un ansamblu coerent de idei, teze, principii, opțiuni și orientări asupra activității pe tărâmul militar, respectiv asupra proceselor și acțiunilor pe care le circumscrie domeniul militar al vieții unui stat, asupra pregătirii și întrebuințării forțelor și mijloacelor destinate duceri acțiunii militare, purtării războaielor, corespunzător naturii și intereselor statului respectiv.
Doctrina militară este un set de principii fundamentale care ghidează forțele militare sau elemente ale acestora în acțiunea lor de sprijinire a obiectivelor naționale.
Începutul de secol și de mileniu a adus în atenția oamenilor, mai ales a decidenților politici, noi riscuri, pericole și amenințări la adresa securității națiunilor și, implicit, la adresa securității internaționale generate de vulnerabilitățile interne ale statelor și de cele ale sistemului actual de securitate.
Cel mai probabil, pe termen scurt și mediu, riscurile de natură nemilitară se vor manifesta mult mai pregnant în raport cu cele militare, iar vulnerabilitățile interne și evenimentele neprevăzute vor potența într-o mare măsură capacitatea statelor și a comunității internaționale în ansamblul său, de a răspunde și contracara riscurile și amenințările la adresa securității. În acest context, demersurile actorilor statali vizează crearea unei noi ordini internaționale, fundamentată pe satisfacerea necesităților legitime.
Totodată, diversificarea posibilelor surse ale stărilor de criză și izbucnirii conflictelor determinată de relativizarea tot mai pronunțată a distincției dintre violență și non-violență întrucât scopuri promovate în mod tradițional prin instrumente ale violenței sunt insinuate și susținute prin căi nonviolente.
La nivelul Alianței Nord-Atlantice, actualul mediu de securitate a impus unele schimbări de atitudine, a problematicii și responsabilităților sale de securitate și apărare regionale și continentale, aducând procesul de transformare al alianței în fruntea priorităților acestei organizații.
În acest context, sistemul militar românesc a declanșat procesele specifice analizei și implementării, în cadru aliat, a unei serii largi de noi concepte operaționale, concomitent cu menținerea unor capabilități militare eficiente, în condițiile angajării active a Armatei României în teatrele de operații din Balcani, Irak și Afganistan, cât și determinarea capabilităților militare viitoare.
Pornind de la aceste considerente, Statul Major al Forțelor Terestre, a acționat și acționează pentru dezvoltarea metodelor care să permită autoevaluarea sistemului în ansamblului său, în scopul determinării capabilităților militare necesare. În același timp, în concordanță cu resursele alocate, nu întotdeauna generoase, s-a acționat pentru validarea capabilităților identificate fie în mod independent, fie în cadrul mecanismelor specifice aliate (procesul de afirmare a forțelor destinate NATO), luându-se în considerare soluțiile corespunzătoare domeniilor de implementare și, implicit, de modernizare: doctrina, structura organizației, pregătirea și instruirea, echipamentele, lideranța și educația, personalul și infrastructura.
Putem afirma că sistemul de instruire și doctrine la nivelul Forțelor Terestre a cunoscut o evoluție, fără precedent în ultimii ani, datorită contextului în care această categorie de forțe a evoluat.
Astfel, noile realități ale spațiului de luptă integrat, aderarea României la NATO, transformările care au loc în cadrul NATO dar și trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat au determinat stabilirea unor noi exigențe pentru instrucția comandamentelor, marilor unități, unităților și subunităților. Astfel, au fost stabilite noi cerințe pentru instrucție, dintre care amintim planificarea unitară, continuitatea, implementarea celor mai noitactici, tehnici și proceduri specifice și a experienței acumulate, realism, evaluarea periodică etc.
În conformitate cu aceste cerințe, instrucția a fost orientată pentru realizarea capacității de acțiune a structurilor militare necesară îndeplinirii misiunilor pe care trebuie să le execute în situații de criză sau la război sub deviza „Instruiește-te așa cum vei lupta".
Realizarea acestui deziderat a impus noi abordări în ceea ce privește planificarea procesului de instrucție, standardizarea instrucției, metodele de instrucție ale personalului, instrucția prin simulare, elaborarea actelor normative specifice și modernizarea bazei materiale a instrucției.
În domeniul planificării instrucției s-a acționat atât pentru schimbarea metodei de planificare, dar mai ales pentru schimbarea mentalității comandanților și planificatorilor în abordarea acesteia. Totodată, s-a plecat de la faptul că scopul planificării îl constituie stabilirea activităților de instrucție și a resurselor necesare atingerii nivelului de performanță stabilit pentru îndeplinirea cerințelor esențiale ale misiunii unei structuri, asigurându-se astfel conexiunile dintre Lista cu Cerințele Esențiale ale Misiunii (LCEM), execuția instrucției și evaluarea acesteia.
Fiind un proces relativ centralizat, planificarea pe baza LCEM a permis interconectarea instrucției la toate eșaloanele structurii, realizându-se coordonarea continuă atât pe termen lung cât și pe termen mediu și scurt.
Principalele priorități privind procesul de planificare pe termen scurt și mediu vor include perfecționarea desfășurării procesului de instrucție pe baza programelor de instrucție pentru misiuni/PIM și a programelor de instrucție individuală/PII, revederea cadrului conceptual privind planificarea, pregătirea, executarea și evaluarea instrucției și exercițiilor prin simulare, realizarea nivelului necesar de instruire al forțelor dislocabile, în conformitate cu standardele stabilite de structurile NATO/UE, participarea la exercițiile multinaționale și activitățile de instrucție în comun, organizate și desfășurate de către NATO/UE, în cadrul coalițiilor internaționale, a inițiativelor regionale și în plan bilateral, executarea exercițiilor prin simulare reală cu structurile de nivel companie, în cadrul Centrului de Instruire pentru Luptă al Forțelor Terestre – Cincu, modernizarea bazei materiale a instrucției prin demararea lucrărilor de modernizare a poligoanelor.
Evaluarea, alături de planificare și execuție, a reprezentat o altă direcție de transformare, fiind o componentă importantă a procesului de instrucție cu rolul de a asigura feedback-ul în cadrul acestui proces, prin care se stabilește nivelul stării acționale a structurii militare.
Astfel, la această dată, evaluarea instrucției colective se execută pe întreaga pîn comun, organizate și desfășurate de către NATO/UE, în cadrul coalițiilor internaționale, a inițiativelor regionale și în plan bilateral, executarea exercițiilor prin simulare reală cu structurile de nivel companie, în cadrul Centrului de Instruire pentru Luptă al Forțelor Terestre – Cincu, modernizarea bazei materiale a instrucției prin demararea lucrărilor de modernizare a poligoanelor.
Evaluarea, alături de planificare și execuție, a reprezentat o altă direcție de transformare, fiind o componentă importantă a procesului de instrucție cu rolul de a asigura feedback-ul în cadrul acestui proces, prin care se stabilește nivelul stării acționale a structurii militare.
Astfel, la această dată, evaluarea instrucției colective se execută pe întreaga perioadă de desfășurare a instrucției, secvența finală având menirea de a stabili dacă au fost îndeplinite obiectivele de instrucție derivate din Lista cu Cerințele Esențiale ale Misiunii/LCEM și, complementar, identificarea punctelor slabe ale structurilor evaluate în domeniul planificării, organizării și desfășurării instrucției și cauzelor acestora, precum și stabilirea măsurilor pentru eliminarea lor, verificarea viabilității programelor de instrucție, identificarea nevoilor de completare sau schimbare a doctrinelor, procedurilor și organizării structurale necesare pentru a putea atinge standardele de instrucție stabilite, verificarea modului de implementare a lecțiilor învățate în domeniul instrucției și stabilirea stării de funcționalitate a sistemului de susținere logistică.
Standardizarea instrucției a constituit o precupare permanentă a Structurii Instrucție și Doctrină în demersul acestei de a identifica, dezvolta și implementa acele instrumente determinante necesar atingerii capabilităților solicitate forțelor.
Cele mai importante produse al activității de standardizare sunt programele de instrucție individuale/PII și programele de Instrucție pentru Misiune/PIM. Așa cum sugerează și denumirea lor, aceste programe creează posibilitatea de a stabili cu ușurință ce activități de instrucție trebuie desfășurate de către o structură pentru a fi în măsură să îndeplinească misiunea primită. Totodată, acestea sunt de un real ajutor pentru comandanții care conduc nemijlocit instrucția deoarece conțin documente de desfășurare și evaluare a instrucției gata elaborate.
Începând cu 01.01.2009, instrucția în Forțele Terestre se execută standardizat, pe baza prevederilor programelor de instrucție pentru misiuni/PIM și a programelor de instrucție individuală/PII.
Astfel, programele pentru instrucția individuală de bază se aplică în procesul de instrucție al fiecărui militar din Forțele Terestre, indiferent de categoria de personal din care face parte – ofițeri, maiștri militari, subofițeri, elevi și studenți militari, soldați și gradați – pe întregul parcurs al carierei militare. Referitor la instrucția individuală de bază a soldaților voluntari, aceasta a fost proiectată astfel încât să formeze militari disciplinați și încrezători în forțele proprii, cu un dezvoltat spirit de echipă, căliți din punct de vedere fizic și psiho-moral, bine motivați, cu deprinderile de bază ale luptătorului, în măsură să își continue instruirea la nivelul specialității, conform cerințelor postului pe care vor fi încadrați și al instrucției colective.
Programele pentru instrucția individuală de specialitate se aplică numai pentru instrucția soldaților și gradaților, având ca scop formarea specialiștilor pentru îndeplinirea cerințelor specifice primei funcții pe care aceștia vor fi încadrați. Obiectivele specifice acestei etape asigură militarilor voluntari însușirea cunoștințelor de bază de specialitate, formarea deprinderilor de bază de specialitate, dezvoltarea rezistenței fizice și psiho-morale, dezvoltarea deprinderilor de acțiune pentru îndeplinirea unor misiuni, individual și/sau în echipă.
Programele de instrucție pentru Misiuni/PIM, care se adresează instrucției colective a comandamentelor și forțelor, vor fi completate cu Programele de Instrucție Individuale/PII, care asigură standardizarea instrucției la nivel individual.
Standardizarea instrucției asigură posibilitatea organizării structurilor militare în sistem modular, pentru îndeplinirea unor misiuni specifice, fără restricții sau limitări.
Standardizarea instrucției prin introducerea PII și PIM va fi coroborată cu modificarea actualului format al documentelor de pregătire din sistemul militar. Modernizarea procesului de instrucție solicită atât utilizarea metodelor clasice, dar mai ales a celor moderne, asistate de calculator, care să asigure instrucția comandamentelor și trupelor în condiții cât mai apropiate de realitățile câmpului de lupta, folosind sisteme de simulare în domeniul planificării, organizării și desfășurării acțiunilor militare.
Perfecționarea metodelor de instrucție. Acceptarea principiului schimbării permanente determină ca metodele de desfășurare a instrucției să țină pasul cu aceste schimbări pentru ca scopul stabilit instrucției – realizarea capacității operaționale pentru îndeplinirea misiunii – să fie realizat. Aceasta presupune o perfecționare permanentă a metodelor de instrucție a personalului pentru a putea îndeplini misiunea ordonată, instrucția prin simulare fiind poate cea mai modernă metodă.
Astfel, instrucția prin simulare în Forțele Terestre se desfășoară pe 4 niveluri care acoperă nevoile principale de instruire ale structurilor subordonate și anume:
Nivelul 1 – instrucția tehnică prin simulare, care se referă la instrucția individuală la simulatoarele virtuale din dotarea subunităților de instrucție din centrele de pregătire ale armelor/specialităților militare, unităților și poligoanelor, în vederea formării și menținerii deprinderilor tehnice, atât la instrucția individuală de bază – instrucția tragerii cu armamentul individual și altele, cât și la instrucția de specialitate. Pe măsura achiziționării simulatoarelor virtuale adecvate aceasta se va extinde și la pregătirea observatorilor înaintați, operatorilor de rachete antitanc și antiaeriene, mecanicilor conductori de pe mașinile de luptă și de sprijin, parașutiștilor etc.
Nivelul 2 – exerciții tactice prin simulare constractivă/SlMEX cu comandamentele de unități și mari unități din forțele dislocabile, independent sau întrunit cu structuri din celelalte categorii de forțe ale armatei, folosind un sistem de simulare constructivă a luptei, precum și personal și infrastructură adecvate planificării, pregătirii și desfășurării acestor exerciții.
Nivelul 3 – exerciții tactice prin simulare virtuală/VTX cu subunitățile și unitățile de forțe luptătoare (infanterie, tancuri, vânători de munte, cercetare și parașutiști), de sprijin (artilerie terestră și antiaeriană, geniu, NBC și operații speciale, folosind un sistem de simulare virtuală a luptei, precum și personal și infrastructură adecvate planificării, pregătirii, conducerii și desfășurării acestor exerciții.
d) Nivelul 4 – exerciții tactice prin simulare reală/instrumentată – SIMFTX cu subunitățile și unitățile de forțe luptătoare (infanterie, tancuri, vânători de munte, cercetare și parașutiști) și operații speciale, folosind un sistem de simulare reală a luptei, precum și personal și infrastructură adecvate planificării, pregătirii, conducerii și desfășurării acestor exerciții.
Un rol important în desfășurarea instrucției prin simulare revine Centrului de Instrucție pentru Luptă al Forțelor Terestre/CIL-FT, care are misiunea de a asigura planificarea, pregătirea și executarea exercițiilor tactice prin simulare cu subunitățile, unitățile și marile unități din forțele terestre, utitizând facilități adecvate conform nivelurilor 2, 3 și 4 de instruire prin simulare. Totodată, acesta asigură și asistența de specialitate pentru exercițiile cu trageri de luptă/ LFX.
Eficiența instrucției este influențată direct de calitatea și cantitatea resurselor alocate. De aceea, obiectivul general al logisticii instrucției, care este o componentă a logisticii în timp de pace, a fost acela de a crea, menține, dezvolta și moderniza continuu Baza Materială a Instrucției/BMI în concordanță cu resursele alocate. Cu siguranță, acest domeniu de dezvoltare este unul dintre cele mai provocatoare datorită faptului că solicită resurse substanțiale, și, indiferent de amploarea dezvoltărilor teoretice, conceptuale, este esențial în susținerea aplicării acestora în practică. Este important faptul că, la acest moment, sunt identificate direcțiile de dezvoltare a bazei materiale de instrucție urmân ca, în mod treptat, să fie și materializate.
1.2. Elemente de doctrină militară privind apărarea României
Sistemul național de apărare al României cuprinde următoarele elemente: conducerea, forțele destinate ducerii acțiunii militare, resursele și infrastructura teritorială.
Apărarea armată a României se organizează pe întreg teritoriul țării și este componentă a Sistemului Național de Apărare. Organizarea forțelor armate și alocarea resurselor necesare apărării naționale, în timp de pace, se realizează pe baza principiului suficienței pentru apărare și al ripostei graduale. În acest sens statul român se preocupă de menținerea unei capacități operaționale optime a forțelor armate și al unui nivel minim al resurselor materiale și financiare care să permită forțelor armate îndeplinirea în orice moment, a misiunilor încredințate.
Dislocarea și reorganizarea forțelor armate au drept obiectiv creșterea capacității și disponibilității operaționale ale acesteia, necesare ripostei rapide și decisive împotriva unei eventuale agresiuni, din orice direcție ar veni. În timp de pace forțele armate se constituie prin conscripție și voluntariat.
În cazul unor amenințări și pericole la adresa României, Sistemul Național de Apărare va fi adaptat acestora prin redimensionare.
Procesul de restructurare și modernizare a forțelor armate are în vedere crearea condițiilor pentru ca Sistemul Național de Apărare să poată răspunde eficient riscurilor și amenințărilor derivate din contextul strategic regional și subregional și asigurarea compatibilității structurale și interoperabilității cu structurile militare vest-europene și euroatlantice, atât în cadrul ”parteneriatului pentru pace”, cât și în cadrul altor programe de cooperare și colaborare militară pe care statul român le poate stabili.
Structura armatei va reflecta caracterul defensiv al doctrine militare a României și necesitățile apărării țării în condițiile unei posibile agresiuni desfășurate cu mijloacele de luptă convenționale moderne sau cu mijloace de nimicire în masă.
În organizarea apărării naționale se are în vedere constituirea și pregătirea resurselor umane și materiale necesare realizării scopului politic general al apărării armate, indiferent de tipul și amploarea agresiunii.
Conducerea sistemului național de apărare al României cuprinde ansamblul organismelor legal constituite din toate domeniile vieții politice, economice, sociale, militare, juridice ș.a.m.d. ,care au atribuții și responsabilități privind conceperea, coordonarea, conducerea și aplicarea măsurilor și acțiunilor destinate apărării naționale, cadrul instituțional-normativ, interrelațiile dintre acestea, precum și activitățile desfășurate de acestea în timp de pace, în situații de criză și în caz de război. Conducerea activităților destinate apărării naționale este de competența exclusivă și inalienabilă a autorităților constituționale ale statului român.
Conducerea sistemului național de apărare este o funcție continuă a oficialităților publice abilitate ale statului român, care are obligația să o exercite în orice situație și pe întregul teritoriu național, în conformitate cu prevederile Constituției. Ea se realizează de către Parlament, Președintele României, Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Guvernul României, Ministrul Apărării Naționale și autoritățile administrației publice centrale și locale cu atribuții în domeniul apărării țării.
Parlamentul României reprezintă organul suprem de decizie în problemele fundamentale ale politicii militare și a celor privind apărarea armată a statului român.
Președintele României este comandantul forțelor armate ale României.
Consiliul Suprem de Apărare a Țării răspunde de organizarea și conducerea unitară a măsurilor și activităților care privesc apărarea țării, atât în timp de pace, cât și în timp de război. El este prezidat de Președintele României și supus controlului Parlamentului.
Guvernul României asigură aplicarea de către toate ministerele și toate celelalte instituții ale administrației publice centrale și locale a măsurilor ce privesc apărarea țării.
Ministerul Apărării naționale este organul specializat al puterii executive care, în timp de pace, organizează și conduce activitatea în domeniu apărării naționale. El promovează o politică de transparență în domeniul planificării și bugetului militar. În timp de război acesta coordonează activitatea de asigurare a resurselor umane și materiale necesare susținerii efortului de apărare a țării. Celelalte ministere și organe centrale ale puterii executive conduc, coordonează și răspund de aplicarea măsurilor specifice din domeniul de competență, referitoare la organizarea și pregătirea pentru apărare a țării.
Statul Major General constituie organul central al ministerului , care, în timp de pace, conduce potrivit programelor aprobate activitățile ce priesc organizarea, pregătirea și înzestrare armatei. În condiții de agresiune prin surprindere asupra teritoriului național Statul Major General organizează și conduce activitățile militare de apărare a țării până la constituirea Marelui Cartier General ca organ specializat, prin hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Țării.
Conducerea nemijlocită a forțelor participante la război se realizează de către comandamentele categoriilor de forțe armate.
Forțele Combatante cuprind: armata, marile unități, unitățile și formațiunile din subordinea Ministerului de Interne și ale S.R.I., alte formațiuni de apărare armată ce se vor constitui prin lege.
Armata reprezintă componenta de bază a forțelor destinate ducerii acțiunilor militare de apărare a țării. Ea va asigura coerența necesară efortului militar defensiv al țării prin integrarea într-o concepție unitară a acțiunilor celorlalte forțe.
Armata are în structura sa: organe centrale ale Ministerului Apărării Naționale, aviația, apărarea antiaeriană și marina militară. Acestea, la rândul lor, au în compunere state majore ale categoriilor de forțe armate, comandamente, mari unității și unități de arme și trupe teritoriale, unități și formațiuni de asigurare de luptă și logistică. Trupele teritoriale sunt integrate în structura armatei (trupele de uscat) și sunt organizate pe principiul teritorial și al nevoilor operativ – strategice. Ele se înființează la război.
Marile unități, unitățile și formațiunile din subordinea Ministerului de Interne și S.R.I. sunt componente a forțelor armate destinate asigurării securității statului, ordinii publice, proprietății private și de stat, prevenirii și descoperirii infractorilor și acțiunilor care pot aduce prejudicii capacității de apărare, etc. În funcție de nevoie aceste componente a forțelor armate pot participa direct și împreună cu armata. La unele dintre aceste misiuni pot participa și formațiunile de gardieni publici, trupe de grăniceri, poliția sanitar – veterinară, poliția ecologică și alte formațiuni constituite potrivit legii.
Structurile forțelor armate vor fi perfecționate continuu astfel încât să dispună de capacitatea de adoptare rapidă la schimbările intervenite pe câmpul de luptă modern și autonomia logistică necesară îndeplinirii în orice condiții a misiunilor încredințate.
Forțele de Protecție (Necombatante) Se compun din: unități și formațiuni de protecție civilă, formațiunile voluntare de Cruce Roșie și alte forțe ce se vor stabili prin lege.
Formațiunile de protecție civilă sunt destinate ducerii acțiunilor de limitare și lichidare a urmărilor atacurilor din aer, a calamităților sau catastrofelor, precum și alte misiuni ce derivă din specificul lor.
Formațiunile voluntare de Cruce Roșie au misiunea de a asigura salvarea răniților și acordarea primului ajutor.
Totodată aceste formațiuni vor asigura protecția populației civile și a bunurilor materiale și desfășurarea normală a activităților economico-sociale.
Resursele Sistemului Național de Apărare se constituie din totalitatea posibilităților umane, materiale și de altă natură pe care statul român le creează și le angajează în susținerea eforturilor de apărare a țării.
Îndeplinirea scopului politic general al apărării armate a României presupun identificarea, dezvoltarea și utilizarea eficientă, încă din timp de pace, a tuturor resurselor țării – politice, diplomatice, economice, financiare umane, culturale, spirituale, științifice și tehnologice, informaționale etc.
Resursele politice cuprind forțele politice și capacitatea acestora de a constata și angaja unitar eforturile întregii societăți, în vederea susținerii politice a măsurilor necesare asigurării apărării statului român.
Resursele diplomatice sunt constituite din ansamblul organismelor și relațiilor bi și multilaterale ale statului român, precum și acordurile, convențiile și tratatele la care România este parte, care pot contribui la susținerea morală și materială a măsurilor și acțiunilor destinate apărării țării.
Resursele economico-financiare reprezintă ansamblul capacităților și disponibilităților materiale, energetice, tehnologice și financiare ale societății românești la un moment dat care pot fi angajate în susținerea apărării naționale.
Resursele umane sunt determinate de ansamblul caracteristicilor cantitative și calitative ale populației apte de efort militar.
Resursele informaționale exprimă capacitatea sistemelor informaționale statale și departamentale de a asigura, la pace și război, culegerea, analiza și sinteza datelor necesare cunoașterii oportune a situației politico-militare internaționale, a forțelor potențial agresive și a inamicului, intențiilor acestuia, precum și a realităților interne necesare pentru fundamentarea și adoptarea măsurilor și acțiunilor destinate apărării țării.
Resursele științifice și tehnologice semnifică posibilitățile și capacitățile statului în realizarea potențialului economic și militar destinate apărării țării.
Infrastructura teritorială este constituită din ansamblul construcțiilor, lucrărilor, obiectivelor și amenajărilor care prin natura lor pot contribui la amplificarea unor factori de putere și la valorificarea la cote maxime a capacității de luptă a trupelor. Ea evidențiază rolul teritoriului național în organizarea și înzestrarea sistemului național de apărare, în structura categoriilor de forțe armate și tipuri de armă și în ducerea acțiunilor militare.
Între componentele infrastructurii ce pot fi utilizate în scopul apărării prin convertire pot intra: construcțiile din întreprinderi și economico-sociale, sistemele de irigații, lucrările de regularizare a cursurilor de apă, minele și alte lucrări subterane.
Totodată se au în vedere și lucrările ce dețin permanent proprietatea de a fi utilizate în interesul apărării având destinație strict militară (fortificații, baraje, puncte de comandă, depozite, adăposturi etc.) și cele cu dublă semnificație social-economică și militară (căi de comunicații rutiere, feroviară, conducte, aeroporturi, porturi, sistemul de comunicații etc.)
Pregătirea infrastructurii teritoriale se realizează din timp de pace.
Menținerea în condiții optime de exploatare, dezvoltare și modernizare a infrastructurii teritoriale necesare apărării armate a țării constituie o obligație a autorităților publice centrale și locale a agenților economici cu capital public și privat, precum și a altor instituții publice specializate care au atribuții și competențe în acest domeniu.
Infrastructura teritorială trebuie să asigure condiții optime, atât pentru desfășurare a acțiunilor militare de apărare a țării pe întreg teritoriul, cât si pentru protejarea populației, valorilor din patrimoniul național și a bunurilor materiale ale agenților economici și populației împotriva efectelor distructive ale acțiunilor militare de agresor, precum și a celor ce rezultă în urma calamităților naturale și catastrofelor nucleare, ecologice sau de altă natură.
CAP. 2 PROCESUL DE GLOBALIZARE ÎN CONTEXT CONTEMPORAN
2.1. Abordări conceptuale ale globalizării
Termenul de globalizare , îl auzim în fiecare zi la știri , îl citim în ziare , auzim oamenii vorbind despre el și în fiecare caz cuvântul globalizare pare sa aibă un alt înțeles .
Pornind de la analiza fenomenului de globalizare , Sanda Galopentia consideră că “ întai de toate , “ glob “ si “ global “ nu trimit, în cadrul lui , așa cum s-ar părea la prima vedere , la ansamblul tuturor entitaților statale ( naționale , etnice ) , fară nuațari si diferente consistente de amploare . Pentru unii globalizarea ( financiară , economică sau culturală ) presupune globul ca spațiu deschis acțiunii unui număr restrans de puteri ( financiare , economice , culturale ) asupra “ restului “ . Pentru alții cuvântul globalizare se referă indirect la glob in intregimea lui ca spațiu al interactunii spontane sau concentrate . In al doilea rand , sufixul – are – trimite fie la numele unei interacțiuni , fie la numele unui proces “ . 1
În dicționarul de economie, globalizarea este prezentată într-o altă modalitate : “ modalitate sau sistem de receptare și determinate de interacțiunea multiplelor procese și fenomene,abordare pe termen lung a marilor probleme contemporane, economice, tehnice, politice, sociale, pespectiva de către comunitatea internațională “ . 2
Există opinii conform carora fenomenul globalizării nu ar fi unul nou și necunoscut anterior omenirii . Paul Bairach și Richard Wright ( Globalization Myts : Some historical Reflections an Integration , Industrialization and Growth in the World Economy ) , consideră procesul de globalizare manifestat în a doua jumatate a secolului XX –lea , drept o reluare a unor fenomene semnalate cu un secol în urmă în cadrul economiei mondiale . Bazele sistemului economic global au fost puse odata cu descoperirile geografice, dezvoltarea transporturilor si telecomunicaților . Ceva similar cu globalizarea a avut loc și înaintea primului război mondial , când lumea era împărțită între marile puteri .
Oleg Serebrean , doctor in stiințe politice consideră că ”fenomenul globalizării este o etapa viitoare a procesului general de dezvoltare politico – economică și culturală a omenirii .Globalizarea este un proces de creare și dezvoltare a unui sistem informațional și financiar unic , care cuprind întreaga lume și este legat cu accesul absolut la informație și cu mișcarea rapidă a capitalului “. 3
Globalizarea continuă să fie prezentată în modalitați diferite . Într-un articol din revista Lumea Magazin de Olga Gheorghe , globalizarea este vazută ca “ procesul prin care omenirea înaintează spre societatea globală proces marcat în etapa actuală de o dubla tranziție : tranziția politică ,de la stat la bloc și tranzitia axiologică , de la valorizarea economicului , la cea a socialului (…) globalizarea , asa cum o percepem astazi , este starea de tranziție dintre primatul economicului și primatul individului uman “ .4
În unele lucrări și articole ca cel semnat de Dana Pop , lumea era vazută ca “ un singur sistem social , ca rezultat al dezvoltarii legaturilor de interdependență care afectează acum pe fiecare dintre noi . Sistemul global nu este doar un mediu in interiorul căruia se dezvoltă și evoluează societățile particulare . Legaturile sociale , economice si politice , care traversează granițele dintre state , condiționeaza în mod decisiv soarta celor care trăiesc în fiecare din el . Globalizarea nu este un simplu proces de crestere a unității lumii . Globalizarea relațiilor sociale ar trebui să fie înteleasă în primul rând ca o reordonare a timpului și distanței în viața socială .
Chiar daca astăzi cunoaste o dezvoltare rapidă ,globalizarea nu este in nici un caz o noutate , ea datand din perioada în care influența vestului a început să se extindă în urma cu doua-trei secole”. 5
Alexader King și Bertrand Schneider sunt de parere că :”ne afla în etapa de început a formării unui nou tip de societate mondială , care va fi tot atât de diferită de cea de azi pe cât a fost cea născută de Revoluția Industrială față de societatea îndelungatei perioade agrare anterioare .Forța motrice inițială a acestei schimbări (dar nu și singura) a constituit-o apariția tehnologilor avansate,în special acelea devenite posibile datorită microelectronicii și noilor descoperiri din biologia moleculară. Toate acestea au creat ceea ce se numește societatea serviciilor , în care pentru fiecare cetatean , munca , modul de viată și perspectivele vor fi foarte diferite de cele de azi “ . 6
În zilele noastre , în competiția pentru stăpânirea de teritorii și pentru posedarea și exploatarea materiilor prime , se poarta o noua luptă , și anume aceea pentru stăpânirea informațiilor .
Se deschide un nou câmp pentru strategiile industriale și comerciale , dar și pentru cele militare și politice . Astfel se riscă apariția problemei raporturilor dintre instanțele economice și cele statale . Unii , precum Richard Sennett , prevăd “o prăpastie care se deschide între stat și economie “. În ultimele decenii aceste instanțe au pus în pericol stabilitatea celor statale, datorită formelor noi de circulație a capitalurilor carora li s-a dat numele generic de corporații multinaționale .
Profesorul Bruno Amoroso de la Universitatea Roskilde din Danemarca , care în lucrarea On globalization Capitalism in the 21- st century , apreciază globalizarea drept o manifestare a capitalismului triadic transnațional cu instituțiile sale de bază : corporații transnaționale , organisme internaționale și lobby-ul în condițiile pieței globale .7
În limba franceza se folosește termenul de “ mondializare “ , pe când in lucrările și documentele de limba engleză , se utilizează termenul de “globalizare” .
Fondul Monetar Internațional a definit globalizarea drept “ integrarea internaționala crescandă a piețelor , atât pentru bunuri și servicii , cât și pentru capital “ . 8
Termenul de “globalizare“ este utilizat pentru a explica și a da sens continutului specific al capitalismului contemporan .
În Raportul Biroului Internațional al Muncii , termenul “mondializare” este utilizat “ pentru a desemna valul mondial de liberalizare a schimburilor ,
investitiilor și fluxurilor de capital , precum și importanța crescandă a tuturor acestor fluxuri și a concurenței internaționale în economia mondială “. 9
După cum apreciază Kofi Annan , Secretar General al O.N.U. globalizarea “ este o sursă de noi provocări pentru umanitate . Numai o organizație mondială este capabilă să facă față provocarilor la nivel planetar. Când acționăm împreună suntem mai puțin vulnerabili față de catastrofele ce ne lovesc pe fiecare dintre noi“. 10
Globalizarea poate fi definită ca totalitatea interdependențelor interstatale și intersociale , predominante în lumea de azi , definite de cuvinte cheie precum : o lume universală a știnței ; fluxuri comerciale si financiare care fac înconjurul planetei ; întreprinderi transnaționale ; mass-media prezente global ; internet ; turism ; fricțiunile dintre culturi; suprasolicitarea mediului ; criminalitatea internațională .
Globalizarea este deopotrivă un concept la modă , utilizat cu o oarecare superficialitate , dar și un fenomen de mare complexitate care descrie atat realități , cât și tendințe care , scapate de sub un control național , ne pot fixa într-o ordine mondială imprevizibilă cu mulți perdanți și puțini beneficiari .
Deocamdată , dicționarele și enciclopediile respectabile nu consacra o definitie riguroasa si cuprinzatoare a globalizarii .De aici si unele interpretări laxe ale conceptului . Acestea pot fi înșelatoare nu atât pentru dezbaterile teoretice , cat în procesul de elaborare a unor strategii de acțiune politică . Principalul risc este de a se limita discuția la dimensiunea economică . Globalizarea are o natură multidimensională și nu este un fenomen imuabil sau inevitabil căruia trebuie să ne supunem și pe care să-l asimilăm fară schimbari în structurile societăților noastre , ca și în modul de viață individual . Cu alte cuvinte “ globaliarea este un fenomen total inevitabil , nici prin natura sa,nici din perspectiva istorică.Demersurile sale ca și valorile care o susțin nu sunt toate automate sau autogenerabile “. 11
Pentru unii globalizarea este ceva ce trebuie să realizăm neaparat dacă vrem să fim fericiți ; după alții globalizarea este sursa nefericirii noastre .
Este sigur că pentru toata lumea , globalizarea reprezintă “ destinul implacabil spre care se indreaptă lumea , un proces ireversibil care ne afectează pe toți în egală masură și în același mod “ . 12
2.2. Dimensiunile procesului de globalizare
În lume este pe punctul de a se crea o societate civilă internatională care reuneste zeci de organizații neguvernamentale , naționale , asociații , sindicate etc. din diverse tări .
Fenomenul globalizării a favorizat de-a lungul deceniilor , o transformare în sfera puterii . Adevarații stapâni ai lumii nu mai sunt cei ce dețin aparențele puterii politice , ci cei ce controlează piețele financiare , autostrăzile comunicării , industriile informatice și tehnologiile genetice .
Nenumărate teorii generale de aplicare propuse de eseiști și-au arătat slăbiciunile în fața globalizării . Aceasta se datorează faptului că globalizarea se caracterizează printr-o “ revoluție” multiplă . Globalizarea ca fenomen multidimensional se concentrează în jurul unor direcții fundamentale : economică , socială , tehnologică , culturală , religioasă si de securitate .
Globalizarea economică . Componenta economică este cea mai dinamică formă de impunere și de manifestare a globalizării.
Dinamica dominantă este globalizarea economiei . Ea se bazeaza pe “ ideologia gândirii unice , care are decretat că acum este posibilă o singură politică economică și că numai criteriile de piață și neoliberalismul ( competitivitate, productivitate,liber-schimb,rentabilitate etc.)permit unei societați să supravietuiască pe o planetă care a ajuns o junglă concurențială”.13
Globalizarea economică se caracterizează printr-o interdependentă din ce în ce mai puternică a economiilor din numeroase țări datorită liberului schimb comercial . Economia se transformă din sisteme închise în elemente ale unui sistem mondial , se schimbă noțiunea de “ economie națională “ . Robert B. Reich spune că nu vor mai exista economii naționale și că in interiorul granițelor naționale vor rămâne doar oameni care formează națiunea.
Oleg Serebrean , considera că “ instituția economică de bază devine corporația transnațională , care își amplasează fabricile și își comercializează produsele acolo unde îi este mai convenabil , fară a lua în considerare existența granițelor“.
Datorită apariției noilor tehnologii , globalizarea privește mai ales sectorul financiar care domină sfera economiei . Globalizarea financiară a capatat o semnificație și o putere mai mare în ultimii ani . Faza actuală a globalizării capitalului financiar , este caracterizată prin reimpunerea dolarului ca monedă internatională (dar și apariția concurentului numit Euro) apariția bonului electronic , cresterea explozivă a volumului tranzacțiilor financiare , exarcerbarea rolului speculațiilor bursiere.
Globalizarea aduce cu sine în mod cert o noua filozofie de organizare si derulare a activităților economice . Nici un stat nu- și va mai putea permite s ăsubventioneze activitati economice care se dovedesc neprofitabile pentru că viața mondială îl va sancționa . Competiția va fi cu siguranță acerbă , dar cel ce va realiza în condiții economice corespunzatoare un produs , va avea automat și piață de desfacere .
Piata unică , globală, constituie o bună oportunitate pentru statele mici . Acestea se pot adapta mai ușor cerințelor pieței , își pot reorienta mai ușor economiile spre ramurile de interes mondial și pot, la un moment dat , să dețină manopolul în domenii pe care alții nu le-au experimentat înaintea lor.
Piața globală va fi guvernată de reguli care disciplinează producatorii , în sensul înlaturării concurenței neloiale . Statele care vor intra în circuitul mondial de valori economice se vor putea considera ca acționeaza la adapostul unei umbrele de securitate economica . Deoarece intr-un astfel de sistem , declinul economic sau prabusirea economiei unui stat are implicatii asupra tuturor . Ca atare , interesul general va fi acela de a-l ajuta pe cel aflat în dificultate , pentru a nu periclita securitatea sistemului .
Țările mici mai au un avantaj potențial în acest nou cadrul economic : se impune pe “ piața inteligențelor “ . Noile tehnologii vor trebui perfecționate , iar pentru aceasta va fi nevoie de un aport mondial de inteligente creatoare . Economia globala va fi una a cunoasterii .
Se apreciază ca transferul de informații constituie un efect pozitiv al procesului de globalizare . Acest fenomen a aparut încă din antichitate , atunci cand savanții își transmiteau unul altuia , rezultatele propriilor studii și cercetări , folosind limba latină sau limbajul cifrelor . În secolul XXI acest lucru se va realiza mult mai simplu grație tehnologiilor . Comunicarea între indivzi se face instantaneu , informația curge în ambele sensuri cu viteză foarte mare .
Ca să poata funcțina sistemul economic trebuie să nu mai existe mari decalaje tehnologice intre partile componente ale sistemului .În procesul de globalizare trebuie să se implice cât mai mulți actori . Economia internațională traditională s-a caracterizat printr-un numar limitat de actori ( statele naționale , companiile multinaționale .
Globalizarea economiei implica noi actori , care sunt în masură să pună în pericol liniaritatea anterioară a proceselor și fenomenelor economice : companiile transnaționale , uniunile de state , orașele sau porturile mari , zonele sau regiunile mici aparținând mai multor tări . Mai multi actori pe scena economică înseamnă reducerea influenței actorilor majori .
Asa cum în revoluția industrială munca oamenilor a fost inlocuita cu mașina , în revoluția tehnologică și informațională actuală , creierul a fost înlocuit cu computerul .” “ Cerebralizarea generală “ a uneltelor de producție ( atât în industrie cât și în servicii ) este accelerată in plus de explozia noilor retele de comunicatie si de proliferarea lumilor cibernetice ”. 3
Revolutia tehnico – stiințifică , va aduce stabilizarea economică lumii printr-un mecanism tehnologic care are în centru comunicatiile. Globalizarea tehnologică a schimbat teoria economică clasică , traditională , aratand că producția și comertul se bazează pe , cercetare și dezvoltare , servicii de comunicare și mai puțin pe resurse naturale , utilaje și echipamente industriale .
Globalizarea politică , ca parte componentă a unui proces multidimensional , reflectă “ hegemonia ideologiei neoliberale în care a triumfat economia de piată și dominația modelului democratic occidental in deciziile interne ale unei tari si deciziile dintre tari “.4 Odata cu caderea comunismului in 1989 , democratia ( la nivel mondial ) , a pus capat divizării lumii . Acest lucru a fost facilitat si de beneficiile globalizarii tehnologice , care a realizat “ mariajul intre informatie si tehnologia de comunicare“.5
Acum , democrația riscă să își schimbe conținutul , deoarece libertatea politică este afectată . Guvernanții aleși prin votul formal al cetatenilor , nu mai reprezintă interesele lor ci interesele grupurilor care le finantează campaniile . Asistăm la afirmarea puterii economice în fața puterii politice .
Cele doua globalizari , tehnologică si economică , modifică conceptul de putere, inspecial acela de putere politică . In acest context Ignacio Ramonet spunea ca democratia isi pierde din credibilitate , pentru ca cetatenii nu mai pot sa intervina eficient prin vot in domeniul hotarator al economiei . Economia este din ce in ce mai mult deconectata de social .
Globalizarea sociologică este mai puțin analizată și fundamentată , dar cuprinde proiecte benefice omenirii cum ar fi:
– liberalizarea schimburilor educationale ;
– structurarea neierarhica a societăților și fundațiilor nonguvernamentale ;
– realizarea acordurilor guvernamentale și dintre asociațiile specializate pentru combaterea bolilor sociale , a intolerantei religioasa , rasiale , sexuale sau de alta natură .
În lume este pe cale de a se crea o societate globală . Aceasta societate globală are un centru si o periferie . “ Centrul furnizează capital și impune politici , periferia le primeste in diverse forme de dependenta si executa pe plan national politici adaptate , nevoilor capitalului care il insotesc și nu ale utilizatorilor care il platesc . Beneficiile nu sunt egale . Există minorități favorizate si majoritati care trebuie sa accepte o anumita stare “ . 6
O trăsătura obiectivă a globalizării este acțiunea sa asupra culturii . Este de remarcat saltul de la efortul cerebral la confortul digital . “ Simbolurile universalizate , atrofiate la dimensiunea consumului și recuperarii imediate a investiției , asaltează simbolurile culturale autentice si rafinate , distinctive de civilizatie , sau dimensiunea spiritualității “ . 7
Globalizarea culturii se caracterizează prin : circulația valorilor culturale și confruntarea lor pe piața criticilor și pe cea a achizitorilor ; libera circulatie a tehnologiilor culturale și accesul la mijloacele de comunicare universale (internet,televiziune ). Globalizarea produce o anumită conformitate a comportamentului în toata lumea . De aceea valoriile culturale nationale au trebuit reevaluate . Trebuie evidentiate tendintele benefice de a sterge diferentele de limba , și excesul de simbolistica , fară a le știrbi personalitatea si originalitatea.
Totuși o cultura globală ar fi o imposibilitate , crede Johan Galtung . Există un fond de valori comune dar un “ supermarket cultural global “ ar fi indezirabil , generând o zgomotoasă și ineficientă alerta identitară “ . 8
2.3. Organizațiile internaționale în sprijinul globalizării și regionalizării
Schimbările ce au loc în prezent în sistemul mondial sunt datorate in primul rând globalizarii . Comunicațiile în timp real , datorită revoluției în tehnologia informatică , generează noi relații si un nou tip de economie mai putin controlat de guvernele statelor .
Pentru a face față noilor provocări , statele au creat un fel de directorat mondial , de adevarat guvern al lumii , ai carui principali actori sunt : Fondul Monetar Internațional , Banca Mondială , Organizația de Cooperare si Dezvoltare Economică , Organizația Mondială a Comerțului , Organizația Națiunilor Unite, Uniunea Europeana și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord.Fiecare “actor” dintre acestia și-a creat propia politica dar si corpul de cadre, care nu depind însă de nici un guvern național.În paralel se constata o crestere a influentei organizatiilor internationale neguvernamentale ce actioneaza in plan global , intr-un domeniu larg de activitate de la Green Peace ( organizatie ecologista ) , la Amnesty International ( organizatie ce respecta drepturile omului ) . Toate aceste organizatii au primit o recunoastere oficiala din partea O.N.U. .
Pe fondul procesului de separare a statelor si zonelor planetei în state ( zone ) bogate și state (zone ) sărace (decalajele Nord-Sud ) , la care adaugăm cele două conflagrații mondiale cu efectele lor devastatoare in toate domeniile , a aparut oferta statelor bogate de a face eforturi comune pentru depășirea noilor probleme mondiale .
La Bretton Woods au luat nastere Banca Mondiala si Fondul Monetar Internațional , organisme care controleaza si dicteaza arhitectura economiei mondiale .
Banca Mondială este o organizație formată din cinci agenti , care acorda imprumuturi si credite garantate pentru cele 177 tari membre . În afară finantarii unor proiecte cum ar fi constructia de cai de comunicatii , instalatii pentru producerea energiei electrice sau institutii de invatamant . Banca Mondiala acorda astazi imprumuturi pentru restructurarea sistemului economic al tarilor , prin finantarea programelor de ajustare structurala . Banca gestioneaza un portofoliu de imprumuturi de aproximativ 200 miliarde dolarii , din care in 1999 a acordat cifra record de 28,9 miliarde dolarii unui numar de peste 80 de țări.
Fondul Monetar Internațional are ca misiune sprijinirea cu bani pe termen scurt , a tarilor care au dificultati in echilibrarea balantei de plati . Imprumuturile devin disponibile însă , doar în momentul în care solicitantii cad de acord sa efectueze reforme in sistemul economic propriu , pe scurt , sa implementeze programe de ajustare economică.
Deciziile la Banca Mondiala si Fondul Monetar International se iau prin vot al Consiliului Directorilor Executivi , care reprezintă țările membre. Funcția de presedinte al Bancii Mondiale este rezervată unui american , in timp ce în cazul Fondului Monetar Internațional , este vorba de o mostenire europeană .
Se poate afirma că nimic din ceea ce se petrece nu este la intamplare deoarece exista un set de reguli pe care lumea economică trebuie sa le respecte . Setul de reguli de baza a fost stabilit , sub presiunea Statelor Unite încă din 1944 la Bretton Woods . Atunci a luat fiinta Acordul General pentru Comert și Tarife (G.A.T.T. ) .
G-7 a fost un alt organism care a impus regulile . G-7 este un club al celor mai industrializate state ale lumii . Deciziile adoptate de acest organism au dat tonul schimbarilor in politicile financiare , stabilirea nivelului taxelor , definirea sferelor de influenta economica , politicile pentru exploatarea resurselor .
Organizația Mondială a Comerțului (W.T.O.) , în calitate de mostenitoare a G.A.T.T. , este organizația care este principalul motor al globalizarii economiei , prin impunerea regulilor pieței libere , a piețelor deschise , a renunțării sau unificării taxelor vamale , a pieței unice globale deschisă competitivitătii și productivitatii , integrării pe baza de competitivitate a economiilor nationale etc. Organizatia Mondiala a Comertului are numerosi adversari , indeosebi in randul statelor in curs de dezvoltare , a uniunilor sindicale , miscarilor ecologiste ,miscarilor nationaliste .
Acordurile sau Organizatiile Comerciale Regionale sunt în acelasi timp motoare , dar și efecte ale procesului globalizării . În aceasta categorie pot fi enumerate : Uniunea Europeana , Acordul pentru Liberul Schimb in America de Nord ( N.A.F.T.A.) , Acordul Multilateral pentru Investiții (M.A.I.) , Organizația pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (O.C.D.E.) , Piața Comună a Conului Sud (M.E.R.C.O.S.U.R.) , Asociația Națiunilor Asiei de Sud-Est ( A.S.E.A.N. ) .
Uniunea Europeana . Ideea unei instituții europene nu este noua, statele și cetațenii Europei subliniind de-a lungul timpului , în diferite forme și prilejuri , necesitatea strângerii rândurilor , pe baza unor tradiții și valori comune , în fața unor provocari diverse , incepand de la spectrul unor conflicte armate si terminand cu necesitatea armonizarii , dezvoltarii economice si sociale . Institutiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie apropierii natiunilor europene .
Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica este continuarea din 13 ianuarie 1960 a O.E.C.E. , cuprinzand pe langa membrii acesteia , Statele Unite, Canada, Japonia, Australia. Aceasta organizație are ca misiuni majore sa contribuie la pregatirea politicilor economice ale marilor democrații industriale, să urmărească evoluția acestor economii și să organizeze schimburi de informatii in materie de ajutor pentru dezvoltare .
Asociatia Natiunilor Asiei de Sud-Est este creată la Bangkok în 1967 . În timpul razboiul american din Vietnam , scopul acestei asociatii este de a regrupa statele din zona pe care o ameninta comunismul . În 1990 marea ambitie a acestei organizatii a fost de a se transforma in zona de liber schimb pana in 2008 .
Acordul pentru Liberul Schimb in America de Nord regrupeaza Statele Unite , Canada si Mexic . In termeni ce privesc populatia si productia , ponderea N.A.F.T.A. este aproape echivalenta celei a Uniunii Europene . Obiectivul este inlaturarea progresiva pe parcursul a 15 ani a tuturor obstacolelor tarifare si nontarifare pentru schimburi.
Piata Comuna a Conului Sud conceput în 1991 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995 , asociază Brazilia , Argentina , Paraguay si Uruguay . M.E.R.C.O.S.U.R. crează între statele participante o uniune vamala : in 1995 , 90% din schimburile economice dintre aceste tari , nu sunt supuse taxelor vamale .
Aceste organizații regionale promovează reguli economice care sunt valabile numai pentru statele membre . Organizațiile regionale operează cu standarde de competivitate globale , niveluri ale tarifelor și reguli de comert globale , folosesc sisteme de comunicații și inormaționale create la nivel global .
În acest context regionalizarea este un “ adjutant “ al globalizării, un factor de intarire a regulilor stabilite la nivel mondial . Pentru ca globalizarea sa devina deplina , este nevoie ca principiile sale sa fie insusite si respectate inca de la nivelul regiunilor . “ Regionalizarea ar putea fi numita garant al globalizarii“.
Este de remarcat influența companiilor multinaționale si transnationale în grabirea procesului de globalizare.
O companie multinațională traditională este o companie nationala cu filiale in strainatate . O filiala nemtească a unei companii americane , de exemplu , fabrică tot ceea ce se vinde în Germania . Companiile transnationale au o singura unitate economica : lumea intreaga . Pentru aceste companii , frontierele nationale nu mai înseamna nimic . Ele își deschid sucursale acolo unde conditiile economice le avantajeaza . Existența sucursalelor pe intreg mapamondul , fac necesar transferul de bunuri si capital permanent intre sucursale , operațiuni care in mod constant scapă de sub controlul autoritatilor locale . Acesta este motivul pentru care aceste companii transnationale sunt considerate astazi actori ai relatiilor internationale de multe ori mai importante decat statele nationale .
Influența companiilor multinaționale este de asemenea o prolema controversata , deoarece acestea iau uneori decizii pe care guvernele nationale nu le pot influenta decat in mica masura . Aceasta poate duce la o erodare a fundamentului structurii sistemului international si anume a principiului ca numai statele singure sunt suverane .
2.4. România în contextul globalizării
"Globalizarea devine sursa unor schimbări istorice care bulversează sistemele de cunoștințe , mentalitățile , comportamentele, acțiunea guvernelor si instituțiilor statelor – națiune concepțiile privind suveranitatea , ordinea statală , drepturile si libertățile cetățenești , principiile cooperării , formele de muncă si de producție , criteriile justiției sociale . Practic întreaga viață a națiunilor se schimbă " spunea Președintele României , domnul Ion Iliescu în mesajul de recepție rostit cu prilejul primirii titlului de "Doctor Honoris Cauza" al Universității din Oradea . 1
Nimeni nu se va afla în afară procesului de globalizare chiar dacă si-ar dori să o facă . În procesul de globalizare sunt părți care câștigă si părți care pierd . Așa cum există o economie globalizantă , tot așa va exista o societate civilă la nivel global . Această societate are nevoie de un proiect politic global care să dea instituții si reguli globalizării , să impună respectarea lor si limiteze efectele negative ale procesului.
România este atât subiect , cât si actor al schimbărilor induse de globalizare. "Integrarea în proces se face prin intermediul a două mecanisme diferite " 2 . Ca națiune , România se înscrie în proces ca membră a ONU , a Organizației Mondiale a Comerțului , a FMI si a Băncii Mondiale. Pe de altă parte , prin negocierea aderării la Uniunea Europeană , integrarea în proces se va face pri intermediul unui bloc economic multinațional.
Uniunea Europeană este o cauză si un efect al globalizării . Evoluția unor țări spre Uniunea de azi a fost un proces de integrare regională însoțit de evenimente cu influență planetară . Câteva exemple : 1945 – crearea ONU ; 1973 – prima criză a țițeiului ; 1980 – începuturile tehnologiei înalte în Silicon Valley ; 1986 – dezastrul de la Cernobâl ; 1989 – războiul rece ; 1997 – lărgirea NATO.
Pe acest fond , UE este "cel mai fericit exemplu al globalizării ordonate în timp , integrarea făcându-se pe baza unor reguli acceptate si asumate , într-un calendar respectat aproape cu precizie. Integrarea statelor naționale a avut loc cu integrarea economică a UE în economia mondială , internaționalizarea producției si libera circulație a capitalului fiind potențate de efectele revoluției informaționale".3
U.E. este o mare șansă în curs de a fi "consumată" de România , pentru o globalizare în care prevalează interesele europene , cărora trebuie ne aliniem si în care să regăsim propriile interese" . 4
România si globalizarea . – Din păcate , România traversează o perioadă prelungită de declin economic , însă globalizarea este ca un val care vine peste noi indiferent dacă vrem sau nu.
Decizia politică internă de integrare a României în U.E. se numără printre cele mai importante privind conștientizarea provocărilor impuse de globalizare. Însă răspunsul efectiv la această decizie lasă de dorit ; România ajungând în ultimul grup de negocieri pentru aderare.
Totusi în fața procesului de globalizare , România are câteva puncte forte :
* dezideratele pentru o economie de piață si un model democratic de tip occidental (globalizare politică) ;
* România este membru asociat al U.E. si membru al diferitelor organizații internaționale (globalizare economică) ;
* economia românească este deschisă economiei mondiale , si sa racordat la reguli de comportament internațional (taxe vamale, licitațiile publice , etc.) ;
* România se află în procesul de negocieri pentru aderare 5
Încercările făcute de către formațiunile politice aflate la putere , după 1990, pentru stoparea declinului economic nu au dat , din păcate rezultate. În momentul de față se întrezărește speranța opririi acestui fenomen , cu sprijinul Uniunii Europene si a organismelor financiare internaționale. Si asta deoarece fenomenul globalizării n-a atins cu acest prim val care este începerea negocierilor de aderare la U.E. , umbrela de protecție economică pe care o conferă membrilor săi.
Efiencitizarea economiei românești nu se poate realiza fără bani , veniți din afară sub formă de împrumuturi pe termen lung sau sub formă de investiții străine directe. Este cert că banii aceștia aduc si multe efecte negative pentru țară . Însă din perpectiva eficientizării economiei aceste fluxuri de capital sunt bine-venite si necesare.
Pe de altă parte , fiind vorba de bani veniți din afară , există certitudinea că ei vor fi folosiți pentru îmbunătățirea situației economice a țării , indiferent de numele sau orientarea formațiunii aflată la putere , la un moment dat.
Banii din exterior nu vor intra în țară decât pe proiecte economice considerate viabie de către finanțatori . Ținând cont de si de lentoarea cu care procesul de reformă economică sa desfășurat în România ultimilor 10 ani , intervenția economică străină pare de bun augur. Trebuie însă avut în vedere că România are o rămânere în urmă , din punct de vedere al tehnologiilor de producție, de 15-25 ani . A încerca reducerea acestor decalaje , parcurgând aceleasi etape pe care le-a parcurs cu ani în urmă țările mai dezvoltate decât noi , din punct de vedre economic , ar însemna o eroare. Nu avem timp pentru așa ceva. Impactul din ce în ce mai puternic al globalizării economice asupra României cred că ne va ajuta să realizăm acest salt.
În condițiile în care transferul de tehnologie a devenit mult mai facil decât în perioada războiului rece , cred că ar fi păcat să nu explatăm această șansă pentru apropiera de nivelul tehnologic la zi.
Este de notorietate că si în țările aflate în recesiune economică există agenți economici puternici care pot face față concurenței de pe piața mondială. România nu face excepție de la această regulă. Avem câteva firme care au cifre de afaceri bune si care au primit recunoașterea internațională pentru activitatea ce o desfășoară (compania națională PETROM, societățile pe acțiuni CONPET , TOFAN , AEROSTAR , ARCTIC , etc.). PETROM , de exemplu operează pe patru continente , are cumpărate acțiuni la mari consorții multinaționale , are terenuri petrolifere pe care le-a concesionat în mai multe țări din lume etc.
Economia globală permite acestor agenții să se manifeste ca actori ai scenei economice mondiale chiar dacă țara cărora aparțin nu se bucură de prea multă credibilitate economică.
Globalizarea economică este însă o șansă mare pentru firmele mici , serioase, orientate către domenii de activitate care nu sunt la îndemână si care pot deci face față concurenței . Lipsa unei deschideri a pieței mondiale ar priva aceste firme de posibilitatea de a se manifesta pe piața externă.
Ca atare , un sprijin mai mare al statului român pentru consolidarea firmelor mici si mijlocii ar fi o acțiune înțeleaptă îndreptată în direcția adaptării noastre la cerințele economiei globale.
Acordurile economice regionale constituie pasul hotărâtor către deprinderea regulilor si practicilor economice pretinse de globalizare . România este membru al acordului CEFTA si al celui pentru cooperare economică în zona Mării Negre.
Maniera de integrare în fenomenul globalizării expune România unor riscuri , care pot fi generate de nerespectarea programului de aderare convenit prin strategia prezentată la Bruxelles ; slăbiciune a negocierilor de aderare la U.E. Acest risc poate însemna includerea României în fenomenul de globalizare acolo unde poate nu si-o dorește .
România trebuie să fue capabilă să aplice definiția globalizării a lui Rosabeth Mass Kanter "lumea devine un mare centru comercial , unde ideile si produsele sunt disponibile oriunde si în acelasi timp" . 6
Rezumând , globalizarea trebuie abordată ca pe un "fenomen obiectiv , de care ținem cont si acționăm astfel încât să maximizăm efectele pozitive si pe care le poate induce si să micșorăm costurile sale economice si sociale . Eu cred că o astfel de atitudine este singura rațională si productivă din punct de vedere al interesului național al României" . 7
CAP. 3 REVOLUȚIA ÎN AFACERI MILITARE ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ. STUDIU DE CAZ
3.1. Delimitări conceptuale privind revoluția în afacerile militare
Mutațiile profunde produse în ultimii 16 ani în peisajul politico-militar mondial, au provocat schimbări semnificative, de substanță asupra doctrinelor și strategiilor unor state. A devenit clar pentru majoritatea analiștilor militari că începutul mileniului III debutează cu noi formule și modalități de concepere și realizare a agresiunilor.
Tot mai frecvent se vorbește de conceptul operațional denumit „sistem de sisteme” care prezintă războiul ca pe o competiție mortală în care deznodământul va fi favorabil acelei grupări de forțe ce va înțelege mai bine spațiul de luptă și va transforma rapid această cunoaștere propriilor elemente luptătoare. Mai mult decât atât, reușita este percepută ca rezultantă a acțiunii sinergice a diferitelor sisteme de armament și structuri organizaționale militare. Nimic mai adevărat, dar în același timp insuficient ca extensie, întrucât se omite, cel puțin în faza incipientă a proiecției, rolul categoriilor de forțe din punct de vedere operațional în construcția noii fizionomii a conflictelor.
De altfel, toate acestea reprezintă domenii de studiu și analiză pentru specialiștii militari, care aproape în unanimitate apreciază că azi ne găsim în plină revoluție militară. În egală măsură se afirmă preocuparea de a aduce clarificări în plan conceptual privind definirea unor concepte precum „Revoluția în afaceri militare”, „Revoluția Tehnologică”, de a da răspunsuri cu privire la impactul acestor revoluții asupra instituției militare.
Revoluția militară se referă la implicațiile schimbărilor din domeniul militar asupra nivelului politico-strategic, ceea ce unii specialiști numesc marea strategie. Revoluțiile militare nu se referă la dezvoltarea și folosirea unor noi mijloace, din contră, se raportează la atingerea unor finalități politice care odată erau de neatins. Revoluțiile militare transformă societatea și statul, precum și organizațiile militare schimbă fundamental atât cadrul cât și structura războiului.
Conceptul de „afaceri militare” a apărut o dată cu dezvoltarea organizațiilor militare moderne în secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, deriva din latinescul „militaris” a cărui conotație de bază viza aspectele organizaționale ale forțelor armate și conceptul general de război – „resmilitaris”. Această noțiune devine uzuală în limbile germanice, romanice și anglo-saxone în cursul secolului al XVII-lea, o dată cu înființarea armatei permanente și transformarea structurilor militare în formațiuni permanente menținute și pe timp de pace, în eventualitatea unui conflict și care sunt conduse de militari de profesie.
Într-o altă accepțiune, Revoluția în afaceri militare este atribuită atât ca ideologie, cât și ca domeniu de cercetare pedagogică americanilor.
RAM este o schimbare paradigmatică în sfera războiului și poate fi generată de noua tehnologie, noi concepte operaționale (cum este „Războiul fulger”, „Războiul în spectru complet”, „Războiul Stelelor” etc) sau noi structuri sau tipuri de forțe.
Definirea RAM stârnește controverse de natură să amplifice confuziile și să îndepărteze domeniul de zona conceptelor riguros formulate.
În viziunea directorului Oficiului de Evaluare din Departamentul de Stat American, dr. Andrew Marshall, „…Revoluția în afaceri militare este o schimbare de fond în natura războiului, determinată de aplicarea inovatoare a unor tehnologii care, combinate cu schimbările profunde ale doctrinei militare și conceptelor operaționale, modifică radical caracterul și conducerea operațiilor militare”.
Într-o altă accepțiune, a profesorilor Wiliamson Murag și Macgregor Wooy, „Revoluțiile în afaceri militare sunt perioade de inovație în care forțele armate își dezvoltă conceptele implicând schimbări de doctrină, tactici, proceduri și tehnologie. RAM se desfășoară exclusiv la nivelul operativ al războiului. Dar foarte rar afectează nivelul strategic excepție făcând faptul când succesul operativ poate determina ecuația strategică. Mai mult RAM apare întotdeauna în cadrul unui anumit context politic și strategic – iar acest context este cel mai important”.
Alte definiții sunt mult prea evazive pentru a aduce un plus de consistență demersului nostru de analiză, rezumându-se fie la o prezentare generală, fie una unilaterală în care se scoate în evidență doar un domeniu al procesului în sine: „Revoluția în afaceri militare implică o schimbare de paradigmă în ce privește natura și executarea operațiilor militare, care fie face ca una sau mai multe capacități esențiale ale unui actor dominant să ajungă depășite, irelevante, fie creează una sau mai multe astfel de capacități inedite în unele dimensiuni noi ale războiului sau amândouă”.
„Revoluțiile în afaceri militare caută să utilizeze noi tehnologii pentru transformarea modului în care unitățile militare pot duce războiul”.
Într-o mică sau mare măsură, definițiile mai sus rezultate, scot în evidență câteva elemente de natură să particularizeze domeniul în relații cu alte procese:
– vizează schimbări fundamentale, profunde și determinate;
– acordă primatul absolut tehnologiei („primum inter pares”);
– sunt dependente de necesitatea existenței unui context favorabil pentru a declanșa schimbări esențiale;
– revoluțiile se circumscriu unui proces de lungă durată și nu reprezintă o stare de fapt, o finalitate în sine;
– revoluțiile în afaceri militare nu se rezumă la simple modernizări, revitalizări sau adaptări, ci presupun progrese majore în capabilități militare. Mai mult, obligă la inovații pe toate palierele de manifestare: organizațional, tehnologic și conceptual. De asemenea, impun experiențe planificate deliberat pentru verificarea valabilității în planul execuției și capacitățile de învățare din experiențe acumulate.
3.2. Necesitatea unei noi revoluții în afaceri militare
Evenimentele petrecute la 11 septembrie 2001 în S.U.A. și 11 martie 2004 în Spania, precum și intensificarea actelor teroriste pe glob au demonstrat că mediul de securitate actual este total diferit de cel al sfârșitului de secol XX. Azi, mai mult decât oricând, sursele de insecuritate sunt tot mai diferite și imprevizibile, ca de altfel și formele de concretizare a amenințărilor și a atacurilor la adresa unei națiuni sau grup de națiuni.
Cu siguranță pacea și securitatea mondială sunt dependente de succesul implementării revoluției în afaceri militare în armatele statelor democratice. Dar tot așa de bine, potrivit teoriei haosului este foarte greu de anticipat care va fi efectul pe termen lung al revoluției în afaceri militare: ori va crește dominația S.U.A. și a aliaților săi în spațiul strategic, ori se va relansa cursa înarmărilor și a marilor confruntări militare.
Înțelegând justețea demersurilor de a reacționa la multitudinea și diversitatea surselor de amenințare, orice stat democrat va implementa revoluția în afaceri militare de natură să confere poziții avantajoase în relație cu potențialul agresor. Revoluția în afaceri militare poate fi descurajantă pentru adversari și tonifiantă pentru aliați în încercarea de a-i atrage și implica în lupta împotriva amenințărilor la adresa păcii și securității mondiale.
De aici nevoia de a „amenința” de pe o poziție avansată în care puterea și viteza de reacție să fie factori determinanți în relația cu atentatorul.
Din altă perspectivă, nevoia de revoluție în afaceri militare este dată de avântul tehnologic militar care prin integrare în toate sistemele operaționale permite obținerea de avantaje în domeniile cheie ale războiului.
Este de așteptat ca marea revoluție în afaceri militare să aducă mutații substanțiale îndeosebi în strategia forțelor. Sistemele de cercetare-informare-lovire fac posibilă luarea deciziilor în ore, minute și chiar secunde, asigurând oportunități, până deunăzi de neimaginat, de a lovi centrele de putere ale inamicului cu promptitudine, instantaneu, prin surprindere, de la mare distanță, obligându-l astfel la reacții întârziate și disproporționate.
Creșterea amenințării cu folosirea armamentelor nucleare, bacteriologice, chimice și radiologice și a rachetelor balistice este un alt factor care impune nevoia de revoluție în afaceri militare.
Proliferarea fără precedent a armelor de nimicire în masă, în special după destrămarea U.R.S.S., și creșterea amenințării teroriste sunt tot atâtea motive de implementare a noii revoluții, care să facă posibilă o alternativă bine structurată și bine articulată de reacție la tipologia amenințărilor actuale. Mai mult decât atât, apariția de noi domenii ale competiției militare în spațiu și cyber-spațiu obligă la dezvoltarea capabilităților ofensive bazate pe operații informaționale ca domenii cheie în finalitatea confruntărilor cu eventualii inamici.
Imposibilitatea de a evalua cu exactitate modul în care potențialii agresori vor exploata tehnologia militară, vor poseda arme de distrugere în masă și sisteme de purtare a acestora la țintă este un alt motiv de reflecție și acțiune, pe alocuri contracronometru, în încercarea de a da sens și consistență revoluției în afaceri militare.
Mai mult decât atât, actuala revoluție în afaceri militare se derulează în contextul unor amenințări de natură militară care nu pot fi neglijate, date fiind repercusiunile trecerii de la amenințare sau risc la acțiune:
– diseminarea puterii militare la actori nestatali, adesea susținuți financiar și chiar protejați de anumite state;
– creșterea amenințărilor regionale prin exacerbarea competiției militare în zonă;
– intensificarea acțiunilor teroriste de orice fel;
– creșterea riscurilor și amenințărilor din partea unor state sau zone neguvernate, care au scăpat sau pot scăpa de sub control, cu repercusiuni dintre cele mai grave asupra stabilității zonale și chiar mondiale (trafic de droguri, achiziționarea de arme de distrugere în masă, acțiuni teroriste);
– diminuarea protecției sub umbrela așa zisei „distanțe geografice” ca urmare a creșterii performanțelor armamentelor cu putere de lovire a țintelor situate pe orice punct de pe planetă.
În viziunea majorității specialiștilor revoluția în afaceri militare vizează trei domenii de referință (tehnologic, doctrinal-operațional, oganizațional). În cele ce urmează vom încerca să surprindem relațiile de intercondiționare dintre acestea și a influenței fiecăruia și a tuturora la un loc asupra fizionomiei revoluției în afaceri militare.
3.3. Revoluțiile tehnologice și impactul lor asupra domeniului militar
Revoluțiile tehnologice și impactul lor asupra domeniului militar reprezintă o sferă de investigații de mare interes de natură interdisciplinară tehnică, economică și militară.
Pentru atingerea scopurilor politico-strategice ale unui stat, este cunoscut că potențialul militar deține rolul esențial, alături de cel economic, științific și tehnic.
De aceea, azi, asistăm la o preocupare tot mai accentuată a statelor pentru creșterea parametrilor de eficiență a industriilor de armament în general și a tehnologiilor militare în special, de natură să dezvolte componentele de bază ale războiului modern.
Este cunoscut faptul că revoluțiile industriale sunt însoțite nu numai de revoluții științifice și tehnice ci și de revoluții tehnologice. Elucidarea conceptului de revoluție tehnologică necesită, în primul rând, clarificarea noțiunii de tehnologie. Aceasta reprezintă un ansamblu de cunoștințe tehnice necesare pentru proiectarea, fabricarea, întrebuințarea și eventual comercializarea unor produse sau a anumitor elemente ale lor, ca și orice combinație a acestor operații.
Istoria demonstrează că anumite invenții tehnologice au apărut în timpul unor războaie de mai mică sau mare intensitate.
Așa, ca de exemplu, în anii războiului civil american (1861-1865), în primul și al doilea război mondial au avut loc descoperiri științifice și tehnice care s-au reflectat atât în planurile tehnologiei civile, cât și a celei militare, în special prin apariția unor arme și tehnici de luptă.
Prima revoluție tehnologică a avut loc la mijlocul secolului al XIX-lea și a fost însoțită de un proces de expansiune economică, rezultat al industrializării Europei și Americii de Nord.
A doua revoluție tehnologică se apreciază că a început în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, iar a treia revoluție de acest gen, la începutul anului 1950, ca urmare a creșterii productivității și intensității muncii în industria extractivă și constructoare de mașini.
În prezent, omenirea parcurge cea de-a patra revoluție tehnologică, legată îndeosebi de electronică, microelectronică și informatică.
În evoluția umanității, realizările fiecărui val tehnologic s-au reflectat și în domeniul militar. Astfel, se poate aprecia că inventarea și folosirea armelor de foc, secolele XIV-XVIII, a constituit baza primei revoluții de acest gen.
A doua revoluție tehnologică militară s-a manifestat mai puternic în perioada primului război mondial și s-a concretizat în apariția tancurilor, aviației, artileriei antiaeriene.
Odată cu perfecționarea armamentului clasic, fabricarea și întrebuințarea primelor calculatoare, descoperirea reacției de fisiune și fiziune, ce a stat la baza producerii primelor arme nucleare și termonucleare, au determinat după cel de-al doilea război mondial, declanșarea revoluției tehnologice militare contemporane.
Aceasta poate fi definită ca ansamblul transformărilor calitative care se produc în domeniul militar pe baza cuceririlor de vârf ale progresului tehnic și științific, concretizate în apariția unor noi categorii de armament, tehnică de luptă și echipament militar care la rândul lor influențează formele și procedee de luptă, structurile de organizare ale armatelor, concepțiile strategice și doctrine militare, metodele și tehnicile de conducere a războiului și a acțiunilor de luptă.
Revoluția tehnologică militară contemporană se particularizează prin următoarele trăsături și direcții de acțiune:
– arie mare de cuprindere, deoarece „afectează“ întregul „sistem de sisteme“ din rândul categoriilor de armamente, muniții, tehnică de luptă;
– extensia dimensiunii cosmice prin producerea de armamente care să poată acționa în acest mediu (arme satelit și antisatelit, navete spațiale);
– cooperarea și coagularea unor resurse umane, materiale și financiare uriașe din partea statelor, a unor firme și subvenționarea puternică de către organismele guvernamentale.
Este de așteptat ca noua revoluție tehnologică militară să aducă modificări de substanță asupra performanțelor tuturor categoriilor de armamente, dar în special a celor cu putere destructivă remarcabilă.
Așadar, din aceste perspective, direcțiile de acțiune în cadrul revoluției tehnologice militare contemporane ar putea fi:
– îmbunătățirea indicatorilor tehnico-tactici ai mijloacelor de luptă prin aplicarea largă a realizărilor din domeniul electronicii, microelectronicii și a laserilor;
– utilizarea eficientă a resurselor de energie nucleară și termonucleară, pentru sporirea capacităților distructive ale armamentelor convenționale;
– creșterea performanțelor rachetelor cu rază mare de acțiune ca principal vector de transport la țintă a încărcăturilor explozive, radioactive și chimice de luptă;
– perfecționarea parametrilor tehnico-tactici ai „armelor inteligente“ (remarcabile succese s-au înregistrat la rachete de diferite tipuri, bombe de avion, mine antitanc, proiectile de artilerie, avioane fără pilot etc.), pentru a fi în măsură să îndeplinească misiuni de luptă dintre cele mai complexe;
– intensificarea cercetărilor în domeniul inteligenței artificiale pentru extinderea utilizării sistemelor-expert (experți informaționali – cele mai importante produse ale inteligenței artificiale) și a robotizării în domeniul militar;
– utilizarea biotehnologiilor ca arme de luptă, care ar duce la purtarea unui veritabil „război genetic“.
Revoluțiile tehnologice însoțesc sau se suprapun revoluțiilor industriale. Și-n acest domeniu părerile sunt împărțite. Dacă, în general, există unanimitate asupra apariției primei revoluții industriale (sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea), în schimb, există o mare varietate în ceea ce privește frecvența unor asemenea revoluții în perioada ce a urmat. Sunt autori care susțin că istoria omenirii a cunoscut două, trei și chiar cinci revoluții industriale, cum tot așa de bine sunt autori care susțin că ar fi vorba de o singură revoluție industrială.
Cu siguranță răspunsul nu este simplu de dat. Dar un plus de clarificare poate fi dat în măsura în care vom analiza procesele și fenomenele specifice unei revoluții industriale prin prisma criteriilor.
Așadar, unul dintre criterii ar putea fi acela care vizează modul de manifestare și realizare a funcțiilor umane în activitatea economică.
Din aceste perspective, sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului al XIX-lea, corespunzător primei revoluții industriale, a marcat trecerea unor funcții tehnice ale producătorului către mașinile-unelte, cât și înlocuirea funcției energetice a omului de către mașina cu aburi. Cu alte cuvinte, revoluția industrială a consemnat schimbări substanțiale în ceea ce privește trecerea de la producția manuală la cea mecanizată.
Foarte mulți analiști împărtășesc ideea că sfârșitul secolului al XIX-lea ar corespunde celei de-a doua revoluții industriale, marcată de perfecționarea mijloacelor tehnice (descoperirea turbinei, apariția motorului cu combustie, descoperirea electrolizei, apariția submarinului, dezvoltarea chimiei organice, descoperirea dinamitei, a celuloidului, a aspirinei etc.).
Cu toate acestea, chiar dacă a crescut productivitatea muncii, totuși noile tehnici nu au făcut altceva decât să înlocuiască într-o măsură mai mare forța fizică a omului, nu și calitățile lui mentale, intelectuale, iar schimbările care au avut loc pe plan economic și tehnic nu au fost radicale.
De aceea se apreciază că cea de-a doua revoluție industrială se circumscrie apariției microelectronicii și informaticii, care au reușit treptat să înlocuiască, prin produsele lor, capacitățile morale și spirituale ale omului.
Calculatoarele electronice, microprocesoarele, robotica, inteligența artificială sunt principalele elemente ce definesc noua revoluție industrială, a cărei esență este obiectivarea inteligenței umane.
Revenind la problema de fond: revoluția tehnologică contemporană și influența ei asupra domeniului militar, apreciem că mutațiile produse în societate sunt de natură să determine schimbări în gândirea militară, ca o consecință a reflectării funcțiilor economice și tehnologice metamorfozate.
Nimic nu poate fi mai convingător ca modul de desfășurare a conflictului din Golful Persic („Furtuna în deșert“), care poate fi caracterizat ca un „război al minții (spiritului) împotriva materiei“.
În fapt, la confruntarea din Golful Persic, „… lumea a fost martoră a primului război între sisteme militare ale celui de-Al Treilea Val și o mașinărie din Al Doilea Val. Operațiunea „Furtună în deșert“ a constat în anihilarea irakienilor de către americani și aliații lor, în mare măsură fiindcă sistemele tip Al Treilea Val s-au dovedit pur și simplu covârșitoare. Sistemele antiaeriene foarte sofisticate, proprii celui de-al Doilea Val, n-au fost de nici un folos în confruntarea cu aeronavele insesizabile tip Al Treilea.
Armatele din tranșeele celui de-Al Doilea Val au fost simplu depășite și anihilate în fața sistemelor de țintire și logistică din Al Treilea Val…“.
Noul tip de război reprezintă o trecere spectaculoasă de la suprafață la punct, de la masivitate la suplețe. Observăm o tendință de scădere a duratei războiului, dar timpul necesar pregătirii acțiunilor strategice crește considerabil.
Victoria se poate obține printr-un număr mic de acțiuni, operații și bătălii strategice, dar decisive. Precizia loviturilor aplicate obiectivelor selectate de la adversar face să scadă considerabil consumurile de război, îndeosebi cele colaterale în timp ce gradul de distrugere la obiective tinde către procentaje maxime. Pierderile civile devin tot mai accidentale, iar confruntarea în toate domeniile se translatează din sfera materială în cea a inteligenței.
Așadar, unul dintre factorii determinanți ai actualelor mutații în domeniul luptei armate îl reprezintă reconsiderarea rolului informației și creșterea vitezei de transformare a proceselor specifice acestui fenomen. Specialiștii militari susțin că informațiile tind să devină un patrimoniu strategic, aceasta însemnând că, în prezent, confruntarea în plan informațional nu mai reprezintă doar o problemă de informații pe câmpul de luptă sau de atacuri tactice asupra rețelelor de transmisiuni, ci o puternică pârghie capabilă să influențeze și să modifice deciziile de cel mai înalt nivel ale adversarului. În aceste condiții, se poate vorbi de faptul că, în prezent, și cu atât mai mult în viitor, crește importanța pe care o are în deznodământul unui conflict armat, a ceea ce specialiștii militari denumesc deja „cyberwar“. Acest concept implică încercarea de a ști totul despre adversar, înclinarea balanței informațiilor și a cunoștințelor în favoarea ta, mai ales dacă balanța raportului de forțe înclină în favoarea inamicului.
Diminuarea forțelor armate și a armamentelor, interzicerea unor categorii de armament/spre exemplu A.N.M.), introducerea tehnologiilor avansate, modularea structurilor, profesionalizarea personalului militar, cerința de „a vedea și a lovi adânc“ la nivel strategic, în punctele decisive și centrele de greutate inamice, creșterea importanței manevrei (pe verticală și aerospațială) și a mobilității, folosirea integrată și simultană a tuturor categoriilor de forțe ale armatei, posibilitatea ducerii acțiunilor de luptă pe orice timp și anotimp dau câmpului de luptă o fizionomie mult mai diferită de cea clasică. Aviația, elicopterele, armamentul de cercetare-lovire de înaltă precizie, războiul electronic și cel informațional (considerat a cincea dimensiune a câmpului de luptă, după cele terestră, aeriană, navală și spațială), folosirea operațiilor speciale și psihologice dau adâncime aproape nelimitată acțiunilor de luptă moderne, continuitate, discontinuitate și suplețe, noi posibilități de realizare a surprinderii tactice și strategice, atât prin densitatea și intensitatea acțiunilor, cât și prin repartiția lor în spațiu.
Noile concepții de purtare a războiului acordă o atenție din ce în ce mai sporită atacului asupra „punctelor decisive" și a „centrelor de gravitate“, simultan și eficient, la toate cele trei niveluri (tactic, operativ și strategic).
Avantajul tehnologic și doctrinele adecvate permit înlocuirea masivității/cantității cu calitatea mijloacelor. Nu mai este nevoie, ca înainte, de superioritate decisivă, de un raport de forțe net superior. Superioritatea se realizează prin tehnologie, manevră, surprindere și calitate performantă. Exemplul acțiunii Grupului expediționar al Marii Britanii în criza din Falkland (Malvine) în anul 1982 este edificator. Împotriva unei forțe de 15000 de militari au acționat doar 7000 de profesioniști englezi și au obținut victoria. Și aceasta după un marș de mii de kilometri pe mare. Hotărâtoare au fost aici operativitatea și calitatea informațiilor transmise englezilor (obținute de americani prin satelit), calitatea mijloacelor de luptă și profesionalismul luptătorilor.
Cunoașterea exactă a inamicului în orice moment, a intențiilor și posibilităților sale reale, existența unor forțe și mijloace de lovire calitativ superioare (rachete, aviație, elicoptere, sisteme de arme integrate), precum și folosirea manevrei, vitezei, surprinderii, simultaneității lovirii și continuității amplifică forța de lovire, fragmentarea, distrugerea și înfrângerea acestuia.
Cunoscând inamicul permanent, dispunând de avantajul tehnologic, poți alege mijloacele superioare de lovire, locul și momentul realizării surprinderii și nimicirii lui, precum și unde este necesar ca forțele să fie folosite fizic și unde să se aplice măsuri pasive. Ideea esențială este de a avea posibilități mai mari decât inamicul la toate nivelurile (tactic, operativ, strategic), „de a lovi înainte ca el să te vadă“, de a face prin operații informaționale ca spațiul de luptă să fie „transparent pentru forțele proprii“ și „opac pentru inamic“.
Prima și cea mai vizibilă urmare a revoluției științifice și tehnice s-a înregistrat în sfera armamentelor, trecându-se de la utilizarea preponderentă a energiei mecanice la întrebuințarea treptată și a altor forme de energie, a principalelor forțe care acționează în natură, descoperite de gândirea umană. Începutul a fost marcat de utilizarea energiei nucleare, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, moment nefast urmat de o cursă de acumulare a unui uriaș arsenal racheto-nuclear. Astăzi, însă, există în arsenale și se pot folosi oricând mijloacele de luptă biologice, ecologice, sonice, spațiale, psihotronice, cu microunde, ca și arme și sisteme de arme computerizate (inteligente).
Generația a treia de arme nucleare – va include o cantitate mai mică din efectele contaminatoare globale ale încărcăturilor de astăzi, dar cu aceleași posibilități distructive. Ele vor fi arme cu emisie direcționată și selectivă de energie către țintă.
O astfel de armă funcționează ca un bisturiu, o rază laser, o rază X electromagnetică sau o radiație de microunde, o undă de șoc – forța enormă a oricăruia dintre acești factori fiind concentrată precis pe țintă.
În „războiul modern“ își fac prezența, din ce în ce mai mult, sub diferite forme, armele pe bază de laser și microunde. Calitățile armelor laser pe câmpul de luptă ca: mobilitatea, flexibilitatea, realimentarea neîntreruptă cu combustibilul necesar tragerii, siguranța în lovirea țintei, sistem de ochire pasiv, oferă armamentului respectiv un înalt grad de superioritate la toate nivelele – tactic, operativ și strategic.
În ceea ce privește armele laser – se apreciază că rușii sunt lideri mondiali în sensul de a fi reușit să controleze calitatea fasciculului laser și de a-1 propaga în atmosferă.
Încă din 1993 academicianul Karitov a afirmat că sunt în curs de realizare a unui dispozitiv laser pentru protecția avioanelor împotriva rachetelor antiaeriene. Mijloacele de luptă pe bază de microunde sunt mult mai complexe și perfecționate, comparativ cu cele pentru realizarea de lasere. Preocupările specialiștilor din țări ca S.U.A., Franța, Rusia au dus la realizarea unor „arme radio și de frecvență radio", care pot crea în zona câmpului de țintă perturbații ale atmosferei, precum și ale psihicului și bioritmului oamenilor. Experiențele efectuate cu această armă au demonstrat că au un efect total, mai ales în cazul utilizării benzilor de frecvență joasă. Cu efecte deosebite se poate întrebuința împotriva personalului de pe câmpul de luptă, a celui aflat în interiorul unor categorii de tehnică militară (tancuri, submarine) sau adăposturi și fortificații. Alături de arma-laser, o „arma cu microunde de mare putere“, intră deja în categoria „armelor viitorului nu prea îndepărtat“.
Tot în 1993 rușii au făcut publicitate „armelor cu plasmă“, care potrivit spuselor pot lovi orice obiect care mișcă în atmosfera pământului (rachetă, focos, meteorit etc.). Această armă utilizează baza tehnologică existentă (fără componentă spațială) și valorifică energia cinetică a obiectivului însuși, care este interceptat electronic de către plasmoidul creat prin instalațiile existente (generatoare de microunde, antene).
Energia sistemelor componente ale armei cu plasmă este direcțională nu către obiectiv, ci spre traiectoria acestuia. în fapt, se produce ionizarea atmosferei ceea ce face ca obiectivul odată intrat în zonă să fie deturnat de pe traiectorie, dezorganizându-i-se total aerodinamica. Obiectivul părăsind traiectoria va fi distrus ca urmare a presiunii aerodinamice create asupra sa, a energiei cinetice neuniforme.
Mutații remarcabile au avut loc și în domeniul blindatelor. Au fost proiectate, construite și au intrat în dotarea armatelor marilor puteri tancuri, mașini de luptă ale infanteriei și autoblindate cu întrebuințări multiple. în construcția de tehnică blindată s-au introdus tehnologii noi privind compoziția blindatelor și a gurilor de foc. Au crescut puterea de foc, de izbire și mobilitatea, gradului de protecție al echipajului, capacitatea de a acționa în medii contaminate radioactiv sau chimic, atât ziua cât și noaptea și în orice condiții meteorologice.
De asemenea, se remarcă intensificarea preocupărilor specialiștilor americani pentru dezvoltarea unor categorii de arme denumite generic „arme neletale“.
În concepția cercetătorilor americani, armele neletale reprezintă o cale de mijloc între demersurile diplomatice și acțiunile de folosire a armamentului clasic, putându-se, astfel, evita izbucnirea unui război total. Unii teoreticieni consideră că întrebuințarea acestei arme ar constitui o revoluție în modul de desfășurare a războiului, prin folosirea acestora urmând a fi reduse costurile materiale, umane și financiare. De altfel, în primul război din Irak, au fost utilizate astfel de arme. Un exemplu constituindu-l rachetele de croazieră a căror încărcătură este formată din rulouri de fibre de carbon destinate anihilării centralelor electrice irakiene. Mijloace asemănătoare par a se fi întrebuințat și în Iugoslavia.
Așa cum s-a mai spus, revoluția în afaceri militare presupune mutații semnificative și în ceea ce privește domeniul doctrinar și operațional, în sensul experimentării tehnologiei și transformării efectelor ei în concepte, teorii și acțiuni.
Tot mai mulți specialiști militari apreciază că victoria pe câmpul de luptă modern, va depinde nu numai de nivelul de pregătire al efectivelor de cantitatea și calitatea sistemelor de arme și muniții, ci și de existența unor concepte strategice care să le valorifice.
Teoriile și concepțiile doctrinar-strategice exprimă, într-o măsură mai mare sau mai mică, evoluția fenomenului militar contemporan, tendințele de dezvoltare a tehnicii de luptă și armamentului, precum și cele mai înaintate cunoștințe în domeniul artei militare.
„Bătălia aeroterestră“ la care am asistat în ultimele conflicte militare de amploare, definește acțiunile de luptă; sistemic și sinergetic integrate ale trupelor terestre și aviației, desfășurate sincronizat pe întreaga adâncime a teatrului de acțiuni militare, prin angajarea și lovirea simultană a eșaloanelor întâi și doi a grupărilor operative de manevră, rezervelor și altor obiective vitale ale adversarului, pe o adâncime de 70-500 km față de axa imaginară ce delimitează dispunerea grupărilor principale ale beligeranților, pentru a se asigura nimicirea grupării principale de forțe a acestuia înainte de a-și îndeplini, scopurile operative și strategice propuse, în timp ce grupările principale de forțe, sub acoperirea unor acțiuni complexe de luptă radioelectronică, vor angaja eșaloanele întâi (strategice, operative și tactice), prin alte acțiuni duse cu alte forțe și mijloace vor fi angajate eșaloanele doi, grupările de manevră și rezervele, iar cu aviația și sistemele de armamente cu mare precizie vor fi lovite elementele de infrastructură informațională, nodurile de comunicații, punctele obligate de trecere, depozitele principale de muniții, carburanți și lubrifianți, bazele aeriene și maritime, trupele în raioanele de dispunere și pe timpul deplasării și îmbarcării etc. pentru a interzice amplificarea eforturilor adversarului.
Conceptul se aplică la nivel strategic, operativ și tactic. La nivel strategic, urmărește descurajarea adversarului prin capacitatea de a desfășura numeroase forțe, în timp scurt, în orice zone (teatre de acțiuni militare) și de a realiza obiectivele propuse cu forțe și mijloace cantitativ reduse. La nivel operativ, se are în vedere executarea manevrei de forțe și concentrarea loviturilor acestora în punctele slabe ale sistemului advers, pentru ca, în timp scurt, printr-o operație în adâncime, să fie obligat să-și modifice dispozitivul inițial, surprinzându-1 în raioanele și pe direcțiile unde nu se așteaptă, pentru a-1 fracționa în vederea nimicirii pe părți și a nu-i permite să-și realizeze scopurile. La nivel tactic, se urmăresc lovirea și nimicirea concomitentă a adversarului de la contact și din adâncime, prin folosirea întregului potențial al sistemelor de cercetare-lovire de înaltă precizie.
Principial, se preconizează ca acțiunile militare să înceapă prin declanșarea luptei radioelectronice și operației aeriene, urmărindu-se anihilarea sistemelor de cercetare aeriană și celor de apărare antiaeriană, nimicirea aviației inamicului la sol și în aer, cucerirea supremației aeriene și, pe măsura descoperirii și localizăm obiectivelor clin adâncime, lovirea lor cu sisteme de armament cu mare precizie. în zona apropiată a acțiunilor de luptă, unitățile și marile unități tactice, combinând manevra cu focul armamentului blindatelor și rachetelor antitanc dirijate, prin acțiuni independente și hotărâte urmăresc încercuirea și nimicirea grupărilor de forțe din eșalonul întâi, rămase fără sprijin ca urmare a atacului în adâncime.
În cazul în care forțele și mijloacele ce se destină pentru efectuarea atacului în adâncime sunt limitate, se vor executa lovituri numai asupra unor obiective riguros selectate (grupările de forțe cele mai periculoase, puncte de comandă și centre de dirijare a aviației etc.) a căror distrugere sau neutralizare, determină reducerea substanțială a capacității de luptă a adversarului.
Specialiștii militari subliniază necesitatea pregătirii temeinice a atacului în adâncime, mai ales atunci când se folosesc forțele de manevră și desantul aerian. El trebuie să fie energic și rapid, pentru a surprinde adversarul și a-i împiedica să-și refacă apărarea. Forțele aflate în ofensivă vor trebui să se expună cât mai puțin loviturilor și, folosind manevra și focul, evitând obstacolele, asigurând buna funcționare a conducerii și cooperării, acționând grupat, să vizeze lovirea eșaloanelor doi, rezervelor și altor forțe de sprijin, cucerirea obiectivelor vitale din adâncimea dispozitivului operativ-strategic al apărătorului, pentru a-i împiedica retragerea și organizarea apărării pe alte aliniamente din adâncime.
Unii analiști militari sunt de părere ca realizarea acestor deziderate este posibilă numai în condițiile când: concentrările de trupe sunt executate rapid, pentru evitarea detectării, angajării sau lovirii lor; acțiunile de luptă se duc violent, pentru, a șoca, paraliza și copleși inamicul; viteza de ducere a acțiunilor de luptă este mare, astfel ca schimbările bruște de situație și ritmul rapid al acestora să facă ineficiente contramăsurile adversarului; se dispune de un volum mare de informații precise, prompte și edificatoare cu privire la gruparea, valoarea, compunerea, intențiile, posibilitățile și modul de desfășurare a trupelor adversarului; se utilizează sisteme moderne de arme cu înaltă precizie de lovire și forțe considerabile de luptă radioelectronică în stare să paralizeze lucrul mijloacelor radioelectronice de conducere, comunicații, control și cercetare ale inamicului.
Prin aplicarea noului concept strategic se urmărește a angaja și nimici pe părți toate eșaloanele și elementele de dispozitiv vitale, precum și alte obiective fixe sau mobile importante din adâncime, prin acțiuni ofensive decisive, cu sprijinul masiv al aviației, sistemelor de armamente cu mare precizie și acțiunilor de luptă radioelectronică.
Conceptul stipulează că atunci când numărul unor asemenea obiective este mare se impune stabilirea unor priorități, locul, momentul și amploarea atacului fiind hotărâte în raport cu gradul de periculozitate al acestora, avându-se în vedere, în primul rând, cele de pe adâncimea tactică și ulterior cele din spațiul operativ și strategic.
În ofensivă se urmărește izolarea, imobilizarea și slăbirea forțelor adversarului, pe toată adâncimea dispozitivului strategic al acestuia, prin acțiuni dinamice, pe direcții, nimicirea eșaloanelor doi, blocarea manevrei rezervelor și interzicerea retragerii forțelor care se apără în primul eșalon.
În apărare, se vizează interzicerea realizării concentrărilor masive de forțe și mijloace prin separarea și izolarea eșaloanelor succesive ale adversarului, păstrarea posibilităților proprii de executare a manevrei, erodarea treptată a puterii de foc și de izbire a trupelor inamicului, a conducerii și logisticii; lovirea și nimicirea lui pe părți.
Conflictul din zona Golfului a relevat în mod pregnant aplicarea practică a conceptului „Bătălia aeroterestră“. Acțiunile militare ale aliaților s-au desfășurat, potrivit conceptului, în trei etape; în prima etapă au fost organizate și executate puternice acțiuni de luptă radioelectronică pentru obținerea informațiilor despre locul și lucrul mijloacelor radioelectronice ale adversarului, simultan cu neutralizarea prin bruiaj a capacității de conducere-informare, și pentru dezorganizarea apărării antiaeriene a acestuia; a doua etapă a urmărit desfășurarea unor lovituri puternice cu aviația și rachetele „inteligente“ sub protecția măsurilor de luptă radioelectronică, pentru cucerirea supremației aeriene și distrugerea infrastructurii dispozitivului operativ-strategic al inamicului și, în final, declanșarea unor acțiuni zdrobitoare ale trupelor terestre, sprijinite de aviație, rachete, desant maritim, și prin măsuri de luptă radioelectronică.
După opinia noastră, evenimentele militare în care s-a testat viabilitatea doctrinei au constituit doar etape ale dezvoltării conceptului.
Exploatând concluziile obținute, ar fi posibil ca materializarea sa să se rafineze, prin creșterea dimensiunilor „războiului informațional“ și „războiului psihologic“. Următorii pași s-ar putea canaliza predominant spre afectarea ireversibilă al subsistemelor informațional și al logisticii militare și „prăbușirea psihologică“ a trupelor sub convingerea că orice împotrivire va fi un eșec. Dar, această, ipoteză este, pentru moment, doar rezultatul unor observații făcute asupra Războaielor din Golf și Iugoslavia,
În concluzie, multiplele determinări – obiective și subiective, materiale, sociale, politice, psihologice, culturale etc. – conturează o schimbare radicală a fizionomiei luptei armate și războiului, cu impact considerabil în sferele conducerii și acțiunii militare.
Este cunoscut că una din legile luptei armate este cea a dependenței organizatorice de nivelul dezvoltării armamentului și tehnicii. Pe cale de consecință, progresele remarcabile realizate pe tărâmul tehnicii militare au produs schimbări de substanță asupra organizării forțelor implicate în conflictele militare ale începutului de mileniu.
Mai mult decât atât, punerea în aplicare a conceptelor doctrinare avangardiste, mai mult sau mai puțin prezentate, nu ar fi posibilă fără o adecvare a structurilor organizatorice potrivit formelor și procedeelor pe care le promovează.
Noile structuri organizaționale trebuie să răspundă imperativelor momentului și perspectivei pe termen mediu și lung. Din aceste considerente, organizarea armatelor moderne nu trebuie să omită cerințele tot mai acute ale „fluidizării“ spațiului de luptă, unde integrarea acțiunilor tuturor categoriilor de forțe, creșterea mobilității și vitezei de reacție, autonomia acțională au devenit deja adevăruri de necontestat.
De-a lungul evoluției istoriei artei militare, relațiile dintre concepte, forme, procedee și structuri organizatorice au fost unele de intercondiționare. Astfel, în epoca modernă, odată cu apariția masivă a mijloacelor de luptă, ca o consecință a revoluției industriale a sfârșitului de secol XVIII și început de secol XIX, s-au produs schimbări importante și în organizarea armatelor.
Acum apar primele mari unități tactice și strategice. Noile forme organizatorice au corespuns condițiilor de dezvoltare a armatelor, amploarei și caracterului războaielor din acea perioadă.
Astfel, s-a făcut trecerea de la batalion, care era unitatea tactică de bază, la regimentul de infanterie (care era format din mai multe batalioane) sau la înființarea brigăzilor, formate la rândul lor, din 4-8 batalioane, iar câteva brigăzi formau o divizie.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea a apărut armata ca mare unitate strategică.
În secolul al XIX-lea compunerea armatelor a evoluat tocmai datorită noilor mijloace tehnice de luptă intrate în înzestrare și dezvoltării caracterului de masă al oștirilor. Tot în acea perioadă a apărut frontul în armata rusă și grupul de armate în Centrul și Vestul Europei.
Nevoia de a ajuta comandanții în conducerea și coordonarea continuă a trupelor a făcut posibilă introducerea în statul de organizare a structurilor de stat major.
Încercând un arc peste timp, azi, fizionomia conflictelor s-a schimbat radical. Se vorbește tot mai frecvent de războiul bazat pe rețea, războiul paralel, războiul în spectru complet sau războiul informațional.
Susținerea fiecăruia sau a tuturora la un loc impune cu necesitate constituirea unor structuri capabile atât să dezvolte operații într-un sistem integrator aeroterestru și aeronaval, cât și să asigure concentrarea eforturilor în spațiile decisive pentru obținerea rapidă a succesului, protecție permanentă în scopul evitării surprinderii, interzicerea manevrelor inamicului și mobilitate maximă de natură să confere dominație și libertate de acțiune în câmpul tactic, operativ și strategic.
Imperativul lovirii inamicului pe întreaga adâncime a dispozitivului său, cât și complexitatea acțiunilor, obligă la construcția unor structuri modulare din care să nu lipsească forțe și mijloace diverse: unități și mari unități mecanizate, aviația, rachetele, artileria, elicopterele de atac și sprijin, unitățile și marile unități de parașutiști, grupurile de cercetare, sistemele specializate în lupta electronică, forțele destinate războiului informațional și celui psihologic, elementele ce aparțin forței de reacție rapidă a armatei.
Prin amplul proces de restructurare la care asistăm în rândul armatelor dezvoltate se urmărește „construcția“ unor eșaloane cu efective reduse, ușor de condus, dar deosebit de flexibile și mobile, cu o mare capacitate de foc și de izbire, capabile să desfășoare acțiuni militare în orice raioan, indiferent de caracteristicile reliefului și condiții atmosferice.
Ideea este ca structurile militare să fie capabile să ducă acțiuni militare cu un înalt grad de autonomie acțională. Acest lucru impune asigurarea unor elemente de conducere, luptătoare, sprijin și logistice, care să facă diferența în economia unui conflict armat, cu alte cuvinte o nouă concepție de structurare a entităților militare care trebuie să răspundă următoarelor cerințe: suplețe, mare mobilitate și putere de foc, capacitate ridicată de dislocare și de autosusținere în teatru, timp redus de reacție, capacitate de îndeplinire a tuturor măsurilor ce revin forțelor armate.
CONCLUZII
Se observă caracterul defensiv al doctrinei militare a României și necesitatea adaptării acesteia în conformitate cu schimbările sau situațiile conflictuale apărute în regiune, cât și în raport cu cerințele doctrinei Alianței Nord Atlantice din care facem parte.
Astfel, trebuie să fim capabili să facem față unor eventuale agresiuni desfășurate cu mijloace de luptă convenționale, moderne sau cu mijloace de nimicire în masă, iar pentru acest lucru se va avea în vedere, în special pregătirea la un nivel înalt al personalului (ofițeri, subofițeri, maiștrii militari etc.) implicat în mod direct în acest conflict.
Pentru o bună realizare a acestui lucru, este necesară o punere la dispoziție a unei baze materială modernă și performantă, adaptată cerințelor de ducere a luptei viitorului.
BIBLOGRAFIE
1. Alvin Toffler, Eco-spasm, București, Editura Nemira, 1999;
2. Alvin Toffler, Power-shift, București, Editura Nemira, 1999;
3. Bardus Ghe. Radaceanu Ed., Globalitate si management , Editura All Beck București , 1999;
4. Bari Ioan, Globalizare si probleme globale, Editura Economică, București,2002;
5. Bauman Zygmunt, Globalizarea si efectele ei sociale, Editura Antet, București, 1999;
6. General de divizie dr. Bădălan Eugen ,Securitatea națională si unele structuri militare românești la cumpăna dintre milenii, București, Editura Militară, 2001;
7. Corm Georges, Noua dezordine economică mondială, Editura Dacia Cluj-Napoca, , 1996;
8. Dăianu Daniel, Încotro se îndreaptă țările postcomuniste, Editura Polirom, Iasi, 2000;
9. Drucken Peter F., Realitățile lumii de mâine, , Editura Teora,București, 1999
10. Drucken Peter F., Societatea postcapitalistă, Editura Image, București, 1999;
11 Col. Dr. Deac Aron Liviu, Securitatea României la răscruce de milenii, Editura Militară, București, 1999;
12.Frunzeti Teodor, Securitatea națională si războiul modern, Editura Militară, București, 2001;
13. FrunzetiTeodor, Organizațiile internaționale în era globalizării,Editura Academiei Fortelor Terestre ,București, 2000;
14. Remi Kauffer, Corporațiile americane în luptă contra Europei, Editura Incitatus, 1999;
15. King A., Bertrand Sch., Prima revoluție globală, București, Editura Tehnică, București,1993;
16.Karten David C. , Corporațiile conduc lumea, Editura Samizdat, București, 1995;
17. Ramonet Ignatio, Geopolitica haosului, Editura Doina, București, 1998;
18. Reicht B. Robert, Munca noțiunilor,Editura Poideia, București, 1996;
19. Martin Hans-Peter, Schmenann H., Capcana globalizării, Editura Economică, 1998;
20. Mary Kaldar, Războaie noi si vechi ,Editura Antet, ,București, 2000;
21. Simion Bancu, Securitatea Europeană în schimbare, , Editura Militară, București 1999;
22. Luțaș Mihaela, Integrarea economică europeană, Editura Economică, București, 2001 ;
23. Leborde Ph. , Noris B., Doamne, ce frumos e războiul economic !, , Editura Antet, București ,2000,
24. Vasile C. Neghiță, Integrarea Europeană, Editura Deșteptarea, Bacău, 1996;
BIBLOGRAFIE
1. Alvin Toffler, Eco-spasm, București, Editura Nemira, 1999;
2. Alvin Toffler, Power-shift, București, Editura Nemira, 1999;
3. Bardus Ghe. Radaceanu Ed., Globalitate si management , Editura All Beck București , 1999;
4. Bari Ioan, Globalizare si probleme globale, Editura Economică, București,2002;
5. Bauman Zygmunt, Globalizarea si efectele ei sociale, Editura Antet, București, 1999;
6. General de divizie dr. Bădălan Eugen ,Securitatea națională si unele structuri militare românești la cumpăna dintre milenii, București, Editura Militară, 2001;
7. Corm Georges, Noua dezordine economică mondială, Editura Dacia Cluj-Napoca, , 1996;
8. Dăianu Daniel, Încotro se îndreaptă țările postcomuniste, Editura Polirom, Iasi, 2000;
9. Drucken Peter F., Realitățile lumii de mâine, , Editura Teora,București, 1999
10. Drucken Peter F., Societatea postcapitalistă, Editura Image, București, 1999;
11 Col. Dr. Deac Aron Liviu, Securitatea României la răscruce de milenii, Editura Militară, București, 1999;
12.Frunzeti Teodor, Securitatea națională si războiul modern, Editura Militară, București, 2001;
13. FrunzetiTeodor, Organizațiile internaționale în era globalizării,Editura Academiei Fortelor Terestre ,București, 2000;
14. Remi Kauffer, Corporațiile americane în luptă contra Europei, Editura Incitatus, 1999;
15. King A., Bertrand Sch., Prima revoluție globală, București, Editura Tehnică, București,1993;
16.Karten David C. , Corporațiile conduc lumea, Editura Samizdat, București, 1995;
17. Ramonet Ignatio, Geopolitica haosului, Editura Doina, București, 1998;
18. Reicht B. Robert, Munca noțiunilor,Editura Poideia, București, 1996;
19. Martin Hans-Peter, Schmenann H., Capcana globalizării, Editura Economică, 1998;
20. Mary Kaldar, Războaie noi si vechi ,Editura Antet, ,București, 2000;
21. Simion Bancu, Securitatea Europeană în schimbare, , Editura Militară, București 1999;
22. Luțaș Mihaela, Integrarea economică europeană, Editura Economică, București, 2001 ;
23. Leborde Ph. , Noris B., Doamne, ce frumos e războiul economic !, , Editura Antet, București ,2000,
24. Vasile C. Neghiță, Integrarea Europeană, Editura Deșteptarea, Bacău, 1996;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Doctrinei Militare de la Inceputuri Pana In Prezentul Supus Globalizarii (ID: 121144)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.