Evolutia Atributiilor Parlamentului European2

PLANUL LUCRĂRII

PLANUL LUCRĂRII

ABREVIERI

ACP-UE – ADUNAREA PARLAMENTARĂ MIXTĂ ÎNTRE UNIUNEAEUROPEANĂ ȘI AFRICA, CARAIBE ȘI PACIFIC

ALDE – ALIANȚA DEMOCRAȚILOR ȘI LIBERALILOR PENTRU EUROPA

ASEAN – ASOCIAȚIA NAȚIUNILOR DIN ASIA DE SUD-EST

AUE – ACTUL UNIC EUROPEAN

BCE – BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

BEI – BANCA EUROPEANĂ PENTRU INVESTIȚII

CAER – CONSILIUL DE AJUTOR ECONOMIC RECIPROC

CE – COMUNITATEA EUROPEANĂ

CECO sau CECA – COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ȘI OȚELULUI

CEDO – CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

CEE sau TCEE – COMUNITATEA ECONOMICĂ EUROPEANĂ

CEEA sau EURATOM – COMUNITATEA EUROPEANĂ A ENERGIEI ATOMICE

CJCE – CURTEA DE JUSTIȚIE A COMUNITĂȚII EUROPENE

CPE – COOPERAREA POLITICĂ EUROPEANĂ

EUROMED – ADUNAREA PARLAMENTARĂ EURO-MEDITERANEEAN

GUE/NGL – STÂNGA UNITARĂ EUROPEANĂ/STÂNGA VERDE NORDICĂ

IND/DEM – INDEPENDENȚI/DEMOCRAȚI

JPC – COMISIA PARLAMENTARĂ MIXTĂ

MERCOSUR – PIAȚA COMUNĂ A SUDULUI

NATO – ORGANIZAȚIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD

OECE – ORGANIZAȚIA EUROPEANĂ DE COOPERARE ECONOMICĂ

PE – PARLAMENTUL EUROPEAN

PPE-DE – PARTIDUL POPULAR EUROPEAN/DEMOCRAȚI EUROPENI

PSE  – PARTIDUL SOCIALIȘTILOR EUROPENI

RSUE – REPREZENTANTUL SPECIAL AL UNIUNII EUROPENE

SEAE – SERVICIUL EUROPEAN DE ACȚIUNI EXTERNE

UE – UNIUNEA EUROPEANĂ

UEN  – UNIUNEA PENTRU EUROPA NAȚIUNILOR 

UEO – UNIUNEA EUROPEI OCCIDENTALE

V/ALE – VERZII/ALIANȚA LIBERALĂ EUROPEANĂ

INTRODUCERE

În privința extinderii atribuțiilor sale, Parlamentul European este instituția comunitară care a cunoscut evoluții importante pe parcursul perioadei dezvoltării construcției comunitare, deși inițial avea doar atribuții de control și atribuții de deliberare si control.

Așa cum s-a apreciat în literatura de specialitate, în afara exercitării atribuțiilor de control, Parlamentul European era un organ cu caracter preponderent consultativ.

Începând cu anul 1970, printr-o serie de tratate și acte succesive s-a înregistrat o creștere a rolului Parlamentului în mai multe domenii: bugetar, al controlului politic și normativ.

În această lucrare îmi propun să detaliez atribuțiile Parlamentului European și modul în care acestea au evoluat de la tratat la tratat, fără a scăpa din vedere noțiunile generale privind istoricul, organizarea și funcționarea acestuia.

De asemenea, în cuprinsul lucrării voi detalia prezența și rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European din 2014.

CAPITOLUL I – SCURT ISTORIC PRIVIND PARLAMENTUL EUROPEAN

Scurt istoric al parlamentarismului din Europa

În istoria politică a Europei au existat diferite entități cu rol legislativ, acestea fiind denumite de regulă adunări sau având denumiri specifice în funcție de zona geografică sau țară.

Ca un corolar al definițiilor, Parlamentul European este un organ de autoritate publică, o ilustrare a democrației atât de dorite la nivel continental, la care a aderat și țara noastră – dar fără o pregătire prealabilă temeinică – după o îndelungată experiență comunistă.

Grecii au fost primul popor care a dezvoltat democrația, la adoptarea deciziilor de interes public putând lua parte toți cetățenii. Pasul următor a fost făcut de Roma, unde Senatul avea un rol important în conducerea imperiului, acesta fiind compus din Sfat (Boule) și Adunarea Poporului (Ekklesia).

În Evul Mediu au existat forme ale parlamentarismului în diverse comunități precum cantoanele elvețiene, orașele italiene și cele din Nordul Europei.

O cronică scrisă în 1183 a folosit pentru prima dată denumirea de “parlament”, care a înlocuit mai târziu denumirile latine ale adunării claselor conducătoare.

Adunări ale aristocraților au apărut în secolul XIII în Anglia, în timp ce în Franța prima adunare de acest gen a fost convocată în 1302.

Scurt istoric al înființării și funcționării Parlamentului European

Ideea înființării unui Parlament European a apărut cu aproximativ opt secole în urmă (secolele XVII-XVIII), aceasta fiind tratată și dezvoltată de către toate personalitățile vremii.

Spre exemplificare, în 1693, William Penn (primul guvernator al Pennsylvaniei) într-una din operele sale a elaborat un proiect al Uniunii Europene, scopul acestei uniuni fiind să asigurarea păcii și a bunăstării locuitorilor din Europa.

În secolul XVIII abatele francez Saint-Pierre vorbește în opera sa “Le project de paix perpetuelle” (1713) despre crearea unei confederații europene, care să aibă un congres ca organ permanent format din delegații tuturor popoarelor.

La congresul de pace de la Paris din 1849, celebrul scriitor francez Victor Hugo prevestea că, “va veni ziua aceea când vom trăi ca cele două grupări imense Statele Unite ale Americii și Statele Unite ale Europei să-și dea mâna peste oceanul care îi împarte și prin aceasta își vor schimba stăpânul multe produse și va înflori comerțul și industria” își exprima convingerea că noua Europă va dispune de un senat care va avea un rol asemănător cu parlamentul englez.

După cel de al doilea război mondial, statele occidentale au conchis că organismele democrației Europei Occidentale trebuie să se impună și la nivel internațional, primele organizații care au avut câte un parlament format din deputați delegați din parlamentele naționale fiind: Uniunea Europei Occidentale (UEO, 1945), Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, 1949) și Consiliul Europei (1949).

Pe baza planului privind înființarea “Uniunii Montane” elaborat în 1950 de ministrul de externe francez Robert Schuman împreună cu consilierul lui, Jean Monnet, șefi de stat și guvern din Germania, Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg, au parafat în 27 martie1951, iar la 18 aprilie 1951 au semnat la Paris Tratatul de înființare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), tratat ce a intrat în vigoare în 23 iulie 1952 și marchează începutul comunităților europene.

Pe data de 25 martie 1957 s-au semnat tratatele de înființare ale Comunității Economice Europene (CEE) și Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

În același an, prin “Convenția relativă privind organele comunitare comune”, aceste entități nou formate au dobândit două organe comune: Curtea de Justiție și Adunarea Comună.

În urma “Tratatului de Fuziune” intrat în vigoare în 1967 s-a stabilit unificarea organelor principale ale CECO, CEE și EURATOM rezultând: Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial și Curtea de Justiție.

După înființarea CEE și EURATOM, Consiliul Miniștrilor a ajuns organul legislativ principal, iar atribuțiile Adunării Comune, care în 1962 și-a schimbat denumirea în Parlament European, nu au fost extinse, deși activitatea în general a crescut, întrucât noul organ deservea trei organizații internaționale.

Între 7 și 10 iunie 1979 s-au desfășurat primele alegeri generale pentru desemnarea membrilor Parlamentului European cu o participare de aproximativ 61% din electorat. Până la această dată, membrii parlamentului comunitar erau desemnați din rândul parlamentarilor naționali.

În urma Tratatului de la Lisabona s-a stabilit ca numărul maxim de membri ai Parlamentului să fie de 751, aleși prin vot universal, liber și secret, pentru un mandat de 5 ani, reprezentarea cetățenilor fiind asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de 6 membri pentru fiecare stat membru. Noile prevederi stipulează că niciunui stat membru nu i se pot atribui mai mult de 96 de locuri; România are în prezent un număr de 32 de europarlamentari.

Parlamentul se întâlnește în sesiuni ordinare, lunare, de câte o săptămână (cu excepția lunii august) și în sesiuni extraordinare. De asemenea, o mare parte a activității se desfășoară în Comitete parlamentare, câte două săptămâni pe lună, cea de-a patra săptămână a lunii fiind destinată reuniunilor grupurilor politice.

Eficiența Parlamentului este diminuată de fragmentarea geografică a activității sale: sesiunile plenare au loc la Strassbourg, Comitetele parlamentare se întâlnesc la Bruxelles, iar Secretariatul general este la Luxemburg. Lucrările se desfășoară în cele 23 de limbi oficiale, cu traducere simultană, iar documentele oficiale trebuie traduse, de asemenea, în toate aceste 23 de limbi, fapt ce îngreunează destul de mult activitatea curentă și crește costurile de funcționare ale instituției.

Ședințele sunt publice, la ele participă membrii Comisiei europene, în timp ce prezența membrilor Consiliului UE este obligatorie la sesiunile plenare.

Principial, deciziile sunt adoptate cu majoritate absolută și au forma unor rezoluții. De regulă, Consiliul UE solicită opinii Parlamentului European; acestea sunt redactate de către Comitetele parlamentare specializate în problemele care fac obiectul solicitărilor și sunt înaintate pentru adoptare plenului Parlamentului, avizul pozitiv fiind echivalentul unei rezoluții.

Ultimele alegeri parlamentare la nivel european au fost alegerile din mai 2014.

Procentul general de prezență la nivelul Uniunii Europene a fost de 42.61%, în timp ce procentul la nivelul României a fost de 32,44%, în creștere față de anul 2009, când s-a înregistrat un procent de 27,21%.

Procentele prezenței la vot pe țări se prezintă conform tabelului de mai jos, diferențele între țări cu un vechi statut european precum Belgia și Luxemburg (stabile din punct de vedere politic, social și economic) și țările central-est europene fiind evidentă :

Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat, coordonat de un Secretar General, alături de aproximativ 3500 de persoane, pe lângă care mai lucrează și personalul grupurilor politice și asistenții membrilor.

CAPITOLUL II – ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA PARLAMENTULUI EUROPEAN

Organizarea și funcționarea Parlamentului European sunt reglementate în Tratatele constitutive și în Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament însuși. Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993 și de asemenea în anul 2008.

 În cadrul Parlamentului European își desfășoară activitatea:

Membrii individuali (deputații)

Grupurile politice;

Structurile de conducere: Președintele, Vicepreședinții, Chestorii;

Comisiile parlamentare, subcomisiile, comisiile temporare și alte structuri ad-hoc

Delegațiile interparlamentare

Intergrupurile

Secretariatul Parlamentului. 

1. Membrii individuali

Autorii Tratatului CECA au prevăzut posibilitatea alegerii Parlamentului european prin sufragiu universal direct. Principiul a fost preluat de Tratatele CEE și EURATOM. Articolul 21 CECA a fost armonizat prin articolul 2 din Convenția din 1957 cu privire la instituțiile comunitare. Aceste texte, identice în cele trei tratate, prevăd elaborarea de proiecte de către Adunare, în vederea alegerilor membrilor Parlamentului european prin sufragiu universal direct, potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre.

În acest sens, Consiliul a adoptat, la 20 septembrie 1976, o decizie privind alegerea reprezentanților parlamentari prin sufragiu universal direct. Statele membre nu au fost în măsură să adopte o procedură electorală uniformă. Actul din 1976, vizând alegerea reprezentanților în Adunare prin sufragiu universal direct, se limitează să aducă în prim plan câteva reguli minimale, și anume:

– principiul votului unic;

– alegerea să se desfășoare în cursul unei perioade care începe joi dimineață și se termină în duminica următoare, prima perioadă fiind determinată de Consiliu, care statuează cu unanimitate, după consultarea Parlamentului european;

– vârsta minimă pentru vot este de 18 ani. Fiecare stat fixează regulile cu privire la electorat (singura condiție stabilită de o manieră uniformă este cea referitoare la vârstă), la eligibilitate și la modurile de scrutin (toate statele au adoptat un sistem de reprezentare proporțională, cu liste naționale sau locale). Articolul 190, paragraful 4 TCE, așa cum a fost el revăzut de Tratatul de la Amsterdam, prevede că „Parlamentul european elaborează un proiect în vederea permiterii alegerii prin sufragiu universal direct potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre sau conform principiilor comune tuturor statelor membre.

Statutul deputaților Parlamentului european este reglementat atât de dispozițiile comunitare, cât și de cele naționale. Parlamentul poate să stabilească reguli de conduită pentru membrii săi. Deputații sunt aleși pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor este reprezentativ.

Actul privind alegerea reprezentanților Adunării stabilește în articolul 6, paragraful 1 incompatibilitățile. Astfel, un membru al Parlamentului european nu poate fi, în același timp:

– membru al guvernului unui stat;

– membru al Comisiei;

– membru al Curții de justiție sau grefier;

– membru al Curții de Conturi;

– membru al comitetului economic și social al CE sau EURATOM;

– membru al comitetelor sau organismelor create în virtutea sau în aplicarea Tratatelor constitutive în vederea administrării fondurilor comunitare sau a unei sarcini permanente și directe de gestiune administrativă;

– membru al Consiliului de administrație, al Comitetului de direcție BEI;

– funcționar sau agent în activitate în cadrul Comunităților europene.

Este de menționat faptul că reguli naționale pot completa aceste incompatibilități.

Privilegiile și imunitățile prevăzute de articolele 8 la 10 din Protocolul privind privilegiile și imunitățile, din anul 1965, au fost menținute de Actul din 1976.

Ședințele plenare

Ședințele plenare ale Parlamentului sunt „perioade de sesiune” lunare ale unei sesiuni anuale, fiind împărțite în „întruniri” zilnice sunt organizate, de obicei, timp de o săptămână, lunar, la Strasbourg, la care se adaugă zile suplimentare de reuniuni la Bruxelles. Accesul în sala de ședințe nu este permisă publicului și este controlat de ușieri parlamentari care poartă uniforme speciale. Publicul are dreptul de a urmări desfășurarea lucrărilor de la o galerie, pe care o împarte cu observatori diplomatici și cu presa.

Dezbaterile extraordinare permit reacții rapide la evenimente importante. Poate fi propusă includerea unor astfel de dezbateri în cadrul votării ordinii de zi a Parlamentului de către un grup politic, de 37 de membri sau de către Președinte, ca răspuns la evenimentele apărute după adoptarea ordinii de zi și după consultarea președinților grupurilor. Parlamentul acceptă cereri din partea șefilor de stat ale statelor membre sau ale țărilor terțe de a se adresa Parlamentului în cadrul așa-numitelor ședințe oficiale

O dezbatere tipică bazată pe o propunere legislativă începe cu o prezentare a propunerii Comisiei în fața Parlamentului, urmată de răspunsul comisiei parlamentare, prezentată de un raportor. Dacă este vorba de un raport din proprie inițiativă, raportorul este cel care ia cuvântul primul. Purtătorii de cuvânt principali ai grupurilor pentru chestiunea respectivă iau apoi cuvântul, începând cu câte unul din fiecare grup, în ordinea descrescătoare a mărimii grupului,urmați, de obicei, de alți membri ai altor grupuri. La sfârșitul unei dezbateri, Comisia dă un răspuns. 

Votarea nu urmează, de obicei, după dezbatere, ci la o anumită oră, uneori chiar adoua zi. Dreptul de vot este un drept personal și nu se permite votarea prin reprezentanți. Există două modalități de votare, printr-o simplă ridicare de mână sau prin vot electronic (acesta a fost introdus prima dată în mai 1980). Rezultatele finale sunt anunțate întâi de Președinte, după care, la 5 secunde apar și pe ecrane și tabela electronică. 

 Înregistrarea ședințelor în plen se face prin procese-verbale zilnice (în partea I sunt înregistrate activitățile desfășurate, cine a luat cuvântul, deciziile de procedură, rezultatele finale în cazul amendamentelor și textelor, lista completă a membrilor care au participat la ședință, iar în partea a II-a se includ textele finale adoptate de către Parlament; procesul-verbal este distribuit cu o oră înainte de sesiunea de după-amiază a ședinței următoare în toate limbile oficiale) și prin stenogramă, disponibilă a doua zi în jurul prânzului.

2. Grupurile politice

Membrii Parlamentului pot să se organizeze în  grupuri politice, dar există și deputați neînscriși, iar aceștia sunt următoarele:

• Grupul Partidului Popular European (democrați-creștini) și Democraților Europeni -PPE-DE;

• Grupul Partidului Socialiștilor Europeni – PSE;

• Grupul Alianței Democraților și Liberalilor pentru Europa – ALDE;

• Grupul Verzilor/Alianța Liberă Europeană – V/ALE;

• Grupul Confederal al Stângii Unitare Europene/Stânga Verde Nordică -GUE/NGL;

• Grupul Uniunii pentru Europa Națiunilor – UEN;

• Grupul Independenței și Democrației – IND/DEM;

• Grupul Celor Neînscriși.

Parlamentul sprijină grupurile politice prin acordarea de fonduri și prin drepturi acordate personalului, spații pentru birouri, săli de reuniuni și alte echipamente tehnice. Fiecare grup politic are propria organizare internă, un Birou alcătuit dintr-un președinte, vicepreședinți, casier etc. Grupurile politice se reunesc de obicei în săptămâna rezervată activității grupurilor  politice la Bruxelles (2-3 zile) și se discută agenda plenarei care urmează, activitățile grupului șise primesc delegații., lideri ai parlamentelor naționale etc. Grupurile se reunesc și la Strasbourg de 4 ori în perioada săptămânii rezervate sesiunii plenare. 

3. Structurile de conducere

Organizarea și funcționarea Parlamentului european sunt reglementate în Tratatele constitutive și în Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament însuși. Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993 și de asemenea în anul 2008.

Funcționarii oficiali ai Parlamentului, aleși la 2 ani și jumătate, sunt:

Președintele;

14 Vicepreședinți;

5 Chestori. 

Organismele decizionale în cadrul Parlamentului (altele decât plenarele) sunt:

Conferința Președinților;

Biroul;

Colegiul chestorilor. 

Alte organisme decizionale sunt:

Conferința președinților de comisii;

Conferința președinților de delegații.

   Președintele, vicepreședinții și chestorii sunt aleși prin vot secret. Candidaturile trebuie să fie prezentate cu acordul celor interesați. Ele pot fi prezentate numai de un grup politic sau de un număr de cel puțin 40 de deputați. Cu toate acestea, în cazul în care numărul de candidaturi nu depășește numărul de locuri care urmează a fi atribuite, candidații pot fi aleși prin aclamare. Imediat după alegerea președintelui, decanul de vârstă îi cedează acestuia locul.

După alegerea președintelui, se procedează la alegerea vicepreședinților pe un buletin comun, iar după alegerea acestora, Parlamentul procedează la alegerea chestorilor.

Președintele este ales pe o perioadă de doi ani și jumătate – jumătate din legislatura parlamentară – cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Până la proclamarea alegerii președintelui, cel mai în vârstă dintre deputați îndeplinește funcțiile de acestuia, cu titlul de decan de vârstă.

Președintele are în principal următoarele atribuții:

– reprezintă Parlamentul în afacerile juridice, în relațiile externe și cu celelalte instituții comunitare;

– se pronunță cu privire la toate problemele internaționale majore și face recomandări menite să consolideze Uniunea Europeană;

– coordonează toate lucrările Parlamentului și alege organele sale constitutive (Biroul și Conferința președinților), precum și dezbaterile din ședințele plenare;

– asigură respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului și garantează, prin arbitrajul său, buna desfășurare a tuturor activităților acestei instituții și ale organelor sale constitutive;

– prezintă în deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului european, punctul de vedere și preocupările acestei instituții referitoare la subiecte specifice și la punctele înscrise pe ordinea de zi;

– semnează bugetul Uniunii Europene în urma adoptării acestuia de către Parlament în a doua lectură, acesta devenind astfel operațional;

– semnează alături de președintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin procedura de codecizie.

Președintele este ajutat de un  Prezidiu sau Birou alcătuit din Președintele Parlamentului European, cei 14 vicepreședinți și cei 5 chestori, cu statut de observatori, aleși de Parlamentul European pe o perioadă de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Prezidiul ia decizii în problemele financiare, organizatorice și administrative ale Parlamentului European.

Colegiul Chestorilor este responsabili, în funcție de orientările stabilite de către Birou, de chestiunile administrative și financiare care îi privesc direct pe deputați.

Conferința președinților de comisie este organul politic al Parlamentului care asigură o mai bună cooperare între diferite comisii parlamentare.

Conferința președinților de comisie se compune din președinții tuturor comisiilor permanente și temporare, această reunindu-se în general, o dată pe lună, la Strasbourg. 

Conferința președinților de delegații este un organ de conducere al Parlamentului în cadrul căruia se discută chestiuni comune organizatorice și de program. 

4. Comisiile parlamentare

La propunerea Conferinței președinților, Parlamentul constituie comisii permanente. Alegerea membrilor acestora are loc în timpul primei perioade de sesiune a Parlamentului nou ales și din nou la încheierea unei perioade de doi ani și jumătate, mandatul acestora fiind de cel mult 12 luni, cu posibilitate de prelungire.

Există 21 de comisii parlamentare permanente astfel :

Comisia pentru Afaceri Externe ;

Comisia pentru Dezvoltare ;

Comisia pentru Comerț Internațional ;

Comisia pentru Bugete ;

Comisia pentru Control Bugetar ;

Comisia pentru Afaceri Economice și Monetare ;

Comisia pentru Ocuparea Forței de Muncă ;

Comisia pentru Industrie, Cercetare și Energie;

Comisia pentru Mediu, Sănătate Publică și Siguranța Alimentară ;

Comisia pentru Transport și Turism ;

Comisia pentru Dezvoltare Regională ;

Comisia pentru Piața Internă și Protecția Consumatorului ;

Comisia pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală ;

Comisia pentru Pescuit ;

Comisia pentru Cultură și Educație ;

Comisia pentru Afaceri Juridice ;

Comisia pentru Libertăți Civile, Justiție și Afaceri Interne ;

Comisia pentru Afaceri Constituționale ;

Comisia pentru Drepturile Femeilor și Egalitatea între Sexe ;

Comisia pentru Petiții;

Comisia pentru Regulamente – această comisie nu apare în toate statisticile sau lucrările de specialitate.

O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputați și are un președinte, un birou și un secretariat. Majoritatea deputaților sunt membri titulari într-o comisie și membri supleanți în alta.

Fiecare comisie alege un președinte și trei-patru vicepreședinți pentru o perioadă de doi ani și jumătate. Aceștia formează  Biroul comisiei și sunt funcționarii acesteia.

Parlamentul a constituit câteva Subcomisii în cadrul comisiilor pentru Afaceri Externe, Agricultură și Economie.

De asemenea, Parlamentul poate constitui comisii temporare – la propunerea Conferinței președinților, mandatul acestor comisii fiind de cel mult 12 luni, cu excepția cazului în care, la sfârșitul acestei perioade, Parlamentul hotărăște prelungirea mandatului.

Alte structuri ad-hoc folosite de Parlament au fost  grupurile de lucru.

În primii 10 ani de alegere prin vot universal direct a parlamentului, s-au înființat 25 de grupuri de lucru în cadrul a 11 comisii. Unele grupuri au funcționat ani de zile, exemple fiind grupul pentru Drepturile Omului – între1980-1984 și cel pentru Pescuit – între 1977-1985.

5. Delegațiile interparlamentare

Parlamentul a pus la punct o rețea de legături cu țările din afara Uniunii Europene și, în special, cu organismele omoloage din parlamentele naționale ale respectivelor state. 

Tipuri de delegații :

– delegații la comisiile parlamentare mixte (JPC), mai ales cu acele țări care și-au depus candidatura de aderare la Uniunea Europeană ;

– delegații la comisiile de cooperare parlamentară, înființate prin acorduri de parteneriat și cooperare ;

– delegații desemnate să faciliteze contactele parlamentare între Uniunea Europeană și țările respective ;

– delegații la Adunările Parlamentare ale ACP-UE și EUROMED ;

– delegații ad-hoc, în special cele invitate să participe la misiunile de monitorizare a desfășurării alegerilor. 

 Rolul delegațiilor: 

– asigurarea unui dialog continuu și a unei rețele de legături cu organismele parlamentare din țările terțe sau ale unor organizații regionale, precum ASEAN sau MERCOSUR, în vederea schimbului de informații privind anumite chestiuni de actualitate, a furnizării de sprijin parlamentar pentru politicile externe ale Uniunii și, în general, în vederea completării activităților Comisiei și ale Consiliului în acest domeniu ;

– monitorizează cu regularitate situația respectării drepturilor omului ;

– pot să folosească informațiile pe care le obțin, pentru a influența mai degrabă instituțiile Uniunii Europene, decât țările partenere.

6. Intergrupurile

Intergrupurile se creează neoficial în cadrul Parlamentului și sunt alcătuite din membri ai diferitelor grupuri politice care manifestă un interes comun pentru o anumită temă politică. Intergrupurile s-au dezvoltat datorită faptului că prezintă mai multe avantaje :

– ele permit membrilor să se concentreze asupra anumitor chestiuni de interes național, personal sau pentru circumscripții ;

– ele permit membrilor să se specializeze, să stabilească contacte cu grupuri externe de interese de o manieră mai puțin formală decât în cazul reuniunilor comisiilor și să stabilească relații politice în afara propriului grup politic;

– contribuie la crearea unor coaliții între grupuri în anumite chestiuni, dar și la consolidarea unor prietenii politice mai ample care pot fi utile în anumite circumstanțe (un consens mai larg în anumite situații) ;

– oferă noi roluri și responsabilități membrilor și asistenților lor. 

 Exemple de intergrupuri :

– Intergrupul pentru o Constituție Europeană ;

– Intergrupul pentru Bunăstarea și Protecția Animalelor .

7. Secretariatul General

Parlamentul european este asistat de un Secretariat General numit de către Birou cu sediul la Luxemburg și la Bruxelles, acesta desfășurându-și activitatea sub autoritatea unui Secretar General.

În cadrul Secretariatului General își desfășoară activitatea aproximativ 6000 de funcționari, selectați din toate țările Uniunii Europene. Majoritatea sunt funcționari permanenți ai Parlamentului, cu statut de funcționar european, identic cu cel al funcționarilor din cadrul altor organe comunitare. De menționat este faptul că nici un post nu poate fi rezervat pentru persoanele dintr-un anumit stat membru, chiar dacă există dezideratul că personalul trebuie recrutat dintr-o zonă geografică cât mai largă. 

 Structura Secretariatului:

– Direcția generală pentru Președinție, care răspunde de: acordarea de asistență și secretariat pentru organele de conducere; asigurarea bunei funcționări a sesiunilor plenare; gestionarea activităților specifice ale membrilor, inclusiv a întrebărilor adresate verbal sau în scris a registrului declarațiilor de avere ale membrilor ;

– Direcția generală pentru Politici Interne, care răspunde de: organizarea activității comisiilor parlamentare în domeniul politicii interne; asigurarea studiilor de documentare,informărilor și notelor ca răspuns la cererile adresate mai ales de președinte și comisiile permanente în domeniul său de competență; coordonarea relațiilor cu parlamentele naționale; gestionarea planificării legislative la nivel de comisie, precum și acordarea de asistență pentru delegațiile parlamentare la comisia de reconciliere.

– Direcția generală pentru Politici Externe, care răspunde de : organizarea activității a 3 comisii parlamentare permanente (Afaceri Externe, Dezvoltare și Comerț Internațional), 2subcomisii (Securitate și Apărare, și Drepturile Omului), 7 comisii parlamentare mixte și 27 de delegații interparlamentare, precum și a Adunărilor Parlamentare ACP-EU și EUROMED; asigurarea funcției de cercetare în sectorul politicii externe.

– Direcția Generală pentru Informare, care răspunde de: menținerea legăturilor cu presa și informări cu privire la activitățile Parlamentului European; furnizarea de informații pentru publicul larg, răspunsuri la întrebări cu caracter general și asistarea grupurilor de vizitatori; managementul Serviciului de documentare al Parlamentului din Bruxelles.

  – Direcția Generală pentru Personal, care răspunde de: organizarea concursurilor interne, recrutărilor și mișcărilor de personal în cadrul instituției; gestionarea aspectelor administrative ale vieții funcționarilor (salarii, pensii etc) ; supervizarea instruirii profesionale a funcționarilor.

 – Direcția Generală pentru Infrastructură și Interpretariat,care răspunde de:administrarea clădirilor, restaurantelor și instalațiilor tehnice pentru ședințe; organizarea interpretariatului în timpul ședințelor.

– Direcția Generală pentru Traduceri și Publicații, care răspunde de: traducerea textelor  pentru toate organismele instituției, asigurarea publicării și distribuției documentelor ; dezvoltarea activității de publicare electronică a instituției.

– Direcția Generală Financiară, care răspunde de: gestionarea aspectelor financiare ale vieții membrilor (alocații, asigurări, pensii, deplasări, instruiri etc); supravegherea bugetului instituției, gestiunea financiară și auditul intern.

– Serviciul Juridic, care răspunde de: gestionarea proceselor intentate în numele sau împotriva Parlamentului; asistarea comisiilor parlamentare și a altor servicii în probleme legate de legislația comunitară.

Pe lângă Secretarul General al Parlamentului European există în cadrul secretariatului și un director pentru relațiile cu fracțiunile politice.

8. Alte organe aflate în legătură cu Parlamentul european

a). Ombudsmanul european

Ombudsmanul este ales de Parlament pe durata unui mandat de 5 ani (cu posibilitate de reînnoire) și cercetează plângerile cetățenilor prin care aceștia reclamă abuzuri ale instituțiilor și organelor comunitare (nu și abuzurile organelor naționale sau locale), această funcție fiind introdusă prin Tratatul de la Maastricht.

Regulile privind exercitarea activității Ombudsmanului sunt prevăzute într-o hotărâre permanentă și în hotărârea proprie a Ombudsmanului. La începutul fiecărei legislaturi, imediat după alegerea sa, președintele lansează un apel de prezentare de candidaturi în vederea numirii Ombudsmanului și stabilește termenul de prezentare a acestora. Votul este secret, iar decizia se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate.

Ombudsmanul este ales dintre personalitățile care sunt cetățeni ai Uniunii, se bucură de toate drepturile civile și politice, prezintă toate garanțiile de independență și îndeplinesc condițiile necesare în țara de origine pentru exercitarea celor mai înalte funcții jurisdicționale sau posedă o experiență și o competență recunoscute pentru îndeplinirea funcției de Ombudsman. Acesta are de rezolvat petițiile privind abuzurile comise de instituțiile și organele comunitare.

Pot fi considerate abuzuri ale organelor comunitare (fără cele comise de organele jurisdicționale): abținerile nejustificate ale acestora, acțiunea contradictorie cu obligațiile legale, discriminarea, abuzul de putere, lipsirea sau refuzul ilegal de informație, amânarea abuzivă, neglijența.

Ombudsmanul nu va verifica plângerile îndreptate împotriva organelor de stat, persoanelor fizice sau juridice.

Ombudsmanul informează Parlamentul cu privire la cazurile de administrare defectuoasă pe care le descoperă, iar comisia componentă poate întocmi un raport în legătură cu acestea. La sfârșitul fiecărei sesiuni anuale, acesta prezintă Parlamentului un raport cu privire la rezultatele anchetelor întreprinse. Comisia competentă întocmește un raport care se prezintă Parlamentului în scopul dezbaterii. O zecime dintre deputații Parlamentului pot solicita destituirea Ombudsmanului pe motiv că nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale sau pentru că a comis o abatere gravă.

b).Controlor european pentru Protecția Datelor Personale

Pe baza art. 286 din Tratatul CE modificat la Amsterdam, Consiliul trebuia să instituie un organ independent de control însărcinat cu supravegherea aplicării actelor comunitare referitoare la protecția persoanelor fizice în privința prelucrării datelor personale și a liberei circulații a acestor date, de către instituțiile și organele comunitare.

Astfel, în 2002 a fost înființat postul de Controlor european pentru Protecția Datelor Personale, ca autoritate independentă de control care are obligația de a supraveghea modul de aplicare a actelor normative comunitare de protejare a datelor personale ale persoanelor fizice cu ocazia stocării, prelucrării, comunicării acestora.

Controlorul își are sediul la Bruxelles și din punct de vedere al statutului și salarizării este asimilat judecătorilor de la CJCE.

c). Mediator al Parlamentului European pentru răpirile internaționale de copii de către unul din părinți

Această funcție a fost înființată în temeiul Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene , potrivit căruia “În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie sa fie primordial. Orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare în interesul său”.

Funcția a fost creată în 1987, la inițiativa Lordului Plumb, pentru a veni în ajutorul copiilor proveniți din căsătorii internaționale destrămate, care au fost răpiți de unul dintre părinți, rolul mediatorului este acela de a încerca ajungerea la un acord voluntar între părintele răpitor și celălalt părinte, interesele copilului (copiilor) acestora fiind primordiale.

CAPITOLUL III – ATRIBUȚIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN

Pe baza competențelor prevăzute în tratate, atribuțiile Parlamentului European se pot grupa astfel

a) atribuții de control politic;

b) atribuții (putere) bugetară;

c) atribuții legislative;

d) atribuții în materie de relații externe.

Această grupare este împărtășită și în doctrina franceză

Alți autori grupează atribuțiile Parlamentului European în:

a) atribuții decizionale legislative;

b) atribuții de anchetă si de avocat al poporului;

c) atribuții de supraveghere si control;

d) atribuții consultative

Se observă că în această grupare nu apare funcția externă.

O alta grupare împarte atribuțiile în:

a) atribuții bugetare;

b) atribuții normative;

c) atribuții de control politic. În fine, o altă grupare, tot din doctrina franceză, face următoarea împărțire a atribuțiilor:

a) control politic;

– puterea de aprobare si nominalizare a membrilor instituțiilor;

– de anchetă (investigare);

– moțiunea de cenzură.

b) funcția decizională si legislativa.

Fără a fi partizanul uneia dintre grupările de mai sus, consider că atribuțiile PE se pot rezuma în prezent după cum urmează:

atribuțiile normative/legislative: cele care se concretizează prin participarea la decizii prin proceduri precum consultarea, cooperarea și co-decizia;

atribuțiile bugetare: puterea de a respinge proiectul de buget înaintat de Consiliu și autonomia asupra propriului buget;

atribuțiile politice, care se manifestă prin controlul asupra celorlalte instituții europene; conform acestora, PE se folosește de legitimitatea conferită prin alegerea democratică a membrilor săi și poate vota moțiuni de cenzură împotriva Comisiei, după cum această este obligată să prezinte în fața europarlamentarilor rapoarte anuale. În virtutea statutului său de reprezentant al popoarelor, PE are dreptul și la interpelări orale sau scrise adresate Consiliului sau Comisiei, ceea ce îl apropie extrem de mult de caracteristicile unui for legislativ național;

controlul asupra respectării dreptului comunitar: PE poate depune la Curtea de Justiție rapoarte prin care semnalează neconcordanța actelor Comisiei sau Consiliului cu prevederile dreptului comunitar sau lipsa de activitate a acestora;

atribuțiile internaționale, materializate prin necesitatea aprobării de către PE a acordurilor cu terțe state sau cu organizații internaționale.

Atribuțiile normative/legislative ale Parlamentului European.

Parlamentul European nu deține puterea legislativă supremă, principalul legiuitor fiind Consiliul, deși Parlamentul a dobândit un rol din ce în ce mai important în procesul de decizie comunitară. Principalele proceduri pe care Parlamentul European le aplică pentru îndeplinirea atribuțiilor legislative sunt: cooperarea, consultarea, codecizia și avizul conform.

a) Procedura de cooperare.

Această procedură, introdusă prin AUE, acordă un rol mai însemnat Parlamentului în sistemul decizional al Comunității, dar lasă ultimul cuvânt Consiliului. Astăzi se întâlnește extrem de rar, în sfera politicii economice și monetare.

b) Procedura de consultare.

În cadrul acestei proceduri Comisia propune, Consiliul luând decizia după consultarea Parlamentului. În prima etapă a dezvoltării comunitare era singura modalitate de participare a Parlamentului la procesul legislativ, dar cu timpul, aplicarea acesteia a scăzut, prin dezvoltarea procedurilor de cooperare și de codecizie.

Procedura se aplică în domenii precum: politica agrară comună, concurența, protecția socială, mediul înconjurător etc.

Deși avizul Parlamentului are doar o valoare consultativă, obținerea sa este obligatorie. Neîndeplinirea acestei condiții atrage după sine ilegalitatea actului.. În paralel cu procedura avizului consultativ obligatoriu, s-a dezvoltat consultarea opțională: Parlamentul a obținut de la Comisie comunicarea inițiativelor legislative, iar de la Consiliu solicitarea de avize chiar și în domeniile pentru care tratatele nu impun o asemenea consultare.

c) Procedura de codecizie.

Procedura, prin care Parlamentul capătă puteri apropiate de cele ale Consiliului, a fost introdusă de Tratatul de la Maastricht și modificată de Tratatul de la Amsterdam, fiind în prezent cea mai importantă din practica legislativă.

Procedura de codecizie (Articolul 251 al Tratatului CE, fostul Articol 189b) a fost introdusa prin Tratatul de la Maastricht. Ea permite Parlamentului European sa adopte instrumente legislative împreună cu Consiliul de Miniștri. În practica, aceasta a dus la sporirea puterilor legislative ale Parlamentului în domenii: libera circulație a forței de muncă, dreptul de ședere permanentă, serviciile, piața internă, educația, sănătatea, protecția consumatorului, rețelele trans-europene, mediul înconjurător, cultura și cercetarea.

Tratatul de la Amsterdam a simplificat procedura de codecizie, care astfel a devenit mai rapidă, mai eficientă și mai transparentă. În plus, ea a fost extinsă la noi domenii cum ar fi excluderea socială, sănătatea publică și combaterea fraudei.

Intensificarea caracterului democratic a acțiunii comunitare presupune ca Parlamentul să participe în exercitarea puterii legislative. De aceea, orice instrument legislativ adoptat cu majoritate calificată cade sub incidența procedurii de codecizie. În cele mai multe cazuri, dacă Parlamentul ia decizii în baza procedurii de codecizie, în Consiliu se decide prin vot cu majoritate calificată. Pentru unele prevederi ale Tratatului, codecizia continuă să coexiste cu unanimitatea.

Tratatul de la Nisa pune capăt acestei situații. Conferința interguvernamentală din februarie 2000 a propus extinderea ariei de aplicare a procedurii de codecizie în paralel și în continuarea extinderii domeniilor în care se recurge la votul cu majoritatea calificată a Consiliului.

Specialiștii au identificat șapte domenii pentru care Conferința interguvernamentală prevede extinderea aplicării votului cu majoritate calificată, care fac de asemenea obiectul procedurii de codecizie.

Acestea sunt: măsuri de stimulare pentru combaterea discriminării, cooperarea judiciară în cauze ce țin de dreptul civil, măsuri specifice pentru sprijinirea industriei, acțiuni de coeziune economică și socială, statutul partidelor politice și măsuri referitoare la politica de acordare a vizelor, azil și imigrație.

În Constituția europeană, această procedură a fost extinsă la alte domenii și a devenit "procedura legislativă ordinară", având aplicabilitate în adoptarea de "legi europene" și "legi cadru europene" – noile denumiri pentru instrumentele legislative așa cum sunt ele formulate în Constituție.

d) Procedura avizului conform.

Prin această procedură, Parlamentul nu poate formula amendamente la propunerea pe care o examinează, ci doar o acceptă sau o respinge. Avizul conform a fost introdus prin AUE, pentru acordurile de asociere cu state terțe și pentru cele de aderare. Acum mai întâlnim această procedură la acordurile internaționale cu implicații importante de ordin instituțional, bugetar sau legislativ, la sancțiunile luate împotriva unui stat membru, în caz de violare gravă a drepturilor fundamentale.

Atribuțiile bugetare ale Parlamentului European.

În 1970, PE a dobândit dreptul de a avea ultimul cuvânt cu privire la cheltuielile neobligatorii, proporția cheltuielilor neobligatorii ridicându-se de la 8% din bugetul pe 1970 la peste 60% din bugetul pe 2010, ultimul an când s-a mai făcut distincția respectivă.

Consiliul nu poate să impună niciodată un buget împotriva voinței PE, în timp ce PE poate avea ultimul cuvânt în unele condiții și poate impune un buget împotriva voinței Consiliului, ceea ce ne confirmă că poziția PE poate fi mai puternică decât cea a Consiliului.

Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, atât Consiliul, cât și PE efectuau două lecturi pe parcursul procedurii bugetare, la finalul căreia PE putea să adopte bugetul sau să-l respingă în ansamblu.

Până la schimbările majore introduse prin Tratatul de la Lisabona, tratatele ulterioare nu au adus modificări substanțiale.

Tratatul de la Lisabona a introdus o procedură bugetară mai simplă și mai transparentă (codecizia bugetară). Modificările provin în special din eliminarea distincției dintre cheltuieli obligatorii și cheltuieli neobligatorii, ceea ce permite abordarea similară a tuturor cheltuielilor în temeiul aceleiași proceduri.

Prin eliminarea distincției între cheltuieli obligatorii și cheltuieli neobligatorii (TFUE), acum PE stabilește împreună cu Consiliul toate cheltuielile bugetare.

Procedura a fost simplificată și prin faptul că în cadrul fiecărei instituții are loc o singură lectură, bazată pe proiectul de buget prezentat de către Comisie.

Dacă nu poate interveni decât parțial în structura bugetului, Parlamentul păstrează puterea de a-l respinge în bloc și de a cere prezentarea unui nou proiect, lucru petrecut în 1980 și 1985. Această prerogativă constituie un mijloc eficient de presiune față de Consiliu.

Parlamentul controlează modul de executare a bugetului de către Comisie, dând acesteia aprobare de executarea acestuia.

Atribuțiile politice.

a) Mijloacele de control politic.

În domeniul controlului politic PE a deținut încă de la început atribuții tradiționale:

atribuții de informare, constând în examinarea diferitelor documente și în special în discutarea în ședință publică a Raportului anual pe care îl supune Comisiei, precum și în posibilitatea de a adresa instituțiilor întrebări scrise sau orale;

atribuții de sancționare, constând în votarea unei moțiuni de cenzură pentru a constrânge Comisia să demisioneze.

Prin Tratatul de la Maastricht au fost extinse si întărite atribuțiile de control ale PE si au fost adăugate atribuții noi care pun in evidenta rolul PE in domeniul apărării drepturilor cetățenilor.

Aceste noi atribuții vizează:

Dreptul de anchetă. PE poate, la cererea unui sfert din numărul membrilor săi, să constituie o Comisie temporară de anchetă pentru a examina anumite fapte, fără a prejudicia însă atribuțiile conferite în baza Tratatelor altor instituții sau organe. Sunt avute în vedere în principal, afirmațiile de infracțiune sau de proasta administrare în aplicarea Dreptului Comunitar, cu excepția cazului în care faptele invocate se află în fața unei jurisdicții și atâta timp cât procedura jurisdicțională nu este terminată.

Posibilitatea de a primi petiții de la cetățenii Uniunii;

Dreptul de a numi un mediator care preia plângerile cetățenilor cu privire la eventualele neregularități din activitatea organelor sau instituțiilor.

O extindere semnificativă au cunoscut atribuțiile de informare. Participarea PE la procesul instituțional se manifestă prin obligația extinsă în mod semnificativ și impusă celorlalte instituții, de a-i fi supuse Rapoarte privind stadiul lucrărilor în domeniile esențiale de politică comunitară sau ale Uniunii. Consiliul European însuși trebuie să prezinte un raport după fiecare din reuniunile sale, precum și un raport anual scris privind progresele realizate de către Uniune.

Președintelui Comisiei si Președintelui Consiliului le este impusă obligația de a prezenta PE un raport cu privire la rezultatele supravegherii multilaterale instaurate în cadrul noii politici economice care să permită atingerea dezideratului numit “Uniunea Economică si Monetară”.

Comisia trebuie să supună PE, la fiecare 3 ani, un raport privitor la:

dizolvarea Uniunii și la stadiul aplicării dispozițiilor referitoare la cetățenia Uniunii;

domeniul coeziunii economice si sociale.

De asemenea, in fiecare an, Comisia va trebui să depună rapoarte privind cercetarea, explicitând în special progresele realizate, să stabilească evoluțiile înregistrate, obiectivele politicilor si să înainteze un Raport asupra situației demografice din Uniune.

Parlamentul aprobă desemnarea președintelui Comisiei și apoi acordă votul de învestitură Comisiei ca organ colegial. Adunarea este consultată la nominalizarea membrilor Curții de Conturi, a președintelui, vicepreședintelui și a membrilor directoratului Băncii Centrale Europene.

Parlamentul controlează activitatea Comisiei prin întrebările scrise, întrebările orale cu sau fără dezbatere. În practică, ele au fost extinse și asupra Consiliului; aceste întrebări privesc orice subiect din aria de competență a Uniunii.

A fost preluat de la Camera Comunelor britanică sistemul Question time: în fiecare perioadă de sesiune, se alocă o oră pentru întrebări. Fiecare deputat poate adresa Comisiei și Consiliului, în cursul unei perioade de sesiune, o singură întrebare scurtă asupra unui subiect de actualitate.

Procedura comisiilor de anchetă este un alt mijloc eficient de control, la care se adaugă numeroasele rapoarte pe care Comisia este obligată să le supună Parlamentului.

Parlamentul, în exercitarea funcției sale de control politic, poate:

– să adopte rezoluții cu privire la declarațiile prezentate în fața sa de către membri ai Comisiei, Consiliului si Consiliului European, când declarațiile au fost prezentate ca urmare a solicitărilor venite din partea acestor membri;

– să invite, prin Președintele Parlamentului, după consultarea Conferinței președinților, pe președintele Comisiei, comisarul responsabil cu relațiile cu Parlamentul sau un alt membru al Comisiei pentru a prezenta o declarație după fiecare reuniune a Comisiei pentru a expune principalele decizii adoptate. În dezbaterea care urmează, această neputând fi mai scurtă de 30 de minute, parlamentarii pot pune întrebări scurte si precise;

– să invite pe Președintele Curții de Conturi în cadrul procedurii de descărcare de gestiune sau în cadrul activităților de control bugetar să ia cuvântul pentru a prezenta observațiile conținute raportul anual, in rapoartele speciale sau in avizele Curții, precum si pentru a explica programul de activitate al Curții.

În fața Parlamentului European se prezintă de către Președintele Băncii Centrale Europene, în raportul anual privind activitățile Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) și politica monetară pentru anul precedent și anul în curs. Președintele Băncii Centrale Europene este invitat să participe la reuniunile comisiei parlamentare competente, de cel puțin patru ori pe an, pentru a prezenta declarații și a răspunde la întrebări. La cererea lor sau la cererea Parlamentului, Președintele, vicepreședintele sau alți membri ai Comitetului Director al Băncii Centrale Europene sunt invitați și la alte reuniuni.

În privința orientărilor generale de politică economică, recomandarea Comisiei europene este prezentată comisiei parlamentare competente care, la rândul ei, prezintă un raport în plen.

Un alt mijloc de control este moțiunea de cenzură, prin care Parlamentul poate sancționa Comisia; moțiunea poate fi adoptată cu 2/3 din voturile exprimate, adică majoritatea parlamentarilor (art. 201 TCE). În caz de admitere, Comisia este obligată să demisioneze în bloc. Adunarea a recurs rar la acest instrument energic, pentru că principala țintă a nemulțumirilor Parlamentului nu e Comisia, care nu deține puterea de decizie, ci Consiliul.

Tratatul de la Roma prevedea deja o moțiune de cenzură privind activitatea Comisiei (în prezent articolul 234 din TFUE).

Până în prezent, au existat doar opt moțiuni de cenzură și niciuna nu a fost adoptată, însă numărul de voturi în favoarea cenzurii a crescut în mod constant. Cu toate acestea, ultima moțiune (votată la 8 iunie 2005) a obținut doar 35 de voturi, cu 589 împotrivă și 35 de abțineri.

Moțiunea de cenzură cea mai aproape de reușită a fost suportată de Comisia Santer în ianuarie 1999.

b) Mediatorul European (Ombudsmanul).

Mediatorul European a fost înființat în cadrul Tratatului Uniunii Europene de la Maastricht, 1992.

Mediatorul acționează ca un intermediar intre cetățeni si instituțiile UE. El poate primi cereri de investigații de la cetățenii UE, oameni de afaceri si organizații și de la orice persoană cu rezidență sau cu sediul într-o țară membră a UE.

Mediatorul european investighează plângerile privind administrarea incorectă în instituțiile și organele Uniunii Europene. Instituțiile includ, de exemplu, Comisia Europeana, Consiliul Uniunii Europene si Parlamentul European. Agenția Europeana a Mediului si Agenția Europeană pentru Siguranța si Sănătatea la Locul de Munca constituie exemple de organe ale Comunității pe care acesta le poate investiga. Doar Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță activând în rolul lor juridic nu cad sub incidenta acestei jurisdicții.

De obicei mediatorul conduce cercetările în baza reclamațiilor, dar poate demara cercetări și din proprie inițiativă.

Mediatorul european nu poate investiga plângeri împotriva autoritarilor naționale, regionale sau locale, chiar dacă acestea privesc chestiuni legate de Uniunea Europeana. Exemple de asemenea autorități sunt departamentele guvernamentale, agențiile statului si consiliile locale.

Mediatorul nu constituie un organ de apel pentru deciziile luate de tribunale sau de mediatori naționali.

Mediatorul nu poate investiga plângerile împotriva unor activități sau persoane private.

Spre exemplificare, mediatorul investighează cazuri legate de:

lipsa de corectitudine;

discriminare;

abuz de putere;

refuzul sau lipsa accesului la informații;

întârzieri nejustificate;

proceduri incorecte

Anual, Ombudsmanul întocmește un raport pentru Parlamentul European.

Atribuții în materie de relații externe

Aceste atribuții își au sediul în art. 310 al TCE (fost 238) și art. 206 TCEEA cu privire la acordurile de asociere. Parlamentul European are dreptul să fie informat despre procesul diplomatic, despre acordurile comerciale sau economice cu țările terțe. Procedura de informare este intitulata „Luns/westerterp”, după numele președinților Consiliului care au acceptat în numele acestuia (consiliului).

Competențele Parlamentului în materie de relații externe pot fi grupate în:

a) domeniul tratatelor de aderare;

b) domeniul acordurilor internaționale;

c) domeniul reprezentării externe a Uniunii si politică externă și de securitate comună (PESC).

a) Competentele Parlamentului European in domeniul tratatelor de aderare

a.1. Înainte de începerea negocierilor.

În această etapă are loc o informare a Parlamentului, orice cerere fiind trimisă spre examinare comisiei competente. La propunerea comisiei competente a Parlamentului European a unui grup politic sau a unui număr de cel puțin 40 de membri ai Parlamentului European, Comisia sau Consiliul pot fi invitate de Parlament să participe la o dezbatere înainte de începerea negocierilor. Regulamentul de procedură nu prevede cu ce măsuri se încheie dezbaterea. Este încă un motiv pentru care se poate aprecia că este o procedură de informare prealabilă atâta timp cât pentru Comisie sau Consiliu nu rezultă obligații.

a.2. Pe timpul negocierilor.

În această etapă competențele Parlamentului cresc. Distingem atât o procedură de informare la nivelul comisiei competente a Parlamentului cu privire la negocieri, dar și o procedură decizională în care Parlamentul, pe baza unui raport al comisiei sale competente, poate să adopte recomandări, cu majoritatea de voturi cerută pentru avizul conform, solicitând ca recomandările să fie luate în considerare înaintea încheierii tratatului de aderare. Se poate aprecia că este o atribuție decizională și nu consultativă pentru că avizul, așa cum am arătat, este conform, deci obligatoriu și nu consultative; informarea pe timpul negocierilor poate fi si confidențială.

a.3. La încheierea negocierilor.

Proiectul de acord este supus avizului conform al Parlamentului European care, pe baza raportului comisiei competente a Parlamentului, se pronunță cu majoritatea voturilor membrilor care îl compun. Este tot o atribuție decizională, pronunțarea făcându-se prin aviz conform.

b. Competențele Parlamentului European în domeniul acordurilor internaționale.

Se referă atât la încheierea, cât și la reînnoirea sau modificarea tratatelor internaționale. Acordul internațional poate fi într-un domeniu specific, precum chestiunile monetare sau comerțul.

b.1. Înainte de începerea negocierilor.

Comisia competentă a Parlamentului European ia măsuri ca acesta să fie complet informat de către Comisia Europeană cu privire la recomandările sale privind mandatul de negociere. Informarea poate avea caracter confidențial.

Comisia competentă a Parlamentului, un grup politic din Parlament sau un număr de cel puțin 40 de europarlamentari, pot propune Parlamentului să solicite Consiliului să nu autorizeze deschiderea negocierilor până când Parlamentul nu se pronunță asupra mandatului de negociere. Parlamentul se pronunță pe baza raportului comisiei sale competente.

b.2. Pe timpul negocierilor acordului internațional.

Comisia parlamentară competentă este informată periodic și complet de către Comisie sau Consiliu despre stadiul negocierilor. Informațiile pot avea caracter confidențial. Parlamentul poate adopta recomandări care să fie luate în considerare înaintea încheierii acordului.

b.3. La încheierea negocierilor.

Acordul se prezintă Parlamentului pentru aviz sau aviz conform. Cu această ocazie nu sunt admise amendamente la textul acordului sau protocolului internațional. Atunci când cerința este de aviz conform si votul majoritatii este negative, Președintele Parlamentului informează Consiliul ca acordul în cauza nu poate fi încheiat. Votul în Parlament este unic (nu poate fi repetat).

c) Competențele Parlamentului European în domeniul reprezentării externe a Uniunii si politică externă și de securitate comună (PESC).

În ciuda rolului său formal modest în cadrul procesului decizional în materie de politică externă, Parlamentul European a susținut de la început conceptul PESC și a căutat modalități pentru extinderea domeniului de aplicare al acestuia. Având în vedere sfidările internaționale din ultimul deceniu, Parlamentul a exercitat de mai multe ori presiuni pentru crearea funcției de „ministru de Externe” al UE și pentru crearea unui „serviciu diplomatic european”.

Articolul 36 din TUE obligă Înaltul Reprezentant să consulte periodic Parlamentul cu privire la principalele aspecte și la opțiunile fundamentale din domeniul PESC și să îl informeze în privința evoluției acesteia. Parlamentul organizează, de două ori pe an, dezbateri privind progresele înregistrate în punerea în aplicare a PESC și formulează recomandări adresate Consiliului și Înaltului Reprezentant.

Dreptul Parlamentului de a fi informat și consultat cu privire la PESC/PSAC a fost întărit în continuare prin Declarația privind responsabilitatea politică făcută în 2010 de Înaltul

Reprezentant/Vicepreședintele Comisiei. Declarația prevedea, printre altele:

consolidarea statutului „reuniunilor comune de consultare” (RCC), care permit unui grup desemnat de deputați în Parlamentul European să se întâlnească cu omologi din cadrul Comitetului Politic și de Securitate al Consiliului (COPS), din cadrul SEAE și al Comisiei pentru a discuta misiunile PSAC civile planificate și în curs de desfășurare;

afirmarea dreptului „comitetului special” al Parlamentului de a avea acces la informații confidențiale referitoare la PESC și PSAC. Acest drept se întemeiază pe un acord interinstituțional din 2002;

organizarea de schimburi de vederi cu șefii de misiune, cu șefii de delegație și cu alți înalți funcționari ai UE în timpul reuniunilor comisiilor parlamentare și audierilor organizate de acestea;

mandatarea Înaltului Reprezentant să apară în fața Parlamentului, de cel puțin două ori pe an, pentru a informa cu privire la situația actuală în ceea ce privește PESC/PSAC și să răspundă la întrebări.

Pe lângă acest dialog politic, Parlamentul își exercită autoritatea prin intermediul procedurii bugetare. În calitatea sa de co-autoritate bugetară a UE, Parlamentul trebuie să aprobe bugetul anual al PESC. De asemenea, Parlamentul contribuie la conturarea instrumentelor financiare externe relevante (de exemplu, Instrumentul European pentru Democrație și Drepturile Omului și Instrumentul pentru Stabilitate), printr-un proces de negocieri trilaterale cu Consiliul și Comisia.

O mare parte a activității Parlamentului în domeniul PESC se desfășoară în cadrul unor comisii de specialitate, îndeosebi în Comisia pentru afaceri externe (AFET) și în cele două subcomisii (pentru Securitate și apărare/SEDE și pentru Drepturile omului/DROI), precum și în cadrul Comisiei pentru comerț internațional (INTA) și al Comisiei pentru dezvoltare (DEVE).

Aceste comisii influențează PESC prin intermediul rapoartelor și avizelor pe care le emit. Ele îndeplinesc, de asemenea, funcția de puncte principale de contact ale Parlamentului cu structurile de guvernare la nivel mondial (inclusiv Organizația Națiunilor Unite), alte instituții ale UE, Președințiile Consiliului și parlamentele naționale ale statelor membre.

Activitatea legată de PESC se desfășoară, de asemenea, în cadrul delegațiilor parlamentare, al căror rol este de a menține și dezvolta contactele internaționale ale Parlamentului (îndeosebi prin intermediul cooperării interparlamentare), de a promova valorile fundamentale ale Uniunii, inclusiv libertatea, democrația, drepturile omului, libertățile fundamentale și statul de drept.

Există, în prezent, 34 de delegații interparlamentare permanente, incluzând comisiile parlamentare mixte (CPM), comisiile de cooperare parlamentară (CCP), alte delegații parlamentare și adunările parlamentare comune.

Printre exemplele notabile de delegații interparlamentare se numără:

Adunarea parlamentară comună ACP-UE, înființată pentru a reuni deputați în Parlamentul European și reprezentanți aleși din țările din Africa, Caraibe și Pacific (ACP) care au semnat Acordul de la Cotonou. Acesta este compusă din 78 de deputați în Parlamentul European și 78 de parlamentari din țările ACP și se reunește de două ori pe an. O proporție substanțială a activității sale este dedicată chestiunilor legate de cooperarea pentru dezvoltare și de promovarea democrației și a drepturilor omului, și are ca rezultate angajamente comune;

EuroLat este o Adunare multilaterală comună care își are începuturile în Asociația strategică biregională, înființată în iunie 1999 între UE și America Latină și Caraibe. Este compusă din 150 de membri, 75 din partea Parlamentului European și 75 din partea parlamentelor regionale din America Latină, incluzând Parlatino (Parlamentul latino-american), Parlandino (Parlamentul andin), Parlacen (Parlamentul central-american), Parlasur (Parlamentul Mercosur) și congresele naționale ale statelor Chile și Mexic;

Adunarea parlamentară Euronest (AP), forumul parlamentar al Parteneriatului estic al UE, ce reunește deputați în Parlamentul European și deputați din parlamentele naționale din țările Parteneriatului estic. Euronest organizează o sesiune plenară anuală pentru a discuta chestiuni regionale de interes comun. Ea are patru comisii tematice permanente (privind chestiuni cu caracter politic, economic, energetic și social) și două grupuri de lucru (privind Belarus și regulamentul de procedură). În componența sa intră 60 de deputați în Parlamentul European și 60 de deputați din țările Parteneriatului estic (zece din fiecare țară);

Adunarea parlamentară a Uniunii pentru Mediterana (AP-UpM), ce reprezintă dimensiunea parlamentară a Uniunii pentru Mediterana (UpM), care a înlocuit Parteneriatul euro-mediteranean (Procesul de la Barcelona). AP-UpM este, ea însăși, succesoarea Adunării parlamentare euro-mediteraneene și a fost lansată în mod oficial la summit-ul șefilor de stat și de guvern din 43 de țări, din 2008. Printre cei 240 de membri ai săi se numără 120 de membri din zece țări mediteraneene, 75 de parlamentari din statele membre ale UE și 45 de deputați în Parlamentul European. Adunarea este responsabilă cu intensificarea parteneriatului euro-mediteranean și cu discutarea chestiunilor politice, economice și culturale de interes reciproc. Parlamentul European a asigurat Președinția AP-UpM până în martie 2013.

Implicarea Parlamentului în PESC contribuie la sporirea responsabilității democratice a politicii.

Parlamentul a susținut cu entuziasm peisajul instituțional post-Lisabona, promovând un rol sporit pentru SEAE, pentru delegațiile UE și pentru RSUE, precum și o PESC mai coerentă și mai eficace. Pentru a evita duplicarea și lipsa de eficiență, Parlamentul a insistat pentru o maimare coerență între instrumentele politice și financiare ale UE pentru politicile externe.

Parlamentul a oferit o platformă pentru dialog între factorii de decizie instituționali și guvernamentali, precum și cu societatea civilă și cu comunitățile epistemice (cum ar fi grupurile de reflecție și cadrele universitare), contribuind la sensibilizarea publicului cu privire la PESC și la facilitarea participării unei game largi de parteneri din și din afara UE, atât guvernamentali cât și neguvernamentali.

Prin activitățile sale, Parlamentul a întărit vizibilitatea politicilor externe ale UE, și a servit ca o punte de legătură între instituțiile UE și cetățeni.

Influența tratatelor asupra atribuțiilor Parlamentului European

Principalele aspecte ce definesc activitatea PE sunt următoarele:

are un rol consultativ în procesul elaborării actelor comunitare;

emite avize conforme referitoare la încheierea acordurilor internaționale;

exercită un control politic asupra Consiliului si a Comisiei;

intervine în procedura de desemnare a membrilor Comisiei;

se bucură de dreptul de inițiativă, putând cere Comisiei să prezinte propuneri;

are o putere de codecizie legislativă în domeniul bugetar și în alte domenii expres prevăzute de tratate;

are dreptul de a examina petițiile care îi sunt adresate;

numește si destituie pe mediatorul european.

Tratatele constitutive nu au încredințat PE decât o funcție de control in cadrul Tratatului CECA, o funcție de deliberare si control in Tratatul CEE si CEEA, atribuții insuficiente pentru rolul pe care PE și l-a revendicat și nu a încetat niciodată să îl revendice.

Creșterea rolului PE pe domenii s-a realizat treptat.

Primul pas a fost în domeniul bugetar, care a constat în stabilirea unui sistem de resurse proprii Comunităților Europene făcând necesară recunoașterea unor prerogative importante PE.

Astfel, prin Tratatul de la Luxemburg, s-a stabilit ca PE are posibilitatea de a propune modificări la Proiectul de buget stabilit de Consiliu, iar în problema „cheltuielilor neobligatorii” dispune de ultimul cuvânt.

Mai mult, prin Tratatul de la Bruxelles Parlamentului i s-a acordat dreptul de a respinge în bloc Bugetul și aproba sau nega descărcarea Comisiei cu privire la execuția bugetară.

Odată cu trecerea la sistemul alegerilor directe PE dobândește o nouă legitimare care îi conferă dreptul să revendice o întărire a atribuțiilor sale. Consolidându-și atribuțiile bugetare se de control, PE revendică mai ales participarea la procesul legislativ, considerând că transferul competentelor la nivel comunitar trebuie în mod obligatoriu să fie însoțit de un control democratic de același nivel.

Actul Unic European a introdus procedura de cooperare care dă posibilitate PE să se manifeste mult mai semnificativ în procesul legislativ comunitar si totodată i-a recunoscut un drept de aviz conform cu privire la Acordurile de aderare si asociere. Astfel, PE a dobândit competența de a influenta și mai puternic procesul legislativ, fiind-ui permisă o a doua trecere in revistă a propunerilor legislative. Acest lucru s-a manifestat mai ales în cazul deciziilor privind realizarea pieței interne. De la intrarea in vigoare a Tratatului Uniunii Europene, această procedura este aplicată cu precădere in următoarele domenii: transporturi, interzicerea discriminării, aplicarea prevederilor art.101, fonduri sociale, educație profesională, rețele trans-europene, coeziune economică și socială, cercetare, mediu, colaborare în vederea dezvoltării, securitate și sănătate la locul de muncă, acorduri privitoare la politica socială etc.

Prin Tratatul de la Amsterdam domeniul de aplicare a procedurii de cooperare a fost limitat considerabil în favoarea procedurii de codecizie, rămânând a fi aplicată numai în anumite probleme care vizează uniunea economică și monetară

Tratatul asupra Uniunii marchează fără îndoiala o noua etapa cruciala in procesul spre o reechilibrare a puterilor legislative in comunitate. El extinde cele doua proceduri create prin Actul unic la numeroase alte domenii si totodată instituie o a treia procedura, numita in mod curent „codecizie”. Această se caracterizează prin: acordarea unui drept de veto PE, precum și pe instaurarea unui dialog direct intre PE si Consiliu în cadrul unui Comitet de Conciliere, în cazul existenței unui dezacord între cele două instituții.

Parlamentul dispune astfel de anumite competente extinse in următoarele domenii: libera circulație a lucrătorilor, dreptul de stabilire, servicii, piața interna, politica educaționala si culturala, sănătatea (măsuri de promovare), politica consumatorului, rețele trans-europene (linii directoare), politica mediului (programe generale de acțiune) si cercetare (programul cadru).

Prin Tratatul de la Amsterdam, procedura codeciziei a devenit mai simpla si astfel mai eficienta, mai rapida si mai transparenta. Totodată, a fost extinsa asupra unor noi domenii: excluderea sociala, sistemul de sănătate si combaterea fraudei – probleme care afectează interesele financiare ale Comunității.

In același timp, pe lângă creșterea puterilor sale in elaborarea deciziilor, noile competente pe care le primește dau posibilitatea PE sa participe in mod mai activ la viața comunitara si totodată sa fie un instrument direct intre cetățean si instituțiile comunitare competente.

Parlamentul participa la procesul care conduce la adoptarea actelor comunitare, exercitând atribuțiile sale in cadrul Procedurilor definite la art. 189 B si 189 C (codecizia si cooperarea), acordând avize conforme sau avize consultative.

Actul Unic European (AUE) din 1986 (intrat în vigoare din1987) este primul tratat care a adus o revizuire generală a dreptului comunitar originar. Până la adoptarea acestui document, singura procedură legislativă în care era implicat Parlamentul era procedura consultativă. AUE a adus două noi proceduri (procedura avizării și cea a cooperării) ce necesitau implicarea Parlamentului și a extins domeniile unde treabuia aplicată procedura consultative (transport, cercetare, protecția mediului înconjurător).

Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht în 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 a constituit un punct de cotitură în viața Parlamentului European.

Uniunea Europeană, fără a avea personalitate juridică și implicit fără să fie o organizație internațională, este o formă de cooperare interguvernamentală, care are la bază Comunitățile Europene, precum și politica externă și de securitate comună, respectiv cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne.

Acest tratat, în primul rând a modificat în mod simbolic art. 137 din Tratatul CE, care prevedea că parlamentul “are competențe consultative și de control”, noua reglementare precizând, că parlamentul “exercită prerogativele cu care a fost înzestrat prin Tratat”. Parlamentul European a primit posibilitatea de a acționa în instanță celelalte instituții comunitare, în măsura în care acestea ar încălca unele prerogative. În afară de aceste modificări, a crescut numărul domeniilor de aplicare ale procedurilor cooperării și avizării, respectiv au fost introduse procedura codeciziei și cea a informării.

De asemenea, prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentul european a dobândit prerogative de control, mult mai însemnate față de executivul comunitar (Comisie), decât moțiunea de cenzură de pe vremuri. Mai precis, numirea Comisiei după Maastricht depinde de aprobarea Parlamentului, iar durata mandatului comisarilor a crescut de la 4 la 5 ani pentru ca acesta să corespundă cu mandatul parlamentarilor.

Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatului privind UE din 17 iulie1997 (1 mai 1999), menit să creeze capacitatea de aderare pentru primirea statelor est-europene, deși nu a reușit o reformă instituțională, a adus totuși schimbări importante în cazul Parlamentului.

În primul rând, a fost reformulată procedura codeciziei în sensul simplificării acesteia, deoarece pe de o parte procedura poate fi încheiată după prima citire a proiectului de către Parlamentul European, pe de altă parte, la cea de a doua citire, procedura a fost limitată în timp, și nu în ultimul rând, Consiliul a pierdut posibilitatea de a forța adoptarea propriei poziții contrar voinței parlamentarilor.

În al doilea rând, mare parte din domeniile în care se aplică procedura cooperării au trecut în domeniul codeciziei.

În al treilea rând, Parlamentul European a dobândit competențe suplimentare în procedura de numire a comisiei. Astfel, numirea președintelui Comisiei trebuie aprobată de Parlamentul European, viitorii membrii sunt audiați în mod individual de Parlament, iar consiliul comisarilor trebuie aprobat de asemenea de către acesta.

Tratatul de la Nisa a fost elaborat în decembrie 2000 la Nisa de șefii de stat și de Guvern a statelor membre CE, a fost semnat în 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare din 1 februarie 2003.

Prin acest tratat s-a încercat demolarea ”deficitului democratic” existent de decenii la nivelul Parlamentului European. Astfel, s-a încercat reîmpărțirea locurilor de parlamentari în așa fel încât să se realizeze o reprezentare proporțională, respectiv să se extindă competențele legislative ale Parlamentului.

O altă noutate este că, prin adăugarea alin. (2) la art. 191 din Tratatul CE, prin procedura codeciziei s-a preconizat elaborarea unui statut al partidelor europene sau mai precis al fracțiunilor constituite la nivelul Parlamentului European, care nu țin cont de naționalitate (cetățenie), ci de culoare politică, care să permită o mai mare transparență privind funcționarea acestora.

Alte modificări sunt cele referitoare la extinderea procedurii codeciziei la alte domenii cum ar fi: domeniul măsurilor luate împotriva discriminării sau domeniul cooperării judiciare în materie civilă..

Ultima modificare relevantă este adusă în domeniu de tratatul de aderare încheiat cu România și Bulgaria, care prevede că numărul parlamentarilor se majorează de la data aderării și până la începutul legislaturii din 2009, Bulgaria având 18 , iar România 35 de locuri de parlamentari.

Tratatul de la Lisabona este ultimul tratat semnat la 13 decembrie 2007, acesta intrând în vigoare la 1 ianuarie 2009.

Articolul 9A al acestui tratat face precizări referitoare la Parlamentul European după cum urmează:

“(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară. Acesta exercită funcții de control politic și consultative, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege președintele Comisiei.

(2) Parlamentul European este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele. Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase de locuri. Consiliul European adoptă în unanimitate, la inițiativa Parlamentului European și cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenței Parlamentului European, cu respectarea principiilor menționate la primul paragraf.

(3) Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct, liber și secret, pentru un mandat de cinci ani.

(4) Parlamentul European își alege președintele și biroul dintre membrii săi.”

CAPITOLUL IV – CONSIDERAȚII FINALE

Instituțiile UE, inclusiv Parlamentul European nu reprezintă organe statale, ele având o natură juridică specifică. Atâta vreme cât Uniunea rămâne o organizație suprastatală, întemeiată pe voința statelor membre suverane și pe principiul atribuirii limitate de competențe, în principiu, este suficientă legitimarea conferită prin intermediul parlamentelor și guvernelor naționale, la care se adaugă alegerea directă a Parlamentului European, așa cum a reieșit din hotărârea „Maastricht” a Tribunalului constituțional german. Dacă însă la nivel european s-ar institui un stat federal, în cadrul său ar trebui atins un nivel de legitimitate democratică în întregime comparabil cu cel de la nivel statal.

Gradul de legitimitate de la nivel european este apreciat a fi inferior celui practicat și cerut la nivelul statului democratic, situație explicabilă prin caracterul supranațional al Uniunii.

Pentru constituirea ipotetică a unui stat federal european, care să răspundă cerințelor democrației, ar fi necesar ca Parlamentul European să fie ales prin votul egal al cetățenilor europeni, egalitate ce ar permite o competiție politică și cristalizarea unei majorități politice aptă să impună anumite direcții politice și să susțină un guvern european.

Pentru ca un organ să fie reprezentativ în sensul dreptului constituțional trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: alegerea prin vot direct de către cetățeni în vederea exercitării puterii politice și exercitarea suveranității naționale, prin îndeplinirea celor mai importante funcții la nivel statal.

Parlamentul European nu este un organ reprezentativ în sensul teoriei dreptului constituțional, el fiind o instituție europeană a unei organizații supranaționale creată cu scopul exercitării unor atribuții care, în mod normal, țin de suveranitatea statală, dar au fost transferate la nivel european.

Chiar dacă alegerea sa se realizează prin vot, sistemul de vot nu este uniform în ansamblul UE, fiecare stat membru folosind unul propriu pentru alegerea membrilor săi în Parlamentul European.

Alegerile pentru parlamentarii europeni nu se organizează în circumscripții electorale constituite la nivel european, ci se organizează de fiecare stat membru în parte potrivit unor

sisteme electorale relativ apropiate de cele utilizate pentru alegerile naționale.

Exercitarea puterii publice este supusă principiului majorității, cu formarea periodică a unui guvern responsabil și a unei opoziții nestânjenite, care are șansa preluării puterii. Îndeosebi la alegerile parlamentare trebuie articulată o voință majoritară generală, astfel încât din alegeri să rezulte o voință politică certă cu privire la direcțiile de urmat.

Parlamentul European nu este organul reprezentativ al unui popor european suveran, întrucât în alcătuirea sa nu se respectă dreptul fundamental al egalității ponderii votului fiecărui cetățean, fiind așadar imposibilă formarea democratică a unei majorități politice și a dualității putere-opoziție.

Parlamentul European rămâne așadar, o adunare a popoarelor statelor membre, după Tratatul de la Lisabona, el devenind o adunare a cetățenilor statelor membre. Prin urmare, Parlamentul European tinde la reprezentarea majorităților și raporturilor de putere politică existente la nivel național, astfel încât în cadrul său sunt reprezentate popoarele europene organizate în statele lor, cu raporturile de putere politică formate în alegeri parlamentare democratice, iar nu un popor european.

În prezent, scopul Parlamentului European este acela de a păstra și dezvolta statutul de egalitate pe care l-a câștigat în raport cu celelalte instituții europene, în special cu Consiliul, precum și de a sensibiliza electoratul european cu privire la rolul și poziția sa aflate în continuă creștere în cadrul UE.

Chiar dacă Parlamentul European este doar aparent un organ reprezentativ, la nivel european sunt prevăzute mecanisme ce presupun participarea cetățenilor europeni la procesul decizional, inclusiv prin intermediul atribuțiilor exercitate de acesta (de exemplu, mecanisme

legislative, de numiri și demitere din funcție, de control, de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene).

Implicarea cetățenilor în procesul decizional la nivel european (drept de inițiativă legislativă, drept de petiționare, drept de recurs la mediator, drept de acces la documentele instituțiilor, drept de control judiciar) reprezintă și un mod de control asupra reprezentanților lor la nivel european, care se adaugă sancțiunii electorale.

Dat fiind mandatul reprezentativ al Parlamentului European, sancțiunea electorală constă în nealegerea pentru un al doilea mandat, neexistând posibilitatea de revocare a întregului Parlament înainte de expirarea termenului de 5 ani de mandat.

BIBLIOGRAFIE.

TRATATE

Tratatul CECO http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm

http://europa.eu/scadplus/treaties/ecsc_en.htm

Tratatul CEEA (EURATOM)

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm;

http://europa.eu/scadplus/treaties/euratom_en.htm

Tratatul CE (fostul Tratat CEE)

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm

Tratatul de fuziune

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_other.htm

Tratele bugetare

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_other.htm

Actul Unic European:

http://europa.eu/scadplus/treaties/singleact_en.htm;

http://europa.eu/scadplus/treaties/singleact_en.htm

Tratatul de la Maastricht:

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/dat/11992M/htm/11992M.html;

http://europa.eu/scadplus/treaties/maastricht_en.htm

Tratatul de la Amsterdam:

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/dat/11997D/htm/11997D.html

Tratatul de la Nisa:

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa:

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm

Tratatul de aderare a Bulgariei și României la UE: http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?cid=192&lid=1&id=23282

Textele consolidate:

http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm.

LUCRĂRI

R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, Editura„Monitorul Oficial”, București, 2007.

G.FABIAN, N.MIHU, E.VERESS, Parlamentul European, Editura Wolters Kluwer, București, 2007.

AUGUSTIN FUEREA,Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2006

M.L.LĂCĂTUȘ, M.P. PUȘCAȘ,Cultură civică , Editura Corint, București, 2004.

MILITARU, NELY IOANA, Dreptul Uniunii Europene. Cronologie, izvoare, principii, instituții ediția a II – a, Editura Universul Juridic, București, 2012

DRĂGAN, GABRIELA, DRĂGOI, MIHAELA CRISTINA, Uniunea Europeana – etape, instituții, mecanisme,Editura ASE, București, 2013

CONSTANTINESCU, MIHAI, Parlamente europene, Editura Fundația România de Mâine, București, 2003

SAURON, JEAN-LUC, Curs de instituții europene –Puzzle european, Editura Polirom, București, 2010

PUBLICAȚII, ARTICOLE

Buletinul Uniunii Europene: http://europa.eu.int/abc/doc/off/bull/en/welcome.htm;

Observatorul legislativ – Documente emise de Parlamentul European:
http://www.europarl.eu.int/dors/oeil/en/default.htm;

EUR-OP: http://www.publications.eu.int/;

EUROSTAT: http://europa.eu.int/comm/eurostat/.

SURSE INTERNET

Regulamentul de procedură al Parlamentului European: http://www.europarl.europa.eu/sides/getLastRules.do?language=RO&reference=TOC;

Site-ul Parlamentului European –Organizare și Activitate: http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/0025729351/Organizare-%C5%9Fi-activitate.html;

Site-ul Biroului de Informare al Parlamentului European – Organizarea și Funcționarea: http://www.europarl.ro/view/ro/organizare_functionare.html;

“Welcome to the European Parliament”, site-ul oficial al Parlamentului European: http://www.europarl.eu/int;

“Members of the European Parliament”, http://www.europarl.eu/members.