Evaluarea Statistica a Dezvoltarii Urbane In Regiunea Nord Est

CUPRINS

INTRODUCERE

CONCEPTUL DE DEZVOLTARE URBANĂ

Sistemul urban

Abordarea unui studiu privind dezvoltarea urbană trebuie să pornească de la clarificarea noțiunilor pe care acest concept le implică, și anume de la definirea și caracterizarea elementelor care compun sistemul urban.

Sistemul urban implică noțiunea de oraș, confundându-se chiar cu aceasta în unele interpretări teoretice. De aceea, conceptului de „oraș” i se va aloca în această lucrare o atenție sporită.

Orașul

Majoritatea lucrărilor de specialitate încep definirea orașului prin explicarea complexității acestei noțiuni și prin atenționarea cititorului că o definire exactă, cuprinzătoare și unanim valabilă nu este posibilă. În același sens, lucrarea de față nu își propune să definească termenul de oraș ci să sintetizeze considerațiile teoretice existente astfel încât să contribuie la o mai bună înțelegere a noțiunii.

Orașul nu este definit și nici caracterizat la fel de disciplinele interesate de acest lucru. Astfel, se observă diferențe majore între abordările geografiei urbane, ale economiei regionale, ale sociologiei urbane, ale administrației, ale dreptului etc. Toate acestea au, însă, o trăsătură comună, și anume delimitarea orașului – ca așezare urbană – față de sat – ca așezare rurală. Elementul definitoriu pentru această diferențiere este agricultura (mai precis, activitatea agricolă) care este asociată în mod clar satului ca ocupație de bază și chiar definitorie, ceea ce pentru oraș nu este valabil.

Noțiunea de oraș comportă diferențe de abordare și de la stat la stat, ieșind în evidență diferențele culturale, cele date de tradițiile economice specifice fiecărui stat și chiar și particularitățile așezărilor umane ce țin de relief.

Având în vedere că aria de studiu a lucrării față este Regiunea de Dezvoltare Nord-Est din România, vom aprofunda în cele ce urmează considerațiile teoretice din literatura românească de specialitate cu privire la noțiunile legate de dezvoltarea urbană.

Așa cum arătam mai sus, definirea orașului diferă în funcție de particularitățile și de elementele de interes pentru disciplinele care tratează această noțiune. Astfel, în geografia urbană se poate regăsi următoarea definiție:

„Orașul desemnează un spațiu urban de extensiune limitată în raport cu spațiul rural, care îl înconjoară, detașându-se prin caracteristici morfologice și demografice, prin funcțiile și rolul său economic, social și cultural. Prin morfologie se deosebește față de sat datorită modului de distribuție a cartierelor, relativ heterogene, prin habitatul dens și extins pe verticală (prin străzi și nu drumuri, ca în cazul satului), prin clădiri monumentale inserate într-un peisaj deosebit de cel rural, prin existența unui spațiu de tranziție spre periferie.”

Acest exemplu este unul edificator pentru definirea orașului prin diferențierea de sat și este des preluat de lucrările de specialitate. În aceeași direcție, V. Cucu definește orașul prin „opoziția cu satul”, evidențiind o serie de elemente definitorii ale acestei deosebiri:

„Orașul este un spațiu intens populat, cu un înalt grad de concentrare, producție și organizare socială, culturală, care se dezvoltă în anumite condiții de spațiu și de timp, grație convergenței forțelor de producție și în permanență opoziție cu satul.”

O altă definiție ce ține de geografie dă o altă interpretare orașului, și anume de așezare umană datorată unor activități (în general economice) cu o amploare deosebită, regională, ce depășesc limitele așezării în sine:

„Orașele sunt grupări de clădiri și de oameni, provocate de circumstanțe regionale în legătură cu circulația mărfurilor și a oamenilor.”

În completarea acestei aprecieri, o altă definiție a orașului subliniază faptul că amploarea activităților din oraș depășește limitele acestuia, orașul având un rol important din punct de vedere politico-administrativ și socio-cultural în arealul (zona) în care este amplasat. Superioritatea față de sat este dată chiar de acest „rol important” și, drept urmare, orașul se bucură de o dotare socio-culturală, administrativă și edilitară mai ridicată față de sat, devenind mai atractiv pentru locuire.

Orașul este o „formă de așezare, unitate teritorial-administrativă, cu caracter urban datorită activităților productive preponderent neagricole, datorită funcțiilor sale politico-administrative și social-culturale complexe dominate de rolul pe care îl are în teritoriul administrativ (județul) din care face parte. În anumite cazuri, orașul poate depăși ca importanță, prin anumite funcțiuni dominante, limitele teritoriului administrativ în care se află. Datorită rolului și funcțiunilor sale, orașul are un nivel superior de locuire, de dotare social-culturală și echipare tehnico-edilitară, în comparație cu satul.”

În domeniul dreptului, orașul este tratat tot în comparație cu satul (comuna), dar pentru caracterizarea diferențelor se recurge la două noțiuni generale și cuprinzătoare: nivelul de trai și nivelul de civilizație. O trăsătură a orașului evidențiată în definiția în cauză este un grad mai ridicat de dezvoltare a serviciilor publice.

Orașul este „o structură teritorială dezvoltată economic, industrial, social, în care nivelul de trai și de civilizație este mai ridicat față de comune. Serviciile publice sunt mai dezvoltate și mai numeroase.”

Transpus în text legislativ, orașul este definit strict prin existența în componența sa a unei localități urbane:

„Orașul este unitatea administrativ-teritorială de bază alcătuită fie dintr-o singură localitate urbană, fie din mai multe localități, dintre care cel puțin una este localitate urbană. Localitatea urbană – localitate în care majoritatea resurselor de muncă este ocupată în activități neagricole cu un nivel diversificat de dotare și echipare, exercitând o influență socioeconomică constantă și semnificativă asupra zonei înconjurătoare.”

O descriere concluzivă a opiniei urbaniștilor moderni cu privire la oraș este prezentată de Irina Popescu, accentuând înțelegerea complexității orașului și tinderea spre abordarea lui drept un sistem:

„Orașul nu mai este conceput ca o simplă împreunare de case și străzi, ca un monument, ci ca un ansamblu de ființe umane, pornind de la nevoile acestora: de locuințe, de a munci, circula, a-și petrece timpul liber etc. Pentru a contribui la bunăstarea citadinilor trebuie urmărite o serie de obiective variate de ordin […] sanitar […], social […], economic […], estetic […].”

Aceeași autoare prezintă percepția orașului în literatura economică, caracterizând orașul prin concentrarea capitalului disponibil într-o anumită zonă. Din această definiție rezultă că orașul dezvoltă legături economice cu localitățile din apropierea sa, exercitând o influență asupra acestora și chiar concentrând capitalurile provenind din zonele învecinate. Rolul orașului, din acest punct de vedere, este acela de a colecta și a prelucra resursele disponibile în aria sa de influență.

„Orașul este locul care prezintă cele mai mari densități de investiții și echipamente pe unitate de suprafață, reunind majoritatea capitalurilor disponibile, chiar și cele provenind din spațiul rural. El concentrează un volum considerabil de activități transformatoare de materii prime în bunuri materiale, fapt ce generează o serie de „intrări” (materii prime, energie, informații, forță de muncă etc.) și „ieșiri” (produse finite, forță de muncă, informații etc.), care sunt cu atât mai variate și mai complexe cu cât orașul este mai important.”

Așa cum se observă din definițiile prezentate mai sus, noțiunea de oraș este stabilită majoritar prin aprecieri de ordin calitativ și nu cantitativ, de unde și caracterul relativ al aprecierilor referitoare la statutul de oraș al unei localități. În fapt, una dintre problemele definirii orașelor rezidă din caracteristicile pe care trebuie să le aibă o localitate pentru a fi declarată oraș. Separarea de zona rurală, așa cum s-a observat, este foarte importantă pentru recunoașterea unui anumit grad de dezvoltare a comunităților omenești, derivând dintr-o competiție eternă între localități și din dorința de afirmare a supremației teritoriale.

Astfel, la nivel cognitiv, orașele (în special cele mari) sunt ușor de recunoscut, fie prin caracteristicile urbanistice (densitate mare a clădirilor cu o complexitate ridicată, dimensiunea căilor de comunicație, dinamica activităților economice și sociale etc.), fie chiar prin statutul de oraș care le este deja atribuit prin lege și cu care sunt asociate. De aceea, atenția din acest punct de vedere este concentrată asupra „condițiilor de departajare” dintre oraș și sat, și a nume a condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească o localitate rurală pentru a fi declarată oraș.

Această problemă este unanim valabilă pentru toate statele lumii, inclusiv pentru România. Din experiența modernă a orașelor, pentru care rațiunile de înființare nu mai sunt de ordin militar, religios etc., se desprind 4 criterii principale de care se ține cont în stabilirea statutului de oraș al unei localități:

Criteriul demografic sau cel al minimului de populație – este cel mai simplu de evaluat și variază de la țară la țară, în funcție de specificul așezărilor umane; în unele cazuri, efectivului demografic îi este asociată și densitatea demografică; ONU recomandă un minim de 2.000 de locuitori, dar standardele naționale variază foarte mult, de la 200 de locuitori în țările nordice, 5.000 de locuitori în România până la 50.000 de locuitori în Japonia;

Criteriul activității agricole sau al procentului populației ocupate în agricultură – rezidă direct din separarea orașului de sat din prisma activităților economice; valorile maxime admise pentru procentul populației ocupate în agricultură variază, înregistrându-se valori de 50% (Ucraina), 25% (România), 20% (Olanda) sau chiar 15% (Rusia);

Criteriul elementelor urbane sau al funcțiilor și facilităților urbane – este cel mai dificil de stabilit din rațiuni de cuantificare; unul dintre cele mai clare astfel de sisteme este cel Chinezesc; România stabilește pentru acest criteriu indicatori minimali ce se referă la echiparea edilitară, servicii medicale, facilități culturale, turistice, etc.;

Criteriul administrativ sau legislativ – cel mai simplu de aplicat, acest criteriu se bazează pe voința majorității populației localității respective și pe importanța localității pentru zona/regiunea în care este amplasată; este concretizată prin texte legislative de atestare; acest criteriu face ca ridicarea la rang de oraș să fie o decizie relativă, ce ține cont de dezvoltarea generală a zonei în care localitatea în cauză este amplasată.

Aplicarea acestor criterii nu este uniformă, nici prin valorile minime stabilite pentru fiecare nici prin numărul de criterii aplicate simultan, existând cazuri în care doar unul dintre acestea este luat în calcul.

În România, caracteristicile „de bază” ale unui oraș sunt stabilite prin Legea nr. 351/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul. Această lege prevede indicatorii minimali de definire a orașelor, printre care o populație de cel puțin 5.000 de locuitori, dintre care cel puțin 75% trebuie să fie ocupați în sectoare economice neagricole, cel puțin 7 paturi de spital la 1.000 de locuitori, cel puțin 50 de locuri de cazare într-o unitate hotelieră etc. Din prisma acestor condiții, România ar părea că adoptă primele trei criterii enunțate mai sus. În fapt, experiența ultimilor ani demonstrează că o parte din orașele existente și cea mai mare parte din orașele noi (cele mai multe datând din anii 2003-2005) nu respectă foarte mulți dintre indicatorii stabiliți prin lege. Spre exemplu, orașul Căzănești din Ialomița (circa 3.500 locuitori, fără spital, fără unități hoteliere, majoritate populației ocupată în agricultură etc.), orașul Murgeni din Vaslui (nu îndeplinește criteriile cu privire la utilități edilitare, majoritatea populației este ocupată în agricultură, nu are unități hoteliere etcții pentru zona/regiunea în care este amplasată; este concretizată prin texte legislative de atestare; acest criteriu face ca ridicarea la rang de oraș să fie o decizie relativă, ce ține cont de dezvoltarea generală a zonei în care localitatea în cauză este amplasată.

Aplicarea acestor criterii nu este uniformă, nici prin valorile minime stabilite pentru fiecare nici prin numărul de criterii aplicate simultan, existând cazuri în care doar unul dintre acestea este luat în calcul.

În România, caracteristicile „de bază” ale unui oraș sunt stabilite prin Legea nr. 351/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul. Această lege prevede indicatorii minimali de definire a orașelor, printre care o populație de cel puțin 5.000 de locuitori, dintre care cel puțin 75% trebuie să fie ocupați în sectoare economice neagricole, cel puțin 7 paturi de spital la 1.000 de locuitori, cel puțin 50 de locuri de cazare într-o unitate hotelieră etc. Din prisma acestor condiții, România ar părea că adoptă primele trei criterii enunțate mai sus. În fapt, experiența ultimilor ani demonstrează că o parte din orașele existente și cea mai mare parte din orașele noi (cele mai multe datând din anii 2003-2005) nu respectă foarte mulți dintre indicatorii stabiliți prin lege. Spre exemplu, orașul Căzănești din Ialomița (circa 3.500 locuitori, fără spital, fără unități hoteliere, majoritate populației ocupată în agricultură etc.), orașul Murgeni din Vaslui (nu îndeplinește criteriile cu privire la utilități edilitare, majoritatea populației este ocupată în agricultură, nu are unități hoteliere etc.) și o listă semnificativă de alte orașe nu îndeplinesc valorile minimale legale. Aceste orașe au fost înființate prin acte legislative din rațiuni politice și economice, în urma unui referendum organizat mai mult sau mai puțin la solicitarea populației și care a fost validat în special pe fondul acelei dorințe amintite mai sus de a trece la un nivel superior ruralului. Concluzia este că, în România, criteriul adoptat pentru înființarea orașelor este, de fapt, cel administrativ.

Sistemul urban

Experiența socio-economică a așezărilor umane a arătat că orașul nu poate fi tratat de sine stătător, ca spațiu închis. După cum a reieșit din definițiile prezentate anterior, noțiunea de oraș în sine nu poate fi limitată la o localitate delimitată strict geografic, ci se referă la un concept mult mai complex, caracterizat de anumite legături teritoriale socio-economice, culturale și administrative. În acest sens, literatura de specialitate conturează noțiunea de „sistem urban”, explicând mult mai bine ceea ce, în mod ideal, se dorește a fi înglobat în termenul „oraș”.

Legea nr. 351/2001 definește sistemul urban ca fiind „un sistem de localități învecinate între care se stabilesc relații de cooperare economică, socială și culturală, de amenajare a teritoriului și de protecție a mediului, echipare tehnico-edilitară, fiecare păstrându-și autonomia administrativă”. La o primă analiză, definiția de față este incompletă, lipsind din construcția prezentată chiar menționarea nucleului: orașul. Astfel, conform acestei definiții, un sistem urban poate fi compus doar din comune [sic!].

În economia urbană modernă orașul este abordat ca „sistem sociospațial”. Din acest punct de vedere, sistemul urban este definit drept un „organism viu […] care convertește materiale, energie, informații, cu participarea oamenilor, reacționând la diversele impulsuri interioare și exterioare acestuia, ceea ce generează schimbări continue”.

Avantajele abordării orașului ca sistem urban constau și în facilitarea analizei procesului de dinamică urbană astfel încât să poată fi găsite soluții și direcții pentru stabilirea evoluției viitoare a acestui sistem. Instrumentele ce se bazează pe această analiză sunt planurile urbanistice, planurile de amenajare și strategiile de dezvoltare locală, care servesc drept fundamente pentru adoptarea deciziilor la nivel local.

În abordarea sistemică, orașului îi sunt asociate o serie de caracteristici sau trăsături definitorii care îl definesc drept sistem:

Prezența unui set de elemente de naturi diferite (ecologice, demografice, tehnologice, economice, arhitecturale etc.), care funcționează ca un ansamblu independent și coerent;

Funcționarea sa (a orașului) prin fluxuri multiple, prin care se transferă oameni, bunuri, servicii, energie, informație;

Prezența unui mediu ambiant, pe fondul căruia de întrețes celelalte componente;

Prezența unui comportament dinamic, orașul având o evoluție dependentă de timp, ceea ce face ca starea sa instantanee să se modifice continuu.

Principalele elemente ale sistemului urban sunt:

cadrul natural (CN) – caracteristicile solului și subsolului, condițiile climatice și hidrografice, specificul vegetației naturale etc.;

unitățile economice (UE) – unitățile de producție, depozitare și desfacere etc.

– dotările urbane (DU) – reprezentate de gări, stații de călători, depouri, stații de epurare a apei etc. care asigure servicii de tip urban;

spațiile verzi (SV) – zonă de odihnă și agrement, zone sportive, alte plantații etc.;

– echiparea tehnică (ET) – rețele edilitare de apă potabilă și industrială, canalizare, gaze,

termoficare, telefonie, electricitate;

cadrul construit și compozițional (CCC) – reprezentat prin zone de locuit, diferite dotări

sociale, culturale și religioase, monumente etc.;

circulația (C) persoanelor și mărfurilor prin intermediul rețelelor rutiere, feroviare și aeriene din zonă;

locuințele (L) – fondul locuibil existent pe grade de confort și zone de amplasare, disponibil de terenuri pentru un ansamblu de locuit etc.;

populația (P) – prin toate caracteristicile sale: număr, structură pe grupe de vârste și sexe,

structuri socio-profesionale etc. (P);

forța de muncă (FM) – sub aspectul resurselor de muncă, grad de valorificare, deplasări,

distribuirea în teritoriu etc.

Între aceste elemente există, firesc, strânse legături funcționale, care sunt determinate atât de interdependența sectorială (relații cantitative) cât și de caracteristica spațială (relații spațiale). În acest fel, legăturile elementelor unui sistem urban sunt prezentate de matricea structurii urbane (fig. 1).

Funcționarea sistemului urban este bazată, așadar, pe elementele sale între care apar anumite relații. Modul de organizare al acestora se manifestă prin următoarele funcțiuni ale orașului:

a) funcțiunea economico – productivă (FEP);

b) funcțiunea de locuire (FL);

c) funcțiunea cultural – administrativă și de servire (FCS);

d) funcțiunea de comunicare (FC);

e) funcțiunea ecologică și de relaxare (FER);

f) funcțiunea estetică (FE);

g) funcțiunea strategică (FS).

Se observă o corespondență evidentă între elementele sistemului urban și funcțiunile sale, permițând (și chiar obligând) ca dinamica sistemului urban să fie influențată de activitățile edilitare îndreptate spre structura sa. Relațiile dintre sistemul urban și funcțiunile orașului sunt prezentate în fig. 2.

Dacă elementele unui sistem sunt legate între ele prin relații directe, atunci sistemul are caracter static. Dacă între elemente există și conexiuni inverse, sistemul este dinamic, adică elementele își schimbă poziția unul față de altul, fiind totodată ele însele supuse schimbării. În condițiile în care conexiunile inverse sunt pozitive, sistemul dinamic al orașului se dovedește capabil de dezvoltare și modernizare.

Spre deosebire funcționare, care înseamnă mișcare la același nivel (preexistent), legată numai de redistribuirea elementelor și conexiunilor în cadrul sistemului, dezvoltarea presupune o schimbare de stări la baza căreia stă imposibilitatea păstrării formelor existente de funcționare. Așadar, dezvoltarea presupune deplasarea sistemului pe un alt nivel de funcționare.

În același timp, comportamentul sistemului urban (constituit dintr-un ansamblu de acțiuni ale sistemului, condiționate de relațiile reciproce dintre sistem și mediu) trece și el prin diverse stări comportamentale, generate de dinamica internă a vieții orașului, ceea ce presupune alegerea altor procedee de acțiune, potrivite noilor situații.

Prin urmare, comportamentul sistemului urban este condiționat de funcționare și dezvoltare. Funcționarea implică redistribuiri de elemente, funcțiuni și relații pe același plan al dezvoltării. Dezvoltarea presupune schimbări în starea acestuia (nivelul cantitativ), în organizarea și structurarea lui.

Principalele legături ce se stabilesc între elementele și funcțiunile sistemului urban determină o structurare a acestuia în patru componente distincte dar interdependente, denumite subsisteme:

Teritoriul propriu-zis (sub-sistem suport);

Activități social-economice și culturale;

Populație;

Elementele vehiculatorii de masă, energie, informație.

Teritoriul propriu-zis sau subsistemul suport are capacitatea de a influența fizionomia și funcționalitatea orașului. Această influență este dată de poziția geografică în raport cu elementele cadrului natural, cu resursele locale și cu sistemul de așezări în care este încadrat. Acest subsistem include și infrastructura fizică economico-socială și culturală de care dispune orașul. În multe cazuri, această infrastructură este elementul esențial pentru configurația structurală a unui sistem urban.

Activitățile social-economice și culturale reprezintă un subsistem foarte important, deoarece ele definesc tipul și amploarea transformărilor interne și capacitatea de adaptare a orașului la dinamica societății, în general. Având ca suport subsistemul „teritoriul propriu-zis” (infrastructura și resursele), activitățile economice cunosc o diversificare direct proporțională cu progresele tehnice înregistrate. O dovadă a nivelului de dezvoltare a orașului este nivelul de complexitate a serviciilor destinate orașului propriu-zis. Activitățile socio-economice și culturale au capacitatea de a adapta în permanență subsistemul „teritoriu propriu-zis”, în funcție de cerințele contextului socio-economic.

Populația constituie subsistemul cel mai dinamic al orașului, pentru că are capacitatea de a dicta calitatea (nivelul de complexitate) și cantitatea activităților economico sociale și culturale. Astfel, calitatea activităților (în special a serviciilor consumate) este dată chiar de calitatea resurselor umane și a exigențelor de consum, iar varietatea acestora se află în legătură directă cu dimensiunea numerică a populației.

Elementele vehiculatorii de masă, energie și informații, ca subsistem, sunt esențiale în asigurarea proceselor de redistribuire a acestora în spațiul urban, în asigurarea materiilor prime, a serviciilor banale sau specializate către populație, a bunurilor și serviciilor destinate altor localități. Aceste elemente sunt bazate în primul rând pe populație, ca forță fizică de transport, iar pe de altă parte pe sistemele de transport în sine. La aceste elemente se adaugă apa și aerul, ca elemente care asigură menținerea condițiilor naturale într-un mediu profund artificializat precum orașul.

Zonele de influență urbană

Orice oraș (sistem urban) dezvoltă relații de dependență și interdependență de diferite genuri și intensități cu spațiul său adiacent. Spre exemplu, un oraș depinde de activitatea agricolă din zonele rurale învecinate: activitatea agricolă intensă înseamnă că orașul se poate aproviziona cu resurse într-un timp scurt și la costuri reduse, ceea ce reprezintă un avantaj. Din celălalt sens, dacă orașul nu dezvoltă o cerere consistentă de produse agricole, activitățile agricole din zona adiacentă nu se pot dezvolta decât dacă „exportă” produsele, suportând costurile de timp și de transport. Desigur, tipologia relațiilor este mult mai vastă, însă aprovizionarea cu produse agricole determină una dintre relațiile întâlnite la majoritatea sistemelor urbane. Proiectate spațial, totalitatea acestor relații definesc zona de influență a orașului.

Zona de influență a orașului este percepută ca entitate teritorială distinctă, dar mai rar întâlnită sub această formă. Literatura europeană de specialitate denumește această zonă prin termeni precum regiune polarizat, regiune urbană, regiune funcțională, regiune de organizare etc. În literatura românească, denumirile utilizate pentru aceste zone sunt „zonă periurbană”, „zonă preorășenească” sau chiar „sferă de influență”.

Configurarea teritorială a acestor zone de influență este determinată de puterea de influență a orașului. Deși nu este o funcție de distanță și este influențată de foarte mulți factori, puterea de influență tinde către 0 când distanța teritorială tinde către infinit.

Mărimea zonei de influență depinde de o serie de elemente generale, printre care:

Nivelul de dezvoltare a țării (nivelul de influență este mare în țările subdezvoltate, unde diferențele dintre urban și rural sunt foarte mari);

Talia orașului;

Densitatea centrelor urbane (suprapunerea a două sfere de influență duce, în general, la reducerea uneia dintre ele);

Poziția geografică față de elementele naturale sau față de granițele politice (cu efecte în special în limitarea zonei de influență, a asimetriei acesteia).

Determinarea zonelor de influență urbană este o preocupare veche a specialiștilor din domeniu dar care s-a dovedit a fi foarte dificilă. W. Reilly asociază determinarea zonei de influență urbană legii atracției universale a lui Newton, stabilind că două orașe atrag cumpărătorii dintr-un spațiu direct proporțional cu mărimea lor și invers proporțional cu pătratul distanței dintre acestea. În acest fel, formulează legea atracției urbane, dată de relația:

V=p/d2 (legea atracției urbane),

unde V=raportul vânzărilor de mărfuri din cele două orașe în localitatea X, p=raportul populațiilor iar d este distanța de la localitatea X la A, respectiv la B.

Această formulă s-a dovedit a fi greu de determinat valoric, pentru că volumul vânzărilor este dificil de stabilit în urma acestui raport, iar rezultatul nu prezintă relevanța necesară. De aceea, s-a considerat că aprecierea teoretică a distanței de influență a două orașe se poate determina utilizând doar populațiile celor două orașe și distanța dintre ele. În acest fel s-a ajuns la formula Reilly-Converse:

unde DB este distanța dintre limita zonei de influență a orașului B și centrul acestuia, DAB este distanța dintre orașele A și B, iar PA și PB sunt populațiile celor două orașe.

C. Florescu și D. Patriche adaptează această formulă condițiilor pieței românești, în încercarea de a stabili aria de influență economică a orașelor. Astfel, aceștia consideră cele două orașe A și B, iar X este considerat a fi punctul de delimitare al zonelor de influență a celor două orașe, punctul în care influența economică a lor este egală, denumit și punct de indiferență. De asemenea, se stabilește ca punct de referință centrul orașului celui mai mic, considerat a fi B. În acest fel, distanța de la DB (centrul orașului B) la X (punctul de indiferență), se determină pentru piața românească prin formula:

Principala modificare adusă de autorii citați este creșterea gradului radicalului aplicat raportului celor două populații, ca urmare a studierii particularităților sistemului economic românesc (aprovizionare, cerere etc.) față de cel american, pentru care a fost testată formula lui Reilly.

Desigur, rezultatul este unul valabil doar în situații ideale, determinarea mărimii de influență pe baza acestei formule fiind mai mult orientativă. Față de situația reală, rezultatul acestui calcul nu va lua în considerare o serie de factori importanți ce influențează mărimea și configurația zonei de influență.

Problema determinării zonei de influență urbană reprezintă, așadar, o necesitate atât din prisma centrelor urbane dar și a celor rurale.

Forme de concentrare urbană

Evoluția în timp a orașelor a presupus, în general, atât extinderea teritorială a așezării propriu-zise cât și extinderea zonei de influență urbană. Din acest punct de vedere, se poate vorbi de o anumită densitate a locuirii unui teritoriu și de o anumită intensitate a activității economice legate de sfera de influență a unui oraș. Astfel, se conturează noțiunea de concentrare urbană, ale cărei forme sunt prezentate în continuare.

Orașul propriu-zis – reprezintă forma inițială a orașului, caracterizată de limite teritoriale și administrative clar stabilite; această formă cuprinde orașele mici și foarte mici;

Aglomerația urbană – se compune din orașul propriu-zis și un teritoriu care "suportă" influențele directe ale acestuia; este o consecință a difuziunii treptate a spațiului urbanizat care pornește de la un nucleu central, limitele zonei de influență urbană modificându-se mereu.

Aglomerația urbană este o „concentrare urbană formată din orașul propriu-zis și o parte din localitățile apropiate lui, cu care acesta dezvoltă relații intense de natură economică și asigurare a forței de muncă. […] Aglomerația urbană presupune o dependență mai ridicată a unor orașe față de unul principal.”

Cele mai cunoscute criterii statistice de determinare a aglomerațiilor urbane sunt cele stabilite de Universitatea . această instituție a stabilit că o aglomerație urbană trebuie să aibă minim 100.000 de locuitori și să cuprindă un oraș de minim 50.000 de locuitori și zonele administrative învecinate care prezintă caracteristici asemănătoare și în care peste 65% din populație este ocupată în sectoare de activitate nonagricole.

Exemple de aglomerații urbane sunt Beijing, Bruxel, Madrid, Moscova etc.

Microregiunea urbană se distinge printr-o „îmbinare de așezări urbane mari și mici și așezări rurale, care dau întregii zone un profil social-economic și urban specific. Ele pot avea caracter economic specializat: industrial, economic complex sau turistic”. Un asemenea tip de concentrare urbană este exemplificat de zona Predeal-Azuga-Bușteni-Sinaia, de pe Valea Prahovei.

Conurbația reprezintă un ansamblu de orașe care se dezvoltă independent, se află la o

distanță mică unul față de celălalt și au probleme comune care necesită rezolvare (alimentarea cu apă, cu energie, amenajarea și protecția mediului înconjurător). Pentru a exista o conurbație trebuie îndeplinite două condiții:

• ca geneză ea rezultă prin juxtapunerea a două sau mai multe orașe care până la un moment dat s-au dezvoltat independent ele rămânând distincte chiar dacă sunt înglobate într-un ansamblu;

• trebuie să existe o anumită densitate a orașelor și a populației, precum și un număr mare de locuitori; orașele mici chiar dacă sunt vecine nu pot constitui o conurbație deoarece ele nu au de rezolvat probleme comune.

Conurbațiile apar și se dezvoltă în zonele unde există, de exemplu, importante zăcăminte ale subsolului (Ruhr, Donbas). Conurbațiile cele mai întâlnite sunt cele formate din orașele dublete (St. Paul – Mineapolis în S.U.A. de o parte și de alta a fluviului Mississippi, Reggio – Messina în Italia de Sud).

Interurbația este un sistem urban bazat pe existența în teritoriu a unor orașe de mărime variabilă și cu funcții diferite. Frecvent se realizează atunci când apare un oraș nou pe lângă unul vechi și, în timp, cele două se unesc. De regulă, orașul nou este rezultatul activității industriale și depinde de rețeaua comercială a orașului vechi, care contribuie și la satisfacerea necesarului de forță de muncă din orașul nou.

Metropola este o formă superioară de dezvoltare urbană caracterizată, în primul rând, printr-un număr mare de locuitori (de regulă peste 1 milion), printr-o întindere considerabilă pe orizontală, creând așa-numitele arii metropolitane, formate din nuclee de tip satelit.

Megalopolisul constituie stadiul de gigantism al conurbațiilor, teritoriul fiind organizat într-o imensă conurbație policentrică. Este cea mai spectaculoasă formă urbană în teritoriu.

Megalopolisul presupune prezența mai multor nuclee urbane în jurul orașelor-metopole, nuclee în plină dezvoltare social-economică, care prin extindere în teritoriu se unesc, formând arii urbanizate de dimensiuni mari, ce se întind pe sute de mii de km2.

Denumirea de megalopolis a fost dată de geograful Jean Gottman în 1961 pentru a defini concentrarea urbană Boswah de pe coasta nord-estică a S.U.A. Aici pe o lungime de aproximativ 400 de km, de la Boston la Philadelphia se concentrează mai multe orașe foarte mari între care sunt intercalate orașe mai mici. Populația acestui megalopolis numără peste 40 de milioane de locuitori.

În America de Sud se află megalopolisul brazilian (Sao Paulo-Rio de Janeiro-Belo Horizonte). În Japonia, megalopolisul Tokaido cuprinde 20 de aglomerări urbane mari în jurul orașelor-metropolă Tokyo, Nagoya, Osaka. Sunt cunoscute, de asemenea, și megalopolisurile de tip european – zona Rotterdam-Haga-Amsterdam, regiunea Ruhr (Koln-Dortmund), Silezia Superioară.

Ecumenopolisul este un termen folosit pentru a individualiza orașele viitoare, care vor fi alcătuite din zone populate, ce vor tinde să formeze un sistem continuu, asemenea unor așezări urbane universale. Un astfel de oraș în curs de formare este Europolis, care va fi format din mari aglomerații urbane de sine stătătoare din Marea Britanie, Belgia, Olanda și Germania. Acest oraș al viitorului urmează să totalizeze circa 45 de milioane de locuitori.

Desigur, o premisă importantă pentru realizarea unui oraș de tip ecumenopolis este reducerea până la eliminare a diferențelor dintre urban și rural.

Urban vs rural: rațiunile înființării orașelor

Explicațiile existenței orașelor sunt aproape la fel de variate ca și definițiile orașului, comportând nuanțe distincte ce țin, în special, de abordarea disciplinară a problematicii. Astfel, înființarea orașelor este explicată prin rațiuni de siguranță (apărarea împotriva cotropitorilor), prin necesitatea omului de a trăi alături de semenii săi, prin nevoi de dezvoltare culturală și spirituală, prin caracteristici ale reliefului și ale climei etc.

Istoria relativ recentă a orașelor arată că așezările umane care mai apoi s-au transformat în orașe au fost înființate la intersecția unor rute de transport importante, în zonele de transbordare a mărfurilor, în locuri de popas pe rute de transport frecventate des etc. Multe dintre orașele mari ale lumii sunt porturi sau, în cazul S.U.A., au fost la început gări feroviare. Desigur, și orașele cu însemnătate culturală și administrativă au o tradiție urbană însemnată. S-a dovedit că doar orașele înființate pentru exploatarea unei resurse valoroase dar epuizabile (orașele miniere, în special) au avut un caracter efemer. În ultima perioadă, și orașele industrializate puternic au probleme mari de stabilitate. De altfel, un fenomen actual ce se observă în orașele mari din țările dezvoltate este migrarea activităților industriale dinspre zonele urbane înspre cele rurale (din rațiuni de cost, în special).

Putem desprinde, așadar, o trăsătură comună a motivelor pentru care au fost înființare orașele, și anume rațiunile de ordin economic, având drept principal factor dotarea/aprovizionarea cu resurse. În cazul orașelor amplasate pe rute principale de transport, beneficiul este evident. Pentru celelalte, valorii de vânzare a produselor li se adaugă și costul de transport care, în cazul unor așezări umane dispersate în teritoriu, se multiplică. În acest sens, concentrarea locuințelor urbane într-un spațiu cât mai redus a redus semnificativ costul unitar al cheltuielilor de transport. Desigur, în același sens a apărut și necesitatea diminuării costurilor de transport pentru accesul la servicii, pentru accesul la locuri de muncă, la cultură etc. Acest lucru s-a rezolvat tot prin înființarea orașelor.

O explicație a existenței orașelor este aceea a introducerii economiilor de scară, care „rezultă din specializarea spre un anumit factor de producție și cheltuielile constante la scara întregii producții”. În termeni generali, economiile de scară presupun reducerea costurilor de producție prin utilizarea acelorași infrastructuri, prin distanțe mici între furnizorii de materie primă și producători care minimizează costurile de transport.

Economiile de scară sunt larg tratate în literatura economică, iar clasificarea lor diferă, de obicei, de la autor la autor. O structurare clară este prezentată de Valentin Nicolae și Daniela Constantin:

Economii de scară în cazul unei singure întreprinderi – în cazul unui oraș cu o singură firmă;

Economii de scară în cadrul unei ramuri industriale, care explică de ce unele ramuri sunt puternic localizate într-un anumit oraș sau regiune; acest tip de economii de scară mai sunt denumite și economii de localizare;

Economii exterioare de scară, care presupun mai multe activități, ramuri diferite; apar și sub denumirea de economii ale aglomerării sau economii ale urbanizării.

Cele mai importante pentru existența orașelor sunt economiile exterioare de scară, deoarece ele permit dezvoltarea relațiilor de tip „amonte-aval” între activitățile economice, dezvoltă piața muncii, eficientizează utilizarea resurselor și a infrastructurii etc. Evoluția istorică a acestor tip de economii a demonstrat caracterul cumulativ al acestor avantaje, „odată ce o localizare obține un avantaj inițial, apar forțe care lărgesc și întăresc poziția sa competitivă în raport cu alte localizări”.

În practică s-a dovedit că economiile exterioare de scară au limitări ce țin tocmai de distanță, factorul care le și avantajează. Pe de o parte, densitățile interioare foarte mari pot genera costuri importante ale congestiei, pot grăbi deteriorarea infrastructurii etc., reducând (și chiar stopând) expansiunea. În al doilea rând, de la o anumită distanță de livrare a bunurilor și serviciilor, cheltuielile de transport reduc rentabilitatea sau o anulează, ceea ce determină, din nou, oprirea expansiunii.

Diferențele dintre sat și oraș – cele clasice, existente încă în România – se traduc în diferențe ale nivelului de trai și în diferențe ale nivelului de civilizație. Avantajele orașelor înseamnă, de fapt, racordarea la utilități, existența serviciilor publice, existența activităților culturale etc. Dar existența acestor facilități este legată tot de rațiuni economice. Să luăm, spre exemplu, racordarea la rețeaua de distribuție a apei. Într-un oraș, unde densitatea populației este mare, cu 1 km de conductă pot fi deserviți mult mai mulți consumatori față de cum s-ar întâmpla în cazul unei localități rurale, ceea ce înseamnă costuri unitare foarte reduse în cazul orașului și o eficiență crescută a exploatării. La fel se întâmplă și în cazul serviciilor publice, al infrastructurii de alte tipuri etc.

Dezvoltarea urbană

Urbanismul și urbanizarea, noțiuni generale

Necesitatea abordării noțiunilor de urbanism și urbanizare se impune pentru dezambiguizarea (în special pentru autor) nuanțelor termenilor, de multe ori suprapuși ca semantică, inclusiv în lucrările de specialitate.

Urbanismul este o activitate care are ca principal scop stimularea evoluției complexe a localităților, prin realizarea unor strategii de dezvoltare pe termen scurt, mediu si lung. Aceste strategii se numesc planuri urbanistice, implementate în baza unor reguli specifice cuprinse în regulamentele de urbanism.

Termenul de urbanism este un neologism (1867) care a pătruns în limba română în foarte multe domenii de activitate, iar utilizarea acestuia nu a fost tocmai exactă. Însă, sensurile asociate de-a lungul timpului, poate chiar eronat, au fost acceptate și au intrat ca atare chiar în literatura de specialitate. Un exemplu întâlnit foarte des este acela că urbanismul [și nu urbanistica!] este prezentat ca știință.

Urbanismul nu se referă doar la orașe, chiar dacă termenul „urban” care îl compune poate induce un aparent nonsens al asocierii cu mediul rural. Așa cum poate rezulta și din definiția urbanisticii, activitatea de urbanism este proprie atât orașelor, în sensul evoluției acestora, dar și localităților rurale, referindu-se la procesul de tindere spre urban.

Termenii de urbanizare și urbanism nu se suprapun și nu se referă la noțiuni identice, chiar dacă au aceeași rădăcină lexicală.

Urbanizarea reprezintă un proces complex de evoluție a societății, caracterizat în principal prin îmbunătățirea condițiilor de trai a populației, evoluție asociată foarte des cu „modernizarea”. Urbanizarea are două dimensiuni:

– o dimensiune spațială – cea mai ușor de evaluat, caracterizată prin expansiunea teritorială a orașelor și prin transformarea localităților rurale în orașe; de obicei această dimensiune este caracterizată prin efectivul demografic urban;

– o dimensiune calitativă – dificil de evaluat, care ține de progresul economic și social, cu implicații majore asupra modalităților de viață, a mentalității locuitorilor, a preocupărilor etc.; această dimensiune derivă din valențele calitative ale noțiunii de „urban”.

În literatura de urbanism, urbanizarea este prezentată ca „extindere a trăsăturilor urbane la un număr din ce în ce mai mare de teritorii”. Așadar, procesul de „modernizare” este asociat cu extinderea caracterelor urbane, recunoscute ca fiind superioare ruralului. Prin urmare, caracterizarea fenomenului de urbanizare este realizată prin ponderea pe care o deține mediul urban din totalul unui areal. Indicatorul cel mai des folosit pentru acest lucru este „gradul de urbanizare”, care exprimă ponderea populației urbane în totalul unui areal studiat. Transpusă în practică, această modalitate de descriere a urbanizării pierde mult din fidelitatea pe care ar trebui să o ofere un indicator de caracterizare a fenomenului. În cazul României spre exemplu, compararea gradului de urbanizare a două județe pe baza acestei modalități de raportare nu poate demonstra realitatea urbanizării (ex: jud. Vaslui și jud. Brașov).

Totuși, având în vedere complexitatea indicatorilor statistici care ar trebui utilizați pentru caracterizarea gradului de urbanizare și disponibilitatea datelor referitoare la populație, această simplificare a calculelor este unanim acceptată în plan internațional. O altă justificare poate fi că ponderea populației urbane este cel mai relevant indicator, dintre cei disponibili la scară largă, referitor la gradul de urbanizare.

Concluzionând, între urbanism și urbanizare se stabilesc relații reciproce de determinare: urbanizarea implică activități de urbanism, iar evoluția activităților de urbanism implică urbanizare.

Conceptul de dezvoltare urbană

Conceptul de dezvoltare urbană, în accepțiunea recentă, modernă, apare destul de frecvent în literatura românească de specialitate, astfel că se poate aprecia că este un termen „la modă”. De obicei, dezvoltarea urbană este tratată împreună cu planificarea urbană, politicile urbane, urbanismul etc. Poate din acest motiv (al tratării în complementaritate cu altă noțiune) sau din considerentul că nu s-a considerat necesar, dezvoltarea urbană nu este explicată clar. Astfel, majoritatea abordărilor sunt tangențiale, chiar vagi, lăsând loc liberei interpretări și chiar ambiguității.

Din acest motiv, această secțiune încearcă să se apropie cât mai mult de o explicare cât mai clară a termenului de dezvoltare urbană, clarificare fără de care nu se pot construi celelalte elemente ale lucrării.

În primul rând, trebuie clarificat termenul de dezvoltare, pe care unii autori îl consideră ca fiind originar din biologie și referindu-se la embriogeneză. Una dintre definițiile verbului „a dezvolta” este „a trece de la o stare calitativă veche la alta nouă, de la o treaptă inferioară la alta superioară, de la simplu la complex; a se extinde, a crește, a se mări;”. În același sens, în economia urbană dezvoltarea este definită ca „o schimbare de stări la baza căreia stă imposibilitatea păstrării formelor existente de funcționare; […] deplasarea sistemului (urban, n.a.) pe un alt nivel de funcționare”.

Termenul „urban” se referă, în mod evident la oraș. Dar cuvântul mai are un sens, figurativ, care se referă la atitudini umane și înseamnă „politicos, bine crescut, civilizat”. Deci termenul urban are o importantă valență calitativă și denotă civilizație, educație, rafinament.

Din alăturarea acestor două noțiuni și interpretarea după sensurile arătate mai sus, dezvoltarea urbană ar însemna trecerea unui sistem urban la o stare calitativă superioară, complexă, nu doar din punct de vedere cantitativ dar și calitativ, implicând o îmbunătățire a condițiilor de trai și a gradului de civilizație umană.

Dezvoltarea urbană este o formă a dezvoltării locale, care inițial (începutul anilor ‘70) viza mediul rural subdezvoltat din Franța și urmărea reducerea discrepanțelor dintre rural și urban. O definiție actuală a dezvoltării locale descrie conceptul ca fiind „un demers de dezvoltare teritorială incluzând aspecte economice, sociale, culturale, politice, prin favorizarea dezvoltării endogene, mobilizând ansamblul mijloacelor umane și financiare care concură la aceasta și asigurând convergența lor. Este vorba de un proces fondat pe implicarea tuturor actorilor interesați (aleși locali, grupuri socio-profesionale, grupuri asociative, promotori de proiecte asupra unui teritoriu ) dar și a populației locale”.

Din definiția dezvoltării locale de mai sus, putem concluziona că dezvoltarea urbană are în primul rând un caracter spațial, de extindere, și se bazează pe o activitate conjugată a tuturor factorilor locali ce pot favoriza dezvoltarea comunității sub toate aspectele sferei socio-economice și culturale.

Respectând principiile dezvoltării locale și punând omul în centul economiei, următoarea definiție face referire la elementele de structură urbană și la adaptarea acestora la cerințele societății contemporane: „Dezvoltarea urbană înseamnă transformarea elementelor de structură urbană, adaptarea (integrarea) a ceea ce este valoros la cerințele contemporane, stabilirea unei corespondențe între aceste elemente și funcția lor în ansamblul urban, toate aceste acțiuni îndreptate în direcția creșterii confortului.”

Urbanistul francez Gaston Bardet propunea termenul de „urbanificare” pentru desemnarea fenomenului spontan al dezvoltării urbane, adică cel care nu survine în urma unor decizii administrative și politice ci este rezultatul firesc al extinderii urbane. Din această perspectivă, dezvoltarea urbană s-ar putea confunda cu ceea ce am descris mai sus a fi urbanizarea.

La nivelul Uniunii Europene, dezvoltării urbane i-a fost asociat relativ curând termenul de „durabil” (eng., sustainable). În acest mod, dezvoltarea „durabilă” urbană este transformată într-un obiectiv general pe care trebuie să îl aibă în vedere politicile de dezvoltare și administrațiile publice. Cu toate că există un consens în faptul că reprezintă un factor pozitiv pentru evoluția statelor, noțiunea de dezvoltare durabilă urbană este interpretată diferit în țările europene. Cele mai mari dificultăți se observă la includerea dezvoltării urbane durabile în cadrul politicilor și obiectivelor naționale și, în special, în mecanismul de implementare al acestora.

Politicile de dezvoltare urbană trebuie să gestioneze problema urbanizării, în sensul implementării celor mai bune strategii pentru dinamizarea urbanizării și pentru diminuarea efectelor negative ale acestora. În sensul dezvoltării durabile, dezvoltarea urbană trebuie să abordeze cu prioritate efectele nocive ale urbanizării asupra mediului natural.

Una dintre definițiile dezvoltării urbane durabile este: "Dezvoltarea urbană durabilă reprezintă îmbunătățirea calității vieții urbane incluzând componentele ecologice, culturale, politice, instituționale, sociale și economice, fără a lăsa generațiilor viitoare povara unui capital natural redus și a unor datorii excesive. Scopul dezvoltării urbane este ca principalul principiu, cel al echilibrului material, energetic și financiar, să joace un rol decisiv în deciziile viitoare privitoare la dezvoltarea zonelor urbane.”

Într-o altă interpretare, dezvoltarea urbană durabilă este definită ca „procesul de integrare sinergică și co-evoluție a principalelor elemente ale sistemului urban (economic, social, fizic și natural), care asigură locuitorilor un nivel cel puțin constant al nivelului de trai pe termen lung, fără a compromite posibilitățile de dezvoltare a zonelor învecinate și contribuind la reducerea efectelor nocive ale dezvoltării asupra biosferei.”

Așadar, se poate extrage o concluzie generală: conceptul de dezvoltare urbană este foarte complex pentru a putea fi definit exact, într-un singur sens și într-o singură formă, unanim acceptate. Totuși, înainte de demararea studiului aplicativ asupra dezvoltării urbane la nivelul Regiunii Nord Est, se impun a fi conturate principalele explicații ale termenului, așa cum au reieșit din raționamentele de mai sus:

Dezvoltarea urbană este strâns legată de noțiunea de urbanizare. De fapt, dezvoltarea urbană implică urbanizarea și, în același timp, evoluția nivelului de urbanizare generează dezvoltarea urbană. În acest fel, dezvoltarea urbană reprezintă o exprimare integrată, cantitativă și calitativă, a expansiunii sistemelor urbane.

Dezvoltarea urbană reprezintă rezultatul implementării unor seturi de măsuri și politici publice orientate spre obținerea unor performanțe ridicate în rezolvarea principalelor probleme ale sistemelor urbane, creșterea calității vieții și afirmarea rolului polarizator al orașelor.

Dezvoltarea urbană este un deziderat al evoluției comunităților umane, propriu nu orașelor ci unor zone administrative mai largi, care cuprind deopotrivă orașe și localități rurale. Așadar, este impropriu să vorbim despre dezvoltarea urbană a unui oraș; corect este să abordăm problematica dezvoltării urbane a unui județ, unei regiuni, a unei țări etc. Spre exemplu, caracterizarea dezvoltării urbane a unui județ va analiza elementele sistemelor urbane cuprinse de acesta, ca factori de dezvoltare.

Politici de dezvoltare urbană

Noțiunea și mecanismul politicilor publice

În legislația românească, politicile publice reprezintă „totalitatea activităților desfășurate de administrația publică centrală de specialitate, în scopul soluționării problemelor de politici publice identificate și pentru asigurarea dezvoltărilor necesare într-un anumit domeniu”. Politicile sectoriale naționale sunt definite de ministerele de linie și sunt analizate și centralizate de Unitatea de Politici Publice a Secretariatului General al Guvernului.

Politicile publice urbane accentuau, inițial, latura urbanistică a dezvoltării, canalizându-se mai mult spre probleme de infrastructură și funcționalitate. Această abordare nu mai este de actualitate, politicile urbane luând în calcul întregul complex urban și având drept obiectiv general „crearea bunăstării colectivităților urbane, prin înglobarea tuturor domeniilor și componentelor dezvoltării locale”. În acest mod, aceste politici au devenit politici de dezvoltare urbană.

Conceptul de „politici de dezvoltare urbană” urmărește trei componente principale:

ariile de interes – politicile urbane evidențiază aspectele sectoriale ale locuirii, ale terenurilor urbane, dezvoltării economice, îmbunătățirii serviciilor publice, protecția mediului etc.

conținutul – politicile urbane reprezintă orice principiu sau plan de guvernare privind problematica urbană; enunțul lor trebuie să se formuleze pe domenii specifice de analiză pe baza identificării și prioritizării problemelor urbane ce rezultă din analiza datelor, informațiilor și indicatorilor ce reflectă situația existentă;

procesul – politicile urbane reprezintă un demers ciclic, care cuprinde formularea scopurilor dezvoltării urbane și evaluarea rezultatelor dezvoltării, planificarea acestei dezvoltări, proiectarea și implementarea, încorporând investițiile publice și consumul.

Principiile pe care trebuie să le respecte politicile de dezvoltare urbană sunt:

principiul legalității – presupune respectarea cadrului normativ cu privire la amenajarea teritoriului, protecția mediului etc., în vederea asigurării unei dezvoltări armonioase;

principiul subsidiarității – presupune ca luarea deciziilor de interes public să coboare cât mai spre nivelul de bază (oraș, comună), să nu mai constituie o regulă pentru administrația de stat.

principiul dezvoltării durabile – “dreptul la dezvoltare trebuie realizat astfel încât să satisfacă echitabil nevoile privind dezvoltarea și mediul înconjurător ale generațiilor prezente și viitoare”;

principiul parteneriatului – presupune abordarea acțiunilor de dezvoltare urbană printr-un ,,un acord între două sau mai multe organisme, cu scopul realizării unui obiectiv cu impact pozitiv asupra dezvoltării locale și asupra pieței locale a forței de muncă”.

Politicile de dezvoltare urbană sunt stabilite de instrumentele de planificare. Pentru o perioadă îndelungată, principalul instrument de acest gen a fost planul urbanistic. O dată cu recunoașterea importanței abordării integrate a problematicii dezvoltării urbane și în contextul abordării dezvoltării urbane durabile, principalul instrument de planificare urbană locală a devenit strategia de dezvoltare locală.

Strategiile de dezvoltare locală moderne evaluează situația existentă a sistemului urban în totalitatea sa, acordând o importanță deosebită consultărilor publice, în special a principalilor actori locali interesați (denumiți în literatura internațională “stakeholder”-i). O strategie de dezvoltare locală este structurată, în general, în două părți principale:

partea de audit socio-economic și cultural – conține analize complexe și previziuni privind întregul spectru socio-economic și cultural local, identificarea principalelor probleme locale, identificare oportunităților de dezvoltare;

partea strategică – conține viziunea strategică de dezvoltare, obiectivele strategice, prioritățile de dezvoltare, planul de acțiune și instrumente de monitorizare și evaluare a implementării strategiei.

Strategiile de dezvoltare locală reprezintă instrumente moderne de planificare care permit întregii comunități, dar mai ales administrațiilor locale, să își coordoneze măsurile și activitățile de dezvoltare astfel încât rezultanta lor să asigure consistență aplicării politicilor de dezvoltare urbană.

Cea mai eficientă modalitate de implementare a strategiilor de dezvoltare pe care o au la îndemână administrațiile publice locale este aceea de a implementa planul de acțiune prin intermediul serviciilor publice, acestea având avantajul că acoperă foarte bine întreaga gamă de elemente de interes pentru dezvoltarea urbană.

O posibilă reprezentare grafică a mecanismului de concepere și de aplicare a politicilor publice la nivel local este prezentată în figura următoare:

Politicile de dezvoltare urbană în România

O dată cu aderarea României la Uniunea Europeană (2007) și căpătarea statutului de membru cu drepturi depline (2010), țara noastră a adoptat atât politicile publice generale stabilite de UE dar și politicile trasate de aceasta pentru țara noastră. Politicile europene de dezvoltare urbană aplicabile României stabilesc abordarea problematicii urbane prin clasificarea orașelor în funcție de mărimea acestora. Dar intervențiile pentru dezvoltare vizează deopotrivă orașele mici, mijlocii și mari. Astfel, o scurtă sinteză a politicii generale de dezvoltare urbană poate fi considerată următoarea formulare: ”este esențială sprijinirea centrelor urbane mici și mijlocii pentru ca acestea să-și îndeplinească funcțiile urbane, mai ales în cazul acelor centre urbane polarizatoare, care au legături intense cu arealele înconjurătoare și a căror dezvoltare este dependentă de aceste centre. În același timp, nivelul de dezvoltare al unei regiuni este direct influențat de nivelul de dezvoltare al centrelor urbane mari, prin multitudinea de funcții de grad superior pe care acestea le îndeplinesc, acestea acționând ca „motoare" ale creșterii economice regionale. Ca urmare, revitalizarea anumitor cartiere cu probleme ale centrelor urbane mari este necesara pentru a nu agrava problemele sau altera funcțiile pe care acestea le au de îndeplinit.”

În funcție de impactul pentru dezvoltarea națională și regională pe care îl au orașele și pentru a permite prioritizarea intervențiilor prevăzute de politicile publice, orașele din România au fost clasificate în trei mari categorii:

poli de creștere, reprezentați de șapte mari centre urbane (Iași, Constanța, Ploiești, Craiova, Timișoara, Cluj-Napoca și Brașov) și arealele de influență ale acestora;

poli de dezvoltare urbană, reprezentați de municipiile Arad, Baia Mare, Bacău, Brăila, Galați, Deva, Oradea, Pitești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgu Mureș;

centre urbane, reprezentate de orașe/municipii cu peste 10.000 de locuitori, altele decât polii de creștere și polii de dezvoltare urbană.

Polii de creștere și polii de dezvoltare urbană au fost desemnați prin HG nr.998/2008 pentru desemnarea polilor naționali de creștere în care se realizează cu prioritate investiții din programele cu finanțare comunitară și națională.

Principalul instrument de implementare a politicilor naționale și europene de dezvoltare în România este Programul Operațional Regional, care permite finanțarea intervențiilor prioritare pentru dezvoltarea zonelor urbane.

Regiunea Nord-Est din România

Conceptul de regiune

Cuvântul „regiune” provine din limba latină (regionem) și „se regăsește în majoritatea limbilor europene cu înțelesul de ținut, întindere, pământ cu hotare sau caracteristici mai mult sau mai puțin precise”.

Alături de noțiunea de regiune, în economia regională se mai folosesc și termenii de „zonă” și „arie”. Delimitarea dintre aceste trei concepte a fost făcută în 1973 de Stanislaw Czamanski, astfel:

aria – termen generic pentru orice parte a spațiului bidimensional, fiind util în analiza economico-socială spațială;

zona – termen utilizat pentru a defini o suprafață cu caracteristici diferite în raport cu spațiul înconjurător;

regiunea – termen mult mai precis, implicând o suprafață în cadrul spațiului economic național suficient de cuprinzătoare structural pentru a funcționa independent, deși, în realitate, ea are strânse legături cu restul economiei.

Delimitarea regiunilor ține cont de o serie de criterii – economice, administrative, sociale, geografice, culturale etc. O metodologie exactă și unanim acceptată nu există deoarece alegerea criteriilor de delimitare „depinde într-o mare măsură de obiectivele urmărite”.

Metoda „clasică” de conceptualizare a regiunilor distinge trei tipuri de regiuni:

regiuni omogene – au caracteristici unificatoare prin prisma unor criterii-cheie (economic, cultural, geografic, social-politic etc.);

regiuni nodale (polarizate) – coeziunea este rezultatul fluxurilor interne, al relațiilor, interdependențelor polarizate de obicei către un centru dominant (nod); pentru acest tip de regiuni, uniformitatea este minimă;

regiuni pentru planificare (programare) – unitatea derivă dintr-un cadru instituțional-administrativ și din aplicarea unor politici și programe specifice de dezvoltare regională.

Termenul de regiune nu se aplică doar pentru spațiul național, ci și în cel internațional. Regiunile internaționale sunt constituite pe baza legăturilor dintre zonele de frontieră ale unor țări vecine. De asemenea, regiunile internaționale sunt formate și din grupuri de țări între care există legături economice, culturale, sociale etc. intense, iar spațiul geografic în care sunt situate este bine delimitat.

Dezvoltarea regională este un concept nou prin care se urmărește crearea unui cadru adecvat pentru a obține îmbunătățirea semnificativă și durabilă a nivelului de trai al cetățenilor. Dezvoltarea regională „presupune utilizarea resurselor – a celor locale dar și a celor atrase din mediul național sau internațional – pentru creșterea competitivității generale a teritoriului, pentru creșterea gradului de adaptabilitate a componentelor de producție și funcționale la necesitățile de ajustare structurală și, nu în ultimul rând, pentru reducerea decalajelor între diferitele componente ale structurii spațiului național.”

Regiunile de dezvoltare din România

În România, modelul adoptat pentru înființarea regiunilor de dezvoltare este cel al regiunilor pentru planificare (de programare) și este stabilit prin Legea nr. 315/2004. Articolul 5 al acestei legi prevede că „în concordanță cu obiectivele de coeziune economică și socială ale României, precum și ale Uniunii Europene în domeniul politicilor de dezvoltare regională, pe teritoriul României sunt constituite opt regiuni de dezvoltare. Regiunile de dezvoltare nu sunt unități administrativ-teritoriale și nu au personalitate juridică.”

Regiunile de dezvoltare din România corespund nivelul al doilea de clasificare teritorială NUTS 2, existent în Uniunea Europeană și cuprind teritoriile administrativ-teritoriale ale județelor (NUTS 3), care delimitează și configurația teritorială a regiunilor. Cele opt regiuni astfel delimitate sunt:

1 – Regiunea Nord-Est – județele Bacău, Botoșani, Iași, Neamț, Suceava, Vaslui;

2 – Regiunea Sud – Est – județele Brăila, Buzău, Constanța, Galați, Vrancea și Tulcea;

3 – Regiunea Sud – Muntenia – județele Argeș, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Prahova și Teleorman;

4 – Regiunea Sud – Vest Oltenia –județele Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt și Vâlcea;

5 – Regiunea Vest – județele Arad, Caraș–Severin, Hunedoara și Timiș;

6 – Regiunea Nord – Vest –județele Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Sălaj, Satu–Mare și Maramureș;

7 – Regiunea Centru –județele Alba, Brașov, Covasna, Harghita, Mureș și Sibiu;

8 – Regiunea București – Ilfov –municipiul București și județul Ilfov.

fig. 4. Regiunile de dezvoltare ale României

Legea 315/2004 prevede înființarea unui Consiliu pentru Dezvoltare Regională care este constituit și funcționează pe principii parteneriale la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, în scopul coordonării activităților de elaborare și monitorizare ce decurg din politicile de dezvoltare regională. În anul 2005, prin HG 772/2005, a fost constituit Consiliul Național pentru Dezvoltare Regională , organism cu rol decizional în elaborarea și implementarea obiectivelor politicii naționale de dezvoltare regională, care analizează informal rapoartele semestriale și raportul anual de activitate ale consiliilor pentru dezvoltare regională, pe baza documentelor transmise de acestea.

În fiecare regiune de dezvoltare funcționează câte o Agenție pentru Dezvoltare Regională (ADR), organism neguvernamental, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care funcționează în domeniul dezvoltării regionale. Acestea se organizează și funcționează în condițiile Legii 315/2004 și ale statutului de organizare și funcționare, aprobat de consiliul pentru dezvoltare regională.

Prezentarea generală a Regiunii Nord-Est

Regiunea de dezvoltare Nord-Est din România este o regiune de programare de nivel NUTS 2 care are în componență 6 unități de rang NUTS 3, județele Bacău, Botoșani, Iași, Neamț, Suceava și Vaslui.

Regiunea este amplasată în partea de nord-est a României, fiind delimitată la nord și est de frontierele naționale cu Ucraina și Republica Moldova, la sud învecinându-se cu Regiunea Sud-est iar la vest cu regiunile Nord-Vest și Centru.

Cele mai importante centre urbane din regiune sunt reședințele celor 6 județe componente: Iași, Bacău, Suceava, Piatra Neamț, Botoșani și Vaslui. Principalele căi de comunicație rutieră din regiune sunt drumul european E85 (rețeaua TEN-R), care traversează teritoriul regional pe direcția sud-nord și drumul european E581 (coridorul pan-european IX).

Principalele puncte rutiere de trecere a frontierei sunt cele de la Albița-Leușeni (Republica Moldova), Siret- Porubne (Ucraina), Sculeni-Sculeni (Republica Moldova) și Stânca-Costești (Republica Moldova).

Pe teritoriul regiunii funcționează trei aeroporturi internaționale, la Iași, Bacău și Suceava, care asigură transport aerian de pasageri atât pentru curse naționale dar și spre destinații europene și internaționale de interes.

Suprafața Regiunii Nord-Est este de 3.684.983 ha, reprezentând 15,45% din suprafața totală a României.

Cea mai mare parte (61,8%) din fondul funciar al regiunii are destinație agricolă. Din suprafața agricolă totală, 64% este formată din teren arabil.

Fondul forestier al regiunii reprezintă 28,3% din suprafața totală, la care se adaugă suprafața acoperită cu ape (3,5%), diferența de 6,3% având alte destinații (localități, căi de comunicație, teren neutilizabil etc.).

Populația totală a regiunii este de 3.717.621 (la 1 ian. 2009), adică 17,3% din efectivul demografic al țării.

Structura pe grupe mari de vârstă relevă o situație pozitivă față de nivelul național, în special din prisma procentului populației tinere (0-19 ani), care reprezintă 26,4% din totalul regional. Populația adultă deține 55,2% din efectivul demografic regional, iar populația vârstnică înseamnă 18,4% din total.

Raportând populația totală la suprafața teritorială a regiunii, rezultă o densitate demografică de 100,9 loc/km2.

Produsul Intern Brut al Regiunii Nod-Est contribuie cu 11,1% la formarea PIB național. Conform datelor oficiale, PIB regional a fost, în anul 2007, de 45,99 miliarde lei (aprox. 13,78 miliarde euro).

Structura generală a PIB regional este dominată de sectorul industrial, cu 23% din VAB, urmată de activitățile imobiliare cu 17%, comerț, cu 11,3% și agricultură, cu 10,4%. Procente sub 10% înregistrează activitățile de transport și depozitare (9,9%), construcții (9,9%) și alte servicii care cumulează 18,5%. Activitățile legate de turism, care reprezintă o prioritate regională, contribuie cu doar 2% la formarea PIB.

În profil teritorial, principalii indicatori generali au o distribuție uniformă. Astfel, județul Suceava deține cea mai mare parte (23,2%) a suprafeței regionale, urmat de județele Bacău (18%), Neamț (16%) și Iași (14,9%). Cele mai mici ponderi din suprafața regională revin județelor Vaslui (14,4%) și Botoșani (13,5%).

Dintre cele 6 județe analizate, cel mai mare volum demografic este cel al județului Iași, care contribuie cu 22,1% la totalul regional. Urmează județele Bacău și Suceava, cu ponderi apropiate (19,3%, respectiv 19%). Populația județului Neamț reprezintă 15,2% din totalul județului, în timp ce județele Vaslui și Botoșani au populații sensibil egale din punct de vedere numeric (12,2%, respectiv 12,1% din totalul regiunii).

Referitor la formarea PIB regional, cea mai mare contribuție o are județul Iași care generează 26,3% din totalul regional. Județul Bacău are un PIB care reprezintă 21,4% din valoarea regională a indicatorului, cu circa două puncte procentuale mai mut față de județul Suceava (19,3%). PIB-ul județului Neamț înseamnă 14,5% din totalul Regiunii. Cele mai mici procente revin județelor Botoșani (10,3%) și Vaslui (8,3%), ale căror valori cumulate nu depășesc valoarea județului Suceava.

INDICATORI STATISTICI UTILIZAȚI ÎN CARACTERIZAREA DEZVOLTĂRII URBANE

Indicatori ai dezvoltării urbane utilizați pe plan internațional

Problema unui set de indicatori statistici universali ai dezvoltării urbane datează din anii ’80 și este, încă în actualitate, în special datorită schimbărilor de structură și de nuanță pe care aceștia trebuie să le abordeze odată cu accentuarea importanței dezvoltării durabile și a fenomenului de globalizare.

Desigur, tipologia indicatorilor și datele disponibile variază în funcție de regiuni internaționale, de cultură, de stadiul dezvoltării urbane al țărilor și continentelor etc. Spre exemplu, un set de indicatori ai dezvoltării urbane utilizați în țările europene s-ar putea să nu poată fi populați cu date sau să nu aibă relevanță pentru unele țări din Asia sau din Africa. De aceea, problema unui sistem de indicatori ai dezvoltării urbane utilizabil la scară internațională nu a fost încă rezolvată.

În contextul prezentat, UNDP a creat o listă de indicatori încadrați pe domenii de interes pentru dezvoltarea urbană și pe Obiective de Dezvoltare ale Mileniului. Principala deficiență a acestui set de indicatori este că majoritatea acestora necesită aplicarea unui studiu primar complex la nivelul fiecărei țări studiate.

Indicatori ai dezvoltării urbane utilizați în Uniunea Europeană

La nivelul Uniunii Europene, standardizarea indicatorilor de dezvoltare urbană a fost realizată prin programul Urban Audit realizat de Directoratul General pentru Politici Regionale al Comisiei Europene în parteneriat cu EUROSTAT și cu institutele naționale de statistică ale celor 27 de țări membre. Programul a fost implementat în baza politicii de dezvoltare regională a Uniunii Europene, Inforegio.

Sistemul Urban Audit cuprinde informații privitoare la dezvoltarea urbană a statelor UE și grupează aproximativ 300 de indicatori statistici de bază pentru 258 de orașe europene. indicatorii generali utilizați de Urban Audit sunt prezentați în continuare.

Indicatori ai dezvoltării urbane utilizați în România

Indicatorii dezvoltării urbane au fost stabiliți, în România, în cuprinsul Strategiei de Dezvoltare Durabilă a României pe termen Mediu care a fost adoptată de Guvernul României în anul 2000. Documentul a urmărit încadrarea indicatorilor pe obiectivele principale ale strategiei, rezultând gruparea prezentată în continuare.

Set de indicatori utilizați în prezenta lucrare pentru caracterizarea statistică a dezvoltării urbane în Regiunea Nord-Est

Setul de indicatori care va fi utilizat în capitolul de caracterizare statistică a dezvoltării urbane în Regiunea Nord-Est a fost conceput pentru a putea fi utilizat în analizele socio-economice care fundamentează strategiile de dezvoltare locală, județeană și regională și/sau în activitatea de monitorizare și evaluare a implementării acestora. Gruparea de indicatori propusă se bazează pe setul de indicatori ai dezvoltării urbane durabile stabilit de Strategia de Dezvoltare Durabilă a României

Forma prezentată în această lucrare este dimensionată pentru nivelul județean, dar modificările necesare pentru a putea fi transpusă la alt nivel (regional, local, național) nu sunt costisitoare.

În elaborarea acestui set de indicatori s-a ținut cont de disponibilitatea datelor statistice, fiind incluși doar indicatori disponibili în baza de date a Institutului Național de Statistică, a Direcțiilor Județene de Statistică sau indicatori publici furnizați de instituțiile publice județene (Agenția pentru Protecția Mediului, Inspectoratul Școlar Județean, Oficiul Registrului Comerțului, Agenția de Ocupare a Forței de Muncă etc).

În acest fel, datele pentru popularea setului de indicatori propus pot fi obținute în fiecare județ al țării, constituind un instrument la îndemâna administrației publice pentru evaluarea dezvoltării urbane.

Indicatorii propuși au fost grupați pe domenii de analiză utilizând următoarea structură:

Desigur, indicatorilor propuși li se pot adăuga indicatori provenind din studii primare ce pot fi aplicate în teritoriul studiat și care pot oferi informații suplimentare privitoare la aspectele de interes pentru planificarea dezvoltării urbane. În plus, pentru a oferi o imagine mai sintetică a dezvoltării urbane, fiecărui indicator îi poate fi atribuit un coeficient de importanță pentru dezvoltarea urbană care să pondereze valorile înregistrate de indicatorii calculați. Prin însumarea scorurilor obținute se generează un indicator agregat pentru fiecare domeniu studiat care poate fi utilizat pentru comparații între unități teritoriale sau pentru prioritizarea intervențiilor locale. În același mod, domeniile de analiză pot fi ponderate cu un coeficient de importanță pentru dezvoltarea locală. Astfel, se poate obține un indicator agregat care să caracterizeze dezvoltarea urbană generală a unității teritoriale studiate.

CARACTERIZAREA STATISTICĂ A DEZVOLTĂRII URBANE ÎN REGIUNEA NORD-EST DIN ROMÂNIA

Gradul de urbanizare

fig. 8. Reprezentarea grafică a grupării pe clustere a județelor din prisma gradului de urbanizare

Gruparea în trei clustere a celor șase județe ale regiunii din punctul de vedere al gradului de urbanizare evidențiază o grupare formată doar din județul Iași, o grupare formată din județele Suceava și Botoșani și o grupare în care sunt cuprinse județele Bacău, Neamț și Vaslui. fost grupate în trei clustere.

Pentru clusterul format din județul Iași (cluster 3) se înregistrează valori maxime ale mărimii medii a unei localități, a ratei de urbanizare, a densității urbane și a intensității de locuire a orașelor. De aceea, acest cluster a fost considerat a avea cea mai bună situație (fig. 8).

În situație opusă se află județele din clusterul 1 (Bacău, Neamț și Vaslui), care înregistrează cea mai mică rată de urbanizare, cel mai mic indice al schimbării ratei de urbanizare în ultimii 5 ani.

Județele Suceava și Botoșani, care formează clusterul 2, au ce mai mică valoare medie pentru mărimea medie a unei localități urbane, în special din cauza numărului mare de orașe mici din județul Suceava, dar au cea mai mare acoperire teritorială cu localități urbane și cel mai mare indice de creștere a ratei de urbanizare.

Accesibilitate

Din punctul de vedere al accesibilității, cele mai bune situații sunt cele ale județelor Suceava, Iași și Bacău, grupate în clusterul 1, conform rezultatelor aplicării metodei K-means (Tabel 7). Aceste județe au acces direct la magistrale feroviare și au câte un aeroport internațional. Dintre cele trei, județele Suceava și Bacău au valori maxime ale accesibilității, județul Iași având dezavantajul că nu este amplasat pe drumul european E85.

Județul Neamț formează cel de-al treilea cluster, situația sa fiind considerată satisfăcătoare din punctul de vedere al accesibilității. Acestui județ îi lipsește infrastructura aeroportuară iar principalul oraș al său nu este amplasat pe o cale principală de transport terestru (conform PATN).

Județele Vaslui și Botoșani prezintă cel mai redus grad de accesibilitate din regiune. Cele mai importante orașe ale acestora nu au acces direct nici la principalele rute feroviare și nici la cele rutiere, lipsind și infrastructura aeroportuară. Din aceste județe, doar municipiile Huși și Bârlad sunt amplasate pe o rută principală de transport rutier (coridorul Pan-european IX).

Condiții de locuire

Mediu

Locuințe

Infrastructură fizică

Drumuri

Utilități

Demografie și forță de muncă

Populație

Forță de muncă

Nivel de trai

Economie

Activitatea economică generală

Construcții

Turism

Servicii publice

Sănătate

Educație

Cultură

Transport public în comun

Sinteză a analizei dezvoltării urbane a Regiunii Nord-Est

Pentru o imagine de sinteză asupra dezvoltării urbane a Regiunii Nord Est au fost selectați, dintre indicatorii analizați mai sus, cei care au cea mai mare reprezentativitate pentru secțiunea în care erau repartizați. Astfel, a reieșit o baterie de 16 indicatori generali (Tabel 5) cu ajutorul cărora a fost caracterizată în termeni generali dezvoltarea urbană a celor șase județe din regiune.

Tabel 37. Selecție de indicatori reprezentativi pentru dezvoltarea urbană a Regiunii Nord-est

Analiza ACP confirmă gruparea județelor care a rezultat în urma aplicării K-means Cluster Analysis. Din reprezentarea grafică a poziționării celor șase județe pe cele două axe factoriale, în funcție de coordonatele obținute prin aplicarea Factor analysis, se disting clar cele trei grupări de județe:

prima, formată din județul Iași;

a doua formată din județele Bacău, Suceava și Neamț;

a treia, formată din județele Vaslui și Botoșani.

Comparând figura fig. 8 cu reprezentarea grafică a indicatorilor selectați în sistemul celor două axe factoriale (fig. 9), se observă grupările de indicatori care au stat la baza formării clusterelor. Astfel, județul Iași are valori ridicate, peste medie, pentru indicatorii ce țin de serviciile publice, pentru durata medie a vieții, pentru indicele de utilizare netă a capacității de cazare, și pentru rate de urbanizare etc., în timp ce județele Bacău, Suceava și Neamț au valori mari pentru accesibilitate, cifră de afaceri, clădiri noi, modernizarea străzilor etc. Județele Botoșani și Vaslui au valori apropiate de medie pentru gruparea de indicatori pentru care județul Iași are valori pozitive, dar au valori foarte scăzute pentru indicatorii pentru care județele Bacău, Suceava și Neamț înregistrează valorile cele mai mari.

fig. 27. Reprezentarea grafică a indicatorilor analizați în sistemul celor două axe factoriale

Analizând figura de mai sus, se pot observa o serie de indicatori pentru care județele înregistrează valori mici și care, în general, semnalează probleme. Astfel, pentru județul Iași, cea mai mare problemă observată este din punctul de vedere al spațiilor verzi, la care se adaugă și suprafețele reduse ale clădirilor noi (altele decât locuințele), suprafața locuibilă, accesibilitatea față de principalele trasee rutiere naționale (conform PATN). Județul Iași înregistrează valori sub medie și pentru rata de dependență demografică, dar acest lucru arată o situație pozitivă.

Situațiile cele mai negative pentru grupul Bacău-Suceava-Neamț se observă referitor la capacitatea spitalelor publice, densitatea rețelei de furnizare a apei potabile și numărul de locuri ale sălilor de spectacole. De asemenea, aceste județe înregistrează valoră scăzute și pentru durata medie a vieții. Dintre cele trei județe analizate se remarcă situația județului Neamț, pentru care, situarea sub cel de-al doilea ax factorial dovedește valori mai scăzute pentru indicatorii indicele de utilizare netă a capacității de cazare, rata de urbanizare, dotarea cu TIC a unităților de învățământ și transport urban. Deși din punctul de vedere al utilizării turistic, situația județului Neamț poate părea interpretată greșit, valoare scăzută este explicată prin concentrarea cu predilecție în rural a unităților de cazare nemțene, iar turismul de afaceri nu este foarte bine reprezentat în acest județ (spre deosebire de Bacău și Iași).

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Anexa 1 – Valorile indicatorilor dezvoltării urbane calculați pentru Regiunea Nord-Est și pentru județele componente

Notă:

Sursele datelor pentru indicatorii primari: INS și reprezentanțele DJS, APM, AJOFM, ISJ din cele 6 județe ale Regiunii Nord-Est;

Datele indicatorilor primari sunt aferente anului 2008;

Anexa 1 – Valorile indicatorilor dezvoltării urbane calculați pentru Regiunea Nord-Est și pentru județele componente

Notă:

Sursele datelor pentru indicatorii primari: INS și reprezentanțele DJS, APM, AJOFM, ISJ din cele 6 județe ale Regiunii Nord-Est;

Datele indicatorilor primari sunt aferente anului 2008;