Evaluarea Dezvoltarii Potentialului Economic al Intreprinderii Comerciale In Conditiile Postaderarii

Evaluarea dezvoltării potențialului economic al întreprinderii comerciale în condițiile postaderării

Teză de doctor în economie

CUPRINS:

Adnotare

ANASTASE ILEANA

”Evaluarea dezvoltării potențialului economic al întreprinderii comerciale în condițiile postaderării”, Teză de doctor în economie

Chișinău, 2013

Structura tezei: introducere, trei capitole (care reflectă conținutul de bază ale cercetării efectuate), concluzii generale și recomandări, bibliografie (168 surse), anexe (7), 129 pagini text de bază, 31 tabele, 20 figuri. Rezultatele au fost publicate în 15 lucrări științifice.

Cuvintele cheie: acumulări productive, crize economice, dezvoltarea întreprinderii, estimarea potențialului de dezvoltare, implementarea inovațiilor, management strategic, perioade optime, potențial economic, potențial productiv, viabilitatea întreprinderii.

Domeniul de studiu: potențialul economic al firmei în condițiile postaderării.

Scopul și obiectivele cercetărilor economice din teză s-a redus la evaluarea potențialului managementului strategic în dezvoltarea întreprinderii; la elaborări metodologice în vederea eficientizării managementului întreprinderii; la determinarea activităților întreprinderii în condițiile crizelor economice și sporirii potențialului acestora, cercetarea funcționării firmelor în condițiile globalizării și asigurării viabilității acestora prin implementarea inovațiilor.

Noutatea și originalitatea științifică a rezultatelor cercetării se manifestă în următoarele: dezvoltarea aspectului teoretic al managementului firmei; evidențierea și concretizarea factorilor ce determină potențialul productiv al întreprinderii; analiza funcționării firmei în condițiile globalizării și asigurarea viabilității întreprinderii prin implementarea inovațiilor; estimarea potențialului de dezvoltare a întreprinderii și elaborarea modelelor de funcționare a întreprinderii în condițiile de crize financiare, economice; elaborarea și argumentarea algoritmului pentru determinarea perioadelor optime de renovare a utilajelor productive ale întreprinderii; modelarea matematică a managementului strategic al întreprinderii în condițiile postaderării; determinarea indicilor reali de creștere a prețurilor producției industriale; fundamentarea mecanismelor și instrumentelor de atenuare a impactului crizelor economice asupra activității întreprinderii; premiselor necesare pentru asigurarea succesului economic al întreprinderii.

Problema științifică importantă soluționată în teza: perfecționarea aspectelor metodologice ale evaluării potențialului economic al societății comerciale și formularea propunerilor de fortificare a viabilității acesteia în condiții de crize economice și financiare.

Semnificația teoretică a lucrării. În teză sunt formulate problemele întreprinderii, metodele de soluționare ale acestora pentru a asigura existența și funcționarea întreprinderii în perioade mari de timp. Se aduc argumente teoretice, modalități manageriale cum ar putea întreprinderile să se conforme, să depășească situațiile critice.

Valoarea aplicativă a lucrării rezidă în implementarea setului de tehnici și instrumente abordate în lucrare ce țin de sistemul de pregătire, de perfecționare a managerilor întreprinderilor din România (și nu numai); programele de pregătire profesionistă a economiștilor în sistemul universitar, de masterat, doctorat; propuneri de asigurare a funcționării economice cu succes a întreprinderilor în raport cu partenerii economici, reieșind din nivelul necesar de flexibilitate, actualizarea structurii produsului final, tehnologiilor productive; recomandarea modelului algoritmului pentru determinarea perioadelor optime de renovare a utilajelor; propuneri de implementare a modelului de management strategic în practica postaderare a întreprinderilor.

Implementarea rezultatelor științifice. Rezultatele cercetărilor științifice pot fi implementate într-un șir de programe de pregătire a managerilor. Acestea au fost incluse în programele de studii ale Colegiului Comercial “Carol I” și Universitatea Tomis, Constanța, România. Teoria propusă în teză poate servi un suport analitic considerabil pentru managerii întreprinderilor; material didactic în sistemul de pregătire a managerilor întreprinderii; este o tratare sistemică (cibernetică) a managementului firmei cu implicații a metodelor economico-matematice.

ANNOTATION

ANASTASE ILEANA

“Assessment of the economic potential development of commercial enterprise under post accession conditions”, Thesis of doctor in economics

Chisinau, 2013

Thesis structure. introduction, three chapters (which reflects basic content of conducted research), general conclusions and recommendations, bibliography (168 sources), appendices (7), 129 pages of basic text, 31 tables, 20 figures. The results were published in 15 scientific papers.

Key words: productive accumulation, economic crisis, development of enterprises,
 estimation of potential for development, implementation of innovations, strategic management,
optimal periods, economic potential, productive potential, viability of the enterprise.

Research field: economic potential of the company under post accession conditions.

Thesis goal and objectives of this economic research were reduced to assessment of potential strategic management in development of the enterprise, to methodological development in order of streamlining of the enterprise management, to the determination of activities in conditions of economic crisis and increasing of their potential, to researching of firms operation in the context of globalization and their viability by implementing of innovations.

The novelty and the scientific originality of research results is manifested in the following: development of theoretical aspects of company’s management; delivery and highlighting of the factors that determine of enterprise's production potential; analysis of business operation during the context of globalization and ensuring of the viability of the business by proactively innovation; estimation of enterprise’s development potential and developing of enterprise's models operating during conditions of financial crisis, of economic crisis; development and motivation of the algorithm for the determination of optimal periods for refurbishment of productive equipment of enterprise; mathematical modeling of strategic management of the company in terms post accession; determining of real indices of growth of the prices of industrial production; grounding of the mechanisms and instruments for mitigation of impact of economic crisis on business activity; necessary prerequisites for economic success of the enterprise.

Important scientific problem addressed in this thesis: improving methodological aspects of the evaluation of the economic potential of the company and bringing proposals to strengthen its viability in terms of economic and financial crisis.

Theoretical significance. In the thesis are formulated enterprise's problems, their solution methods for ensuring the existence and its operation during long periods of time.
Are presented theoretical arguments, management modalities how could enterprises comply, to overcome critical situations.

Applicative value of the work lies in implementation of a set of techniques and tools discussed in this paper pertaining to the training system, training of managers of enterprises in Romania (and not only); professional training programs of economists in higher education, at master and doctoral level; proposals to ensure successful operation of economic enterprises in relation with their business partners, based on the required level of flexibility, updating the final product structure, of productive technologies; recommendation of algorithm of the model for the determination of optimal periods for renovation of equipment; proposals for implementation of strategic management model during the post-accession of the enterprises.

Implementation of scientific results. Results of this scientific research can be implemented in a number of training programs for managers. They were included in the curricula of Commercial College "Carol I" and Tomis University, Constanta, Romania. The theory which is suggested in this paper could be a significant analytical support to business managers, teaching material in preparation system of enterprise's managers, it is a systemic (cybernetic) treatment of company management implications with economic-mathematical methods.

АННОТАЦИЯ

АНAСТАСЕ ИЛЯНА

«Оценка развития экономического потенциала коммерческого предприятия в условиях вступления в ЕС", диссертация доктора экономических наук

Кишинев, 2013

Структура работы: введение, три главы (отражающих основное содержание проведенных исследований), выводы и рекомендации, библиография (168 источников), приложения (7), 129 страниц основного текста, 31 таблиц, 20 рисунков. Результаты были опубликованы в 15 научных работах.

Ключевые слова: производственные накопления, экономический кризис, развитие предприятия, внедрение инноваций, стратегическое управление/менеджмент, оптимальные периоды, экономический потенциал, производственный потенциал, жизнеспособность предприятия.

Область исследования: экономический потенциал фирмы после вступления в ЕС.

Цель и задачи экономических исследований, отраженных в диссертации, заключаются в оценки потенциала стратегического менеджмента в развитии предприятия; разработки методологических инструкций по улучшению менеджмента предприятия; определении деятельности предприятия в условиях экономического кризиса и увеличения ее потенциала, исследовании деятельности фирм в условиях глобализации и обеспечения их жизнеспособности при внедрении инноваций.

Новизна и научная оригинальность результатов исследования проявляются в следующем: развитии теоретического аспекта менеджмента предприятия; выявлении и уточнении факторов, определяющих производственный потенциал предприятия; анализе деятельности фирмы в условиях глобализации и обеспечения жизнедеятельности предприятия при внедрении инноваций; оценке потенциала развития предприятия и разработке новых форм/моделей деятельности предприятия в условиях финансового, экономического кризиса; разработке и аргументации алгоритма определения оптимального периода для обновления производственного оборудования/потенциала предприятия; математическое моделирование стратегического менеджмента предприятия после вступления в ЕС; определении реальных показателей роста цен промышленной продукции; обосновании механизмов и инструментов смягчения влияния экономического кризиса на деятельность предприятия; предпосылках, необходимых для обеспечения экономического успеха предприятия.

Важная научная проблема рассматриваемая в работе: совершенствование методологических аспектов оценки экономического потенциала предприятия и разработка предложений по укреплению его жизнеспособности в условиях экономического и финансового кризиса.

Теоретическая значимость работы. В диссертации сформулированы проблемы предприятия, методы их решения для обеспечения существования и функционирования предприятия в долгосрочном периоде времени. Приведены теоретические аргументы, а также управленческие модели для преодоления предприятиями критических ситуаций.

Практическое значение диссертации заключается в применении комплекса методов и инструментов, рассмотренных в работе, о системе подготовки, переподготовки менеджеров предприятий Румынии (и не только); реализации программ по профессиональной подготовки экономистов в высших учебных заведениях, в докторантуре; предложения по обеспечению успешного экономического функционирования предприятий по сравнению с экономическими партнерами, с учетом нужного уровня гибкости, обновления структуры готового продукта, производственных технологий; рекомендация модели алгоритма определения оптимального времени для обновления оборудования; предложения по практическому внедрению модели стратегического менеджмента предприятия после вступления в ЕС. ния в ЕС.

Внедрение научных результатов. Результаты научных исследований могут быть внедрены посредством ряда программ по подготовки менеджеров. Oни были включены в учебные программы Коммерческого Колледжа «Carol I» и Университет Томис, Констанца, Румыния. Предложенная в диссертации теория может служить существенным аналитическим материалом для менеджеров предприятий; учебным материалом в системе подготовки менеджеров предприятий; является методом системного менеджмента предприятия с учетом математических и экономических методов.

LISTA ABREVIERILOR

AȘM – Academia de Științe a Moldovei

BLR – Balanța legăturilor dintre ramuri

BNS – Biroul Național de Statistică

CRP – Comitetul de Reglementare a Politicilor

FMI – Fondul Monetar Internațional

FC – Costuri fixe

INS – Institutul Național de Staistică

ISD – investiții străine directe

mil. – milioane

mlrd. – miliarde

OMC – Organizația Mondială a Comerțului

ONU – Organizația Națiunilor Unite

ONRC – Oficiul Național al Registrului Comerțului

PNCPM – Programul Național de Creștere a Productivității Muncii

PTȘ – Progres Tehnico-Științific

RM – Republica Moldova

SC – Societate comercială

SFIT – Testul de Impact al Firmelor Mici

SUA – Statele Unite ale Americii

TST – Teoria strategică a firmei

TR – Venit total (total revenue)

TC – Cost total (total cost)

UE – Uniunea Europeană

VC – Costuri variabile

П – Profit total

Introducere

Actualitatea și importanța problemei abordate. România, aderând (UE), și-a creat oportunități în dezvoltarea socio-economică, dar și probleme. Economia țării a devenit deschisă pentru toate țările membre ale UE, țări în care productivitatea muncii este de cca 5 ori superioară productivității muncii din România. În aceste condiții, mărfurile de origine din România cu greu vor putea concura cu cele din țările UE; România va fi pusă în situația (dacă nivelul productivității muncii se menține și în continuare mult redus) să exporte materii prime, resursele de muncă, să accepte un export net negativ, să se transforme într-o colonie a UE. În acest context de “temeri”, devine actuală tema “Evaluarea dezvoltării potențialului economic al întreprinderii în condițiile postaderării”. Soluționarea problemei poate fi realizată doar prin dotarea managerilor, antreprenorilor cu argumente teoretico-practice, cu evidențierea factorilor ce determină potențialul productiv al întreprinderii; prin imitarea funcționării întreprinderilor în condițiile globalizării; prin argumentarea acțiunilor de asigurare a viabilității întreprinderii prin implementarea inovațiilor, a tehnologiilor performante, prin eficientizarea funcționării întreprinderilor în baza managementului strategic. Un rol deosebit de important în procesele de aliniere a economiei României la economiile țărilor membre ale UE o are evaluarea potențialului economic al întreprinderilor din țară. În scopul evaluării dezvoltării potențialului economic al întreprinderii, în condițiile postaderării, este necesar să fie enumerați factorii care determină potențialul productiv al întreprinderii; de analizat opiniile specialiștilor din bibliografia economică cu privire la efectuarea investițiilor productive; de formulat criteriile ce trebuie să fie “deduse”, interpretate economic. Structura și activitățile actuale ale întreprinderilor din România sunt generatori de regres economic. Întreprinderile din România trebuie să-și modernizeze funcționarea, să-și redirecționeze activitățile. Potențialul întreprinderii este în anumită dependență de: antrepriză; formele de organizare a piețelor; calitatea și originalitatea produselor finale; calitatea piețelor de desfacere; nivelul prețurilor la produsele finale respective, la materiile prime; cererea piețelor; relațiile economice, sociale și politice cu partenerii economici; nivelul de performanță a tehnologiilor productive, utilizate la întreprindere; nivelul acestora la alte întreprinderi similare; evoluția tehnologiilor productive, a structurii produselor finale; disponibilul de date (indicatori) economice de pe piețele interne, externe; nivelul de creativitate a angajaților întreprinderii.

Întreprinderile din România s-au angajat într-o competiție economică cu economiile din țările membre ale UE. Acestea, la rândul său, au un anumit impact (nu întotdeauna pozitiv) asupra viabilității funcționării întreprinderilor naționale.

Succesul potențial al întreprinderii este determinat de antreprenor, care este forța “motrică” a întreprinderii, trebuie să posede anumite calități profesioniste, psihologice, analitice; să dispună de posibilități de calculare, prognozare a indicatorilor economici. Lucrările (antreprizele) care trebuie executate de către întreprindere sub impactul cererii, a progresului tehnico-științific, evoluează, se modifică în timp. Nivelul de creativitate a angajaților la întreprindere, în mare măsură, este determinat de iscusința managerului de formare a echipei adecvate antreprizei, responsabilă de crearea unui sistem de motivații pentru executarea calitativă a lucrărilor. Selecția unei echipe de către manager este în dependență de nivelul de pregătire a specialiștilor în profilul respectiv de către instituțiile de educație, instruire, de posibilitățile de stagiere a angajaților potențiali în alte țări, industrial, tehnologic performante.

Problemele economice ale întreprinderilor din România pot și trebuie soluționate prin dotarea practicienilor cu bazele teoretice ale teorie manageriale. Antreprenorul este obligat de concurența de pe piață să fie original prin optimismul său în procesele de adoptare a deciziilor; să fie inovator în situațiile problematice; să posede cunoștințe de adoptare a deciziilor în situații incerte; să nu fie depășit moral de progresul tehnico-științific; să posede gândire și spirit antreprenorial; să posede cunoștințe la nivelul școlilor și universităților de prestigiu; sistemic să-și actualizeze metodele manageriale; să fie un bun analist economic în teoria creșterii economice. Antreprenorul în activitățile sale se folosește și de expuneri formalizate. Activitățile deficiente ale întreprinderilor din România sunt generate de mecanismele economice din trecut. În studiul de analiză a funcționării întreprinderii în condițiile globalizării este necesar să fie enumerați și analizați factorii cu impact pozitiv, negativ, asupra funcționării întreprinderii viitorului; să fie subliniată importanța calității profesionale a managerului firmei și angajaților; să fie analizat nivelul flexibilității amplasării geografice a firmei, a structurii produsului final.

Managerii întreprinderilor din România trebuie să fie inițiați în comportamentul său economic în cele mai dificile situații. În spațiul UE fluxurile de mărfuri, capital, muncă sunt libere, creează pentru întreprindere condiții nu numai favorabile dar și defavorabile; managerul, în dependență de iscusința profesională, poate colabora cu noi parteneri economici; apar posibilități, în anumite situații, de fuzionare a întreprinderii cu alte întreprinderi; apar posibilități de extindere geografică a activităților întreprinderii; apar noi concurenți, noi reguli, exigențe impuse producătorului, comercianților; sistemul de motivare a personalului (angajaților la întreprindere) impune managerul întreprinderii să-și alinieze sistemul de motivare a muncii la sistemul țărilor din UE (în caz de remunerare a muncii sub nivelul țărilor din UE, întreprinderea poate suporta un deficit de personal; în cazul necesității atragerii forțe de muncă din țările UE, managerul acceptă un sistem de remunerare a personalului superior celui din UE). În acest caz explicația este una: firmele, care reciproc se complementează, depun efort comun, își organizează echipe comune de inteligență colectivă pentru generarea de noi idei, soluții, propuneri.

Întreprinderile din România, de regulă, sunt preocupate de soluționarea problemelor sale economice în scopul obținerii unui profit maxim. În umbră rămân problemele sociale, ecologice. În aceste condiții, sunt necesare investigații științifice în scopul antrenării potențialului productiv al întreprinderilor pentru soluționarea problemelor ce țin de educație, ocrotirea sănătății, utilizarea rațională a resurselor naturale. Funcționarea firmei în spațiul UE poate și trebuie să se bazeze pe o politică socială, promovată de guvern. Politica socială a întreprinderii, în viziunea noastră, trebuie să se bazeze pe trei repere: sistemul de valori; sistemul puterii guvernamentale; sistemul productiv și de distribuție a bunurilor. Valorile, inclusiv cele culturale și științifice, influențează puterea, producerea și distribuția bunurilor. Sistemul de valori, într-o țară, este sau nu dezvoltat în dependență de nivelul aprecierilor acestora.

Pentru România sunt necesare studii, investigații despre rolul inovațiilor în activitățile economice ale întreprinderii. Și aici, în ajutor managerului, îi vin inovațiile în perfecționarea funcționării fiecărui element din sistem, perfecționarea conexiunilor interne și externe, perfecționarea structurii produselor finale. Este necesar de evidențiat rolul inovațiilor tehnologice. Tehnologiile noi pot deficientiza schemele organizatorice interne, externe. Fiecare inovație implementată în anumit mod schimbă activitățile tuturor elementelor și conexiunilor sistemului; unele elemente pot dispărea din sistem altele pot apărea. Inovațiile tehnologice pot modifica considerabil și structura produselor finale; pot crea servicii fără de precedent; pot elimina unele produse, servicii. Inovațiile, dacă acestea sunt lipsă, contribuie la falimentarea unora și prosperarea altora.

În competiția economică dintre România și țările membre ale UE toate activitățile întreprinderilor sunt direcționate spre reducerea tuturor costurilor. UE creează condiții pentru libera circulație de muncă, capital, tehnologii. În aceste condiții, pentru economia României, o actualitate deosebită o are managementul întreprinderii în ce privește determinarea perioadei optime de renovare a utilajelor productive. Acestea pot fi înlocuite cu alte utilaje de import din UE, relativ eficiente, dar mult învechite; cu utilaje principial noi, dar pentru care sunt necesare cheltuieli considerabile.

Totodată, antreprenorul este “motorul” creșterii economice. Nivelul profesional al unui antreprenor imaginar a fost determinat de școlile, universitățile de prestigiu: școala Winchester; școlile din Paris, Orleans, Tours, Reims, Liège; școlile din Germania – Köln, din Anglia – York și Canterbury, Oxford. Gândirea și spiritul antreprenorial au devenit obiecte de studiu în diverse universități. Tratările enumerate au „ceva” comun: țin de constatare și nu sunt constructive.

Progresul tehnico-științific, formele noi de organizare a muncii, calitatea muncii, impactul globalizării asupra activităților productive ale întreprinderi impun necesitatea de a argumenta științific comportamentul întreprinderii în viitorul economic incert. Lucrarea vine cu noi abordări și metode de soluționare a problemei, complementează rezultatele deja realizate, poate servi drept reper intelectual pentru întreprinderile din România antrenate în competiția economică cu țările din UE.

Gradul de studiere a temei de cercetare este determinat de axarea pe doctrine, concepții, principii, elaborate până în prezent de savanți cu nume notorii în domeniul elaborării modelelor de management strategic în dezvoltarea potențialului firmei. Baza metodologică utilizată pe parcursul cercetărilor, analizelor, elaborărilor, concluziilor și propunerilor, a realizărilor unor rezultate se axează pe metodele economico-matematice; criteriile Wald, Hurvicz, Savage, Verosimilității maxime, Bayes, Laplace; lucrările economiștilor clasici și contemporani: Cantillon R., Felton A., Krugman P., Lucas R., McCollum J., Reinhart C., Say J.B., Sahimi M., Schumpeter J., Soros G. La baza cercetărilor științifice au fost puse conceptele, principiile funcționării în condițiile economiei de piață, aderării României la UE, reflectate în lucrările economiștilor din România, inclusiv ale lui Bărbulescu C., Bănacu C., Ioniță I., Malița M., Săvoiu G., Zaharia S.E. și alții. Un accent deosebit în teză a fost pus pe metodele cibernetice (sistemice), economico-matematice; lucrările unui șir de economiști din Republica Moldova, inclusiv: Blanovschi A., Burlacu N., Catan P., Cotelnic A., Onofrei A., Parmacli D., Timofti E., Stratan A., Șavga L., Țurcanu P. și alții.

Scopul și obiectivele tezei. Scopul cercetărilor economice din teză s-a redus la evaluarea dezvoltării potențialului întreprinderii în condițiile postaderării; la elaborări metodologice în vederea eficientizării managementului strategic al întreprinderii; la determinarea activităților întreprinderii în condițiile crizelor economice și sporirii potențialului acestora.

Scopul a fost atins prin realizarea următoarelor sarcini:

analiza complexă și fundamentarea abordărilor conceptuale și teoretico-practice ale managementului strategic în dezvoltarea întreprinderii;

cercetarea funcționării firmelor în condițiile globalizării și asigurării viabilității acestora prin implementarea inovațiilor;

estimări ale potențialului de dezvoltare a întreprinderii în perioada postaderare;

determinarea perioadei optime de renovare a utilajelor productive având ca criteriu de optimizare: profitul maxim, realizat de către firmă, în perioada de funcționare a utilajelor productive și firma fiind considerată un sistem;

determinarea indicilor reali de creștere a prețurilor producției industriale a firmelor;

elucidarea impactului crizelor economice asupra dezvoltării potențialului întreprinderilor și reliefarea premiselor necesare pentru asigurarea succesului economic.

Întreprinderile din România, fiind cele mai diverse după nivelul de activitate economică, de dotări cu fonduri productive, cu produse intelectuale (cu idei) au nevoie de suport teoretic, analitic, de modalități pentru renovarea capitalului fix. În lucrare sunt elaborate modalități de repartiție a investițiilor între întreprinderile unei firme.

Repartiția investițiilor (a acumulărilor productive) între întreprinderile unei firme este o problemă de programare dinamică, pentru care în bibliografia de specialitate pot fi găsite un șir de modalități de soluționare. Procedeele de soluționare a problemei, mult matematizate, rămân inaccesibile pentru managerii multor firme. În scopul reducerii eforturilor, care necesită pregătiri speciale ale managerilor în domeniul programării dinamice, în materialul prezentat se propune un algoritm simplu de repartiție a investițiilor între întreprinderile firmei. În condițiile postaderării firma se confruntă cu probleme principal noi: prețul la produsele firmei sunt stabilite nu de aceasta, ci de piață. Prețurile reduse la produsele firmei pot agrava starea sa economică. În acest context firma este obligată să reducă maximum posibil eforturile productive. Acest lucru poate fi realizat numai prin utilizarea potențialului analitic al programării (planificării) matematice. Managerul întreprinderii trebuie să cunoască potențialul metodelor analitice; să constituie grupuri de experți pentru soluționarea problemelor ce țin de managementul strategic.

Suportul informațional al tezei îl constituie materialele (datele) analitico-informative ale organelor abilitate cu evidență statistică din România, inclusiv “Buletinul statistic lunar al județelor”, “Buletinul statistic de comerț”, “Buletinul Statistic de industrie”, “Buletinul statistic de prețuri”, “Statistica Socială”, “Statistica Economică”, “Indicele prețurilor de consum”, date ale Institutului Național de Statistică, Serverul Nomenclatoarelor de Interes Național – Senin, publicațiile și serviciile statistice ale jud.Constanța, România, date statistice ale agenților economici.

Noutatea științifică a rezultatelor cercetării se manifestă în următoarele:

dezvoltarea aspectului teoretic al managementului firmei, concretizarea noțiunilor de potențial economic și productiv la nivel microeconomic;

evidențierea și concretizarea factorilor ce determină potențialul productiv al întreprinderii;

tratarea complexă și sistemică a funcționării firmei în condițiile globalizării și asigurarea viabilității întreprinderii prin implementarea inovațiilor;

estimarea potențialului de dezvoltare a întreprinderii și elaborarea modelelor de funcționare a întreprinderii în condițiile de crize financiare, economice;

elaborarea și argumentarea algoritmului pentru determinarea perioadelor optime de renovare a utilajelor productive ale întreprinderii;

determinarea și modelarea prognozei indicilor reali de creștere a prețurilor producției industriale;

fundamentarea mecanismelor și instrumentelor de atenuare a impactului crizelor economice asupra activității întreprinderii; premiselor necesare pentru asigurarea succesului economic al întreprinderii.

Problema științifică importantă soluționată în teza: perfecționarea aspectelor metodologice ale evaluării potențialului economic al societății comerciale și formularea propunerilor de fortificare a viabilității acesteia în condiții de crize economice și financiare.

Importanța teoretică a lucrării. În teză sunt formulate problemele întreprinderii, metodele de soluționare ale acestora pentru a asigura existența și funcționarea întreprinderii în perioade mari de timp. Întreprinderile sunt “atacate” de progresul tehnico-științific (unele tehnologii dispar, altele apar), de factorii exogeni care pot contribui la falimentarea lor. În lucrare se aduc argumente teoretice, modalități manageriale, cum ar putea întreprinderile să se conforme, să depășească situațiile critice. Teoria propusă în teză poate servi drept suport analitic considerabil pentru managerii întreprinderilor; material didactic în sistemul de pregătire a managerilor întreprinderii; este o tratare sistemică (cibernetică) a managementului firmei cu implicații a metodelor economico-matematice.

Valoarea aplicativă a lucrării rezidă în implementarea setului de tehnici și instrumente abordate în lucrare. Rezultatele teoretice realizate în teză pot fi utilizate în:

sistemul de pregătire, de perfecționare a managerilor întreprinderilor din România (și nu numai);

programele de pregătire profesionistă a economiștilor în sistemul universitar, de masterat, doctorat;

propuneri de asigurare a funcționării economice cu succes a întreprinderilor în raport cu partenerii economici, reieșind din nivelul necesar de flexibilitate, actualizarea structurii produsului final, tehnologiilor productive; soluționarea pe lângă problemele economice, care de altfel sunt firești pentru o întreprindere, a celor sociale și ecologice;

recomandarea modelului algoritmului pentru determinarea perioadelor optime de renovare a utilajelor;

propuneri de implementare a modelului de management strategic în practica postaderare a întreprinderilor.

Implementarea rezultatelor investigațiilor. Rezultatele cercetărilor științifice pot fi implementate într-un șir de programe de pregătire a managerilor. Pentru început acestea au fost incluse în programele de studii ale Colegiului Comercial “Carol I” și Universitatea Tomis, Constanța, România; concomitent, au fost utilizate de unele societăți comerciale și instituții publice.

Aprobarea rezultatelor investigațiilor. Abordările teoretice, elaborările metodologice și recomandările practice, reflectate în teză, au fost expuse în articolele publicate în reviste naționale, precum și discutate și aprobate în cadrul conferințelor și simpozioanelor științifice internaționale. Rezultatele, propunerile și recomandările concludente ale autorului au fost înaintate spre implementare organizațiilor atât cu statut juridic privat, cât și public din țară și peste hotarele ei. Rezultatele obținute la tema tezei au fost publicate în 15 lucrări științifice, inclusiv 1 monografie cu un volum total de 17.5 coli de autor.

Structura și conținutul tezei au fost concepute pornind de la problemele științifice propuse, de la obiectivul principal și sarcinile preconizate spre realizare. Teza are următoarea structură: introducere, trei capitole (care reflectă conținutul de bază ale cercetării efectuate), concluzii și recomandări, bibliografie (168 surse), anexe (7), 129 pagini text de bază, 31 tabele, 20 figuri.

În introducere sunt incluse: actualitatea, scopul, baza metodologică și teoretico-științifică, baza informativă, obiectul cercetării, problema științifică soluționată, noutatea și originalitatea științifică, semnificația științifică a tezei, valoarea aplicativă a lucrării, implementarea rezultatelor, aprobarea rezultatelor, publicațiile la tema tezei.

Primul capitol “Repere teoretice privind evaluarea potențialului economic al întreprinderii comerciale” dezvăluie tratările teoretice ale diverșilor autori, analiza factorilor ce determină potențialul productiv al întreprinderii și a funcționării firmei în condițiile globalizării. Sunt aduse argumente în asigurarea viabilității întreprinderii prin implementarea inovațiilor, însoțite de concluziile respective.

Capitolul al doilea “Evaluarea dezvoltării potențialului economic al întreprinderilor comerciale din România” conține probleme și reflecții asupra activităților economice ale întreprinderilor din România, un algoritm de determinare a perioadei optime de renovare a utilajelor, modalități de perfecționare a managementului întreprinderii, modele matematice ale proceselor economice – parte componentă ale managementului firmei, concluziile respective.

Capitolul al treilea ”Problemele întreprinderii și căile adaptării în condițiile crizelor financiare” cuprinde metode de determinare a indiciilor reali de creștere a prețurilor producției industriale, analiza impactului crizelor economice asupra potențialului activităților întreprinderilor, premiselor necesare pentru asigurarea succesului economic al întreprinderii, de rând cu concluziile respective.

În concluzii generale și recomandări sunt formulate ideile principale de care trebuie să se conducă întreprinderea pentru a fi viabilă, modalități de perfecționare a managementului întreprinderii și sporirii potențialului acestora.

repere teoretice privind evaluarea potențialului economic al întreprinderii comerciale

1.1. Factorii ce determină potențialul productiv al întreprinderii

În sens general, „potențialul economic” poate fi definit ca fiind totalitatea resurselor naturale, umane, materiale, științifice, tehnologice și informaționale de care dispune o țară  la un moment dat și care exprimă posibilitățile de dezvoltare a acesteia. Potențialul economic include mijloacele și factorii aflați pe teritoriul țării respective și care-i aparțin, precum și cei aflați pe teritoriul altor țări [17].

Împărtășim opinia autorilor care afirmă, că ”baza potențialului economic, temelia lui, o constituie potențialul de producție, ce unește posibilitățile tuturor ramurilor a sectorului producției material, capacitatea lor de a crea totalitatea bunurilor materiale” [24, p.57].

Astfel, în scopul evaluării dezvoltării potențialului economic al întreprinderii în condițiile postaderării, este necesar să fie enumerați factorii care determină potențialul productiv al întreprinderii, analizate opiniile specialiștilor din bibliografia economică cu privire la efectuarea investițiilor productive, formulate criteriile ce trebuie să fie “deduse”, interpretate economic. Procesele de luare a deciziilor trebuie să se bazeze pe informația inițială, pe un șir de criterii de care trebuie să se conducă managerul întreprinderii. Potențialul întreprinderii este în anumită dependență de antrepriză, formele de organizare a piețelor, calitatea și originalitatea produselor finale, calitatea piețelor de desfacere, nivelul prețurilor la produsele finale respective și materiile prime, cererea piețelor, relațiile economice, sociale și politice cu partenerii economici, nivelul de performanță al tehnologiilor productive utilizate la întreprindere, nivelul acestora la alte întreprinderi similare, evoluția tehnologiilor productive și a structurii produselor finale, disponibilul de date (indicatori) economice de pe piețele interne și externe, nivelul de creativitate a angajaților întreprinderii.

Implementarea în ultimele două decenii a relațiilor libere de piață bazate pe concurență a fost însoțită de o adaptare încetinită la mecanismele și dinamismul economiei de piață și motivarea slabă a dezvoltării subiecților sferei comerciale și cooperației de consum [38, p.394].

În viziunea unor specialiști, ”studiile efectuate ne demonstrează că modalitatea de a îmbina elementele mecanismului economic în unitățile autonome prin pârghiile economice de conducere, cum ar fi mecanismul relațiilor contractuale, mecanismul financiar sau mecanismul prețurilor, nu au dat rezultate mulțumitoare în funcționarea unităților…” [41, p.10-11].

În alt context, unitatea internă a sistemului, atinsă pe calea balansării intereselor elementelor diverse ale lui, permite sporirea radicală a potențialului organizațional-economic al firmei, aflate în stare de criză, din contul efectului emergenței [21, p.55].

Unii cercetători, consideră că un factor important al creșterii eficienței economice a potențialului de producție sunt relațiile economice externe. Principalul obiectiv pe termen lung, pe care statele îl urmăresc cu ajutorul instrumentelor și măsurilor de politică comercială, este protejarea dezvoltării economice naționale de concurența străină [23, p.60].

Economiștii agrarieni, în primul rând, subliniază că, analiza existenței și asigurării cu resurse de producție a întreprinderilor agricole a țării – ca părți componente a potențialului de producție, trebuie începută cu analiza resurselor funciare – parte componentă a factorului de producție „natura” [22, p.13].

Alții consideră că un rol deosebit în evaluarea potențialului economic al întreprinderii urmează să revină potențialului muncii [32, p.153].

Evaluând eficiența potențialului economic, unii economiști atestă că ”din poziția intereselor naționale, întreprinderea este eficientă, dacă produce producția finală cu consumuri de resurse materiale și de muncă, care nu depășesc nivelul rațional; din poziția intereselor colective – dacă se asigură condiția de reproducție lărgită; din poziția intereselor private – dacă se creează condiții pentru satisfacerea cerințelor materiale și morale ale membrilor colectivului [33, p.17].

Așadar, în accepție proprie, la nivel microeconomic, potențialul economic al întreprinderii ar presupune, prin sinteză, toate posibilitățile unității economice ca obiect de gospodărire. Potențialul productiv este parte componentă a celui economic, presupunând volumul potențial al producerii, capacitatea întreprinderii de a îndeplini un anumit volum de lucru și care include un sistem complex de mijloace fixe, resurse de muncă, tehnologia, resurse energetice și informaționale aflate la dispoziția întreprinderii pentru activitatea sa creativă.

Întreprinderea poate executa în permanență unele și aceleași lucrări. În acest caz, potențialul productiv al întreprinderii corespunde antreprizei, adică lucrării executate de către întreprindere. Modificarea lucrării, efectuate de către întreprindere, poate spori sau reduce potențialul întreprinderii. Afirmația poate fi interpretată pentru întreprinderi cu profil comercial. Întreprinderea specializată pentru comercializarea unor anumite produse își creează infrastructura respective (depozite, frigidere, magazine, personal etc.).

Factorii, care au un anumit impact asupra potențialului productiv al întreprinderii, pot fi grupați în: factori, care pot fi influențați de managementul întreprinderii, numiți factori endogeni (en); factori, care sunt generați din exterior, numiți factori exogeni (ex). Enumerarea tuturor factorilor endogeni, exogeni cu impact asupra potențialului productiv al întreprinderii, este problematică. În continuare, admitem că mulțimea factorilor endogeni este constituită din: antreprize posibile (en1); forme de organizare a antreprizei respective (en2); modalități de calculare a indicatorilor endogeni, de prognozare a factorilor endogeni (en3); structuri posibile ale produselor finale (en4); calitatea și originalitatea produselor finale (en5). Mulțimea factorilor exogeni este constituită din: nivelul de creativitate al angajaților (ex1); nivelul de performanță a tehnologiilor productive, generate de progresul tehnico-științific (ex2); nivelul de perfecționare a piețelor interne, externe (piața este perfectă când toți participanții la ea dispun de informație veridică despre ofertă, cerere, preț, calitate, performanțe) și de existență a monopoliștilor, monopsoniștilor (ex3); cererea piețelor interne, externe la produsele finale ale întreprinderii (ex4); politicile economice din țară (ex5); politicile economice din țările parteneri economici (ex6); evoluția prețurilor la materiile prime, necesare întreprinderii (ex7).

Fiecare factor endogen enj, j = 1,2…5; exogen exi, i = 1,2…7, la rândul său este constituit din submulțimi de variante posibile. Pentru factorul en1 pot exista mai multe lucrări (antreprize) care pot fi executate (efectuate) de către întreprindere, en1 = (en11, en12,…en1n1); întreprinderea poate utiliza diverse forme de organizare a îndeplinirii lucrărilor respective, en2 = (en21, en22,…en2n2); managerii se pot folosi de cele mai diverse metode analitice, empirice de calculare a indicatorilor endogeni, de prognozare a factorilor endogeni, en3 = (en31, en32,…en3n3); în dependență de situațiile economice, tehnice întreprinderea poate asigura diverse structuri ale produselor finale, en4 = (en41, en42,…en4n4); produsele finale ale întreprinderii pot fi de diverse calități, nivel diferit de originalitate, en5 = (en51, en52,…en5n5). Similar, constatăm și pentru factorii exogeni: ex1 = (ex11, ex12,…ex1m1); ex2 = (ex21, ex22,…ex2m2); ex3 = (ex31, ex32,…ex3m3); ex4 = (ex41, ex42,…ex4m4); ex5 = (ex51, ex52,…ex5m5); ex6 = (ex61, ex62,…ex6m6); ex7 = (ex71, ex72,…ex7m7). Altfel spus, factorii endogeni sunt constituiți din vectorii enj = (enj1, enj2,…enjmj); j = 1,2,…,5, cei exogeni – exi = (exi1, exi2,…eximi), i= 1,2,…,7. Factorii endogeni creează situații sigure de funcționare a întreprinderii; factorii exogeni, cu anumită probabilitate P1, i = 1,2…7, creează anumite stări, situații economice (figura 1.1).

Convențional, potențialul productiv al întreprinderii îl vom echivala cu beneficiul sau cu profitul întreprinderii. Notăm prin B = matricea m*n a profitului, realizat de întreprindere, i = 1,2,…m; j =1,2,…,n. În cazul examinat m=7; m=5. Succesul potențial al întreprinderii este determinat de antreprenor, care este forța “motrică” a întreprinderii, trebuie să posede anumite calități profesioniste, psihologice, analitice; să dispună de posibilități de calculare, prognozare a indicatorilor economici. Lucrările (antreprizele) care trebuie executate de către întreprindere sub impactul cererii, a progresului tehnico-științific, evoluează și se modifică în timp.

Nivelul de creativitate a angajaților întreprinderii, în mare măsură, este determinat de iscusința managerului de formare a echipei adecvate antreprizei, responsabilă de crearea unui sistem de motivații pentru executarea calitativă a lucrărilor.

Selecția unei echipe de către manager este în dependență de nivelul de pregătire a specialiștilor în profilul respectiv de către instituțiile de educație, instruire, de posibilitățile de stagiere a angajaților potențiali în alte țări, industrial, tehnologic performante. Angajații pentru executarea antreprizei respective, în viziunea lui Mircea Malița, sunt selectați în baza a cinci postulate [29, p.87]: cel al “refuzului” identității specialiștilor (angajații trebuie să se complementeze reciproc, nu să se dubleze); angajații trebuie să conștientizeze că echipa lor în ansamblu există atât timp, cât este necesar pentru executarea antreprizei respective; managerul formal trebuie să se identifice în calitate de manager real; fiecare angajat al întreprinderii în domeniul lucrărilor pe care le execută, trebuie să trateze problemele sistemic; tratările individuale ale angajaților identifică tratarea echipei.

Algoritmul constituirii echipei de angajați la întreprindere poate fi expus schematic (figura 1.2).

În opinia lui Malița, “managerul echipei este recomandat să nu provină din domeniul științific sau profesional” [29, p.90]. Afirmația, în viziunea noastră, este discutabilă. Calitățile individuale ale managerului sunt rezultatul activităților în cele mai diverse domenii. În viziunea [116], antreprenorul “este” și manager și organizator al unei afaceri, antreprize. Antreprenorul “plătește” anumit preț pentru un produs, pentru o activitate cu anumite riscuri (Richard Cantillon) [62, p.123-124]; combină factorii de producție, analizează posibilitățile de inovare, asigură un nivel înalt de competitivitate, acceptă inovațiile (Joseph Schumpeter) [135, p.117]; caută schimbări efective (Peter Drucker) [68, p.68]; acceptă riscul (Shapero Albert) [137, p.9]; devine lider în procesul creativ (Robert Hisrich) [87, p.36].

Deci, nu domeniul de proveniență determină calitățile managerului, ci calitățile individuale ale acestuia de a acumula și a valorifica potențialul științific, analitic, practic. Antreprenorii pot fi clasificați în dependență de domeniile de activitate [86]. Antreprenorul poate fi extremist în raport cu cel normal (ordinar) prin optimismul său în procesul de luare a deciziilor (Woo C., Cooper A., Dunkelberg W.) [153, p.95], prin nivelul inovativ (Tom O’Malia) [47, p.5], prin axarea pe decizia în condiții de incertitudine (Nafziger Wayne) [121, p.216], prin abilitate implicită (Ensley M.D., Carland J.W.) [73, p.59], prin renovarea strategică (Katz J.A., Shepherd D.A.) [94, p.283; 95].

Antreprenorul este “motorul” creșterii economice [64, p.23]. Nivelul profesional al unui antreprenor imaginar a fost determinat de școlile, universitățile de prestigiu: școala Winchester; școlile din Paris, Chartres, Orleans, Tours, Loan, Reims, Liège; școlile din Germania Köln, din Anglia York și Canterbury, Oxford [27; 34]. Gândirea și spiritul antreprenorial au devenit obiecte de studiu în diverse universități [34; 35; 129]. În opinia noastră, tratările enumerate au „ceva” comun: țin de constatare și nu sunt constructive. Conform [159, p.104], “caracteristica esențială a bunurilor corporale constă în faptul că participă la mai multe cicluri de producție, se uzează în timp și își transmit treptat valoarea asupra altor bunuri fără a-și pierde forma fizică”. În viziunea noastră, aceste bunuri, în procesele de producție, nu-și mențin nici forma fizică, nici valoarea exprimată numeric. Patrimoniul întreprinderii este supus “atacului” progresului tehnico-științific, cererii și ofertei de pe piețele interne, externe. Bohatereț V. în [18, p.64] enumeră etapele de evaluare a terenurilor agricole. În acest caz autorul are dreptate. Terenurile agricole sunt patrimoniu nu numai al unei întreprinderi, ci și a națiunii în ansamblu. Acestea nu pot fi evaluate după metode similare evaluării unor strunguri. Terenurile agricole dispun de anumite caracteristici calitative, numite “bonitare” [40, p.68]. Clasele de calitate, notele de bonitate, calificativele terenurilor agricole sub impactul tehnologiilor agricole evoluează [19, p.92].

Patrimoniul întreprinderii, spre deosebire de cel agricol, are o durată de funcționare relativ mult redusă. În România, primul specialist care a realizat o evaluare a terenului agricol a fost Mihai Șerban [39, p.72]. Evaluarea terenurilor agricole poate fi efectuată prin cele mai diferite metode, pornind de la diferite ipoteze [36]. Modelele de evaluare a construcțiilor diferă după destinația acestora și categoriile de valori care se calculează [28, p.78]. Unii autori tratează evaluarea întreprinderilor prin metoda comparărilor [30, p.312], încearcă să cuantifice durata de fabricație [16, p.95-112]. Evaluările întreprinderilor și evaluările potențialului întreprinderilor nu pot fi identice.

Potențialul productiv al întreprinderii poate fi determinat doar condiționat. Potențialul întreprinderii depinde de un șir de factori exogeni, endogeni, inclusiv de calitățile profesioniste ale antreprenorului (figura 1.3).

Antreprenorul este obligat de concurența de pe piață să fie original prin optimismul său în procesele de adoptare a deciziilor; să fie inovator în situațiile problematice; să posede cunoștințe de adoptare a deciziilor în situații incerte; să nu fie depășit moral de progresul tehnico-științific; să posede gândire și spirit antreprenorial; să posede cunoștințe la nivelul școlilor și universităților de prestigiu; sistemic să-și actualizeze metodele manageriale; să fie un bun analist economic în teoria creșterii economice. Antreprenorul în activitățile sale se folosește și de expuneri formalizate. De exemplu, întreprinderea A dispune de două alternative de antreprize; fiecare antrepriză poate fi efectuată prin două forme posibile de organizare; pentru realizarea fiecărei variante de funcționare a întreprinderii, sunt necesare date, informații care pot fi calculate prin două modalități; pentru fiecare alternativă de funcționare, întreprinderea își poate stabili două structuri ale produselor finale; produsele finale pot fi de două calități. Având două valori posibile pentru fiecare factor endogen, se constată lesne că întreprinderea are 2= 32 variante posibile de desfășurare a activităților. Antreprenorul își pune problema alegerii celei mai bune dintre cele 32 variante posibile. Fiecare din cele 32 de variante asigură întreprinderii un anumit profit. Arborescența variantelor posibile de desfășurare a activităților întreprinderii poate fi cea mai diversă, în dependență de alternativele posibile ale factorilor endogeni. Criteriile de alegere și clasificare ale variantelor pot fi: criteriul valorii medii a profitului total; criteriul dispersiei profitului total; criteriul dominației, al dublei comparații absolute; criteriul mediei dispersiei (al aversiunii la risc); criteriul riscului minim de ruinare sau al șansei maxime de succes economic.

Presupunând că întreprinderea are s antreprize, , care nu se condiționează reciproc în realizare, pentru întreprindere preferabil poate fi antrepriza care-i asigură, din profiturile posibile B, s=1,2,…q, profitul (tabelul 1.1). Antrepriza este strict preferabilă antreprizei , notând > , dacă profitul mediu realizat de la antrepriza s este mai mare decât cel realizat de la antrepriza, > și că este preferată , dacă . Antreprizele șisunt echipreferabile, scriind ~, dacă = . În așa mod, întreprinderea își poate ierarhiza antreprizele posibile pentru a fi preluate (tabelul 1.1). Antrepriza poate fi considerată preferabilă în sensul dispersiei profitului, dacă:

. (1.1)

Și în acest caz, antreprizaeste preferată antreprizei, dacă:

≤ ; (1.2)

antreprizele și sunt echipreferate (~), dacă:

= . (1.3)

Antrepriza domină antrepriza, dacă simultan:

. (1.4)

Antrepriza este preferată de către întreprindere, dacă simultan:

. (1.5)

Tabelul 1.1. Criterii de alegere de către manager a antreprizelor, posibile pentru a fi preluate de către întreprindere

Sursa: elaborat de autor în baza [157, p.117-125]

Alegerea antreprizelor după criteriul dublei comparații nu întotdeauna este optimă. În acest caz întreprinderea ar putea să-și reducă parțial rigorile, începând cu o pondere a uneia din componentele de apreciere, în sensul aprecierii de la caz la caz. Ponderate pot fi profitul sau dispersia. Ponderarea rămâne la discreția întreprinderii, este subiectivă, ar putea exprima “curajul” sau “frica” față de dorința de a realiza un profit mai semnificativ, sau față de riscul care poate duce întreprinderea la ruinare. Se știe, că media aritmetică a profitului sperat (E(B)) cu probabilitatea p= 0,68 se găsește în intervalul:

+ ; (1.6)

cu probabilitatea p = 0.95 – în intervalul

+*; (1.7)

cu probabilitatea p = 0.99 – în intervalul

+ . (1.8)

Întreprinderea dispune de două componente de apreciere: media aritmetică a profitului: și dispersia. Întreprinderea poate „pondera” dispersia prin multiplicatorul . În acest caz aprecierea profitului mediu sperat va fi determinată de intervalele:

+ (1.9)

cu probabilitatea p=0,68;

+ (1.10)

cu probabilitatea p=0,95;

+ (1.11)

cu probabilitatea p=0,99 , unde îl vom numi coeficient de “curaj”, (de “risc”), sau “coeficient de aversiune la risc”. În dependență de semnul coeficientului de “risc”, multiplicatorul poate fi interpretat:

dacă factorul de decizie a întreprinderii în procesul de apreciere este prudent, nu acceptă riscul

dacă factorul de decizie este indiferent față de risc

dacă factorul de decizie nu este prudent.

Lesne de constatat că media aritmetică a profitului sperat (diferența ) și multiplicatorul sunt în dependență inversă. Fieși două antreprize potențiale pentru a fi executate de către întreprinderea respectivă și suplimentar este pusă condiția =-, (1.12)

din care se poate deduce:

= , (1.13)

dacă antreprizele nu sunt echidispersionale. Dacă dispersiile antreprizelor considerate coincid, atunci preferabilitatea este determinată prin compararea profitului mediu cu ; dacă profitul = , atunci antreprizele sunt comparate după dispersie.

Fiecare din factorii endogeni: enj, j = 1,2…,5; exogeni exi = 1,2,…,7 la rândul lor sunt constituiți dintr-un anumit număr de variante. În acest caz în fața întreprinderii, în scopul evaluării potențialului productiv, apare problema selectării criteriilor. Alegerea, spre exemplu, a antreprizei optime dintre două sau mai multe variante realizabile, care nu se condiționează reciproc, poate fi efectuată după criteriile normelor matematice.

Potențialul capacității de producere al întreprinderii depinde de posibilitățile acesteia de a face investiții în fondurile productive. Să considerăm un proiect de investiție cu costul K, a cărui funcționare depinde de un șir de factori enumerați mai sus, ce poate fi estimat după 12 variante.

Fiecare variantă este însoțită de o anumită incertitudine care influențează decizia potențială. Pentru determinarea riscului investițional al întreprinderii, managerul are de soluționat problema examinării stărilor potențiale de funcționare a întreprinderii în profilul fiecărei variante, după un șir de criterii: Wald, Hurvicz, Savage, Verosimilității maxime, Bayes, Laplace, James, Guiasu. În fiecare variantă stocurile de mărfuri ar putea impune condiții noi de comercializare; infrastructura comercială precedentă parțial ar putea să fie neutilizată, parțial să fie insuficientă. Fiecare întreprindere dispune de un anumit diapazon de variații a antreprizelor. În acest context, potențialul productiv al întreprinderii trebuie să fie examinat, analizat, determinat pentru o “întreprindere virtuală” [31; 35; 131; 156]. Astfel de tratări, numite “moderne”, pot fi puse la baza unor principii, concepte utile în cazul examinării funcționării, determinării potențialului productiv al unei întreprinderi concrete. Prin “întreprindere virtuală” vom înțelege o întreprindere care există numai ca posibilitate, fără a se produce (încă) în fapt. Sistematic, managerul întreprinderii are de ales varianta ce va genera stări, situații dificile minime. În tabelul 1.2 sunt înscrise datele inițiale: stările de funcționare posibilă a întreprinderii i, i = 1,2,…,m; variantele posibile de desfășurare a activităților productive j, j = 1,2,…,n. Criteriul de apreciere, numit criteriul de decizie poate fi oricare din cele prezentate în tabelul 1.2. Pot fi și alte criterii stabilite de managerul întreprinderii. Aprecierile managerului în baza datelor inițiale, i=1,2,…,m; j = 1,2,…,n, a criteriilor considerate, servesc informații pentru reducerea incertitudinii, a entropiei în procesele decizionale. Criteriile de decizii ale managerului presupun următoarele etape de procesare a datelor inițiale din matricea profiturilor posibile: pentru fiecare linie din matricea B sunt determinate elementele maxime ; rezultatul este transcris în coloana “Profitul maxim posibil pentru starea de funcționare i, i=1,2,…,m”; pentru fiecare linie din matricea B sunt determinate abaterile profitului ordinar de la cel maxim posibil în una din variantele considerate; rezultatele sunt transcrise în linia i, i= 1,2,…,m sub forma ; pentru fiecare linie din matricea B sunt determinate elementele minime , i=1,2,…,m; rezultatele sunt transcrise în coloana “Profitul minim posibil pentru starea de funcționare i, i=1,2,…,m”; pentru fiecare coloană din matricea B sunt determinate abaterile profitului ordinar de la cel minim posibil în una din variantele considerate; rezultatele sunt transcrise în coloana j, j= 1,2,…,n sub forma ; pentru fiecare coloană j, j=1,2,…,n, sunt determinate valorile extreme ale criteriilor în profitul variantelor ; ; ; ; ; , rezultatele sunt transcrise în linia “valorilor extreme”; pentru fiecare linie sunt determinate abaterile maxime a abaterilor maxime, adică ; abaterile minime a abaterilor maxime, adică ; rezultatele sunt transcrise în coloana “criteriul abaterilor maxime”, “criteriul abaterilor minime”. Similar sunt determinate și criteriile ; ; ; ; ; ; ; ; ; .

Criteriul WALD ia în considerare profitul minim al întreprinderii corespunzător fiecărei stări de funcționare i, i=1,2,…,m și alege apoi variante de efectuare a investițiilor productive care să conducă la cel mai mare profit dintre profiturile minime. Altfel zis, perechea este mai bună, dacă:

= . (1.14)

Criteriul HURVICZ alege profitul maxim pentru fiecare stare de funcționare și apoi ia decizia care să conducă la cel mai mare profit dintre aceste valori maxime, adică:

= . (1.15)

Criteriul SAVAGE are la bază o analiză a efectelor unei decizii în raport cu o decizie bună. Să presupunem că pentru starea de funcționare i se ia o decizie neprofitabilă j și care în raport cu cea mai bună decizie conduce la o anumită pierdere maximă. Analizând aceste pierderi pentru fiecare stare i, se alege acea decizie, care să conducă la cea mai mică dintre pierderile maxime analizate de către manager. Altfel, se caută o minimizare a pierderilor posibile cauzate de decizii neprofitabile, adică = . Similar pot fi interpretate toate criteriile (Anexa 1).

Deci, potențialul productiv al întreprinderii este influențat de un șir de factori endo, exogeni. Succesul potențial al întreprinderii este determinat de antreprenor, de echipa angajaților, de profesionalismul managerului. Gândirea și spiritul antreprenorial au devenit obiecte de discuții în bibliografia economică. În scopul reducerii riscurilor, generate de situațiile, stările posibile în care se poate găsi întreprinderea, managerul trebuie să utilizeze un șir de criterii în selectarea variantelor profitabile, neprofitabile. Una din problemele cu care managerul se poate confrunta și să întâlnească dificultăți este lipsa informației despre variantele posibile, lipsa probabilităților de apariție a stărilor de funcționare. Deciziile luate de către manager trebuie să fie însoțite de cuantificarea incertitudinii, adică de determinarea entropiei. Cea mai mare problemă pentru managerii din România este pregătirea analitică, teoretică insuficientă. Aceștia au avut un succes relativ în perioada de trecere la economia de piață. În condițiile UE, însă, managerii din România vor fi ”impuși” de situație să se familiarizeze cu analiticul teoriei manageriale.

1.2. Funcționarea firmei în condițiile globalizării

În studiul de analiză a funcționării întreprinderii în condițiile globalizării este necesar să fie enumerați și analizați factorii cu impact pozitiv, negativ, asupra funcționării întreprinderii viitorului; să fie aduse argumente în susținerea concluziilor; să fie subliniată importanța calității profesionale a managerului firmei, angajaților; să fie analizat nivelul flexibilității amplasării geografice a firmei, a structurii produsului final. Procesele de globalizare a economiei generează pentru fiecare manager cele mai diverse situații problematice: cum de organizat afacerea pentru a “exploata” posibilitățile economice din alte regiuni ale lumii? În care situații economice cu firma-partener întreprinderea poate și trebuie să mențină relațiile economice tradiționale? În care situații fuzionarea firmelor este inevitabilă? Care din piețele de desfacere pentru firmă sunt relative mai preferate? Face sau nu de menținut sistemele de motivare a muncii ale firmei, în situațiile noi? Creșterea accesibilității firmei la resursele materiale, financiare, umane din alte piețe creează posibilități suplimentare pentru firmă, dar și noi concurenți. Globalizarea economiei este generată de diferența și disponibilul de forță de muncă, materii prime, piețe de desfacere. În ultimii ani, atractive pentru amplasarea capitalului străin, au devenit India, China. Fenomenul are explicații: clasa săracă din populația acestor țări este în trecere la clasa medie; în consecință „ex-săracii”, cu o nouă putere de cumpărare, fără rezerve materiale, financiare, provenite prin moștenire, creează cerere la multe și diverse produse. Costul muncii din China, India este de zeci de ori mai redus decât în SUA. Piețele din China, India oferă cele mai diverse posibilități pentru orice firmă; au un specific – mult sunt solicitate mărfurile la prețuri relativ reduse și, deci, și la calitățile respective. Mărfurile ce se vând ușor pe piețele din India, în SUA se vor bucura de o cerere redusă. Și, din aceste considerente, capitalul productiv este “motivat” să se reamplaseze din țările industrial puternic dezvoltate în China, India. În aceste cazuri ambele părți profită de globalizare: firmele din țările industrial dezvoltate își prelungesc perioadele de activitate cu fonduri fixe deficiente în țara de origine, dar eficiente în China, în India (din contul nivelului redus de remunerare a muncii; a costului redus de materii prime; creșterii volumului de produse finale ușor comerciabile în aceste țări); China și India își creează locuri de muncă remunerate suficient la nivelul acestor țări; își cresc veniturile în buget; bunăstarea populației; se inițiază soluționarea unui șir de probleme sociale. În așa mod, se modernizează procesele afacerilor productive și comerciale. Globalizarea contribuie la schimbări profunde în structura posibilităților de a organiza afaceri (de cca 60%); sunt susținute relații cu partenerii economici din exterior (58%); sunt create noi piețe (cu noi cumpărători) de desfacere (40%); se extind brandurile firmelor (40%); toate părțile participante în activități productive, comerciale comune sunt în câștig (40%); crește numărul firmelor fuzionate (20%); sunt stimulate spre dezvoltare și alte națiuni, tradițional – sărace. Globalizarea nu are impact, nu schimbă, nu impune modificări la cca 30% din firmele naționale (în cazul examinat în China și India); susține posibilitățile curente ale firmelor naționale (10%). Succesul firmelor „emigrante” în China, India depinde de măiestria managerului: în ce măsură acesta reușește să antreneze în activități de conducere managerii naționali; în ce măsură ține cont de așezările geografice, de condițiile climaterice, de obiceiurile populației, de tradițiile și confesiile clienților potențiali, de cultura și nivelul de inteligență. Firmele „emigrante” trebuie să se conformeze acestor cerințe. În anumită măsură firmele „convertesc” populația la alte „gusturi”, “mode”, “cultură” etc., însă aceste convertiri se fac lent, sunt simțite după perioade bune de activitate (după un “lag”). Globalizarea contribuie nu numai la soluționarea problemelor economice, ci și la cele sociale, de cultură. Managerul firmei viitorului în permanență are de soluționat probleme cu multe variabile. Conform [74], firma cu mai mulți parteneri economici are mai mari șanse, priorități în raport cu concurenții săi. Funcționarea întreprinderii comerciale în spațiul UE este supusă unor impacte suplimentare (figura 1.4).

În spațiul UE, fluxurile de mărfuri, capital, muncă sunt libere, creează pentru întreprindere condiții nu numai favorabile, dar și defavorabile; managerul, în dependență de iscusința profesională, poate colabora cu noi parteneri economici; apar posibilități, în anumite situații, de fuzionare a întreprinderii cu alte întreprinderi; apar posibilități de extindere geografică a activităților întreprinderii; apar noi, concurenți, noi reguli, exigențe impuse producătorului, comercianților; sistemul de motivare a personalului (angajaților la întreprindere) impune managerul întreprinderii să-și alinieze sistemul de motivare a muncii la sistemul țărilor din UE (în caz de remunerare a muncii sub nivelul țărilor din UE, întreprinderea poate suporta un deficit de personal; în caz că e necesar de a atrage forțe de muncă din țările UE, managerul acceptă un sistem de remunerare a personalului superior celui din UE). În acest caz, explicația este una: firmele, care reciproc se complementează, depun efort comun, își organizează echipe comune de inteligență colectivă pentru generarea de noi idei, soluții și propuneri; se susțin reciproc, fiindcă succesul, insuccesul uneia este succesul, insuccesul echipei.

Firmele de succes sunt mai receptive la propunerile de extindere a numărului firmelor partenere [93]. Procesele de globalizare sunt generate de comportamentul firmelor care pot presupune: globalizare totală, locală, mixtă. O astfel de clasificare a firmelor, în raport cu nivelul de globalizare, probabil se va păstra și pentru perioadele de lungă durată. Explicația: în economie procesele sunt diferite; specificul unor localități nu întotdeauna contribuie la creșterea eficienței funcționării firmei, dacă acesta va accepta conceptul de globalizare totală sau mixtă. Firmele ce acceptă globalizarea totală își sporesc rata de creștere a veniturilor. Compania Li&Fung Limited, dispunând de o rețea din 10 mii de firme din 40 de țări are posibilitatea să profite de resursele din toată lumea și să producă pentru clienții săi cele mai diverse produse [107], [82]. Compania cumpără materia primă în țara A, o procesează în B, confecționează produsele finale în țara C. De fiecare dată, în dependență de geografia cererii la produsele finale, a ofertei la materii prime, a costului muncii angajaților la firmă, compania își alege varianta cu minimum eforturi și maxime efecte. În dependență de conjunctura pieței, “lanțul” materia primă-produs final își schimbă configurația, în procesele de producere pot fi antrenate alte state decât A, B, C.

Pe parcursul a 8 ani, compania Li&Fung a reușit să coaguleze peste 20 de firme, să-și extindă piețele de comercializare a produselor finale, să aibă acces la noi piețe de materii prime, muncă. În perioada 1992-2006, Li&Fung a reușit să realizeze anual creșteri ale veniturilor cu peste 22% [107]. Rețelele create de corporațiile “mamut” creează pentru firmele viitorului oferte sigure de activități productive, reduc incertitudinea. Problemele, situațiile apărute în rețelele create de către corporația “mamut” sunt depășite cu efortul comun al cunoștințelor și experiențelor tuturor firmelor, în cazul Li&Fung, din 40 de țări. Integrarea totală a firmelor în corporații reduc incertitudinea, entropia. Un produs derivat de la crearea corporațiilor “mamut” este creșterea profesionalismului managerilor: schimbul de experiențe, sfaturile reciproce, multitudinea de cazuri, situații întâlnite în rețele devin cunoscute tuturor managerilor. Aceștia își sporesc măiestria de manager din experiența partenerilor din rețea, din echipele de inteligență colectivă. Firmele componente ale corporațiilor “mamut” devin viabile, au posibilitatea să funcționeze în perioade de lungă durată. Firmele viitorului trebuie să-și integreze posibilitățile sale locale în ansamblul firmelor din corporație, să poată profita de cunoștințele și experiențele și altor firme; integrarea firmelor viitorului este posibilă și în cazuri, când aceasta nu dispune de filiale în alte țări; integrarea firmei trebuie efectuată după un program de activități posibile; firma trebuie să-și “crească” lideri proprii formali și neformali; efortul de bază al firmei trebuie să fie direcționat în activitățile inovaționale. Deci, viabilitatea firmei este asigurată, dacă managerul sistemic își pune și soluționează problemele viitorului firmei; analizează împreună cu angajații, în baza evoluției indicatorilor statisticii, funcționarea firmelor din alte țări; sunt analizate piețele de desfacere a produselor finale, posibilitățile de substituire a materiilor prime; sunt studiate variante de aderare a firmei la corporații “mamut”; sunt create servicii generatoare de produse intelectuale (de idei), de inovații, de proiecte și implementare a produselor principial noi; sunt analizate părțile vulnerabile în activitățile firmei în scopul determinării investițiilor necesare pentru depășirea sau ocolirea acestora, acceptând o globalizare totală a firmei.

Întreprinderea, în contextul responsabilităților sociale, trebuie să-și asume anumite angajamente. Produsele finale ale întreprinderii viitorului vor fi sub atenția și rigorile tot mai mari ale clienților, consumatorilor, ale celora care locuiesc în teritoriile unde va activa întreprinderea viitorului. Acest lucru este conștientizat de către managerii întreprinderilor contemporane, care depun anumit efort pentru soluționarea unor probleme sociale, inclusiv pentru a exclude utilizarea muncii copiilor, utilizarea chimicalelor, poluarea mediului (terestru, acvatic, atmosferic), utilizarea ingredientelor în procesele de procesare a materiei prime etc. Soluționarea multor din aceste probleme, va fi însoțită de suportarea de către întreprinderi a noi costuri suplimentare. Problemele responsabilităților sociale, actualmente, sunt formulate și discutate mai mult de către cei care nu activează în întreprinderi (de către consumatori, ONG-uri, mass-media). Managerii sunt mai mult preocupați de aspectele economice ale întreprinderii decât de cele ecologice, sociale. Problema responsabilităților sociale poate și va fi soluționată în acea măsură, în care autoritățile administrative teritoriale, centrale vor impune restricții și sancțiuni întreprinderii viitorului. Lipsa responsabilităților sociale este generată de “goana” după profit, de pasivitatea guvernelor în impunerea standardelor necesare în procesele de desfășurare a activităților întreprinderii. Conform rezultatelor obținute în cadrul cercetărilor IBM „Making Change Work”, în rândul a 1400 manageri de la cele mai mari întreprinderi din lume, problemele ecologice sunt considerate de primă importanță pentru 9% din ei în anul 2004, 12% în anul 2006 și 18% în anul 2008 [45]. Aparent, cota-parte a managerilor predispuși, în activitățile întreprinderilor respective, să țină cont de problemele ecologice este în creștere, în anul 2008 chiar s-a dublat în comparație cu anul 2004, de la 9% la 18%. Dar totuși, creșterea importanței, necesității de soluționare a problemelor ecologice și sociale de către managerii întreprinderilor este sub nivelul speranțelor societății umane și constituie mai puțin de 20%. Nici problemele sociale nu se bucură de o atenție semnificativă din partea managerilor. În anii 2004; 2006; 2008 respectiv numai 12%, 15% și 17% din manageri consideră că problemele sociale pentru întreprinderile din lume trebuie să fie de primă importanță, în centrul atenției managerilor. Și problemele ecologice și cele sociale rămân sub nivelul de 20%, sub nivelul speranțelor omenirii. O altă evoluție o are problema nivelului de profesionalism al angajaților. Această problemă este de primă importanță pentru 42% din manageri în anul 2004; 44% în anul 2006 și 48% în anul 2008. Atenția sporită a managerilor față de nivelul de profesionalism al angajaților e firească. Însă, în acest profesionalism este necesar de inclus și profesionalismul de protecție a mediului acvatic, atmosferic, terestru și problemele sociale. Parțial, unele întreprinderi, aparent se includ activ în soluționarea unor probleme ecologico-sociale cum ar fi calitatea legumelor, fructelor, a altor produse alimentare. Însă, “zgomotul” acestora este mai mult o justificare a creșterii prețurilor; întreprinderile transformă probleme ecologice, sociale de care trebuie să țină cont și nu să le soluționeze, ci să nu le creeze, în afaceri, în business. Întreprinderile, în goană după profit, creează probleme. Dacă societatea nu “dorește”, nu acceptă aceste probleme, atunci societatea trebuie să plătească firmelor mai scump (prin creșterea prețurilor) pentru ca acestea, firmele să nu creeze probleme. Este o problemă de comportament sfidător din partea întreprinderilor față de societatea umană. Problema întreprinderii viitorului nu este de a soluționa problemele ecologice, sociale, ci de a nu le crea. Problemele ecologice, calității produselor alimentare pot și trebuie să fie soluționate de către structurile administrative ale fiecărei țări prin introducerea unor restricții, testări, sancțiuni. Controlul obiectiv, imparțial, sistematic, calitativ al produselor întreprinderii viitorului îl pot face numai consumatorii. Aceștia, fiind dotați cu “mini laboratoare de testare”, mobile (de dimensiunile unui telefon mobil) cu suporturi legale în “conflictele” calitatea produselor-consumator-vânzător, se pot transforma în supraveghetori de bază a activităților întreprinderii viitorului. Piața este controlorul perfect al produselor finale ale întreprinderii viitorului. Consumatorul, în acest caz, are nevoie de o marfă fără precedent în timp: de diverse dispozitive, elementare în exploatare, pentru a putea testa calitatea produselor. Crearea unor astfel de dispozitive presupune finanțări considerabile a inovațiilor respective. Nu e logic, ca consumatorul să aștepte de la întreprinderea viitorului ca aceasta să finanțeze inovațiile care vor pune sub “acuzare” calitatea produselor finale ale sale. Producerea “mini laboratoarelor” pentru a fi puse la dispoziția consumatorului neprofesionist poate fi inițiată de către structurile administrative. Întreprinderea viitorului, pentru nu a pierde clienții, trebuie să conștientizeze aspirațiile clienților potențiali, să-și asume un anumit nivel de responsabilitate socială. În unele cercetări găsim afirmații că doar 25% din întreprinderi cunosc interesele clienților săi [126, p.12]. Firma viitorului, dacă nu va cunoaște preferințele comerciale ale clienților potențiali, nu va putea suporta concurența pe piețele comerciale; trebuie să asigure clienții săi cu informație completă despre proveniența produsului procurat, despre tehnologii, impactul produsului respectiv asupra sănătății consumatorului. Managerul întreprinderii viitorului va avea succes economic condiționat de nivelul de responsabilitate socială, de nivelul protecției mediului; de conlucrarea sa cu organizațiile neguvernamentale, cu mass-media. Managerul întreprinderii viitorului trebuie să devină inițiatorul în soluționarea unor probleme sociale, ecologice, de care consumatorul nici nu bănuiește. Întreprinderea viitorului trebuie să se conducă de următoarele principii: în toate domeniile, activitățile sale implementează inovațiile; tinde spre integrare totală cu întreprinderi similare; acceptă schimbări organizatorice radicale, își asumă responsabilitatea socială, ecologică. Deci, întreprinderea își poate asigura funcționarea economică cu succes dacă: în raport cu partenerii economici își asigură nivelul necesar de flexibilitate; își monitorizează structura produsului final; sistemic actualizează tehnologiile productive; soluționează nu numai probleme economice, care de altfel sunt firești pentru o întreprindere, dar și pe cele sociale, ecologice; amplasarea geografică a activităților respective nu este rigidă, este posibilă reamplasarea, inclusiv în alte țări în dependență de costul muncii, de calitatea acesteia, de costul materiei prime, de cererea la produsele finale în țara de origine, în țara potențială unde poate fi reamplasată firma; sistemic îți motivează angajații să-și ridice nivelul de calificare profesională; dacă managerul este motivat să soluționeze problemele firmei nu numai pe perioade de scurtă, dar și de lungă durată.

Funcționarea firmei în spațiul UE poate și trebuie să se bazeze pe o politică socială, promovată de guvern. Politica socială a întreprinderii, în viziunea noastră, trebuie să se bazeze pe trei repere: sistemul de valori; sistemul puterii guvernamentale; sistemul productiv și de distribuție a bunurilor. Valorile, inclusiv cele culturale, științifice influențează puterea, producerea și distribuția bunurilor. Sistemul de valori, într-o țară, este sau nu dezvoltat în dependență de nivelul de aprecieri al acestora. Aprecierile valorilor se fac de către societate; puterea de guvernare, de sferele productive, neproductive. Valorile sunt cheia succesului, au un anumit impact asupra puterii guvernamentale (P), asupra sistemului productiv și de distribuție (S). Întreprinderea nu poate funcționa eficient, dacă economia națională a țării este deficientă. Întreprinderea este un micro element din economia țării. Întreprinderea creează sau nu valori, locuri de muncă, este sau nu atractivă, cere o creștere a nivelului de calificare a personalului sau contribuie la utilizarea muncii necalificate. Răspunsul la aceste întrebări poate fi obținut, dacă problema este examinată la nivel macro într-un limbaj formal. Deci, economia națională este un complex de elemente aflate în interacțiune și care pot fi caracterizate prin mărimile constituie un sistem deschis. Datorită interacțiunilor între elementele sistemului, mărimile i=1,2,3,4,5 se modifică, evoluează în timp. În particular, fiecare modificare poate fi formalizată printr-un sistem de ecuații diferențiale: , i=1,2,3,4,5. Economia națională poate fi: în starea staționară, stare către care se tinde. În primul caz , pentru i=1,2,3,4,5; în cazul doi se poate de măsurat în orice moment de timp t abaterile față de starea-scop, determinate de traiectoria utilizând sistemul: , i=1,2,3,4,5. Caracteristicile pot fi cele mai diverse. Pornind de la rolul definitiv al valorilor, în calitate de caracteristici sunt analizate evaluările acestora, sub impactul: exogen al puterii al sistemului de producție și distribuție a bunurilor influențat de puterea guvernamentală al sistemului integrat constituit în ordinea , puterii guvernamentale – sistemul productiv și de distribuție ; sistemului integrat , constituit în ordinea inversă ; sistemului de producție și distribuție a bunurilor, influențat nemijlocit de valorile naționale ; puterii guvernamentale, influențată de sistemul productiv și de distribuția a bunurilor . Modificările caracteristicilor valorilor , , , pot fi pozitive, pot fi negative, în dependență de politicile socio-economice promovate de către puterea guvernamentală, de către sistemul productiv și de distribuție a bunurilor.

Rezultanta interacțiunilor elementelor din sistemul “Economia Națională” este reprezentată de efectul E, realizat pe parcurs (figura 1.5). Modificările valorilor, sub impactul politicilor socio-economice de la toate nivelele din țară concomitent satisfac condițiile formalizate:

În cazul când toate funcțiile din partea dreaptă a sistemului (1.16) sunt negative, valorile în economia națională sunt totalmente subapreciate, eficiența funcționării economiei naționale va fi nesemnificativă poate chiar negativă; munca va emigra din țară, întreprinderea nu va putea funcționa eficient. Apariția valorilor depinde de nivelul de apreciere, de subapreciere al acestora; de produsele create de intelect; de capacitățile de a gândi, de a cunoaște, de a avea o activitate intelectuală rațională, de a opera cu noțiuni, de a trata, de a instrui, de a educa; de persoanele care posedă o pregătire de specialitate temeinică și lucrează în domeniul artei, al științei, inovației, tehnicii, biologiei, medicinii și educației etc.; de sistemul format din oameni pentru care munca intelectuală reprezintă sursa principală de existență. Întreprinderea poate avea succes, poate contribui la creșterea economică a țării numai dacă se înscrie în exigențele expuse mai sus.

Nivelul de apreciere, de subapreciere poate fi cuantificat în diverse forme. Una din formele posibile de apreciere, subapreciere o reprezintă nivelul de remunerare a muncii, purtătorilor, creatorilor de valori. Aportul populației în procesele de creare a valorilor este diferit. Deci, și remunerarea muncii trebuie să fie diferită. În sistemele economice, bazate pe politici sociale, acest principiu nu este păstrat. Însă, o remunerare a personalului calificat sub nivelul standardelor UE este nu numai în defavoarea întreprinderii, ci și în defavoarea țării în ansamblu. Dacă azi experiența străină de remunerare a muncii nu te ajută, apoi, ea, în anumite situații, poate deveni de folos. Managerul, împovărat de problemele firmei, în permanență trebuie să țină cont de valori și problemele sociale ale angajaților, ale țării.

1.3. Asigurarea viabilității întreprinderii prin implementarea inovațiilor

În scopul soluționării analiticului viabilității întreprinderii este necesar să fie propusă o definiție a întreprinderii, să fie enumerați factorii ce determină perioada de funcționare a întreprinderii; să fie efectuate analize în ce privește viabilitatea, longevitatea de funcționare a întreprinderii; inovațiile, productivitatea muncii, structura produsului final oferit de către întreprindere, cererea de pe piață la produsele respective constituie principalele ocupații ale managerului întreprinderii. Întreprinderile pot fi: mamut, mari, mici; pot dispărea; pot avea relații de tot felul cu alte întreprinderi, inclusiv productive, organizatorice, tehnologice, de parteneriat; pot fuziona, apărea etc. În lume nu vom găsi vre-o întreprindere care a supraviețuit, de exemplu 100 de ani, cu aceleași funcții, produse finale, relații cu consumatorii, utilizând aceeași materie primă etc. Putem afirma că întreprinderea are și ea un “început”, un “sfârșit”. Pentru o expunere adecvată a realității întreprinderii este necesar de definit noțiunea de “întreprindere”. La întrebarea pusă de către Rumelt R. în a. 1984: “Ce este întreprinderea?”, în bibliografia discuțiilor găsim diverse tratări cu diferite nivele de reușită. Noi, în continuare, ne vom folosi de definiția proprie a întreprinderii: “Întreprinderea este un sistem reglat, instituționalizat sau nu, de elemente și conexiuni interne, externe, flexibile, în cadrul căruia poate fi adoptată și realizată decizia: ce, cum, cât, când și pentru cine pot fi oferite prestări de servicii; create bunuri materiale, inteligente sau spirituale”. În principiu, definiții pot fi și altele. Fiecare definiție are avantajele și dezavantajele sale. În tratarea de mai sus a noțiunii de “întreprindere” este specificat că întreprinderea poate fi legală, poate fi ilegală (neinstituționalizată). În cazul, când în definiție sunt incluse numai întreprinderile legale, apoi rămân în afara analizelor activitățile economice tenebre, care în unele țări depășesc 40% din PIB. Elementele sistemului (componentele întreprinderii) sunt constituite din munca vie (munca angajaților) și munca materializată (utilajele, spațiile productive, tehnologii etc.). Conexiunile sistemului sunt reprezentate de legăturile dintre elementele sistemului (conexiunile interne), dintre întreprindere (sistem) și alte întreprinderi, piețe (conexiunile externe). Și elementele (angajații, fondurile fixe, variabile productive) și conexiunile sistemului în timp evoluează, se schimbă sub influența factorilor interni, externi. Concurența economică impune întreprinderea să-și eficientizeze activitățile prin implementarea inovațiilor. Inovațiile se pot face în interiorul fiecărui element (fondurile fixe productive pot fi înlocuite cu alte fonduri mai eficiente; angajații pot fi instruiți după metode noi etc.); pentru conexiunile exterioare. Afirmațiile pot fi exemplificate. În scopul reducerii “lag”-ului de testare a medicamentelor de la „a” până la „z” compania Eli Lilly antrenează în acest proces firmele din rețea. Inovația constă în faptul, că firma a creat o echipă de executanți, fiecare din care își asumă costurile de testare a unui singur medicament; s-a creat o muncă colectivă cu o specializare bine determinată pentru fiecare întreprindere, unde este exclusă munca dublă pentru testarea unui și același medicament. Această inovație în organizarea finanțării activităților de testare a apărut în anul 2001 când compania Eli Lilly a plasat website-ul InnoCentive, care prezintă o piață deschisă a inovațiilor. Pe web-site, firmele, companiile, care sunt în căutarea soluțiilor optime de finanțare, anonim, își expun (formulează) problema. Potențialul intelectual al website-ului este constituit din peste 140 mii de colaboratori din 175 de țări [147]. Intelectualii, producători de inovații în formele de organizare a finanțelor, care reușesc să propună proiecte optime, acceptabile sunt remunerați cu cca 1mln dol. SUA. În baza inovațiilor, în schemele de organizare cu succes a activităților firmelor, compania obține dreptul de autor, iar alte companii se pot folosi de schema respectivă de finanțare contra plată [123]. Participarea câtorva companii la finanțarea inovațiilor în domeniul organizării optime a activităților respective permite: reducerea costurilor; creșterea numărului de elaborări inovatoare; accelerarea activităților firmelor; contribuie la creșterea veniturilor comerciale [160]. Managerul firmei viitorului este mai mult predispus să accepte inovațiile care generează schimbări radicale în procesele de organizare a activităților interne, externe, în tehnologiile productive, în relațiile cu firmele partenere, concurente. Preferința managerului, de fiecare dată, când e vorba de inovații cu efecte considerabile, este însoțită și de calcule de fezabilitate. Managerul firmei viitorului în permanență este ocupat de dorința de a depăși concurenții săi după cât mai mulți parametri. Și aici, în ajutor managerului, îi vin inovațiile în perfecționarea funcționării fiecărui element din sistem, perfecționarea conexiunilor interne și externe, perfecționarea structurii produselor finale. Conform [52, p.5-6], managerii firmelor acceptă inovații în organizare (40%); în perfecționarea tehnologiilor productive (25%); în organizări ramurale (35%). Inovațiile în tehnologii au asupra întreprinderii un impact deosebit. Tehnologiile noi pot deficientiza schemele organizatorice interne, externe. Fiecare inovație implementată în anumit mod schimbă activitățile tuturor elementelor și conexiunilor sistemului; unele elemente pot dispărea din sistem altele pot apărea. Inovațiile tehnologice considerabil pot modifica și structura produselor finale; pot crea servicii fără de precedent; pot elimina unele produse, servicii. Inovațiile, dacă acestea sunt lipsă, contribuie la falimentarea unora și prosperarea altora. Apariția mijloacelor de transport cu motor electric creează premise economice, ecologice, sociale pentru unii, dar și probleme grave pentru firmele care au investit foarte mult în crearea capacităților pentru producerea motoarelor cu ardere internă. Exemple pot fi găsite în orice ramură. Inovațiile și piața sunt factorii care pun cele mai grave probleme în fața managerului. Întreprinderea trebuie să dispună nu numai de servicii de marketing, ci și de inovatori care pot genera idei, pot prelua idei din exterior pentru a fi implementate la întreprindere. Acolo unde nu este progres, cu certitudine se poate de afirmat că este regres.

În acest context, urmărind modelul țărilor mai performante economic, se recomandă factorilor de decizie din sectorul guvernamental, mediului academic și de afaceri, la nivel național cât și regional, să colaboreze pentru crearea unui model de sprijin complex pentru firme spin-off și high-tech în domeniul producției și serviciilor bazate pe înalta tehnologie și pe cercetare. Reper, în cazul Republicii Moldova, poate servi consultarea și implementarea proiectului Concepției de dezvoltare a antreprenoriatului inovațional elaborat de AȘM [26].

Productivitatea muncii constituie cheia succesului întreprinderii în condițiile unei concurențe economice perfecte. Prin categoria productivitatea muncii vom înțelege raportul volumului produsului final (sau a prestărilor de servicii) către numărul lucrătorilor (angajaților) sau volumul produsului final ce revine unui lucrător. La nivel macro – reprezintă PIB la un lucrător. Productivitatea muncii poate fi calculată la nivel macro, la nivelul ramurilor economiei naționale, la nivelul întreprinderii. Creșterea nivelului de remunerare a muncii trebuie să coreleze cu creșterea PIB-ului. În unele țări, exportatoare de resurse energetice, în condițiile creșterii nejustificate a prețurilor mondiale la petrol, gaz natural, această corelație poate să nu se mențină. De exemplu, în Rusia, PIB-ul în perioada 1998-2008 a realizat creșteri de 7% anuale, iar salariile cu 19% [168, p.124]. Acestea au fost realizate în exclusivitate din contul creșterii prețurilor la resursele energetice, la materiile prime exportate de către Rusia. România dispune de un potențial suficient de mare de resurse de muncă, de capital productiv pentru a asigura creșteri anuale ale PIB, comparabile cu indicatorii respectivi din țările din UE. România trebuie să motiveze crearea raportului optim dintre acumulările productive și disponibilul de resurse de muncă din țară. Eficientizarea economiei din România devine posibilă, dacă problema va fi formulată și soluționată la nivel local, ramural, național; concomitent, dacă România va depune eforturi financiare, instituționale pentru crearea infrastructurii productive în profilul localităților rurale; pentru procesarea materiei prime agricole; pentru crearea locurilor de muncă în localitățile rurale. Productivitatea muncii este cel mai important factor ce asigură creșterea economică, a bunăstării populației, asigură stabilitatea dezvoltării economice a țării. Atunci când întreprinderea realizează noi succese în creșterea productivității muncii, ea reușește să creeze noi bunuri, noi valori suplimentare destinate consumatorului, producătorului, investitorului. Productivitatea muncii în diferite țări este diferită, este determinată de cantitatea și calitatea fondurilor fixe, a tehnologiilor, a muncii etc. Un anumit succes economic în creșterea eficienței muncii, România l-a realizat în baza capacităților productive, rămase de pe timpurile de până la anul 1990. Acestea, actualmente, au devenit moral și fizic depășite. Întreprinderile din țară au nevoie de un nou concept economic, de noi sisteme de motivație a muncii. Creșterea productivității muncii contribuie la creșterea șomajului. Problema șomajului poate fi soluționată prin creșterea mobilității resurselor de muncă în profil teritorial, profesional, prin organizarea centrelor de recalificare a muncii. Recalificarea muncii trebuie să fie un proces continuu, fiindcă continuu sunt modificările tehnologice. Productivitatea redusă este condiționată de: organizarea deficientă a muncii; capacitățile productive învechite moral și fizic depășite; procesele de suprareglementare (necesitatea obținerii unui număr exagerat de mare de autorizații); lipsa programelor complexe de dezvoltare teritorială; pregătirea insuficientă a muncii profesionale; slaba dezvoltare a sistemului financiar. Problema pregătirii specialiștilor de către stat pentru privați în România nu este soluționată, este lipsa sistemului de motivație a mediului privaților pentru participarea în procesele de pregătire a muncii calificate. Problema nu este soluționată la nivel instituțional: firmele trebuie să suporte un impozit pentru folosirea resurselor de muncă, pregătite de către stat. Productivitatea muncii reduse poate fi explicată și prin tendințele firmelor de a se dezvolta din contul factorilor extensivi și nu a celor intensivi. Aceste posibilități devin tot mai puține. Pentru creșterea productivității muncii este necesar ca statul să soluționeze următoarele probleme: să stimuleze crearea piețelor perfecte, să excludă de pe piață monopolul, să asigure concurențe economice prin acte instituționale; să implementeze metode ce vor asigura dezvoltarea complexă a tuturor județelor României; să actualizeze sistemele de pregătire profesională a resurselor de muncă; să motiveze calitatea muncii, a studiilor de performanță; să asigure o securitate socială a resurselor de muncă, aflate în dificultate; să determine ramurile prioritare care sunt generatoare de succes în creșterea productivității muncii; să stimuleze munca inventivă, creativă, produsele inteligente; să dezvolte infrastructura socială și să asigure accesul tuturor cetățenilor la procesele de educație, de instruire și pregătire intelectuală, profesională; să creeze un sistem de motivație a muncii managerilor în scopul sporirii productivității muncii; să elaboreze programe de dezvoltare teritorială pentru toate județele, orașele, comunitățile rurale; să elaboreze mecanisme de antrenare a capitalului privat în procesele educaționale, de dezvoltare a infrastructurii productive; să elaboreze baza de date electronice naționale în profilul județelor, municipiilor, orașelor, comunelor; să stimuleze crearea noilor locuri de muncă; să asigure cu informația necesară despre locurile de muncă toată populația din țară (nu numai șomerii); să stimuleze concurența perfectă în profilul tuturor activităților umane, inclusiv în ocrotirea sănătății, pregătirea profesională, serviciilor publice. Productivitatea înaltă a muncii, inclusiv a muncii materializate este temelia, fundamentul unei economii stabile, este cheia succesului în condițiile economiei de piață. Actualmente, productivitatea muncii în România este sub 20% din nivelul acestui indicator din țările dezvoltate din UE.

Una din problemele de primă importanță pentru statul România este lipsa unui program pentru următorii 5, 10, 20 de ani “Cu privire la creșterea productivității muncii în România”. Într-un astfel de program este necesar de prevăzut un complex de activități sociale, ecologice, economice pentru a asigura o creștere anuală a productivității muncii cu o rată superioară ratei respective din Germania, Anglia, Olanda, Franța. Menținerea nivelului actual al productivității muncii va transforma România într-o țară ofertantă pentru UE de forță de muncă la “negru”.

Un astfel de program trebuie să conțină subprograme teritoriale (județe, municipii, orașe, comune), ramurale, inclusiv în educație, ocrotirea sănătății, mediului, în cultură, sport etc. Programul Național de Creștere a Productivității Muncii (PNCPM), în profilul menționat mai sus, trebuie să soluționeze trei probleme: să excludă organizarea neeficientă a muncii; să scoată din funcțiune toate tehnologiile productive din industrie, agricultură și alte activități umane, învechite, deficiente, fizic și moral depășite; să optimizeze structura produsului final în toate activitățile. Creșterea productivității muncii în România nu este o dorință de a trăi mai bine, este o necesitate de a supraviețui în condițiile comerțului liber din UE. România este specializată în exporturi de materii prime. În PNCPM această “specializare”, defavorabilă României, dar favorabilă SUA, care importă mai mult decât exportă (exportul net România – SUA este pozitiv), trebuie revăzută și de organizat procesarea materiei prime în România și nu în SUA. Deci, longevitatea funcționării întreprinderii este o mărime relativă care depinde de un șir de factori exogeni, endogeni. În bibliografia de specialitate există cele mai diverse definiții a noțiunii de întreprindere. Întreprinderea poate sau nu funcționa într-o perioadă de lungă durată în dependență de nivelul de implementare a inovațiilor în tehnologii, în organizare, în pregătirea profesională a angajaților, în conformarea structurii produselor finale cererii de pe piața comercială; productivitatea muncii este cheia succesului întreprinderii. Întreprinderea poate avea succes economic, dacă sistematic își actualizează tehnologiile productive, organizatorice, de perfecționare profesionistă a angajaților; își modifică structura ofertei, se conformă cererii de pe piață; are scopuri economice stabile.

Estimările potențialului de dezvoltare a întreprinderii: aspectul managementului strategic

Cuantificarea potențialului de dezvoltare a întreprinderii poate fi realizată, numai dacă este pusă problema creării unei baze teoretico-practice necesară pentru fiecare întreprindere, numită “teoria strategică a firmei (TST)”. Lipsa unui astfel de suport teoretic pentru întreprinderi le fac pe acestea vulnerabile. Soarta întreprinderii în mare măsură depinde de nivelul de profesionalism al managerului, al angajaților. Aceștia, fiind veniți din alte activități, cu alte experiențe, nu întotdeauna sunt capabili să soluționeze problemele economice ale firmei. Problema poate fi soluționată numai dacă există suport teoretic comun pentru toate firmele, dacă va fi propusă o metodă de analiză a întrebărilor și răspunsurilor în baza unui sondaj economic, efectuat de un grup de cercetători. Noțiunea de “teorie strategică a firmei” pentru prima dată în atenția cercetătorilor științifici a fost introdusă de către Rumelt R [130, p.557]. Conform autorului, actualmente, o astfel de teorie, necesară tuturor întreprinderilor, firmelor, în teoria neoclasică economică este lipsă. Fiecare firmă funcționează în mediul incertitudinilor, își soluționează, de regulă, problemele curente și nu cele strategice cu metode (nu întotdeauna teoretic argumentate) de care dispun. Un paliativ ar fi elaborarea teoriei strategice pentru firmele reprezentative din ramurile economiei naționale. În viziunea economistului Katikalo V.S. [162, p.79], nici acest mod de tratare nu ar contribui la soluționarea problemei. Firmele utilizează acele metode teoretice cu care este dotat managerul [71, p.998]. Și, fiindcă selectarea managerilor nu întotdeauna poate fi reușită, firma riscă să falimenteze, astfel fiind necesară “TST”. În acest context, este necesar de precizat noțiunea de “teoria firmei”; problemele teoriei, inclusiv managementul firmei. După Tambovțev V.L. [165, p.5-10], orice teorie referitor la întreprindere, care pretinde a fi suport în cercetările științifice, are de răspuns la următoarele întrebări:

Existența. De ce firmele apar și există? De ce nu toate schimbările economice (marfă-bani; bani-marfă) nu se fac prin intermediul pieței?

Frontiere. De ce frontierele firmelor sunt stabilite acolo unde se găsesc? Frontierele firmelor se schimbă sau nu? Sub influența căror factori frontierele firmelor suportă modificări?

Organizarea. De ce structura organizatorică a firmei este așa cum este? Cum interacționează structurile formale cu cele neformale?

Funcționare. Cum se realizează coordonarea lucrurilor substructurale a activităților angajaților?

Performanța. Cum firma reușește să realizeze anumite performanțe?

Mecanisme creatoare de valori. Cum firma creează valori pentru consumator?

Problematica teoriei firmelor, noțiunea de firmă (întreprindere) a servit subiect de discuții științifice, au fost propuse cele mai diverse forme de tratări pe care Tambovțev V.L. le grupează: tratarea tranzacționară; tratarea resurselor; tratarea bazată pe cunoștințe științifice; conceptul capacităților dinamice; teoria antreprenorială a firmei; tratarea procesuală, bazată pe teoria comportamentului firmei. Pe parcursul a peste 25 de ani, afirmația economistului Rumelt cu privire la necesitatea de a preciza noțiunea de întreprindere (firmă), de teoria strategică a firmei, a cunoscut (în bibliografia științifică) o anumită dezvoltare. Fiecare din participanții la discuțiile științifice, inclusiv [158], [163], [167], [161], [151] ș.a., în total peste 160 de lucrări și articole științifice, a propus modul său de viziune în raport cu teoria strategică a întreprinderii. În linii mari, putem conchide, că până în prezent nici unuia din participanții la discuțiile științifice nu i-a reușit să asigure răspunsuri adecvate la cele șase întrebări formulate de către Rumlet. De aceeași părere este și Phelan S.E. și Lewin P. [124, p.304]. În viziunea noastră, la baza teoriei firmei trebuie puse interesele indivizilor respectivi cu suportul drepturilor, disponibilul de fonduri productive. O privire mai “integră” asupra tratărilor și răspunsurilor la cele 6 întrebări, formulate de Rumelt, poate fi realizată printr-o matrice (tabelul 1.2). Mai aproape de o definire adecvată teoriei strategice a firmei este tratarea “Teoria antreprenorială a firmei”, care a realizat 3 răspunsuri convingătoare și 3 răspunsuri parțial convingătoare. Tratarea “Existența” are o interpretare firească. Firma, întreprinderea, organizația există fiindcă indivizilor le este convenabil să fie parte din această întreprindere, au un “confort” material sau moral superior “confortului” pe care aceștia îl pot avea în exteriorul firmei. Firma poate exista atât timp, cât va utiliza mecanisme de motivare a angajaților. O remunerare, de exemplu, sub nivelul firmelor din exterior, va “goli” firma de angajați, o va face să dispară. Succesul sau insuccesul firmei îl asigură nivelul de motivație a muncii, de calitate și cantitate a muncii. Întreprinderile pot apărea, dispărea sub impactul factorilor exogeni, endogeni. Tehnologiile productive pot contribui la stabilirea “frontierelor” firmelor: unele tehnologii contribuie la “fracționarea” întreprinderilor, altele la integrarea acestora. De regulă, nu există întreprinderi care ar produce produsul finit de la “a” la “z”: la apariția unui produs contribuie mai multe firme, întreprinderi, care funcționează pentru firma “asamblatoare”. Fiecare tehnologie de producere, sub impactul progresului tehnico-științific, poate evolua. Întreprinderea va exista în frontierele de “azi”, dacă nu intervin alte interese economice, ecologice, sociale.

Tabelul 1.2. Matricea “Tratări-Răspunsuri”

Sursa: elaborat de autor [10, p.72] în baza [130].

De exemplu, modificarea politicilor impozitare în favoarea firmelor mici, poate contribui la creșterea numărului firmelor și invers. Interesele economice pot fi generate și de tehnologiile productive, de costul muncii manuale etc. Potențialul firmei, deci, depinde indirect de existența, de frontierele firmei în perioada următoare. Interesul economic al firmei (al indivizilor ce constituie firma) determină forma de organizare. Însă, acesta (interesul) nu este suficient pentru ca activitățile interne ale întreprinderii să contribuie la maximizarea (minimalizarea) unui criteriu. Multe costuri pot fi reduse, dacă managerul dispune de un potențial științific suficient de mare pentru a impune o structură organizatorică optimă. Nici o “teorie strategică a firmei” nu-l poate înzestra pe manager cu metodele necesare pentru ca acesta să devină manager iscusit. Managerul, în caz de necesitate, poate apela la serviciile unor echipe de specialiști, dotați din plin cu succesele tehnico-științifice, cu metodele de organizare, pentru a soluționa, a determina structura optimă de organizare a muncii. Managerul, după definiție, nu poate cunoaște posibilitățile potențiale ale firmei. Acesta în permanență este în căutare de metode, care pot fi preluate din experiența proprie sau din experiența firmelor similare, din “biblioteca” de cercetări operaționale. Firma funcționează cu sau fără succes în dependență de nivelul de coordonare a lucrărilor, a substructurilor, a activităților angajaților. Și, în acest caz, managerul se poate inspira din metodele de cercetări operaționale. Întreprinderea își poate crește potențialul productiv dacă produsele finale ale acesteia sunt performante sau calitative, sau cu calități ordinare, dar la un preț de comercializare relativ (în comparație cu produsele de la firmele concurente) mai redus. Succesul în această direcție poate fi realizat de manager, dacă în permanență acesta urmărește progresul tehnico-științific, tehnologiile moderne de producere, dacă reușește să reducă costurile productive și, în consecință, prețul de comercializare al produsului final. Firma poate acea succes maxim în cazurile când reușește să creeze valori (produse) noi, servicii noi.

Produsele, serviciile, principial noi, îi permit firmei să stabilească un preț discriminatoriu, să exploateze situația sa de monopolist. Produsele, serviciile principial noi, de regulă, apar nu în întreprinderile, firmele productive, ci în laboratoarele științifice. Managerul, care în permanență urmărește succesele științifice cu mare probabilitate, poate asigura firmei respective succese economice considerabile. Succesul firmei este asigurat și de măiestria managerului de a angaja lucrători la serviciu: angajații trebuie nu să se “dubleze”, dar să se completeze [72, p.35]. Mecanismele de creare a valorilor sunt generate de teoria cunoscută de către manager. Fiecare manager dispune de teoria firmei [132, p.12-13]. În orice situație managerul trebuie să se conducă de anumite etape: determinarea scopului; stabilirea variantelor posibile de realizare a scopului; stabilirea criteriilor de selectare a variantelor; determinarea restricțiilor interne de resurse, capacități, finanțe etc.; determinarea restricțiilor externe (cererea, prețul). În această direcție, managerul poate dispune de o listă amplă de metode, de exemplu Knudsen T. [101, p.39-54]. Și totuși, firma poate acea succese, dacă managerul este dotat cu cunoștințe teoretice și practice.

Susținerea conducerii țării a unor lucrări industriale, comerciale, de construcție poate fi efectuată prin intermediul acordării unor subvenții, creării infrastructurii productive, instituționale, prin inițierea antreprenorilor în metodele moderne de organizare a managementului, prin punerea la dispoziția acestora a datelor cu privire la prețuri, cerere, oferta pe piețele interne, externe. Susținerea unor lucrări, prin acordarea subvențiilor, poate asigura funcționarea în continuare a tehnologiilor moral depășite. Pentru evitarea unor astfel de situații, susținerile antreprenoriatului trebuie să fie orientate la crearea condițiilor omogene, accesibile pentru toți antreprenorii; nici un antreprenor nu trebuie să fie favorizat individual. Orice susținere individuală, legalizată, creează premise și pentru corupție. Susținerile retro a antreprenoriatului prin crearea unor favoruri nu pot fi puse la baza tendințelor de perspectivă. Încercările de a elabora un astfel de suport analitic pentru practicieni nu s-au soldat cu răspunsuri plauzibile. Întreprinderile au sau nu succes economic, în dependență de dotarea teoretico-practică a managerului, a angajaților. Deci, „Teoria strategică a firmei” are de răspuns la cele 6 întrebări: existența; frontiera; organizarea; funcționarea; performanța; mecanisme creatoare de valori. Crearea unei teorii utile tuturor firmelor este mai mult o dorință decât o posibilitate. Potențialul de dezvoltare al unei întreprinderi, oricât de importantă nu ar fi necesitatea activităților acesteia, poate, dar nu trebuie menținut cu susțineri din partea statului, numite subvenții. Statul trebuie să acorde favoruri, subvenții, ajutoare etc. indirect, prin crearea condițiilor de funcționare a întreprinderii: dezvoltarea infrastructurii sociale, productive, instituționale etc.; prin pregătirea personalului de o înaltă calificare; prin organizarea cercetărilor științifice rezultatele cărora să fie utile întreprinderii. România trebuie să acorde favoruri, subvenții, ajutoare etc. indirect prin crearea condițiilor de funcționare a întreprinderii: dezvoltarea infrastructurii sociale, productive, instituționale etc.; prin pregătirea personalului de o înaltă calificare; prin organizarea cercetărilor științifice rezultatele cărora să fie utile întreprinderii; prin perfecționarea sistemului de motivare a muncii creative, prin dezvoltarea științei naționale. Pentru soluționarea problemei asigurării succesului întreprinderii este necesar să fie analizate variantele de acumulări productive ale firmelor pentru ca acestea să fie funcționabile cu succes și în următoarele perioade, influențate de o multitudine de schimbări. Paralel cu acumulările productive, firma trebuie să investească un anumit volum de finanțe pentru atragerea, menținerea și creșterea numărului clienților. Succesele firmei sunt determinate prin originalitatea produselor finale destinate consumului; prin ecologizarea produselor productive; prin asigurarea transparenței tehnologiilor utilizate de către întreprindere. Firma trebuie să facă investiții în tehnologiile, produsele cărora sunt și vor fi solicitate pe piață investițiilor. Succesele firmei sunt în dependență directă cu puterea de cumpărare a consumatorului potențial. Suplimentar, firma trebuie să facă anumite investiții pentru crearea unui “confort” pentru clienți. Eforturile investiționale ale firmei au un scop bine determinat: de “cucerit” o parte cât mai mare din piața de desfacere. Consumul populației, mediu, la nivelul Terrei crește. De exemplu: consumatorul din secolul XX a consumat de cca 10 ori mai multe bunuri și servicii decât consumatorul din secolul XIX și de 17 ori mai puțin decât consumatorul din secolul XXI. Excluzând din considerații perioadele de criză, bunăstarea medie a populației crește. Deci, „firma viitorului” este obligată să-și extindă activitățile, să facă investigații în eficientizarea activităților productive, de marketing. Procesele de informare a cumpărătorilor potențiali presupune anumite investigații; se realizează prin relațiile directe ale firmei cu cumpărătorii; prin intermediul consumatorilor, care deja au devenit clienți ai firmei. Difuzarea procesului de informare de către firmă a clienților poate fi formalizată [164, p.149]. În acest proces, notăm prin x – procentul populației care deja au devenit clienți. Creșterea procentuală a numărului clienților într-o unitate de timp este în dependență directă cu procentul populației, care deja sunt clienții firmei (x); în dependență directă cu procentul populației, care încă nu sunt, dar potențial pot deveni clienți ai firmei (1-x), adică , unde m – coeficient de proporționalitate. Am obținut o ecuație diferențială, cu variabile separabile și deci sau , de unde obținem . Acest rezultat intermediar poate fi interpretat: logaritmul procentelor clienților firmei în procentul clienților potențiali este în dependență directă cu timpul [2, p.220]. Altfel spus, creșterea timpului contribuie la creșterea procentului clienților din contul procentului clienților potențiali. Însă, o astfel de creștere, dorită de firmă (dar nu și de concurenții acesteia) se face nu de la “sine”, ci prin eforturi suplimentare de publicitate. Raportul poate fi determinat , de unde = . (1.17)

În perioada incipientă (t=0) firma dispune de un procentaj redus de clienți, de exemplu egal cu . Determinăm constanta . Constanta constituie raportul dintre procentajele clienților către procentajul clienților potențiali. Procentajul clienților potențiali ai firmei este determinat de funcția , (1.18)

care satisface condițiile inițiale: pentru t = 0; x =. Funcția creșterii procentajului clienților firmei în timp poate fi interpretată grafic (figura 1.6).

Fig. 1.6. Evoluția procentajului clienților firmei în timp

Sursa: elaborat de autor

Din interpretarea grafică putem conchide, că eforturile firmei pentru atragerea clienților potențiali în timp trebuie să fie cu intensități diferite. Eforturile maxime firma trebuie să le depună în intervale (), după care investițiile sunt făcute nu la informarea clienților potențiali, ci pentru crearea “confortului” clienților fideli firmei. Afirmația are și explicație analitică [8, p.480]: elasticitatea procentajului clienților în raport cu timpul este determinată de funcția , (1.19)

care în timp are tendința de a se reduce,

adică = . (1.20)

Managerul firmei trebuie să determine intervalul (t1, t2 ), prin măiestria, iscusința, experiența și dotările analitice de care dispune. În caz contrar, firma poate să facă investiții mari cu efecte mici. În intervalul (t1, t2 ) managerul poate “cuceri” cota – parte maximă din puterea de cumpărare a pieței. Succesul firmei este asigurat nu numai de calitățile manageriale, ci și de mediul comercial în care funcționează firma. Clasa medie (după nivelul de asigurare materială nu și după nivelul intelectual; din statistică se poate de conchis că “bogații” nu sunt și “deștepți”) este în creștere, deci în timp crește și cererea la mărfurile de calități superioare, care sunt și mai scumpe. O astfel de evoluție a cererii creează pentru firmă premise pentru desfășurarea activităților respective. Actualmente, multe țări (Brazilia, Rusia, India, China), aflate în mediul globalizării vor profita de fluxurile de tehnologii eficiente (dar nu și de performanță, fiindcă UE, SUA, Japonia sunt conștiente că acești „mamuți” trebuie „ținuți în șah”) și, deci, clasele sărace de populație vor trece în clase cu venituri suficiente pentru consumurile necesare, inclusiv pentru crearea spațiilor locative. De exemplu, către anul 2050 în India vor fi construite circa 500 mln. de apartamente (aceasta este mai mult decât SUA a construit apartamente în anii 1945-2010). Similară este situația și cu restul țărilor. Tehnologiile moral depășite (din punct de vedere al țărilor industrial puternic dezvoltate) sunt acceptate de către țările, exportatoare de materii prime. Multe tehnologii (deci și firme) în următorii ani vor fi reamplasate din SUA, Japonia, UE în alte țări din două considerente: în țările de origine tehnologiile sunt moral (dar nu și fizic) depășite; în țările în curs de dezvoltare (Brazilia, Rusia, India, China și altele) munca este mai ieftină, cererea la produsele finale respective este mai mare. Și, din aceste considerente, putem concluziona că firmele vor dispune în continuare de premisele necesare pentru a desfășura activitățile respective. Aparent se creează impresia că firmele vor avea succes doar în țările aflate în curs de dezvoltare. În acest context, trebuie de subliniat specificul populației din țările industrial puternic dezvoltate. În aceste țări, rata creșterii economice este relativ mai redusă decât rata creșterii economice în India, China etc. Cererea în țările industrial puternic dezvoltate se menține datorită prețului muncii relativ mai ridicat decât în alte țări; populația dispune de bunuri, rămase prin moștenire, și deci veniturile sunt direcționate la consumul curent, deci la susținerea “cererii”. Spre deosebire de consumatorii din țările, numite mai sus “mamut”, consumatorii din SUA, Japonia, Germania ș.a. sunt orientați spre mărfurile de calitate înaltă, scumpe. Cererea este peste tot, însă structura acesteia în diferite țări este diferită. De acest aspect, managerul firmei trebuie să țină cont. Creșterea cererii (în diferite țări crește diferit) este asigurată de creșterea puterii de cumpărare a consumatorilor. Trecerea consumatorilor din clasa săracă în clasa medie contribuie la schimbarea structurii cererii. În acest context, firmele sunt “impuse” de către consumatorii potențiali să facă 25% din investiții destinate fostei clase sărace, actualmente – medie.

Clienții potențiali ai firmei, actualmente (și în următoarele perioade), sunt bine informați între ei; despre prețuri, cerere, calitate, cantitate, oferte de pe piață. Firma, în condițiile, când consumatorul poate să se informeze despre parametrii pieței, nu mai poate stabili prețuri discriminatorii. Acestea pot fi numai în cazurile, când produsele, serviciile firmei sunt unice, fără precedent, fără omolog în timp și în spațiu, adică firma trebuie să dispună la “singular” de dreptul la activitatea respectivă. Tocmai pe acest aspect al activităților posibile ale firmei trebuie să pună accent managerul. Firma viitorului în permanență își poate crea activități, cu dreptul de autor, prin intermediul cărora reușește să exploateze cererea la produsul respectiv. În astfel de cazuri, managerul reușește să-și creeze o firmă monopol. Consumatorii, la rândul său, își pot crea asociații pentru a reuși să influențeze calitatea și prețurile produselor finale. Consumatorii, impunând anumite cerințe, față de mărfurile de pe piață, îi impun firmei schimbări în tehnologii, în formele de organizare, de utilizare a materiei prime etc. Conform [45], atât consumatorii cât și producătorii se informează pe toate căile despre parametrii pieței, despre calitățile admisibile, inadmisibile ale produselor procurate. Actualmente, de internet se folosesc miliarde de consumatori. Creșterea nivelului de trai (media) contribuie la creșterea consumului, care provoacă efecte pozitive (67%); efecte neschimbate (19%) și negative (14%) [164, p.150]. Același autor, Corniliev K.G., susține că creșterea bunăstării contribuie la creșterea investițiilor firmelor cu cca 6,3%; informările reciproce ale clienților firmelor generează efecte pozitive 76%; efecte fără schimbări 14% și efecte negative 10%; firmele, care “exploatează” opiniile bune despre produsele finale ale firmei reușesc să-și crească investițiile anual cu 7,3%. Firma viitorului poate avea la sigur succes, dacă managerul “știe mai bine de ce are nevoie cumpărătorul decât însăși cumpărătorul”; se poate conforma la modificările generate de factorii exo, endogeni: are de câștigat categoric, dacă managerul după propria inițiativă inițiază schimbări în activitățile firmei, care în continuare vor fi preluate și de alte firme. În acest caz, “originalul” ideii întotdeauna este mai preferat decât “copia” acestuia. Managerul firmei viitorului, organizând apariția de noi produse, servicii, “dictează” consumatorului de ce acesta are nevoie; creează oferta; își stabilește prețul de comercializare net superior costurilor de producție; creează noi piețe de produse și servicii principial noi, destinate cumpărătorilor înstăriți (fiindcă prețurile inițiale sunt monopoliste); își creează “brand”- ul firmei pe care cu succes îl poate “exploata” în continuare (sau îl poate comercializa); poate ocupa pe piețele noi de desfacere locul central; își poate crea priorități față de concurenții posibili; își determină intervalul (t1, t2) cel mai “fertil”, exploatează piața în acest interval de timp, lăsând următoarele intervale pentru viitorii concurenți, pentru situațiile când piața va fi “saturată” de produsele respective. În continuare (sau poate concomitent), firma viitorului pune în funcțiune noi tehnologii, noi produse, noi servicii etc. Schimbările permanente îi permit firmei viitorului să-și păstreze o poziție bună pe piața de desfacere. Firma viitorului (managerul) știe foarte bine că, pentru a deveni o firmă de succes, este necesar ca managerul să-și creeze pentru fiecare problemă apărută o “inteligență colectivă”; în procesele de discuții trebuie să prevaleze înțelepciunea colectivă, fiecare coechipier trebuie să fie complementar tuturor membrilor grupului de “înțelepți”; să studieze sistemic toate piețele, toate serviciile cu parametrii respectivi, să selecționeze cazurile conflictuale client-producător, să soluționeze problemele consumatorului. Tradițional, prin investiții sunt înțelese eforturile financiare în creșterea potențialului productiv. Pentru a asigura viabilitatea firmei este necesar, ca cca 30% din investițiile firmei să fie direcționare atragerii clienților potențiali, creării “confortului” pentru clienții fideli. Succesele firmei pot fi asigurate prin originalitatea produselor finale, a serviciilor principial noi; prin anticiparea schimbărilor posibile în tehnologii, forme de organizare, de motivare a muncii; prin studierea evoluției clasei sărace, medii, prin crearea produselor finale pentru acestea.

1.5. Concluzii la capitolul 1

Evaluarea dezvoltării potențialului economic al întreprinderilor comerciale în condițiile postaderare, când economia devine deschisă și are de concurat cu economiile țărilor din UE, trebuie să fie un studiu complex. Potențialul întreprinderii poate fi evaluat doar condiționat pornind din anumite ipoteze.

Potențialul productiv al întreprinderii este o funcție de multe variabile. Creșterea potențialului productiv este identică doar cu creșterea parțială în raport cu restul factorilor, depinde de calitatea și originalitatea produselor finale; de calitatea piețelor de desfacere; de nivelul prețurilor la produsele finale respective, la materiile prime; de cererea piețelor; de relațiile economice, sociale și politice cu partenerii economici; de nivelul de performanță al tehnologiilor productive, utilizate la întreprindere; de nivelul acestora la alte întreprinderi similare; de evoluția tehnologiilor productive, a structurii produselor finale; de disponibilul de date (indicatori) economice de pe piețele interne, externe; de nivelul de creativitate a angajaților întreprinderii. Întreprinderea poate executa în permanență unele și aceleași lucrări. În acest caz, potențialul productiv al întreprinderii corespunde antreprizei, adică lucrării executate de către întreprindere. Modificarea lucrării, efectuate de către întreprindere, poate spori sau reduce potențialul întreprinderii.

Potențialul întreprinderii depinde de specificul lucrărilor, de antreprize ce trebuie efectuate și care în timp se schimbă, de calitățile profesionale ale personalului, a echipei de angajați, de corectitudinea problemelor formulate de către manager, de potențialul științifico-practic al antreprenorului. Succesul potențial al întreprinderii este determinat de antreprenor. Acesta este forța “motrică” a întreprinderii, care trebuie să posede anumite calități profesioniste, analitice; să dispună de posibilități de calculare, prognozare a indicatorilor economici. Lucrările (antreprizele) care trebuie executate de către întreprindere sub impactul cererii, a progresului tehnico-științific, evoluează, în timp se modifică. Nivelul de creativitate a angajaților la întreprindere, în mare măsură, este determinat de iscusința managerului de formare a echipei adecvate antreprizei, responsabile de crearea unui sistem de motivații pentru executarea calitativă a lucrărilor. Selecția unei echipe de către manager este în dependență de nivelul de pregătire al specialiștilor în profilul respectiv de către instituțiile de educație, instruire, de posibilitățile de stagiere a angajaților potențiali în alte țări, industrial, tehnologic performante.

Potențialul productiv al întreprinderii este influențat de un șir de factori endo, exogeni. Succesul potențial al întreprinderii este determinat de antreprenor, de echipa angajaților, de profesionalismul managerului. Gândirea și spiritul antreprenorial au devenit obiecte de discuții în bibliografia economică. În scopul reducerii riscurilor, generate de situațiile, stările posibile în care se poate găsi întreprinderea, managerul trebuie să utilizeze un șir de criterii în selectarea variantelor profitabile, neprofitabile. Una din problemele cu care managerul se poate confrunta și să întâlnească dificultăți este lipsa informației despre variantele posibile, lipsa probabilităților de apariție a stărilor de funcționare. Deciziile luate de către manager trebuie să fie însoțite de cuantificarea incertitudinii, adică de determinarea entropiei.

Întreprinderea, în contextul responsabilităților sociale, trebuie să-și asume anumite angajamente. Produsele finale ale întreprinderii viitorului vor fi sub atenția și rigorile tot mai mari ale clienților, consumatorilor, ale celor care locuiesc în teritoriile unde va activa întreprinderea viitorului. Acest lucru este conștientizat de către managerii întreprinderilor contemporane, care depun anumit efort pentru soluționarea unor probleme sociale, inclusiv pentru a exclude utilizarea muncii copiilor, utilizarea chimicalelor, poluarea mediului (terestru, acvatic, atmosferic), utilizarea ingredientelor în procesele de procesare a materiei prime etc. Soluționarea multor din aceste probleme, va fi însoțită de suportarea de către întreprinderi a noi costuri suplimentare. Problemele responsabilităților sociale, actualmente, sunt formulate și discutate mai mult de către cei care nu activează în întreprinderi (de către consumatori, ONG-uri, mass-media). Managerii sunt mai mult sunt preocupați de aspectele economice ale întreprinderii decât cele ecologice. Problema responsabilităților sociale poate și va fi soluționată, în acea măsură, în care autoritățile administrative teritoriale, centrale vor impune restricții și sancțiuni întreprinderii viitorului.

Întreprinderile, în goană după profit, creează probleme. Dacă societatea nu “dorește”, nu acceptă aceste probleme, atunci societatea trebuie să plătească firmelor mai scump (prin creșterea prețurilor) pentru ca acestea să nu creeze probleme. Aceasta este o problemă de comportament sfidător din partea întreprinderilor față de societatea umană. Problema întreprinderii viitorului nu este de a soluționa probleme ecologice, sociale, ci de a nu le crea. Problemele ecologice, calității produselor alimentare pot și trebuie să fie soluționate de către structurile administrative ale fiecărei țări prin introducerea unor restricții, testări, sancțiuni. Controlul obiectiv, imparțial, sistematic, calitativ al produselor întreprinderii viitorului îl pot face numai consumatorii.

Întreprinderea își poate asigura funcționarea economică cu succes dacă: în raport cu partenerii economici își asigură nivelul necesar de flexibilitate; își actualizează structura produsului final; sistemic actualizează tehnologiile productive; soluționează nu numai probleme economice, care de altfel sunt firești pentru o întreprindere, dar și pe cele sociale, ecologice; amplasarea geografică a activităților respective nu este rigidă, este posibilă reamplasarea, inclusiv în alte țări în dependență de costul muncii, de calitatea acesteia, de costul materiei prime, de cererea la produsele finale în țara de origine, în țara potențială unde poate fi reamplasată firma; sistemic îți motivează angajații să-și ridice nivelul de calificare profesională; dacă managerul este motivat să soluționeze problemele firmei nu numai pe perioade de scurtă, dar și de lungă durată.

Productivitatea muncii este cel mai important factor ce asigură creșterea economică, a bunăstării populației, asigură stabilitatea dezvoltării economice a țării. Atunci când întreprinderea realizează noi succese în creșterea productivității muncii, ea reușește să creeze noi bunuri, noi valori suplimentare destinate consumatorului, producătorului, investitorului. Pentru creșterea productivității muncii este necesar ca statul să soluționeze următoarele probleme: să stimuleze crearea piețelor perfecte, să excludă de pe piață monopolul, să asigure concurențe economice prin acte instituționale; să implementeze metode ce vor asigura dezvoltarea complexă a tuturor județelor României; să actualizeze sistemele de pregătire profesională a resurselor de muncă; să motiveze calitatea muncii, a studiilor de performanță; să asigure o securitate socială a resurselor de muncă, aflate în dificultate; să determine ramurile prioritare care sunt generatoare de succes în creșterea productivității muncii; să stimuleze munca inventivă, creativă, produsele inteligente; să dezvolte infrastructura socială și să asigure accesul tuturor cetățenilor la procesele de educație, de instruire și pregătire intelectuală, profesională; să creeze un sistem de motivație a muncii managerilor în scopul sporirii productivității muncii; să elaboreze programe de dezvoltare teritorială pentru toate județele, orașele, comunitățile rurale; să elaboreze mecanisme de antrenare a capitalului privat în procesele educaționale, de dezvoltare a infrastructurii productive; să elaboreze baza de date electronice naționale în profilul județelor, municipiilor, orașelor, comunelor; să stimuleze crearea noilor locuri de muncă; să asigure cu informația necesară despre locurile de muncă toată populația din țară (nu numai șomerii); să stimuleze concurența perfectă în profilul tuturor activităților umane, inclusiv în ocrotirea sănătății, pregătirea profesională, serviciilor publice.

Longevitatea funcționării întreprinderii este o mărime relativă care depinde de un șir de factori exogeni, endogeni. În bibliografia de specialitate există cele mai diverse definiții ale noțiunii de întreprindere. În urma analizelor științifico-practice putem conchide că: “Întreprinderea este un sistem reglat, instituționalizat sau nu, de elemente și conexiuni interne și externe, flexibile în cadrul căruia poate fi realizată decizia: ce, cum, cât, când și pentru cine pot fi oferite prestări de servicii; create bunuri materiale, intelectuale sau spirituale”. Întreprinderea poate sau nu funcționa într-o perioadă de lungă durată, în dependență de nivelul de implementare a inovațiilor în tehnologii, organizarea și pregătirea profesională a angajaților, conformarea structurii produselor finale cererii de pe piață.

Schimbările permanente îi permit firmei viitorului să-și păstreze o poziție bună pe piața de desfacere. Firma viitorului (managerul) știe foarte bine că, pentru a deveni o firmă de succes, este necesar să-și creeze, pentru fiecare problemă apărută, o “inteligență colectivă”; în procesele de discuții trebuie să prevaleze înțelepciunea colectivă, fiecare coechipier trebuie să fie complementar tuturor membrilor grupului de “înțelepți”; să studieze sistemic toate piețele, toate serviciile cu parametrii respectivi, să selecționeze cazurile conflictuale client-producător, să soluționeze problemele consumatorului. Tradițional, prin investiții sunt înțelese eforturile financiare în creșterea potențialului productiv. Pentru a asigura viabilitatea firmei este necesar, ca cca 30% din investițiile firmei să fie direcționare atragerii clienților potențiali, creării “confortului” pentru clienții fideli. Succesele firmei pot fi asigurate prin originalitatea produselor finale, a serviciilor principial noi; prin anticiparea schimbărilor posibile în tehnologii, forme de organizare, de motivare a muncii; prin studierea evoluției clasei sărace, medii și prin crearea produselor finale pentru acestea.

2. evaluarea dezvoltării potențialului economic al întreprinderilor comerciale din românia

2.1. Activitățile economice ale întreprinderilor din România: probleme, reflecții

Postaderarea României este o perioadă în care vor fi testate activitățile economice după nivelul de eficiență, productivitate a muncii. Menținerea formelor de organizare tradițională a muncii, a investițiilor, a structurii produselor finale riscă să transforme țara într-o colonie, într-un exportator de materii prime și muncă a UE. Același lucru, în baza propriilor investigații, îl putem sesiza și în cazul Republicii Moldova: exporturile și investițiile influențează foarte puțin creșterea economică. Aceasta se datorează performanțelor reduse ale exporturilor moldovenești și mai cu seamă a structurii pe grupe de produse necompetitivă. Jumătate din exporturile moldovenești este asigurată de producția agroalimentară, fără a fi observate careva tendințe evidente de specializare în alte ramuri noi. Cauza acestei tendințe este potențialul productiv slab al agriculturii și industriei naționale [43, p.20].

Aderarea României este o angajare a țării într-o competiție economică cu parteneri economici profesioniști. Economia României, în noile condiții, în viziunea noastră, a devenit mult mai vulnerabilă. Prioritățile, create de UE în soluționarea unor probleme, nu întotdeauna vor putea fi fructificate. În consecință nivelul de trai, calitatea vieții populației, cu mare probabilitate, se pot reduce. În competiția economică a țărilor din UE, România trebuie să depășească după nivelul de eficiență, productivitate a muncii, inovativitate, organizare etc. cele mai dezvoltate țări din Europa. Acest lucru este imposibil. Succesele, insuccesele economice ale întreprinderilor din România, în mare măsură, sunt determinate de iscusința managerială, de calitatea muncii personalului angajat, de structura producerii, produsului final, de originalitatea produselor, de activitățile economice, de numărul de salariați, de structura ocupației muncii, de cifra de afaceri a întreprinderilor și unităților locale, de investițiile brute, nete ale întreprinderilor etc. Succesul funcționării întreprinderii depinde și de posibilitățile acesteia de a suporta anumite cheltuieli pentru organizarea cercetărilor științifice, implementarea PTȘ, a inovațiilor, întreținerea financiară și materială a structurilor experimentale.

Niciodată soarta redresării și dezvoltării economice, atât în România, cât și în Europa n-a depins mai mult ca în prezent, de evoluția sectorului IMM. Pentru că, în contextul actual, IMM-urile reprezintă factorul cel mai dinamic în dezvoltarea economică și inserția socială, prin potențialul lor de competitivitate și inovare și prin capacitatea de a crea și menține locuri de muncă în societate.

Radiografia IMM-urilor la 1 ianuarie 2012, analizată în contextul economiei non-financiare din România, conduce la o primă remarcă importantă, aceea că din punct de vedere demografic IMM-urile active economic au avut o ușoară revenire față de anul precedent, în ceea ce privește numărul total de unități.

Analiza detaliată pune în evidență evoluții pozitive atât în structura pe clase de mărimi, cât și în distribuția pe sectoare economice și în majoritatea sub-sectoarelor din industria prelucrătoare. Analizate împreună, aceste constatări indică sustenabilitatea IMM-urilor românești și un potențial latent în fața presiunilor concurențiale pe o piață internă comună și în condiții de criză economică generalizată.

Unul din aspectele semnificative în evaluarea potențialului de viabilitate economică îl reprezintă corelațiile dintre cifra de afaceri, numărul de salariați și productivitatea muncii [11, p.110]. În acest context, vom examina în continuare ”starea de sănătate” a IMM-urilor active economic din România, Uniunea Europeană și din Republica Moldova după valorile comparative pentru principalii indicatori de caracterizare a potențialului economic (tabelul 2.1).

Tabelul 2.1. Numărul de întreprinderi, numărul de salariați, valoarea

adăugată brută (la 1.01.2012)

Sursa: elaborat de autor în baza datelor de bilanț întreprinderi la 1.01.2012, ONRC; Statistici INS (România), Comisia Europeană și BNS (RM).

Numărul de 437.042 de IMM-uri active economic în 2011, conform datelor de bilanț raportate, a fost cu numai 534 unități mai mare față de anul 2010, departe de a acoperi diferența acumulată față de cele 498.200 de IMM-uri câte erau active în anul 2008, premergător crizei. Se poate spune că evoluția sectorului IMM din România se înscrie în tendințele generale din Uniunea Europeană, în ultimii ani aflați sub influența crizei economice. Rolul IMM-urilor continuă să fie o caracteristică a dezvoltării sectorului privat în statele membre ale UE, atât în economiile dezvoltate, cât și în cele emergente ale noilor state membre. Numărul de IMM-uri din România reprezintă 99,6% din numărul total al întreprinderilor active în economie; acest procent majoritar al IMM-urilor în fața întreprinderilor mari este practic egal cu cel din UE-27. Ponderea de 65,9% a numărului de angajați din IMM-urile românești se situează foarte aproape de media înregistrată de IMM-urile din Uniunea Europeană (66,9%). IMM-urile din România contribuie la valoarea adăugată brută din economie cu un procent de 50,24%, mai redus față de valoarea medie de 58,4% din UE-27.

În ceea ce privește specializarea activității, segmentul întreprinderilor mici și mijlocii din România este orientat pe Servicii, fiind preponderent în sfera Serviciilor profesionale, tehnice și științifice, Transporturi, IT și Telecomunicații, Tranzacții imobiliare, ș.a. (tabelul 2.2).

Tabelul 2.2. Specializarea IMM-urilor din România, Uniunea Europeană, Republica Moldova

la 01.01.2012

Sursa: elaborat de autor în baza datelor de bilanț întreprinderi la 1.01.2012, ONRC; Statistici INS (România), Comisia Europeană și BNS (RM).

Specializarea IMM-urilor, evaluată în raport cu numărul de firme active în fiecare sector economic, prezintă caracteristici generale foarte asemănătoare în România comparativ cu Uniunea Europeană. Cele mai multe dintre IMM-uri își desfășoară activitatea în sfera Serviciilor, ponderea acestora în totalul activităților economice fiind în România de 39%, față de o medie de 44,2% la nivelul UE-27. Sectorul Comerț este unul reprezentativ pentru IMM-urile românești, care dețin o pondere de 37%, mai mare decât în cazul IMM-urilor din uniunea Europeană (30,6%). Procentul IMM-urilor românești active în Industrie a fost 11% în anul 2011, ușor mai ridicat față de cel înregistrat în UE-27. Deși relevant pentru activitatea IMM-urilor, sectorul Construcții și-a scăzut în ultimii ani ponderea, numărul de firme active din România reprezentând în anul 2011 numai 10%, față de nivelul mediu de 14,5% din Uniunea Europeană.

Datele tabelului 2.3 indică asupra faptului că cel mai mare număr de salariați din sectorul IMM al României este angajat în Servicii și reprezintă 30,2% din total, respectiv un număr cumulat de 765.935 persoane. IMM-urile din Industrie, deși reprezintă numai 10,9% din numărul de firme, asigură 674.926 de angajați, respectiv 26,6% din total; între acestea, întreprinderile mijlocii sunt principala sursă a locurilor de muncă din industrie, cu o pondere de 52%.

Tabelul 2.3. Numărul de angajați în IMM-uri, pe sectoare de activitate (la 01.01.2012)

Sursa: elaborat de autor în baza datelor de bilanț întreprinderi, ONRC; Statistici INS (România) și BNS (RM).

În cazul Republicii Moldova, cei mai mulți angajați în IMM-uri se regăsesc în sectorul serviciilor (36,6%), urmând sectoarele comerț și industrie. De notat diferența vizibilă între cele două țări în ce privește angajații IMM-urilor din agricultură și construcții.

Prezintă interes analiza, pentru cazul României și Republicii Moldova, privind ponderile cifrelor de afaceri realizate de IMM-uri pe clase de mărimi și sectoarele de activitate specifice ambelor țări (tabelul 2.4).

Tabelul 2.4. Cifra de afaceri din IMM-uri pe clase de mărime și sectoare de activitate, 2011

(milioane RON, MDL)

1 RON = 3,82 MDL

Sursa: elaborat de autor în baza Statistici INS, ONRC, BNS 2012

Astfel, în cazul României, IMM-urile din Comerț realizează cea mai mare cifră de afaceri din sectorul de afaceri non-financiar, respectiv mai mult de 265.390 de milioane de lei. În anul 2011, IMM-urile din Industrie au realizat a doua cifră de afaceri ca valoare absolută, având o pondere de 21,2% în total IMM-uri.

Totuși, dimensiunile întreprinderilor în România comparativ cu cele din Uniunea Europeană, sunt mult reduse atât după cifra de afaceri, cât și după numărul angajaților. De exemplu, în județul Constanța, în perioada 2008-2011, funcționau în medie 22748 de întreprinderi cu un personal de 169014 (unei întreprinderi îi revin circa 7 angajați), cu o cifră de afaceri de 38916 mil. lei (cu cca 1,7 mil. lei per întreprindere), cu investiții brute 10%, iar cele nete – numai 7,4%. Acești indicatori ne permit să conchidem, că eficiențele fondurilor productive, a muncii sunt mult reduse, tehnologiile activităților întreprinderilor nu sunt performante. Întreprinderile din România pot fi clasificate după activitățile economice j=1,2,…,16: 1. Industria extractivă; 2. Industria prelucrătoare; 3. Producția și furnizarea de energie electrică și termică, gaze, apă caldă și aer condiționat; 4. Distribuția apei, salubritatea, gestionarea deșeurilor, activități de decontaminare a terenurilor; 5. Construcții; 6. Comerț cu ridicata și cu amănuntul, repararea și întreținerea autovehiculelor și motocicletelor; 7. Transport și depozitare; 8. Hoteluri și restaurante; 9. Informații și telecomunicații; 10. Tranzacții imobiliare; 11. Activități profesionale, științifice și tehnice; 12. Activități de servicii administrative și activități de serviciu suport; 13. Învățământ (organizate ca societăți comerciale (SC)); 14. Sănătate și asistență socială (SC); 15. Activități de spectacole, cultură și recreative; 16. Alte activități de servicii. Structura cifrei de afaceri și a investițiilor brute ale întreprinderilor și unităților locale active din industrie, construcții, comerț și alte servicii, pe clase de mărime, după numărul de salariați, de exemplu, în anii 2008-2011, au constituit, după cifra de afaceri: cifra de afaceri – 19,5%; salariați 10-49 persoane – 23,3%; 50-249 persoane – 18,8%; 250 persoane și peste – 38,5%; după investiții brute: 0-9 persoane – 23,0%; 10-49 persoane – 14,5 %; 50-249 persoane – 23,8%; 250 persoane și peste – 38,5% (tabelul 2.5).

Tabelul 2.5. Dimensiunile întreprinderilor după numărul

salariaților, 2008-2011, jud. Constanța

Sursa: Anuarul Statistic al județului Constanța, 2012

Numărul întreprinderilor (i=1), personalul (i=2), cifra de afaceri (i=3), investiții brute (i=4), investiții nete (i=5) constituie indicatori economici (Anexa 2). În jud. Constanța activitățile după nivelul de performanță pot fi grupate după 6 indicatori. Pentru i=1 activitățile, începând cu cele mai frecvent întâlnite, ocupă locurile 1,2,3,…, 16, după cum urmează:

6; 5; 7; 11; 2; 8; 12; 10; 16; 9; 14; 15; 4; 13; 3; 1;

pentru i=2: 6, 2, 7, 5, 8, 12, 11, 4, 3, 9 ,16, 1, 10, 14, 15, 13;

pentru i=3: 6, 2, 7, 3, 4, 1, 8, 11, 12, 9, 10, 15, 16, 14, 5, 13;

pentru i=4: 2, 5, 6, 7, 3, 8, 1, 10, 11, 4, 12, 9, 14, 15, 16, 13;

pentru i=5: 2, 7, 6, 5, 8, 1, 3, 11, 4, 10, 9, 14, 12, 15, 16, 13;

pentru i=total: 6, 2, 7, 5, 8, 11, 3, 4, 12, 1, 10, 9, 10, 9, 16, 14, 15, 13 (tabelul 2.6).

Activitățile j=1,2,3,4,5 țin de procese productive; j=6,7,….16 țin de servicii. În clasificarea de mai sus observăm că activitățile j=1 după indicatorul i=1 ocupă ultimul loc (16); după i=2 – locul 12; după i=3 – locul 6; după i=4 – locul 7; după i=5 – locul 6; după i=total – 10. Activitatea j=2 după indicatorii i=1,2,…,6 ocupă locurile 5,2,2,1,1,2. Din tabelul 2.6, observăm că întreprinderile din jud. Constanța preferențial sunt direcționate spre prestări de servicii și mai puțin legate de activități productive. Întreprinderile nu sunt tentate să se ocupe cu învățământul (j=13, locul 16), cu sănătate și asistență socială (j=14, locul 14), cu activități de spectacole culturale și recreative (j=15, locul 15), cu alte servicii (j=16, locul 13).

Pe clase de mărimi, primele 5 întreprinderi după nivelul de performanțe cu (0-9) angajați, constituie 38,72+10,93+9,81+9,79+7,54=76,16 (% întreprinderi per total); dispun de personal 8,52+8,32+10,03+10,68+8,17=45,72 (% personal per total); realizează cifra de afaceri 57,46+4,56+12,89+7,16+4,15=86,22 (% cifra de afaceri per total); efectuează investiții brute 22,36+7,24+14,8+15,59+9,45=69,4 (% investiții brute per total) (Anexa 4). Altfel spus, la un procent de întreprinderi mici cu angajați (0-9) persoane jud. Constanța revin 0,6% din personal; 1,13% din cifra de afaceri; 0,9% din investiții brute; la un procent de personal revin 1,7% întreprinderi, 1,9% din cifra de afaceri, 1,5% din investițiile brute.

Tabelul 2.6. Nivelul de performanță al întreprinderilor în profilul activităților, a.2008-2011

Sursa: elaborat de autor în baza datelor din Anexa 2.

Din Anexa 4 observăm că în activitățile economice (10-16) personalul este sub numărul de 250+, respectiv, în aceste situații, sunt lipse investițiile brute.

Cele mai multe întreprinderi își desfășoară activitățile în comerțul cu ridicata, cu amănuntul, în reparare, întreținerea autovehiculelor, motocicletelor. Românii, în majoritatea lor, sunt ocupați sau cu comerțul, sau cu prelucrarea de materii prime. În România, în jud. Constanța, în anii 2008-2011, din 22748 de întreprinderi 8,4% (cca 1914) sunt ocupate cu activități în industriile de procesare; 8145 de întreprinderi (36%) sunt ocupate cu comerțul. Pe locurile III, IV, sunt situate întreprinderile (după numărul acestora) ce țin de construcții, transport și depozitare. Un loc mai modest în activitatea românilor îl ocupă activitățile ce țin de învățământ, ocrotirea sănătății, activități științifice, de spectacole, cultură. Întreprinderile cu un personal de 250 și peste de angajați în activitățile enumerate sunt lipsă (Anexa 4).

Pornind de la importanța activităților productive și, deci, a întreprinderilor respective din Anexa 4, separăm indicatorii întreprinderilor productive în profilul claselor după numărul de angajați în județul Constanța (Anexa 3). În baza datelor statistice, constatăm că, din numărul total al întreprinderilor după clasele de mărime, după numărul de angajați, numărul întreprinderilor, cifra de afaceri, investițiile brute, pentru clasa (0-9) constituie respectiv 17,8%, 20,32%, 14,44%, 26,46%; pentru clasa (10-49) – 33,95%, 35,86%, 21,28%, 32,87%; pentru clasa (50-249) – 46,27%, 47,48%, 40,47%, 44,34%; pentru clasa (250+) – 66,41%, 57,27%, 88,68%, 86,47% (Anexa 3, tabelul A3.1-A3.4).

Observăm o dependență directă între numărul angajaților și numărul întreprinderilor, cifra de afaceri, investițiile brute. Întreprinderile din România își desfășoară activitățile la propria discreție, fără a ține cont de interesele societății, a țării. În consecință, multe din actualele întreprinderi sunt vulnerabile. Structurile guvernamentale, dispunând de mai multă informație, de indicatori specifici (Anexa 3), sunt obligate să stimuleze activitățile consumatoare de inovații, de muncă calificată.

Din numărul de activități economice ale întreprinderilor din jud. Constanța (16) să analizăm separat indicatorii economici pentru activitățile productive (j=1;2;3;4;5); pentru activitățile ce țin de prestări de servicii (j=6;7;…;16) în profilul pe clase de mărime, după numărul de salariați. În jud. Constanța, 17,81% din numărul tuturor întreprinderilor cu un personal de (0-9) persoane îl constituie întreprinderile cu destinații productive, restul (82,19%) sunt întreprinderi ce prestează diverse servicii. În activitățile acestor întreprinderi activează 20,32%; cifra de afaceri constituie 14,44%, iar investițiile brute – 26, 46%, respectiv din numărul întreprinderilor, din cifra de afaceri, din investițiile totale ale acestei clase (0-9).

Întreprinderile mici, cu un personal de până la 9 angajați, desfășoară activități productive (j=1,2,3,4,5), neproductive (prestări servicii) – j=6,7,…16. Considerând această clasă 100%, apoi 17,81% din astfel de întreprinderi sunt direcționate în activități productive, iar restul de 82,19% spre prestări servicii. Creșterea numărului angajaților, adică clasarea întreprinderilor în următoarele clase (10-49), (50-249), (250+) sporește procentajul de ocupație a întreprinderilor cu activități productive la 33,95; 46,27; 66,41, iar restul întreprinderilor din aceste clase 66,05; 53,73; 33,59 cu prestări servicii. Considerând personalul întreprinderilor din clasele (0-9), (10-49), (50-249), (250+) câte 100% fiecare, atunci persoanele care se vor ocupa cu activități productive în profilul claselor constituie 20,32; 35,86; 47,48; 57,27%, iar restul de 79,68; 64,14; 52,52; 42,73% – cu prestări servicii. Constatăm, că în jud. Constanța, în anii 2008-2011, activitățile productive au presupus un număr relativ mai mare de angajați decât activitățile prestări servicii. Similar, în clasele examinate, se comportă și indicatorii cifrei de afaceri (produsul final): 14,44; 21,28; 40,47%; 88,63% și investițiile brute 26,46; 32,87; 44,34; 86,47% în activitățile productive, iar restul – 85,56; 78,72; 59,53; 11,37% pentru cifra de afaceri și 73,54; 67,13; 55,66, 13,53 pentru investițiile brute în activitățile de prestări servicii.

Dezvoltarea potențialului economic al întreprinderilor comerciale în contextul condițiilor postaderării are un impact direct asupra evoluției principalilor indicatori statistici la nivelul jud. Constanța. Și invers, tendințele fluxurilor de mărfuri, de exemplu, prin portul Constanța, pot fi puse la baza deciziilor managerilor întreprinderilor. În plus, astfel de trenduri pot servi un puternic argument pentru dezvoltarea potențialului economic al portului Constanța. Autorul a prezentat această sinteză în Anexa 5.

Aderarea României se poate solda cu un succes economic considerabil, dacă în managementul întreprinderilor vor fi efectuate modificări considerabile, dacă vor fi actualizate formele de organizare a muncii. Principalul în această competiție economică pentru România poate fi originalitatea produselor exportate. În competiția economică cu țările din UE după criteriul eficienței, a productivității muncii, a prețului de cost a produselor exportate, România va fi depășită de majoritatea țărilor membre ale UE. Succesul poate deveni o realitate economică, dacă România va izbuti să exporte produse originale, fără omolog, să devină pe anumit segment al comerțului extern monopolist. Numai în aceste cazuri, întreprinderile din România vor putea avea activități economice de lungă durată. În caz contrar, România va deveni colonia UE, exportatoare de materii prime, de locuri de muncă; importatoare de produse finite, de inflație, de șomaj. România poate avea succes economic în UE dacă va pune accent pe dezvoltarea industrială a țării și nu pe cea agricolă. Se știe că în baza agriculturii, în exclusivitate, nici o țară nu a devenit bogată [3, p.185]. Majoritatea țărilor membre a UE își subvenționează agricultura din contul industriei (cu excepția Greciei, care își susține agricultura din contul turismului). Dispunând de o industrie deficientă, România nu va fi în stare să-și subvenționeze agricultura cu 40%, adică la nivelul de subvenționare a agriculturii în UE. Și, din acest considerent, evaluarea dezvoltării potențialului economic al întreprinderii în condițiile postaderării devine o problemă de primă importanță. Activitățile întreprinderilor, orientate actualmente la discreția populației cu suportul guvernului rămân mult vulnerabile. Întreprinderile din județul Constanța orientate în cea mai mare măsură spre prestări servicii, nu pot servi suport economic pentru sfera neproductivă, pentru agricultură. În acest context, este necesar de stimulat activitățile întreprinderilor industriale. În România, activitățile de cercetări științifice în structurile private, în întreprinderile din țară sunt lipsă. Acest fapt poate doar crea probleme pentru firmele României pe perioade de lungă durată. O problemă aparte pentru întreprinderile din România o constituie lipsa mecanismelor economice de gestionare a acestora din partea guvernului. Întreprinderile din România vor putea funcționa cu succes dacă: la baza activităților economice ale acestora va fi pusă teoria managementului. Strategic, vor fi evidențiați factorii ce determină potențialul productiv al întreprinderii, factorii cu impact pozitiv, negativ asupra potențialului productiv al întreprinderii; angajarea personalului firmei va fi efectuată după un anumit algoritm științific argumentat; vor fi bine determinate calitățile de care trebuie să dispună antreprenorul întreprinderii; vor fi stabilite criteriile de alegere de către manager a antreprizelor posibile pentru a fi preluate de către întreprindere; vor fi create teorii economice de funcționare a întreprinderii în condițiile UE, globalizării; va fi stabilit impactul pozitiv și negativ al UE asupra întreprinderii; activitățile întreprinderii vor fi analizate sistemic, utilizând metode cibernetice, metode economico-matematice, calculatorul; viabilitatea întreprinderii va fi realizată, asigurată prin implementarea inovațiilor; în bibliografia economică din România vor apărea studii cu privire la estimările potențialului de dezvoltare a întreprinderii; întreprinderile, sistemic, își vor studia clienții potențiali; întreprinderile din România trebuie să-și asume și responsabilități sociale: fiecare întreprindere își determină optim perioadele de renovare a utilajelor productive; maximum dintre activitățile întreprinderii vor fi modelate matematic; variantele de renovare, de repartiție a investițiilor firmei vor fi selectate după anumite metode științifice argumentate; vor fi bine determinate acțiunile întreprinderii în condițiile crizelor economice; întreprinderea sistemic va studia nivelul prețurilor interne, externe, dinamica acestora; vor fi cuantificate pierderile materiale, financiare ale întreprinderii în condițiile de crize economice; vor fi create premise necesare pentru asigurarea succesului economic al întreprinderii; vor fi evidențiați factorii cu impact pozitiv, negativ asupra întreprinderii “Firma viitorului”; vor fi bine determinate etapele studierii variantelor posibile de dezvoltare a întreprinderii; întreprinderea va poseda informații din laboratoarele generatoare de tehnologii, idei, produse; întreprinderea, în cazuri necesare, își poate reorienta activitățile.

2.2. Gestionarea și determinarea perioadelor optime de renovare a utilajelor productive

În funcție de caracterul general al restructurării se pot distinge două mari tipuri și anume: organizatorico-financiară și tehnologică [6, p.52]. În cel de-al doilea caz, succesele principale ale întreprinderii depind nu numai de volumul investițiilor efectuate pentru introducerea tehnicii și tehnologiilor moderne, ci și de nivelul eficienței utilizării acestor fonduri. Întreprinderile, în dependență de specificul acestora, se confruntă cu probleme metodologice neclarificate cu privire la aprecierea eficienței variantelor de proiect elaborate cu prilejul implementării tehnicii noi. Printre astfel de probleme enumerăm: când, unde și de ce apare necesitatea analizei complexe a eficienței proiectelor de tehnică, tehnologii moderne; care sunt condițiile care au impus introducerea și folosirea tehnicii noi. În viziunea noastră, analiza complexă a eficienței economice în întreprinderile din România trebuie să se facă continuu. La o astfel de continuitate întreprinderile sunt impuse de concurența țărilor din UE, de progresul tehnic, tehnologic, de dorința fiecărei firme de a deveni lider în activitățile economice respective. În contextul scopurilor economice majore privind introducerea tehnicii moderne, este necesar de determinat costul pregătirii și efectuării măsurilor tehnice. Eficiența economică a introducerii tehnicii, tehnologiilor noi reprezintă un raport între efortul de cheltuieli de o singură dată, destinat înfăptuirii măsurii tehnice respective, vizând modernizarea parțială sau totală a proceselor de fabricație sau a mijloacelor de muncă și efectele obținute sau care sunt scontate să se obțină ca rezultat al efectuării acestor măsuri manageriale. Efectele introducerii tehnicii, tehnologiilor noi pot fi: materiale, cum ar fi volumul fizic al producției obținute de către întreprindere; efecte valorice, exprimate prin economiile întreprinderii realizate în urma reducerii cheltuielilor de muncă, a prețului de cost al produsului final; efecte sociale, ușurarea condițiilor de muncă și ridicarea nivelului securității și al protecției muncii; efecte ecologice, reducerea utilizării de către întreprindere a resurselor toxice în procesele productive. Renovarea utilajelor productibile, având un grad mai redus de repetabilitate, de multe ori fiind unice, ridică multe probleme. Modernizarea întreprinderii este o problemă complexă, urmărește limitarea la minimum a riscului apariției unor defecte în condițiile unor cheltuieli de muncă cât mai mici. Cele mai importante efecte ale modernizării întreprinderii sunt creșterea calității produsului final și mărimea duratei de funcționare a utilajelor. Soluționarea acestei probleme este legată de organizarea pe baza teoriei managementului; scăderii cheltuielilor de muncă vie, materializată. Creșterea duratei de funcționare a mașinilor și a utilajelor întreprinderii este o consecință directă a îmbunătățirii, perfecționării metodelor de selectare a variantelor. Din punct de vedere tehnic, există posibilitatea prelungirii duratei de funcționare a utilajelor la infinit; din considerente economice, utilajul se dovedește că trebuie scos din uz după un anumit timp, iar determinarea duratei de funcționare trebuie să fie obiectul unor calcule de optimizare. Deosebim durata calendaristică și durata efectivă de funcționare. Prima trebuie să fie cât mai mică pentru a preîntâmpina acțiunea uzurii morale; a doua – funcționarea eficientă. Durata optimă de funcționare a utilajelor întreprinderii este legată de preîntâmpinarea uzurii morale, de recuperarea valorii utilajului prin includere în prețul de cost al producției fabricate; este determinată de viteza de renovare a utilajelor în alte țări din UE. Determinarea momentului de înlocuire a utilajelor vechi cu cele moderne poate fi realizată prin compararea valorii rămase a utilajului vechi cu acumulările estimate ale mașinii vechi și noi, înmulțite la numărul anilor prevăzuți ca mașina veche să se recupereze. În condițiile când o mașină nouă oferă, în unitate de timp (datorită tehnicității și deci randamentului mai mare, datorită simplificării și deci ieftinirii întreținerii, precum și creșterii gradului de siguranță în funcționare), acumulări mai mari decât cea veche și un plus de acumulări, capabil să recupereze valoarea rămasă, menținerea mașinii (utilajelor) vechi în funcțiune înseamnă, pentru întreprindere, pierderi de muncă și resurse financiare. Efectuarea la anumite intervale a comparației, expuse mai sus, permite stabilirea momentului oportun de înlocuire a utilajelor. Pentru efectuarea acestor operații de renovare a utilajelor, managerul întreprinderii trebuie să dispună de date în legătură cu caracteristicile de funcționare și întreținere ale utilajelor moderne din domeniul investigat. Studiul ar putea fi efectuat în acele compartimente ale întreprinderilor, unde sistemul de evidență a procesului de funcționare a utilajului respectiv, este mai bogat. Întreprinderile din România sunt cele mai diverse după apartenența ramurală; după specificul tehnologic; după destinația produsului final (utilat în calitate de mijloace de producere sau bun destinat consumului neproductiv). Printr-o agregare, întreprinderile pot fi grupate: energie electrică și termică; combustibil (cărbune, cocso-chimică, petrol, extracția gazului metan); metalurgia feroasă, inclusiv extracția minereurilor feroase; metalurgia neferoasă, inclusiv extracția minereurilor neferoase; construcții de mașini și prelucrarea metalelor; chimic; extracția minereurilor nemetalifere și produse din substanțe abrazive; materiale de construcție; exploatarea și prelucrarea lemnului; celuloză și hârtie, inclusiv exploatarea stufului; sticlă, porțelan și faianță; textile; confecții pielărie, blănărie și încălțăminte; alimentară; săpunuri și cosmetice; poligrafie; alte ramuri ale industriei. La acestea pot și trebuie adunate întreprinderile agricole, din sferele neproductive care dispun de fonduri fixe cu destinații neproductive. Oricât de diferite n-ar fi întreprinderile, acestea au un aspect comun: metodica determinării perioadei optime de renovare a utilajelor productive.

Indicatorii economici ai unei firme, în mare măsură, sunt determinați de vârsta utilajelor productive. Dinamica indicatorilor corelează cu venitul realizat (Total Revenue), cu costurile de exploatare a utilajelor în fiecare perioadă. Dacă utilajele productive sunt renovate prea des, atunci firma ratează posibilitatea de a realiza profituri suplimentare; dacă utilajele funcționează, fiind mult învechite, atunci firma suportă costuri mari de exploatare a utilajelor și, deci, profituri mult reduse. Pentru formularea unei metodici, utilă pentru orice întreprindere, să examinăm un exemplu. La firma A, la începutul perioadei t=1, au fost puse în funcțiune utilaje productive la prețul de 300 mii lei cu costuri de exploatare de 10 mii lei și un venit total (Total Revenue) de 360 mii lei. În perioadele următoare t=2,3,…,8, venitul (produsul brut) se reduce de la 355 până la 220 mii lei, iar costul total de exploatare crește de la 70 până la 225 mii lei; profitul în perioada t=1 constituie 360-300-10=50, în perioadele t=2,3,…,8 se reduce de la 285 în perioada t=2 până la -5 mii lei în perioada t=8 (tabelul 2.7).

Problema constă: a determina perioada optimă, în care utilajele productive trebuie să fie înlocuite cu utilaje noi, de aceeași productivitate. Criteriul de optimizare: profitul maxim, realizat de către firmă, în perioada de funcționare a utilajelor productive. Firma este considerată un sistem.

Tabelul 2.7. Dinamica indicatorilor economici ai firmei comerciale A: date inițiale

Sursa: elaborat de autor.

Starea sistemului este caracterizată de „vârsta” utilajelor. Managementul sistemului se reduce la determinarea perioadei (parametrului) t de renovare sau nu a utilajelor productive. Decizia de menținere în continuare a utilajelor în funcțiune o notăm prin U1; de renovare (de înlocuire) – prin U2. Elaborăm ecuația funcțională Bellman [5, p.126]:

(2.1)

unde K=300 mii lei – costul utilajelor noi;

t(k) – vârsta utilajelor la începutul perioadei k, k=1,2,…,8.

În aceste condiții ecuația Bellman are forma:

(2.2)

În baza acestei ecuații și a datelor inițiale din tabelul 2.7, elaborăm tabelul 2.8. În perioada t=8, firma suportă pierderi fiindcă costul total al exploatării utilajelor (225 mii lei) depășește venitul total (220 mii lei) cu 5 mii lei.

Firesc este să admitem, că firma A va adopta decizia αi de renovare a utilajelor în perioada t=8.

Tabelul 2.8. Variante de renovare a utilajelor firmei comerciale

Sursa: elaborat de autor.

În varianta 8 (ultima linie din tabelul 2.8), decizia α1, firma A a renovat utilajele în perioada t=1; pe parcursul perioadelor (1-8), poate realiza profit de 955 mii lei. În varianta 1 (prima linie din tabelul 2.8), firma A, prin decizia α8, a renovat utilajele în perioada t=8; pe parcursul perioadelor (1-8), poate realiza un profit de 1010 mii lei. Variabilele α8, α7, α6,…, α1 reprezintă deciziile firmei A de renovare a utilajelor, respectiv, în perioadele 8; 7; 6;…; 1. Profitul total maxim în variantele 1, 2, …, 8 constituie max(1010; 1260; 1410; 1460; 1410; 1260; 1010; 955)=1460 (mii lei).

Problema 1 poate fi generalizată (tabelul 2.9).

Tabelul 2.9. Dinamica indicatorilor economici ai firmei: date inițiale (caz general)

Sursa: elaborat de autor.

În baza datelor din tabelul 2.9, elaborăm variantele posibile de renovare a utilajelor productive, începând cu renovarea acestora în perioada t=T (decizia αT); în perioada t=(T-1) (decizia αT-1) etc. (tabelul 2.10).

Tabelul 2.10. Variante de renovare a utilajelor: caz general

Sursa: elaborat de autor.

Fiecărei variante posibile de renovare a utilajelor îi corespunde un anumit profit (ultima coloană din tabelul 2.10). Perioada t, în care firma trebuie să-și renoveze utilajele, poate fi determinată din relația:

(2.3)

Algoritmul de determinare a perioadei optime de renovare a utilajelor productive pentru problema considerată: firma trebuie să-și renoveze utilajele productive în perioada t=5; pentru cazul general, perioada de renovare este determinată de intersecția liniei t* din tabelul 2.10 cu diagonala „de la dreapta la stânga”. Și, fiindcă numărul liniilor și al coloanelor coincid, perioada optimă este t* − numărul de ordine al liniei, în care profitul realizat de către firmă este maxim. Pentru soluționarea problemelor similare problemei examinate, este necesar de elaborat tabelul-algoritm: linia 1 este constituită din datele inițiale ale problemei cu excepția ultimei perioade, unde sunt înscrise datele perioadei 1; linia 2 este constituită din datele inițiale ale problemei, cu excepția ultimelor 2 perioade, unde sunt înscrise datele din perioada 1 și 2 etc.; pentru fiecare linie determinăm profitul total, realizat în perioada examinată; determinăm profitul maxim din elementele ultimei coloane; numărul de ordine al variantei cu profit maxim constituie perioada, în care firma trebuie să-și renoveze utilajele.

Tabelul 2.11. Dinamica indicatorilor economici ai firmei A: utilaje vechi

Sursa: calcule în baza datelor preluate din [157, p. 311].

Algoritmul nu suportă modificări esențiale în procesele de efectuare a calculelor chiar și în cazurile, când în problemă apar condiții, restricții suplimentare. De exemplu, utilajele scoase din uz și înlocuite cu altele noi nu sunt depreciate, dar sunt comercializate. Sau, firma înlocuiește utilajele aflate în funcțiune cu utilaje deja utilizate una, două și mai multe perioade de către alte firme. Să examinăm astfel de cazuri pentru o problemă, pentru care datele inițiale sunt reprezentate în tabelul 2.11. În baza datelor din tabelul 2.11, completăm prima linie (profit) din tabelul 2.12.

În acest caz, utilajele funcționează, fără a fi înlocuite, 9 perioade (ani). Profitul firmei se reduce de la 10, realizat de utilajele noi, până la 0 lei în perioada 9. Profitul total constituie 56 mii lei. Firma soluționează problema începând cu ultima perioadă. În perioada 9 profitul a fost 9 mii lei. Logic este ca firma să renoveze utilajele din perioada precedentă, din perioada 8. În acest caz (linia 2 din tabelul 2.12), profitul total va constitui 73 mii lei. Similar sunt completate și restul liniilor din tabelul 6. Varianta optimă este determinată de relația:

max (56; 73; 7; 80; 80; 80; 77; 73; 66; 56)=80 (mii lei).

Tabelul 2.12. Variante de renovare a utilajelor productive

Sursa: elaborat de autor.

Intersecția liniilor 3;4;5 cu diagonala secundă determină trei perioade, în care firma trebuie să-și renoveze utilajele aflate în funcțiune cu utilaje noi, de aceeași productivitate. Acestea sunt începutul perioadelor 4;5 sau 6. Deciziile de renovare a utilajelor în tabelul 2.12 sunt notate prin α6,α5,α4. În cazul examinat, prețul utilajelor noi a constituit 10 mii lei; utilajele scoase din funcțiune au prețul 0. În realitate, însă, utilajele, deja utilizate t ani, pot fi comercializate la prețul Kt , mii lei (tabelul 2.13).

Tabelul 2.13. Prețul utilajelor deja utilizate t ani

Sursa: elaborat de autor.

În cazul, când utilajele scoase din uz pot fi comercializate la prețurile indicate în tabelul 2.13, dinamica indicatorilor economici ai firmei va fi alta (tabelul 2.12). Spre deosebire de primul caz, utilajele de 1;2;3;4;5;6;7 ani contribuie la creșterea profitului firmei în anul de renovare a utilajelor cu cuantumul costului utilajelor vechi (tabelul 2.14). Perioada optimă de renovare a utilajelor este determinată de relația:

max (56; 73; 78; 82; 83; 84; 82; 79; 75; 56)=84 mii lei.

Un alt caz poate fi când firma a decis să-și renoveze utilajele aflate în funcțiune cu utilaje vechi, de exemplu, cu utilaje cu vechime de 1 an. Conform datelor din tabelul 2.11, firma, cu aceste utilaje, va realiza în anul 1 un venit de 24 mii lei; costul de exploatare va constitui 15 mii de lei; prețul va fi de 7 mii de lei. Deci, în anul de renovare, firma va realiza un profit de 24-15-7=2 (mii de lei). În următorii ani, dinamica indicatorilor va coincide cu datele din tabelul 2.14.

Tabelul 2.14. Variante de renovare a utilajelor productive

Sursa: elaborat de autor.

Decizia α4 este optimă, utilajele trebuie renovate la începutul perioadei 4.

Datele din tabelul 2.15 sunt puse la baza adoptării deciziei de renovare a utilajelor. Din relația max (37; 41; 49; 54; 56; 58; 56; 54; 49; 41)=58 mi lei, firma adoptă decizia α5 – utilajele trebuie renovate la începutul perioadei 5.

Tabelul 2.15. Variante de renovare a capitalului fix cu utilaje vechi (de 1 an)

Sursa: elaborat de autor.

Determinarea perioadei optime de renovare a utilajelor productive este o problemă multiiterațională; în procesele de adoptare a deciziilor optime, separat pentru fiecare etapă, managerul adoptă o consecutivitate de decizii. Fiecare decizie este optimă pentru iterația dată; toate deciziile sunt direcționate spre realizarea scopului final – maximum venit, profit sau minimum costuri, cheltuieli; la fiecare etapă de soluționare a problemei, de regulă, unul și același criteriu de optimizare este utilizat de către manager; problema determinării perioadei optime de renovare a utilajelor poate fi soluționată numai pentru intervale separate de timp; problema trebuie descompusă într-o mulțime de subprobleme de optimizare pentru fiecare perioadă; mulțimea soluțiilor problemelor de optimizare este prezentată de o consecutivitate de valori a funcției-scop; soluționarea problemelor de optimizare pentru fiecare perioadă se face prin algoritmi, elaborați pentru fiecare problemă în dependență de specificul acesteia, începând cu ultima perioadă; soluția optimă pentru fiecare perioadă examinată separat, este optimă în ansamblul perioadelor. În procesele de renovare a utilajelor productive, este necesar de ținut cont de experiența altor țări în aceste activități. Mai mulți savanți autohtoni, consideră că unul din determinanții creșterii economice este utilizarea eficientă a investițiilor străine directe (ISD) [1, p.185]. Totuși, observăm că nici una din întreprinderile din țările industrial puternic dezvoltate, nu-și renovează utilajele, mașinile, tehnologiile cu cele utilizate deja în alte țări. În așa mod, acestea reușesc să se mențină țări-lidere, să producă produse originale, fără omolog, precedent, în spațiu și în timp, să stabilească la produsele, serviciile sale, prețuri discriminatorii pe piața internațională. Astfel de posibilități țărilor industrial puternic dezvoltate le creează țările în curs de dezvoltare, inclusiv România, care importă utilaje moral depășite pentru țările exportatoare, dar provizoriu utile pentru țările sărace. În așa mod, țările aflate în curs de dezvoltare, se transformă în “lada de gunoi industrial” al țărilor puternic industrial dezvoltate. În acest proces țările sărace, parțial, provizoriu, își asigură creșteri economice, reducerea șomajului, creșterea bunăstării populației. Însă, o astfel de politică economică a întreprinderilor din țările sărace este în defavoarea societății. Deci, utilajele vechi din România trebuie înlocuite cu utilaje moderne, principial noi, eficiente, fără omolog în spațiu și în timp.

2.3. Utilizarea potențialului analitic în eficientizarea unor procese economice ale întreprinderii

Volumul producției ce revine pe unitate de fond fix poate să varieze în dependență de specificul întreprinderii, cu tipul progresului tehnic, tehnologic, cu structura produsului final. Se pot distinge diferite tipuri de progres tehnic, cu diferite efecte a muncii trecute (materializate) cuprinse în valoarea produsului. Progresul tehnic exercită o influență importantă asupra proporției dintre producție și fondurile fixe, contribuie la creșterea randamentului utilajelor, mașinilor. Asupra acestui proces, un impact determinant îl are repartizarea investițiilor între subdiviziunile productive. Analiza eficienței economice a întreprinderii comportă câteva aspecte esențial diferite: repartizarea cea mai eficientă a venitului întreprinderii între fondul de acumulare și fondul de consum; repartizarea optimă a fondului de acumulare productivă între diverse subdiviziuni; alegerea variantei de maximă eficiență dintre mai multe variante de proiect elaborate pentru un obiectiv dat, în limita unui anumit fond repartizat pentru investiție. Problema ridicării continue a eficienței economice a investițiilor productive, în condițiile economice de piață din UE, pentru întreprinderile din România, constituie una dintre preocupările centrale ale managerilor întreprinderii. Problemele fundamentale ale întreprinderii constau în utilizarea unei metodologii de prelucrare științifică a elaborării și implementării variantelor de activitate. Eficiența economică a investițiilor întreprinderii prezintă câteva aspecte: calitativ, cantitativ. Utilizarea de către managerul întreprinderii, în procesele decizionale, a aparatului de programare matematică nu contrazice din principiu analiza intuitivă, ci introduce profunzime, rigurozitate științifică și exactitate în raționamentul intuitiv, ridicând analiza tehnico-economică de funcționare a întreprinderii pe o treaptă calitativ superioară, corespunzător posibilităților stadiului curent de dezvoltare a cercetării economice. Analiza intuitivă a variantelor nu poate lua în considerare, efectiv și corespunzător, toate aspectele economice. Doar metodele matematice în economie pot acorda un suport considerabil managerului întreprinderii. Utilizarea de către manager a metodelor de planificare (programare) matematică îi permite acestuia să adopte decizii manageriale științific argumentate.

Repartiția investițiilor (a acumulărilor productive) între întreprinderile unei firme este o problemă de programare dinamică, pentru care în bibliografia de specialitate pot fi găsite un șir de modalități de soluționare. Procedeele de soluționare a problemei, mult matematizate, rămân inaccesibile pentru managerii multor firme.

În scopul reducerii eforturilor, care necesită pregătiri speciale ale managerilor în domeniul programării dinamice, în materialul prezentat se propune un algoritm simplu de repartiție a investițiilor între întreprinderile firmei. Ideea poate fi exemplificată. În acest scop, admitem că firma A dispune de i, i=1,2,…,m întreprinderi. În scopul creșterii capacităților productive, firma a decis să investească S mii de lei. Investițiile în volum de xi mii de lei pot asigura creșterea capacităților productive cu fi(xi) a fiecărei întreprinderi i, i=1,2,…,m. Problema constă: de determinat disponibilul de S mii lei în așa mod, încât creșterea totală a capacităților productive să fie maximă (problema este preluată din [157, p.294]). Soluționarea problemei se reduce la determinarea valorii maxime a funcției în condițiile ; , i=1,2,…,m. În cazul, când funcțiile fi(xi) sunt convexe, soluția poate fi determinată prin metoda Lagrange. În caz contrar, pot fi utilizate metodele programării dinamice. Procesul de soluționare a problemei poate fi descris printr-un exemplu. Admitem S=700 mii lei; m=3, iar valorile fi(xi) din tabelul 2.16 sunt preluate din [157, p. 305].

Tabelul 2.16. Creșterea capacităților productive la fiecare din cele 3 întreprinderi în dependență de volumul de investiții

Sursa: elaborat de autor [7, p.26] în baza [157, p. 305].

Pentru soluționarea problemei, utilizăm ecuațiile funcționale Bellman:

; (2.4)

; (2.5)

…

. (2.6)

În acest caz, φi(x), i=1,2,…,m reprezintă creșterea maximă a capacităților productive în urma repartiției investițiilor X. Repartiția investițiilor se face în două etape: între întreprinderile 1 și 2; între întreprinderile 1;2 și 3.

Fig. 2.1. Variante de repartiție a investițiilor firmei între întreprinderile 1 și 2 (elaborat de autor)

Sursa: elaborat de autor

Etapa I. Pe laturile AB si AC ale ∆ABC sunt depuse datele din tabelul 2.16: pe latura AB – creșterile capacităților productive ale întreprinderii 1 (în dependență de volumul investițiilor), adică numerele 0; 30; 50; 90; 110; 170; 180; 210; pe latura BC – creșterile capacităților productive ale întreprinderii 2, adică numerele 0; 50; 80; 90; 150; 190; 210; 220 (figura 2.1). Diviziunile pe latura AB le notăm prin Ai, i=1,2,…,7; pe latura BC – prin Bi, i=1,2,…,7. Prin punctele Ai, i=1,2,…,7 ducem drepte paralele la latura BC; prin punctele Bi, i=1,2,…,7 ducem drepte paralele la latura AC; unim punctul Ai cu Bi, i=1,2,…,7. Pe laturile AB și AC sunt depuse creșterile potențiale ale capacităților de producere din întreprinderea 1; 2.

Fiecare parcelă din ∆ABC o completăm cu suma potențialelor respective: 30+0=30; 0+50=50. Am obținut 2 numere situate pe linia A2B2. Determinăm suma potențialelor pentru linia A3B3: 50+0=50; 30+50=80; 0+80=80; pentru linia A4B4: 0+90=90; 50+50=100; 30+80=110; 0+90=90 etc.; pentru linia AC: 210+0=210; 180+50=230; 170+80=250; 110+90=200; 90+150=240; 50+190=240; 30+210=240; 0+220=220. Determinăm vectorul repartiției investițiilor între întreprinderile 1 și 2 (tabelul 2.17): pentru investiții în volum de 100 mii de lei, de pe linia A2B2 determinăm max(30;50)=50, deci, investițiile în volum de 100 mii lei vor fi repartizate: întreprinderii 1 – 0; întreprinderii 2 – 100 mii de lei, care vor asigura o creștere a capacităților productive cu 50 unități (în tabelul 2.11: 0(0); 100(50)).

Tabelul 2.17. Repartiția optimă a investițiilor între întreprinderile 1 și 2.

Sursa: elaborat de autor.

Determinăm vectorul repartiției investițiilor în volum de 200 mii lei; comparăm numerele de pe linia A3B3, determinăm max(50;80;80)=80. Investițiile în sumă de 200 mii de lei pot fi repartizate: 100 mii lei pentru întreprinderea 1, care asigură o creștere a capacităților cu 30 unități; 100 mii lei – pentru întreprinderea 2, care asigură o creștere a capacităților cu 50 unități. O altă variantă poate fi: repartiția investițiilor întreprinderii 1 – 0; întreprinderii 2 – 200 mii lei, care vor asigura o creștere a capacităților cu 80 unități. În cazurile, când firma este disponibilă să investească 300 mii de lei, repartiția va constitui: 100 mii de lei pentru întreprinderea 1; 200 mii lei pentru întreprinderea 2. Cuantumul de 400 mii lei va fi repartizat: întreprinderii 1 – 0; întreprinderii 2 – 400 mii lei. Investițiile de 700 mii lei vor fi repartizate: 500 mii lei – întreprinderii 1; 200 mii lei – întreprinderii 2, care vor asigura o creștere a capacităților productive cu 170+80=250 unități. În cazul, când firma ar dispune numai de 2 întreprinderi (etapa I), investițiile de 0; 100; 200; 300; 400; 500; 600; 700 mii lei vor asigura creșteri ale capacităților productive în volum de 0;50;80;110;150;190;220;250.

Etapa 2. Pe laturile AB și AC ale ∆ABC sunt depuse rezultatele, realizate la etapa I: 50; 80; 110; 150; 190; 220; 250 datele din tabel 0; 40; 50; 110; 120; 180; 220; 240 (figura 2.2).

Fig. 2.2. Variante de repartiție a investițiilor firmei între întreprinderile 1;2 și 3

Sursa: elaborat de autor

Completarea datelor din ∆ABC din figura 2.2 este similară cu cea din figura 2.1.

În baza datelor din ∆ABC, figura 2.2, determinăm repartiția optimă a investițiilor între întreprinderile 1; 2 și 3 (tabelul 2.18).

Conform rezultatelor din tabelul 2.18, volumul investiților de 700 mii lei trebuie repartizat: întreprinderii 1 – 0 lei; întreprinderii 2 – 100 mii lei, care vor asigura o creștere a capacităților productive cu 50 unități (100(50)); întreprinderii 3 – 600 mii lei, care vor asigura o creștere a capacităților productive cu 220 unități (600(220)).

Tabelul 2.18. Repartiția optimă a investițiilor între întreprinderile 1; 2 și 3

Sursa: elaborat de autor.

Algoritmul repartiției optime a investițiilor, în scopul creșterii maxime a capacităților productive, poate fi scris în formă generală. În acest scop, datele inițiale despre creșterea capacităților productive la întreprinderea 1;2, în dependență de volumul de investiții, sunt date sub formă de tabel (tabelul 2.19).

Tabelul 2.19. Creșterea capacităților productive în dependență de volumul de investiții

Sursa: elaborat de autor.

Datele din tabelul 2.19 sunt transcrise în ∆ABC (figura 2.3).

Fig. 2.3. Variante de repartiție a investițiilor firmei între 2 întreprinderi (elaborat de autor)

Sursa: elaborat de autor

Datele tabelului 2.16 satisfac condițiile: ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; .

Tabelul 2.20. Repartiția optimă a investițiilor între întreprinderile 1 și 2

Sursa: elaborat de autor.

Să examinăm cazul, când volumul investițiilor este dat sub forma: 0; x1; x2; …; xi; …; xs, iar creșterea capacităților productive la întreprinderea 1 constituie: 0; a1∙; a2∙; …; ai∙; …; as∙; la întreprinderea 2: 0; a∙1; a∙2; …; a∙i; …; a∙s. Cu aceste date completăm ∆ABC (figura 2.4).

Fig. 2.4. Variante de repartiție a investițiilor firmei între 2 întreprinderi: caz general

Sursa: elaborat de autor

Repartiția optimă a investițiilor între întreprinderile 1 și 2 se face conform tabelului 2.21.

Tabelul 2.21. Repartiția optimă a investițiilor între întreprinderile 1 și 2: caz general

Sursa: elaborat de autor.

Datele din tabel satisfac condițiile: ; ; ; ; …; ; ; …; ; .

Tabelul 2.22. Creșterea capacităților productive la cele 4 întreprinderi

Sursa: elaborat de autor.

Cu algoritmul expus mai sus să rezolvăm un exemplu. În acest scop, admitem m=4; s=100 mii lei, creșterile capacităților productive la fiecare din cele 4 întreprinderi, în dependență de volumul investițiilor, sunt date în tabelul 2.18. Valorile fi (xi) din tabelul 2.22 sunt preluate din [157, p. 311].

În baza datelor din tabelul 2.22, pentru întreprinderea 1; 2 completăm ∆ABC (figura 2.5).

Fig. 2.5. Variante de repartiție a investițiilor firmei între întreprinderile 1 și 2

Sursa: elaborat de autor

Din ∆ABC determinăm repartiția optimă a investițiilor între întreprinderile 1 și 2 (tabelul 2.23).

Tabelul 2.23. Repartiția optimă a investițiilor între întreprinderile 1 și 2

Sursa: elaborat de autor

Repartiția optimă a investițiilor între întreprinderile 1 și 2 din tabelul 2.19: 0; 14; 33; 47; 64; 80 o depunem pe latura AB, ∆ABC din figura 2.6; pe latura BC depunem creșterile potențiale ale întreprinderii 3 din tabelul 2.22: 0; 13; 38; 47; 62; 79.

Fig. 2.6. Variante de repartiție a investițiilor firmei între întreprinderile 1; 2 și 3

Sursa: elaborat de autor.

Din ∆ABC completat (figura 2.6), determinăm repartiția optimă a investițiilor firmei între întreprinderile 1; 2 și 3 (tabelul 2.24).

Tabelul 2.24. Repartiția optimă a investițiilor între întreprinderile 1; 2 și 3

Sursa: elaborat de autor.

Programul optim pentru întreprinderile 1; 2; 3 presupune că investițiile sunt alocate: întreprinderii 1 – în volum de 40 mii lei; întreprinderii 2 – în volum de 20 mii lei; întreprinderii 3 – în volum de 20 mii lei; creșterile capacităților productive vor constitui respectiv 30; 14; 38, creșterea totală – 85.

Programul optim din tabelul 2.20: 0; 14; 38; 52; 71; 85 și creșterile potențiale ale capacităților productive din tabelul 2.18: 0; 18; 39; 48; 65; 82 le depunem pe laturile AB și BC ale ∆ABC (figura 2.7).

Fig. 2.7. Variante de repartiție a investițiilor firmei între întreprinderile 1;2; 3 și 4

Sursa: elaborat de autor

În baza datelor din figura 8, elaborăm tabelul 2.25.

Tabelul 2.25. Repartiția optimă a investițiilor între întreprinderile 1; 2; 3 și 4

Sursa: elaborat de autor.

Programul optim al repartiției a 100 mii lei pentru creșterea capacităților productive ale întreprinderilor 1; 2; 3; 4: investițiile pentru întreprinderile 1;2;3;4 constituie respectiv: 0; 20; 40; 40; creșterile capacităților productive, după această distribuție, vor constitui: 0;14;38;39; total creșterea capacităților productive – 91 unități.

În condițiile postaderării la UE, firma se confruntă cu probleme principal noi: prețul la produsele firmei sunt stabilite nu de firmă, ci de piață. Prețurile reduse la produsele firmei pot agrava starea economică a firmei. În acest context, firma este obligată să reducă maximum posibil eforturile productive. Acest lucru poate fi realizat numai prin utilizarea potențialului analitic al programării (planificării) matematice. Managerul întreprinderii trebuie să cunoască potențialul metodelor analitice; să constituie grupuri de experții pentru soluționarea problemelor ce țin de managementul strategic.

Întreprinderile din România funcționează într-un mediu economic deschis, sunt angajate într-o competiție economică cu țările membre ale UE. Resursele materiale, financiare, de muncă, inclusiv munca calificată sunt limitate. Potențialul productiv al întreprinderii este determinat de un șir de factori exo, endogeni: de progresul tehnologic; de nivelul inovațional; de disponibilul de capital fix, de eficiența acestuia; de consumurile specifice (la o unitate de produs) de resurse; de cererea și oferta de pe piața din România, din UE; de politicile economice ale întreprinderii, ale țării, ale UE. Întreprinderea, actualmente nu mai poate funcționa eficient în baza unor programe (planuri) elaborate intuitiv; este impusă de situație să utilizeze la maximum toate posibilitățile pentru a deveni întreprindere a viitorului. Oricât de diferite nu ar fi procesele economice la diverse întreprinderi, acestea pot fi modelate, expuse în limbajul simbolurilor. În acest scop, problema poate fi formulată: fabrica A poate produce n produse (k=1,2,…,n), dispune de s resurse (i=1,2,…,s) în cantitățile a1, a2 ,…, ai, …, as. Pentru producerea produselor pot fi utilizate m tehnologii (j=1,2,..,m); sunt cunoscute consumurile resurselor s la o unitate de produs k după tehnologia j, notate prin ; sunt cunoscute prețurile pk a produselor k.

Problema constă în elaborarea modelului economico-matematic, prin intermediul căruia se poate de determinat structura optimă a produselor finite, tehnologiile prin care acestea vor fi create, care vor asigura fabricii realizarea unui venit maxim. Notăm prin – volumul produselor k create de tehnologia j, k=1,2,…,n; j=1,2,…,m. Datele inițiale, necesare pentru elaborarea modelului economico-matematic, sunt înscrise în tabelul A7.1. Criteriul de optimizare: venitul total de la comercializarea tuturor produselor confecționate după toate tehnologiile, adică: . Regrupând termenii funcției-scop, obținem: .

Funcția-scop F poate fi scrisă și interpretată economic mai explicit (Anexa 7).

Condițiile problemei trebuie complementate cu restricții suplimentare. Se știe, că costurile productive (C) sunt în funcție de volumul producției (X), adică C=f(X). Costurile C sunt constituite din costuri fixe (Fixed Cost), FC și costuri variabile (Variable Cost), VC(X), adică C(X)=FC+VC(X). Venitul firmei este în anumită dependență de prețul P, de volumul produselor comercializate. Creșterea volumului X contribuie la reducerea costurilor fixe per unitate de produs X; la creșterea costurilor variabile VC (figura 2.8).

Fig. 2.8. Valorile minime, maxime admisibile ale volumului producerii

Sursa: elaborat de autor

Dacă firma va produce un volum x<d, atunci costurile productive vor depăși venitul, firma va suporta pierderi. Același lucru se întâmplă în cazul, când firma va produce un volum x>M. Deci, în problemă trebuie incluse restricții suplimentare: firma trebuie să producă produse xk după toate tehnologiile într-un volum nu mai mic decât dk și nu mai mare decât Mk; în cazurile contrare, variabila respectivă xk=0.

Restricțiile suplimentare pot fi formalizate, utilizând variabila Bul:

(2.7)

Cuantumul Mk poate fi determinat de: nivelul prețurilor; capacitatea de producție; disponibilul de resurse materii prime. Pentru fiecare produs finit 1;2;…;k;…n pot fi impuse restricțiile: ; . Dacă, de exemplu, Yk=0, atunci relația (restricția) și, fiindcă xk≥0 pentru k=1,2,…,n, restricția va fi satisfăcută numai pentru .

Dacă, de exemplu Yk=1, atunci din relația rezultă ; din restricția rezultă ; dacă xk=0 din restricția rezultă Yk=0; dacă xk≥dk, atunci restricția este satisfăcută pentru orice valoare din cele posibile Yk=0; Yk=1, iar din restricția rezultă Yk=1. Pentru soluționarea problemei cu metodele programării liniare, introducem restricțiile:

(2.8)

Problema determinării sortimentului optim, tehnologiilor utilizate pentru confecționarea produselor finite poate fi soluționată numai după examinarea tuturor variantelor posibile; soluția optimă a problemei poate fi pusă la baza sistemului de adoptare a deciziilor și pentru alte servicii ale firmei; criteriul de optimizare nu ține de principiu, poate fi modificat în dependență de specificul problemei, poate fi înlocuit cu minim costuri sau maxim profit. Printre metodele elaborate în ultimii ani în scopul dotării managerului cu modalități, metodele economico-matematice, trebuie să ocupe un loc de frunte prin importanța și constructivismul său, prin eficacitatea lor precum și prin bogăția variantelor care pot fi examinate. Aplicarea metodelor matematice, a tehnicii de calcul în activitățile manageriale ale antreprenorului contribuie la creșterea potențialului productiv al întreprinderii, la o mai bună organizare a procesului de utilizare a muncii vii, materializate. Este necesar ca managerii întreprinderii să cunoască suficient de bine posibilitățile oferite de metodele programării matematice. Metodele matematice, fiind universale, pot fi utilizate, aplicate în cele mai diverse procese, activități economice. Pe măsură ce se descoperă și se introduc noi metode de ordonare, programare, managerii trebuie să-și elaboreze algoritmi mai performanți, mai eficienți. Structura activităților întreprinderilor din România se complică din zi în zi, metodele științifice devin indispensabile pentru orientarea în acest gen de dificultăți combinatorii. În țările, membre ale UE, utilizarea metodelor de optimizare este un lucru obișnuit, a devenit o necesitate. Întreprinderile din România, în acest context, sunt obligate de riscul de a falimenta, să-și perfecționeze metodele manageriale prin implementarea metodelor programării matematice. În anumite activități, foarte complexe, se poate întâmpla, ca într-o primă dispunere a problemei să existe condiții incompatibile. Depistarea aspectelor de acest fel, devine utilă pentru manager. Deci, utilizarea metodelor matematice permite nu numai eficientizarea funcționării întreprinderii, ci și punerea acestora la baza unui concept, a unor principii în activitățile manageriale, de determinare a potențialului productiv al întreprinderii. În multe programe de activitate a întreprinderii, anumite evenimente au o semnificație deosebită, în sensul că de rezultatul lor depinde desfășurarea ulterioară a următoarelor activități. Altfel spus, managerul nu poate stabili pentru întreprindere un program unic, optim, universal. În astfel de situații sunt necesare decizii suplimentare, empirice ale managerului întreprinderii.

2.4. Concluzii la capitolul 2

Niciodată soarta redresării și dezvoltării economice, atât în România, cât și în Europa n-a depins mai mult ca în prezent, de evoluția sectorului IMM. Pentru că, în contextul actual, IMM-urile reprezintă factorul cel mai dinamic în dezvoltarea economică și inserția socială, prin potențialul lor de competitivitate și inovare și prin capacitatea de a crea și menține locuri de muncă în societate.

Numărul de IMM-uri active economic a rămas practic la același nivel, de circa 437000, în anii 2010 și 2011, însă comparativ cu anul 2008, anterior crizei, acest număr este mai redus cu 14%. Se poate concluziona că aproximativ 71000 de IMM-uri active în anul 2008 au dispărut din peisajul economic românesc pe perioada crizei.

Structura pe clase de mărime a IMM-urilor, a înregistrat în 2011 o ușoară creștere în cazul clasei de întreprinderi mici care reprezenta 10% și a clasei mijlocii cu o pondere de 2%; aceste mișcări de structură evolutivă au survenit pe fondul reconfigurării sectorului IMM, în urma desființării unui număr mai mare de microîntreprinderi.

În ceea ce privește specializarea, întreprinderile mici și mijlocii din România sunt orientate cu precădere în domeniul Serviciilor fiind preponderente, cu un procent total de 76,5% și în sectorul Comerțul cu ridicata și cu amănuntul și repararea autovehiculelor.

Determinarea perioadei optime de renovare a utilajelor productive este o problemă multiiterațională; în procesele de adoptare a deciziilor optime, separat pentru fiecare etapă, managerul adoptă o consecutivitate de decizii. Fiecare decizie este optimă pentru iterația dată; toate deciziile sunt direcționate spre realizarea scopului final – maximum venit, profit sau minimum costuri, cheltuieli; la fiecare etapă de soluționare a problemei, de regulă, este utilizat de către manager unul și același criteriu de optimizare; problema determinării perioadei optime de renovare a utilajelor poate fi soluționată numai pentru intervale separate de timp; problema trebuie descompusă într-o mulțime de subprobleme de optimizare pentru fiecare perioadă; mulțimea soluțiilor problemelor de optimizare este prezentată de o consecutivitate de valori a funcției-scop; soluționarea problemelor de optimizare pentru fiecare perioadă se face prin algoritmi, elaborați pentru fiecare problemă în dependență de specificul acesteia, începând cu ultima perioadă; soluția optimă pentru fiecare perioadă examinată separat, este optimă în ansamblul perioadelor.

Problema determinării asortimentului optim, tehnologiilor utilizate pentru confecționarea produselor finite poate fi soluționată numai după examinarea tuturor variantelor posibile; soluția optimă a problemei poate fi pusă la baza sistemului de adoptare a deciziilor și pentru alte servicii ale firmei; criteriul de optimizare nu ține de principiu, poate fi modificat în dependență de specificul problemei, poate fi înlocuit cu minim costuri sau maxim profit.

În condițiile postaderării la UE, firma se confruntă cu probleme principal noi: prețul la produsele firmei sunt stabilitate nu de firmă, ci de piață. Prețurile reduse la produsele firmei pot agrava starea economică a acesteia. În acest context, firma este obligată să reducă la maximum posibil eforturile productive. Acest lucru poate fi realizat numai prin utilizarea potențialului analitic al programării (planificării) matematice. Managerul întreprinderii trebuie să cunoască potențialul metodelor analitice; să constituie grupuri de experți pentru soluționarea problemelor ce țin de managementul strategic.

Întreprinderile din România funcționează într-un mediu economic deschis, sunt angajate într-o competiție economică cu țările membre ale UE, iar resursele materiale, financiare, de muncă, inclusiv munca calificată sunt limitate. Potențialul productiv al întreprinderilor este determinat de un șir de factori exo, endogeni: de progresul tehnologic; de nivelul inovațional; de disponibilul de capital fix, de eficiența acestuia; de consumurile specifice (la o unitate de produs) de resurse; de cererea și oferta de pe piața din România, din UE; de politicile economice ale întreprinderii, ale țării, ale UE. Întreprinderea, actualmente nu mai poate funcționa eficient în baza unor programe (planuri) elaborate intuitiv; este impusă de situație să utilizeze la maximum toate posibilitățile pentru a deveni întreprindere a viitorului.

Repartiția investițiilor (a acumulărilor productive) între întreprinderile unei firme este o problemă de programare dinamică, pentru care în bibliografia de specialitate pot fi găsite un șir de modalități de soluționare. Procedeele de soluționare a problemei, mult matematizate, rămân inaccesibile pentru managerii multor firme.

3. Problemele și căile adaptării întreprinderii în condițiile crizelor financiare

3.1. Problema determinării indicilor reali de creștere a prețurilor producției industriale

Evaluarea dezvoltării potențialului economic al întreprinderilor românești în condițiile postaderării poate fi efectuată doar teoretic, în baza indicilor prețurilor curente pentru care se calculează indicii comparabili. În contextul dat, sunt propuse modalități de prognozare a indicilor prețurilor producției întreprinderii; pentru fiecare prognoză, elaborată în baza datelor statistice din Buletinul Statistic lunar al Institutului Național de Statistică al României, sunt determinate probabilitățile creșterii prețurilor. Materialul prezintă un anumit interes teoretico-practic în procesul de evaluare a dezvoltării potențialului economic al întreprinderilor industriale, comerciale din România. Pentru orice activitate economică, cunoașterea prețurilor este o condiție necesară de primă importanță. Prețul producției industriale stabilit pe piața internă a României, pe piața externă, determină și cererea și oferta. Afirmația, că cererea și oferta stabilesc prețul, este mult discutabilă. În condițiile monopoliste și monopsoniste, apariției unor mărfuri și servicii principial noi, consumatorul și ofertantul sunt impuși să se conformeze. În acest context, este important de elaborat prognoze ale evoluției prețurilor. Metode de elaborare a prognozelor găsim, spre exemplu în [70, p.6-7], în lucrările [49], [53], [54], [56]. Potențialul firmei, în mare măsură, este determinat de nivelul managementului, de dinamica indicatorilor exogeni inclusiv de evoluția prețurilor, costurilor de exploatare a utilajelor. Oportunitatea renovării utilajelor este o problemă care poate fi soluționată, numai, dacă sunt cunoscute prețurile de comercializare la nivel național, la nivelul UE. Datele statistice oficiale pot fi veridice, dar pot fi în anumit mod “deformate”. În acest context, cunoașterea indicilor prețurilor comparabile, devine o problemă de o deosebită importanță. Orice creștere a prețurilor, provoacă creșteri a inflației, care la rândul său necesită o recalculare a indicelui prețurilor. Problemele bugetare impun structurile oficiale, în măsura admisibilului, să “ascundă” unele creșteri ale prețurilor. De aceea, managerul firmei trebuie să dispună de mecanisme proprii pentru prognozarea prețurilor producției industriale. Tratările prețurilor producției sunt efectuate în baza datelor statistice oficiale. În principiu, fiecare manager își poate face baza sa de date statistice, poate mai aproape de realitate.

Indicii prețurilor producției industriale de pe piața internă și cea externă, exprimați în % față de luna precedentă [20], cuantifică evoluția prețurilor curente în profilul lunar. În scopul determinării modificărilor relative ale prețurilor pe parcursul perioadei de criză economică 2009-2010, luna iunie a anului 2009 convențional este considerată “luna de bază”. Schimbările prețurilor în următoarele luni sunt calculate în comparație cu nivelul prețurilor din luna iunie, 2009. Constatăm, că prețurile producției industriale de pe piața internă și externă, la nivel național, într-un an (din iunie 2009 până în iunie 2010) au crescut cu 6,23% (tabelul 3.1).

Tabelul 3.1. Evoluția prețurilor producției industriale la nivel național (în perioada crizei economice VI.2009-VI.2010)

Sursa: calculele autorului în baza datelor preluate din Buletinul Statistic de Prețuri, INS, nr.5, 2013 [20]

Media indicilor constituie 102,6%. Indicii prețurilor în timp cresc. Admitem această dependență corelativă este determinată de o funcție de forma . Elaborăm sistemul ecuațiilor normale [4, p.225]:

, adică , de unde obținem

Evoluția corelativă a prețurilor producției industriale este determinată de funcția În lunile următoare ale anului 2010, indicii prețurilor producției industriale vor constitui: 105,942; 106,494; 107,048. Media abaterilor pătrate a indicilor prețurilor curente de la media aritmetică (adică dispersia) constituie: (dispersia în raport cu media aritmetică); abaterea pătratică a indicilor prețurilor față de media aritmetică Determinăm media abaterilor pătrate a indicilor prețurilor curente de la indicii calculați după dependența , (dispersia în raport cu indicii prețurilor calculați după; ); abaterea pătratică Coeficientul de determinație constituie: coeficientul de corelație R = 0,95. Pornind de la ipoteza, că abaterile indicilor prețurilor calculate de la indicii reali au o distribuție normală, atunci indicii reali Pt se vor găsi în intervalele:

, adică , cu probabilitatea 0,99;

, adică , cu probabilitatea 0,95;

, adică cu probabilitatea 0,68.

La creșterea variabilei independente cu 1%, variabila dependentă va crește aproximativ cu = (figura. 3.1).

Indicele prețului (prognozat după ), în luna iulie 2010, constituie (tabelul 3.1). Conform , la modificarea argumentului t cu 1%, indicele prețului se va modifica cu. Rezultatul poate fi verificat pentru luna t = 14, adică pentru prognoza indicelui prețurilor în iulie 2010: indicele prețului prognozat ; indicele prețului calculat ; indicele prețului a crescut cu , care confirmă evoluția în timp a indicelui prețurilor (0,56%).

Evaluarea dezvoltării potențialului economic al întreprinderii comerciale, în contextul condițiilor postaderării României la UE, este posibilă doar în baza cunoașterii cu mare certitudine a evoluției indicelui prețurilor producției industriale. În “Buletinul Statistic Lunar al Institutului Național de Statistică al României” astfel de date sunt lipsă. Deci, fiecare întreprindere, pornind de la specificul său, trebuie să-și elaboreze prognozele proprii ale indicilor prețurilor la nivel național. În România, prețurile producției industriale la nivel național, conform calculelor noastre, au crescut cu 6,23%. Prețurile în următoarele luni (perioade) vor crește: cu 1,8% cu probabilitatea 0,99; cu 1,4% cu probabilitatea 0,95%, cu 0,7% cu probabilitatea 0,68.

Prețurile producției întreprinderii, în mare măsură, determină potențialul afacerilor economice. Problema se complică și mai mult în condițiile de postaderare a României producției industriale la nivel național sunt influențate de prețurile respective din UE. Informația oferită de structurile statistice din România prezintă evoluția indicilor prețurilor comparativ cu luna precedentă. Pentru elaborarea programelor comerciale, productive, a activităților economice sunt necesare prețurile reale posibile, cu anumită probabilitate, pentru următoarele perioade.

Crizele financiare au însoțit dezvoltarea economică a omenirii pe tot parcursul existenței sale, doar dimensiunile acestora au fost mai reduse, uneori locale. Practica economică argumentează afirmația: crizele economico-financiare sunt mai mult “regulă”, decât abateri de la “regulă”. În continuare, se face o analiză a evoluției crizelor de mari dimensiuni, începând cu crizele economice din secolul XIX; sunt argumentate procesele “paraeconomice” ce distrug masa monetară din circuit cu toate consecințele negative asupra dezvoltării ulterioare a economiei. Procesele “paraeconomice”, numite “bule financiare” sunt factorii generatori de crize financiare. Analizele cauzelor și evoluției fiecărei crize economico-financiare nu pot fi puse la baza elaborării unei teorii ce ar exclude crizele financiare. Studierea crizelor este necesară pentru a prezice apariția acestora, în scopul reducerii la minim a pierderilor potențiale. Investigațiile ce urmează, conțin tratări ale crizelor din partea unui șir de cercetători analitici; evoluția factorilor generatori de crize; “aportul” fiecărui factor în inițierea și desfășurarea crizelor economico-financiare. Crizele economice, nici pentru un moment, nu sunt lipsă în economia mondială. Acestea sunt doar diferite după nivelul de profunzime, geografie și după generatorii de crize. Nivelul înalt de interdependențe economice face ca unele crize să fie ușor atenuate; altele multiplicate. Una dintre crizele financiare, în sensul conceptelor contemporane de “diagnosticare” a crizelor, a fost criza financiară din a.1857 în SUA, generată de “expulzarea” exportatorilor americani în Europa. Geografia, dar și prețurile au favorizat Rusia. Pe acele timpuri, drept consecință a “sancțiunii” oferită de către piață, au falimentat peste 1400 de bănci americane. De regulă, crizele nu durează mult. Această criză a durat numai 2 ani. În următoarele perioade, crizele au însoțit economia mondială ca o “umbră”, doar că dimensiunile și profunzimile acestora nu au fost suficient de mari ca acestea să intre în istorie. Dar, către anul 1878, progresul tehnologic, speculațiile cu acțiuni au generat următoarea criză care a cuprins și Europa și SUA. Caracteristic pentru această criză a fost supraproducerea fără de precedent în spațiu și în timp pentru economia mondială, fapt despre care ne relatează lucrările [98], [99], [127]. Mijloacele scoase din circuitul economic firesc; sau de către acei care își desfășoară activitățile în baza creditelor; sau de prețurile nejustificate, excesiv de ridicate, “umflă” economia cu finanțe. Economia, până la un anumit moment, nu este dezechilibrată de către bulele financiare, până când piața se transformă în arbitru și, în consecință, bulele “plesnesc” cu toate urmările: banii își cresc valoarea, prețurile se reduc, activele materializate se devalorizează, întreprinderile falimentează, nivelul șomajului crește etc. În anul 1929 la 22/X, în ziarul “New York Times”, Irving Fisher, economist cu o autoritate considerabilă, și-a expus opinia cu privire la prețul acțiunilor. Acțiunile, după spusele lui Fisher, se vând sub prețul real. Populația a înțeles corect, Fisher într-adevăr avea dreptate – acțiunile trebuiau să fie comercializate la un preț mai mare. În consecință, și cei cu bani și cei fără bani, prin credite bancare, și-au umplut „buzunarele” cu acțiuni ieftine. În consecință, s-a creat o bulă financiară, care a distrus finanțele din circuitul economic. Banii, convertiți în acțiuni, în speranța că acestea vor aduce mai mulți bani, au creat pe piață o nouă situație: oferta de mărfuri și servicii pe piață s-a păstrat; cererea la mărfuri și servicii s-a redus; indicele Dow-Jones, care crescuse de la 104, în IX 1924, până la 381,18 către IX 1929, s-a redus până la 41,2 către VII 1932. Bula financiară, stimulată de posesorii de acțiuni, a plesnit; penuria de bani de pe piață a generat Marea Depresie din anii 1929-1933. Irving Fisher, în opinia lui McGrattan E.R [115], a avut dreptate, acțiunile se comercializau la un preț nejustificat de înalt. În anul 1933, Irving Fisher, în [77, p.337-357], aduce explicații teoretice la cauzele desfășurării crizei economice, teorie care cu succes în continuare a fost dezvoltată de către Minsky H.P în lucrările [117], [118].

În opinia noastră, inițiatorul crizei economice din anii 1929- fost nu Irving Fisher, care a spus un adevăr, ci “producătorii” de acțiuni. Afirmația poate fi exprimată în limbajul formalizat: notăm prin N – numărul acțiunilor; A – numărul acțiunilor comercializate; (N-A) – numărul acțiunilor care își așteaptă comercializarea. Numărul acțiunilor comercializate într-o unitate de timp () este proporțional cu numărul acțiunilor comercializate (acestea devin purtătoare de publicitate pro acțiuni); cu numărul acțiunilor ce urmează să fie comercializate, sau altfel exprimat , unde – coeficient de proporționalitate [44, p.256].

Soluționând această ecuație diferențială de ordinul I cu variabile separabile, vom determina numărul optim A* al acțiunilor comercializate sau A = . Bula financiară a fost să fie indiferent de afirmațiile, de altfel corecte, ale lui Irving Fisher. Acțiunile se comercializau cu o anumită viteză , care era stimulată de doi factori: numărul acționarilor, deja deveniți purtători de informație pro acțiuni și numărul potențial de acționari. Ieșirea publică a lui Irving Fisher doar a accelerat desfășurarea procesului de “umflare” a bulei financiare până la mărimea, când piața, și-a spus “verdictul” și bula financiară a „plesnit”, generând criza economică. Imaginar, criza putea fi ocolită, dacă existau restricții la numărul acțiunilor scoase pentru a fi comercializate (la numărul N).

Creșterea prețurilor acțiunilor (generată de cerere), acompaniată de creșterea numărului N, a condus la o acumulare de resurse financiare ce depășea capacitățile de extindere a proceselor respective de producere. Creșterea necontrolată a datoriilor populației a fost cauza desfășurării crizei economice din anii 1929-1933. La o analiză mai atentă putem constata, că populația s-a condus de principiul “turmei de oi”: Fisher a spus – toți au cumpărat; prețurile la bunurile materiale s-au redus – toți încearcă să se “debaraseze” de acestea. Conform [149, p. 570], nivelul șomajului în SUA în anul 1933 depășise 25%, veniturile disponibile s-au redus cu 44%, PIB real s-a redus cu 30%. Peste 43,8% din creditele ipotecare au rămas neachitate [150, p. 138-139]. Către 1934, 50 la sută din bănci au falimentat.

Revenind la criza anilor 2008-2010 constatăm, că în SUA 55 mln de case rămân în calitate de gaj la dispoziția băncilor, deci sunt afectați 100-165 mln de locuitori [99].

Condiții bune pentru inițierea și creșterea bulelor financiare oferă progresul tehnico-științific, inovațiile, tehnologiile performante. Acestea, emițând acțiuni, se bucură printre cumpărători de supraaprecieri și, în principiu, dacă se mai găsește “câte un Fisher”, care folosindu-se de internet, de mijloacele contemporane de telecomunicații, de regulile “turmei”, pot iniția bule financiare, care pe parcurs, în orice moment pot “plesni”, genera o criză de proporții. O astfel de criză, piața mondială a înregistrat în anii 1995-2001. Criza anilor 2008- fost prezisă încă în anul 2005 de către R. Shiller [139, p.78-80], D. Leonhardt [106], care au observat că prețurile la locuințe, la alte imobile depășesc prețurile reale cu 40%. Criza financiară din anii 2008- afectat economia mondială, dar nu și imobilul și acțiunile băncilor americane, care au fost bine asigurate [54, p.63], [70, p.6-7], [76].

Cine, ce, cum și când inițiază bule financiare, generatoare de crize economice? O încercare de a răspunde la această întrebare o găsim în articolul economistului german Zeidl [168, p.122-133]. În viziunea lui Zeidl, crizele financiare sunt generate de 12 factori, principalii din care:

Creșterea obligațiunilor ipotecare de construcții substandarde. Unii, din locuitorii SUA, neînstăriți, fără locuri de muncă permanente, diverse bunuri, în baza unei politici sociale a statului, au luat credite bancare în condiții favorabile (prima cotizație este mult redusă, taxa creditară – mică pentru următorii 2-3 ani, în următorii ani taxa creditară este flexibilă în dependență de posibilitățile clientului bancar) [80, p.401-403]. În consecință, în anii 1994-2006 datoriile populației au crescut considerabil. De aceste favoruri au profitat locuitorii în vârstă de sub 35 ani [80, p.398], [70, p.62].

Reforma impozitară din anul 1986. Reforma a creat favoruri pentru creditele ipotecare. O parte din populație a profitat de aceste înlesniri, și-au “convertit” cheltuielile pentru alte necesități în cele ipotecare. În consecință datoriile populației au crescut.

Taxe procentuale reduse [54, p. 65]. Menținerea taxelor reduse a generat apariția creditelor ieftine și accesibile pentru mulți locuitori. Taxele procentuale s-au redus de la 15% în 1981 la 6% în 2005. Ținând cont de reducerea inflației taxele procentuale s-au redus de la 8% în 1981 până la 3,5% în a. 2005. Creditele ieftine au contribuit la creșterea ofertei de a construi locuințe. În consecință, prețurile la locuințe au crescut [80, p. 403-405].

Securitizarea datoriilor. Creanțele sunt o afacere între doi subiecți: debitor și creditor. Creditorul transformă datoriile debitorului în acțiuni pe care le poate comercializa, le poate scoate pe piața financiară, transferând drepturile sale altui creditor. În continuare, au fost inventate centre de securitate a datoriilor prin crearea hârtiilor de valoare [114, p. 36]. Creditorul poate (cu o anumită probabilitate) suporta consecințele falimentării debitorului sau reducerile taxelor procentuale. Ambele situații, creditorul le poate depăși prin impunerea unui gaj din partea debitorului; prin stabilirea taxei procentuale flexibile [114, p. 32-36]. Relațiile dintre debitor și creditor, transformate în hârtii de valoare pot fi comercializate la prețuri care corelează cu riscul respectiv al afacerii [56, p.4-5]. În așa mod, emitentul de hârtii de valoare reușește să pună în vânzare riscurile probabilistice, băncile ocolesc riscurile, își pot crește numărul debitorilor; datoriile în societate cresc.

Prăbușirea agențiilor de rating. În SUA cele trei agenții de rating stabilesc ratingul falimentării, a veniturilor aspirate cu o anumită probabilitate. Partea discutabilă a metodologiilor utilizate de către acestea: ratingul este determinat pentru fiecare tip de hârtie de valoare separat, nu sunt examinate acestea în complex; agențiile de rating sunt remunerate nu de investitori, ci de emitenți (și, deci, rezultatele agenției nu sunt imparțiale). Activitățile, metodele de stabilire a ratingurilor hârtiilor de valoare ale acestor agenții sunt mult criticate [53]. Lipsa de imparțialitate a agențiilor de rating a permis comercializarea nemeritată a unor hârtii de valoare la prețuri exagerate.

Dereglarea sectorului bancar, financiar. Multe din hârtiile de valoare, emise de centrele de securitate ale datoriilor au fost cumpărate de către companiile Special Purpose Vehicles, Structured Investments Vehicles, care nu dispuneau de capital propriu și erau finanțate de obligațiile cu termen redus de achitare. Aceste instituții au fost create de către băncile naționale din țările industrial dezvoltate și amplasate geografic în Irlanda, pe insulele Caiman, unde nivelul de impozitare este mult redus. Prin intermediul acestor instituții, sistemele bancare, financiare ocoleau monitorizările din partea autorităților respective. Printr-un astfel de sistem băncile au obținut “libertate” în relațiile cu clienții; sistemul fiind mult fracționat a devenit incontrolabil [119, p.561], [54, p.68-84].

În viziunea noastră, economistul Zeidl n-a reușit să enumere toți factorii ce au declanșat criza financiară din anii 2007-2010, iar pentru factorii enumerați nu este adus mecanismul, algoritmul inițierii, creșterii și plesnirea bulelor financiare; nu a lăsat loc și de alți factori, poate din “umbră”, care devin “producători” de bule financiare. Pentru a clarifica aportul fiecărui, a unui grup de factori, a tuturor factorilor producători de bule financiare în inițierea, coacerea și desfășurarea crizelor financiare, să stabilim condițiile necesare pentru generarea crizei. Să urmărim evoluția indicatorilor economici: unii produc bunuri, servicii (numite produse finale), alții asigură masa monetară necesară pentru circuitul economic echilibrat. Criza financiară apare când pe piață, momentan, lichiditățile sunt considerabil sub nivelul necesităților. În crearea unei astfel de situații nu poate fi “învinuită” sfera productivă. Aici, cu o anumită aproximație, în baza modelelor balanței legăturilor dintre ramuri, în toate țările industrial dezvoltate, în unele țări aflate în curs de dezvoltare (China, India, Brazilia, Mexic ș.a.), echilibrul dintre volumul produselor finale și necesarul de lichidități este asigurat. De ce la un moment dat lichiditățile devin deficitare? În viziunea noastră, afirmația bazată numai pe creșterea excesivă a prețurilor este insuficientă pentru apariția crizelor financiare, dacă nu se motivează aceste creșteri, nu se aduc activitățile unor agenți care contribuie la creșterea prețurilor. Activitățile economice efectuate pe datorii creează dezechilibre: bunurile, serviciile sunt create; acoperirea financiară ale acestora este emisă la moment, se face pe parcursul unei anumite perioade. Deci, datoriile creează microdeficite de finanțe. Datoriile pot fi cele mai diverse: pentru construcția unui imobil, procurarea obiectelor ce țin de confort, pentru procurarea unor acțiuni etc. Fiecare domeniu economic este însoțit de creditori și debitori. Finanțele, care acoperă produsele deja create pe parcurs, la moment sunt lipsă în economie. Datoria „extrage” finanțele din circuitul economic. „Extragerile” (datoriile) financiare sunt cele mai diverse și, la etapele incipiente, constituie niște bule financiare fără impact negativ asupra echilibrului (balanței) dintre bunuri, servicii și finanțe. Creșterea prețurilor care este generată de un șir de factori exogeni, endogeni, contribuie la creșterea deficitului de lichidități. Dar, și creșterile prețurilor nu au impact negativ imediat asupra echilibrului dintre bunuri, servicii și acoperirea financiară. Creșterea concomitentă a datoriilor și a prețurilor constituie un alt factor cu impact negativ asupra echilibrului sus numit. Cresc prețurile, cresc datoriile, creșterea concomitentă a ambelor contribuie la creșterea bulelor financiare, a lichidităților “retrase” din circuitul economic, alimentează bulele financiare. Nici prețurile, nici numărul indivizilor, subiecților economici ce-și desfășoară activități economice pe datorii, nu pot fi reglate de către cineva (de exemplu de către guvern); apariția și creșterea bulelor financiare nu poate fi reglată.

Dimpotrivă, bulele financiare pot fi inițiate, fără mari eforturi, pot fi susținute să se “umfle”. De exemplu, apariția unor tehnologii de performanță poate fi mediatizată cu succes, pot fi emise acțiuni, comercializarea cărora poate fi efectuată la prețuri ce depășesc cu mult nominalul, dar sunt sub nivelul eficienței reale a tehnologiilor respective. Excesul de cerere permite “sustragerea” finanțelor din circuitul economic, reduce puterea de cumpărare pentru alte produse, creează premise pentru deficitul de lichidități pe piață. Deficitul de lichidități pe piața din țara X poate fi creat de: remitențele de bani spre țara de origine a angajaților; activitățile din economia tenebră; ocolirea impozitelor de către întreprinderi; veniturile prin comerțul cu droguri, armament; exporturile de ideologii, politici; activitățile militare; crearea unor întreprinderi fantome și acționarea acestora; susținerea excesivă, cointeresată a unor acțiuni în scopul creșterii prețurilor acestora; activitățile neproductive (jocuri de noroc etc.); posibilitățile unor subiecți superbogați de a retrage din circuitul economic cantități considerabile de lichidități; lipsa mecanismelor de gestionare cu evoluția bulelor financiare; lipsa evidenței statistice a apariției și dezvoltării bulelor financiare; geografia diversă a bulelor financiare. Deci, economia mondială, a unei sau câtorva țări, în permanență, este însoțită de crize economice, financiare, însă acestea, fiind de dimensiuni diferite au și impacte diferite. În atenția societății întră numai crizele ce depășesc anumite dimensiuni. Crizele sunt umbra economiei. În istoria economiei au intrat crizele din anii 1857; 1873; 1929-1933; 2007-2010. Factorii care generează crizele financiare, economice sunt diferiți: progresul tehnologic, creșterea excesivă a prețurilor, a datoriilor; distragerea finanțelor din sfera productivă, activității neeconomice; speculația cu acțiuni; inițierea întreprinderilor, acțiunilor fantomă; supraproducerea.

Finanțele, scoase din circuitul economic firesc, constituie “bule financiare”, care pe parcurs cresc până la dimensiuni critice, când generează crize financiare. Criza economică din anii 1929- fost imanentă, articolul lui Fisher din ziarul “New York Times” doar a redus perioada ei de apariție. Un impact considerabil asupra procesului de desfășurare al crizei îl are principiul “turmei”. O dezinformare economică, puternic mediatizată poate genera o criză financiară (de exemplu, o greșeală comisă de sistemul de procesare a indicatorilor statistici sau o afirmație nereușită a unui conducător de stat, de exemplu din SUA sau Germania). Criza financiară poate fi generată de numărul nejustificat de mare a unor întreprinderi, corporații, de prețurile excesiv de mari. Bulele financiare sunt inițiate și de progresul tehnico-științific, de inovații, tehnologii performante, acțiunile cărora provoacă o încredere deosebită în potențialii cumpărători de acțiuni. În consecință, acțiunile pot fi comercializate la prețuri nejustificat de mari, sunt inițiate distragerile de finanțe din circuitul economic, bulele financiare. Crizele financiare, în principiu pot fi prezise, dar nu și ocolite. Criza din anii 2007-2010 a fost prezisă de către R. Shiller. La baza acestei crizei, în viziunea economistului german Zeidl, au fost puși 12 factori. Este o afirmație incompletă. Numărul factorilor ce a contribuit la desfășurarea crizei este infinit de mare, inclusiv: retragerea unei cantități de lichidități de către subiecți megabogați pentru a deveni și mai bogați, a pune la “respect” țările exportatoare de materii prime; politicile sociale din unele state care acordă înlesniri la credite bancare, în consecință, cererea la ipotecă crește, prețurile la spațiile imobiliare cresc; reformele impozitare, de exemplu reforma din anul 1986 din SUA, creează favoruri pentru credite, contribuie la creșterea numărului cumpărătorilor pe datorii, generează bule financiare; reducerea taxelor procentuale la creditele ipotecare; securizarea datoriilor prin emiterea hârtiilor de valoare; dezinformarea potențialilor cumpărători de acțiuni de către agențiile analitice de prestigiu; ratingurile dubioase ale unor întreprinderi stabilite de către agențiile de rating; pierderea, de către autorități, a posibilităților de monitorizare a activităților bancare; lipsa evidenței statistice a inițierii și evoluției bulelor financiare; lipsa analizei datoriilor integrale în profitul țărilor în ansamblu în economia mondială.

3.2. Impactul crizelor economice asupra activității întreprinderii

Situația economică actuală se caracterizează atât prin dezechilibre microeconomice la nivelul economiei reale, cât și printr-un echilibru macroeconomic precar, ca urmare a măsurilor de consolidare fiscală introduse de guvern, suprapuse peste efectele crizei. În anii 2010-2011, contextul internațional a devenit mai tensionat, piețele financiare au manifestat o volatilitate în creștere, iar percepția investitorilor s-a înrăutățit pe fondul accentuării crizei datoriilor suverane, a problemelor din sectorul bancar european și al incertitudinilor privind perspectivele creșterii economice la nivel mondial.

Înainte de a simula teoretic impactul crizelor, bulelor financiare, asupra dezvoltării economice, vom analiza schimbările survenite în evoluția IMM-urilor active din România urmare a impactului crizei economice din ultimii ani asupra activității acestora.

Ponderea IMM-urilor în totalul întreprinderilor din economia non-financiară poate fi urmărită în tabelul 3.2, care prezintă distribuția întreprinderilor pe clasele de mărime și pe sectoarele de activitate economică, conform datelor de bilanț înregistrate la începutul anului 2012. În ceea ce privește ponderea segmentului IMM raportată la întreprinderile mari, aceasta se situează la valori mai mari de 97% în toate sectoarele economice, cu excepția sectorului energetic (93,8%). Trebuie înțeleasă această preponderență covârșitoare a IMM-urilor în fața companiilor mari, exclusiv prin prisma numărului de întreprinderi.

Comerțul rămâne principalul sector economic în care își desfășoară activitatea IMM-urile, având o pondere de 37,5%; respectiv, un număr de 163781 de întreprinderi mici și mijlocii și-au desfășurat activitatea în anul 2011 în Comerțul cu ridicata și cu amănuntul; repararea autovehiculelor și motocicletelor. Între acestea, microîntreprinderile sunt cele mai numeroase (149382), reprezentând mai mult de 90% din total. Există în același timp și un număr considerabil de 1415 întreprinderi mijlocii, respectiv 17,5%, care operează în acest domeniu, în rândul întreprinderilor mici comerțul fiind pe locul întâi între domeniile de activitate, cu un număr de 12984. În sectorul Activități profesionale, științifice și tehnice își desfășoară activitatea un număr total de 49046 de IMM-uri (11,2% din total), cele mai multe fiind microîntreprinderi (95,2%). Acest sector de activitate se plasează pe locul 2 numai în cazul microîntreprinderilor (12,2%), nu și în cel al întreprinderilor mici și al întreprinderilor mijlocii, care au pondere de 4,62%, respectiv de 3,19% în acest sector.

Tabelul 3.2. Distribuția întreprinderilor pe clase de mărime și pe sectoare de activitate economică

anul 2011

Sursa: elaborat de autor în baza Date de bilanț întreprinderi la 01.01.2012 ONRC; Statistici INS ianuarie 2013.

Industria prelucrătoare este al treilea domeniu de activitate reprezentativ pentru IMM-uri. Astfel, segmentul IMM-urilor din industrie deține o pondere de 10%, după cele din sfera Servicii (39%) și Comerț (37,5%). În cadrul industriei prelucrătoare există diferențieri pronunțate între clasele de mărime. Remarcabil este faptul că acesta este sectorul economic cel mai reprezentativ pentru întreprinderile mijlocii. Un procent de 38,6% dintre întreprinderile mijlocii (cu mai mult de 50 de angajați) sunt prezente în sectorul industrial. IMM-urile din industrie sunt de dimensiuni mai mari spre deosebire de cele implicate în alte activități cum ar fi, de exemplu, sectorul serviciilor în care predomină microîntreprinderile. Și întreprinderile mici au o pondere importantă în sectorul industrial (21,8%), care ocupă locul 2 după comerț. În schimb, microîntreprinderile au o pondere redusă, de numai 8%, în industria prelucrătoare, corespunzător capacității tehnologice reduse a acestei categorii de firme. Sectorul Construcții are o pondere semnificativă în structura de ansamblu a IMM-urilor, deși a cunoscut dinamica cea mai torsionată de-a lungul anilor, atingând în 2011 un procent de 9,5%. Microîntreprinderile din Construcții numără 34002 de firme și reprezintă 81,9% din numărul total de firme active în acest sector. În Transport și depozitare numărul mediu de IMM-uri este de 31318 și reprezintă o pondere de 7,2% din total. În acest sector distribuția pe cele trei clase de mărime este mai uniformă comparativ cu alte domenii economice; astfel, 7,3% sunt microîntreprinderi, 6,0% sunt întreprinderi mici, iar 5,4% sunt mijlocii. Un alt domeniu important pentru prezența IMM-urilor este sectorul Hoteluri și restaurante, cu o pondere medie de 5,1%. Clasa întreprinderilor mici deține o pondere peste medie, de 6,7%, iar microîntreprinderile sunt în procent de 4,9%. Mai puține întreprinderi de dimensiune mijlocie activează în turism, respectiv numai 254, reprezentând un procent de 3,1% din total. Agricultura devine un sector tot mai semnificativ pentru IMM-uri, fiind în creștere în ceea ce privește numărul de firme active (14363). Ponderea medie este de 3,29%, însă întreprinderile mici, cu un număr mediu între 10 și 49 de salariați, înregistrează o pondere mai mare de 4%.

În ceea ce privește tendința de evoluție, după doi ani consecutivi de recul, volumul cifrei de afaceri din IMM-uri a înregistrat o creștere medie reală de 2% în anul 2011 față de 2010. Constatările privind contribuția celor două categorii de întreprinderi – IMM și Întreprinderi Mari – la realizarea cifrei de afaceri în principalele sectoare economice sunt puse în evidență în figura 3.2.

Fig. 3.2. Cifra de afaceri în principalele sectoare economice (lei), 2011

Sursa: elabora de autor în baza Date de bilanț întreprinderi la 01.01.2012 ONRC; Statistici INS ianuarie 2013. Cifra de afaceri calculată în lei prețuri curente, (ținând cont de inflație) IPC 2011=105,8.

În majoritatea sectoarelor economice, IMM-urile înregistrează o cifră de afaceri mai mare comparativ cu întreprinderile mari. Fac excepție sectoarele industrie și energie, cel minier și cel de comunicații, unde IMM-urile nu sunt în măsură să concureze operatorii economici de mare anvergură, naționali sau transnaționali, care sunt dominanți pe piață. IMM-urile contribuie cu mai mult de 58% la volumul total al cifrei de afaceri din economia non-financiară. Potrivit datelor de bilanț ale întreprinderilor cu activitate în sectoarele economice non-financiare, la 01.01.2012 valoarea cifrei de afaceri realizată de IMM-uri a fost de 589256 miliarde de lei, iar cea atribuită întreprinderilor mari a fost de 426456 miliarde de lei.

În ceea ce privește repartizarea cifrei de afaceri între cele trei clase de mărime ale IMM, se observă ponderi apropiate, microîntreprinderile având totuși un aport mai redus față de întreprinderile de dimensiune mai mare. Această caracteristică a IMM-urilor din România se păstrează de mai mulți ani, cu mențiunea că, în 2011, clasa întreprinderilor mici și-a crescut ponderea în cifra de afaceri totală.

Fig. 3.3. Cifra de afaceri în IMM-uri pe clase de mărime, 2011

Sursa: elabora de autor în baza Date de bilanț întreprinderi la 01.01.2012 ONRC; Statistici INS ianuarie 2013.

Așa cum este ilustrat în figura 3.3, microîntreprinderile contribuie cu 30,8% la volumul total al cifrei de afaceri realizat de IMM-uri, întreprinderile mici cu 34,2%, iar cele mijlocii cu 34,9%. Întreprinderile mici se evidențiază sub aspectul cifrei de afaceri ca fiind clasa cu cel mai mare potențial de creștere, între IMM-urile românești.

Potrivit ultimelor date de bilanț referitor la situația întreprinderilor, un număr de 238212 de IMM-uri au raportat profit pentru anul 2011. Procentual, aceasta înseamnă mai mult de 54,5% din întreprinderile mici și mijlocii active în economia non-financiară. Valoarea totală a profitului net înregistrat, în anul 2011, de IMM-uri a fost de 29240 miliarde de lei, reprezentând 5% din cifra de afaceri. Se prezintă comparativ, în figura 3.4, nivelul profitului și cel al cifrei de afaceri în clasele de mărime ale întreprinderilor – micro, mici și mijlocii.

Fig. 3.4. Profitul net vs Cifra de afaceri în IMM-uri, pe clase de mărime, 2011

Sursa: elabora de autor în baza Date de bilanț întreprinderi la 01.01.2012 ONRC; Statistici INS ianuarie 2013.

Se poate constata o distribuție diferită a profitului comparativ cu cifra de afaceri în cele trei clase de mărime. Astfel, din datele de bilanț, rezultă următoarele observații:

Clasa microîntreprinderi, deși are cel mai mic procent al cifrei de afaceri (30,8%), a obținut cel mai ridicat nivel al profitului, respectiv 41,4% din valoarea totală pe IMM-uri.

Clasa de întreprinderi mici are situația cea mai echilibrată, contribuind cu 34,2% la cifra de afaceri totală din IMM-uri și obținând profit în procent de 31,6% din total.

Clasa întreprinderi mijlocii, cu cea mai mare cifră de afaceri (34,9%), raportează cea mai mică valoare a profitului, cu un procent de 27%.

Aceste constatări arată existența unei relații invers proporționale între dimensiunea firmelor și masa profitului, la nivelul general al claselor de IMM. Totuși, aprecierea profitului prin evidențierea masei acestuia la un anumit moment este insuficientă pentru a extrage concluziile cu privire la profitabilitatea IMM-urilor.

Cea mai mare valoare a profitului este obținută de IMM-urile active în Servicii, care cumulează 31,6% din masa totală. Totuși, este notabil faptul că ponderea profitului se află sub valoarea ponderii numărului de întreprinderi din acest sector (figura 3.5).

Fig. 3.5. Distribuția profitului din IMM în sectoarele principale de activitate, 2011

Sursa: elabora de autor în baza Date de bilanț întreprinderi la 01.01.2012 ONRC; Statistici INS ianuarie 2013.

IMM-urile din Comerț obțin un procent de 27,3% din profitul total al IMM-urilor, valoare care se situează, de asemenea, cu mult sub procentul firmelor active în acest sector (37%). În Industrie se realizează 19,5% din profitul IMM-urilor, în condițiile în care procentul de firme active este de numai 11%. Și IMM-urile din Construcții reușesc să genereze o valoare superioară a procentului de profit (14,4%) comparativ cu cel al numărului de firme din acest sector (10%). IMM-urile din Agricultură apar cu cel mai bun raport între ponderea profitului și ponderea numărului de întreprinderi, respectiv 7,3% pondere în profitul total și 3,3% în numărul de firme.

Impactul perioadei post-criză asupra potențialului productiv al întreprinderilor și nivelul de performanță al acestora după tehnologiile generate de PTȘ, simulate teoretic în capitolul 2 al tezei, poate fi cuantificat în dependență de indicatorii de performanță economică.

În prezent, creșterea performanțelor IMM-urilor sub aspectul eficienței economice și al competitivității reprezintă o preocupare constantă la nivelul Uniunii Europene, fapt ilustrat și de politica în domeniul IMM-urilor și liniile strategice de acțiune pentru susținerea dezvoltării lor. Eficiența economică a IMM-urilor poate fi exprimată cu ajutorul mai multor indicatori economici, dintre care cel mai relevant este productivitatea muncii (definită ca raportul între cifra de afaceri și numărul de angajați) și profitabilitatea.

Nivelul productivității muncii și indicele de creștere a acesteia depind de o serie de factori de influență, așa cum sunt numărul și nivelul de calificare a personalului și nivelul tehnologic al proceselor de producție și organizatorice din firme. În multe cazuri, reducerea numărului de angajați este un factor direct de influență pentru creșterea productivității, însă rezultatele pozitive pot fi așteptate numai dacă restructurarea este însoțită de pregătirea și calificarea personalului ca și de înnoirea factorilor tehnologici.

Evoluțiile din ultimii ani ale numărului mediu de salariați, din IMM-urile din România, au fost determinate în primul rând de dificultățile crizei economice și s-au soldat cu reduceri mai degrabă conjuncturale decât strategice. În același timp, diminuarea numărului de salariați din IMM-uri a avut loc concomitent cu reducerea cifrei de afaceri, având ca rezultat scăderea performanțelor IMM-urilor în intervalul 2009-2010, cu o ușoară revenire în 2011. IMM-urile sunt importante în economie pentru contribuția la crearea Produsului Intern Brut, însă în ultimii ani marcați de efectele crizei economice sunt tot mai mult apreciate ca principal generator de locuri de muncă la nivel european. Numărul mediu de salariați pe o întreprindere la nivelul IMM-urilor este de 5,8 în România, mai mare față de media europeană de 4,2 ori. Pe fiecare clasă de întreprinderi situația se prezintă astfel: în microîntreprinderi numărul mediu de salariați pe întreprindere este de 2,1; în întreprinderile mici media este de 19,6 salariați pe întreprindere; în întreprinderile mijlocii sunt 101,7 salariați pe întreprindere. Pe sectoare de activitate, în Industrie se regăsește cel mai mare număr de salariați/întreprindere (14,2); în Construcții există 7,7 salariați/întreprindere; în Agricultură 5,9 salariați/întreprindere; iar valorile medii cele mai reduse sunt în Servicii (4,5) și Comerț (4,2) salariați/întreprindere. Valoarea medie a productivității muncii în IMM-uri, calculată prin cifra de afaceri medie pe un angajat este de 233434,2 lei, față de valoarea productivității muncii din întreprinderile mari care este de 323215,4 lei.

Analiza sectorială a productivității muncii (figura 3.6) indică cea mai mare valoare în sectorul Comerț (404264 de lei), peste media din IMM, explicabilă prin specificul acestei activități care rulează cifre de afaceri mari cu un număr mic de personal. IMM-urile din Agricultură se remarcă cu nivelul de 258163,3 lei al productivității muncii, peste valoarea medie din IMM. Acest rezultat poate fi interpretat în tendința general pozitivă a IMM-urilor din acest sector, care s-au dezvoltat prin investiții noi stimulate de ajutoarele financiare constante.

Fig. 3.6. Productivitatea muncii și profitabilitatea în IMM, 2011

Sursa: elabora de autor în baza Date de bilanț întreprinderi la 01.01.2012 ONRC; Statistici INS ianuarie 2013.

În Industrie, IMM-urile au un nivel al productivității de 185216 lei, situat sub valoarea medie, ceea ce arată un grad necorespunzător de tehnologizare la nivelul IMM-urilor din sectorul productiv. În Construcții și Servicii se constată cea mai scăzută productivitate a muncii, cifra de afaceri realizată fiind redusă în raport cu numărul mare de angajați.

Profitabilitatea este un alt indicator analizat de noi cu privire la evaluarea eficienței întreprinderii, care măsoară contribuția personalului la realizarea performanțelor economice și financiare. Astfel, eficiența IMM-urilor din România, din perspectiva raportului între valoarea profitului obținut și numărul mediu de salariați în 2011, a avut o valoare medie de 11583,5 lei/salariat. Analiza datelor de bilanț pentru cele trei clase de mărime și în sectoarele principale de activitate relevă următoarele aspecte generale:

situația cea mai favorabilă apare în cazul microîntreprinderilor, care au cea mai mare valoare de profitabilitate per angajat la nivelul întregii clase, respectiv de 127% valoarea medie per IMM;

întreprinderile mici au o cotă de profitabilitate per salariat de 90% comparativ cu valoarea medie, iar cele mijlocii de numai 83%;

cea mai mare contribuție la profit o are personalul din întreprinderile cu activitate în Agricultură, care asigură o rată a profitabilității de două ori mai mare față de media pe IMM (25219,5 lei/salariat);

IMM-urile din Construcții au cea de-a doua valoare a profitabilității (13104 lei/salariat) între sectoarele economice;

în Servicii și Comerț s-au înregistrat valori apropiate de medie, respectiv 12191 lei/salariat și 11660 lei/salariat;

sub aspectul profitabilității, IMM-urile din Industrie dovedesc cele mai slabe performanțe cu un nivel de numai 8410 lei/salariat.

Actualmente, se impun a fi abordate diverse tratări a inițierii și evoluției crizelor financiare, să fie identificat impactul crizelor asupra activităților economice ale întreprinderii. În baza analizelor surselor de specialitate, a modelării procesului de împrumuturi, pot fi aduse un șir de concluzii, utile pentru activitățile economice ale întreprinderilor, pentru perfecționarea conceptului de crize financiare și conformarea subiecților economici la situațiile generate de crize care sunt inevitabile, imprevizibile, dar cu certitudine apar sporadic.

Sistemul financiar generează dezvoltarea economică. Însă, în anumite condiții poate genera crize financiare. În economie toate procesele sunt reglate. Dacă, de exemplu sistemul financiar mondial nu dispune de un regulator, atunci acesta este reglat de către haos. „Credit crunch” (criza financiară) din anii 2007-2010, după dimensiunile distructive, ocupă locul secund după criza din 1929-1933. Țările industrial puternic dezvoltate, numai în anul 2009, și-au redus PIB-ul cu peste 5%. Pierderile de la nerestituirea datoriilor către anul 2010 au constituit 4,1 tril. dol SUA [59, p.896]. Producătorii, în lipsa piețelor de desfacere, s-au pomenit supraîmpovărați cu utilaje, diverse produse finale. Angajații care și-au rezolvat problema locuinței din contul împrumuturilor bancare, pierzând locul de muncă, nu-și puteau onora datoria și s-au transformat în șomeri fără locuințe. Activele materializate nu pot fi convertite în resurse financiare, în consecință, investițiile productive se reduc. Credința în atotputernicii libertății și concurenței nelimitate pe piață s-a adeverit că este adevărată doar teoretic [97, p.12]. Funcționarea piețelor, inclusiv a celor financiare în anii 2000- demonstrat cu lux de amănunte, că acestea sunt generatoare de crize. De altfel, cum s-ar putea explica, în lipsa situațiilor extremale din această perioadă, apariția crizelor? Piețele financiare satisfac toate caracteristicile piețelor iraționale [131], [140]. O explicație empirică este propusă de evoluția inițierii “bulelor” financiare, umflarea și “explodarea” acestora. Problema crizelor financiare este complexă și trebuie tratată sistemic. Sistemul proceselor financiare conține elemente ale raționamentului economic și al iraționamentului. În sistem, raționamentul nu întotdeauna predomină activitățile iraționale [103], [109, p.2]. Studierea elementelor sistemului cu impact pozitiv, negativ, este avansată doar în modelele macroeconomice. Acestea, însă, devin inaplicabile din cauza cerințelor excesive față de informația inițială, exogenă [91]. În lipsa unei metode logice de funcționare a piețelor creditar-monetare, în lipsa unui “regulator” (care poate exista, dar poate nu), sistemul se autoreglează, iar în această autoreglare crizele devin stări ale sistemului financiar. Fundamentul economico-financiar bazat pe legile pieței libere, pe libera concurență, pe cerere și ofertă, s-a compromis în ultimii ani tot mai mult. Multitudinea de publicații, teorii bazate pe “farmecul” economiei de piață, în viziunea lui Krugman [103], laureat al premiului Nobel, în cazul cel mai fericit sunt inutile, în cazul cel mai rău – sunt distructive. Autorul afirmației a vrut, probabil, să sublinieze lipsa metodologiei managementului financiar la nivel global. Afirmația lui Krugman este discutabilă. Ideile din bibliografia științifică cu caracter economico-financiar nu întotdeauna sunt puse la baza deciziilor la nivel mondial. Practicienii și teoreticienii constituie echipe diferite. Lipsa publicațiilor științifice, care ar fi prognozat criza financiară din anii 2007-2008 confirmă conceptul greșit despre posibilitățile cererii și ofertei în condițiile de piață, de liberă concurență. Teoretic, crizele pot fi evitate, practic, însă, acest lucru este imposibil [55, p.109]. Cutremurele de pământ și crizele nu pot fi prognozate, însă, este necesar de depistat acest proces la stadiile incipiente [83, p.12]. Sub influența economiștilor cu multe și recunoscute rezultate în cercetările științifice (de exemplu, R. Lucas), teoria crizelor a fost scoasă din atenția cercetătorilor. Lucas, în articolul “Prioritățile macroeconomice”, afirmă: “Problema centrală – depășirea depresiilor – cu succes este rezolvată” [16, p.1-14]. Criza din anii 2007-2010 este un argument convingător că Lucas nu are dreptate [110]. Modalitățile de studiere a eficienței pieței se reduc la studierea reprezentanților acesteia (investitorul rațional, consumatorul rațional), la extrapolarea rezultatelor pentru întregul sistem în ansamblu [146]. Existența “pieței eficiente” este negată de către autorii [112], [141]. Concluziile teoriei “pieței eficiente”, în statistică, se confirmă în una din miile, poate chiar milioanele de observații [140].

Criteriile, aduse teoriei reducționiste de către [146], [112], [141], [142] pot fi acceptate numai pentru intervale de timp scurte, pentru situații financiare, economice care nu se înscriu în legile evoluției proceselor. Dacă autorii sus numiți ar fi examinat evoluția pentru perioada de lungă durată, pentru situațiile financiar agregate, apoi rezultatele cercetărilor științifice și concluziile acestora ar fi putut fi opuse concluziilor lui P. Krugman expuse în [103]. Evoluția și proprietățile sistemului sunt deduse din evoluția și proprietățile unei componente ale sistemului, pornind de la faptul că acest element este reprezentativ. Aici este necesar să precizăm: sistemul financiar (economic) este înlocuit cu un sistem de alte dimensiuni, poate de un minisistem virtual, care în ansamblu posedă, în linii mari, proprietățile tuturor elementelor componente ale sistemului respectiv. Reducția în economie este o analiză a unui sistem teoretic, numit model, rezultatele căreia sunt extinse și asupra sistemului original. Precizia rezultatelor corelează cu dimensiunile și complexitatea modelului; modelul poate fi simplu, dar nu simplist. Odată cu “împovărarea” modelului cu diverse relații, rezultatele devin mai aproape de realitate, însă soluționarea devine problematică. Speranțele investitorului, ale consumatorului pot fi alimentate cu informații din teoria reducționistă doar cu o anumită probabilitate, nu cu certitudine. De aici nu se poate conchide, că sistemul financiar nu poate și nu trebuie studiat, analizat prin metodele teoriei reducționiste. Actualmente, sistemul financiar mondial, după numărul relațiilor economice, în condițiile globalizării economiei, dezvoltării mijloacelor de telecomunicații, a progresului tehnico-științifice, a realizat o complexitate fără precedent. Contractele financiare s-au transformat în elaborări analitice. Contractele asigură echilibrul dintre părți, dintre costuri și rezultate, generează creșteri financiare. Bunurile sunt rezultatul interacțiunilor dintre piețele de mărfuri, servicii și piețele financiare. Spre deosebire de bunurile și resursele materiale (materii prime, utilaje, muncă etc.), care necesită un anumit “lag” pentru a fi create, costuri considerabile, cele financiare pot fi create cu eforturi relativ reduse, într-un timp foarte scurt. Crearea resurselor financiare este generată de un șir de factori stocastici apariția cărora este imprevizibilă. Sub impactul acestora valoarea resurselor financiare poate crește, poate să se reducă. În sistemul financiar nu pot fi inițiate și efectuate experiențe. De aceea, analizele evoluției indicatorilor financiari se fac pe baza modelelor matematice. Doar cu imitarea viitoarelor situații financiare pot fi efectuate analize, acceptarea sau nu a creditelor. Activele financiare, după cum se știe, în perioada de lungă durată, cresc. Blanchard O., Watson M., în anul 1982, au elaborat modelul matematic al “bulei” financiare [57, p.295-316].

Bulele financiare, până la anumite dimensiuni, sunt considerate de către T. Lux bule raționale [109, p.30]; apar, cresc și după anumite perioade „plesnesc”. În scopul urmării desfășurării acestui proces, notăm prin A0 – activul financiar în anul t=0. În următorul an t=1 activul A0 se transformă în A1>A0. Activul financiar A0 și-a asigurat o creștere cu r, A0, unde – taxa reală (prețul) cu care banca acordă credite în anul t=1; – taxa nominală stabilită de către bancă; – nivelul inflației în anul 1. Reducerea inflației până la contribuie la creșterea taxei reale cu . În acest context, devin bine înțelese politicile FMI impuse creditorilor – să reducă deficitul bugetar; să nu deprecieze valuta națională. Se știe, că deficitul bugetar și deprecierea leului în raport cu dol. SUA contribuie la creșterea inflației de la până la . În acest caz, taxa reală s-ar reduce cu (). Politicile FMI direcționate spre reducerea inflației contribuie la creșterea (umflarea) „bubbles” (a bulelor financiare). În așa mod, băncile fără mari eforturi, doar prin efortul de promovare a politicilor de reducere a cheltuielilor bugetare în țările cărora le-au fost acordate credite, reușesc în anul t=1 să-și mărească taxa reală de la până la cu . În anul t=1, activul financiar depus la bancă în anul t=0 se transformă în A2=A0+r2(A0+r1A0)=A0(1+r2+rir2); în anul t=2, A3=A0+r3A0 (1+r2+r1*r1)=A0 (1+r3+r2*r3+r1r2r3); în anul t=t, At=A0(1+rt+rt-1*rt+rt-2*rt-i*rt+…+ri*r2*…*rt).

În fiecare an politicile financiare ale FMI cu privire la deficitul bugetar, la cursul de schimb valutar, rămân aceleași, similare anului t=1. “Cuceririle” integrale ale băncii pot constitui . Lesne să ne convingem că creșterile anuale ale activului financiar A0 constituie un șir descrescător,

Cuantumul constituie “aportul” băncilor în creșterea activelor financiare fără a crea valori. Investitorul își actualizează venitul potențial care poate fi realizat: peste un an A0*; peste doi ani A0*; peste trei ani A0*; peste t ani A0* , în baza căruia acceptă sau nu creditul. O astfel de transferare a finanțelor de la bănci la investitor este eficientă, când ambele părți (și banca și investitorul) dispun de informația despre evoluția inflației. Dacă unii (băncile) fac bani fără activități productive, apoi alții contribuie la creșterea puterii de cumpărare a finanțelor prin retragerea parțială a băncilor de pe piață. Astfel de procese sunt în “unison”, fără să dea de bănuit, cu politicile de reducere a inflației. Din balanța legăturilor dintre ramuri (BLR) se știe, că suma elementelor din cadranul III trebuie să coincidă cu suma elementelor din cadranul II. Activitățile productive efectuate pe datorii creează dezechilibrul dintre suma valorilor din cadranele II și III ale BLR; produsele finale din cadranul II nu sunt acoperite cu masa monetară din cadranul III, în consecință, prețurile se reduc, se generează criza financiară. Reducerea prețurilor contribuie la creșterea puterii de cumpărare a activelor financiare și, indirect, la creșterea (nemeritată) a veniturile băncilor ce dispun de.

Bulele financiare sunt constituite din finanțele ieșite sau neintrate în circuitul economic. Ce și cine scot finanțele din circuitul economic, generează reducerea ofertei de bani, reducerea prețurilor, creează premise pentru falimentarea multor instituții? Acestea sunt printre instituțiile și indivizii care își soluționează problemele numai prin datorii, se conduc de principiul: “dacă vrei să trăiești mult, trebuie să dormi mult cu datoria”. În acest caz, avem de afacere cu situația când finanțele nu au intrat în circuitul economic. Pot fi enumerate activitățile care contribuie la scoaterea finanțelor din circuit: activități speculative cu acțiunile, jocurile de noroc, neîncrederea populației în activitățile bancare. Bulele financiare, fiind generate de anumite situații, cresc, parcă au un impact pozitiv asupra economiei (rețin sau nu contribuie la creșterea prețurilor), dar depășind anumite dimensiuni – “explodează”. “Explodează”, mai potrivit ar fi să afirmăm, prețurile, fiindcă finanțele din umplutura bulelor rămân la locul său: ipotecarii nu pot restitui finanțele, acțiunile nu pot fi acoperite cu finanțele la care aceștia pretind în urma speculațiilor etc. Reducerea prețurilor îi face pe unii (cei cu datorii) săraci, în timp ce alții (care dispun de active financiare), nemeritat sau pe neașteptate, devin mai bogați [108, p.11]. Finanțele sunt resursele care permit cuantificarea nivelului deficitar al resurselor materiale. Utilizarea eficientă a resurselor financiare are loc atunci, când creșterea resurselor financiare coincide cu creșterea resurselor materiale [154]. Însă, o astfel de dependență devine imposibil de determinat din lipsa de informații despre evoluția bulelor financiare. În statistică, bulele financiare nu pot fi luate la evidență [142, p.3]. Putem doar constata că creșterea valorică a activelor financiare, ce depășește creșterea resurselor materiale, nu poate contribui la creșterea bunăstării populației. În ultimii 10 ani, sistemul bancar mondial a reușit să realizeze supraprofit din contul producătorilor de cca. 2 trilioane de dol SUA [152]. Serviciile bancare se transformă în generatoare de riscuri pentru producători, contribuie la creșterea bulelor financiare, la apropierea momentelor când acestea vor “plesni”, vor genera criză financiară. Altfel spus, pierderile financiare în perioadele de criză, reflectă volumul de mărfuri și servicii care sunt lipsă și care ar fi putut acoperi supraprofiturile bancare. Creditorii sunt acei subiecți, care dispun de active financiare și care, în prezent, sunt în plus, însă doresc să-și mărească venitul în viitor. Interesele subiecților ce se împrumută sunt opuse intereselor creditorilor. Costul împrumutului este determinat de taxa venitului în viitor (B), nivelul de dezvoltare a producerii, eficiența resurselor utilizate în procesul de producție, nivelul tehnologic, inovațional din sfera de producere. Abaterile taxei B de la posibilitățile productive sunt atenuate, corectate de către piață prin intermediul crizelor financiare. Creșterea împrumuturilor într-o unitate de timp () este în dependență directă cu disponibilul de finanțe (M), cu cuantumul dividendelor (m). Astfel spus, împrumuturile investitorului într-o unitate de timp () sunt în dependență directă cu soldul dintre viitorul venit și în dependență inversă cu achitarea dividendelor pentru creditul acceptat, adică [9, p.117-118]:

A* (3.1)

Relația (3.1) reprezintă o ecuație diferențială de ordinul întâi, unde A, B – coeficienți de proporționalitate. Pornind de la ipoteza, că cuantumul dividendelor m(t) este o funcție liniară de forma m(t) = m*t, ecuația diferențială (3.1) poate fi transcrisă:

AM' – BM = -mt; notăm M=XY; M' = X'Y + XY'

AX'Y + AXY' = BXY = -mt; AX'Y + X(AY'+BY) = -mt (3.2)

În relația (3.2) impunem condiția: AY' – BY = 0, de unde lnY = ; Y = (3.3)

Relația (3.3), fiind substituită în (2), obținem: A = -mt; dx = – dt.

x = – dt; Notăm I = dt = = dt = + C = ; x = – ; M = XY = – * e; M = – = . (3.5)

Rezultatul are o interpretare utilă pentru ambii subiecți: și pentru cel care împrumută (creditor) și pentru cel care se împrumută. Volumul de finanțe M, care poate fi împrumutat este în dependență directă cu m, adică cu cuantumul dividendelor, cu disponibilitatea creditorului de a acorda împrumut (parametrul A) și în dependență inversă cu eficiența economică curentă a disponibilului de active financiare B.

Pentru C≠0, M =XY= = () + C*e. Pentru t=0, disponibilul de finanțe împrumutate M=0: 0=; C=-; M=()- . (3.6)

Contractul de împrumut dintre doi subiecți economici (întreprinderea și banca), în dependență de parametrii A și B, cuantumul dividendelor (m), perioada de împrumut, este convenabil ambelor părți. Concomitent, ambele părți, atât întreprinderea cât și banca sunt supuse anumitor riscuri parvenite în evoluția parametrilor A și B. În principiu, nu există nici un sistem nereglat. Sistemul financiar monetar nu poate fi reglat de un regulator instituționalizat, de exemplu, de ONU sau de structurile financiare mondiale. În acest caz, sistemul financiar monetar este reglat de haosul de pe piețele economice internaționale. Și fiindcă “haosul” este imprevizibil, deci, și crizele economico-financiare mondiale sunt imprevizibile, dar cu certitudine că acestea vor apărea. Cererea și oferta atât de mult “trâmbițate” ca mecanisme regulatorii de pe piață, s-au dovedit a fi mai mult generatori de crize decât regulatori. Crizele financiare trebuie studiate în istorie, nu din considerentul că s-ar putea genera vreo teorie economică nouă, salvatoare de economii, ci din considerentul de a estima pierderile potențiale, a pregăti economiile naționale pentru suportarea acestora. Actualmente, crizele financiare sunt relativ bine studiate la nivel macro, dar insuficient la nivelul întreprinderilor. Sunt elaborate politici macroeconomice pentru depășirea crizelor la nivelul economiei naționale, dar nu și la nivelul întreprinderilor. Activele materializate necesită un anumit lag pentru a fi create; resursele financiare pot apărea imediat. Inflația și eficiența activităților productive sunt din plin exploatate de către sistemul bancar, care fără mari eforturi își asumă o bună parte din plusprodusul creat. Soldul dintre inflația sperată și cea reală constituie profitul sistemului bancar. Din acest considerent, FMI după ce a împovărat unele țări cu credite, impune acestora condiții de a reduce cheltuielile bugetare, adică inflația reală să fie sub nivelul inflației sperate. Diferența dintre acestea constituie profitul sistemului bancar.

3.3. Premise necesare pentru asigurarea succesului economic al întreprinderii

Întreprinderea funcționează în interiorul țării care determină principiile și mediul exterior al firmei. Aceeași întreprindere, funcționând în mediul “globalizat”, considerabil își modifică comportamentul, regulile de funcționare, principiile și mediul de afaceri. Estimarea potențialului de dezvoltare al întreprinderii presupune funcționarea cu succes a acesteia, adică existența imaginară a acestei firme cu alte posibilități de producere, de desfacere, cu o altă structură a produsului final, cu o altă eficiență.

De obicei, trebuie să existe un echilibru între îndeplinirea obiectivelor politice propuse pe de o parte și un posibil impact negativ în societate, pe de alta. Una din premisele necesare asigurării succesului economic al întreprinderilor, în viziunea Marii Britanii [138], este testul pentru IMM „SME test” – un instrument care face parte integrantă dintr-un sistem mai complex de evaluare a impactului legislației, având în vedere efectul pe care noile inițiative sau reglementările în vigoare produc efecte asupra mediului de afaceri, asupra societății, mediului ambiant, etc. Un pas important în implementarea SME test este existența în cadrul procesului de legiferare a unei proceduri de evaluare ex-ante a impactului pe care îl poate avea o nouă propunere legislativă asupra afacerilor, mediului, echilibrului social etc., înainte de a fi adoptată în Parlament. O componentă a cadrului instituțional o reprezintă responsabilizarea Guvernului prin implicarea instituțiilor subordonate, nu a unui singur minister, astfel încât, evaluarea impactului pentru fiecare nouă inițiativa legislativa să se facă de către mai toate entitățile guvernamentale implicate. Acesta reprezintă următorul pas în implementarea cu succes a testului pentru IMM. Mai mult decât atât, atribuțiile n acest sens trebuie foarte clar precizate, atât în ceea ce privește cadrul general de pregătire a noilor acte normative, cât și referitor la modalitatea în care anumite servicii guvernamentale realizează evaluarea impactului pentru astfel de acte.

Un test pentru IMM nu reprezintă numai obligativitatea de a avea linii directoare precise, ci acestea să implice la rândul lor anumite proceduri etapizate. Acesta se bazează pe un set de politici, care poate conduce la o schimbare fundamentală de cultură favorabilă pentru adoptarea anumitor principii. Abordarea sistemică a testului pentru IMM implică în mod obligatoriu realizarea de ghiduri, centre de informare, asistență specializată, instruire, acordarea de consultanță, alte mijloace de comunicare etc.

Cel mai solid mecanism de control al calității din toate statele membre ale Uniunii Europene, a fost implementat în Marea Britanie. Aici, Comitetul de Reglementare a Politicilor (CRP) îndeplinește funcția de asigurare a calității pentru toate ministerele. Acesta veghează la respectarea liniilor directoare trasate pentru SFIT (Testul de Impact al Firmelor Mici) de către departamentele specializate. Totodată, CRP evaluează dacă legislația este prea costisitoare în raport cu beneficiile rezultate, în astfel de situații, CRP fiind abilitat să respingă respectivele propuneri legislative. Același lucru se întâmpla și în situația în care procedurile de aplicare a SFIT nu sunt respectate.

Pentru a asigura imparțialitatea, CPR este un organism independent în raport cu ministerele. În Marea Britanie angajamentul politic pentru susținerea IMM-urilor poate fi, de asemenea, observat într-o nouă inițiativă aprobată care prevede exceptarea în bloc a IMM-urilor de la noile reglementări introduse, pe o perioadă de 3 ani. Propunerea este clar motivată politic ca reacție la actuala criză economică, devastatoare prin impactul asupra potențialului de dezvoltare a IMM-urilor. Creșterea preocupării factorilor politici asupra IMM-urilor s-a materializat în stabilirea unor pași operaționali pentru structurile guvernamentale din Marea Britanie. În acest sens, angajamentul politic impulsionează dezvoltarea în continuare a testului pentru IMM. Viziunea politică se află într-o perfectă armonie cu mecanismele de control și liniile directoare devenite obligatorii. Este recomandabil ca testul pentru IMM să nu devină un instrument de sine stătător, ci sa fie integrat într-un sistem care urmărește continuu raportul costuri-beneficii pentru firmele din categoria micro, mici si mijlocii.

Firesc e să admitem, că managerul firmei va poziționa potențialul întreprinderii în creștere. Însă, în dependență de impactul progresului tehnico-științific, al factorilor exogeni, întreprinderea ar putea să-și reducă potențialul productiv. În acest context, pentru asigurarea dezvoltării întreprinderii trebuie de ținut cont de nivelul financiar al firmei. Firmele cu un potențial financiar considerabil, sunt relativ mai flexibile, își pot schimba partenerii economici, fac încercări de a implementa succesele tehnico-științifice, acceptă mai ușor schimbările de structură productivă, organizatorică. Întreprinderea este viabilă, dacă își poate alinia structura produselor finale la structurile globale; își modernizează afacerile economice, de parteneriat, în interiorul întreprinderii, sistemic la ordinea zilei apare problema renovărilor, implementării inovațiilor; dacă își alege partenerii economici printre cei cu potențial și responsabilități considerabile, tinde să devină partener economic complementar; dacă întreprinderea se poate conforma fără mari pierderi la modificările cererii, ofertei globale.

Firma care se poate conforma, poate depăși cu succes problemele mai sus enumerate, este numită „întreprinderea viitorului” [164, p. 149-178]. Începând cu anul 2000, firma IBM, odată la doi ani, organizează cercetări sociologice cu managerii superiori de la cele mai prestigioase companii din lume (peste 1000). Fiecare dintre acestea trebuie să enumere acțiunile necesare ale managerilor pentru ca “firma viitorului” să poată realiza cu succes scopul scontat pe piață cel puțin pentru o perioadă de scurtă durată. Această acțiune științifică a intrat în atenția economiștilor în forma “IBM Global CEO Study”.

Succesele, insuccesele funcționării unei întreprinderi depind de un șir de factori. Aceștia pot fi stabiliți în laboratoarele științifice. Firma IBM încearcă, credem noi, cu succes să determine factorii cu impact asupra întreprinderii “Firma viitorului”, pornind de la rezultatele din laboratoarele practicienilor. Practicienii, managerii de rang superior sunt reprezentanții celor mai prestigioase companii din 40 țări, inclusiv 80% din țările cu piețe dezvoltate (established), 20% din țări cu piețe în dezvoltare (emerging); 530 de firme din 32 de ramuri.

Conform opiniilor managerilor, dotați cu experiențe, metode și situații de tot felul, “firma viitorului” va fi supusă impactului următorilor factori:

factorii pieței (cererea, oferta, prețurile); profesionalismul angajaților (profesia nu rămâne aceeași pentru o perioadă de lungă durată, studiile se fac în continuu, angajații devin absolvenți de noi și noi profesii solicitate de către întreprindere);

factorii macroeconomici (se pot modifica politicile de impozitare, firma conform unor politici trebuie să se “fracționeze” în scopul maximizării profitului, conform altor politici – firmele trebuie să fuzioneze etc.);

globalizarea (poate contribui atât la emigrarea cât și la imigrarea forței de muncă, la creșterea, reducerea cererii interne etc.);

restricțiile normative (produsele finale, fiind puse în uzul consumatorului, pot fi parțial supuse anumitor cerințe, standarde calitative sau de dimensiuni etc.);

tehnologii (schimbarea tehnologiei generează schimbări în costuri de materii prime, de muncă, unele utilaje pot deveni în “plus”, altele în “minus” etc.);

factorii socio-economici (în dependență de politicile economice, sociale ale țării, firma poate fi supusă unor cheltuieli suplimentare legate de caz de boală, de pensii etc.);

factorii ecologici (utilizarea resurselor naturale poate deveni cu plată, prețul pentru utilizarea, de exemplu, a apei, a aerului etc. poate crește considerabil sau produsele finale ale firmei pot deveni ecologic inacceptabile etc.);

factorii geopolitici (unele relații politice dintre țări se transformă în “războaie” economice, de exemplu, cu vinul din țara X se poate numai de vopsit gardurile în țara Y etc.).

În opinia managerilor de succes, fiecărui din factorii enumerați mai sus îi corespunde un anumit rang. Acesta pe parcursul timpului, sub impactul celor 9 factori, evoluează. În anul 2004, conform datelor “IBM Global CEO Study”, după nivelul de prioritate pe locul 1 (rangul 1) au fost puși factorii pieții, urmați de profesionalismul angajaților, factorii macroeconomici etc. și terminând cu factorii geopolitici (tabelul 3.3).

Tabelul 3.3. Factorii cu impact asupra întreprinderii „Firma viitorului”

Sursa: elaborat de autor în baza “IBM Global CEO Study”, p.13,

www.ihrim.org/Pubonline/Wire/Sept12/LeadingThruConnections.PDF

Peste doi ani, în anii 2006-2008 primii doi factori și-au menținut rangurile I și II; pe locul III s-au “urcat” factorii tehnologici, care în 2011 trec pe poziția II, iar în 2012 urcă deja pe I poziție; mai importante au devenit “restricțiile normative” etc. În baza mediei rangurilor “realizate” de către factori, este calculat rangul sperat. Cercetările “Global CEO Study” demonstrează că “Firma viitorului” în permanență va fi supusă schimbărilor de tot felul la care managerul trebuie să facă față. Vor putea sau nu managerii să reacționeze adecvat la toate modificările endo, exogene? O problemă deosebit de complexă și importantă în același timp este cea a inovațiilor. Inovațiile îi pot face pe unii mai “bogați”, pe alții mai “săraci”. Sub impactul progresului tehnico-științific, a produselor intelectuale, a nivelului de înaltă cultură inginerească, numărul inovațiilor (N) în timp crește, funcția N(t) – este crescătoare. Din disponibilul de inovații determinat de funcția N(t), în “Firma viitorului”, vor fi implementate doar n(t) N(t). Indicatorul , numit „Change Gap”, este o funcție descrescătoare. Altfel spus, în lume apar mai multe inovații, decât practicienii ar fi capabili să le implementeze. În acest caz, unii ar putea da “vina” pe succesele științei, intelectualilor, inovatorilor precum că “se mișcă” mult prea repede; alții ar putea afirma inversul – managerii firmelor “se mișcă” prea încet. Conform datelor “IBM Global CEO Study”, în anul 2006, indicatorul Change Gap a constituit 0,08, iar în anul 2008 – 0,22. Aici trebuie să precizăm că acest decalaj este mare în pofida necesarului mare de inovații. Inovațiile generatoare de efecte, concomitent pot crea și probleme cu care managerul nu întotdeauna se poate “descurca”. Profesionalismul angajaților, care în permanență este în creștere și schimbare, parametrii pieței, tehnologiile generate de inovatori, efectele pozitive, negative, ecologice, în ansamblu, îi creează managerului întreprinderii un mediu generator de instabilitate. Managerul în permanență este “atacat”: de preferințele cumpărătorilor; de cererea, oferta și prețurile de pe piață; de acțiunile concurenților; de numărul tot mai mare de inovații (dacă firma A nu le implementează, atunci se găsește altă firmă B care le implementează, iar firma A își creează condiții defavorabile); de factorii socio-economici; de geopolitică; de problemele ecologice; de standarde noi etc.

În aceste condiții, oare managerul ar putea găsi vreo „teorie strategică a firmei” care să-i servească “consilier”, suport științific, “ghid” pentru soluționarea problemelor enumerate? Și, totuși, problema are soluție. Managerul, angajații firmei trebuie să accepte toate schimbările, provocate de factorii enumerați, ca pe o situație firească în care se găsește întreprinderea, or schimbările se produc și se vor produce în permanență. Măiestria, iscusința, cultura inginerească îi ajută pe angajați, sistemic, să se “simtă” confortabil în mediul schimbărilor. În mediul unde se schimbă, sistemic, structura produselor finale, parametrii piețelor de desfacere, firma își revede scopurile și mijloacele de realizare a acestora. O problemă de primă importanță pentru manager este problema angajării, promovării angajaților în ierarhiile de serviciu, stimulării inovatorilor, schimbării liderilor întreprinderii.

Întreprinderea trebuie transformată de către manager în locul, câmpul, domeniul de implementare a produselor intelectuale în procesele de soluționare a problemelor firmei. Managerul, încercând aplicarea celor mai radicale inovații, tehnologii, cu anumită probabilitate, poate personal să devină inițiatorul unor schimbări. În scopul cointeresării, mobilizării inovatorilor de performanță, managerul dispune de stimulente atractive. De exemplu, inovatorilor le poate aparține o cotă-parte din rezultatele create după implementarea produselor intelectuale ale acestora. În firma viitorului managerul trebuie să transforme “arta” inovatorului într-o disciplină de studii a angajaților. Producerea ideilor (inovațiilor) trebuie să fie tot atât de firească, ca și producerea altor produse finale. Firma viitorului întotdeauna trebuie să fie gata: să tindă către schimbări; să cultive lideri talentați; să dispună de programe pentru efectuarea modificărilor în procesele de funcționare a firmei; în permanență să fie în căutarea produselor, serviciilor principial noi, fără precedente, fără analog; să devină monopolist în anumite activități, oferte, servicii. Să aducem un exemplu. Conform ”Strong 2007 results on Continued Growth and Operational Improvement”, firma ABB în a. inițiat programul „Step Change Programm”, direcționat la creșterea eficienței și reducerea costurilor [143]. În cadrul acestui program, au fost elaborate sute de activități (măsuri), realizarea cărora a permis economisiri anuale de cca 1 mlrd. dol. SUA. În anul fost inițiat programul “One Simple ABB Programm”. Acest program a exclus formele complexe de organizare a muncii, a propus forme optime de gestionare a finanțelor, a resurselor de muncă, a creat sisteme informaționale suficiente pentru adoptarea deciziilor. Firma ABB și-a propus două scopuri: automatizare maximă; cheltuieli de energie electrică minime. În așa mod, firma ABB s-a transformat în lider în procesele de automatizare, de economisire a energiei electrice.

Succesul firmei poate fi asigurat și de aplicarea metodelor din teoria informației. Managerul întreprinderii dispune de 5 variante de extindere a producției. Fiecare din variantele posibile poate fi optimă, în anumite condiții, în ceea ce privește utilizarea resurselor materiale, financiare, energetice, de muncă. Din lipsa informației suplimentare, la o primă cunoștință cu proiectele celor 5 variante, pentru manager, toate variantele pot fi acceptate cu aceeași probabilitate, adică sunt echiprobabile. Datele, cunoștințele, informațiile despre parametrii tehnici ai fiecărei variante, după fiecare studiu, se evaluează. Analiza variantelor se face pe etape (tabelul 3.4).

Tabelul 3.4. Etapele studierii variantelor posibile de dezvoltare a întreprinderii

Sursa: elaborat de autor [42, p.203].

La etapa 1: Probabilitatea acceptării fiecărei variante constituie P=0,2; i=1,2,…,5; incertitudinea constituie H= -0,2 log0,2 – 0,2 log0,2 – 0, 2 log0,2 – log0,2 – log0,2 = -5*0,2 log0,2 = – = log5 = 2,322 (bit).

La etapa 2: În urma analizei variantelor I, II, III aceste variante pot fi acceptate de către manager cu probabilitatea P1=0; P2=P3=0,3; P4=P5=0,2. Incertitudinea după etapa 2 constituie H2= -0,3 log0,3 – 0,3 log0,3 – 0,2 log0,2 – 0,2 log0,2= – 0,6 log0,3 – 0,4 log0,2= – 0,6 – 0,4 = – 0,6 + 0,4*2,322 = 1,974. După etapa 2 de analiză a variantelor posibile de reprofilare a întreprinderii incertitudinea managerului s-a redus de la 2,322 până la 1,974 bit, adică cu .

La etapa 3: După analiza complexă a tuturor variantelor, probabilitățile acceptării acestora constituie H3 = – 0,4 log0,4 – 0,3 log0,3 – 0,3 log0,3 = – 0,4 – 0,6 = 0,4*2,322 – 0,6 = 0,9288 + 1,0452 = 1,974. Etapa 3 – analiza complexă – a exclus varianta III de extindere a producției, dar nu a redus nivelul de incertitudine. Managerului îi revine în continuare de studiat variantele III, IV, V.

La etapa 4, analiza complexă corelată cu disponibilul de resurse a contribuit la creșterea probabilității de acceptare a variantei IV, lăsând fără modificări probabilitatea variantei V. Incertitudinea constituie: H4 = – 0,7 log0,7 – 0,3 log0,3 = – 0,7 – 0,3 = – 0,7 – 0,3 = 0,3584 + 0,5226 = 0,881. Studiile după etapa 4 au contribuit la reducerea incertitudinii

La etapa 5, analiza complexă corelată și cu cererea de pe piață la produsele finale ale întreprinderii, incertitudinea va constitui: H5 = – 0,8log0,8 – 0,2 log0,2 = – 0,8 – 0,2 = – 0,8 + 0,2* 2,322 = 0,2576. După analiza complexă corelată cu cererea incertitudinea s-a redus cu .

După astfel de analize managerul întreprinderii cu certitudine poate accepta sau nu varianta IV.

În concluzie, întreprinderea poate avea succes economic într-o perioadă de durată medie, dacă se poate acomoda la schimbările generate de factorii exogeni, dacă poate iniția și cu succes implementa schimbările generate din interiorul firmei. Întreprinderea nu trebuie să aștepte schimbările de structură, tehnologie și să se conformeze acestora; firma trebuie să devină autorul schimbărilor, să recolteze efectele, să devină lider în activitățile pe care le efectuează; firma trebuie să-și depășească concurenții. În acest scop, va pune accent pe creșterea numărului de inovații, va crea stimulente atractive pentru autorii inovațiilor. Munca inovatorilor se transformă într-un obiect de studiu și nu “arta” unor talente. Firma, sistemic, este inițiată în succesele științei respective la nivel fundamental, aplicativ, de proiectare, testare a produselor, serviciilor principial noi, de posibilități de producere în serie a acestora. La fel, firma sistemic își cercetează părțile vulnerabile, modalitățile de reducere a costurilor, de substituire a materiei prime, modificări organizatorice. Examinarea de către manager a variantelor posibile de dezvoltare a întreprinderilor trebuie să fie însoțită de tendințele de reducere a riscurilor, a incertitudinii. Una din modalitățile de soluționare a acestei probleme este oferită de teoria informației care, cu succes, poate fi utilizată de către managerii întreprinderilor din România.

Determinarea potențialului economic al întreprinderii nu poate fi efectuat fără a ține cont de factorii generatori de crize financiare. Creșterea nejustificată a prețurilor poate genera o criză financiară numai dacă mărfurile respective au o perioadă de existență infinit de mare. Factorii, generatori de criză: principiul “turmei”; inovațiile, apariția unor tehnologii, servicii. Globalizarea contribuie nu numai la creșterea economică, dar poate multiplica crizele locale, creșterea acestora pe plan mondial. La inițierea, desfășurarea crizelor economice pot contribui și politicile economice ale fiecărui stat. Crizele economice sunt rezultatul imperfecțiunii sistemului economiei de piață. Crizele economico-financiare nu pot fi excluse din economia mondială; sunt specifice economiei de piață. Pentru depășirea crizelor fiecare stat trebuie să-și stabilească programul său propriu de depășire a crizelor financiare inevitabile. Succesul, insuccesul economiei în ansamblu, a întreprinderii în particular, în mare măsură este determinat de structura produsului final. Mărfurile, ce servesc componente pentru asamblarea unui produs final, altele – care sunt destinate investițiilor, consumurile neproductive, au diferiți indici ce caracterizează evoluția acestora în timp. În ultimii 20-25 de ani (până la criza din 2007-2010), în publicațiile științifice, oscilațiile ciclice ale dezvoltării economice fuseseră date istoriei. Cei “sătui” erau convinși că, în viitor, economiile țărilor nu mai pot fi afectate de către crizele economice. Criza din anii 2007- readus cercetătorii în domeniul crizelor economice pe paginile revistelor științifice. Evenimentele sociale din Egipt, Libia la care pot adera și alte țări exportatoare de resurse petroliere pot prelungi durata crizei din anii 2007-2010 încă cu 2-3 ani. Crizele economice pot fi studiate doar în baza datelor statistice ale SUA. Astfel de date (tempourile evoluției investițiilor, industriei, produselor de consum curent), în profilul lunilor pentru perioada 1947-2010, în alte state sunt lipsă. Analiza datelor statistice din economia SUA permit investigatorilor să ajungă la anumite concluzii: crizele economice sunt ciclice, nu pot fi evitate; crizele sunt determinate de specificul cererii de pe piață; piețele mărfurilor pentru consum curent, de primă necesitate sunt afectate de crize, dar cu o “amplitudă a oscilațiilor” relativ mai redusă; piețele mărfurilor investiționale, cu o durată de consum de lungă durată, sunt afectate de crize oscilatorii cu un nivel de variație mai ridicat; oscilațiile crizelor de pe piețele de materii prime, în principiu, sunt “umbra” crizelor de pe piețele investiționale, de mărfuri industriale pentru consum de lungă durată. Primii, care pot sesiza, că criza economică “bate la ușă” sunt participanții de pe piețele mărfurilor de consum curent, de scurtă durată. Crizele economice sunt periodice, dar perioadele apariției acestora nu se supun anumitor legități, de exemplu cum ar fi determinate perioadele unor funcții trigonometrice. Nu crizele determină perioadele, dar anumite evenimente, „furturi” sociale generează crizele. Putem vorbi nu de periodicitatea crizelor, ci de periodicitatea evenimentelor generatoare de crize. Penuria de materii prime poate genera crize economice mondiale. Furtunile sociale din țările exportatoare de resurse energetice considerabil afectează piețele petroliere mondiale, contribuie la creșterea prețurilor. Inovațiile, de exemplu autovehiculele cu motor electric, pot contribui la inițierea unor crize economice în țările exportatoare de resurse energetice. În același timp, acestea sunt consumatoare de mărfuri din import. Deci, reducerea la mărfurile de import în țările arabe poate contribui la inițierea unei crize economice. Crizele economice mondiale pot fi inițiate nu numai de către „furtuni” sociale, ci și de „furtuni” inovaționale. Datele statistice despre evoluția indicatorilor economici sunt necesare, dar nu și suficiente. Un instrument imaginar (virtual) pentru previziunea crizelor ar putea fi balanța legăturilor dintre ramuri la nivelul mondial. O astfel de balanță nu există și e problematic să admitem că ar putea exista. Însă, pornind dintr-o astfel de ipoteză, știind dimensiunile afecțiunilor, furtunii sociale, furtunii inovaționale, cunoscând legăturile produselor afectate de către furtunile respective, cu mare precizie se poate de prognozat următoarea criză economică mondială.

Instabilitatea financiară este o proprietate imanentă a sistemului financiar. Situațiile de echilibru financiar sunt mai mult excepții, devieri sporadice de la regulă. Specificul pieței nu permite implicarea unui “arbitraj” în afacerile financiare. Pe piețele financiare acționează investitorii profesioniști, numiți raționali și investitori aparenți, numiți iraționali. Primii estimează nivelul prețurilor la justa valoare (cu o anumită aproximație); cei iraționali în estimările sale, contribuie la creșterea dispersiei prețurilor în raport cu speranța matematică a acestora. Creșterea prețurilor (economic nejustificată excesiv) contribuie la dezechilibrarea dintre disponibilul de bunuri; servicii și masa monetară, la crearea premiselor pentru reducerea acestora cu toate consecințele negative asupra dezvoltării economiei. Prețurile cresc considerabil în perioada de ascensiune a economiei. Creșterea prețurilor este determinată de raporturile dintre cerere și ofertă; care pentru diferite mărfuri sunt diferite. Variația prețurilor, în cele din urmă, converge către prețul de echilibru, dacă oferta marginală este sub cererea marginală; prețul se “distanțează” de cel de echilibru, dacă oferta marginală este supra cererii marginale. Și, fiindcă ofertanții de mărfuri dispun de mai multe posibilități de eficientizare a proceselor de producție, decât consumatorii de creștere a veniturilor, pentru majoritatea mărfurilor cererea și oferta nu pot stabili prețul de echilibru. În creșterea prețurilor nu pot fi învinuiți indivizii, subiecții, participanții la piața financiară cum, de exemplu, afirma autorul lucrării [166, p. 63-72]. Dorința de a dispune de un profit cât mai mare este firească. Însă, fiecare individ realizează atâta profit, cât îi permite piața. Creșterea prețurilor este generată nu de investitorii iraționali, de speculanți etc., ci de sistemul economiei de piață. Cererea și oferta de mărfuri de pe piață pot stabili prețul de echilibru numai în anumite condiții. Pentru majoritatea mărfurilor și serviciilor cererea și oferta nu pot stabili prețul de echilibru; contribuie la creșterea necontrolată a acestora, deci la crearea bubelor financiare. La creșterea prețurilor, în mare măsură, contribuie băncile [104, p.227], [65, p.272], [10], [97]. Investitorii raționali (care cunosc prețul real, de exemplu, a obligațiilor), fiind în minoritate după puterea de cumpărare pe piața financiară, nu sunt capabili considerabil să reducă prețurile nejustificat majorate. În anumite condiții, aceștia își pot sincroniza acțiunile de procurare a mărfurilor și, în consecință, prețurile pot să fie reduse (cu anumite consecințe negative pentru speculanți). Astfel de acțiuni de sincronizare, pentru prima dată, au fost analizate în lucrarea [46] și [104]. Aparent, s-a creat impresia, că bulele financiare sunt create de creșterea prețurilor generate de către investitorii iraționali, speculanți. În realitate, și investitorii raționali contribuie la creșterea bulelor financiare prin creșterea prețurilor. Acest lucru se întâmplă în două cazuri: nivelul de risc la diferiți investitori raționali este diferit; coeficienții de discontare a activelor financiare pentru diferiți investitori raționali este diferit, fiindcă este diferită eficiența fondurilor productive. Și fiindcă, în acest caz, bulele sunt create de către investitorii raționali, în bibliografie acestea sunt numite „bule raționale”, care în principiu cu raționalitatea nu au nimic comun; au aceleași evoluții ca și bulele ordinare: sunt inițiate, evoluează și “plesnesc” [78, p.745]. O problemă aparte pentru investitorii raționali o prezintă aurul și unele succese tehnico-științifice. Investitorii, cât de raționali nu ar fi ei, nu pot fi capabili să estimeze prețul real al aurului, care în afara utilizării acestui metal în industrie, mai poate servi mijloc de acumulare a activelor.

Succesele tehnico-științifice creează pentru investitorii raționali alte probleme. Acestea sunt generate de teorii complexe, de cercetări științifice profunde, au domenii de aplicare în practică incerte pentru investitorii raționali. De aceea, dezvoltarea științelor fundamentale, aplicative, de regulă, se face din contul statului. Investitorii raționali sunt primii care “simt” sfârșitul bulei financiare; se conduc de principiul: creșterea prețurilor într-un interval scurt de timp neapărat este “uvertura” prăbușirii prețurilor. Bulele financiare pot apărea în cazurile când marfa respectivă este de durată (exemplul aurului, imobilului); nu apar, dacă bunurile au o perioadă redusă de utilizare [145]. Altfel spus, mărfurile sezoniere de exemplu: oricât de scumpe nu ar fi, acestea nu pot iniția bule financiare. Bulele financiare sunt activitățile, care distrag activele financiare din circuitul economic pentru perioade suficient de mari, contribuie la reducerea volumului lichidităților, generează procese de reducere a prețurilor cu toate consecințele negative. Și încă o precizare: creșterea nejustificată a prețurilor la mărfurile clasice în raport cu prețul, nu contribuie la crearea bulelor financiare. În acest caz, prețurile majorate redirecționează cumpărătorii de la marfa scumpă la alte mărfuri. Însă, și în acest caz, este necesar să facem o precizare. Mărfurile sezoniere, mărfurile substituibile comercializate la prețuri nejustificat de mari (chiar în perioade scurte), pot servi “suport”, pot accelera coacerea bulelor financiare aflate încă în creștere; aceste mărfuri, separat, nu pot asigura funcționarea bulelor financiare, însă pot crea premise prielnice pentru desfășurarea crizelor financiare. Prețurile înalte (poate doar la unele mărfuri sezoniere, la unele mărfuri substituibile) nu vor fi cauza crizei financiare, dar pot servi o informație (poate falsă) despre o criză financiară posibilă. În consecință, posesorii de cele mai diverse active, de îngrijorări că acestea pot deveni mai ieftine, le scot pentru a fi comercializate, sperând la un preț curent, adică mare. Însă, o apariție explozivă de mărfuri, o penurie de cumpărători (aceștia sunt în așteptarea crizei financiare, când vor reuși să cumpere mărfurile la prețuri mult reduse) creează o nouă piață cu o nouă scară de prețuri, este procesul de “plesnire” a bulelor financiare. Cauza crizei a fost speculația care a contribuit la creșterea prețurilor; creșterea creditelor, datoriilor; pierderea încrederii de către populație față de sistemul bancar; reducerea depunerilor la bănci a resurselor financiare. Creșterea sistemică, continuă a prețurilor este uvertura crizei următoare [50]. Speculanții, comercianții, de regulă, sunt primii, care observă transformarea trendului pozitiv în trend negativ al prețurilor, sunt primii care nu vor să devină săraci, sunt primii care inițiază efectul “turmei”, după ei, împreună cu ei toți devin “victimele” bulelor financiare. Crizele financiare se desfășoară în baza teoriei, numită de către Camerer [61, p.10-11], teoria prostului mai mare: prețurile la hârtiile de valoare se mențin o perioadă de timp la nivelul unui preț constant (P0); în urma unei informații (poate dezinformații) suplimentare despre hârtiile de valoare respective, prețul începe să crească; fiecare creștere () este proporțională cu nivelul de prețuri realizat (P), adică = mp de unde = mdt; ln; P = P prețul crește exponențial. Când prețul este suficient de mare „prostul mare” (afirmația Camerer) a decis să se îmbogățească și cumpără hârtia de valoare la preț mare, după explozia bulei financiare „prostul mare” devine și mai sărac, prețul acțiunii procurate este deja zero. Crizele financiare pot fi generate și de „bulele” raționale (nu numai de hârtiile de valoare, fără valoare). Acest lucru a fost observat încă în anul 1720 [122]. Crizele financiare apar în situații, când riscul pierderilor potențiale au o probabilitate nesemnificativă [51]: când prețurile au un trend pozitiv de lungă durată [66, p.61].

La creșterea prețurilor la acțiunile corporațiilor un aport semnificativ își aduc managerii. Aceștia, fiind motivați de asigurarea succesului propriei instituții, depun eforturi pentru creșterea imaginii firmelor, a prețurilor la acțiunile firmei. Conform lui M. Mahar [111], în anii 1994-1998, în scopul creării imaginii (poate chiar false), corporațiile emit acțiuni pe care acestea le și cumpără. În această perioadă, corporațiile au emis și au cumpărat (astfel, în viziunea consumatorilor, imaginea corporațiilor este la un nivel suficient de mare) acțiuni în sumă de peste 509 mlrd. dol SUA. Astfel de activități manageriale de a crea imagini bune (dar false) contribuie la umflarea bulelor financiare. Comportamentul managerilor este motivat, aceștia inconștient contribuie la crearea bulelor financiare, aparent la creșterea succeselor corporațiilor – în realitate, la falimentul acestora [111], [134, p.467]. Momente critice pentru bulele financiare sunt create pe piață de comportamentul “turmei”, când mulți își schimbă programele de comercializare concomitent. Comportamentul turmei poate fi observat și printre analiști, care în fond reflectă ceea ce se întâmplă pe piața financiară [88, p.121], [100, p.155] și doar după “furtunile” financiare apar interpretări teoretice la cele deja întâmplate. Succesul, insuccesul întreprinderii este determinat de structura produsului final, de evoluția cererii de pe piață, de impactul progresului tehnico-științifice asupra tehnologiilor utilizate de către întreprindere. Crizele economico-financiare nu pot fi date “uitării” ca procese care s-au desfășurat în urma lipsei teoriilor economice adecvate. Nici o teorie, oricât de convingătoare nu ar fi, nu poate impune subiecții economici să nu profite de anumite situații, pentru a deveni mai bogați, fără eforturi constructive. Prognozarea factorilor, generatori de crize economico-financiare, este o activitate dificilă. Furtunile sociale, care apar în unele regiuni ale Terrei, pot fi prognozate doar cu anumite probabilități. Nu există nici un stat din lume care ar putea fi ocolit de mișcări sociale, de furtuni sociale. Globalizarea economiei mondiale, a creat premise, condiții pentru dezvoltarea economică a fiecărui stat. Concomitent, globalizarea contribuie la difuzarea și multiplicarea crizelor economico-financiare locale. Crizele economice mondiale afectează economia întreprinderii sau prin reducerea prețurilor la produsele întreprinderii, sau prin crearea unui deficit de materii prime, resurse energetice, elemente complementare în activitățile de asamblare a produselor finale. Și mai imprevizibile sunt apariția unor inovații în modificarea tehnologiilor productive, în excluderea unor produse, servicii din circuitul economic. Inovațiile, în perioada de lungă durată, contribuie la dezvoltarea economiei mondiale; în perioadele de scurtă durată – pe unii producători îi îmbogățesc, pe alții îi sărăcesc; unele investiții, făcute în tehnologiile preinovaționale, nu reușesc să fie recuperate. Echilibrul financiar, teoretic, ușor poate fi realizat; practic – nu, fiindcă în paralel cu întreprinderile cu activitate pur economică, apar activități paraeconomice (de exemplu speculațiile de la piața de acțiuni) care distrag cantități considerabile de finanțe din circuitul economic. Crizele economice sunt generate de creșterea nejustificată a prețurilor. Însă, nu orice creștere a prețurilor va conduce neapărat la crize financiare. Creșterea prețurilor este o modalitate de distrugere a finanțelor. Însă, dacă vorba e de produsele sezoniere, oricât de mare nu ar fi speculația, creșterea prețurilor la acestea nu va iniția crize financiare. Crizele financiare pot fi inițiate de creșterea nejustificată a prețurilor, în condițiile, când mărfurile respective au perioadă de utilizare infinit de mare. Un generator considerabil al crizelor financiar este principial “turmei”. O dezinformare a agenților economici, a subiecților de pe piețele de desfacere din partea unor analiști, a unor conducători de state, poate genera frică tuturor că, dacă nu-și vând activele materializate, ar putea deveni mai săraci. În condițiile când majoritatea populației se transformă în “vânzători”, iar “cumpărătorii” sunt lipsă, criza financiară “moderată” se transformă în “furtună” financiară.

3.4. Concluzii la capitolul 3

Evaluarea dezvoltării potențialului economic al întreprinderii comerciale în contextul condițiilor postaderării României este posibilă doar în baza cunoașterii cu mare certitudine a evoluției indicelui prețurilor producției industriale. În “Buletinul Statistic Lunar al Institutului Național de Statistică al Românie” astfel de date sunt lipsă. Deci, fiecare întreprindere, pornind de la specificul său, trebuie să-și elaboreze prognozele proprii ale indicilor prețurilor la nivel național. În România, prețurile producției industriale la nivel național, conform calculelor noastre, au crescut cu 6,23%. Prețurile în următoarele luni (perioade) vor crește: cu 1,8% cu probabilitatea 0,99; cu 1,4% cu probabilitatea 0,95%, cu 0,7% cu probabilitatea 0,68.

Crizele financiare au însoțit dezvoltarea economică a omenirii pe tot parcursul existenței sale, doar dimensiunile acestea au fost mai reduse, uneori locale. Practica economică argumentează afirmația: crizele economico-financiare sunt mai mult “regulă”, decât abateri de la “regulă”.

Cifra de afaceri din IMM-uri reprezintă mai mult de 58% din volumul total al cifrei de afaceri realizate în economie. Creșterea media a cifrei de afaceri obținută de IMM-uri în 2011 față de 2010 a fost de +2% în termeni reali, iar la nivelul claselor de mărime, cea mai mare creștere a înregistrat clasa întreprinderilor mici (+8,6%), urmată de clasa întreprinderilor mijlocii (+0,9%). Numai microîntreprinderile și-au diminuat cifra de afaceri în termeni reali, în 2011 față de anul anterior, respectiv cu -3,3%.

La nivelul IMM-urilor, numărul mediu de salariați pe o întreprindere este de 5,8 în România, mai mare față de media europeană care este de 4,2 salariați/întreprindere. Numărul mediu de salariați/întreprindere este de 2,1 în cazul microîntreprinderilor, 19,6 în întreprinderile mici și 101,7 în întreprinderile mijlocii. Din perspectiva sectorului de activitate, cel mai mare număr de salariați per întreprindere este angajat în industria prelucrătoare (14,2), iar cel mai redus în comerț (4,2).

Valoarea medie a productivității muncii în IMM-uri reprezintă 72% din productivitatea muncii în întreprinderile mari. Valorile de productivitate înregistrate în IMM-urile din România se situează în plaja de valori specifice pentru IMM-urile din UE 27, respectiv între 32000 euro în cazul microîntreprinderilor și 59000 euro în cazul întreprinderilor mari.

Analiza celor trei indicatori – număr de întreprinderi, număr de salariați și cifra de afaceri în IMM – relevă câteva aspecte principale care caracterizează IMM-urile din România:

există o legătură direct proporțională între acești trei indicatori, în evoluția fiecărei clase de mărime;

microîntreprinderile au fost cele mai vulnerabile în condiții de instabilitate și dificultate aduse de criza economică, fiind singurele cu pierdere a cifrei de afaceri;

clasa întreprinderilor mici a avut cea mai bună evoluție la toți indicatorii analizați.

Procesele “paraeconomice”, numite “bule financiare” sunt factorii generatori de crize financiare. Analizele cauzelor și evoluției fiecărei crize economico-financiare nu pot fi puse la baza elaborării unei teorii ce ar exclude crizele financiare. Studierea crizelor este necesară pentru a prezice apariția acestora în scopul reducerii la minim a pierderilor potențiale.

Criza financiară poate fi generată de numărul nejustificat de mare a unor întreprinderi, corporații, de prețurile excesiv de mari. Bulele financiare sunt inițiate și de progresul tehnico-științific, de inovații, tehnologii performante, acțiunile cărora provoacă o încredere deosebită în potențialii cumpărători de acțiuni. În consecință, acțiunile pot fi comercializate la prețuri nejustificat de mari, sunt inițiate distragerile de finanțe din circuitul economic și bulele financiare. Crizele financiare, în principiu pot fi prezise, dar nu și ocolite.

Firmele cu un potențial financiar considerabil sunt relativ mai flexibile, își pot schimba partenerii economic, fac încercări de a implementa succesele tehnico-științifice, acceptă mai ușor schimbările de structură productivă, organizatorică. Întreprinderea este viabilă, dacă aceasta își poate alinia structura produselor finale la structurile globale; își modernizează afacerile economice, de parteneriat; în interiorul întreprinderii, sistemic, la ordinea zilei este problema renovărilor, implementării inovațiilor; dacă se poate conforma fără mari pierderi la modificările cererii, ofertei globale. Firma, care se poate conforma, poate depăși cu succes problemele.

Întreprinderea trebuie transformată de către manager în locul, câmpul, domeniul de implementare a produselor intelectuale în procesele de soluționare a problemelor firmei. Managerul, încercând aplicarea celor mai radicale inovații, tehnologii, cu anumită probabilitate poate personal să devină inițiatorul unor schimbări. În scopul cointeresării, mobilizării inovatorilor de performanță, managerul dispune de stimulente atractive.

Succesul firmei poate fi asigurat și de aplicarea metodelor din teoria informației. Întreprinderea poate avea succes economic într-o perioadă de durată medie, dacă se poate acomoda la schimbările generate de factorii exogeni, dacă poate iniția și cu succes implementa schimbările generate din interiorul firmei. Întreprinderea nu trebuie să aștepte schimbările de structură, tehnologie și să se conformeze acestora; firma trebuie să devină autorul schimbărilor, să recolteze efectele, să devină lider în activitățile pe care le efectuează; firma trebuie să-și depășească concurenții. În acest scop, pune accent pe creșterea numărului de inovații, creează stimulente atractive pentru autorii inovațiilor, munca inovatorilor se transformă într-un obiect de studiu și nu “arta” unor talente. Una din modalitățile de soluționare a acestei probleme este oferită de teoria informației care cu succes poate fi utilizată de către managerii întreprinderilor din România.

La creșterea prețurilor acțiunile corporațiilor un aport semnificativ își aduc managerii. Aceștia, fiind motivați de asigurarea succesului propriei instituții, depun eforturi pentru creșterea imaginii firmelor, a prețurilor la acțiunile firmei. Comportamentul managerilor este motivat, aceștia inconștient contribuie la crearea bulelor financiare, aparent la creșterea succeselor corporațiilor – în realitate, la falimentul acestora.

Prognozarea factorilor, generatori de crize economico-financiare, este o activitate dificilă. Furtunile sociale, care apar în unele regiuni ale Terrei, pot fi prognozate doar cu anumite probabilități. Nu există nici un stat din lume care ar putea fi ocolit de mișcări sociale, de furtuni sociale. Globalizarea economiei mondiale, a creat premise, condiții pentru dezvoltarea economică a fiecărui stat. Concomitent, globalizarea contribuie la difuzarea și multiplicarea crizelor economico-financiare locale. Crizele economice sunt generate de creșterea nejustificată a prețurilor. Însă, nu orice creștere a prețurilor va conduce neapărat la crize financiare. Creșterea prețurilor este o modalitate de distrugere a finanțelor. Însă, dacă vorba e de produsele sezoniere, oricât de mare nu ar fi speculația, creșterea prețurilor la acestea nu va iniția crize financiare.

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI:

Cercetările științifice, practice cu referire la evaluarea dezvoltării potențialului economic al întreprinderii în condițiile postaderării au generat un șir de concluzii inclusiv:

Evaluarea dezvoltării potențialului economic al întreprinderilor comerciale românești în condițiile postaderare, când economia devine deschisă și are de concurat cu economiile țărilor din UE, trebuie să fie un studiu complex.

Potențialul productiv al întreprinderii este o funcție de multe variabile. Creșterea potențialului productiv este identică doar cu creșterea parțială în raport cu restul factorilor, depinde de calitatea și originalitatea produselor finale; de calitatea piețelor de desfacere; de nivelul prețurilor la produsele finale respective, la materiile prime; de cererea piețelor; de relațiile economice, sociale și politice cu partenerii economici; de nivelul de performanță a tehnologiilor productive, utilizate la întreprindere; de nivelul acestora la alte întreprinderi similare; de evoluția tehnologiilor productive, a structurii produselor finale; de disponibilul de date (indicatori) economice de pe piețele interne, externe; de nivelul de creativitate a angajaților întreprinderii.

Problema determinării sortimentului optim, tehnologiilor utilizate pentru confecționarea produselor finite poate fi soluționată numai după examinarea tuturor variantelor posibile; soluția optimă a problemei poate fi pusă la baza sistemului de adoptare a deciziilor și pentru alte servicii ale firmei; criteriul de optimizare nu ține de principiu, poate fi modificat în dependență de specificul problemei, poate fi înlocuit cu minim costuri sau maxim profit.

Radiografia de ansamblu a firmelor din România, la șase ani după integrarea în Uniunea Europeană și sub impactul crizei mondiale, dezvăluie o serie de inabilități și vulnerabilități ale întreprinderilor mici și mijlocii, care apar insuficient pregătite pentru a concura cu succes pe piața internă a Uniunii Europene.

Limitările IMM-urilor ce țin atât de caracteristicile generale cât și de particularitățile fiecărei clase de mărime sau sector de activitate au fost agravate în timpul crizei generalizate, întreprinderile românești fiind nevoite să evolueze într-un mediu economic neprietenos, caracterizat de dezechilibre structurale, de instabilitatea regimului fiscal și de un sistem bancar reticent la creditarea firmelor mici. Amplitudinea efectelor crizei și prelungirea lor pe mai mulți ani se traduc într-o diminuare a numărului de IMM-uri din România și pierderea locurilor de muncă aferente începând din 2009.

Contextul macroeconomic negativ s-a reflectat atât în performanțele IMM-urilor active economic, cât și în evoluția demografică a afacerilor, înregistrată în perioada 2008-2012. Datele de bilanț la începutul anului 2011, deși indicau o ușoară revenire în zona pozitivă a principalilor indicatori, ne arată că IMM-urile din România se află într-un moment de răscruce, cu o stabilitate fragilă care se manifestă diferențiat la nivelul claselor de mărime și al sectoarelor de activitate economică sau de la o regiune la alta.

IMM-urile din România și-au păstrat în ultimii ani ponderea în raport cu populația totală de întreprinderi la un nivel de 99,7% apropiat celui din UE-27. Diferențele apar la structura pe clasele de mărime, în sensul că microîntreprinderile din România au un procentaj de 88%, mai mic față de media europeană de 92,2%, iar firmele mici cumulează 10% din totalul IMM-urilor, mai mult decât ponderea de 6,5% înregistrată în UE-27.

Analiza celor doi indicatori de performanță (productivitatea și profitabilitatea), care evidențiază valori contradictorii la nivelul aceleași clase sau sector, dezvăluie situația precară a întreprinderilor mici și mijlocii din România sub aspectul eficienței și competitivității lor. În pofida vulnerabilităților care le împiedică dezvoltarea susținută, întreprinderile românești se orientează mai degrabă conjunctural într-un mediu de afaceri instabil și nepredictibil, fără să își asigure consolidarea poziției pe piață.

Nu orice creștere a prețurilor va conduce neapărat la crize financiare. Creșterea prețurilor este o modalitate de distrugere a finanțelor. Însă dacă vorba e de produsele sezoniere, oricât de mare nu ar fi speculația, creșterea prețurilor la acestea nu va iniția crize financiare. Crizele financiare pot fi inițiate de creșterea nejustificată a prețurilor, în condițiile, când mărfurile respective au perioadă de utilizare infinit de mare.

La creșterea prețurilor acțiunilor întreprinderilor un aport semnificativ își aduc managerii. Aceștia, fiind motivați de asigurarea succesului propriei instituții, depun eforturi pentru creșterea imaginii firmelor, a prețurilor la acțiunile firmei. Comportamentul managerilor este motivat, inconștient contribuind la crearea bulelor financiare, aparent la creșterea succeselor întreprinderilor – în realitate la falimentul acestora.

Soluționarea problemei științifice cu referință la perfecționarea aspectelor metodologice ale evaluării potențialului economic al societății comerciale și formularea propunerilor de fortificare a viabilității acesteia în condiții de crize economice și financiare au permis formularea unor recomandări:

În condițiile persistenței crizei economice globale, se impun mai mult ca oricând măsuri guvernamentale strategice și acțiuni coordonate pentru susținerea întreprinderilor active economic în competiția tot mai acerbă pe piața unică a Uniunii Europene, cât și pentru stimularea afacerilor și înființarea de noi firme. Pentru creșterea productivității muncii este necesar ca statul să soluționeze următoarele probleme: să stimuleze crearea piețelor perfecte, să excludă de pe piață monopolul, să asigure concurențe economice prin acte instituționale; să implementeze metode ce vor asigura dezvoltarea complexă a tuturor județelor României; să actualizeze sistemele de pregătire profesională a resurselor de muncă; să motiveze calitatea muncii, a studiilor de performanță; să asigure o securitate socială a resurselor de muncă, aflate în dificultate; să determine ramurile prioritare care sunt generatoare de succes în creșterea productivității muncii; să elaboreze programe de dezvoltare teritorială pentru toate județele, orașele, comunitățile rurale; să elaboreze mecanisme de antrenare a capitalului privat în procesele educaționale, de dezvoltare a infrastructurii productive; să elaboreze baza de date electronice naționale în profilul județelor, municipiilor, orașelor, comunelor.

Urmărind modelul țărilor cele mai performante economic, se recomandă factorilor de decizie din sectorul guvernamental, mediului academic și de afaceri, la nivel național cât și regional, să colaboreze pentru crearea unui model de sprijin complex pentru firme spin-off și high-tech în domeniul producției și serviciilor bazate pe înalta tehnologie și pe cercetare. Reper, în cazul Republicii Moldova, poate servi consultarea și implementarea proiectului Concepției de dezvoltare a antreprenoriatului inovațional elaborată de AȘM.

Potențialul economic al întreprinderilor românești poate fi amplificat, dacă se vor aloca bugete consistente pentru programe și scheme de finanțare dedicate, care să acorde sprijin financiar direct întreprinderilor mici și mijlocii orientate spre inovare, creând premise pentru constituirea, în România, a unei mase critice de întreprinderi cu potențial de creștere, în domenii de înaltă tehnologie sau bazate pe transferul rezultatelor din cercetare.

Dat fiind faptul că, în România activitățile privind educația antreprenorială sunt fragmentate, propunem abordarea sistemică (conform [25]), prin integrarea într-un „ecosistem” a educației antreprenoriale sub toate formele, începând cu programul obligatoriu din sistemul național de educație, continuând cu îmbunătățirea ofertei de pregătire la nivel universitar și formarea profesională continuă, prin implicarea parteneriatului între autorități publice, institute de învățământ, reprezentanți ai întreprinderilor.

Industria alimentară este prin tradiție, cea mai reprezentativă ramură industrială pentru IMM-urile românești având un procent de 16,7% în numărul total al firmelor din industrie. Dezvoltarea industriei alimentare este constantă și în strânsă legătură cu evoluția pozitivă a firmelor din agricultură care asigură procesarea întâi a produselor agricole. În acest scop, se recomandă managerilor să utilizeze întregul potențial oferit de Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală pentru a asigura accesul la finanțarea antreprenoriatului, în special în fazele inițiale ale afacerilor agricole din zonele rurale.

Reducerea costurilor legate de respectarea reglementărilor fiscale prin: adaptarea sistemului de administrare a taxelor; simplificarea declarațiilor fiscale; accelerarea implementării pieței unice digitale.

Asigurarea unei coordonări fiscale, astfel încât, să se elimine posibilitatea dublei impuneri sau a altor practici fiscale cu efecte negative care afectează potențialul întreprinderilor românești în piața unică și afacerile transfrontaliere sau investițiile de capital de risc transfrontalier.

Multe idei noi ale întreprinderilor de succes își au originea în activități de cercetare-dezvoltare proprii, însă ele ar trebui să beneficieze mai mult de rezultatele sistemelor de cercetare, prin sprijin dedicat. Astfel, se impune sporirea accesului întreprinderilor la mai multe informații tehnice, specifice proiectelor finanțate de programele-cadru europene de Cercetare și Dezvoltare tehnologică (PC7 și Orizont 2020).

Evaluarea dezvoltării potențialului economic al societăților comerciale productive, în contextul condițiilor postaderării României la UE, este posibilă doar în baza cunoașterii cu mare certitudine a evoluției indicelui prețurilor producției industriale. În “Buletinul Statistic Lunar” al Institutului Național de Statistică al României astfel de date sunt lipsă. Se recomandă întreprinderilor, pornind de la specificul lor, să elaboreze prognozele proprii ale indicilor prețurilor la nivel național conform modelului prezentat în teză.

Alinierea politicilor naționale la cadrul european de sprijin pentru întreprinderi și antreprenoriat este imperios necesară, având în vedere că companiile mici și mijlocii din România concurează cu cele europene pe o piață comună (piața internă a Uniunii Europene). Considerăm, că politicile guvernamentale viitoare trebuie să pornească de la o evaluare cât mai riguroasă a impactului asupra dezvoltării întreprinderilor, pe de o parte a cadrului legislativ și fiscal, introducând cât mai urgent instrumentul ”SMEs test”, iar pe de altă parte a efectului produs de intervențiile financiare publice de orice tip, prin crearea și utilizarea mecanismelor corespunzătoare de monitorizare și evaluare.

Bibliografie:

în limba română:

Anastase I. Capitalul străin în procesul de relansare economică. In: Economie și Sociologie, nr.1, 2010, p. 185-189.

Anastase (Bădulescu) I. Cu ce și când firma poate ”cuceri” piața. In: Economie și globalizare. Conferința Științifică Internațională, ediția a III-a. Constanța: Universitatea Tomis, 2011, p. 220-223.

Anastase I. O modalitate de eficientizare a funcționarii complexului agroindustrial. In: Economie și Sociologie, nr.2, 2010, p.183-188.

Anastase (Bădulescu) I. Cu privire la estimarea indicilor reali de creștere a prețurilor producției industriale. In: Economie și globalizare. Conferința Științifică Internațională, ediția a III-a. Constanța: Universitatea Tomis, 2011, p. 224-228.

Anastase (Bădulescu) I. ș.a. Potențialul firmei: un algoritm de determinare a perioadei optime de renovare a utilajelor productive. In: Economie și Sociologie, nr.3, 2010, p.128-135.

Anastase I. Perfecționarea mecanismului de restructurare a firmei comerciale. In: Lucrări științifice, UASM, Chișinău, 2010, Vol. 25(1), -Ch.: UASM, 2010, p. 51-55.

Anastase I. Potențialul economic al firmei: un algoritm de repartiție a investițiilor între întreprinderile sale. In: Economie și Sociologie, nr.4, 2010, p.26-31.

Anastase (Bădulescu) I. Viabilitatea firmei viitorului: sporirea potențialului și anticiparea schimbărilor. In: Creșterea economică în condițiile internaționalizării. Conferința Științifico-practică Internațională. Chișinău: IEFS, 2011, p. 479-482.

Anastase (Bădulescu) I., Nicolae C. Necesitatea tratării sistemice a crizei financiare. In: Economie și Sociologie, nr.2, 2011, p.114-121.

Anastase (Bădulescu) I. Estimările potențialului de dezvoltare a întreprinderii comerciale: aspectul managementului strategic. In: Analele Institutului de Economie, Finanțe și Statistică, Chișinău: IEFS, 2011, p.71-75.

Anastase (Bădulescu) I., Bocanete P. Management strategic orientativ al organizației și resurse umane. Chișinău: Complexul editorial IEFS, 2011, 190 p.

Anastase (Bădulescu) I. Factorii cu impact asupra potențialului productiv al întreprinderii. In: Management intercultural, vol.XV, nr.1(27), 2013, p.5-14.

Anuarul statistic al județului Constanța, Institutul Național de Statistică, 2009. http://www.constanta.insse.ro (accesat 28.08.2011).

Anuarul statistic al județului Constanța, Institutul Național de Statistică, 2010. http://www.constanta.insse.ro (accesat 28.08.2011).

Anuarul statistic al județului Constanța, Institutul Național de Statistică, 2011-2012. http://www.constanta.insse.ro (accesat 14.05.2013).

Bărbulescu C. Economia și gestionarea întreprinderii. București: Ed. Economica, 1995, 195 p.

Blanovschi A., Mironic A. Statul și economia: note de curs. Chișinău: Editura AAP, 2005, 202 p.

Bohatereț V.M. Teză de doctor, Iași, 2002, 286 p.

Bold I. și a. Economie funciară. București: Editura Ceres, 1984. p.92-95.

Buletinul Statistic de Prețuri, INS, nr.5, 2013. http://www.insse.ro/cms/rw/pages/buletinelunare.ro.do (accesat 12.04.2013).

Burlacu N. Sporirea eficacității gestiunii anticriză. In: Buletinul Științific al Universității de Stat „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Cahul, Științe Economice, nr.1(3), 2010, p.51-59.

Catan P., Cotelnic A. Analiza situației social-economice a sectorului agrar – parte componentă a sistemului economic național. In: Studii Economice, Revistă Științifică, An. IV, nr. 1-2 (iunie) 2010, p.12-25.

Catan P. Managementul sporirii eficienței economice a potențialului de producere în sectorul agrar. Chișinău: Print-Caro SRL, 2009, 282 p.

Catan P., Țurcanu P. Analiza situației social-economice a sectorului agrar – parte componentă a sistemului economic național. In: Studii Economice, Revistă Științifică, An. IV, nr. 1-2 (iunie) 2010, p.56-69.

Clark R. B. Crearea universităților antreprenoriale: direcții de transformare organizațională. București: Ed. Paideia, 2000, p.200.

Concepția de dezvoltare a antreprenoriatului inovaâional în republica Moldova. http://www.asm.md/?go=transparenta_decizionala&n=1&new_language=0 (accesat 5.09.2010).

Durant W. Civilizații istorisite. București: Ed. Prietenii Cărții, vol.8, 2004, p.l05-130.

Ioniță I., Studii de fezabilitate pentru fundamentarea proiectelor de investiții. București: Ed. Economică, 1999, p.78.

Malița M. Aurul cenușiu. Cluj Napoca: Editura Dacia, 1971, p.86-98.

Maxim E. Diagnosticarea și evaluarea organizațiilor. Iași: Ed. Sedcom Libris, 2004, p. 312.

McCollum J., Bănacu, C.S. Management de proiect. O abordare practică. București: Ed.Universitară, 2005, p.29.

Onofrei A. Perfecționarea mecanismului utilizării potențialului rural al muncii în perioada de tranziție. In: Conferința științifică republican ”Comunitățile rurale și renașterea satului”, AȘM, Chișinău, 2005, p.153-154.

Parmacli D., Stratan A. Eficiența economică a producției agricole. Chișinău, IEFS, 2010, 112 p.

Săvoiu G. Un mod științific de gândire. București: Ed. Universitară, 2007, p. 367-413.

Săvoiu G. Proiecte cu finanțare externă. Pitești: Independența, 2006, p.2-5.

Stan S. Evaluarea întreprinderilor necotate. București: Ed. Tribuna Economică, 2000, 179 p.

Stratan A., Anastase I. Factorii emergenți inovațiilor în contextul unui ritm accelerat al globalizării. In: Economie și Sociologie, nr.1, 2011, p.26-31.

Șavga L., Șavga G., Surugiu T. Visions Concerning the Modernization of Consumer Co-Operation and the Increase of its Impact upon the Socio-Economic Development of the Republic of Moldova. In: Review of International Comparative Management, 2012, vol. 13, issue 3, p. 394-410.

Șerban M. Probleme noastre sociale agrare. București, 1914, p.72.

Teaci D., Bonitarea terenurilor agricole. București: Ceres, 1970, p.68.

Timofti E., Popa D. Eficiența mecanismului economic în sectorul agrar. Chișinău, IEFS, 2009, 343 p.

în limba engleză:

Anastase (Bădulescu) I. Necessary prerequisite for ensuring the economic success of the enterprise. In: ”Quality – access to success” Journal, nr.125, Bucharest: RSQA, 2011, p. 201-204.

Anastase (Bădulescu) I. Republic of Moldova's Foreign Trade: Quality Specialization. In: Macro and micro trends in international relations and political sciences. International scientific conference. Iași: Lumen, 2012, p. 13-21.

Anastase (Bădulescu) I. The factors of financial crisis. In: Journal of International Scientific Publications: Economy & Business, Volume 6, Part 4, 2012, p.255-261.

2007 Was the year of the Omni Consumer According to IBM Analysis, press-release IBM, 2008, http://www-03.ibm.com/press/us/en/pressrelease/23000.wss (accesat 19.09.2011).

Abreu D., Brunnermeier M. Bubbles and Crashes, In: Econometrica, 71(1), 2003, p.173-204.

Angi Ma Wong. Been There, Done That: 16 Secrets of Success for Entrepreneurs, Pacific Heritage Books. (introduction by Tom O'Malia), 1997, 220 p.

Arthur C. An Approach to the Study of Entrepreneurship, In: Journal of Economic History, VoI. 6 (Supplement) reprinted in 1953 by Frederic C. Lane and Jelle C. Riesmersma, eds., Enterprise as an Secular Change: Readings in Economic History, 1946, Chapter II; p.183-84.

Barth J.R. U.S. Subprime Mortgage Market Meltdown. 14th Dubrovnik Economic Conference of the Croatian National Bank, June 25-28, 2008, Dubrovnik, Croatia. http://business.auburn.edu/~barthjr/Presentations/Subprime% 20Mortgage%20Market%20Meltdown%20Dubrovnik_6-17-2008.pdf(accesat 19.09.2009)

Baruch B. My own story. Buccaneer Books, Cutchogue N.Y., 1993, 337 p.

Bates D. The Crash of ’87: Was it expected? The Evidence from Options Markets, In: Journal of Finance, 46(3), 1991, p.1009-1044.

Bell R., Blitz A. Paths to Success: Three Ways to Innovate Your Business Model. IBM Institute for Business Value (June), 2007, p.5-6.

Benmelech E., Dlugosz J. The Alchemy of CDO Credit Ratings: Working Paper. In: Journal of Monetary Economics, Elsevier, nr. 56, 2009, p.617–634.

Blackburn R. The Subprime Crisis. In: New Left Review, 2008, p.63-106.

Blake D. Financial market Analysis. L.: McGraw Hill Book Company, 2000, 640 p.

Blanchard O. The Crisis: Basic Mechanisms and Appropriate policies, In: CESifo Forum. 2009. 1011. p. 3-14.

Blanchard O., Watson M. Bubbles, Rational Expectations and Financial Markets. In: Crises in the Economics and Financial Structure, Lexington, 1982, p.295-316.

Bloomberg. April 21. IMF Says Global Losses from Credit Crisis May Hit $ 4.1 Trillion, 2009. http://www.bloomberg.com/apps/news?pid=newsarchive&sid=au6DSAGEQJrY (accesat 21.05.2009).

Bunde A., Kantelhardt J. Diffusion and Conduction in Percolation. In: Diffusion in Condensed Matters. Berlin/Heidelberg: Springer, 2005, p. 895-914.

Busenitz L., Bamey J. Differences between entrepreneurs and managers in large organizations, Journal of Business Venturing, vol. 12, 1997, p.105-124.

Camerer C. Taxi Drivers and Beauty Contests. In: Engineering and Science, nr.1, 1997, p.10-19.

Cantillon R. Essay on the Nature of Commerce, translated in 1755, by H. Higgs, London: Macmillan, 1931, p.123-124.

Carton R.B, Hofer C.W., Meeks M.D. The Entrepreneur and Entrepreneurs – Operational Definitions of their Role in Society. International Council for Small Business conference, Singapore, 1998, p.1-11.

Cole A. Business Enterprise in its Social Setting, Harvard University Press, Boston, 1959, p.23.

D’Avolio G. The Market for Borrowing Stock. In: Journal of Financial Economics. Elsevier, vol. 66(2-3), 2002, p.271-306.

Dreman, D., Lufkin E. Investor overreaction: Evidence that its basis is psychological. In: Psychology and Financial Markets, nr.1, 200, p.61-75.

Drucker P. Entrepreneurship in Business Enterprise, In: Journal of Business Policy, vol 1., 1970, p.3-13.

Drucker P. Innovation and entrepreneurship, New York, NY: Harper Perennial, 1985, p. 68.

Drucker P. Managing for results, New York: Harper & Row, 1964, p.19.

EEAG (European Economic Advisory Group). The EEAG Report on the European Economy 2009, Munich: EEAG and CESifo, 2009, p.6-7.

Engle E.M, Lord R.G. 1997 Implicit theories, self-schemas, and leader exchange. Academy of Management Journal 40(4), p. 988-1010.

Ennen E., Richter A. The Whole Is More Than the Sum of Its Parts – Or Is It? A Review of the Empirical Literature on Complementarities in Organizations, European Business School, Research Paper Series 09-07, 2009, 42 p.

Ensley M.D., Carland J.W. Investigating the existence of the lead entrepreneur, In: Journal of Small Business Management, October, Vol. 38, No. 4., 2000, p.59-77.

Expanding the Innovation Horizon: The Global CEO Study 2006, 2008 IBM. Institute for Business Value. http://www.lbm.com/services/ceo2006 (accesat la 12.04.2012).

Faber M. Tomorrow’s Gold. Asia’s Age of Discovery. CLSA Books; Hong Kong, 2008, 378 p.

Felton A., Reinhart C. (eds.) The First Global Financial Crisis of the 21st Century. London: A VoxEU.org publication, Centre for Economic Policy Research, 2008, 390 p.

Fisher I. The Debt-deflation Theory of Great Depressions. In: Econometrica. 1933. 1. p.337-357.

Flood R., Garber P. Market fundamentals vs. Price Bubbles: The First Tests, Journal of Political Economy, 88(4), 1980, p.745-770.

Fuller J., Jensen M. Just Say No To Wall Street, In: Journal of Applied Corporate Finance. 14(4), 2002, p.41-46.

Garriga C., Gavin W., Schlagenhauf D. Recent Trends in Homeownership. In: Federal Reserve Bank of St. Louis Review, 2006, p.397-411.

Gartner W. What are we talking about when we talk about entrepreneurship? In: Journal of Business Venturing, Vol. 5, Issue l, 1990, p.l5-28.

Global Reach Local Presence, Li&Fung Limited, http://www.lifung.com/engnetworkmap,phph (accesat la 10.04.2011).

Greenlaw D., Hatzius J., Kashyao A., Shin H. Leveraged Losses: Lessons from the Mortgage Market Meltdown. US Monetary Policy Forum Conference. February, 2008, 114 p.

Grinblatt M. Titman Sh., Russ W. Momentum Investment Strategies, Portfolio Performance, and Herdin: A Study of Mutual Fund Behavior, In: American Economic Review. 75(5), 1995, p.1276-1302.

Hanna D. Higher Education in an Era of Digital Competition: Emerging Organizational Models, In: Journal of Asynchronous Learing Networks (JALN), 2(1), 1998, p.66-95.

Hebert R.F., Link A.N. The entrepreneur. Mainstream views and radical critiques. New York: Praeger, 1982, 196 p..

Hisrich Robert D., Peters Michael P. Entrepreneurship, Vth Ed. McGraw-Hill Companies, 2002, p.36.

Hong H., Kubik J. and Solomon A. Security Analysts’ Career Concerns and Herding of Earnings Forecasts, In: RANG Journal of Economics, 31(1), 2000, p.121-144.

Howkins J. The Creative Economy: How People Make Money From Ideas, Penguin, 2001, p.155-158.

Hsieh D. Chaos and Nonlinear Dynamics: Application to Financial Markets. In: The Journal of Finance, Vol. 46. Nr. 5, 1991, p.1839-1877. http://finance.martinsewell.com/stylized-facts/nonlinearity/Hsieh1991.pdf (accesat 12.04.2012)

International Monetary Fund, Global Financial Stability Report. Washington, October 2009, 251 p., http://www.imf.org/external/pubs/ft/gfsr/2009/02/pdf/text.pdf (accesat 12.04.2012).

Jensen M. How stock options reward managers for destroying value and what to do about it. In: Harvard NOM Research Paper, Nr.04-27, 2001, http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=480401 (accesat 12.04.2012).

Kapur Ferris J., Juliano J. The Growth Triathlon: Growth via Course, Capability and Conviction. IMB Institute for Business Value, XII, 2004, 80 p.

Katz J.A. The Chronology and intellectual trajectory of American entrepreneurship education 1876-1999, In: Journal of Business Venturing, 18(2), 2003, p.283-300.

Katz J.A, Shepherd D.A. Advances in the study of entrepreneurship firm emergence and growth – Volume 7. Topic: Corporate Entrepreneurship. Amsterdam: Elsevier, 2004, p.1-6.

Kilby P. Entrepreneurship and Economic Development, New York: Free Press, 1971, 384 p.

Kindleberger C. Manias, Panics and Crashes: A history of financial Crises: N.Y.: J. Wiley, 2001, 304 p.

Kindleberger C. A financial history of Western Europe. Routledge: New Ed edition, 2007, 304 p.

Kindleberger C., Lafargue J.-P. (eds.) Financial Crises, Theory, History, and Policy. Cambridge: Cambridge University Press, 1982, p.162.

Klein A. A Direct Test of the Cognitive Bias Theory of Share Price Reversals, In: Journal of Accounting and Economics, 13(2), 1990, p.155-166.

Knudsen T., Levinthal D.A. Alternative generation and alternative evaluation. In: Organization Science 18 (1), 2007, p. 39-54.

Koprinarov B. Entrepreneurship Risk in the Market Economy: Principles and Methods of Management, 2005, p. 86-102.

Krugman P. The Return of Depression Economics. L.: Penguin Books, 2008, 192 p.

Lamont O., Thaler R. Can the Market Add and Subtract? Mispricing in Tech Stock Carve-Outs, In: Journal of Political Economy, 111(2), 2003, p.227-268.

Lee S. Auction-Rate Securities: Bidder Remorse. NERA Economic Consulting, 2008, 31 p. http://www.mmc.com/knowledgecenter/NERA_PUB_Auction_Rate_Securities.pdf. (accesat 14.10.2012).

Leonhardt D. Be Warned: Mr. Bubble's Worried Again. In: New York Times. August 21, 2005. www.nytimes.com/2005/08/21/business/yourmoney/21real.html?pagewanted=all (accesat 14.10.2012)

Li&Fung Group, http://www.lifunggroup.com/front/html (accesat 23.08.2010).

Lucas R. Macroeconomic Priorities. In: American Economic Review, Vol. 93, nr.1, 2003, p.1-14.

Lux T. Financial Power Laws: Empirical Evidence, Models, and Mechanism. In: Economics Working Papers, Christian-Albrechts-University of Kiel, Department of Economics, 2006, 38 p.

Lux T., Sornette D. On Rational Speculative Bubbles and Fat Trails. In: Journal of Money, Credit and Banking, 2002. Vol. 34. Nr. 3, p.589-610.

Mahar M. Bull: A History of the Boom and Bust. Harper Collins Publishers; N.Y., 2004, 528 p.

Mantegna R., Stanley H.E. An introduction to Econophysics. Cambridge University Press, 2000, 162 p.

McClelland D. The achieving society. Princeton: Van Nostrand, 1961, 532 p.

McDonald D.J., Thornton D.L. A Primer on the Mortgage Market and Mortgage Finance. In: Federal Reserve Bank of St. Louis Review, 2008, p.31-45.

McGrattan E.R., Prescott E.C. The 1929 Stock Market: Irving Fisher Was Right. In: International Economic Review, Vol.45, Nr.4, November, 2004, p.991-1009.

Merriam-Webster. Online Dictionary. http://www.merriam-webster.com/dictionary/entrepreneur (accesat 15.03.2010).

Minsky H.P. Can it Happen Again? Essays in Instability and Finance, Armonk. NY: M.E. Sharpe, 1982, 301 p.

Minsky H.P. Stabilizing an Unstable Economy. McGraw-Hill Professional, 2008, 350 p.

Mizen P. The Credit Crunch of 2007-2008: A Discussion of the Background, Market Reactions, and Policy Responses, In: Federal Reserve Bank of St. Louis Review. 2008, p.531-567.

Nafziger W. Economic Development. 5th edition, Cambridge: University Press, 2012, 856 p.

Nafziger W. The Economics of Developing Countries, 3th edition, Prentice-Hall, New Iersey, 1997, 630 p.

Neal L. The Rise of Financial Capitalism: International Capital Markets in the Age of Reason, Cambridge University Press; Cambridge, UK, 1993, 292 p.

Nicholas Piramal Announces Drug Development Agreement with Eli Lilly and Company: Collaboration Represents a New Clinical Development Model, 2007, http://www.nicholaspiramal.com/mediapr40htm/ (accesat 17.03.2011).

Phelan S.E., Lewin P. Arriving at a strategic theory of the firm. In: International Journal of Management Reviews, 2, 2000, p.304-323.

Pinchot G. Intrapreneuring: Why you Don't Have to Leave the Company to Become an Entrepreneur. Harper & Row, New York, 1985, 368 p.

Pohle G., Hittner J. Attaining Sustainable Growth through Corporate Social Responsibility. IBM Institute for Business Value (February), White paper, 2008, 20 p.

Reinhart C., Rogoff K. This Time is Different. Princeton: Princeton University Press, 2009, 512 p.

Robert L. Formaini. The Engine of Capitalist Process: Entrepreneurs in Economic Theory, In: Economic and Financial Policy Review, Federal Reserve Bank of Dallas, 2001, p.2-11.

Ropke I. The entrepreneurial university: innovation, academic knowledge creation and regional development in a globalized economy. Philipps-Universitat Marburg, Germany, 1998, p.1-19, http://etc.online.uni-marburg.de/etc1/010.pdf (accesat 12.04.2013).

Rumelt R. Toward a strategic theory of the firm. In: Competitive Strategic Management, Lamb R (ed.). Prentice-Hall: Englewood Cliffis, NJ. 1984, p. 556-570.

Sahimi M. Percolation Phase Transition. In: Encyclopedia of Complexity and systems Science. Berlin/Heidelberg: Springer, 2009, 794 p.

Santos J.F. All Managers have a theory of the firm. Faculdade de Economie e Gestão. Universidade Catolica Portuguesa, Working Paper No 97-005, 1997, 68 p.

Say J.B. A Treatise on Political Economy; or the Production, Distribution, and Consumption of Wealth, translated in 1880, from the fourth edition of the French, by C. R. Prinsep, M.A, Batoche Books: Kitchener, 2001, 269 p.

Scharfstein D., Stein J. Herd Behavior and Investment. In: American Economic Review, 80(3), 1990, p.465-479.

Schumpeter J. The theory of economic development: An inquiry into profits, capital, credit, interest, and the business cycle, Transaction Publishers, 1982, 244 p.

Shane S., Venkataraman S. The promise of entrepreneurship as a field of research. In: Academy of Management Review, 25(1), 2000, p.217-226.

Shapero A. The Displaced, Uncomfortable Entrepreneur. In: Psychology Today, November, 1975, p.8-13.

SME test implementation. http://www.europarl.europa.eu/sme_test_implementation_en.pdf (accesat 24.06.2011)

Shiller R. Irrational Exuberance. Princeton NJ: Princeton University Press, second edition, 2005, 340 p.

Sornette D. Why Stock Markets Crash: Critical Events in Complex Financial Systems. Princeton University Press, 2011, 449 p.

Soros G. America Must Face up to the Dangers of Derivatives. In: Financial Times, Friday, April 23, 2010. http://www.ft.com/cms/s/0/707ef202-4e3d-11df-b48d-00144feab49a.html#axzz2bHrl4Z1r (accesat 24.06.2012).

Stauffer D. Classical Percolation. In: Lecture Notes in Physics (Series), Vol. 762, Berlin Heidelberg: Springer, 2009, p.1-19.

Strong 2007 Results on Continued Growth and Operational Improvement. Press-release, 14.02.2008. www.abb.com/cawp/seitp202/402891eccf6a8cdcc12573e20038dd15.aspx (accesat 14.02.2010).

Teresa da Silva Lopes, Mark Casson. Entrepreneurship, Brands and the Development of Global Business, In: Working Papers, Centre for Globalization Research, No.2 (September 2007), p.5-6.

Tirole J. On the Possibility of Speculation under Rational Expectations. In: Econometrica, 50(5), 1982, p.1163-1182. http://healy.econ.ohio-state.edu/pubfiles/infomkts/litreview/Tirole%20-%20On%20the%20Possibility%20of%20Speculation%20under%20RE%2082.pdf (accesat 24.06.2012).

What Went Wrong with Economics. In: The Economist, July 18th – 24th, 2009, http://www.economist.com/node/14031376 (accesat 24.06.2012).

Want to mobilize a world of on-demand talent? InnoCentive. http://www.innocentive.com (accesat 19.06.2009)

Welch I. Herding Among Security Analysts. In: Journal of Financial Economics, 58(3), 2000, p.369-396.

Wheelock D.C. Changing the Rules: State Mortgage Foreclosure Moratoria During the Great Depression, In: Federal Reserve Bank of St. Louis Review, 2008, p.569-583.

Wheelock D.C. The Federal Response to Home Mortgage Distress: Lessons from the Great Depression, In: Federal Reserve Bank of St. Louis Review, 2008, p.133-148.

Williamson O. E. The Theory of the Firm as Governance Structure: From Choice to Contract. In: Journal of Economic Perspectives 16 (3), 2002, p 171–195.

Wired Magazine. Recipe for Disaster: The Formula that Killed Wall Street, February 23, 2009. http://www.wired.com/techbiz/it/magazine/17-03/wp_quant?currentPage=all (accesat 24.06.2012).

Woo C., Cooper A, Dunkelberg W. The Development and Interpretation of Entrepreneurial Typologies, In: Journal of Business Venturing, Vol. 6, No 2, 1990, p. 93-114.

Xenakis J. A Primer on Financial Engineering and Structured Finance, 2008. http://www.generationaldynamics.com/cgi-bin/D.PL?d=ww2010.i.cdo080123 (accesat 23.02.2011).

Zhao H., Seibert S.E. The Big Five personality dimensions and entrepreneurial status: A meta-analytical review. In: Journal of Applied Psychology, 91, 2006, p.259-271.

în limba franceză:

Zaharia S. Université dans la Société UNISO – L'Université moteur du developpement regional en Europe, Bucharest: Ed. Paideia, 2003, p.190 -199.

în limba rusă:

Акулич И.Л.. Математическое программирование в примерах и задачах, Высшая школа, Москва, 1986, 320 с.

Бухвалов А.В., Катькало В.С. Эволюция теории фирмы и ее значения для исследований менеджмента, In: Российский журнал менеджмента 3(1), 2005, p. 75-84.

Вернерфельт Б. Ресурсная трактовка фирмы. In: Вестник Санкт-
Петербургского университета. Серия Менеджмент, Вып. 1, 2006, c.103-118.

Годовые отчеты Eli Lilly and Ca. 2002-2007. http://www.pharm-cis.com/?id=3876 (accesat 22.08.2008).

Грант Р.М. Ресурсная теория конкурентных преимуществ: практические выводы для формулирования стратегии, Вестник Санкт-Петербургского университета., сер. Менеджмент. 3, 2003, c.47-76.

Катькало В.С. Эволюция теории стратегического управления, СПб ГУ: и, 2008, c.548.

Клейнер Г.Б. Наноэкономика и теория фирм, In: Вестник Воронежского унив. Серия “Экономика и управления”, (2), 2004, c.99-123.

Корнильев К. Г. Предприятие будущего: результаты глобального исследования компании IMB, RJM T7, nr. 1, 2009, c.149-178.

Тамбовцев В. Л. Стратегическая теория фирмы: состояния и возможное развитие. In: Российский журнал менеджмента, N.1, 2010, c.5-40.

Чирковa Е.В. Анатомия финансового пузыря. In: Экономическая политика, nr.1, Москва, 2010, c.81-97.

Шаститко А.Е. Концентрация производства: условия, факторы, политика, M: ТЕИС, 2001, c.182-183.

Зейдл К. Двенадцать причин для финансового кризиса. In: Экономический Журнал ВШЭ, nr. 1, 2010, c.122-133.

ANEXE

Anexa 1

Interpretarea criteriilor de decizii pentru determinarea riscului investițional (elaborat de autor)

Continuare (pe orizontală)

Valori absolute și relative ale întreprinderilor economice în profilul activităților în anii 2008-2011, jud. Constanța

Sursa: elaborat de autor în baza datelor din Anuarele Statistice ale jud. Constanța, a.2009-2012

Anexa 3

Activitatea întreprinderilor jud. Constanța în perioada 2008-2011

Sursa: calculele autorului în baza indicatorilor economici preluați din Anuarele Statistice ale jud.Constanța pe anii 2009-2012

Tabelul A3.1. Indicatorii specifici pentru întreprinderile productive din clasa (0-9)

Unui procent din numărul întreprinderilor din clasa (0-9), care constituie 17,81% din totalul întreprinderilor, îi revin 1,14% din personalul întreprinderilor de această clasă. Întreprinderile mici, cu un personal de până la 9 angajați, sunt cele mai mari “consumatoare” de forță de muncă. Odată cu creșterea numărului salariaților din firme “consumul” de muncă se reduce. Întreprinderilor cu un personal de (0-9); (10-49); (50-249); (250+) le revin indicatori specifici respectiv: 1,14; 1,06; 1,03; 0,87 procente de “consum” de personal (Tabelul A3.1- A3.4).

Continuare Anexa 3

Tabelul A3.2. Indicatorii specifici pentru întreprinderile productive din clasa (10-49)

În profilul întreprinderilor cu (0-9), (10-49), (50-249), (250+) cifra de afaceri are o altă evoluție: 0,81; 0,64; 0,87; 1,3 procente din totalul cifrei de afaceri. Cu mici excepții se poate de afirmat că în județul Constanța după nivelul produsului final (cifra de afaceri) mai eficiente sunt întreprinderile cu 250 și peste angajați (Tabelul A3.1- A3.4).

Tabelul A3.3. Indicatorii specifici pentru întreprinderile productive din clasa (50-249)

Continuare Anexa 3

Nu este secund nici indicatorul investițiilor brute. Firmele din clasele (0-9), (10-49), (50-249), (250+) în jud. Constanța au realizat investigații specifice: 1,49; 0,97; 0,96; 1,3 procente din investigațiile totale. Investigații considerabile fac întreprinderile cu un număr mare de angajați. (Tabelul A3.1- A3.4)

Tabelul A3.4. Indicatorii specifici pentru întreprinderile productive din clasa (250+)

În clasele (0-9), (10-49), (50-249), (250+) diferite sunt și cuantumul produsului final ce revine la un angajat: 0,71; 0,59; 0,85; 1,55 mln lei. Firmele cu un număr mic de angajați sunt consumatoare de investiții și cu o eficiență redusă. (Tabelul A3.1- A3.4) Investițiile 0,93: 1,51 – este repetată evoluția cifrei de afaceri. Acestea au fost caracteristicile activităților productive ale întreprinderilor din jud. Constanța, a. 2008-2011.

Alte caracteristice pot fi constatate pentru activitățile prestării serviciilor.

Continuare Anexa 3

Tabelul A3.5. Indicatorii specifici pentru întreprinderile productive din clasa (0-9)

Indicatorii întreprinderilor mici, ocupate cu prestări servicii se raportă ca 1:0,97:1,04:0,89 sau 1,03:1:1,07:0,92. (Tabelul A3.5)

Tabelul A3.6. Indicatorii specifici pentru întreprinderile productive din clasa (10-49)

Continuare Anexa 3

Tabelul A3.7. Indicatorii specifici pentru întreprinderile productive din clasa (50-249)

Tabelul A3.8. Indicatorii specifici pentru întreprinderile productive din clasa (250+)

Continuare Anexa 3

Tabelul A3.9. Indicatorii întreprinderilor productive în profilul claselor după numărul de angajați

Notă: elaborat de autor în baza datelor din Anexa 4

Constatăm în baza indicatorilor specifici pentru întreprinderile productive (j=1,2,3,4,5) din clasa cu numărul de angajați (0-9), perioada 2008-2011, că unei întreprinderi îi revin numai 1,14 angajați; 0,81% din cifra de afaceri și 1,49% din investițiile brute; unui procent al personalului întreprinderii îi revin 0,71% din cifra de afaceri, 1,3% din investițiile brute. (Tabelul A3.1)

Continuare Anexa 3

Tabelul A3.10. Indicatorii întreprinderilor prestării servicii în profilul claselor după numărul de angajați

Din numărul din clasa (0-9) de întreprinderi, 17,81% sunt ocupate cu activități productive, 82,19% cu prestări servicii; din clasele (10-49); (50-249); (250+) cu prestări servicii sunt ocupate respective 66,05; 53,73; 33,59 procente. Pentru fiecare din indicatori: numărul întreprinderilor, personalul întreprinderilor, cifra de afaceri, investițiile brute mărimile indicatorii, odată cu creșterea numărului angajaților, indicatorii respective descresc. (Tabelul A3.10) Unei întreprinderi mici, ocupate cu prestări servicii îi revine respectiv 0,97; 1,04; 0,89 procente din personal, cifra de afaceri, investițiile brute; unui angajat îi revine 1,07; 0,9 procente din cifra de afaceri, investițiile brute.

Continuare Anexa 3

Tabelul A3.11. Indicatorii specifici ale întreprinderilor din clasa (0-9)

Tabelul A3.12. Indicatorii specifici ale întreprinderilor din clasa (10-49)

Continuare Anexa 3

Tabelul A3.13. Indicatorii specifici ale întreprinderilor din clasa (50-249)

Tabelul A3.14. Indicatorii specifici ale întreprinderilor din clasa (250+)

Anexa 4

Valori absolute, relative ale indicatorilor economici în profilul activităților pe clase

de mărimi, locuri de performanță, în anii 2008-2011, jud.Constanța

Sursa: elaborată de autor în baza datelor din Anuarele Statistice ale jud. Constanța, a.2009-2012.

Anexa 5

Dinamica principalilor indicatori statistici la nivelul jud. Constanța

(sinteza autorului)

Oricât de diverse nu ar fi fluxurile export-import, acestea pot fi clasificate după specificul executării operațiilor portuare. Pornind de la dinamica principalelor indicatori, portul Constanța își poate direcționa investițiile în scopul extinderii (sau nu) a dotărilor tehnice. Sub impactul celor mai diverși factori exogeni, endogeni, întreprinderile comerciale își modifică structura și volumul producției. Întreprinderile comerciale la rândul lor, activează în mediul de afaceri al tuturor afacerilor economice și, de regulă, se complementează. Fiecare întreprindere are nevoie de prognoza evoluției indicatorilor economici proprii, a tendințelor generale.

Exprimarea evoluției principalilor indicatori la nivelul jud. Constanța prin ecuații de regresii de forma , în baza datelor statistice, oferă managerilor întreprinderilor, inclusiv a celor din portul Constanța, informații necesare, utile pentru elaborarea propriilor prognoze.

Autorul, pentru fiecare din cei 47 indicatori economici a elaborat sistemul de ecuații normale, ecuațiile de regresii, au fost determinați coeficienții de corelații, dispersia și prognoza fiecărui indicator pentru perioada următoare (Anexa 6).

Indicatorii examinați pot fi grupați după nivelul de abateri de la media aritmetică. Un șir de indicatori (exportul de mărfuri, total; de produse ale industriei chimice: din lemn; din materiale plastice, cauciucuri și articole din acestea; din fontă, fier și oțel; din metale comune și articole din acestea; de mașini și aparate de înregistrat sau de reprodus sunetul și imaginea; de produse alimentare, băuturi și tutun; importul de bunuri: din lemn, hârtie, carton și articole din acestea; de piei crude, tăbăcite etc.; exporturi din animale și produse animaliere; de animale vii; produse vegetale; de produse minerale; de combustibil; importul de materii plastice și articole din acestea; de produse diverse ale industriei chimice; de materiale-cauciuc) pot fi înlocuiți cu mediile aritmetice ale valorilor respective din perioadele precedente. Restul indicatorilor economici pot fi prognozați după cum urmează:

exportul de materiale textile și articole din acestea , sistemul de ecuații normale – , coeficientul de corelație R=0,62; abaterea medie pătratică , prognoza evoluției –391,4≤Y≤986,03 cu probabilitatea 0,68,

-1080,04≤Y≤1674,72 cu probabilitatea 0,95 și -1479,48≤Y≤2074,16 cu probabilitatea 0,49.

Continuare Anexa 5

Semnul minus din prognoză poate fi interpretat: în perioadele precedente exportul de materiale textile nu este “monoton” crescător, este supus unor variații, abateri, oscilații considerabile, prognoza constituie Y= 297,34 (mii euro);

importul de mărfuri, articole și accesorii de îmbrăcăminte tricotate și croșetate , sistemul de ecuații normale – , coeficientul de corelație R=0,77, abaterea medie pătratică , prognoza evoluției 721,99≤Y≤1066,69 cu probabilitatea 0,99, 549,64≤Y≤1239,04 cu probabilitatea 0,95 și 449,68≤Y≤1339 cu probabilitatea 0,68, prognoza pentru perioada următoare constituie (mii euro);

importul de mărfuri, articole din piatră, ipsos, ciment ceramică, sticlă , coeficientul de corelație R=0,73, abaterea medie pătratică , prognoza evoluției 390,63≤Y≤756,23 cu probabilitatea 0,68, 207,83≤Y≤939,03 cu probabilitatea 0,99, prognoza pentru perioada următoare (mii euro);

importul de articole și accesorii de îmbrăcăminte, altele decât tricotajele , sistemul de ecuații normale , coeficientul de corelație R=0,64, abaterea pătratică , prognoza evoluției 531,7≤Y≤948,44 cu probabilitatea 0,68, 323,33≤Y≤1156,81 cu probabilitatea 0,95, 202,48≤Y≤1277,66 cu probabilitatea 0,99, prognoza pentru următoarea perioadă (mii euro);

importul de materiale textile și articole din acestea , sistemul de ecuații normale , coeficientul de corelație R=0,72, abaterea pătratică , prognoza evoluției 2025,58≤Y≤2780,4 cu probabilitatea 0,68, 1648,14≤Y≤3157,82 cu probabilitatea 0,95, 1429,24≤Y≤3376,72 cu probabilitatea 0,99, prognoza pentru următoarea perioadă (mii euro);

Continuare Anexa 5

importul de articole și accesorii de îmbrăcăminte altele decât tricotate sau croșetate , sistemul de ecuații normale , coeficientul de corelație R=0,66, abaterea pătratică , prognoza evoluției -553,61≤Y≤787,41 cu probabilitatea 0,68, -1224,1≤Y≤1457,9 cu probabilitatea 0,95 și -1613≤Y≤1846,82 cu probabilitatea 0,99, semnul minus – exportul este supus unor oscilații, variații considerabile, prognoza pentru următoarea perioadă (mii euro);

importul de produse ceramice , sistemul de ecuații normale , coeficientul de corelație R=0,86, abaterea pătratică , prognoza evoluției 1,26≤Y≤238,34 cu probabilitatea 0,68 -117,28≤Y≤356,88 cu probabilitatea 0,95, -186,03≤Y≤425,63 cu probabilitatea 0,99, semnul minus – importul este supus oscilațiilor considerabile, prognoza pentru următoarea perioadă (mii euro);

exportul de semințe și fructe oleaginoase, plante industriale, paie și furaje , sistemul de ecuații normale , coeficientul de corelație R=0,57, abaterea pătratică , prognoza evoluției -274,8≤Y≤946,8 cu probabilitatea 0,68, -785,62≤Y≤1557,6 cu probabilitatea 0,95, -1239,89≤Y≤1911,89 cu probabilitatea 0,99, semnul minus – oscilațiile sunt considerabile, prognoza pentru următoarea perioadă (mii euro);

exportul de preparate de carne și pește , sistemul de ecuații normale , coeficientul de corelație R=0,84, abaterea pătratică , prognoza evoluției 249,6≤Y≤429,58 cu probabilitatea 0,68, 159,6≤Y≤519,57 cu probabilitatea 0,95 107,42≤Y≤571,76 cu probabilitatea 0,99, prognoza pentru următoarea perioadă (mii euro);

importuri de lemn , sistemul de ecuații normale , coeficientul corelație R=0,73, abaterea pătratică , prognoza evoluției 82,03≤Y≤167,95 cu probabilitatea 0,67, 39,07≤Y≤210,91 cu probabilitatea 0,95, 14,15≤Y≤235,83 cu probabilitatea 0,99, prognoza pentru următoarea perioadă (mii euro);

importuri de extracte, coloranți , sistemul de ecuații normale , coeficientul de corelație R=0,58, abaterea pătratică , prognoza evoluției -0,41≤Y≤889,53 cu probabilitatea 0,68, 445,38≤Y≤1334,5 cu probabilitatea 0,95, -703,46≤Y≤1592,58 cu probabilitatea 0,99, semnul minus – variații considerabile, prognoza pentru următoarea perioadă (mii euro);

un interes deosebit pentru managerii din firmele comerciale, turistice îl prezintă prognozele numărului turiștilor: sosiri în scopuri turistice în principalele structuri de primire turistică cu funcție de cazare turistică pe tipuri de structuri de primire , sistemul de ecuații normale , coeficientul de corelație R= 0,4 confirmă faptul că numărul sosirilor pe parcursul perioadelor se păstrează la același nivel, pentru prognoză poate fi utilizată media aritmetică a sosirilor din perioadele precedente.

Anexa 6

Dinamica principalilor indicatori: ecuațiile de regresie (calculele autorului)

Continuare Anexa 6

Continuare Anexa 6

Continuare Anexa 6

Continuare Anexa 6

Continuare Anexa 6

Continuare Anexa 6

Continuare Anexa 6

Continuare Anexa 6

Continuare Anexa 6

Continuare Anexa 6

Anexa 7

Modelul determinării structurii optime a produselor finite, venit maxim

sau, regrupând termenii din funcția veniturilor totale F, obținem:

Valoarea maximă a funcției-scop F poate fi determinată dacă sunt respectate condițiile:

sau .

Continuare Anexa 7

Aceste restricții pot fi scrise și interpretate în felul următor:

Tabelul A7.1. Datele inițiale necesare pentru elaborarea modelului economico-matematic

Sursa: elaborat de autor.

Bibliografie:

în limba română:

Anastase I. Capitalul străin în procesul de relansare economică. In: Economie și Sociologie, nr.1, 2010, p. 185-189.

Anastase (Bădulescu) I. Cu ce și când firma poate ”cuceri” piața. In: Economie și globalizare. Conferința Științifică Internațională, ediția a III-a. Constanța: Universitatea Tomis, 2011, p. 220-223.

Anastase I. O modalitate de eficientizare a funcționarii complexului agroindustrial. In: Economie și Sociologie, nr.2, 2010, p.183-188.

Anastase (Bădulescu) I. Cu privire la estimarea indicilor reali de creștere a prețurilor producției industriale. In: Economie și globalizare. Conferința Științifică Internațională, ediția a III-a. Constanța: Universitatea Tomis, 2011, p. 224-228.

Anastase (Bădulescu) I. ș.a. Potențialul firmei: un algoritm de determinare a perioadei optime de renovare a utilajelor productive. In: Economie și Sociologie, nr.3, 2010, p.128-135.

Anastase I. Perfecționarea mecanismului de restructurare a firmei comerciale. In: Lucrări științifice, UASM, Chișinău, 2010, Vol. 25(1), -Ch.: UASM, 2010, p. 51-55.

Anastase I. Potențialul economic al firmei: un algoritm de repartiție a investițiilor între întreprinderile sale. In: Economie și Sociologie, nr.4, 2010, p.26-31.

Anastase (Bădulescu) I. Viabilitatea firmei viitorului: sporirea potențialului și anticiparea schimbărilor. In: Creșterea economică în condițiile internaționalizării. Conferința Științifico-practică Internațională. Chișinău: IEFS, 2011, p. 479-482.

Anastase (Bădulescu) I., Nicolae C. Necesitatea tratării sistemice a crizei financiare. In: Economie și Sociologie, nr.2, 2011, p.114-121.

Anastase (Bădulescu) I. Estimările potențialului de dezvoltare a întreprinderii comerciale: aspectul managementului strategic. In: Analele Institutului de Economie, Finanțe și Statistică, Chișinău: IEFS, 2011, p.71-75.

Anastase (Bădulescu) I., Bocanete P. Management strategic orientativ al organizației și resurse umane. Chișinău: Complexul editorial IEFS, 2011, 190 p.

Anastase (Bădulescu) I. Factorii cu impact asupra potențialului productiv al întreprinderii. In: Management intercultural, vol.XV, nr.1(27), 2013, p.5-14.

Anuarul statistic al județului Constanța, Institutul Național de Statistică, 2009. http://www.constanta.insse.ro (accesat 28.08.2011).

Anuarul statistic al județului Constanța, Institutul Național de Statistică, 2010. http://www.constanta.insse.ro (accesat 28.08.2011).

Anuarul statistic al județului Constanța, Institutul Național de Statistică, 2011-2012. http://www.constanta.insse.ro (accesat 14.05.2013).

Bărbulescu C. Economia și gestionarea întreprinderii. București: Ed. Economica, 1995, 195 p.

Blanovschi A., Mironic A. Statul și economia: note de curs. Chișinău: Editura AAP, 2005, 202 p.

Bohatereț V.M. Teză de doctor, Iași, 2002, 286 p.

Bold I. și a. Economie funciară. București: Editura Ceres, 1984. p.92-95.

Buletinul Statistic de Prețuri, INS, nr.5, 2013. http://www.insse.ro/cms/rw/pages/buletinelunare.ro.do (accesat 12.04.2013).

Burlacu N. Sporirea eficacității gestiunii anticriză. In: Buletinul Științific al Universității de Stat „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Cahul, Științe Economice, nr.1(3), 2010, p.51-59.

Catan P., Cotelnic A. Analiza situației social-economice a sectorului agrar – parte componentă a sistemului economic național. In: Studii Economice, Revistă Științifică, An. IV, nr. 1-2 (iunie) 2010, p.12-25.

Catan P. Managementul sporirii eficienței economice a potențialului de producere în sectorul agrar. Chișinău: Print-Caro SRL, 2009, 282 p.

Catan P., Țurcanu P. Analiza situației social-economice a sectorului agrar – parte componentă a sistemului economic național. In: Studii Economice, Revistă Științifică, An. IV, nr. 1-2 (iunie) 2010, p.56-69.

Clark R. B. Crearea universităților antreprenoriale: direcții de transformare organizațională. București: Ed. Paideia, 2000, p.200.

Concepția de dezvoltare a antreprenoriatului inovaâional în republica Moldova. http://www.asm.md/?go=transparenta_decizionala&n=1&new_language=0 (accesat 5.09.2010).

Durant W. Civilizații istorisite. București: Ed. Prietenii Cărții, vol.8, 2004, p.l05-130.

Ioniță I., Studii de fezabilitate pentru fundamentarea proiectelor de investiții. București: Ed. Economică, 1999, p.78.

Malița M. Aurul cenușiu. Cluj Napoca: Editura Dacia, 1971, p.86-98.

Maxim E. Diagnosticarea și evaluarea organizațiilor. Iași: Ed. Sedcom Libris, 2004, p. 312.

McCollum J., Bănacu, C.S. Management de proiect. O abordare practică. București: Ed.Universitară, 2005, p.29.

Onofrei A. Perfecționarea mecanismului utilizării potențialului rural al muncii în perioada de tranziție. In: Conferința științifică republican ”Comunitățile rurale și renașterea satului”, AȘM, Chișinău, 2005, p.153-154.

Parmacli D., Stratan A. Eficiența economică a producției agricole. Chișinău, IEFS, 2010, 112 p.

Săvoiu G. Un mod științific de gândire. București: Ed. Universitară, 2007, p. 367-413.

Săvoiu G. Proiecte cu finanțare externă. Pitești: Independența, 2006, p.2-5.

Stan S. Evaluarea întreprinderilor necotate. București: Ed. Tribuna Economică, 2000, 179 p.

Stratan A., Anastase I. Factorii emergenți inovațiilor în contextul unui ritm accelerat al globalizării. In: Economie și Sociologie, nr.1, 2011, p.26-31.

Șavga L., Șavga G., Surugiu T. Visions Concerning the Modernization of Consumer Co-Operation and the Increase of its Impact upon the Socio-Economic Development of the Republic of Moldova. In: Review of International Comparative Management, 2012, vol. 13, issue 3, p. 394-410.

Șerban M. Probleme noastre sociale agrare. București, 1914, p.72.

Teaci D., Bonitarea terenurilor agricole. București: Ceres, 1970, p.68.

Timofti E., Popa D. Eficiența mecanismului economic în sectorul agrar. Chișinău, IEFS, 2009, 343 p.

în limba engleză:

Anastase (Bădulescu) I. Necessary prerequisite for ensuring the economic success of the enterprise. In: ”Quality – access to success” Journal, nr.125, Bucharest: RSQA, 2011, p. 201-204.

Anastase (Bădulescu) I. Republic of Moldova's Foreign Trade: Quality Specialization. In: Macro and micro trends in international relations and political sciences. International scientific conference. Iași: Lumen, 2012, p. 13-21.

Anastase (Bădulescu) I. The factors of financial crisis. In: Journal of International Scientific Publications: Economy & Business, Volume 6, Part 4, 2012, p.255-261.

2007 Was the year of the Omni Consumer According to IBM Analysis, press-release IBM, 2008, http://www-03.ibm.com/press/us/en/pressrelease/23000.wss (accesat 19.09.2011).

Abreu D., Brunnermeier M. Bubbles and Crashes, In: Econometrica, 71(1), 2003, p.173-204.

Angi Ma Wong. Been There, Done That: 16 Secrets of Success for Entrepreneurs, Pacific Heritage Books. (introduction by Tom O'Malia), 1997, 220 p.

Arthur C. An Approach to the Study of Entrepreneurship, In: Journal of Economic History, VoI. 6 (Supplement) reprinted in 1953 by Frederic C. Lane and Jelle C. Riesmersma, eds., Enterprise as an Secular Change: Readings in Economic History, 1946, Chapter II; p.183-84.

Barth J.R. U.S. Subprime Mortgage Market Meltdown. 14th Dubrovnik Economic Conference of the Croatian National Bank, June 25-28, 2008, Dubrovnik, Croatia. http://business.auburn.edu/~barthjr/Presentations/Subprime% 20Mortgage%20Market%20Meltdown%20Dubrovnik_6-17-2008.pdf(accesat 19.09.2009)

Baruch B. My own story. Buccaneer Books, Cutchogue N.Y., 1993, 337 p.

Bates D. The Crash of ’87: Was it expected? The Evidence from Options Markets, In: Journal of Finance, 46(3), 1991, p.1009-1044.

Bell R., Blitz A. Paths to Success: Three Ways to Innovate Your Business Model. IBM Institute for Business Value (June), 2007, p.5-6.

Benmelech E., Dlugosz J. The Alchemy of CDO Credit Ratings: Working Paper. In: Journal of Monetary Economics, Elsevier, nr. 56, 2009, p.617–634.

Blackburn R. The Subprime Crisis. In: New Left Review, 2008, p.63-106.

Blake D. Financial market Analysis. L.: McGraw Hill Book Company, 2000, 640 p.

Blanchard O. The Crisis: Basic Mechanisms and Appropriate policies, In: CESifo Forum. 2009. 1011. p. 3-14.

Blanchard O., Watson M. Bubbles, Rational Expectations and Financial Markets. In: Crises in the Economics and Financial Structure, Lexington, 1982, p.295-316.

Bloomberg. April 21. IMF Says Global Losses from Credit Crisis May Hit $ 4.1 Trillion, 2009. http://www.bloomberg.com/apps/news?pid=newsarchive&sid=au6DSAGEQJrY (accesat 21.05.2009).

Bunde A., Kantelhardt J. Diffusion and Conduction in Percolation. In: Diffusion in Condensed Matters. Berlin/Heidelberg: Springer, 2005, p. 895-914.

Busenitz L., Bamey J. Differences between entrepreneurs and managers in large organizations, Journal of Business Venturing, vol. 12, 1997, p.105-124.

Camerer C. Taxi Drivers and Beauty Contests. In: Engineering and Science, nr.1, 1997, p.10-19.

Cantillon R. Essay on the Nature of Commerce, translated in 1755, by H. Higgs, London: Macmillan, 1931, p.123-124.

Carton R.B, Hofer C.W., Meeks M.D. The Entrepreneur and Entrepreneurs – Operational Definitions of their Role in Society. International Council for Small Business conference, Singapore, 1998, p.1-11.

Cole A. Business Enterprise in its Social Setting, Harvard University Press, Boston, 1959, p.23.

D’Avolio G. The Market for Borrowing Stock. In: Journal of Financial Economics. Elsevier, vol. 66(2-3), 2002, p.271-306.

Dreman, D., Lufkin E. Investor overreaction: Evidence that its basis is psychological. In: Psychology and Financial Markets, nr.1, 200, p.61-75.

Drucker P. Entrepreneurship in Business Enterprise, In: Journal of Business Policy, vol 1., 1970, p.3-13.

Drucker P. Innovation and entrepreneurship, New York, NY: Harper Perennial, 1985, p. 68.

Drucker P. Managing for results, New York: Harper & Row, 1964, p.19.

EEAG (European Economic Advisory Group). The EEAG Report on the European Economy 2009, Munich: EEAG and CESifo, 2009, p.6-7.

Engle E.M, Lord R.G. 1997 Implicit theories, self-schemas, and leader exchange. Academy of Management Journal 40(4), p. 988-1010.

Ennen E., Richter A. The Whole Is More Than the Sum of Its Parts – Or Is It? A Review of the Empirical Literature on Complementarities in Organizations, European Business School, Research Paper Series 09-07, 2009, 42 p.

Ensley M.D., Carland J.W. Investigating the existence of the lead entrepreneur, In: Journal of Small Business Management, October, Vol. 38, No. 4., 2000, p.59-77.

Expanding the Innovation Horizon: The Global CEO Study 2006, 2008 IBM. Institute for Business Value. http://www.lbm.com/services/ceo2006 (accesat la 12.04.2012).

Faber M. Tomorrow’s Gold. Asia’s Age of Discovery. CLSA Books; Hong Kong, 2008, 378 p.

Felton A., Reinhart C. (eds.) The First Global Financial Crisis of the 21st Century. London: A VoxEU.org publication, Centre for Economic Policy Research, 2008, 390 p.

Fisher I. The Debt-deflation Theory of Great Depressions. In: Econometrica. 1933. 1. p.337-357.

Flood R., Garber P. Market fundamentals vs. Price Bubbles: The First Tests, Journal of Political Economy, 88(4), 1980, p.745-770.

Fuller J., Jensen M. Just Say No To Wall Street, In: Journal of Applied Corporate Finance. 14(4), 2002, p.41-46.

Garriga C., Gavin W., Schlagenhauf D. Recent Trends in Homeownership. In: Federal Reserve Bank of St. Louis Review, 2006, p.397-411.

Gartner W. What are we talking about when we talk about entrepreneurship? In: Journal of Business Venturing, Vol. 5, Issue l, 1990, p.l5-28.

Global Reach Local Presence, Li&Fung Limited, http://www.lifung.com/engnetworkmap,phph (accesat la 10.04.2011).

Greenlaw D., Hatzius J., Kashyao A., Shin H. Leveraged Losses: Lessons from the Mortgage Market Meltdown. US Monetary Policy Forum Conference. February, 2008, 114 p.

Grinblatt M. Titman Sh., Russ W. Momentum Investment Strategies, Portfolio Performance, and Herdin: A Study of Mutual Fund Behavior, In: American Economic Review. 75(5), 1995, p.1276-1302.

Hanna D. Higher Education in an Era of Digital Competition: Emerging Organizational Models, In: Journal of Asynchronous Learing Networks (JALN), 2(1), 1998, p.66-95.

Hebert R.F., Link A.N. The entrepreneur. Mainstream views and radical critiques. New York: Praeger, 1982, 196 p..

Hisrich Robert D., Peters Michael P. Entrepreneurship, Vth Ed. McGraw-Hill Companies, 2002, p.36.

Hong H., Kubik J. and Solomon A. Security Analysts’ Career Concerns and Herding of Earnings Forecasts, In: RANG Journal of Economics, 31(1), 2000, p.121-144.

Howkins J. The Creative Economy: How People Make Money From Ideas, Penguin, 2001, p.155-158.

Hsieh D. Chaos and Nonlinear Dynamics: Application to Financial Markets. In: The Journal of Finance, Vol. 46. Nr. 5, 1991, p.1839-1877. http://finance.martinsewell.com/stylized-facts/nonlinearity/Hsieh1991.pdf (accesat 12.04.2012)

International Monetary Fund, Global Financial Stability Report. Washington, October 2009, 251 p., http://www.imf.org/external/pubs/ft/gfsr/2009/02/pdf/text.pdf (accesat 12.04.2012).

Jensen M. How stock options reward managers for destroying value and what to do about it. In: Harvard NOM Research Paper, Nr.04-27, 2001, http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=480401 (accesat 12.04.2012).

Kapur Ferris J., Juliano J. The Growth Triathlon: Growth via Course, Capability and Conviction. IMB Institute for Business Value, XII, 2004, 80 p.

Katz J.A. The Chronology and intellectual trajectory of American entrepreneurship education 1876-1999, In: Journal of Business Venturing, 18(2), 2003, p.283-300.

Katz J.A, Shepherd D.A. Advances in the study of entrepreneurship firm emergence and growth – Volume 7. Topic: Corporate Entrepreneurship. Amsterdam: Elsevier, 2004, p.1-6.

Kilby P. Entrepreneurship and Economic Development, New York: Free Press, 1971, 384 p.

Kindleberger C. Manias, Panics and Crashes: A history of financial Crises: N.Y.: J. Wiley, 2001, 304 p.

Kindleberger C. A financial history of Western Europe. Routledge: New Ed edition, 2007, 304 p.

Kindleberger C., Lafargue J.-P. (eds.) Financial Crises, Theory, History, and Policy. Cambridge: Cambridge University Press, 1982, p.162.

Klein A. A Direct Test of the Cognitive Bias Theory of Share Price Reversals, In: Journal of Accounting and Economics, 13(2), 1990, p.155-166.

Knudsen T., Levinthal D.A. Alternative generation and alternative evaluation. In: Organization Science 18 (1), 2007, p. 39-54.

Koprinarov B. Entrepreneurship Risk in the Market Economy: Principles and Methods of Management, 2005, p. 86-102.

Krugman P. The Return of Depression Economics. L.: Penguin Books, 2008, 192 p.

Lamont O., Thaler R. Can the Market Add and Subtract? Mispricing in Tech Stock Carve-Outs, In: Journal of Political Economy, 111(2), 2003, p.227-268.

Lee S. Auction-Rate Securities: Bidder Remorse. NERA Economic Consulting, 2008, 31 p. http://www.mmc.com/knowledgecenter/NERA_PUB_Auction_Rate_Securities.pdf. (accesat 14.10.2012).

Leonhardt D. Be Warned: Mr. Bubble's Worried Again. In: New York Times. August 21, 2005. www.nytimes.com/2005/08/21/business/yourmoney/21real.html?pagewanted=all (accesat 14.10.2012)

Li&Fung Group, http://www.lifunggroup.com/front/html (accesat 23.08.2010).

Lucas R. Macroeconomic Priorities. In: American Economic Review, Vol. 93, nr.1, 2003, p.1-14.

Lux T. Financial Power Laws: Empirical Evidence, Models, and Mechanism. In: Economics Working Papers, Christian-Albrechts-University of Kiel, Department of Economics, 2006, 38 p.

Lux T., Sornette D. On Rational Speculative Bubbles and Fat Trails. In: Journal of Money, Credit and Banking, 2002. Vol. 34. Nr. 3, p.589-610.

Mahar M. Bull: A History of the Boom and Bust. Harper Collins Publishers; N.Y., 2004, 528 p.

Mantegna R., Stanley H.E. An introduction to Econophysics. Cambridge University Press, 2000, 162 p.

McClelland D. The achieving society. Princeton: Van Nostrand, 1961, 532 p.

McDonald D.J., Thornton D.L. A Primer on the Mortgage Market and Mortgage Finance. In: Federal Reserve Bank of St. Louis Review, 2008, p.31-45.

McGrattan E.R., Prescott E.C. The 1929 Stock Market: Irving Fisher Was Right. In: International Economic Review, Vol.45, Nr.4, November, 2004, p.991-1009.

Merriam-Webster. Online Dictionary. http://www.merriam-webster.com/dictionary/entrepreneur (accesat 15.03.2010).

Minsky H.P. Can it Happen Again? Essays in Instability and Finance, Armonk. NY: M.E. Sharpe, 1982, 301 p.

Minsky H.P. Stabilizing an Unstable Economy. McGraw-Hill Professional, 2008, 350 p.

Mizen P. The Credit Crunch of 2007-2008: A Discussion of the Background, Market Reactions, and Policy Responses, In: Federal Reserve Bank of St. Louis Review. 2008, p.531-567.

Nafziger W. Economic Development. 5th edition, Cambridge: University Press, 2012, 856 p.

Nafziger W. The Economics of Developing Countries, 3th edition, Prentice-Hall, New Iersey, 1997, 630 p.

Neal L. The Rise of Financial Capitalism: International Capital Markets in the Age of Reason, Cambridge University Press; Cambridge, UK, 1993, 292 p.

Nicholas Piramal Announces Drug Development Agreement with Eli Lilly and Company: Collaboration Represents a New Clinical Development Model, 2007, http://www.nicholaspiramal.com/mediapr40htm/ (accesat 17.03.2011).

Phelan S.E., Lewin P. Arriving at a strategic theory of the firm. In: International Journal of Management Reviews, 2, 2000, p.304-323.

Pinchot G. Intrapreneuring: Why you Don't Have to Leave the Company to Become an Entrepreneur. Harper & Row, New York, 1985, 368 p.

Pohle G., Hittner J. Attaining Sustainable Growth through Corporate Social Responsibility. IBM Institute for Business Value (February), White paper, 2008, 20 p.

Reinhart C., Rogoff K. This Time is Different. Princeton: Princeton University Press, 2009, 512 p.

Robert L. Formaini. The Engine of Capitalist Process: Entrepreneurs in Economic Theory, In: Economic and Financial Policy Review, Federal Reserve Bank of Dallas, 2001, p.2-11.

Ropke I. The entrepreneurial university: innovation, academic knowledge creation and regional development in a globalized economy. Philipps-Universitat Marburg, Germany, 1998, p.1-19, http://etc.online.uni-marburg.de/etc1/010.pdf (accesat 12.04.2013).

Rumelt R. Toward a strategic theory of the firm. In: Competitive Strategic Management, Lamb R (ed.). Prentice-Hall: Englewood Cliffis, NJ. 1984, p. 556-570.

Sahimi M. Percolation Phase Transition. In: Encyclopedia of Complexity and systems Science. Berlin/Heidelberg: Springer, 2009, 794 p.

Santos J.F. All Managers have a theory of the firm. Faculdade de Economie e Gestão. Universidade Catolica Portuguesa, Working Paper No 97-005, 1997, 68 p.

Say J.B. A Treatise on Political Economy; or the Production, Distribution, and Consumption of Wealth, translated in 1880, from the fourth edition of the French, by C. R. Prinsep, M.A, Batoche Books: Kitchener, 2001, 269 p.

Scharfstein D., Stein J. Herd Behavior and Investment. In: American Economic Review, 80(3), 1990, p.465-479.

Schumpeter J. The theory of economic development: An inquiry into profits, capital, credit, interest, and the business cycle, Transaction Publishers, 1982, 244 p.

Shane S., Venkataraman S. The promise of entrepreneurship as a field of research. In: Academy of Management Review, 25(1), 2000, p.217-226.

Shapero A. The Displaced, Uncomfortable Entrepreneur. In: Psychology Today, November, 1975, p.8-13.

SME test implementation. http://www.europarl.europa.eu/sme_test_implementation_en.pdf (accesat 24.06.2011)

Shiller R. Irrational Exuberance. Princeton NJ: Princeton University Press, second edition, 2005, 340 p.

Sornette D. Why Stock Markets Crash: Critical Events in Complex Financial Systems. Princeton University Press, 2011, 449 p.

Soros G. America Must Face up to the Dangers of Derivatives. In: Financial Times, Friday, April 23, 2010. http://www.ft.com/cms/s/0/707ef202-4e3d-11df-b48d-00144feab49a.html#axzz2bHrl4Z1r (accesat 24.06.2012).

Stauffer D. Classical Percolation. In: Lecture Notes in Physics (Series), Vol. 762, Berlin Heidelberg: Springer, 2009, p.1-19.

Strong 2007 Results on Continued Growth and Operational Improvement. Press-release, 14.02.2008. www.abb.com/cawp/seitp202/402891eccf6a8cdcc12573e20038dd15.aspx (accesat 14.02.2010).

Teresa da Silva Lopes, Mark Casson. Entrepreneurship, Brands and the Development of Global Business, In: Working Papers, Centre for Globalization Research, No.2 (September 2007), p.5-6.

Tirole J. On the Possibility of Speculation under Rational Expectations. In: Econometrica, 50(5), 1982, p.1163-1182. http://healy.econ.ohio-state.edu/pubfiles/infomkts/litreview/Tirole%20-%20On%20the%20Possibility%20of%20Speculation%20under%20RE%2082.pdf (accesat 24.06.2012).

What Went Wrong with Economics. In: The Economist, July 18th – 24th, 2009, http://www.economist.com/node/14031376 (accesat 24.06.2012).

Want to mobilize a world of on-demand talent? InnoCentive. http://www.innocentive.com (accesat 19.06.2009)

Welch I. Herding Among Security Analysts. In: Journal of Financial Economics, 58(3), 2000, p.369-396.

Wheelock D.C. Changing the Rules: State Mortgage Foreclosure Moratoria During the Great Depression, In: Federal Reserve Bank of St. Louis Review, 2008, p.569-583.

Wheelock D.C. The Federal Response to Home Mortgage Distress: Lessons from the Great Depression, In: Federal Reserve Bank of St. Louis Review, 2008, p.133-148.

Williamson O. E. The Theory of the Firm as Governance Structure: From Choice to Contract. In: Journal of Economic Perspectives 16 (3), 2002, p 171–195.

Wired Magazine. Recipe for Disaster: The Formula that Killed Wall Street, February 23, 2009. http://www.wired.com/techbiz/it/magazine/17-03/wp_quant?currentPage=all (accesat 24.06.2012).

Woo C., Cooper A, Dunkelberg W. The Development and Interpretation of Entrepreneurial Typologies, In: Journal of Business Venturing, Vol. 6, No 2, 1990, p. 93-114.

Xenakis J. A Primer on Financial Engineering and Structured Finance, 2008. http://www.generationaldynamics.com/cgi-bin/D.PL?d=ww2010.i.cdo080123 (accesat 23.02.2011).

Zhao H., Seibert S.E. The Big Five personality dimensions and entrepreneurial status: A meta-analytical review. In: Journal of Applied Psychology, 91, 2006, p.259-271.

în limba franceză:

Zaharia S. Université dans la Société UNISO – L'Université moteur du developpement regional en Europe, Bucharest: Ed. Paideia, 2003, p.190 -199.

în limba rusă:

Акулич И.Л.. Математическое программирование в примерах и задачах, Высшая школа, Москва, 1986, 320 с.

Бухвалов А.В., Катькало В.С. Эволюция теории фирмы и ее значения для исследований менеджмента, In: Российский журнал менеджмента 3(1), 2005, p. 75-84.

Вернерфельт Б. Ресурсная трактовка фирмы. In: Вестник Санкт-
Петербургского университета. Серия Менеджмент, Вып. 1, 2006, c.103-118.

Годовые отчеты Eli Lilly and Ca. 2002-2007. http://www.pharm-cis.com/?id=3876 (accesat 22.08.2008).

Грант Р.М. Ресурсная теория конкурентных преимуществ: практические выводы для формулирования стратегии, Вестник Санкт-Петербургского университета., сер. Менеджмент. 3, 2003, c.47-76.

Катькало В.С. Эволюция теории стратегического управления, СПб ГУ: и, 2008, c.548.

Клейнер Г.Б. Наноэкономика и теория фирм, In: Вестник Воронежского унив. Серия “Экономика и управления”, (2), 2004, c.99-123.

Корнильев К. Г. Предприятие будущего: результаты глобального исследования компании IMB, RJM T7, nr. 1, 2009, c.149-178.

Тамбовцев В. Л. Стратегическая теория фирмы: состояния и возможное развитие. In: Российский журнал менеджмента, N.1, 2010, c.5-40.

Чирковa Е.В. Анатомия финансового пузыря. In: Экономическая политика, nr.1, Москва, 2010, c.81-97.

Шаститко А.Е. Концентрация производства: условия, факторы, политика, M: ТЕИС, 2001, c.182-183.

Зейдл К. Двенадцать причин для финансового кризиса. In: Экономический Журнал ВШЭ, nr. 1, 2010, c.122-133.

ANEXE

Anexa 1

Interpretarea criteriilor de decizii pentru determinarea riscului investițional (elaborat de autor)

Continuare (pe orizontală)

Valori absolute și relative ale întreprinderilor economice în profilul activităților în anii 2008-2011, jud. Constanța

Sursa: elaborat de autor în baza datelor din Anuarele Statistice ale jud. Constanța, a.2009-2012

Anexa 3

Activitatea întreprinderilor jud. Constanța în perioada 2008-2011

Sursa: calculele autorului în baza indicatorilor economici preluați din Anuarele Statistice ale jud.Constanța pe anii 2009-2012

Tabelul A3.1. Indicatorii specifici pentru întreprinderile productive din clasa (0-9)

Unui procent din numărul întreprinderilor din clasa (0-9), care constituie 17,81% din totalul întreprinderilor, îi revin 1,14% din personalul întreprinderilor de această clasă. Întreprinderile mici, cu un personal de până la 9 angajați, sunt cele mai mari “consumatoare” de forță de muncă. Odată cu creșterea numărului salariaților din firme “consumul” de muncă se reduce. Întreprinderilor cu un personal de (0-9); (10-49); (50-249); (250+) le revin indicatori specifici respectiv: 1,14; 1,06; 1,03; 0,87 procente de “consum” de personal (Tabelul A3.1- A3.4).

Continuare Anexa 3

Tabelul A3.2. Indicatorii specifici pentru întreprinderile productive din clasa (10-49)

În profilul întreprinderilor cu (0-9), (10-49), (50-249), (250+) cifra de afaceri are o altă evoluție: 0,81; 0,64; 0,87; 1,3 procente din totalul cifrei de afaceri. Cu mici excepții se poate de afirmat că în județul Constanța după nivelul produsului final (cifra de afaceri) mai eficiente sunt întreprinderile cu 250 și peste angajați (Tabelul A3.1- A3.4).

Tabelul A3.3. Indicatorii specifici pentru întreprinderile productive din clasa (50-249)

Continuare Anexa 3

Nu este secund nici indicatorul investițiilor brute. Firmele din clasele (0-9), (10-49), (50-249), (250+) în jud. Constanța au realizat investigații specifice: 1,49; 0,97; 0,96; 1,3 procente din investigațiile totale. Investigații considerabile fac întreprinderile cu un număr mare de angajați. (Tabelul A3.1- A3.4)

Tabelul A3.4. Indicatorii specifici pentru întreprinderile productive din clasa (250+)

În clasele (0-9), (10-49), (50-249), (250+) diferite sunt și cuantumul produsului final ce revine la un angajat: 0,71; 0,59; 0,85; 1,55 mln lei. Firmele cu un număr mic de angajați sunt consumatoare de investiții și cu o eficiență redusă. (Tabelul A3.1- A3.4) Investițiile 0,93: 1,51 – este repetată evoluția cifrei de afaceri. Acestea au fost caracteristicile activităților productive ale întreprinderilor din jud. Constanța, a. 2008-2011.

Alte caracteristice pot fi constatate pentru activitățile prestării serviciilor.

Continuare Anexa 3

Tabelul A3.5. Indicatorii specifici pentru întreprinderile productive din clasa (0-9)

Indicatorii întreprinderilor mici, ocupate cu prestări servicii se raportă ca 1:0,97:1,04:0,89 sau 1,03:1:1,07:0,92. (Tabelul A3.5)

Tabelul A3.6. Indicatorii specifici pentru întreprinderile productive din clasa (10-49)

Continuare Anexa 3

Tabelul A3.7. Indicatorii specifici pentru întreprinderile productive din clasa (50-249)

Tabelul A3.8. Indicatorii specifici pentru întreprinderile productive din clasa (250+)

Continuare Anexa 3

Tabelul A3.9. Indicatorii întreprinderilor productive în profilul claselor după numărul de angajați

Notă: elaborat de autor în baza datelor din Anexa 4

Constatăm în baza indicatorilor specifici pentru întreprinderile productive (j=1,2,3,4,5) din clasa cu numărul de angajați (0-9), perioada 2008-2011, că unei întreprinderi îi revin numai 1,14 angajați; 0,81% din cifra de afaceri și 1,49% din investițiile brute; unui procent al personalului întreprinderii îi revin 0,71% din cifra de afaceri, 1,3% din investițiile brute. (Tabelul A3.1)

Continuare Anexa 3

Tabelul A3.10. Indicatorii întreprinderilor prestării servicii în profilul claselor după numărul de angajați

Din numărul din clasa (0-9) de întreprinderi, 17,81% sunt ocupate cu activități productive, 82,19% cu prestări servicii; din clasele (10-49); (50-249); (250+) cu prestări servicii sunt ocupate respective 66,05; 53,73; 33,59 procente. Pentru fiecare din indicatori: numărul întreprinderilor, personalul întreprinderilor, cifra de afaceri, investițiile brute mărimile indicatorii, odată cu creșterea numărului angajaților, indicatorii respective descresc. (Tabelul A3.10) Unei întreprinderi mici, ocupate cu prestări servicii îi revine respectiv 0,97; 1,04; 0,89 procente din personal, cifra de afaceri, investițiile brute; unui angajat îi revine 1,07; 0,9 procente din cifra de afaceri, investițiile brute.

Continuare Anexa 3

Tabelul A3.11. Indicatorii specifici ale întreprinderilor din clasa (0-9)

Tabelul A3.12. Indicatorii specifici ale întreprinderilor din clasa (10-49)

Continuare Anexa 3

Tabelul A3.13. Indicatorii specifici ale întreprinderilor din clasa (50-249)

Tabelul A3.14. Indicatorii specifici ale întreprinderilor din clasa (250+)

Anexa 4

Valori absolute, relative ale indicatorilor economici în profilul activităților pe clase

de mărimi, locuri de performanță, în anii 2008-2011, jud.Constanța

Sursa: elaborată de autor în baza datelor din Anuarele Statistice ale jud. Constanța, a.2009-2012.

Anexa 5

Dinamica principalilor indicatori statistici la nivelul jud. Constanța

(sinteza autorului)

Oricât de diverse nu ar fi fluxurile export-import, acestea pot fi clasificate după specificul executării operațiilor portuare. Pornind de la dinamica principalelor indicatori, portul Constanța își poate direcționa investițiile în scopul extinderii (sau nu) a dotărilor tehnice. Sub impactul celor mai diverși factori exogeni, endogeni, întreprinderile comerciale își modifică structura și volumul producției. Întreprinderile comerciale la rândul lor, activează în mediul de afaceri al tuturor afacerilor economice și, de regulă, se complementează. Fiecare întreprindere are nevoie de prognoza evoluției indicatorilor economici proprii, a tendințelor generale.

Exprimarea evoluției principalilor indicatori la nivelul jud. Constanța prin ecuații de regresii de forma , în baza datelor statistice, oferă managerilor întreprinderilor, inclusiv a celor din portul Constanța, informații necesare, utile pentru elaborarea propriilor prognoze.

Autorul, pentru fiecare din cei 47 indicatori economici a elaborat sistemul de ecuații normale, ecuațiile de regresii, au fost determinați coeficienții de corelații, dispersia și prognoza fiecărui indicator pentru perioada următoare (Anexa 6).

Indicatorii examinați pot fi grupați după nivelul de abateri de la media aritmetică. Un șir de indicatori (exportul de mărfuri, total; de produse ale industriei chimice: din lemn; din materiale plastice, cauciucuri și articole din acestea; din fontă, fier și oțel; din metale comune și articole din acestea; de mașini și aparate de înregistrat sau de reprodus sunetul și imaginea; de produse alimentare, băuturi și tutun; importul de bunuri: din lemn, hârtie, carton și articole din acestea; de piei crude, tăbăcite etc.; exporturi din animale și produse animaliere; de animale vii; produse vegetale; de produse minerale; de combustibil; importul de materii plastice și articole din acestea; de produse diverse ale industriei chimice; de materiale-cauciuc) pot fi înlocuiți cu mediile aritmetice ale valorilor respective din perioadele precedente. Restul indicatorilor economici pot fi prognozați după cum urmează:

exportul de materiale textile și articole din acestea , sistemul de ecuații normale – , coeficientul de corelație R=0,62; abaterea medie pătratică , prognoza evoluției –391,4≤Y≤986,03 cu probabilitatea 0,68,

-1080,04≤Y≤1674,72 cu probabilitatea 0,95 și -1479,48≤Y≤2074,16 cu probabilitatea 0,49.

Continuare Anexa 5

Semnul minus din prognoză poate fi interpretat: în perioadele precedente exportul de materiale textile nu este “monoton” crescător, este supus unor variații, abateri, oscilații considerabile, prognoza constituie Y= 297,34 (mii euro);

importul de mărfuri, articole și accesorii de îmbrăcăminte tricotate și croșetate , sistemul de ecuații normale – , coeficientul de corelație R=0,77, abaterea medie pătratică , prognoza evoluției 721,99≤Y≤1066,69 cu probabilitatea 0,99, 549,64≤Y≤1239,04 cu probabilitatea 0,95 și 449,68≤Y≤1339 cu probabilitatea 0,68, prognoza pentru perioada următoare constituie (mii euro);

importul de mărfuri, articole din piatră, ipsos, ciment ceramică, sticlă , coeficientul de corelație R=0,73, abaterea medie pătratică , prognoza evoluției 390,63≤Y≤756,23 cu probabilitatea 0,68, 207,83≤Y≤939,03 cu probabilitatea 0,99, prognoza pentru perioada următoare (mii euro);

importul de articole și accesorii de îmbrăcăminte, altele decât tricotajele , sistemul de ecuații normale , coeficientul de corelație R=0,64, abaterea pătratică , prognoza evoluției 531,7≤Y≤948,44 cu probabilitatea 0,68, 323,33≤Y≤1156,81 cu probabilitatea 0,95, 202,48≤Y≤1277,66 cu probabilitatea 0,99, prognoza pentru următoarea perioadă (mii euro);

importul de materiale textile și articole din acestea , sistemul de ecuații normale , coeficientul de corelație R=0,72, abaterea pătratică , prognoza evoluției 2025,58≤Y≤2780,4 cu probabilitatea 0,68, 1648,14≤Y≤3157,82 cu probabilitatea 0,95, 1429,24≤Y≤3376,72 cu probabilitatea 0,99, prognoza pentru următoarea perioadă (mii euro);

Continuare Anexa 5

importul de articole și accesorii de îmbrăcăminte altele decât tricotate sau croșetate , sistemul de ecuații normale , coeficientul de corelație R=0,66, abaterea pătratică , prognoza evoluției -553,61≤Y≤787,41 cu probabilitatea 0,68, -1224,1≤Y≤1457,9 cu probabilitatea 0,95 și -1613≤Y≤1846,82 cu probabilitatea 0,99, semnul minus – exportul este supus unor oscilații, variații considerabile, prognoza pentru următoarea perioadă (mii euro);

importul de produse ceramice , sistemul de ecuații normale , coeficientul de corelație R=0,86, abaterea pătratică , prognoza evoluției 1,26≤Y≤238,34 cu probabilitatea 0,68 -117,28≤Y≤356,88 cu probabilitatea 0,95, -186,03≤Y≤425,63 cu probabilitatea 0,99, semnul minus – importul este supus oscilațiilor considerabile, prognoza pentru următoarea perioadă (mii euro);

exportul de semințe și fructe oleaginoase, plante industriale, paie și furaje , sistemul de ecuații normale , coeficientul de corelație R=0,57, abaterea pătratică , prognoza evoluției -274,8≤Y≤946,8 cu probabilitatea 0,68, -785,62≤Y≤1557,6 cu probabilitatea 0,95, -1239,89≤Y≤1911,89 cu probabilitatea 0,99, semnul minus – oscilațiile sunt considerabile, prognoza pentru următoarea perioadă (mii euro);

exportul de preparate de carne și pește , sistemul de ecuații normale , coeficientul de corelație R=0,84, abaterea pătratică , prognoza evoluției 249,6≤Y≤429,58 cu probabilitatea 0,68, 159,6≤Y≤519,57 cu probabilitatea 0,95 107,42≤Y≤571,76 cu probabilitatea 0,99, prognoza pentru următoarea perioadă (mii euro);

importuri de lemn , sistemul de ecuații normale , coeficientul corelație R=0,73, abaterea pătratică , prognoza evoluției 82,03≤Y≤167,95 cu probabilitatea 0,67, 39,07≤Y≤210,91 cu probabilitatea 0,95, 14,15≤Y≤235,83 cu probabilitatea 0,99, prognoza pentru următoarea perioadă (mii euro);

importuri de extracte, coloranți , sistemul de ecuații normale , coeficientul de corelație R=0,58, abaterea pătratică , prognoza evoluției -0,41≤Y≤889,53 cu probabilitatea 0,68, 445,38≤Y≤1334,5 cu probabilitatea 0,95, -703,46≤Y≤1592,58 cu probabilitatea 0,99, semnul minus – variații considerabile, prognoza pentru următoarea perioadă (mii euro);

un interes deosebit pentru managerii din firmele comerciale, turistice îl prezintă prognozele numărului turiștilor: sosiri în scopuri turistice în principalele structuri de primire turistică cu funcție de cazare turistică pe tipuri de structuri de primire , sistemul de ecuații normale , coeficientul de corelație R= 0,4 confirmă faptul că numărul sosirilor pe parcursul perioadelor se păstrează la același nivel, pentru prognoză poate fi utilizată media aritmetică a sosirilor din perioadele precedente.

Anexa 6

Dinamica principalilor indicatori: ecuațiile de regresie (calculele autorului)

Continuare Anexa 6

Continuare Anexa 6

Continuare Anexa 6

Continuare Anexa 6

Continuare Anexa 6

Continuare Anexa 6

Continuare Anexa 6

Continuare Anexa 6

Continuare Anexa 6

Continuare Anexa 6

Anexa 7

Modelul determinării structurii optime a produselor finite, venit maxim

sau, regrupând termenii din funcția veniturilor totale F, obținem:

Valoarea maximă a funcției-scop F poate fi determinată dacă sunt respectate condițiile:

sau .

Continuare Anexa 7

Aceste restricții pot fi scrise și interpretate în felul următor:

Tabelul A7.1. Datele inițiale necesare pentru elaborarea modelului economico-matematic

Sursa: elaborat de autor.