Evaluarea Cadrului Natural

3.1. Aspecte arheologice și istorice. Folosința în trecut a terenului

3.1.1. Prezența mărturiilor arheologice și istorice.

Perioada Paleoliticulului mijlociu și superior: unelte de silex descoperite in peșterile de la Valea Coacăzei, Peștera Mare (satul Peștera) și cea de la Gura Cheii Râșnov, la 15 km E de Zărnești. Eneoliticul este reprezentat de fragmente de silex (topor, vârf de lance) la Drumul Carului (Moieciu de Jos).

Pe teritoriul Zărneștiului s-au găsit două pietre funerare și unele cărămizi pe suprafețele cărora se afla imprimată ștampila legiunii a Xlll-a Gemina O altă descoperire importantă o reprezintă tezaurul monetar descoperit la Zărnești-Bran constând din monede mici de bronz datând din secolele III – IV e.n., având pe ele efigia mai multor împărați romani.

Legenda locală vorbește de existența unei „Villa Zernensis”, care se trăgea de la un baci pe nume „Zerne”, și al cărui fiu ar fi închegat o așezare pe nume „satul lui Zerne” în memoria tatălui lui.

La începutul mileniului trecut Transilvania formată din mici voivodate devine o pradă ușoară pentru invazia maghiară.

Secolele XIII – XIV cuprind perioada colonizărilor săsești în Transilvania, Banat, respectiv țara Bârsei și primele atestări documentare ale Tohanului (1294), respectiv Zărnești (1367) sub denumirile de „Tuhan” și „Zernehaza”. Tohanu Nou este atestat documentar de abia în 1769 și apare ca rezultat al expulzării locuitorilor Tohanului din vechea vatră deoarece nu vroiau să-și schimbe religia strămoșească.

Epoca medie este marcată de o serie de năvăliri în Țara Bârsei care nu au ocolit localitățile Zărnești și Tohan. De asemenea este semnalat interesul marilor latifundiari maghiari și sași de a intra în posesia așezărilor mai sus amintite până în secolul al XVI-lea, când intră sub administrația orașului Brașov.

Prima invazie turcească în Țara Bârsei are loc în 1421 când satele Tohan și Zărnești sunt incendiate. Populația se retrage în zona unde se află astăzi schitul de la „Colții Chiliilor”. Ulterior mai au loc și alte invazii, populația retrăgându-se în munți din calea năvălitorilor.

În 1660 locuitorii din zonă îl sprijină pe Gheorghe Rahoczi la cucerirea cetății Bran. Ultima incursiune turcească are loc în 1690 când are loc „Lupta de la Zărnești”.

La 1848 românii din Țara Bârsei se ridică și ei la luptă pentru drepturi egale cu celelalte minorități privilegiate. Revoluția a avut un efect benefic asupra românilor din Transilvania, prin desființarea iobăgiei din imperiul austriac.

Tinerii din Zărnești vor participa și ei la evenimentele din 1877 – 1878 împotriva Imperiului Otoman.

Primul război mondial și-a întins tentaculele distrugătoare și asupra acestei așezări. Acum cade martir dr. av. loan Senchea.

Perioada interbelică este caracterizată prin stabilitate, liniște și prosperitate economică, culminând cu anii 1938.

Al doilea război mondial răpește numeroși tineri din localitate, iar alții vor fi luați prizonieri.

Arealul ocupat în prezent de satele Peștera și Măgura erau ocupate de păduri. Prin migrația populației din Zărnești și Tohan care a crescut în decursul timpului, zona s-a populat. Mari suprafețe erau arendate de către Brașov locuitorilor pentru pășunat. Muntele Vlădușca era pășunat de la 1650 (numele vine de la o persoană numită Vlădușcă, ce arendează muntele în 1701).

Cele mai vechi urme ale existenței umane pe teritoriul localității Rucăr datează din perioada stăpânirii romane în Dacia, la Rucăr fiind construit un „castellum” distrus în timpul evenimentelor din 117 – 118 d.Ch. Cea mai veche atestare documentară se consemnează, în cazul satului Rucăr, la 1377. Rucărul a fost martorul deselor treceri de oști înspre Transilvania, sau de aici spre Țara Românească (Vlad Țepeș în 1459 spre Transilvania, Ștefan Bathory în 1476 spre Țara Românească, Mihnea al lll-lea la 1658 etc.). Pe teritoriul satului s-au dat luptele lui Radu de la Afumați cu turcii. Sigismud de Bathory a poposit la Rucăr cu oastea timp de o săptămână. Sunt binecunoscute în sat urmele răscoalei lui Tudor Vladimirescu din 1821. O parte din armata lui Ipsilanti și a lui Tudor a trăit o vreme pe teritoriul Rucărului. În 1848 se retrage guvernul provizoriu. Războiul de independență a cerut multe jertfe și din Rucăr. În timp de pace Rucărul dispunea de o formație grănicerească pentru paza frontierei și a trecătorii, în 1916 au venit la Rucăr mai multe formațiuni militare și s-au construit mai multe drumuri strategice înlesnindu-se transportul munițiilor și a echipamentului militar. După îndârjite lupte de stradă, brigada a Vll-a alpină a ocupat Rucărul la 1 octombrie 1916. În cursul zilei de 2 octombrie a intrat în Rucăr și divizia 76 germană O parte însemnată a satului a fost distrusă de tunurile germane. Au ars și au fost distruse 148 de case. În memoria tinerilor căzuți în război satul a ridicat în centru, pe șoseaua națională Rucăr – Brașov un monument. Încă înainte de venirea romanilor și așezarea lor în vechia Dacie, în partea superioară râului Dâmbovița, oamenii acestor locuri și-au organizat viața și munca în devălmășie. Aici, în partea de nord a județului Muscel, s-au înjghebat primele formațiuni politice numite cnezate, având în frunte un cneaz . rezultând din unirea mai multor obști. In zona Parcului obștile moșnenilor rucăreni dețineau următorii munți: Păltinețul, Valea Largă, Valea lui Ivan, Tămășelul, Tămașul Mare, Cascoe, Plagnia. Stăpânită în devălmășie de către cnezii (moșnenii) rucăreni, urmași ai moșilor și cetelor, averea obștească începe treptat să treacă în stăpânire domnească și apoi boierească. Astfel pe la anul 1421 este semnalat la Rucăr un țar numit Alexandru care se dă fiu al marelui voievod Mircea. în secolul al XV-lea și în primul deceniu al secolului al XVI-lea o parte din moșia obștească rucăreană devine domnească, iar în anul 1502 devine și boierească sub stăpânirea jupânului Neagoe. În perioada următoare, Rucărul cu toți munții, trece în proprietatea voievodului Minai Viteazul, iar după trecerea acestuia în neființă revine în stăpânirea doamnei Florica, fiica voievodului.

Prin hrisovul dat de voievodul Matei Basarab la 28 decembrie 1633, strămoșii rucărenilor de astăzi s-au răscumpărat din rumânie de la stăpânii lor, devenind iarăși stăpâni peste moșia obștească. Vremurile grele care s-au abătut asupra satului, danie din ce in ce mai mari, abuzurile vameșului conducător al vămii domnești, i-a determinat pe mulți rucăreni să ia drumul pribegiei. Ei au ajuns până în Moldova în ținutul Vrancei. Emigrarea în Moldova a continuat și în secolul al XVIII-lea

În vederea stăpânirii părții ce a revenit moșnenilor în proprietatea obștească, obștea prin preoții și bătrânii sau „uncheșii” satului au elaborat „Cărți de moș”, act de proprietate recunoscut atât de moșneni cât și de autorități. În anul 1797 moșnenii s-au adunat în curtea bisericii și au hotărât ce parte revine fiecărui moș cu cetașii lui, eliberându-se 54 cărți de moși.

Ca urmare a răscoalei din 1911, potrivit Codului Silvic a avut loc întocmirea actelor necesare constituirii obștei.

3.3.2. Administrare în trecut

La 25 aprilie 1651, Gheorghe Rakoczi al II-lea, principele Transilvaniei, atribuie brașovenilor printr-o scrisoare „donațională și de schimb” cetatea și domeniul Bran. Prin acest act, Brașovul devine proprietar al cetății Bran și satelor aparținătoare. În 1880 se înființează O.S. Zărnești sub administrație forestieră austro – ungară.

Majoritatea terenurilor care formează în prezent pășunile comunelor Moieciu și Dâmbovicioara incluse în Parc au fost la origine păduri Ele au fost transformate în pășuni datorita creșterii populației din zonă. Pășunile actuale au fost obținute de comunele Moieciu și Dâmbovicioara prin împroprietărire în urma Reformei Agrare din 1921.

În anul 1949 în urma deciziei 1918 a Consiliului de Stat, actualele pășuni au trecut în administrarea organelor agricole aparținând Ministerului Agriculturii, în anul 1983 prin decret prezidențial (nr. 72/1983) toate pășunile montane au fost preluate de Ministerul Silviculturii; Zănoaga, Curmătura și Vlădușca la O.S. Zărnești, iar Pietricica, Plaiul Mare, Funduri și Funduri Prelungi, la O.S. Rucăr. Pentru aceste pășuni s-au întocmit amenajamente silvopastorale după care au fost gospodărite până în 1990. După aceasta, cele 7 trupuri de pășune au trecut din nou în posesia și administrarea comunelor Moieciu și Dâmbovicioara, situație ce se menține și în prezent.

În 1948, prin Constituție, toate pădurile sunt trecute în proprietatea statului român.

În 1938 are loc prima acțiune de protecție în Piatra Craiului când în Jurnalul Consiliului de Miniștri (nr. 645) s-a înființat Rezervația Naturală Piatra Craiului pe o suprafață de 440 ha.

Suprafața ocrotită crește succesiv până în anul 1990, Prin Ordinul nr, 7/1990 al MAPPM, Piatra Craiului este menționată drept Parc Național, statut susținut de legea mediului (Legea nr. 137/1995), prin care 2.600. ha devin rezervație integrală și 5.500. ha zonă tampon.

În 1992 cu ocazia lucrărilor de reamenajare executate de către ICAS Brașov se ține cont de prevederile Ordinului nr. 7/1990 al MAPPM. privind constituirea rezervației integrale și zonei tampon.

3.1.3. Istoricul turismului în masivul Piatra Craiului

Piatra Craiului este mândria munților din Țara Bârsei. Eforturile depuse în vederea cuceririi sale au început acum peste 150 de ani. Dar oamenii curajoși din această zonă – țărani din satele montane, ciobani, crescători de animale, pădurari, lemnari, vânători sau braconieri – au pătruns cu mult mai înainte de cronici în tainele Pietrei Craiului. Ei au fost de fapt, pregătitorii drumurilor de acces, ca buni cunoscători ai muntelui și ghizi.

Partea estică era mai bine cunoscută și mai ușor accesibilă deoarece nu este așa de abruptă, se află mai aproape de așezările omenești, cuprindea terenuri mari de pășunat și pădure pentru tăierea lemnelor (construcții de locuințe, grajduri, lemn de foc). Astfel, aici au apărut primele stâne și adăposturi improvizate pentru animale (care erau aduse pentru pășunat) și exista și apa necesară. Dar Piatra Craiului, în acele vremuri, era împărțită de granița care trecea creasta ei și de-a lungul așezărilor din aceste comune montane. Pe această parte estică au fost și două cantoane de grăniceri pentru care erau necesare drumuri de acces și aprovizionare.

Astfel, existau înaintea anului 1850, oameni specializați pentru treburile respective și așa s-au format cunoscătorii și ghizii de renume pentru acest masiv. Adresele acestora se obțineau de la hanurile din împrejurimi.

În anul 1853, profesorul J.W. Filtsch, de la gimnaziul german din Brașov, a venit la Zărnești unde i-a fost recomandat, ca bun cunoscător al masivului, vânătorul de capre negre Gârniță, dar din păcate acesta era la vremea aceea un moș de peste 90 de ani, senil și fără puteri. Dar el a recomandat pe vânătorul Didimoc, care era urmașul lui. Cu acest vânător și ghid, profesorul Filtsch a efectuat trei excursii, cu absolvenții claselor de gimnaziu, în anii 1853 și 1854. Accesul era pe partea estică, spre creasta principală, la vârful La Om și coborârea spre partea vestică, unde cunoștea o potecă spre bazinul Bârsei și Plaiul Foii.

Pe data de 22 septembrie 1872, un grup de 11 persoane a urcat pe creasta Pietrei Craiului și, ajungând pe vârful La Om (Hirtenspitze – Vârful Baciului), au hotărât, pe acest vârf să constituie o asociere turistică sub denumirea de Siebenbürgischer Alpenverein in Kronstadt (Asociația Alpină Ardeleană din Brașov). Asociația a devenit persoană juridică în luna august 1873. Era o asociație interetnică, în anul 1874 avea 58 de membri, din care 9 erau români, 5 maghiari și restul sași (germani).

La 28 noiembrie 1880 s-a constituit, pentru întreg teritoriul Ardealului, Societatea SKV – Siebenbürgischer Karpathen Verein (Societatea Carpatină Ardeleană), care avea mai multe secții, pentru fiecare oraș. Această Societate a preluat automat, prin afiliere directă, asociația din Brașov, care a devenit una din secțiile SKV-ului.

În anul 1891, a luat ființă o Societate Maghiară a turiștilor din Ardeal, sub denumirea de Erdelyi Karpategyesület, pe scurt EKE – Asociația Carpatină din Ardeal, constituită la Cluj.

La ridicarea lucrărilor topometrice de la începutul secolului trecut, într-o lucrare din anul 1844, Anton Kunz, amintește de existența unei doline – aven (Königsteindoline respectiv Vladuschkadoline) din Piatra Craiului. Este vorba de avenul din Vlădușca, în care a efectuat prima coborâre Josef Kolbe, în 1900, până la o adâncime de 71 m. La gura avenului a fost condus și ajutat de ghidul montan loan Minea. Azi se cunosc 8 astfel de avene, din care unul ajungând la peste 500 m adâncime. Astfel, Piatra Craiului mai prezintă și azi pete albe, în interiorul ei.

Primul refugiu construit de secția brașoveană a SKV–ului a fost în Poiana Vlădușca, după planul ing. J. Kellhofer și executat de Niculai Mihaile Skintie (Scânteie), din Poarta Bran (familie cunoscută printre constructorii de lemn). Avea o lungime de 10,65 m, lățime 8,6 m și o înălțime de 5,3 m -două camere cu priciuri, mese și bănci, o bucătărie și o verandă. Festivitatea de inaugurare a fost pe 17–18 septembrie 1881, au participat 46 de persoane din Brașov, plus 5 corniști; la fata locului s-au adunat în total peste 70 de persoane. Organizatorul din Zărnești era comerciantul Vulsan Teodor, care i-a așteptat pe cei veniți la festivitate cu 60 de cai. S-a plecat călare din Zărnești. pe lângă izvoarele Domnului, în valea Râului și apoi urcuș pe Toancheș și prin Joaca, Dealul Sasului în Poiana Vlădușca; 4 persoane au urcat pe jos din Zărnești. Oameni veniți din satele apropiate au așteptat la fața locului. Din București și Giurgiu au venit patru musafiri. care au subvenționat construcția cabanei cu 25 de franci, dar nici acuma nu au venit cu mâna goală. oferind cadou o lunetă.

În septembrie 1885, cu ocazia unei măsurători forestiere a pădurilor din ambele părți ale Pietrei Craiului, inspectorul forestier Eduard Zaminer, Josef Drotleff din Sibiu și profesorul J.W. Filtsch, au fost însoțiți de tânărul pădurar Lolu junior care a fost și ghidul lor. În cursul acestei măsurători a fost urcată Piatra Craiului dinspre partea vestică, însă nu pe drumul inițial, care susținea Lolu că îl cunoaște, ci pe un alt drum. Plecarea din Zărnești s-a făcut călare și cu o căruță, până când au ajuns la confluența Bârsei lui Bucur cu Bârsa Groșetului, de unde au continuat călare creasta dealului Voga, până la punctul de belvedere denumit La Mese. Mai departe, până pe vârful Tămașului, în continuare spre est, de-a lungul graniței, spre Capul Tămașului, până în golul alpin. Aici, susținea ghidul Lolu, există un drum de urcare directă, dar, din cauza vremii nefavorabile și ceței, a propus altă urcare care există mai spre sud. Traversând o mulțime de văi pe abrupt cu grohotiș, apoi pe un brâu (probabil Brâul Roșu) au ajuns pe creastă (probabil Drumul grănicerilor). De pe creastă au luat-o spre refugiul din Poiana Vlădușca.

În luna august 1886, experimentatul turist și colecționar din Brașov, Friedrich Deubel, împreuna cu dr. Eduard Copony din Brașov și cu dr. Kurt Boeck, din orașul Kassel – Germania, au făcut o excursie la vârful La Om. Au reușit să facă o coborâre pe a doua vâlcea spre sud de vârful Pietrei Craiului, spre valea Șpirlei și Bârsa, la Plaiul Foii. Cu această ocazie au văzut cele 5 orificii de arcade (respectiv porți), înainte de a ieși din valea stâncoasă spre firul văii Șpirlei. Un an mai târziu, Friedrich Deubel a repetat acest drum și l-a marcat cu vopsea de ulei roșie, foarte discret.

Drumul a fost denumit drumul Deubel sau Westwand – Peretele Vestic. Premiera feminină a fost realizată în anul 1903. J.W. Filtsch, a urcat acest drum în premieră pe 30 august 1887, venind din Plaiu Foii pe valea Șpirlei. Secția brașoveana a SKV-ului, printre care Deubel și alții, a montat în 1904, la locul cel mai dificil, un lanț și trepte. Astfel, drumul a fost denumit „La Lațuri”, iar cele 5 porți sau găuri Deubel Löcher – Găurile lui Deubel. Până în anii 1930 denumirea a fost schimbată în Zaplazuri – (garduri, bariere, în limba slavă) iar lanțul vechi a fost înlocuit. de mai multe ori, cu bucăți de cablu.

Drumul de coborâre parcurs în anul 1853, 1854 și din 1872 cu ghidul Didimok, era valea spre nord din vârful La Om și vârful Sbârii, ajungând în valea Vlădușca – Bârsa – Plaiul Foii. Această potecă a braconierilor din Zărnești a trecut în uitare, ea însă există și se poate. Drumul intenționat de Lolu, este cunoscut pe valea Tămășelului, valea așezată în sudul traseului Umerii Pietrei Craiului. Acest drum de acces a fost parcurs și descris de fostul cabanier de la cabana Radu Negru, de mai multe ori și este practicabil și azi. Este vorba de cabanierul, alpinistul și speologul (bucureștean la origine) Richard Hertz. Profesorul J.W. Filtsch, a parcurs drumul lui Didimok din 1853 – 1872 în coborâre, iar drumul lui Deubel în ambele sensuri. Drumul parcurs cu Lolu. a fost probabil drumul Grănicerilor.

În anul 1898 se editează în Brașov un îndrumător pentru excursii pe dealurile și munții din jurul Brașovului. În ediția a Il-a sunt descrise următoarele drumuri de acces în Piatra Craiului:

Zărnești – Crăpătura – vârful Pietrei Craiului Mică; coborâre la adăpostul EKE, de pe lângă stâna din Zănoaga și retur;

Zărnești – Zănoaga pe vârful Pietrei Craiului Mică (un alt traseu);

Zărnești – Plaiul Foii – Drumul lui Deubel – vârful La Om coborâre la adăpostul din Poiana Vlădușca și, în continuare, prin Prăpastie sau prin Joaca – Peștera, fie la Bran, fie la Zărnești, în ambele sensuri;

Zărnești – Colțul Chiliilor.

Drogistul (farmacistul) Julius Emil Teutsch, a condus 3 excursii pe drumul lui Deubel:

în 13.09.1908 – cu 5 bărbați;

12.09.1909 – cu 21 bărbați și 8 femei;

pe 24.07.1910 – cu 36 de bărbați și 3 femei, toate în coborâre și fără nici o problemă.

În anul 1909, un grup de oameni experimentați în ale muntelui au înființat Karpatenwacht – Paza Carpatină. Prima acțiune a fost în cazul unui accident mortal, în august 1911, pe Drumul Deubel (care purta deja numele La Lanțuri). Referitor la acest accident, Julius Emil Teutsch a scris un articol de avertisment.

Deoarece Piatra Craiului prezintă acest fenomen carstic (pe atunci inexplicabil) al unui aven (peșteră verticală), dolina din Vlădușca, conducătorul secției SKV din Brașov a apelat la conducătorul Institutului de Speologie din Viena, în anul 1925 și l-a chemat pe dr. Gustav Cyrle să facă o vizită. Pe 5 noiembrie acesta a sosit pentru mai multe zile la Brașov, s-a efectuat o vizită la avenul din Piatra Craiului, s-au primit explicațiile necesare și s-a ținut o conferință cu proiecție despre peșteri, la liceul Honterus. Totodată, a fost înființată o Companie de speologie care a activat între 1925–1929, data când s-a transformat într-o Asociație voluntară de cercetare speologică (Freiwillige Vereinigung Kronstädter Höhlenforscher), care a activat sub conducerea lui Alfred Prox, până în 1940. În anul 1951 s-a înființat cercul Avenul din Brașov care continuă lucrările și azi în Piatra Craiului.

3.2. Starea actuală: aspecte socio – economice și folosința terenului în prezent

3.2.1. Comunități locale

Geografic, comunele din zona Pietrei Craiului sunt situate în nord (Zărnești), est (Bran, Moieciu, Fundata) și sud (Dâmbovicioara și Rucăr).

Populația (după recensământul din 1999) pe comunitățile importante pentru parc este: orașul Zărnești – 26.616. locuitori, satul Măgura (com. Moieciu) – 691, satul Peștera (com. Moieciu) – 682, comuna Fundata – 1.005., comuna Dâmbovicioara – 1.286. (Dâmbovicioara – 476, Ciocanu – 189, Podu Dâmboviței – 621) și orașul Rucăr – 6.513. (Rucăr – 6.356., Sătic – 157) locuitori.

Aspecte socio-economice

Orașul Zărnești a constituit cea mai puternică forță industrială (Celohart –hârtie, UM Tohan – uzină mecanică, secție de exploatare și preindustrializare a lemnului). Industria se găsește în situație precară, datorită recesiunii. Localitățile Bran, Moieciu, Dâmbovicioara și Rucăr au dezvoltată zootehnia tradițională și activități legate de exploatarea forestieră. Activități de slabă intensitate sunt agricultura și pomicultura. Zootehnia, pomicultura și agricultura au un pronunțat caracter de subsidență. În ultimul deceniu s-a înregistrat dezvoltarea turismului rural în zona de est și sud a zonei. Aceasta este spectaculoasă în Bran și Moieciu și ponderată în Fundata, Dâmbovicioara și Rucăr. Exista un potențial turistic nevalorificat foarte mare.

În toate comunele și orașele există școli generale (cu clasele I – VIII). În Zărnești, Bran și Rucăr sunt licee sau grupuri școlare industriale (clasele IX – XII sau școli profesionale sau postliceale).

Pădurile sunt în marea majoritate proprietate de stat (în urma naționalizării din 1946); suprafețe mici sunt deținute de comunitățile locale și de persoane particulare. Viitoarea restituire a terenurilor forestiere va schimba în viitorul apropiat situația.

Pășunile sunt deținute de comunitățile locale. Există fânețe particulare. Vetrele satelor din parc (Peștera și Măgura) sunt folosite ca terenuri agricole, casele sunt foarte împrăștiate.

Aspecte socio-cuIturaIe

Orașul Zărnești face pare din zona etnografică a Țării Bârsei, apropiată și foarte asemănătoare cu cea a Branului. Referitor la gospodăriile din această zonă, ele posedau un teren de regulă mai mare decât strictul necesar pentru casa de locuit și dependințe. Pe acest teren se afla casa de locuit, un șopron deschis pentru păstrarea uneltelor agricole și o șură unde se afla un grajd pentru animale, o arie și un plevnicior pentru fân și paie. În spatele șurii era grădina de zarzavat și pomi, groapa pentru bălegarul de grajd și WC. Gospodăria era înconjurată cu gard superficial, atât cât să nu poată pătrunde animalele. Casa de locuit era ridicată din lemn, fiind așezată pe un postament de piatră Avea acoperiș de șindrilă în patru ape. Camerele erau orientate cu fața spre curte. Casa avea de obicei trei camere: casa mare, tinda și căsuța, în spatele tindei se afla celarul, din care se urca în pod. Intrarea se făcea din curte direct în tindă, iar de aici în celelalte încăperi. În casa mare nu se prea dormea. Acesta era un mic muzeu de artă populară, unde pe pat sau în lada de zestre se păstrau adevărate comori ale portului popular și cuverturi, ștergare, perne, iar pe pereții camerei aproape de tavan se înșirau polițe din lemn zugrăvite în culori vii pe care erau așezate sau atârnate în cuie, căni, ulcele și blide din lut ars, ornate în motive geometrice sau florale. Portul popular zărneștean este simplu. Are în schimb multă originalitate și este reprezentativ. Componentele principale ale portului bărbătesc sunt: cioarecii foarte strâmți, cămașa lungă și largă, peste cămașă un pieptar viu colorat, pe cap căciulă neagră cu vârful îndoit spre dreapta, în picioare opinci sau ghete, iar mai recent cizme model ofițeresc. Când gerul se întețește se îmbracă un zecheoi din stofă groasă de pănură de culoare maro. Portul femeiesc este la fel de simplu: ie scurtă strânsă în talie de o fustă cu danteluță la poale peste care se înfășoară fota, peste un brâuleț înflorat lucrat de mână. Iarna femeile măritate poartă ghebă. Din păcate în ultimele decenii a suferit influențe din alte zone folclorice, devenind ceva hibrid, în raport cu portul popular bărbătesc. Dintre ocupațiile tradiționale trebuie amintit păstoritul care a fost practicat neîntrerupt. Agricultura a devenit o ocupație predominantă a locuitorilor din zonă, asigurându-le acestora un trai decent.

Arhitectura populară caracteristică zonei Muscel este relevantă pentru caracterizarea arhitecturii din Rucărul secolului al XVII-lea. Casele erau construite „după obiceiul valahilor” din trunchiuri suprapuse, cu acoperiș țuguiat de șindrilă „în scoc” prin care ieșea fumul, deoarece casele nu aveau coșuri. Bârnele erau „îmbucate” și prinse între ele cu cuie de lemn de cătină. Acoperișul cu patru fețe era țuguiat sau turtit. Casele se tencuiau cu lut alb. Planul generalizat al locuințelor cuprindea: tinda, celarul, odaia de locuit. La sfârșitul secolului al XIX-lea se generează tipul de casă cu două nivele: pivniță (la parter) și camerele de locuit (la etaj). Organizarea interioarelor relevă existența unei industrii textile casnice în care erau antrenate majoritatea femeilor din localitate. Instalații tehnice populare funcționau în perioada interbelica pe râul Dâmbovița la Valea Cheii și pe Râușor. La sfârșitul sec. al XIX-lea se confecționau în școala de meserii, Iăzi de zestre care concurau cu cele executate la Brașov, în târgul săptămânal (duminica) se desfăceau produse ale industriei casnice textile: costume populare, covoare etc.

Referitor la tipurile de case întâlnite în localitățile Peștera și Măgura sunt case cu doua încăperi (cu o singură intrare, cu tindă și casă), case cu trei încăperi (tindă mediană casă și casa mare), case cu patru și mai multe încăperi, precum și case pe două niveluri. Ca materiale de construcție este folosit preponderent lemnul, casele fiind construite din bârne orizontale, iar ca temelie având zidărie de piatră (la cele mai noi zid de ciment). Bârnele sunt cioplite cu barda pe două sau patru fețe. Mai târziu se va folosi pentru pereți și cărămida. Pentru acoperiș s-a folosit pe scară largă șindrila, iar mai nou se folosește țigla. Dintre îndeletnicirile principale ale locuitorilor: creșterea animalelor, prelucrarea principalelor produse pastorale, exploatarea lemnului și mai nou agro-turismul.

3.2.2. Folosința actuală a terenurilor

Păduri

Pădurile din cadrul Parcului, aparțin din punct de vedere administrativ Ocoalelor silvice: Zărnești (3537 ha), Rucăr ( 5636 ha) și Râșnov (482 ha).

Pădurile sunt încadrate din punct de vedere amenajistic în grupa l funcțională (cu rol de protecție și producție – 92%) și în grupa a ll-a funcționala (cu rol de producție – 2%), restul fiind terenuri cu altă destinație decât cultura silvică. 24% din păduri sunt excluse de la tăieri, iar pe 16% se efectuează numai tăieri de conservare.

Pășuni

Pășunile din Parc se află în administrația comunelor Moieciu (Zănoaga, Curmătura și Vlădușca) și Dâmbovicioara (Pietricica, Plaiul Mare, Funduri Prelungi și Funduri) și sunt pășunate de animalele locuitorilor din comunele mai sus amintite, dar și din alte localități din vecinătatea Parcului.

Fânețe

Fânețele sunt folosite de către populația locală în scopul obținerii de furaj pentru animale, cu excepția fânețelor care sunt în administrația ocoalelor silvice și sunt folosite pentru hrana suplimentară a vânatului.

Mici ferme individuale (gospodării)

Zone conservate (creastă, chei, păduri inaccesibile)

Zona de creastă aflată în raza județului Brașov este în administrația primăriei Zărnești, iar cea din raza județului Argeș este în administrația O.S. Rucăr, și este folosită numai în scopuri turistice. Cheile sunt incluse în amenajamentele silvice ca terenuri neproductive fiind folosite la fel în scopuri turistice. Pădurile inaccesibile sunt incluse de asemenea în amenajamentele silvice, ele vegetând în stare naturală.

Relații

Populația locala folosește fânețele.

Populația locală administrează fermele.

Investitorii în turism schimbă folosința terenului din ferme în construcții.

Turiștii vizitează ariile conservate.

Turiștii vizitează gospodăriile.

Primăria închiriază pășunile.

Stăpânii de munte exploatează pășunile.

Pădurea furnizează lemn și slujbe populației.

Stăpânii de munte pășunează ilegal în ariile conservate și păduri.

3.2.3. Starea actuală de conservare

Păduri

Sunt administrate conform amenajamentelor silvice. Zonarea funcțională permite conservarea parcelelor din zona de protecție integrală și tampon. Există zone în parc (OS Rucăr) unde retrocedarea pădurilor (Legea 18/1991) a dus la tăieri rase a unor suprafețe de pădure de către proprietari.

Pășuni

Ultimul studiu de pășunat realizat în anul 2000, demonstrează suprapășunarea în toate pășunile din Parcul Național, aceasta afectând biodiversitatea prezentă în aceste pășuni.

Fânețe (unele împădurite) și fermierii de scară mică

În fânețe se desfășoară activități tradiționale (cositul și pășunatul după cosit cu un număr foarte mic de animale) de către proprietarii acestora. Se extrag mici cantități de material lemnos pentru activități gospodărești sub directa supraveghere a ocoalelor silvice. Nu se folosesc îngrășăminte chimice, iar fertilizarea se face cu îngrășăminte organice (gunoi de grajd). Aceste fânețe prezintă o stare bună de conservare și o biodiversitate ridicată.

3.2.4. Pășunatul

Suprafața trupurilor

Suprafața totală a pășunilor Parcului Național Parcului Craiului, este de 378,3 ha (tabelul 3.1.).

Tabelul 3.1. – Evidența pășunilor de pe teritoriul PNPC

(după „Evaluarea presiunii pășunatului asupra pășunilor din PNPC” – Marușca T., 2000)

Pentru determinarea suprafețelor și întocmirea hărților s-au folosit planuri de bază restituite, cu curbe de nivel la scara 1:5000 și 1:10000.Ele au fost întocmite în anul 1979 de către ICAS, după aerofotografierea executată în același an.

Pe aceste planuri, după parcurgerea terenului și îndepărtarea porțiunilor cu vegetație forestieră, au fost transpuse limitele pășunilor și alte detalii topografice.

Bornajul

Pășunile sunt delimitate cu vopsea galbenă în urma amenajării din anul 1984, dar și cu vopsea roșie acolo unde se învecinează cu fondul forestier național. La intersecția limitelor parcelare cu pășunile, s-au amplasat borne din piatră cioplită. Bornele aparținând fondului forestier național situate pe hotarul dintre acesta și pășuni, au fost folosite în teren și evidențiate pe hărțile trupurilor de pășune.

Drumuri de acces

În vederea gospodăririi intensive și raționale a pajiștilor, căile de acces prezintă o importanță deosebită. Pentru pășunile din Piatra Craiului, accesul în masiv este asigurat de o rețea de drumuri periferice modernizate care ușurează atât transportul animalelor și a dotărilor necesare instalării stânelor primăvara, cât și a produselor animaliere.

Accesul la cele 7 trupuri de pășune se face în general, pe drumuri forestiere și în continuare pe drumuri de pământ. Pentru fiecare trup de pășune în parte accesul se face în felul următor:

la trupul 1 Zănoaga și 2 Curmătura pe drumul forestier de pe pârâul Mărtoiu, iar din dreptul parcelei 58, U.P. V pe drum de pământ cca. 2 km până în pășunea Curmătura de unde în continuare tot pe drum de pământ cca. 1 km până în pășunea Zănoaga.

la trupul 3 Vlădușca accesul se face pe drumul forestier de pe pârâul Vlădușca până la capăt de unde pe drum de pământ (cca. 300 m) se ajunge la marginea pășunii;

la trupul 4 Pietricica accesul se face pe drumul forestier „Valea Peșterii” până la capăt după care pe drum de pământ prin parcela 21 din U.P.VI Dâmbovicioara, cca. 1,5 km;

la trupul 5 Plaiul Mare accesul se face din capătul localității Dâmbovicioara pe drumul de pe Valea Seacă cea. 200 m pe versantul estic;

la trupul 6 Funduri accesul este asigurat pe Valea Seacă până la borna 95 prin U.P. VI Dâmbovicioara, de unde pe drum de pământ de cea. 400 m se ajunge în marginea estică a pășunii. La acest trup accesul se poate face și din localitatea Șirnea, jud. Brașov pe drum forestier și de pământ până la borna 95 din U.P. VI de pe Valea Seacă;

la trupul 7 Funduri Prelungi accesul se face din trupul Funduri pe drum de pământ, partea din amonte a acesteia fiind în legătură cu partea din aval a pășunii Funduri Prelungi.

Starea drumurilor menționate mai sus este în general bună, ele necesitând doar reparații curente. Excepție face drumul forestier de pe valea Brusturetului în amonte de cabana Brusturet, care a fost spălat de ape și pentru care sunt necesare reparații capitale. În afara drumurilor permanente, în interiorul pășunilor există numeroase drumuri de pământ ce pot fi folosite cu succes pe timp uscat.

Construcții existente

Construcțiile pastorale existente pe pășunile aparținând Parcului Național Piatra Craiului sunt reprezentate de 8 stâni și un saivan (tabelul 3.2.).

Tabelul 3.2. – Evidența construcțiilor pastorale din PNPC

(după „Evaluarea presiunii pășunatului asupra pășunilor din PNPC” – Marușca T., 2000)

Aceste construcții au fost amplasate în teren în locuri adăpostite, cât mai aproape de o sursă de apă și la cel puțin 100 m de liziera pădurii. De asemenea, ele au fost așezate în apropierea unui drum de acces pentru a ușura deplasarea la și de la stână sau saivan. Starea lor este în general corespunzătoare fiecare necesitând reparații curente.

Adăpători

Având în vedere că zona analizată prezintă o rețea hidrologică relativ bogată și cu apă de calitate bună, sursele de apă nu constituie o problemă (tabelul 3.3.). Cu toate acestea, din cauza structurii calcaroase a masivului Piatra Craiului, în perioadele de secetă prelungită, cum a fost în vara anului 2000, multe izvoare sau pâraie pot seca lăsând animalele fără apă. Din această cauză adăpătorile s-au amplasat lângă surse de apă permanente.

Tabelul 3.3. – Evidența adăpătorilor

(după „Evaluarea presiunii pășunatului asupra pășunilor din PNPC” – Marușca T., 2000)

Deoarece unele din aceste adăpători sunt într-o stare necorespunzătoare, se recomandă repararea sau înlocuirea lor. De asemenea, se pot construi noi adăpători, numărul și amplasamentul lor rămânând la latitudinea beneficiarului.

Administrația, asistența tehnică, paza și controlul

Pășunile din Parcul Național Piatra Craiului aparțin comunelor Moeciu, jud. Brașov (tr. Zănoaga, Curmătura, Vlădușca) și Dâmbovicioara, jud. Argeș (tr. Pietricica, Plaiul Mare, Funduri, Funduri Prelungi) și sunt administrate de Primăriile locale.

Asistența tehnică este asigurată, cu acceptul Primăriilor Moeciu și Dâmbovicioara, de către Administrația Parcului Național Piatra Craiului, care a finanțat și urmărește punerea în aplicare a măsurilor și recomandărilor propuse în cadrul studiului de „Evaluare a presiunii pășunatului asupra pășunilor din PNPC”, efectuat în anul 2000.

Paza pășunilor este asigurată, din punct de vedere administrativ, de Primăriile comunelor pe raza cărora se află, respectiv Moeciu, jud. Brașov și Dâmbovicioara, jud. Argeș. Din punct de vedere ecologic, paza și respectarea prevederilor, respectiv încărcarea pajiștilor în funcție de valoarea lor pastorală, este urmărită de Administrația Parcului Național Piatra Craiului și Agenția de Protecția Mediului Brașov, având în vedere valoarea deosebită a ecosistemului natural reprezentat de masivul Piatra Craiului.

Controlul asupra pășunatului în trupurile aparținând Parcului Național Piatra Craiului este exercitat de Primăriile comunelor menționate mai sus. De asemenea, controlul poate fi efectuat și de către organele silvice în măsura în care animalele pășunează în pădure. Controlului asupra efectivelor de animale ce pășunează pe pajiștile aparținând Parcului Național Piatra Craiului este exercitat și de către APNPC și Agenția de Protecția Mediului Brașov, aceasta cu atât mai mult cu cât, România a aderat la mai multe organisme ecologice și a semnat numeroase convenții internaționale privind protecția mediului.

3.2.5. Turism și facilități de turism

Cea mai dezvoltată formă de turism în zonele înconjurătoare parcului este agroturismul care funcționează atât în cadrul unor asociații de turism la nivel regional și național cât și la nivel individual. Pe teritoriul parcului cele mai întâlnite activități turistice se leagă de drumeții și ascensiuni montane precum și de activitățile specifice de camping. Activitățile ecoturistice sunt încă într-o fază incipientă.

Evaluare

Cea mai la îndemână metodă de a cunoaște caracteristicile, structura activităților turistice în PNPC este monitorizarea turismului prin sondaje care au fost efectuate pe bază de chestionare. Chestionarele s-au adresat turiștilor întâlniți în parc iar completarea, centralizarea și interpretarea rezultatelor au fost efectuate de personalul APNPC. Acestea au condus la conturarea imaginii activităților și facilităților turistice din parc și din comunitățile locale.

O primă rundă de monitorizare a activităților turistice s-a desfășurat în anul 2000 când s-a urmărit obținerea unei aprecieri atât cantitative cât și calitative a fluxului turistic în zonă

Aceste prime rezultate au ajutat la înțelegerea fenomenului turistic în Piatra Craiului și deasemenea au prezentat segmentele de piață deficitare care necesită dezvoltare. Desigur, monitorizarea turiștilor are în mod necesar un caracter permanent și devine un instrument necesar păstrării echilibrului fragil între scopul principal al existenței PNPC (conservarea biodiversității) și dezvoltarea turismului în zonă.

Conform sondajului menționat mai sus, anual Parcul Național Piatra Craiului este vizitat de circa 86.000. turiști.

Privitor la motivele venirii în Piatra Craiului acestea sunt în ordinea importanței:

muntele,

natura,

evadare din oraș,

pentru a fi singur,

pentru a fi cu familia,

pentru a campa.

Astfel enumerarea relevă faptul că cele mai frecvente motive ale vizitării sunt legate de unicitatea reliefului și naturii în Piatra Craiului.

Din totalul turiștilor:

circa 48% sunt tineri între 18 – 29 ani,

45% au vârste cuprinse între 30 – 49 ani,

6% sunt tineri sub 18 ani.

Un aspect important este durata vizitei în parc:

17% din turiști stau o zi sau mai puțin,

44% între două și trei zile,

30% stau între patru zile și o săptămână.

numai 9% din turiști stau mai mult de o săptămână.

În ceea ce privește modalitățile de cazare utilizate:

64% din turiști folosesc camparea la cort iar dintre aceștia 24% nu folosesc zonele cvasi-organizate pentru campare (Plaiul Foii, Curmătura, Brusturet),

din totalul turiștilor numai 9% folosesc acomodările (pensiunile) din comunitățile locale,

restul de 27% înnoptează la cabanele montane și refugiile alpine.

Dintre vizitatorii parcului, circa 65% menționează zona de creastă , împărțită în două sectoare, ca fiind destinația principala a vizitei , trecerea prin această zonă având un caracter pasager în timp ce zonele unde se înregistrează durate mai lungi de ședere sunt cele tradiționale pentru campări (Plaiul Foii, Brusturet, Curmătura).

La capitolul cheltuieli pe perioada vizitei, turiștii în mare majoritate își permit să cheltuiască numai 150.000. – 200.000. lei pe zi (bani în anul 2002).

Un aspect important al structurii turismului în Piatra Craiului îl constituie proporția relativ scăzuta a turiștilor străini care vizitează PNPC (4%) Din cauza acestui procent mic, evaluarea este semnificativă numai pentru turiștii români.

Facilități (ANEXA V)

Conform datelor obținute de la Ministerul Turismului, în Bran, Zărnești, Predeluț, Moieciu, Peștera, Măgura, Fundata, Șirnea sunt circa 161 pensiuni autorizate oficial. Un număr destul de mare de pensiuni nu sunt încă autorizate sau sunt în curs de autorizare. Clasarea pensiunilor este de la una la trei „flori” cu media la două.

Dintre asociațiile la nivel național cea mai reprezentativă este ANTREC cu un număr de 93 de pensiuni acreditate în zona Bran, Moieciu, Predeluț, Șirnea și un număr de 30 de pensiuni pe raza comunei Rucăr. Sistemul de clasare al pensiunilor ANTREC este similar celui oficial, în loc de stele sunt clasate simbolic cu margarete. Categoria medie este cea „două margarete” (grup sanitar, apă caldă, încălzire cu lemne în sobe de teracotă). O parte din pensiuni sunt încadrate la „trei margarete” având condiții mai deosebite de cazare.

Din datele sumare de mai sus se poate concluziona că există un mare număr de acomodări în zona adiacentă PNPC. Desigur ar fi necesară o categorisire a acomodărilor în funcție de apropierea de PNPC, de statutul comunităților față de parc, de confortul pensiunilor. Din punct de vedere teoretic, oricare din acomodările existente ar putea deservi turiști care vizitează parcul, distanțele față de acesta sunt relativ mici: 2 – 15 km.

Comunitățile locale care au influență asupra parcului datorită poziției, activităților tradiționale desfășurate, proprietăților pe care le au în parc sunt: Măgura, Peștera, Zărnești, Rucăr, Dâmbovicioara. Conform datelor de la M.T. pensiunile autorizate din aceste localități sunt în număr de 2 în Peștera, 4 în Măgura, 4 în Zărnești, 30 pensiuni pe raza comunei Rucăr.

Circa 10 – 20% din pensiunile existente în zonă au condiții de cazare apropiate de cele la nivel european.

O categorie aparte de acomodări este constituită de cabanele montane din parc sau aflate în imediata vecinătate a acestuia. Aceste cabane sunt în zona nordică Gura Râului cu o capacitate de circa 50 locuri, plaiul Foii cu o capacitate de 50 locuri, Curmătura cu o capacitate de 55 turiști, Cabana de vânătoare Gura Bârsei; iar în zona sudică: cabana Brusturet cu o capacitate de 40 locuri, cabana Garofița Pietrei Craiului cu 20 locuri, cabana de vânătoare Valea lui Ivan cu 10 locuri.

Campingurile reprezintă deasemenea o categorie importantă de facilități turistice, la ora aceasta există campinguri semiorganizate la Plaiul Foii, Curmătura, Brusturet. Lipsa facilităților necesare face ca aceste acomodări să nu se ridice la standardele unui camping modern.

În zona montană a Parcului există un număr de refugii montane destinate adăpostirii turiștilor pe perioadă scurtă: Ref. Vf. Ascuțit, Ref. Grind, Cabana Ascunsă.

Până la această dată nu există un sistem informațional coerent care să asigure turiștilor toate informațiile necesare la sosirea în zonele adiacente parcului (puncte de informare cu ghizi și dotate cu toate materialele necesare). Deasemenea se resimte lipsa totală sau prezența unor materiale incomplete (broșuri cu hărți și descrieri de trasee incomplete fără informații detaliate privind modul de a ajunge în localitățile adiacente parcului și fără prezentarea acomodărilor existente, contacte cu ghizi locali, etc.). Există o pagina web a parcului care urmează să fie dezvoItată: www.pcrai.ro.

Serviciile de ghizi sunt într-o fază incipientă, există un număr restrâns de ghizi calificați pentru zona montană, lipsește sistemul informațional care să facă legătura între doritorii de excursii și ghizi. Singura organizație abilitată de Ministerul Turismului să califice ghizi montani este „Asociația Ghizilor Montani din România” cu sediul în Brașov.

Drumuri: 90 % din limita Parcului este accesibil din drum auto.

Poteci: rețea foarte deasă în partea de nord, mai săracă în partea de sud.

Salvamont: un rol important în Piatra Craiului îl joacă echipele de intervenție Salvamont care asigură salvarea în condiții de urgență a turiștilor accidentați sau aflați în situații dificile în zona montană. Este vorba despre două echipe una în partea nordică și una în partea sudică a masivului care funcționează în cadrul primăriilor Zărnești și respectiv Câmpulung Muscel.

ONG-uri: Green Cross – România, Carol Lehman – Brașov, CPNT – Brașov, Amicii Salvamont – Brașov, Solaris – Pitești, România Pitorească – Pitești.

Asociații de turism: ANTREC, Asociația de turism – Plaiuri Zărneștene, Asociația pentru Promovarea Programelor pentru Tineret. Agenția Carpathian Natural Tours a început ture tematice cu ghid pentru turiști străini.

Atracțiile turistice din zona adiacentă parcului se pot clasifica în modul următor:

atracții cultural istorice și atracții legate de obiceiuri, tradiții și produse locale. Din această categorie un punct important este constituit de nucleele de turism rural din zona culoarului Bran – Rucăr și mai nou de nucleul de ecoturism din Zărnești. Tot din această categorie un punct important este constituit de Castelul Bran situat in comuna Bran, la o distanță de 300 metri de limita Parcului Național Piatra Craiului. Legenda „Dracula” . țesută în jurul castelului Bran are aspecte pozitive (legate de prezența unui număr mare de vizitatori străini) și aspecte negative legate de crearea unei imagini negative unor specii de animale din fauna spontană (lup) și crearea imaginii conform căreia în natura din zonă sunt elemente supranaturale periculoase.

atracții strict legate de natură. Existența în apropierea parcului a punctelor de hrănire – observare a urșilor de pe raza ocoalelor silvice Zărnești și Rucăr, tot mai solicitate de turiștii străini care doresc să observe animale sălbatice în natură și pe bază cărora se pot dezvolta programe turistice.

stațiuni turistice. Prezența la 30 km depărtare de parc a celei mai mari stațiuni de schi din România (Poiana Brașov) este desigur importantă, o parte din turiști pot fi angrenați în programe de vizitare a PNPC.

3.2.5. Educație și facilități de educație

În zonă, majoritatea populației este educată la nivel de liceu, școală profesională școală generală.

Tendință actuală: nivelul redus de trai determină scăderea continuă a nivelului de educație (clasele I – VII).

Bugetele de învățământ ale școlilor din zonă sunt reduse, cadrele didactice calificate preferând zonele urbane.

Date statistice referitoare la unitățile de învățământ se regăsesc în tabelul 3.4..

Tabel 3.4. – Facilități de educație

(după Planul de Management al PNPC – draft)

Brașovul – centru universitar – se află la 30 km de Zărnești.

Există o strategie din partea parcului privind activitatea educațională cu specific ecologic, program care se centrează în jurul manualului educativ ecologic „Piatra Craiului”. În cadrul activității de conștientizare publică, cel mai important grup țintă ales îl constituie copii de vârstă școlară. Țelurile programului pe termen lung se leagă de formarea în rândul copiilor din comunitățile locale (și nu numai), a unui comportament responsabil față de natură în general și fața de PNPC în particular. Pe termen scurt, programul mizează pe influența puternică pe care o au copii asupra părinților și asupra comunităților locale în general. În acest sens, manualul educativ ecologic referitor la Parcul Național Piatra Craiului se predă în toate școlile din comunitățile locale (11 școli generale) și a fost introdus în alte 25 de Școli Generale din jud. Brașov și Argeș. Copiii care parcurg materialul sunt incluși într-un program de activități practico-educative (excursii, concursuri, tabere). Dintre rezultatele programului, APNPC menționează:

apropierea continuă de membrii comunităților locale;

participarea din ce în ce mai largă a copiilor la acțiuni de ecologizare în parc;

solicitările din partea inspectoratelor școlare de a lărgi pe cât posibil programul educațional și în zone situate la distanță de parc;

reducerea cantităților de deșeuri depozitate necorespunzâtor de membrii comunităților locale în zona PNPC;

îmbunătățirea imaginii parcului în comunitățile locale.

3.2.6. Cercetare și facilități de cercetare

Pe teritoriul parcului au fost realizate de-a lungul timpului numeroase lucrări științifice pornind de la articole, lucrări de licența până la teze de doctorat. În prezent se afla în curs de derulare 5 teze de doctorat referitoare la biodiversitatea parcului. Administrația Parcului a inițiat două colaborări în vara anului 2000: cu ICAS privind culoarele de migrație ale carnivorelor mari și cu specialiști pratologi în vederea efectuării unui studiu privind efectele pășunatului asupra solului și a vegetației din pădure și pășune.

În prezent parcul nu dispune de facilități de cercetare.

Actualmente se desfășoară o acțiune de monitorizare a florei și faunei din parc, efectuată de către specialiști biologi sub coordonarea biologului parcului. La această acțiune au participat în regim de voluntariat cercetători, profesori și studenți de la numeroase instituții din țară.

Pe viitor se preconizează realizarea unor studii pentru identificarea suprafețelor degradate (numai antropice) si recomandarea unor soluții și acțiuni de reconstrucție ecologică a acestora, inițierea unui studiu fizico-geografic la nivelul întregului parc etc.

3.3. Evaluarea factorilor naturali

Unicitatea masivului Piatra Craiului – relieful și componentele biodiversității, a impus crearea parcului național ca formă de protecție și conservare a acestor valori.

3.3.1. Evaluarea cadrului fizico-geografic

Cadrul fizico-geografic prin componentele sale justifică într-o mare măsura crearea parcului. Creasta calcaroasă, impresionează prin lungimea sa (cca. 25 km), fiind cea mai lungă din România. Masivul apare ca un imens martor de eroziune calcaros, fiind în același timp un accident tectonic pozitiv. Relieful carstic prin cele două componente ale sale, exocarstul și endocarstul amplifică importanța geologică și geomorfologică a masivului – cheile (Prăpăstiile Zărneștiului, cheile Dâmbovicioarei etc.), numărul mare de peșteri de dimensiuni mici, avenele (Avenul de sub Vârful Grind este golul subteran cu cea mai mare adâncime din România, peste – 540 m, după informațiile deținute până în prezent).

Formele unice ale reliefului stâncos, create prin modelare calcarului de către apă, creează un peisaj impresionant cu o mare valoare estetică.

Pereții cheilor și celelalte formațiuni exocarstice se autoconservă în general, datorită poziționării și a inaccesibilității lor.

Peșterile sunt afectate de prezența antropică, turiștii și localnici aruncând deșeuri și făcând focul în aceste cavități.

Cursurile de apă subterană sunt în general bine protejate prin însăși poziționarea lor în formațiunile carstice dar există pericolul de poluare directă sau indirectă.

3.3.2. Evaluarea biodiversității și habitatelor

Există unele informații cu privire la biodiversitate a parcului, dar se constată numeroase goluri de informație, care trebuiesc completate. Sunt necesare unele studii de inventariere și cartare a biodiversității pentru a identifica grupurile și zonele în care biodiversitatea necesită măsuri speciale de protecție.

Habitatele reprezentative pentru Piatra Craiului sunt pajiștile alpine, grohotișurile calcaroase, stâncăriile care adăpostesc cele mai mari aglomerări de specii endemice din masiv. Aceste habitate se găsesc în general într-o stare bună de conservare.

Starea de conservare a pășunilor este în continuă înrăutățire și fără niște măsuri de management adecvate, care au început să fie puse în practică de administrația parcului se poate ajunge la degradarea totală a covorului vegetal și la apariția unui fenomen puternic de eroziune a solului.

Pentru ca măsurile de management să fie eficiente este necesară o bună cunoaștere a amenințărilor la adresa biodiversității iar mecanismele de acțiune să fie fundamentate științific.

Până în prezent pădurile au fost bine gospodărite găsindu-se într-o stare bună de conservare. De o mare importanța sunt molidișurile de limită altitudinală pe calcare, unice In România. Din suprafața totală a pădurilor, 24% sunt excluse de la tăiere iar pe 16 % din suprafață, se practică tăieri de conservare.

Starea de conservare actuală a fânețelor este bună, aici practicându-se un cosit tradițional de sute de ani. Cositul se efectuează pe porțiuni mici, vara târziu, începând cu luna iunie continuându-se până în august după fructificarea speciilor protejate de plante care se găsesc aici. Acest mod de cosire târzie, permite plantelor să fructifice și realizează totodată și o împrăștiere a semințelor pe fâneață. Cositul efectuat în acest mod permite o bună dezvoltare și menținere a unor populații bogate de specii de floră protejate (Trollius eumpaeus – bulbuci, diferite specii de orhidaceae etc).

Starea de conservare a grohotișurilor calcaroase este bună. Singura amenințare din prezent vine partea turiștilor care circulă pe trasee nemarcate, favorizând deplasarea grohotișurilor și distrugerea vegetației destul de fragilă în aceste zone.

Grohotișurile din Piatra Craiului au o mare importanță pentru conservarea biodiversității fiind incluse ca tip de habitat în anexa l a Directivei Habitate a Consiliului Europei – „NATURAL HABITAT TYPES OF COMMUNITY INTEREST WHOSE CONSERVATION REQUIRES THE DESIGNATION OF SPECIAL AREAS OF CONSERVATION” (Tipuri naturale de habitate de interes comunitar, a căror conservare necesită desemnarea ariilor de protecție specială). De asemenea acest tip de habitat este menționat și în „Rezoluția No. 4 (1996) ce cuprinde habitate naturale periclitate ce necesită măsuri speciale de protecție” în categoria 61. SCREES, H2.4 / P – 61.24 Carpathian calcareous screes.

Cursurile importante de apă (Bârsele, Dâmbovița, Dâmbovicioara) sunt în general într-o stare bună, mai puțin acele zone în care se remarcă prezența gunoiului menajer provenit de la cabane și gospodării particulare (valea Brusturetului, etc) biodiversitatea nefiind amenințată în mod vizibil de poluarea apei.

Biodiversitatea este bogată având în vedere situarea masivului în zona temperat-continentală a Europei

Parcul Național Piatra Craiului este renumit în mod special pentru diversitatea sa floristică, din totalul de 1108 specii, 200 fiind incluse în „Lista Roșie a Plantelor Superioare din România” ca specii rare, endemice, vulnerabile sau periclitate. Se remarcă prezența unui număr de 43 de specii endemice carpatice și a două endemisme locale cel mai important fiind garofița Pietrei Craiului, aleasă ca emblemă a parcului. Cele mai mari aglomerări de floră endemică se întâlnesc în zona pajiștilor alpine, grohotișurilor și stâncăriilor calcaroase. De asemenea fânețele de la baza masivului adăpostesc populații bogate de specii protejate.

O specie de importanță comunitară o reprezintă gălbenelele – Ligularia sibirica întâlnită pe valea Brusturetului.

Fauna este bogată dar încă insuficient cunoscută. Se remarcă prezența a 35 de specii de nevertebrate endemice. De aici au fost descrise 91 de specii de nevertebrate noi pentru știință. Menționăm existența a două specii endemice pentru Piatra Craiului Nesticus constantinescui (Arahnida) și Rhagidia carpatica (Arahnida, Acari), care au fost semnalate din Peștera Mare a lui Prepeleac și din peștera Mică a lui Prepeleac situate în Prăpăstiile Zărneștiului. Aceste specii au o are importanță științifică, habitatul lor fiind amenințat de influența antropică.

Din cele 108 de specii de păsări identificate până în prezent, 50 se regăsesc în convențiile internaționale ca fiind specii importante și protejate ca atare. Sunt caracteristice și importante în special speciile caracteristice zonelor stâncoase din parc. (fluturașul de stâncă – Trichodroma muraria s.a). S-a înregistrat un număr extrem de mic de exemplare de acvilă de munte Aquila chrysaetos, existând pericolul dispariției acestora din masiv datorită antropizării și a intensificării turismului în zonele de cuibărit (probabil nu mai cuibăresc deja aici ci numai în Făgăraș).

În parc s-a înregistrat un număr mare de specii de lilieci (18 specii). Aceștia au un rol ecologic important. Prezența unor specii vulnerabile la nivel mondial impune stabilirea unor măsuri adecvate de protejare a lor.

Piatra Craiului adăpostește efective bogate de carnivore și ierbivore mari, aflate într-o buna stare de conservare. Populațiile de capră neagră se află însă în declin, în ultima vreme fiind observate tot mai puține exemplare

3.3.3. Evaluarea peisajului

Peisajul specific PN Piatra Craiului rezultat din interacțiunea factorilor fizici, biologici și antropici, se află în prezent într-o bună stare de conservare.

Peisajul este însă alterat în unele zone de:

rezultatele activităților antropice;

cariera dezafectată dinspre Prăpăstiile Zărneștiului;

construcțiile haotice din Valea Dâmboviței și Dâmbovicioarei, mai puțin din Valea Bârsei;

depozitările necontrolate de deșeuri menajere.

3.4. Amenințări

Actuala suprafață a Parcului Național Piatra Craiului a constituit încă din cele mai vechi timpuri o sursă de existență și de venituri pentru comunitățile locale și începând cu secolul al XIX-lea a devenit și o atracție turistică. Ca urmare biodiversitatea este supusă unei presiuni continue care se accentuează tot mai mult în ultima perioadă. În lipsa unor măsuri adecvate care să reducă presiunea exercitată asupra biodiversității se poate ajunge la reducerea acesteia, la pierderea sau reducerea populațiilor unor specii endemice sau importante din diferite puncte de vedere.

3.4.1. Amenințări datorate activităților antropice

Suprapășunatul și activitățile asociate acestuia constituie o amenințare majoră. Deși în aceste zone pășunatul a constituit o îndeletnicire străveche, pășunile au fost menținute într-o stare de conservare destul de bună de-a lungul timpului, în ultimii ani s-a înregistrat o creștere masiva a numărului de vite. Studiile efectuate în vara anului 2000 au demonstrat ca încărcarea cu animale a pășunilor este în medie de 2,2 ori mai mare decât capacitatea de pășunat. Acest suprapășunat are numeroase efecte negative:

reducerea drastică a biodiversității pășunilor și invazia unor specii care nu sunt consumate de animale (parul porcului – Nardus stricta);

ca urmare a supratârlirii, se ajunge la apariția unor specii de plante nitrofile (Urtica dioica, Rumex alpinus);

tasarea solului, poluarea solului cu substanțe organice provenite din dejecții care pot pătrunde în pânza freatică ducând la poluarea organică a pânzei freatice;

ca urmare a reducerii speciilor furajere din pajiști, vitele flămânde pătrund în pădure și chiar pe stâncării distrugând speciile endemice, concurând pentru hrană cu speciile sălbatice, disturbând activitatea faunei sălbatice și chiar având rolul de vectori în răspândirea bolilor;

distrugerea jneapănului care este tăiat în unele zone de ciobani, fiind folosit ca lemn de foc

câinii de la stâne, aflați într-un număr mare, precum și lipsa jujeelor constituie o amenințare pentru fauna sălbatică, (în special mamifere de talie mică și iezii de capră neagră și căpriori).

Turismul constituie de asemenea una din amenințările importante:

cantități mari de deșeuri menajere și chiar toxice lăsate de turiști în parc, duc la poluarea solului, apei și la poluarea estetică;

eventuala creștere necontrolată a numărului de vizitatori poate duce la dereglarea ecosistemelor naturale, eroziunea traseelor turistice, creșterea cantităților de deșeuri;

circulația turiștilor pe trasee nemarcate și în zone nepermise cauzând deteriorarea unor habitate fragile (grohotișuri);

de asemenea apare eroziunea de-a lungul unor trasee turistice (Funduri – Crucea Grănicerului, Curmătura – șaua Crăpăturii, Botorog – Curmătura) datorit folosirii extinse;

culegerea sau distrugerea deliberată a unor specii de floră și faună;

distrugerea jneapănului care este tăiat în unele zone de turiști, fiind folosit ca lemn de foc;

camparea și crearea de vetre de foc în locuri neamenajate (Valea Bârsei, Valea Dâmbovicioarei);

deșeurile de la cabanele turistice poluează apele, în prezent acest fenomen este accentuat în zona cabanei Brusturet

poluarea aerului, în special în zona cheilor datorită gazelor de eșapament și a prafului produs de autovehicule care afectează flora și fauna;

circulația turiștilor în zone nepermise, zgomotele produse de aceștia deranjează animalele sălbatice, în special în sezonul de împerechere;

traseele de alpinism amplasate necorespunzător deranjează păsările care cuibăresc în zonele stâncoase și afectează flora din aceste zone.

Alte amenințări:

construcțiile ilegale de pe teritoriul parcului și acelea aflate la limita exterioară a acestuia, care nu mențin linia arhitecturală a zonei, modifică și urâțesc peisajul specific al Pietrei Craiului, fiind totodată și o sursă de poluare a zonei;

amenajările hidrotehnice existente (barajul de la Pecineagu și Sătic) produc modificări dramatice în structura habitatelor, a compoziției în specii și peisajului datorită reducerii puternice a debitului râului Dâmbovița și a modificării nivelului pânzei freatice;

poluarea apelor subterane.

3.4.2. Amenințări naturale

torențialitatea;

avalanșele;

modificarea climatului.

3.5. Evaluarea factorilor antropici

3.5.1. Evaluarea conservării moștenirii culturale

Unul din motivele primelor acțiuni de protecție în zona Parcului Național Piatra Craiului este datorat frumuseții peisajului.

Creasta calcaroasă impunătoare și sălbatică, întreruptă de jnepenișuri și pășuni alpine, înconjurate de păduri de molid și de amestec, creează un peisaj unic în România. Diversitatea peisajului este sporită de pășunile izolate care creează spații deschise în interiorul pădurii. Acestea sunt ocupate pe timpul verii de turme de oi și vite, care fac parte din tradițiilor zonei.

Un element caracteristic pentru P.N. Piatra Craiului este faptul ca se întinde pe 2 județe – Brașov și Argeș – care în trecut au fost incluse în 2 regiuni istorice ale României, care au suferit influențe diferite, Țara Românească și Transilvania. Din acest motiv este interesant de văzut cum cele 2 culturi au evoluat în condiții de mediu asemănătoare. Satele risipite și izolate de la poalele masivului se integrează cu toate aceste elemente naturale. Un element important în evoluția nivelului de trai în satele din vecinătatea Pietrei Craiului a fost faptul că nu a fost posibilă aplicarea colectivizării în agricultură, fapt care a permis oamenilor să își genereze și să își păstreze veniturile obținute în urma acestei activități. De asemenea, nici pășunatul nu a fost afectat In perioada comunistă. Parte din aceste venituri se regăsesc în dezvoltarea actuală a infrastructurii, care a permis o creștere rapidă a turismului rural.

Industrializarea în Zărnești a dus la crearea de locuri de muncă și de venituri pentru populația locală, dar în ultimii 10 ani datorită prăbușirii industriei locale, nivelul de trai a scăzut odată cu creșterea șomajului. Colectivizarea asociată industrializării nu a permis dezvoltarea unei infrastructuri care să fie folosită în prezent pentru turism.

Gradul redus de accesibilitate, fragmentarea terenului, clima aspră, dar și condițiile grele de viață au menținut obiceiurile și activitățile tradiționale de folosire a resurselor naturale și a terenurilor, schimbarea acestora necesitând eforturi financiare care depășesc veniturile din zonă. Comunitățile reduse ca număr au trebuit să fie unite pentru a face față condițiilor grele de viață.

Printre obiceiurile tradiționale care caracterizează zona se pot aminti dansurile care au un repertoriu foarte bogat, cuprinzând: ardeleana, breaza, brâul, polca, sârba, hora, șapte taine. Obiceiurile de nuntă au devenit extrem de orășenești în ultima perioadă. Ceremonialul funerar respectă în esență ritualurile creștine, care diferă însă de la o așezare la alta. Mai există de asemenea și obiceiuri calendaristice cu ocazia sărbătorilor de iarnă.

Un alt factor care a contribuit la menținerea acestor tradiții a fost faptul că pentru o lungă perioada, majoritatea tinerilor părăseau aceste zone, pentru a se muta în alte localități cu condiții mai ușoare de trai, acest fenomen afectând în special satele mici și greu accesibile. În ultimul timp însă, se poate vedea o încetinire a acestui proces, datorită lipsei de locuri de muncă în zonele înconjurătoare.

Dezvoltarea haotică și necontrolată a construcțiilor, însoțită de apariția în zonă a oamenilor veniți din alte părți ale țării, prin cumpărarea de terenuri sau imobile, care au posibilități financiare mult mai mari, și care nu respectă tradițiile și dezvoltarea de până acum pot afecta și schimba obiceiurile și peisajul rural rezultat din întrepătrunderea mediului cu localnicii.

Oamenii din zonă trebuie conștientizați de valorile care există aici, precum și de interesul pentru modul în care sunt păstrate tradițiile și valorile locale, pentru că tocmai acestea pot fi folosite pentru îmbunătățirea condițiilor lor de viață.

Punctele de atracție ale turiștilor în zonă trebuie să fie atât tradițiile locale, cât și frumusețea și bogăția naturală a arealului, iar veniturile provenite din practicarea ecoturismului trebuie să rămână în cadrul comunităților locale pentru a duce atât la creșterea nivelului de trai cât și la un interes sporit pentru păstrarea valorilor naturale și respectarea și conservarea tradițiilor.

O altă activitate care însoțește ecoturismul este comercializarea de produse locale tradiționale și de artizanat, pentru care, o dată cu apariția turiștilor în zonă, se creează o piață de desfacere.

3.5.2. Evaluarea modului de exploatare a terenurilor și a resurselor naturale

Principalele tipuri de folosire a resurselor din arealul parcului sunt:

suprafețele adecvate cultivării din jurul gospodăriilor țărănești, pe care se practică o agricultură la scară redusă, proprietarii particulari fiind beneficiarii recoltelor obținute de pe aceste terenuri;

fânețele sunt folosite pentru producerea de furaje uscate necesare hrănirii animalelor pe timpul iernii, beneficiarii fiind tot proprietarii particulari;

pășunile, aparțin comunităților, localnicii folosindu-le pe timpul verii pentru pășunatul animalelor proprii;

pășunile împădurite și pădurile particulare, aparțin comunităților și proprietarilor particulari, pe acestea efectuându-se tăieri la scară redusă pentru satisfacerea nevoilor locale de lemn, în același timp fiind folosite și pentru pășunat;

pădurile statului, administrate de Regia Naționala a Pădurilor – Romsilva, sunt gospodărite în concordanță cu prevederile amenajamentelor silvice; veniturile obținute de pe urma exploatării forestiere sunt folosite de către RNP. pentru paza fondului forestier și pentru realizarea tuturor celorlalte lucrări silvice;

produse accesorii (fructe de pădure, plante medicinale, mușchi, ciuperci) – în cantități reduse.

Localnicii care trăiesc în jurul Pietrei Craiului nu au căutat să subjuge natura, ci au practicat o agricultură la scară mică, fără a epuiza resursele solului, au folosit îngrășăminte organice pentru fertilizare, păstoritul a avut legătură cu ciclurile vegetației, târlirea și transhumanța au contribuit la menținerea resurselor naturale, au folosit resursele numai pentru nevoile proprii, integrându-se mediului natural de care depindea viața lor. În ultimul timp însă, datorită condițiilor foarte grele de trai, se constată o schimbare a mentalității populației din zonă, care mărește presiunea asupra utilizării resurselor naturale.

Gospodărirea în regim silvic a pădurilor de pe suprafața parcului, care a ținut cont și de valoarea ecologica deosebită și de biodiversitatea ridicată din zonă, a fost poate singura acțiune reală de protecție realizată în trecut și care a dus la existența unor însemnate suprafețe de păduri naturale. Amenajamentele silvice elaborate în trecut au ținut cont de valoarea biodiversității existente în această zonă și au inclus majoritatea arboretelor în grupa l funcțională, și au exclus unele arborele de la tăieri, și respectiv au prevăzut executarea doar de lucrări de conservare, ceea ce a condus la o mai buna conservare a biodiversității.

În ultima perioadă se constată o creștere a numărului de animale din zonă, care depășesc posibilitățile pe care le oferă pășunile, ducând la o degradare a acestora, precum și la influențe negative în zona de pădure și stâncărie înconjurătoare. Acest lucru s-a produs datorită scăderii nivelului de trai și creșterii șomajului în rândul populației locale, lucru care a condus la folosirea resurselor naturale pentru generarea de venituri suplimentare sau pentru schimbarea unor produse locale contra altora, care lipsesc din zonă.

Totodată, este posibil ca în urma retrocedării pădurilor către foștii proprietari, și în cazul nerespectării regimului silvic de către aceștia, să se producă o exploatare irațională a acestor păduri, cu efecte negative asupra biodiversității, solului și a peisajului.

Fondurile de vânătoare de pe cuprinsul parcului aparțin statului și sunt administrate de către asociații de vânătoare care asigură paza și liniștea vânatului, realizează evaluări anuale, stabilesc planul de recoltă în urma căruia au loc acțiunile de vânătoare în conformitate cu legislația în vigoare.

Activități tradiționale, cum ar fi pășunatul, cositul și chiar exploatarea pădurilor, dacă sunt făcute în mod rațional și nu deteriorează mediul natural, trebuiesc menținute, pentru ca o parte a mediului natural a evoluat de-a lungul anilor sub influența acestora, iar încetarea bruscă a lor poate duce la modificări ale peisajului și chiar la scăderea bogăției de specii.

Alte activități cu impact negativ ar fi și colectarea de materiale de construcție disponibile în zonă (pietre, pietriș și nisip), precum și recoltarea de arbuști în scopul folosirii acestora pentru garduri vii.

Pentru a reduce impactele negative ale acestor activități, trebuie găsite surse alternative generatoare de venituri, care să ducă la scăderea presiunii asupra resurselor naturale. Una din aceste resurse o reprezintă ecoturismul.

3.5.3. Evaluarea pășunatului și optimizarea capacității de pășunat

Pășunatul rațional

Pășunatul cu animalele este singurul mod de folosire a producției pajiștilor (studiul „Evaluarea presiunii pășunatului asupra pășunilor din PNPC”, 2000). De altfel, aceste pajiști sunt de origine secundară și au rezultat după defrișarea pădurilor de molid și a tufărișurilor de jneapăn, de-a lungul secolelor, tocmai pentru extinderea pășunatului cu animalele, în special cu oile.

Având în vedere apropierea de centre tradiționale de creșterea oilor cum sunt satele brănene și rucărene, dintotdeauna presiunea pășunatului pe aceste pajiști a fost la limita maximă, incluzând și valorificarea ierburilor din păduri, stâncării, grohotișuri și alte spații cu vegetație consumabilă de către ierbivore.

Cu toate că productivitatea pajiștilor a fost în continuă scădere datorită degradării covorului ierbos după invazia până la dominare a speciei Nardus stricta numărul de animale a rămas același decenii de-a rândul său au crescut până la peste 2,2 ori capacitatea reală a lor.

Astfel, prima condiție a unui pășunat rațional este respectarea încărcăturii cu animale calculată pentru fiecare trupă de pășune în parte.

Prin această măsură, animalele vor beneficia de suficientă hrană și nu vor fi obligate să pășuneze în păduri și alte locuri interzise.

A doua condiție a pășunatului rațional este respectarea duratei sezonului de pășunat, care în zonă de regulă se respectă datorită rigorilor climei. Totuși este bine ca la începutul lunii septembrie animalele să coboare în totalitate de pe munte pentru a asigura o mai bună intrare a plantelor în iarnă și a evita pășunatul excesiv din lipsă de hrană.

A treia condiție legată de folosirea rațională impusă de pășunatul porționat a unei pajiști, respectiv împărțirea în 3 – 5 părți egale a suprafeței pe limite de relief (văi, creste, coame, etc.) vegetație lemnoasă sau garduri în unele cazuri, în care să se pască 7 – 10 zile într-o porțiune astfel delimitată, după care să se treacă la următoarea, până la ultima, astfel ca după 25 – 30 zile să se ajungă de unde s-a început și să se continue sistemul de 3 – 4 ori pe un sezon de pășunat. În țările alpine cu tradiție în creșterea animalelor, întreaga suprafață a pășunilor este împărțită în parcele cu garduri fixe de beton, zidărie de piatră recoltată de pe pășune, garduri vii din arbuști, etc. în interiorul cărora se delimitează cu gard electric porția de hrană pentru 1 – 2 zile. Este impresionant să constați funcționarea perfectă a întregului sistem de valorificare rațională prin pășunat a pajiștilor montane, într-un echilibru perfect cu mediul înconjurător.

Pășunatul permanent pe întreaga suprafață cum se practică la noi este profund dăunătoare covorului ierbos.

O altă condiție este închirierea pășunii pentru minim 8 – 10 ani, cu posibilități de prelungire în cazul respectării cu strictețe a regulilor enumerate și a unei târliri corespunzătoare.

Conform studiului efectuat în anul 2000, se pot reda sub formă de tabel câteva condiții necesare a fi respectate pentru un pășunat rațional (tabel 3.5.).

Tabel 3.5. – Condiții pentru pășunat rațional

(după „Evaluarea presiunii pășunatului asupra pășunilor din PNPC” – Marușca T., Vodă A., 2000)

*) Pășunea din Trupul Funduri Prelungi se propune a fi scoasă de la pășunat și lăsată pentru conservare în stare actuală

**) Ordinea de pășunat în acest caz va fi vacile urmate de oi

***) 1 UVM = 6,25 oi adulte.

Pe baza acestor reguli privind pășunatul rațional și al situației concrete din fiecare trup de pășune se propune întocmirea unui plan distinct de amenajări pastorale în care să fie analizate și proiectate toate captările de apă posibile, delimitarea parcelelor după diferite metode constructive sau plantări vegetație lemnoasă, excluse garduri de beton cu sârmă ghimpată, adăposturi pentru animale și îngrijitori, porți de târlire mobile, colectarea dejecțiilor din adăposturi și împrăștierea lor pe pășune, cășărie și multe altele.

Târlirea și alte metode de îmbunătățire a covorului ierbos

Una din cele mai frecvente poluări ale mediului înconjurător din zona montană este determinată de supratârlirea cu animalele în jurul stânilor. Excesul de materie organică duce la eutrofizarea solurilor și invazia lor cu specii nitrofile neconsumate de animale cum sunt: Rumex obtusifolius (până la 1200 – 1400 m) și Rumex alpinus – ștevia (peste această altitudine), Urtica dioica, Veratrum album – stirigoaia, Colchicum autumnale – brândușa de toamnă și altele.

Pe târlele actuale sunt culturi de buruieni, apele care ajung în contact cu ele sunt poluate cu nitriți și suspensii organice, iar din punct de vedere sanitar veterinar sunt adevărate focare de infecție, generatoare de boli la animale (inclusiv cele sălbatice) și oameni.

Din aceste considerente trebuie schimbat din temelie actualul sistem de staționare necontrolată a animalelor, iar târlirea trebuie transformată din agent poluator în mijloc de îmbunătățire a acestor pajiști degradate.

Târlirea standard de îmbunătățire a covorului ierbos propusă de studiul efectuat este următoarea:

pășuni cu până la 20% Nardus stricta: 3 nopți, 1 oaie/m2;

pășuni cu 20 – 40% Nardus stricta: 4 nopți, 1 oaie/m2;

pășuni cu 40 – 60% Nardus stricta: 5 nopți, 1 oaie/m2;

pășuni cu peste 60% Nardus stricta: 6 nopți, 1 oaie/m2;

În cazul târlirii cu bovinele se respectă același număr de nopți dar cu specificarea 1 vacă / 6m2, având în vedere gabaritul acestora și cantitatea de dejecții eliminate.

Efectul târlirii durează 4 – 5 ani, după care se revine pe aceeași suprafață sau altele încă un ciclu de 5 ani și așa mai departe.

Pe o suprafață de pășune medie degradată prin această metodă se poate îmbunătăți maximum 15 – 20% din suprafață, de pe care s-ar putea obține o producție medie de trei ori mai mare (15 – 20 t/ha în loc de 5 – 7 t/ha) care sporește producția de masă verde pe total, după 5 ani, cu 2 – 3 t/ha respectiv un spor de 150% care atrage după sine și mărirea încărcării cu încă jumătate din efectivul actual.

Prin târlire corespunzătoare care necesită investiții foarte mici de materiale se evită poluarea solului și a apei, se reduc zoonozele, alături de posibilitatea întreținerii unui număr mai mare de animale. Suprafața îmbunătățită prin târlire se poate mări de 2 la 2,5 ori dacă este precedată de ierbicidare și supraînsămânțare, ajungându-se astfel la cca. 50%, din suprafața unei pajiști degradate.

Combaterea buruienilor și a vegetației lemnoase dăunătoare

Pe locurile supratârlite mai vechi, care sunt invadate de buruieni nitrofile sunt necesare luarea unor măsuri de cosire a lor înainte de fructificare, supraînsămânțarea cu un amestec de ierburi (cel de la târlirea redusă) fără superfosfat, urmat de mobilizarea și tasarea superficială a terenului. Vegetația lemnoasă invadantă, respectiv puieții de molid care tind să reîmpădurească terenul, trebuie înlăturați prin tăiere în stadiul de puieți, la fel și alte specii de arbori și arbuști.

Folosirea unor erbicide sau arboricide specifice nu se recomandă întrucât ar putea dăuna și altor specii din învelișul vegetal sau unor animale, păsări și insecte.

În rest, o bună gospodărire a pășunii împiedică instalarea și extinderea vegetației dăunătoare producției pajiștilor sau animalelor.

Construcții pastorale

Construcțiile pastorale necesare în pășunile Parcului Național Piatra Craiului se refera atât la cele destinate a ușura traiul oamenilor la stână, cât și la cele destinate aprovizionării cu apă a animalelor și oamenilor.

În acest sens este considerat absolut necesar construirea unei aducțiuni de apă până în pășunea Zănoaga, având în vedere că aceasta din urmă este lipsită de apă permanentă. Pentru a avea apă, în prezent vitele din pășunea Zănoaga se deplasează cca. 1,5 km până la adăpătorile din pășunea Curmătura.

În privința stânelor, conform studiului, trebuie subliniat faptul că nu este nici necesară nici justificată construirea unei noi stâne, având în vedere marea presiune a pășunatului asupra pajiștilor din Parcul Național Piatra Craiului, în urma căreia sunt propuse măsuri de reducere a efectivelor de animale de pe aceste pășuni.

În rest, stânele existente necesită reparații curente dar și dotări suplimentare pentru modernizarea lor. În acest sens, se recomandă construirea de grupuri sanitare la toate stânele de pe cuprinsul Parcului Național Piatra Craiului, amplasarea de grupuri electrogene, acolo unde este posibil, pentru a asigura curent electric la stână, acestea fiind două dintre atributele unui trai, cât de cât, civilizat.

De asemenea, pentru un pășunat științific și eficient, sunt necesare anumite dotări, precum gardurile fixe și porțile de târlire. Primele se pot confecționa atât din lemn, dar și din piatră adunată de pe pășuni și stivuită pe curba de nivel, în acest fel, de pe o parte se delimitează loturi și tarlale pentru pășunat, iar pe de altă parte prin adunatul pietrelor crește suprafața efectivă destinată pășunatului. În privința porților de târlire, ele sunt absolut necesare unui pășunat ecologic și rațional. Aceste porți trebuie să fie în proprietatea sau custodia Parcului Național Piatra Craiului, iar îngrijitorii care le iau în primire să fie instruiți și urmăriți de administrația parcului pentru a respecta programul de mutare a lor.

Având în vedere importanța turistică a zonei, se propune înființarea și dotarea unei stâni cu specificul locului în Pășunea Zănoaga, lângă traseu, unde turiștii ocazionali sau în grupuri organizate să servească produse lactate sau alte preparate. Din această activitate ar avea de câștigat atât crescătorii de animale, cât și turismul în general.

3.5.4. Evaluarea potențialului turistic și de recreere

Piatra Craiului, constituie o atracție turistică majoră în România, iar valoarea ei turistică va crește probabil în viitor, atât pe plan național cât și internațional.

Turiștii care vizitează zona sunt în număr de circa 86.000. pe an, din care 28% din zona locală, 69% din restul țării și 3% din afara României.

Obiectivele de interes sunt grupate în două categorii: peisaj și recreere:

peisaj: creasta stâncoasă, cheile (Prăpăstiile Zărneștilor, Dâmbovicioarei și Dâmboviței), pădurile naturale, fânețele (V. Bârsei), pășunile, satele (Peștera, Măgura, Șirnea);

recreere: drumeție (pe traseele existente și întreținute), alpinism (există diverse trasee de alpinism, de diferite grade de dificultate), vizitarea peșterilor, fotografiere (vânători de imagini), turism specializat pe domenii (geologie, speologie, botanică, ornitologie, faună, excursii în cadrul proiectului), schi fond și de tură, campare (Brusturet, Plaiul Foii, Curmătura), picnic (V. Bârsei, Prăpăstiile Zărneștilor, V. Dâmbovicioarei, V. Dâmboviței), închirieri de camere în gospodării și pensiuni, case de vacanță construite de persoane din afara zonei.

Evaluarea facilităților existente:

drumuri publice și forestiere ce permit accesul în parc;

cabane turistice și ale RNP – Romsilva accesibile pe drum auto și poteci;

pensiuni în toate localitățile din zona parcului sau în zona adiacentă;

refugii funcționale în câteva puncte din parc atât în nord cât și în sud;

camparea se face în zone accesibile pe drum auto dar și numai pe jos;

zone care deocamdată nu oferă anumite utilități;

rețeaua traseelor turistice marcate este mai deasă în partea de nord;

traseele au grade de dificultate diferite, fiind accesibile tuturor categoriilor de turiști.

Efecte ale activităților:

asupra peisajului

Tabel 3.6. – Efecte ale activităților turistice asupra peisajului

(după Planul de management al PNPC – draft)

în relația dintre vizitatori și populația locală

Tabel 3.7. – Efecte ale activităților turistice în relația vizitatori – populație locală

(după Planul de management al PNPC – draft)

Impactul turiștilor asupra biodiversității este prezentat la evaluarea asupra stării biodiversității (subcap.3.3.2.). Dacă vizitatorii vin cu câini, aceștia pot deranja animalele sălbatice (afectează biodiversitatea).

De asemenea este posibil ca unele arii să fie protejate prin închiderea accesului public, dacă monitoringul relevă că aria poate fi deranjată radical prin turismul din zona respectivă.

PNPC are un mare potențial turistic, dar dacă dezvoltarea turismului în parc se va face necontrolat și haotic, fără a ține cont de valorile existente, există pericolul ca acestea să fie afectate în mod ireversibil.

3.5.5. Evaluare pentru educație și conștientizare

Populația locală nu are încă o imagine clară asupra activităților și scopurilor parcului, și confundă de asemenea obiectivele acestuia cu cele ale altor proiecte ce se defășoară în zonă, în special legate de conservarea carnivorelor mari. Se poate menționa că nivelul de conștientizare este mai ridicat în cadrul școlilor și liceelor din localitățile din zonă; o parte din vizitatori au cunoștințe despre existența parcului și obiectivele sale.

Caracteristicile zonei:

există școli de nivele diferite în toate localitățile (Iicee în Zărnești și Rucăr). Școlile sunt deschise pentru parteneriat cu parcul, fie datorită nevoilor de suport material și inovator, fie datorită conștientizării necesității unei educații ecologice în școli.

Există școli cu preocupări în acest sens (Sc. 1 Zărnești, Gr. Șc. Forestier Rucăr, Șc. Dâmbovicioara, Șc. 3 Zărnești, Liceul teoretic Zărnești, Școala Generală Șirnea, Școala Generală Măgura, Școala Generală Peștera, Școala Generală 1 Rucăr, Școala Generală Podu Dâmboviței).

Există un contact nemijlocit al comunităților cu parcul, prin activitățile lor mai mult sau mai puțin tradiționale, precum creșterea vitelor și pășunatul, activități meșteșugărești etc., ce pot sau nu să afecteze mediul înconjurător (de exemplu suprapășunatul).

Există ONG-uri cu activități educative, de conștientizare, de refacere și marcare a traseelor turistice, etc.

Comunitățile au un acces mai mult sau mai puțin limitat la mass-media și informare (de exemplu Zărnești și Măgura se află la poli diametral opuși).

Topografia locului ajută la direcționarea turiștilor și facilitarea transmiterii mesajului.

Beneficii ale conștientizării:

în populația locală se pot identifica persoane / organizații / finanțatori care să devină catalizatorii / susținători de transmitere a informației dinspre și înspre parc, către populația locală și vizitatori, etc.;

comportamentul civilizat contribuie la reducerea impactului asupra PNPC și a mediului în general;

creșterea nr. de vizitatori. Aceștia vor trebui să fie abordați ca 2 categorii: vizitatori care se concentrează în zonele de agrement ușor accesibile (permite o conștientizare masivă și încurajarea acestora de a rămâne în aceste zone ce au un nivel de conștientizare, în general, mai ridicat) și atragerea și încurajarea formării unora dintre copiii – vizitatori spre activități în domeniul protecției mediului;

educația ecologică a copiilor are un efect social educativ mai larg asupra familiei și comunității;

Beneficiile conștientizării sunt promovarea utilizării durabile a resurselor, conservarea biodiversității, creșterea numărului de turiști în zonă, fiecare cu mai multe cunoștințe despre valorile existente în zonă (se transformă în „ambasadori” ai parcului).

Pentru programele de conștientizare trebuie avute în vedere următoarele grupuri țintă:

populație proprietari de terenuri, crescători de animale, stăpâni de munte;

copii (elevi) și profesori;

vizitatori;

administrație publică locală;

mass-media;

agenți economici;

sponsori;

ONG-uri;

organizații regionale și naționale;

preoți și grupuri religioase.

Pentru realizarea conștientizării în funcție de grupurile țintă trebuie folosite următoarele mesaje cheie:

păstrarea unicității peisajului;

nevoia conservării și protejării biodiversității;

dezvoltare durabilă a zonei;

implicarea comunităților în activitățile parcului;

transmiterea imaginii parcului

Ca parc național, Piatra Craiului reprezintă o foarte diversă și bogată oportunitate pentru a conduce cercetări. Această arie poate susține proiecte de cercetări sociologice și științifice în medii academice și de conservare. Exemple de cercetări efectuate recent sunt supravegherea speciilor de plante și animale în parc și studiul tendințelor turiștilor în interiorul și în jurul PNPC.

Viitoarele cercetări trebuie să includă un inventar complet, multisezonal al numărului de turiști în zonă. Datele curente sunt valabile numai din vară (vârf de sezon) și toamnă și reprezintă numai un an (2002). O serie de date multianuale vor permite administrației parcului să urmărească tendințele turismului și impacturile (pozitive sau negative) în zonă.

Un astfel de studiu socio-economic la nivel de sat este necesar, de asemenea, mai ales în satele Măgura și Peștera. Rezultatele unui astfel de studiu vor ajuta parcul să implementeze programul de granturi mici, care intenționează să ajute aceste sate sau și altele din vecinătatea PNPC. Este nevoie să includă ocuparea forței de muncă, sursele și nivelul de venituri, date demografice referitoare la mărimea familiei, profilele pe vârste, nivele de folosire ale resurselor naturale, numărul de animale domestice, ce produse se produc în zonă, meșteșuguri practicate, oportunități de afaceri, surse de finanțare (familiare, credite etc.) și nivelul de asistență socială sau alte moduri de implicare ale unor agenții guvernamentale.

3.6. Evaluarea activităților umane prin prisma planurilor de conservare a populațiilor de carnivore mari

Habitatul, coridoarele (fig.3.4.) și sursele de hrană sunt componentele de bază pentru managementul populațiilor de carnivore mari.

3.6.1. Ursul brun – Ursus arctos

Populația de urși din Europa (fig.3.1.):

Tabelul 3.8. – Populațiile de urși din Europa

(după www.clcp.ro)

Fig.3.1. – Distribuția populațiilor de urși în Europa

(după www.clcp.ro)

Date istorice

Tabelul 3.9. – Date istorice – urși

(după www.clcp.ro)

3.6.2. Lupul – Canis lupus

Distribuția

Ocupă întreaga emisferă nordică. În prezent dispărut dintr-o bună parte a continentului nord american, din centrul și vestul Europei (Fig.3.2) și din sudul Asiei.

Populația mondială este estimată la 150.000. – 200.000. de exemplare. Populația din România este estimată la cca. 3.000. de exemplare.

Fig.3.2. – Distribuția populațiilor de lupi în Europa

(după www.clcp.ro)

Populația de lupi din Europa (fig.3.2.):

Tabelul 3.10. – Populațiile de lupi din Europa

(după www.clcp.ro)

Date istorice:

Tabel 3.11. – Date istorice – lupi

(după www.clcp.ro)

Relația pradă – prădător și ecosistemele fără lupi

Măsura în care lupii controlează speciile pradă ridică încă întrebări (studiile s-au făcut în ecosisteme în care lupul este singurul prădător important). Din ceea ce se cunoaște până în prezent, lupii pot ține densitatea prăzii la un nivel scăzut acolo unde condițiile naturale concură la acest lucru. În habitatele favorabile prăzii (ungulate), lupii au un control mai mic asupra dinamicii acestor populații.

În zonele de unde lupii au dispărut pentru un timp îndelungat (Scoția, Norvegia, în Alpi, zone din SUA etc.), ungulatele au crescut mult peste efectivele normale. Astfel apare fenomenul de suprapășunare care induce distrugerea plantațiilor și a regenerării naturale a pădurilor, crearea de zone optime pentru formarea de avalanșe, scăderea accentuată a calității zonelor de iernat etc. Prezența prădătorilor naturali modifică de asemenea și etologia speciei pradă care nu mai poate realiza concentrări și distruge resursa de hrană. Prezența prădătorului are un rol important și în selecția naturală.

3.6.3. Râsul eurasiatic – Lynx lynx

Distribuția

Fig.3.3 – Distribuția populațiilor de râși în Europa

(după www.clcp.ro)

Una din cele mai răspândite specii de felide de pe glob. În trecut, arealul său se întindea în toată Europa și Asia (la nord de Hymalaia), exceptând zonele deșertice. În prezent arealul este fragmentat, mai ales în Europa Centrală și de Vest, unde există populații reintroduse. Populația de râși din România este estimată la cca. 1800 – 2000 de exemplare.

Populația de râși din Europa (fig.3.3, tabelul 3.12.):

Tabelul 3.12. – Populațiile de râși din Europa

(după www.clcp.ro)

Relațiile pradă – prădător

Studiile recente arată că râsul nu poate eradica speciile pradă, acestea fiind nai afectate de către activitățile de vânătoare. Pagubele pot fi însă însemnate în zonele de concentrare ale speciilor pradă (locurile de hrană pentru cervide din Europa de Vest).

În Carpați, toate cele trei specii de prădători mari sunt bine reprezentate, iar speciile pradă sunt diverse. Această diversitate și complexitate a relațiilor pradă – prădător determină un echilibru dinamic deosebit al ecosistemelor în România.

Fig.3.4. – Coridoare de trecere între Piatra Craiului și Bucegi

(după www.icaswildlife.ro)

3.6.4. Statut

Speciile de carnivore mari sunt considerate o prioritate în conservarea naturii. Datorită dependenței lor de spații largi naturale, sunt considerate indicatori ai gradului de conservare a faunei și florei.

Convenții și inițiative internaționale

„Convenția pentru Conservarea Speciilor Sălbatice și a Habitatelor Naturale” (Convenția de la Berna, 1979) – anexa II privind speciile strict protejate;

Directivele privind habitatele ale Uniunii Europene;

„Strategia Paneuropeană privind conservarea diversității biologice și a ariilor protejate”;

„Convenția privind comerțul internațional cu specii amenințate cu dispariția” (CITES, Washington 1973) – anexa II privind speciile potențial amenințate;

„strategia biologică europeană pentru diversitatea peisajelor” (PEBLDS) – râsul.

Organizația The Large Carnivore Initiative for Europe (LCIE), prezidată și administrată de World Wide Found for Nature (WWF), are ca obiectiv să mențină și să refacă , în coexistență cu omul, populații viabile de carnivore mari ca parte integrantă a ecosistemelor Europei. În prezent, mai mult de 50 de organizații din aproape toate țările europene participă la această inițiativă.

Legislație națională

România a aderat la Convenția de Berna în 1993. Odată cu publicarea în MO ca Legea 13/2/1993 legea devine lege internă.

Noua lege a vânătorii a fost adoptată în 1996 – Legea 103/1996 (declară ursul ca specie strict protejată). Legislația permite acordarea de permise pentru recoltarea exemplarelor ce produc pagube însemnate turmelor de animale domestice sau altor sectoare ale agriculturii.

Începând cu 1999, ICAS și „Wildbiologishe Gesellschaft” au inclus și râsul în activitățile lor de cercetare din zona cuprinsă între Ciucaș și Piatra Craiului.

3.6.5. Cercetarea populațiilor de carnivore mari

Metode de cercetare

Cercetarea de teren poate fi făcută utilizând diferite metode, în funcție de obiectivele care se urmăresc. În cele mai multe cazuri cercetarea se desfășoară prin studii de teren:

radiotelemetria: utilă în determinarea mișcărilor, mărimii teritoriului, ritmul activităților, interacțiunea cu oamenii, etc; cele mai multe date sunt obținute prin radiotelemetrie;

analiza microscopică a excrementelor: foarte utilă în determinarea hranei, în corelație cu zona unde trăiește animalul și sezonul de vegetație;

analiza conținutului stomacal și a excrementelor furnizează informații privind dieta;

observațiile directe: se pot face la locul de hrănire și ajută la estimarea populațiilor și la studierea etologiei speciei; observațiile directe sunt imposibile în cazul râșilor;

datele privind caracteristicile morfologice pot fi colectate de la exemplarele recoltate;

mărimea haiticului poate fi estimată la fel ca și dimensiunile teritoriului prin studiul urmelor (pârtie) – în special iarna;

Pentru a fi plasat emițătorul (zgardă sau implant abdominal) există metode de capturare a lupilor (acceptate în Europa):

capcana cu pedală (atras cu mâncare sau cu un odorivector);

lațurile cu limitator;

stegulețe și plase (metodă de vânătoare).

Metode de capturare a râșilor:

capcane ladă – cu uși glisante sau batante;

lațuri de picior;

câini (în Scandinavia).

Datele obținute sunt puse într-o bază de date, fiind apoi corelate cu date geografice prin GIS (Sistemul informațional Geografic). În acest fel se poate evalua în corelație cu diferiți factori de mediu habitatul folosit de râs sau se poate modela habitatul optim al râsului.

Observații de teren

Urși

Excremente

Aspectul acestora diferă în funcție de anotimp și de hrana consumată. În general sunt cilindrice, segmentate, de diametru variabil. Primăvara sunt închise la culoare, aproape negre (cantități mari de iarbă consumată), iar aspectul poate fi asemănător cu cel de balegă. Toamna se pot observa resturi de jir, coji de alune, semințe de mere sau pere, sâmburi de prune, fructe de scoruș etc.

Rar sunt întâlnite oase mari sau păr de animale.

Urme

Greu de confundat datorită mărimii cât și formei tipice.

La labele din față se imprimă numai degetele și podul talpei, pe când labele din spate se imprimă în întregime. La o urmă distinctă se văd și cele cinci unghii.

Zgârieturi, pietre răsturnate, trunchiuri zgâriate

Hrănirea urșilor (furnici, larve, reptile) și teritorialismul joacă un rol important. Se pot observa și fire de păr prinse în scoarța copacilor sau în rășină.

Lupi

Excremente

Întâlnite de cele mai multe ori în zone de marcare de-a lungul potecilor pe care folosește în mod obișnuit (mesaj olfactiv împreună cu stimularea glandelor dintre degete – prin scurmare; pot fi însoțite și de marcarea prin urină). Culoarea variază de la negru la cenușiu deschis, iar consistența de la cea aproape lichidă la cea solidă în funcție de timpul scurs de la doborârea prăzii și în corelație cu aceasta, natura hranei ingerate.

Urme

Mai lungi și mai mari decât urmele de câine. Urma este de tip pârtie și pe distanțe mari – de la câteva sute de metri (își caută prada pe distanțe mari și e interesat de ce se întâmplă la 100 – 200 de metri). Dacă sunt mai mulți lupi, aceștia merg unul în spatele altuia, pe aceleași urme. În urma lupului se imprimă și ghearele.

Dieta lupului

Animalele mici sunt omorâte prin mușcături la nivelul gâtului. Cele mari prezintă mușcături pe flancuri și pe picioare și deseori sunt prinse de nas, omorâte în final prin mușcături în gât și eviscerare. Încep să se hrănească din cavitatea abdominală și continuă cu mușchii. Dacă nu sunt deranjați consumă prada aproape în totalitate.

Culcușul

Inițial puii sunt fătați în scorburi de copac, găuri în stânci etc. După primele săptămâni de viață sunt mutați într-un culcuș mai mare cu posibilități mai bune de mișcare. Datorită activității intense sunt vizibile poteci și spații fără vegetație (la intrare). Un haitac are de regulă mai multe culcușuri.

Râși

Ca și lupul, râsul este greu de cercetat datorită teritoriului vast și foarte activ.

Excremente

Preferă sa și le ascundă sub arbori doborâți sau sub zăpadă iarna. Au un miros specific felidelor, fiind fragmentate și având o formă specifică (alungită la un capăt și convexă la celălalt). Culoarea variază, dar este în nuanțe închise.

Urina este împrăștiată în spate pe vegetație sau pe sol, prin aceasta marcându-și teritoriul.

Urmele de râs

Având gheare retractile, le protejează în timpul mersului. De aceea, în general, nu se imprimă. Urma este mai rotundă, talpa fiind redusă în comparație cu întreaga urmă, înconjurată de 4 degete. Labele din spate sunt mai mici decât cele din față, necălcând pe aceleași urme. Din acest motiv, urma pârtie este caracteristică.

Prada

Lasă doar câteva urme de colți vizibile la beregată (rareori la ceafă). Pielea pradei prezintă răni în zonele unde râsul și-a înfipt ghearele.

Un animal omorât este consumat aproape întotdeauna de la buturi, rareori din partea din față. Lasă neconsumate doar intestinele, pielea, oasele mari și capul. Un cadavru consumat complet are oasele scheletului intacte, legate între ele. Animalele mici sunt consumate în întregime.

Culcușul

Nu își sapă culcuș propriu, folosind locuri deja existente pe care le adaptează pentru crescut puii. Acestea trebui să fie greu accesibile și să permită retragerea puilor în caz de pericol. Femela are în rezervă unul sau două locuri de adăpost pentru pui.

Cercetări privind conflictul OM – CARNIVORE MARI: un exemplu de cercetare aplicată:

În zonele unde carnivorele mari și oamenii conviețuiesc este necesară identificarea modalităților de coexistență pașnică:

identificarea grupurilor de interes (vânători, agricultori, crescători de animale etc.) aflate în conflict cu urșii, lupii și/sau râșii;

identificarea mărimii pagubelor produse de urși, lupi și râși activităților agricole (zootehnie, pomicultură, apicultură etc.);

analiza situațiilor în care oameni sunt răniți sau uciși de urși;

analiza densității populațiilor de urși, cerințele de hrană, folosirea habitatelor și interacțiunile cu oamenii în ariile de concentrare ale urșilor sau în ariile unde urșii obișnuiți cu oamenii se hrănesc cu resturi menajere;

cercetare privind cerințele ecologice de bază ale speciei.

Bazat pe acest tip de date se pot identifica strategii pentru reducerea conflictelor.

3.6.6. Managementul ursului

Vânătoarea

Ursul este specie protejata în România, dar acolo unde densitățile sunt mari și pagubele înregistrate de alte sectoare de activitate sunt deosebite. Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, prin Direcția Vânătoare și Salmonicultură, aprobă recoltarea exemplarelor în exces. Asigurând atât managementul pădurii, cât și cel al faunei. Regia Națională a Pădurilor a putut să ia măsuri deosebite de conservare a pădurii din zonele în care s-au descoperit bârloage de urși.

Metodele de vânătoare folosite sunt: dibuitul, pânda și goana. Dacă pânda este specifică perioadei de primăvară, goana este specifică toamnei, când concentrări ale populației de urs au loc în regiunile în care se găsește hrană din abundență, dar și posibilități de refugiu. Femelele cu pui sunt complet protejate.

Cele mai bune trofee de vânătoare din lume ale speciei, atât la craniu cât și la blană au fost recoltate în România. Recordul mondial la blănuri este deținut de un trofeu de 687,79 puncte, recoltat în 1983, iar la craniu recordul mondial este de 69,47 puncte și a fost recoltat în 1994. Cele mai valoroase 10 blănuri de urs brun din lume sunt din România, iar din primele 10 cranii, 5 au fost recoltate aici.

În temeiul Articolului 9 al Convenției de la Berna, în România urșii pot fi recoltați după planul de management pentru optimizarea efectivelor și eliminarea exemplarelor care creează conflicte.

În fiecare teren de vânătoare un număr așa numit „optim” de urși se stabilește de personalul ce administrează terenul de vânătoare, conform îndrumărilor furnizate de ICAS. Numărul optim reprezintă numărul de indivizi care ar trebui să fie în mod ideal pe terenul de vânătoare, conform condițiilor (ecologice și sociale) de habitat ale acestuia. De asemenea pe fiecare teren de vânătoare este evaluat un număr de urși de către personalul Ocolului Silvic, prin observații la hrănitori. Numărul de urși ce depășește numărul optim, pot fi în mod teoretic împușcați. Se face o propunere de către Ocolul Silvic sau AJVPS, pe care MAPPM o evaluează. Ministerul va hotărî asupra cotei finale de recoltă.

Vânătoarea poate fi efectuată atât de vânători români cât și străini, trebuind plătită o taxă (până la 20.000. USD per urs). Atât în Europa cât și în America de Nord vânătoarea la trofeu are un mare prestigiu printre vânători. Datorită acestui fapt, în România cca 25% din urși sunt vânați de străini (există agenții specializate care organizează excursii de vânătoare). Veniturile din vânătoare pentru trofeu merg direct la AGVPS unde sunt folosite pentru activitățile de management al populațiilor de urși și costuri administrative generale.

Evaluarea regulată și cunoașterea indicilor demografici nu este o problemă pentru populațiile viabile de urs în condițiile unei estimări precise și monitorizări a tendinței acestora. Cotele de femele sunt în general păstrate pentru a echilibra efectul asupra demografiei populațiilor. Adulții masculi au și ei un efect asupra populației în timpul perioadei de înmulțire, ucigând puii care însoțesc ursoaicele; în România cazurile nu sunt atât de răspândite ca în alte țări, puii fiind părăsiți în al doilea an de viață.

În România, cotele de vânătoare nu sunt probabil așa mari încât să afecteze negativ calitatea populațiilor – în 1996 au fost împușcați 140 de urși (~2% din populația estimată). Din cunoștințele actuale, populațiile de urși care trăiesc în condiții similare cu cei din Carpați, pot suporta o pierdere anuală de 5-10%.

Conflicte

Datorită numărului mare de urși din anii ’80 s-au înregistrat numeroase conflicte între urși și oameni. În prezent efectivele de urs s-au redus, dar se mai înregistrează încă victime în rândul oamenilor și pagube materiale cauzate de urși altor sectoare de activitate, în special agriculturii (zootehnie, pomicultură, apicultură etc.). În anumite zone, în jurul marilor plantații fructifere sau în zonele în care urșii se hrănesc din gropi de gunoi, pot fi întâlnite mari aglomerări de animale (ex.: 165 de indivizi se hrăneau din livezi pe o suprafață de 650 ha). Astfel de aglomerări și pagube se pot evita parțial printr-o hrănire suplimentară în fondul de vânătoare în perioada de toamnă.

Conflicte cu animale domestice

În perioada 1987 – 1992, pagubele produse sectorului zootehnic erau de estimate la 2,5 milioane USD.

O estimare făcută în cadrul Proiectului Carnivore Mari din Carpați în perioada 1998 – 1999 indică faptul că pe o suprafață de ~1.000. km2 (în jurul orașului Brașov):

majoritatea animalelor omorâte de carnivore mari au fost oi (91%);

din totalul oilor existente la stână, cca. 2% au fost declarate de ciobani ca fiind omorâte;

din acestea, 0,75 % au fost omorâte de urși.

Motive ale conflictelor cu animalele domestice ( în special cele de la stână):

oile sunt lăsate să pască și noaptea pentru a produce mai mult lapte;

câinii buni sunt scumpi și în cele mai multe cazuri la stână sunt câini necorespunzători pentru pază;

nu există bani pentru angajarea unui număr corespunzător de ciobani cu experiență la stână;

câinii nu sunt hrăniți suficient și în căutare de hrană lasă turma nepăzită. Vânând în pădure influențează efectivele de specii – pradă devenind concurenți ai prădătoarelor mari. Există riscul de transmitere a bolilor către animalele sălbatice (parazitare, bacteriene sau virale).

În România legea prevede despăgubirea pierderilor suferite (Legea 103/1996, Art. 15), cu condiția ca proprietarul să demonstreze că animalele au fost păzite corespunzător și nu au pășunat în pădure în timpul atacului. Gestionarul fondului de vânătoare este responsabil pentru paguba produsă. Societățile de asigurări private oferă posibilitatea asigurării pentru pagubele produse în sectorul agricol de către animalele sălbatice, însă costurile proprietarului sunt ridicate.

Conflicte directe între om și urs

Atacurile urșilor asupra oamenilor sunt foarte rare. Datorită suprapopulării în perioada 1987 – 1992, în România au avut loc multe atacuri (447 din care 193 grave necesitând spitalizarea victimei), unele mortale (20 persoane ucise).

Numărul accidentelor a scăzut datorită scăderii efectivelor de urs și datorită faptului că urșii – problemă sunt împușcați.

Atacurile apar în situațiile:

Ciobanii atacă ursul când încearcă să-și apere animalele sau să-și recupereze animalele omorâte de aceștia (60% din cazurile studiate);

Urșii răniți atacă vânătorii sau gonacii;

Ursoaică cu pui surprinsă accidental;

Urs ce își protejează prada , surprins de apariția unei persoane.

De regulă urșii sunt prudenți și se feresc de întâlnirile directe. Acestia atacă omul doar dacă se simt într-un fel amenințați. Experiența a demonstrat că este foarte probabil ca ursul să răspundă violent la agresiune.

Urșii obișnuiți cu prezența omului

Aceștia pot deveni foarte periculoși. Aceste situații apar în zone unde urșii pot găsi hrană din abundență în apropierea așezărilor omenești. Un exemplu din România este cartierul Răcădău din Brașov.

Livezi

În perioada 1987 – 1992 pagubele produse în livezi au atins un nivel ridicat (4,5 milioane USD). Urșii produc pagube nu numai prin consumarea fructelor, ci mai ales prin ruperea crengilor sau chiar a pomilor întregi. Aceste cazuri apar în mod frecvent în livezile din vecinătatea pădurilor.

În România nu există un sistem de compensare pentru aceste pagube.

3.6.7. Managementul lupului

Ia în considerare toți factorii implicați în coexistența lupilor cu omul.

Vânătoarea lupilor

Lupul este astăzi specie protejată în România, dar acolo unde densitățile sunt mari și pagubele înregistrate de alte sectoare de activitate sunt deosebite, Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului, prin Direcția Vânătoare și Salmonicultură, aprobă recoltarea exemplarelor în exces.

Metodele de vânătoare. practicate sunt pânda și goana, ambele specifice perioadei de toamnă și mai ales iarna. Lupul se poate ivi întâmplător și la goanele organizate pentru mistreț sau la pândele la urs, dar vânătorul care vrea să vâneze exclusiv lupi trebuie să-și rezerve timp și să știe cu adevărat să folosească avantajele terenului pentru ca, după o confruntare deosebită, să reușească să doboare trofeul atât de greu de dobândit.

România deține recordul mondial al speciei și ocupă 5 poziții în rândul celor mai valoroase 10 blănuri de lup din lume, iar ia craniu deține poziția a treia. Recordul mondial la blană are 186,17 puncte, iar vârful de serie la craniu este de 45,30 puncte. Primele 10 blănuri ca valoare se situează peste 154 puncte, iar primele 10 cranii au peste 40 puncte.

Pentru plăcere (trofeu) sau pentru controlul populației. Lupii pot suporta reduceri ale populației cu până la 35% din numărul ce intră în iarnă (include pierderile naturale datorate bolilor, foametei, accidentelor de vânătoare, conflictelor între lupi).

Managementul conflictelor

Sunt datorate în principal prădării șeptelului. În sprijinul pazei animalelor au fost dezvoltate metode noi:

garduri electrice;

mutarea lupilor care creează conflicte în zone fără șeptel.

Sisteme de compensare a pagubelor

compensarea automată a pagubelor (Franța, Italia, Norvegia);

plata fermierilor care luau măsuri de protecție a animalelor în fața carnivorelor mari protejate de pe pământurile lor; pierdeau banii dacă lăsau animalele să fie prădate;

sistemul de asigurări.

3.6.8. Managementul râsului

În Europa, cele mai mari pericole pentru specie sunt:

defrișările;

scăderea bazei de prădare prin reducerea efectivelor de ungulate;

persecuțiile directe.

Vânătoarea râșilor

Perioada de vânătoare este cuprinsă între 15 septembrie și 31 martie și se practică în baza unei autorizații individuale. Metodele de vânătoare practicate sunt pânda și goana.

Râsul fiind un animal deosebit de atent și prudent, cu simțuri foarte dezvoltate, pune la încercare răbdarea și măiestria vânătorului care vrea să-i obțină trofeul. Vârfurile de serie ale trofeelor din România sunt reprezentate de o blană de 173,37 puncte CIC și de un craniu de 28,05 puncte.

Informații actuale relevă faptul că râșii pot pierde anual cca. 10% din efectiv. Deși o populație viabilă de râs poate tolera o recoltă controlată prin vânătoare, braconajul (recolte mari) poate duce la scăderea unor populații locale. Stabilirea cotelor de extras trebuie să ia în considerare pierderile anuale și estimări cât mai exacte ale efectivelor.

Atitudinea opiniei publice

Râsul este o specie puțin cunoscută opiniei publice. Atitudini negative față de râși se datorează conflictelor de interese (vânători, crescători de animale). Este necesară atât informarea publicului larg, cât și în cadrul grupurilor de interese. Explicarea rolului ecologic și a riscului scăzut de accidente și conflicte cu populația de râși, poate crește interesul general pentru conservarea speciei.

3.6.9. Amenințări și strategii de management

Datorită schimbării socio – economice din România, populațiile de urși, lupi și râși sunt expuse mai multor pericole:

dezvoltarea turismului poate conduce la întâlniri frecvente între oameni și animale;

dezvoltarea infrastructurii și exploatarea forestieră excesivă poate conduce la micșorarea și fragmentarea habitatului;

privatizarea pădurilor urmată de o administrare silvică corespunzătoare sub controlul MAPPM va menține condițiile ecologice actuale;

vânătoarea nebazată pe principiile exploatării durabile a populației de urși, lupi și râși, nefundamentată științific, alături de braconaj, poate duce la o scădere dramatică a efectivelor;

lipsa de cunoștințe despre ecologia, etologia și rolul urșilor, lupilor și râșilor în ecosisteme, poate favoriza decizii politice în dauna populației de carnivore mari din România.

Strategii ca dezvoltarea ecoturismului, ajutarea grupurilor afectate de conflictele cu urși, lupi și râși, precum și implicarea acestora în elaborarea și aplicarea acestor strategii, pot ajuta la diminuarea pierderilor provocate de carnivorele mari.

Carnivore mari sunt o atracție puternică pentru turiști (în special pentru cei din Europa de Vest). Astfel pot fi obținuți bani care se pot folosi pentru comunitățile locale, pentru acoperirea pagubelor produse cât și pentru suportarea cheltuielilor instituțiilor care se ocupă de managementul faunei.