Europenizare. Cazul Turciei
Rezumat
În această lucrare se analizează conceptual de europenizare, Uniunea Europeană și rolul și locul Turciei în contextul european. Mai precis voi efectua o radiografiere a situației prezentate de Comisia Europeană din 2012 până în 2014 și a criteriilor de la Copenhaga din 2002, cu privire la progresele Turciei.
Istoricul Turciei este unul lung și plin de evenimente în care o succesiune de popoare diferite etnic și cultural au ocupat această regiune încă din antichitate. Atributul Turciei, Türkiye, poate fi împărțită în 2 componente: Türk, care înseamnă puternic sau măreț în turca veche, și care face referire la locuitorii Turciei sau la un membru al turcilor sau oameni turci, și sufixul abstract iye, asociat cu sufixul Medieval Latin –ia în Turchia.
Turcia și-a dorit să devină membră a Uniunii Europene încă din 1963 când Acordul de Asociere la Comunitatea Economică Europeană prevedea posibilitatea aderării la aceasta. Însă, pentru ca să i se recunoască Turciei dreptul de stat candidat a fost nevoie de 36 de ani plus alți 6 ani astfel încât negocierile de aderare să poate începe.
În opinia mea relația dintre UE și Turcia este o povestea care va dura mult timp de acum încolo, o poveste mereu mereu dezbătută și critică în care UE își dorește Turcia aproape, însă, cu cât aceasta se apropie mai mult, cu atât va crește teama de un angajament serios. Ne punem întrebarea: Cât poate dura acest tip de relație?
Datorită acestui fapt mi-am propus să analizez care sunt argumentele pro și contra privind aderarea Turciei la UE. Analiza este cu atât mai interesantă pentru mine cu cât există în egală măsură susținători europeni ai aderării Turciei la UE date fiind relațiile culturale, economice și geostrategice importante dintre cele două țări, dar și critici care consideră că relațiile tensionate ale Turciei cu majoritatea vecinilor, ar reprezenta un factor ce ar putea exporta insecuritate în interiorul UE.
Cuprins
Introducere………………………………………………………..
Capitolul 1: Europenizarea
Europenizarea: concept, definiție……………………………………
Europenizarea: mecanisme și extindere…………………………
Uniunea Europeană………………………………………………………..
Capitolul 2: Cazul Turciei
2.1 Extinderea Uniunii Europene………………………………………….
2.1 Politica de extindere și criteriile de aderare………………………
2.3 Turcia: stat candidat……………………………………………………
2.4 Îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga Turcia și capacitatea de a-și asuma obligațiile ce decurg din calitatea de stat membru……………….
Lista de abrevieri
Introducere
În condițiile extinderii Uniunii Europene, în care noii membri pot să adere doar atunci când sunt îndeplinite toate cerințele și deoarece UE nu doar stabilește condiții ci oferă și sprijin și asistență țărilor care se pregătesc pentru aderare, Turcia este cel mai mare beneficiar al sprijinului Uniunii Europene în rândul țărilor care au ca scop să devină un stat membru al UE.
Prin acest proces gradual și gestionat cu atenție, asistența financiară din partea UE aduce țările candidate mai aproape de reguli, politici și standarde ale Uniunii, și, astfel, oferă o mai bună calitate a vieții pentru cetățenii lor. Prin urmare, UE se angajează să sprijine Turcia în drumul său de stat membru, obiectivul inițial al sprijinului financiar al UE față de Turcia fiind extinderea unei zone de pace, stabilitate și prosperitate în interiorul și în afara Europei.
Cadrul metodologic:
Pornind de la ipoteza că integrarea Turciei în UE ar aduce Europei o piață economică vastă, în plină dezvoltare, ar consolida poziția UE ca actor geostrategic global, deoarece Turcia reprezintă o mare forță militară a NATO și ar putea plasa Europa în centrul scenei internaționale datorită amplasării sale geografice și economice, a legăturilor politice, culturale și istorice din regiunile cu mari resurse naturale, care se află în vecinătatea sferei geopolitice UE , intenționez să demonstrez faptul că Turcia a devenit un decident important al sorții lumii.
Am ales această temă deoarece în ultima perioadă Turcia a fost un subiect puternic dezbătut de mass-media, de Uniunea Europeană și de către actorii internaționali fiecare având un avantaj în această zonă, încercând să atragă Turcia de partea lor. Însă ce va face Turcia? Lucrarea urmărește astfel să răspundă întrebărilor: Obținerea statutului de țară candidată la aderarea Uniunii Europene este un lucru benefic pentru Turcia? Este pregătită Uniunea Europeană să primească Turcia ca stat membru?
Scopul aceastei lucrări este acela de a examina influența Europei asupra Turciei având ca principali indicatori: analizarea conceptului de europenizare, analizarea statutului de țară candidată la aderarea Uniunii Europene și analizarea capacității Turciei de a-și asuma obligațiile ce decurg din calitatea de stat membru, analizarea și cercetarea legăturii Turciei cu Europa. De asemenea pentru a ajunge la rezultatul dorit voi folosi metoda comparativă.
Cadrul teoretic:
În lucrarea de față europenizarea constituie o variabilă independentă cu impact asupra proceselor, instuțiilor și politicilor publice naționale. De asemenea, europenizarea reprezintă un proces de schimbare structurală, care afectează actorii, instituțiile, ideile și interesele.
Teoria instituționalismului de tip rational choice reprezintă cadrul de bază pentru o mai bună înțelegere a conceptului de europenizare dar și pentru a explica mai bine cazul Turciei, obținerea statutului de stat candidat și relațiile Turciei cu Uniunea Europeană. Logica acestei teorii sugerează că europenizarea duce la schimbarea internă printr-o împuternicire diferențială de actori care rezultă dintr-o redistribuire a resurselor la nivel național.
Instituționalismului de tip rational choice se concentrează pe instituțiile și politicile care oferă actorilor societății și /sau actorilor politici cu noi oportunități și constrângeri, urmărirea interesele lor.
Capitol 1 este împărțit în 3 secțiuni. În prima secțiune mi-am propus să analizez conceptul de europenizare, mecanismele și extinderea europenizării, precum și contextul în care a apărut Uniunea Europeană pentru a mă racorda la relațiile dintre acestea și aderarea Turciei la UE și în ce mod influențeză ele legătura Turciei cu Europa.
Capitolul doi cuprinde evoluția UE, începuturile aderării Turciei la UE, relațiile Turciei cu Uniunea Europeană, precum și impactul criteriilor de la Copenhaga asupra statelor membre, dar si asupra țărilor candidate având ca exemplu cazul Turciei. În acest capitol pe lângă aceste aspecte, voi analiza și capacitatea Turciei de îndeplinii criteriile de la Copenhaga și legătura acestui stat cu Europa și Orientul Mijlociu.
În redactarea lucrării cele care au primat ca și surse de informare au fost lucrările de specialitate ale autorilor Kevin Featherstone, Introduction: In the Name of 'Europe' sau lucrarea lui Dan Vătăman, Organizații europene și euroatlantice acestea fiind utilizate în prima parte a lucrării. De asemenea lucrările lui Tanja A. Borzel and Thomas Risse, Conceptualizing the Domestic Impact of Europe și Claudio M. Radaelli, The Europeanization of Public Policy, au fost folosite în prezentarea teoriei instituționalismului de tip rational choice și a conceptului de europenizare ca pe un proces de schimbare care afectează atât actorii cât și instituțiile UE.
Au mai fost utilizate de asemenea în partea a doua a disertației lucrări precum, Uniunea Europeană. Aprofundare și extindere, Cartea I De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană, și Procesul decizional în Uniunea Europeană, aparținând domnului Iordan Gheorghe Bărbulescu, acestea contribuind la conturarea evoluției Uniuni Europene.
Rapoartele Comisiei Europene din 2012, respectiv 2013 și 2014, împreună cu articolele online, au fost cele care au contribuit la formarea unei priviri de ansamblu asupra problematicii aderării Turciei la UE, făcând trecerea de la obținerea statutului de stat candidat și influența UE asupra Turciei, la capacitatea Turciei de a-și asuma obligațiile ce decurg din această calitate.
Concluzionând voi verifica dacă ipoteza mea este falsă și dacă Turcia va reuși pe viitor să îndeplinească criteriile de la Copenhaga și va merita într-adevăr să fie stat membru UE sau iar fi mai bine de una singură, dar să-și păstreze relațiile de bună vecinătate atât cu Uniunea Europenă și vecinii acesteia, cât și cu Orientul Mijlociu.
CAPITOLUL I
EUROPENIZAREA
Europenizarea: concept, definiție
„Europenizarea reprezintă un proces de schimbare structurală care afectează atât actorii cât și instituțiile.” (Kevin Featherstone, Introduction: In the Name of 'Europe', p. 10)
„De-a lungul istoriei moderne europenizarea a luat diferite sensuri. S-a referit la ʺexportulʺ de autoritate europeană și norme sociale: control imperial, organizarea și practicile instituționale, credințele culturale și sociale, valorile și comportamentul. Antropologii utilizau europenizarea pentru a caracteriza schimbările în societatea umană și trecerea la grupurile etnice. În perioada modernă, europenizarea a însemnat adaptarea normelor și practicilor Europei de Vest, recunoscând extinderea convergenței puterilor majore ale regiunii.” (Kevin Featherstone, Introduction: In the Name of 'Europe', p. 6)
Conceptul de europenizare a devenit un subiect de cercetare din ce în ce mai des abordat. Au fost propuse definiții tot mai variate, mai precise, s-au construit indicatori de evaluare și s-au propus chiar instrumente capabile să măsoare gradul de „europenizare“ a politicilor publice sau a unor segmente ale acestora. În cele ce urmează voi prezenta o serie de abordări care vizează operaționalizarea acestui concept.
Robert Ladrech a văzut europenizarea ca "un proces de reorientare a direcției și a structurii politicii astfel încât dinamica politică și economică a CE să fie încorporată în logica organizațională a politicii și a procesului de elaborare a politicilor din spațiul național. Analiza conceptului de "europenizare", în ceea ce privește cooperarea politică externă și de adaptarea a fost obligată să ia în considerare slăbiciunea relativă a competențelor UE în acest domeniu, comparativ cu multe aspecte de reglementare a pieței.” (Kevin Featherstone, Introduction: In the Name of 'Europe', p. 12)
Maria Green Cowles și James Caporaso au considerat că “europenizarea constă în dezvoltarea la nivel european a unor structuri distincte de guvernare, respectiv a unor instituții politice, juridice și sociale specializate, precum și a unor rețele transnaționale care implementează politicile europene.”(Tanja A. Borzel și Thoms Risse, Conceptualizing the Domestic Impact of Europe, p. 59)
Într-o altă perspectivă (Börzel și Risse) europenizarea reprezintă un amplu proces de schimbare socială, schimbarea care se produce în principal din două direcții: pe de o parte prin crearea de oportunități și redistribuirea resurselor, și pe de altă parte prin învățare socială și implicarea actorilor sociali, ținta fiind schimbarea internă (a politicilor, normelor, legislației și instituțiilor), ca urmare a realocării resurselor și atribuirii de noi roluri sociale.
În analiza mea, mă voi raporta la definiția lui Radaelli, potrivit căreia “europenizarea constă în procese de (a) construcție, (b) difuzie și (c) instituționalizare a regulilor formale și informale, proceduri, paradigme politice, stiluri, <<feluri de realizare>>, convingeri împărtășite și norme stabilite și consolidate mai întâi în procesul de politici a UE și apoi încorporate în logica discursului, structurii politice și a politicilor publice interne.”(Claudio M. Radaelli, The Europeanization of Public Policy, p.30)
Pentru a contura relațiile Turciei cu Uniunea Europeană voi folosi instituționalismul de tip rational choice. “Datorită nepotrivirii dintre procesele europene și cele naționale, politicile și instituțiile oferă actorilor societății și /sau actorilor politici cu noi oportunități și constrângeri urmărirea interesele lor. Dacă aceste modificări în structura politică de oportunitate conduc la o redistribuire internă de energie, depinde de capacitatea actorilor de a exploata aceste oportunități și a evita constrângerile.” (Tanja A. Borzel and Thomas Risse, Conceptualizing the Domestic Impact of Europe, p. 58)
“Logica instituționalismului raționalist sugerează că europenizarea duce la schimbarea internă printr-o împuternicire diferențială de actori care rezultă dintr-o redistribuire a resurselor la nivel național.” (Tanja A. Borzel and Thomas Risse, Conceptualizing the Domestic Impact of Europe, p. 58)
Cu alte cuvinte “Uniunea Europeană este o familie de state democratice europene, angajate să muncească împreună pentru pace și prosperitete. UE nu intenționează să înlocuiască statele existente, ci se implică în chestiuni cum ar fi crearea de locuri de muncă, asigurarea libertății, securitățiii și justiției, drepturile cetățenilor. Europa este un continent cu multe tradiții și limbi diferite, dar și cu valori diferite, iar UE încearcă să apere aceste valori.” (http://www.europeanunion.promotion.org.pl/, data accesării 3.06.2015, ora 20:25). Astfel, Turcia accentuează faptul că este o țară europeană și faptul că are un rol bine stabilit de aliat al occidentului în urmărirea păcii și prosperității, însă în opinia mea Turcia nu poate adera până când nu își armonizează structurile și sistemul de valori cu cel al Uniunii, plus că, mai există într-o măsură destul de mare lipsă de respect față de drepturile omului.
Conceptul de europenizarea este utilizat pentru a desemna următoarele arii tematice:
europenizarea ca proces politic (civilizația europeană, constituie centrul de interes, iar identitatea europeană are la bază o „convergență” culturală și economică)
europenizarea ca o chestiune de difuzie culturală ( indică transformarea unor principii și valori comunitare în practici, comportamente și stiluri)
europenizarea ca un proces de adaptare instituțională (reconfigurarea instituțiilor naționale și a actorilor non-guvernamentali; modalitățile în care se redefinește distribuția puterii la nivel instituțional, ca urmare a interacțiunii dintre aceste instituții și structurile europene)
adaptarea politicilor și a proceselor decizionale (cum influențează instituțiile europene alcătuirea politicilor naționale, a strategiilor naționale și a marilor „agende”? ).
Primele două sunt mai puțin conectate cu impactul Uniunii Europene, raportându-se mai mult la statele membre UE, precum si la statele candidate (de exemplu Turcia), iar ultimele două sunt mai stâns legate de UE.
Cu alte cuvinte europenizarea nu este un sinonim pentru integrarea europeană sau chiar convergență deși se suprapune cu aspectele ambelor, ci ea înseamnă inerție, absorbție (prin simpla încorporare a normelor și politicilor europene în cadrul operațional național, fără ca acesta să se schimbe substanțial) și transformare (care implică înlocuirea politicilor, proceselor și instituțiilor existente cu altele noi, diferite substanțial, care servesc mai bine implementarea „acquis“-ului comunitar). Scopul europenizării se întinde între actualele state membre și statele candidate, ca pondere a Uniunii Europene pe întregul continent care se extinde.
“Având la origine voința politică și clarviziunea unor lideri politici ai Europei abia ieșită din cel mai devastator război pe care omenirea l-a cunoscut vreodată, procesul de integrare europeană s-a bazat multă vreme pe crearea și aprofundarea unor forme noi de cooperare tehnică și economică. După o jumătate de secol de istorie ce poate fi considerată “ o poveste de succes”, UE este acum la răscruce, deoarece agenda sa include două obiective majore: lărgirea frontierelor sale prin admiterea țărilor central și est-europene și adâncirea integrării. Dacă primul obiectiv reprezintă o condiție prealabilă pentru stabilitate, democrația și prosperitatea continentului, cel de-al doilea presupune răspunderi la întrebări de genul: Ce fel de Europă dorim pentru următoarele decenii? Ce înțelegem prin identitatea europeană? Care va fi rolul UE în arena internațională?”(Ion Jinga, Uniunea Europeană în căutarea viitorului, Editura C.H.Beck, București, 2008, p. 27)
Raportându-mă la ce am spus mai sus, o altă definiție portretizează europenizarea drept un proces istoric, o chestiune de difuzie culturală, un proces de adaptare a proceselor de politici și a politicilor.
“Participarea la procesele europene are un impact asupra culturilor de politică externă la nivel național, din cauza caracteristicilor lor inerente: acestea implică comunicare regulată și consultare între state; acestea din urmă rămân confidențiale și dezvoltă încrederea; deciziile se iau prin consens; și problemele care sunt extrem de sensibile la una sau mai multe state sunt considerate off-limits”. (Kevin Featherstone, Introduction: In the Name of 'Europe', p. 13)
Uniunea Europeană trebuie să facă față unor sfidări suplimentare cum ar fi: necesitatea de a găsi soluții pentru a se apropia de proprii cetățeni – ceea ce presupune mai multă eficiență și transparență în activitate – și nevoia de a juca un rol pozitiv și stabilizator într-un mediu global care se schimbă cu rapiditate.
„Cercetările privind transformările europene nu trebuie să fie împiedicate de definițiile concurente, atâta timp cât sensul lor, fenomenele centrale, ipoteza simplificată din spatele definițiilor, modelul de schimbare și provocările teoretice implicate, sunt clarificate și păstrate separat. Europenizarea ca unificarea politică se va dovedi a fi de cel mai mare interes, deoarece această concepție combină aspectele interne și externe ale dinamicii europene și include alte patru sensuri. Acesta va fi cea mai mare provocare pentru cei care doresc să teoretizeze dinamica instituțional europenă.” (Johan P. Olsen, The many faces of Europeanization, p. 943)
1.2 Europenizarea: mecanisme și extindere
Identificarea mecanismelor utile pentru înțelegerea europenizării reprezintă un pas important spre identificarea condiției care face ca fiecare cadru de interpretare să fie mai mult sau mai puțin relevant.
Literatura de specialitate cu privire la impactul intern al Europei s-a concentrat pe identificarea mecanismelor cauzale prin care europenizarea poate afecta statele membre. Cele mai multe studii se bazeză pe o serie de mecanisme pentru a explica schimbarea internă pe care au observat-o. În cele ce urmează, și bazându-mă pe Cowles și Borzel , voi încerca să dezvolt un cadru conceptual care îmi permite să integrez diversele mecanisme.
În primul rând, politicile europene ar putea conduce la un policy misfit între normele și reglementările europene, pe de o parte, și politicile interne, pe de altă parte. „Politicile europene pot contesta obiectivele naționale strategice, de standarde de reglementare, instrumentele sau tehnicile utilizate pentru a atinge obiectivele de politică, și / sau abordarea de rezolvare a problemelor care stau la baza. Policy misfits produce costurile de adaptare la nivel intern, statele membre se străduiesc să-și "încarce" politicile lor la nivel european, în scopul de a reduce problemele de conformitate.” (Tanja A. Borzel și Thoms Risse, Conceptualizing the Domestic Impact of Europe, p.61-62)
În al doilea rând europenizarea poate produce institutional misfit, provocând astfel normele și procedurile interne, precum și înțelegerile colective care le sunt atașate. “Institutional misfit se referă la capacitatea procesului de europenizare de a contesta regulile interne. De exemplu, normele și procedurile europene, care dau guvernelor naționale puteri decizionale privilegiate vis-a-vis de alți actori interni, provoacă instituțiile teritoriale ale statelor membre extrem de descentralizate să acorde puterile lor regionale decizionale autonome. Institutional misfit este mai puțin directă decât policy misfit. Deși aceasta poate duce la presiune substanțial adaptabilă, efectul este mult mai probabil să fie pe termen lung și profitabil.” (Tanja A. Borzel și Thoms Risse, Conceptualizing the Domestic Impact of Europe, p.63)
Policy sau institutional misfit, sunt doar o condiție necesară pentru schimbarea internă. Dacă policy misfit produce un efect substanțial la nivel național depinde de prezența a diverși factori care facilitează adaptarea și servesc drept catalizatori pentru schimbare internă. Numai dacă și când acești factori care intervin sunt prezenți ne putem aștepta la o transformare a politicilor, sau politici, sau societăți în statele membre.
Mecanisme ale europenizării
“Integrarea pozitivă” are loc atunci când obligațiile față de Uniunea Europeană prescriu un model instituțional la care aranjamentele interne trebuie să fie ajustate cu discreție națională linitată. De exemplu, politica UE privind proteția mediului, sănătate și securitate la locul de muncă, protecția consumatorilor și unele aspecte ale politicii sociale.
“Integrarea negativă” are loc în cazul în care legislația UE modifică regulile interne ale jocului. De exemplu piața unică. Impactul este de a modifica “structurile interne de oportunități”, generate în distribuția puterii și resurselor între actori. Cu alte cuvinte “integrarea negativă” reprezintă flexibilitatea normelor interne de distributie a resurselor, în funcție de puterea statelor membre și poziția de forță la acel moment.
“Integrarea cadru” care nu oferă un model instituțional explicit și nu oferă nici oportunități sau constrângeri. Politica europeană alterează credințele și așteptările actorilor interni, care poate la rândul său implică o modificare a preferințelor și strategiilor precum și a adoptării instituționale.
Se pot observa anumite corespondențe între aceste trei tipologii ale mecanismelor europenizării, ceea ce evidențiază complementaritatea acestora și necesitatea de a le integra pentru a analiza și explica situațiile empirice. Integrarea pozitivă se aseamănă cu europenizarea prin adaptare, integrarea negativă se completează cu europenizarea prin evaziune, iar integrarea-cadru cu europenizarea prin învățare.
Potrivit acestor mecanisme europenizarea se referă la impactul UE asupra ordinii interne a statelor membre (europenizare prin adâncire) și a statelor candidate (europenizare prin extindere). Europenizarea prin extindere determină schimbare cu ajutorul mecanismelor sale fie prin integrare pozitivă, integrare negativă, integrare cadru, fie prin adaptare, învățare și europenizare prin evaziune.
Aderare Turciei la Uniunea Europeană este un bun exemplu al modului în care mecanismele europenizării determină schimbare atât la nivelul UE, cât și la nivelul statelor membre.
O altă clasificare a mesanismelor europenizăriii a fost realizată de Claudio M. Radaelli care a identificat două tipuri de mecanisme: mecanism vertical și mecanism orizontal. Mecanismele verticale par a delimita în mod clar nivelul UE (în cazul în care politica este definită) și nivelul național, în cazul în care politica trebuie să fie metabolizată. Mecanismele orizontale privesc europenizarea ca un proces în care nu există nici o presiune pentru a se conforma modelelor politice ale UE. Mecanismele orizontale implică o altă formă de adaptare în Europa bazată pe piață sau pe modele de socializare.
“În europenizarea orizontală, procesul nu este unul de a conforma politica UE, care "coboară" în arena politică internă ca într-un lanț ierarhic de comandă. Europenizarea orizontală este un proces de schimbare declanșat de piață și de alegerea consumatorului, fie prin difuzarea de idei și discursuri despre noțiunea de politică amplă și de cele mai bune practici. Mecanismele verticale se bazează pe presiunea adaptabilității, în timp ce mecanismele orizontale implică diferite forme de încadrare. Concurența de reglementare este un mecanism începând cu premisele verticale, dar care are consecinte orizontale. Concurența de norme se bazează pe alegerile actorilor de pe piață, dar există numai în contextul unei alegeri instituționale, "vertical", aplicată de către Curtea Europeană de Justiție, cum ar fi recunoașterea reciprocă.” (Claudio M. Radaelli, The Europeanization of Public Policy, p.41)
Europenizarea explică procesele de schimbare culturală, formarea noii identității, schimbare politică, inovare administrativă, și chiar modernizare. Aceasta include formarea politicii publice europene și efectele deciziilor UE privind sistemele naționale. Afectează nu numai statele membre, ci și întreaga lume.
Procesul de europenizare s-a declanșat odată cu aderarea la Uniunea Europeană și se va exercita asupra întregii societăți, avându-se în vedere că Uniunea Europeană este o structură diferită de cea a statelor componente. Europenizarea cunoaște noi dimensiuni odată cu fiecare țară nou intrată în Uniunea Europeană, cu toate că țările candidate sau recent integrate în Uniunea Europeană sunt preocupate în primul rând de implementarea noilor reglementări.
Pornind de la analizarea conceptului de europenizare și analizarea statutului Turciei de țară candidată la aderarea UE, o simplă privire la știrile zilnice ne confirmă amploarea provocărilor comune ale UE și ale Turciei, precum și viitorul acestora legat de încetinirea economică, securitatea energetică, mediul, dialogul între civilizații, aplicarea democrației, drepturile omului și statul de drept, și nu în ultimul rând stabilitatea vecinătății Uniunii Europene și Turciei, în contextul primăverii arabe și a evoluțiilor dramatice din Siria. UE și Turcia trebuie să lucreze cot la cot pentru a aborda cu succes toate aceste provocări.
Atât pentru noile state membre, cât și pentru cele care doresc obținerea acestui statut, aderarea înseamnă schimbări în structura instituțiilor naționale și în practicile politice interne, ca urmare a îndeplinirii standardelor Uniunii Europene. Europenizarea se extinde odată cu aderarea unei țări la Uniunea Europeană, dar trebuie spus că în orice societate există o europenizare încă din perioada de preaderare. Sistemul intern al fiecărui stat național se adaptează la dinamica supranațională în funcție de cultura sa organizațională, structura puterii, priorități, condiții, factori predispozanți.
1.3 Uniunea Europeană
„Ideea unității europene nu a fost una nouă, ci antecedenta celui de-al doilea război mondial, când a luat amploare în cercurile intelectuale; experiența a șase ani de invazie și ocupație o adusese din nou la suprafață. Mișcarea pro-europeană avea adepți în rândul multor personalități din toate sferele. Spre sfârșitul războiului, în urma unei întâlniri secrete a reprezentanților Rezinstenței care a avut loc în Elveția, a fost adoptat „Proiectul Declarației Europene”, care susținea idea unei „uniuni federale” a popoareleor europene. Încă de la început această idee a fost abordată din perspectiva găsirii unei soluții pentru evitarea conflictelor și asigurarea securității și bunăstării sociale, aceste deziderate fiind și în prezent principalele forțe motrice ale integrării europene.” (Dan Vătăman, Organizații europene și euroatlantice, Editura C.H.Beck, București, 2009, p.206)
„Crearea Comunităților Europene în anii ʹ50, are la bază aceleași realități postbelice care au condus și la înființarea celorlalte organizații europene. Comunitățile apăreau, astfel ca organizațiile internaționale de tip nou, bazate pe integararea economică a statelor membre, adică, pe apartenența acestora la un ansamblu unitar, integrat, depășind cu mult sfera relațiilor de cooperare, parteneriat și acțiuni comune, care caracterizează activitatea organizațiilor internaționale de tip clasic. Obiectivele economice urmărite prin crearea noilor comunități vizau îmbunătățirea utilizării capacităților lor economice și tehnice în scopul creșterii eficienței, în condițiile cerute de evoluția societății moderne.” (Viorel Marcu, Drept instituțional comunitar, Editura Nora, București, 1994, p.15)
Uniunea Europeană numără, în prezent, 28 state membre. Pe scurt, extinderea Comunităților a cunoscut următoarea evoluție:
1951 – 6 state: Germania, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda semnează Tratatul de la Paris, constituind Comunitatea Europeană Cărbunelui și Oțelului ( intrat în vigoare în 1958).
1957 – aceleași state semnează Tratatele de la Roma, constituind Comunitatea Europeană Economică și Comunitatea Energiei Atomice ( intrat în vigoare în 1958).
1973 – 9 state: Comunitatea Europeană s-a lărgit cu Danemarca, Irlanda și Regatul Unit.
1981 – 10 state: Grecia devine membră a Comunităților.
1986 – 12 state: La cele 10 se adaugă Spania și Portugalia.
1995 – 15 state: UE se lărgește cu Austria, Finlanda și Suedia.
2004 – 25 state: Cipru, Malta, Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Slovacia, Slovenia.
2007 – 27 state: UE se lărgește cu Bulgaria și România.
2013 – 28 state: Croația.
Pe lângă aceste 28 de state membre se numără și alte 5 state candidate: Albania, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru, Serbia și Turcia.
În ceea ce privește lucrarea de față, mai precis cazul Turciei „cererea acesteia de a adera la Comunitatea Economică Europeană, predecesorul Uniunii Europene (UE), a fost realizată la 14 aprilie 1987. Turcia a fost un membru asociat din 1963. După zece membri fondatori, Turcia a fost una dintre primele țări care a devenit membru al Consiliului Europei în 1949, și a fost, de asemenea, un membru fondator al Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD), în 1961 și a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) în 1973. Turcia a semnat un acord de uniune vamală cu UE în 1995 și a fost recunoscută oficial ca un candidat pentru statutul de membru deplin, la 12 decembrie 1999, la summit-ul de la Helsinki a Consiliului European. Negocierile au început la 3 octombrie 2005, iar procesul, ar trebui să fie în favoarea Turciei. Oferta de membru a devenit o controversă majoră a extinderii continue a Uniunii Europene.”( http://www.romaniaturkiye.ro/editorial/turcia-si-uniunea-europeana-drumul-catre-reconcilierea-mult-asteptata/, data accesării 2.06.2015, ora 21:34)
Timp de câteva decenii, progresul de integrare europeană a avansat, gradual și progresiv, prin ceea ce se numește metoda comunitară. Integrarea europeană a parcurs drum lung, care a început spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial și continuă și astăzi.
Articolul 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană afirmă că Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privete autonomia locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.
“Uniunea și statele sale membre acționează în comun, în spiritul solidarității, în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist, ori al unei catastrofe naturale sau provocate de om.Uniunea mobilizează toate instrumentele de care dispune, inclusiv mijloacele militare puse la dispoziție de statele membre, pentru:
(a) prevenirea amenințării teroriste pe teritoriul statelor membre;
— protejarea instituțiilor democratice și a populației civile de un eventual atac terorist;
— acordarea de asistență unui stat membru pe teritoriul acestuia, la solicitarea autorităților sale politice, în cazul unui atac terorist;
(b) acordarea de asistență unui stat membru pe teritoriul acestuia, la solicitarea autorităților sale politice, în cazul unei catastrofe naturale sau provocate de om.”( http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX:12012M/TXT , data accesării 03.06.2015, ora 21:25)
“În cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist sau este victima unui catastrofe naturale ori provocate de om, celelalte state membre îi oferă asistență la solicitarea autorităților politice ale acestuia. În acest scop, statele membre se coordonează în cadrul Consiliului.” (Articolul 222 Tratatul privind Uniunea Europeană)
“Progresul în materialul unificării instituționale a dus la adoptarea Tratatului de la Maastricht, prin care a luat naștere Uniune Europeană. Tratatul confirmă vechile instituții comunitare și completează competențele și dezvoltă raporturile dintre acestea, în sensul democratizării și stângerii legăturilor dintre ele. Strctura instituțională de bază a Comunităților Europene este comună și Uniunii Europene, aceasta neavând un cadru instituțional distinct de cel comunitar.” ( Dan Vătăman, Organizații europene și euroatlantice, Editura C.H.Beck, București, 2009, p. 251)
Tratul Uniunii Europene adoptat la 7 februarie 1992 la Maastricht reprezintă cea mai importantă reformă a Tratatelor Constitutive. Acesta a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeană, bazată pe trei piloni:
cele trei Comunități și aquis-ul comunitar;
politica externă și de securitate comună, cu un pronunțat caracter interguvernamental;
cooperarea în domeniul Justiției și Afacerilor Interne, care acoperă următoarele domenii:
politica de azil;
trecerea frontierelor externe și controlul acestora;
poliția de imigrare;
condițiilor de intrare și de circulație resortisanților din terțe țări pe teritoriul statelor membre;
lupta împotriva imigrației, a sejurului și a muncii ilegale a resortisanților din terțe țări;
lupta împotriva consumului de droguri și a toxicomaniei;
combaterea fraudei de dimensiuni intarnaționale;
cooperarea judiciară civilă;
cooperare judiciară penală;
cooperare vamală;
cooperare polițienească.
“Uniunea Europeană dispune de un cadru instituțional unic care asigură coerența și continuitatea acțiunilor întreprinse în vedearea atingerii obiectivelor, respectând totodată acquis-ul comunitar, în care:
prioritățile generale sunt stabilite de Consiliul European, care unește liderii naționali și europeni;
deputații europeni, aleși prin vot direct, reprezintă interesele cetățenilor în cadrul Parlamentului European;
interesele Uniunii în ansambu sunt promovate de Comisia Europeană, ai cărei membri sunt desemnați de guvernele naționale;
guvernele promovează interesele statelor membre, în cadrul Consiliului Uniunii Europene.” (http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/, 03.05.2015, 17:48)
În articolul 9 din Tratatul de la Lisabona descoperim că, împreună, aceste trei instituții elaborează politicile și legislația care se aplică în toată Uniunea, prin intermediul “procedurii legislative ordinare”. În principiu, Comisia propune actele legislative, iar Parlamentul și Consiliul le adoptă. Ulterior, Comisia și statele membre le implementează, iar Comisia trebuie să se asigure că legislația europeană este corect aplicată. Parlamentul European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic și Social și de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative.
Uniunea Europeană a fost constituită în vederea atingerii unui anumit scop final: crearea unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei.
“Obiectivele U.E. constau în:
promovarea progresului economic și social echilibrat și durabil, în special prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin stabilirea unei uniuni economice și monetare incluzând, în perspectivă, o monedă unică, în conformitate cu dispozițiile prezentului tratat;
afirmarea pe scena internațională, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comună inclusiv prin stabilire unei politici de apărare comune, care ar putea conduce, la momentul potrivit, la o apărare comună;
consolidarea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii;
menținerea și dezvoltarea Uniunii ca spațiu de libertate, securitate și justiție, dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiției și afacerilor interne;
menținerea în integritate a acquis-ului comunitar.” (Art. 2 din Tratatul de la Lisabona)
“La 13 decembrie 2007, cei 27 de șefi de stat sau de guvern din UE au semnat la Lisabona noul tratat de modificare. Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, după ce a fost ratificat de toate statele membre în conformitate cu cerințele lor constituționale. Tratatul de la Lisabona este, în mare parte, inspirat de Tratatul constituțional. Majoritatea reformelor instituționale și politice avute în vedere în Constituție sunt reluate în Tratatul de la Lisabona, dar prezentate sub o formă diferită. Tratatul constituțional era menit, într-adevăr, să abroge tratatele fondatoare ale UE, pentru a le înlocui cu un text unic: Constituția pentru Europa. În schimb, Tratatul de la Lisabona nu înlocuiește tratatele fondatoare, doar le modifică, cum au făcut și tratatele de la Amsterdam și Nisa anterior. Tratatul de la Lisabona se prezintă sub forma unei serii de amendamente aduse tratatelor fondatoare. Această schimbare de formă nu are consecințe în plan juridic, dar are un efect semnificativ în plan simbolic și politic. Ideea unei Constituții Europene a fost abandonată, iar dreptul european rămâne stabilit de tratatele internaționale.” (http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treaty/ai0033_ro.htm, 1.05.2015. ora 17: 17)
“Tratatul de la Lisabona:
reformează instituțiile și îmbunătățește procesul decizional al UE;
consolidează dimensiunea democratică a UE;
reformează politicile interne ale UE;
consolidează politica externă a UE.“ (http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV:ai0033, data accesării 1.06.2015, ora 19:45)
Uniune urmărește să promoveze pacea și valorile sale în relațiile sale cu restul comunităților internaționale, contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internțional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizațiilor Națiunilor Unite. Pe lângă toate acestea Uniunea mai urmărește și respectarea bogăției diversității sale culturale și lingvistice.
Articolul 9 din TUE ne confirmă faptul că, în toate activitățile sale, Uniunea respectă principiul egalității cetățenilor săi, care beneficiază de o atenție egală din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor sale. Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia.
În articolul 10 din TUE constatăm că funcționarea Uniunii se întemeiază pe principiul democrației reprezentative. Cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European. Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor lor. Orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile se iau în mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean. Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conștiinței politice europene și la exprimarea voinței cetățenilor Uniunii.
Pentru a influența ordinea mondială și pentru a se adapta la mediul global în schimbare, UE trebuie să coreleze elementele interne și externe ale politicilor sale. Comerțul, dezvoltarea, diplomația, extinderea, politica de vecinătate și reacția în situații de criză sunt atât politici, cât și instrumente care stau la baza acțiunii externe a Uniunii. Acestea își pot materializa întregul potențial atunci când sunt asociate politicilor europene interne, precum piața unică, politica privind schimbările climatice, politica energetică și politica monetară, care au aplicații importante pentru restul lumii.
“Prosperitatea europeană se bazează pe competitivitate globală. Eforturile de relansarea creșterii și locurilor de muncă sunt realizate într-un mediu din ce în ce mai interconectat și extrem de competitive. G20 s-a dovedit a fi un instrument eficient pentru promovarea unui răspuns global recent în fața crizei. Deși obiectivul general al politicii comerciale a UE continuă să fie încheierea cu succes a negocierilor multilaterale în desfășurare, interesele întreprinderilor și ale consumatorilor europeni trebuie promovate, de asemenea, prin acorduri bilaterale cu țări terțe partenere.”(Comisia Europeană, Comunicare a Comisiei către Parlametul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor, Bruxelles, 15.11.2011, Vol. 1/2)
Ca o uniune de 28 de state cu o populație de peste 450 de milioane de locuitori, creșterea convergenței intereselor europene și consolidarea solidarității reciproce a UE ne impun ca pe un actor mai credibil și mai eficient. Europa ar trebui să fie pregătită pentru a partaja responsabiltatea în materie de securitate globală și pentru a construi o lume mai bună.
Capitolul II
Cazul Turciei
Am văzut în prima parte a acestei lucrări semnificația conceptului de europenizare, care sunt mecanismele europenizării și în ce mod a influențat europenizarea apariția si evoluția Uniunii Europene. Paginile care urmează vor încerca să puncteze isoricul extinderii UE, cum a devenit Turcia stat candidat al UE, cum s-au desfășurat negocierile Turciei cu privire la procesul de aderare și capacitatea Turciei de a îndeplini criteriile de la Copenhaga.
2.1 Extinderea Uniunii Europene
Având la origine voința politică și clarviziunea unor lideri politici ai Europei abia ieșită din cel mai devastator război pe care omenirea l-a cunoscut vreodată, procesul de integrare europeană s-a bazat multă vreme pe crearea și aprofundarea unor forme noi, adesea ingenioase, de cooperare tehnică și economică. După o jumătate de secol de istorie ce poate fi considerată o poveste de succes, UE este acum la răscruce, deoarece agenda sainclude astăzi două obiective majore, și anume: lărgirea frontierelor sale prin admiterea țărilor central și est-europene și adâncirea integrării. Primul obiectiv reprezintă o condiție prealabilă pentru stabilitate, democrație și prosperitatea continentului, iar cel de-al doilea presupune răspunsuri la întrebări de genul Ce fel de Europă dorim pentru următoarele decenii? Ce înțelegem prin identitate europeană? Care este rolul UE în arena internațională?
Pentru a răspunde la aceste întrebări mai întâi trebuie să aruncăm o privire asupra evoluției extinderii UE. Atfel putem vorbi despre “crearea celor trei comunității (Comunitatea Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) care a reprezentat începutul unui proces complex de evoluție a sistemului comunitar, acesta dezvoltânde-se în două direcții principale: extinderea Comunităților, prin cooptarea de noi membri și perfecționarea instituțională. Pornind de la planul Schuman, șase țări au semnat pe 18 aprilie 1951 un tratat prin care s-a urmărit plasarea producției de cărbune și oțel sub o autoritate comună. În acest fel, nici una dintre ele nu își mai puteau fabrica arme pentru a se întoarce împotriva celorlalte, cum se întâmplase în trecut. Cele șase țări sunt Germania, Franța, Italia, Țările de Jos, Belgia și Luxemburg.”( http://europa.eu/about-eu/eu-history/1945-1959/index_ro.htm, 5 mai 2015, ora 12:06)
Pornind de la înființarea celor trei comunități și aderarea celor șase țări la ceea ce se va numi în viitor Uniunea Europeană, în cele ce urmează voi prezenta progresul extinderii Comunităților și modificările care au avut loc de-a lungul timpului. Astfel, anul 1973 a adus prima extindere a Comunităților. De la 1 ianuarie, Marea Britanie, Irlanda și Danemarca au devenit membri ai Comunităților.
Însă așa cum orice organizație întâmpină și dificultăți, și în cazul nostru prima extindere a adus cu sine și primele probleme, în principal datorită atitudinii, de multe ori diferite, a Marii Britanii. “Chiar dacă aderarea a fost solicitată atât de laburiști cât și de conservatori, negocierile afective de aderare au fost conduse de guvernul conservator al lui Edward Heath. Laburiștii, nemulțumiți cu rezultatele acestora, au promis că, dacă câștigă alegerile, vor organiza un referendum pentru a retrage țara din Comunitățile Europene. Cu această promisiune electorală, aceștia câștigă alegerile din 1974 și noul prim-ministru, James Callagham, solicită renegocierea Tratatului de Aderare sub amenințarea retragerii Marii Britanii din CEE. CEE cedează și, în 1975, Marea Britanie obține unele concesii referitoare la participarea sa la bugetul comunitar și la regimul importurilor de lapte din Noua Zeelandă. În referendum-ul organizat cu acest prilej, laburiștii – contrar promisiunilor electorale – nu numai că nu au solicitat retragerea Marii Britanii din CEE, dar au și făcut propagandă în favoarea rămânerii acesteai în CEE. De altfel, 65% din populația Marii Britanii a fost de acord cu continuarea prezenței acesteia în CEE.” ( Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană. Aprofundare și extindere, Cartea I De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană, Editura Trei, București, 2001, p.61)
La 1 ianuarie 1981, intrarea Greciei în Comunitate a reprezentat a doua extindere a Comunităților. Prin semnarea Tratatului de aderare dintre Grecia și Comunități, numărul statelor membre s-a ridicat la 10, pentru ca în 1986, acestea să fie în număr de 12.
“A treia extindere a Comunităților, cuprinzând Spania și Portugalia, care au devenit membre de la 1 ianuarie 1986, deși nu fără probleme și tensiuni de ambele părți, a contribuit la formarea stării de spirit care a condus la adoptarea Actului Unic European.” (Tudorel Ștefan, Beatrice Andreșan- Grigoriu, Drept comunitar, Editura C.H.Beck, București, 2007, p. 14)
Primul semn al alăturării Portugaliei și Spaniei, apare în 1977 când cele două state solicită aderarea la CE, primul stat în martie, iar cealălat stat urmându-i exemplu în iulie a aceluiași an. “Consiliul și-a dat avizul favorabil la 21 septembrie 1977, însărcinând Comisia cu redactarea propriului Aviz, aprobat la 29 noiembrie 1978. Negocierile de aderare au început la 5 februarie 1978 și s-au încheiat la 12 iunie 1985, odată cu semnarea Tratatelor de aderare a celor două țări. Dată fiind dificultatea negocierilor – în principal, datorită potențialului economico-social al Spaniei și impactul aderării asupra CE – a fost stabilită o perioadă tranzitorie de zece ani. Astfel Spania și Portugalia devin formal, membri ai CE în 1986 însă deplina lor integrare se realizează zece ani mai târziu, în 1996.”( Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană. Aprofundare și extindere, Cartea I De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană, Editura Trei, București, 2001, p.63)
A patra extindere a Comunităților a avut loc în anul 1995, când Austria, Finlanda și Suedia devin membre ale Comunităților Europene. Tratatele și actele de aderare ale celor 3 state au fost semnate cu ocazia Consiliului European de la Corfu din 24-25 iunie 1994.
Impulsionate de interesul sporit al Uniunii de a formula și a implementa o politică externă comună, dar și de obiectivul acesteia de a trece de la o piață internă la o piață comună care va elimina astfel frontierele fizice și fiscale, la 1 mai 2004 încă zece state au fost primite în rândurile UE, în urma Tratatului de aderare semnat la 15 aprilie 2003 la Atena. Astfel, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Malta și Cipru au aderat la UE, în cadrul celui de-al cincilea val de extindere, ridicând numărul statelor membre la 25.
La scurt timp după aderarea celor zece, la 25 aprilie 2005, a fost semnat la Luxemburg Tratatul de aderare a Bulgariei și României la Uniunea Europeană, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007.
La 1 iulie 2013, Croația a devenit cel de-al 28-lea stat membru al UE.
Crearea Comunităților Europene nu a adus cu sine doar încercarea de a stabiliza relațiile dintre Germania și Franța, creșterea nivelului de trai și al bunăstării cetățenilor statelor membre, cooperare economică și socială în cadrul Comunităților, ci a avut în vedere și “constituirea unor entități, numite instituții comunitare, menite să asigure atingerea obiectivelor sarcinilor Comunităților. Astfel, au apărut patru categorii de instituții comunitare: decizionale (Consiliul Special de Miniștrii); de execuție (Înalta Autoritate și Comisia) și de control (Adunarea Comună).” (Dan Vătăman, Organizații europene și euroatlantice, Editura C.H.Beck, București, 2009, p. 250)
Această structură instituțională a permis ca, în timp, cele patru instituții să fuzioneze. Astfel, în anul 1957, prin adoptarea Convenției privind unele instituții comune Comunităților Europene au apărut Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție, iar mai târziu, prin Tratatul de la Bruxelles din anul 1965, Consiliul Miniștrilor și Comisia au devenit instituții comune pentru cele trei Comunității Europene.
Instituțiile menționate mai sus au devenit comune pentru cele trei Comunități, fiecare dintre acestea continuând să-și exercite competențe diferite în funcție de tratatul constitutiv în limitele căruia acționa.
O dată cu extinderea Uniunii Europene apar și chestiuni care pot afecta Uniunea cum ar fi:
– numărul Comisarilor;
– redistribuirea locurilor în PE;
– ponderea voturilor în Consiliu și stabilirea pragului minim necesar pentru majoritatea calificată;
– reforma Curții Europene de Justiție.
Procesul de extindere a oferit Uniunii Europene șansa de a a demostra statelor membre, și totodată statelor candidate, faptul că promovează democrația și libertățile fundamentale, ale statului de drept și a pieței unice, dar și seriozitate de care dă dovadă atunci când vine vorba de respectarea identității naționale a statelor membre, ale căror sisteme de guvernare se întemeiază pe principiile democratice.
Prin urmare putem afirma că UE în totalitate este mai puternică decât statele singure luate separat, ea dispune de o influență mai mare atât în plan economic, politic, comercial, social, cât și în plan tehnologic, și în același timp ea întreprinde acțiuni comune și constituie o valoare pentru continentul nostru.
2.2 Politica de extindere și criteriile de aderare
Uniunea Europeană a fost creată în anii 1950 pentru a consolida pacea, prosperitatea și valorile europene pe continent, un obiectiv care este de actualitate și astăzi. UE este deschisă tuturor țărilor democratice europene care doresc să i se alăture. Politica de extindere a UE însoțește acest proces.
“Beneficiile extinderii sunt deopotrivă politice și economice:
extinderea zonei de pace, prosperitate și stabilitate a UE;
creșterea economică a pieței europene cu repercursiuni positive asupra dinamicii creării de noi locuri de muncă în toată Europa extinsă;
îmbunătățirea calității vieții cetățenilor UE prin extinderea politicilor de mediu;
întărirea rolului UE în lume;
realizarea unor reforme economice profunde, liberalizarea economică, crearea unor economii de piață viabile și competitive, integrarea lor pe piața europeană și mondială.”(Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 62)
Fiecare stat care solicită aderarea trebuie să îndeplinească trei condiții de bază:
Identitatea europeană;
Sistem democratic de guvernare;
Respect față de drepturile omului și libertățile cetățenești.
O altă serie de condiții pentru a face parte din UE se referă la acceptarea, de către candidați, a sistemului de norme și reguli comunitare și la capacitatea acestora de a le aplica. Pe măsură ce s-a dezvoltat cadrul legislativ, economic și politic al Comunității, obligațiile membrilor săi au devenit din ce în ce mai greu de îndeplinit, ceea ce constituie un aviz pentru pretendenții la aderare. Aceste obligații presupun, de aceea, existența unei economii de piață eficiente și competitive, cât și a unui cadru legislative administrativ adecvat atât în sectoarele publice cât și în cele private.
“Integrarea presupune acceptarea drepturilor și obligațiilor actuale și viitoare ale sistemului comunitar, altfel spus, acquis-ul comunitar.
Respectivul acquis cuprinde:
– conținutul, principiile și obiectivele politice ale Tratatelor, inclusiv Tratatele de la Amsterdam și Nisa;
– legislația adoptată, referitoare la Tratate ca și jurisprudența Curții de Justiție;
– declarațiile și Rezoluțiile adoptate în cadrul Comunității;
– acordurile internaționale și cele existente între statele membre referitoare la activitățile Comunității.
Sunt două direcții principale ce caracterizează procesul de extindere:
– a încetat să fie un eveniment îndepărtat; Amsterdam, Luxemburg, Helsinki și Nisa constituind o oportunitate specială de a reflecta asupra funcționării unei UE extinsă;
– acestă extindere va fi diferită de precedentele, prin amplitudinea și diversitatea sa.
O Europă mai extinsă va fi în mod necesar mai eterogenă și în consecință mai complexă.”( Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană. Aprofundare și extindere, Cartea I De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană, Editura Trei,București, 2001, p.299-301)
Articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că orice țară europeană poate depune cererea de aderare, dacă respectă valorile democratice ale UE și se angajează să le promoveze. O țară poate deveni membră doar dacă îndeplinește criteriile și condițiile de aderare, așa cum au fost definite acestea de către liderii europeni în cadrul reuniunii la nivel înalt de la Copenhaga din 1993 și printr-o serie de decizii luate ulterior la nivelul UE.
Pentru a verifica dacă statele care au candidat în prezent la UE, dar și statele care vor aspira la acest fenomen în viitor, pot deveni membre, voi specifica mai întâi criteriile de la Copenhaga, urmând ca în paginile viitoare să analizez capacitatea Turciei de a-și asuma obligațiile ce decurg din calitatea de stat membru. Astfel aceste criterii a sunt:
1.”politice: stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea și protecția minorităților;
2. economice: existența unei economii de piață funcționale și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din UE;
3. capacitatea de asumare a obligațiilor de stat membru, inclusiv a celor privind aderarea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare.”( http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV:l14536, 20.05.2015. ora 18:00)
UE trebuie să poată accepta noi membri, adică să își rezerve dreptul de a decide când este pregătită să le acorde acest statut. Pentru Balcanii de Vest se aplică unele condiții suplimentare, în cea mai mare parte legate de cooperarea regională și de bunele relații cu țările vecine (așa-numitele „condiții impuse în cadrul procesului de stabilizare și de asociere”).
“Noii membri sunt admiși cu acordul unanim al statelor membre ale UE. Când o țară solicită aderarea la UE, guvernele statelor membre, reprezentate în Consiliu, decid mai întâi dacă să accepte sau nu cererea, iar apoi, pe baza unui aviz formulat de Comisia Europeană, dacă să acorde țării respective statutul de țară candidată și să inițieze negocierile de aderare. Tot statele membre sunt cele care decid dacă și în ce termeni să inițieze și să închidă8 negocierile cu țara candidată pe fiecare domeniu de politică, în lumina recomandărilor formulate de Comisie. În cazul în care negocierile de aderare s-au încheiat în mod satisfăcător, este redactat un proiect de tratat de aderare, care este apoi semnat de statele membre și de țara candidată în cauză. Parlamentul European, ai cărui membri sunt aleși direct de către cetățenii UE, trebuie, de asemenea, să își dea acordul. Tratatul trebuie să fie ratificat de toate statele membre și de statul aderent, în conformitate cu propriile proceduri constituționale.” (Comisia Europeană, Extinderea, Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2014, p. 6)
„Politica de extindere a UE face din Europa un loc mai sigur și mai stabil, ne oferă șansa de a deveni mai puternici și de a ne promova valorile și ne permite să ne asumăm rolul de actor global pe scena mondială.” (Štefan Füle, Comisarul pentru Extindere și Politica Europeană de Vecinătate Turcia și UE: provocări comune, viitor comun, acest articol este publicat cu ocazia publicării de către Comisia Europeană a raportului său privind progresele înregistrate în Turcia, la 10 octombrie 2012. http://ec.europa.eu/commission_2010-2014/fule/docs/articles/20121010_turkey_article.pdf, 26.01.2015, ora 12:05)
2.3 Turcia: stat candidat
“În 1963, Turcia semnează Acordul de Asociere, cunoscut sub denumirea de Acordul Ankara și în 1987 depune cererea oficială de aderare. Răspunsul Uniunii a venit la Summit-ul de la Luxembourg din 1997 când candidatura Turciei este declarată eligibilă, dar oficial, statutul de țară candidată la Uniunea Europeană a fost obținut abia în 1999 în urma Consiliului European de la Helsinki, unde se precizează că: Turcia este un stat candidat cu vocația de a se alatură Uniunii pe baza acelorași criterii care se aplică și celorlalte state candidate. În cadrul strategiei europene actuale, Turcia, la fel ca și celelalte state candidate va beneficia de o strategie de pre-aderare a cărui scop este de a încuraja și a sprijini reformele.”(http://ec.europa.eu/enlargement/countries/detailed-country information/turkey/index_en.htm, 21.05.2015, ora 19:34)
Intensificarea legăturilor cu Turcia a depins de continuarea eforturilor acesteia în sfera reformelor politice și economice și, în mod special a celor referitoare la drepturile omului și ale respectului față de minorități. Consiliul European de la Helsinki din 1999 declara formal Turcia candidat la UE deși tot nu o includea între statele care negociau aderarea la UE.
“În cazul Turciei, UE recunoaște rolul important al acestui stat în politica actuală a Europei. Dată fiind importanța geopolitică a Turciei, cât și rolul său crescând ca putere regională, Consiliul European de la Luxembourg din decembrie 1997 a confirmat capacitatea Turciei de a se integra în UE. Turcia a fost și va fi apreciată după aceleași criterii aplicabile celorlalți candidați. Deoarece se considera că Turcia nu îndeplinea condițiile politice și economice minimale care să-i permită includerea în vreunul din cele două grupuri, “ins” și “pre-ins”, Consiliul European a situate Turcia între grupul PECOS + Cipru (având statutul de candidați care începeau sau era în pregătiri pentru a începe negocieri) și cel al altor state.” (Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană. Politicile extinderii, Editura Tritonic, București, 2006, p.34-35)
Discuțiile de aderare ale Turciei au fost de atunci stagnate de o serie de probleme interne și externe. Atât Austria cât și Franța au declarat că vor organiza un referendum cu privire la aderarea Turciei. În cazul Franței, o schimbare în Constituție a fost făcută pentru a impune un astfel de referendum, dar mai târziu, o altă modificare a permis constituirea parlamentului (în cazul în care o mare majoritate a membrilor săi este de acord), pentru a preveni un astfel de referendum. Președintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a declarat că procesul de aderare va dura cel puțin până în 2021. Într-o vizită în Germania, la 31 octombrie 2012, prim-ministrul turc Erdoğan a precizat că Turcia va fi acceptată ca membru al Uniunii în 2023, pentru a se putea aniversa 100 de ani de la crearea Republicii Turcia, ceea ce înseamnă că doar atunci ar putea încheia negocierile de aderare, în cazul în care acestea nu au randament și un rezultat pozitiv până atunci.
“Obținerea calității de stat membru va aduce, în primul rând Turciei libera circulație a persoanelor pe teritoriul UE care va oferi mai multor cetățeni turci posibilitatea de a migra cu ușurință în alte părți ale Europei în căutare de lucru, sau un standard de viață mai ridicat. Opțiunea de migrare din Turcia va duce în mod inevitabil la tensiuni în partea de est a țării, dar și perspectiva unui nivel mai bun de trai va tinde să răcească tendințele separatiste (kurzii). Unele medii laice din Turcia, prevăd că aderarea Turciei va contribui la răspândirea valorilor seculare occidentale în Turcia. În schimb, unele medii tradiționaliste prevăd că aderarea va contribui la creșterea acceptării islamului în Europa.” (Comisia Europeană, Turcia.Raport de progres, Bruxel, octombrie 2014, p.16)
Uniunea Europeană a propus Turciei o strategie de întărire a cooperării în toate sectoarele. Aceasta consta în:
valorificarea întregului potențianl al Acordului de Asociere UE-Turcia;
intensificarea Uniunii Vamale;
aplicarea cooperării financiare prevăzute prin acorduri încheiate anterior;
apropierea legislativă a Turciei de UE și asimilarea pregresivă a aquis-ului comunitar;
participarea Turciei la unele programe comunitare și la activitatea unor Agenții Comunitare.
Procesul de aderare al Turciei la Uniunea Europeană se dovedește a fi un drum lung și greu de parcurs, iar obținerea statutului de stat membru în cadrul acestei structuri se proiectează ca o miză cu valențe multiple. Este greu de spus cu exactitate cand se va alătura Turcia celorlalte state din UE, pe de o parte complexitatea dosarului turc ne determină să afirmăm că a deveni membru al Uniunii Europene a fost și este o decizie politică bazată pe potențialul statului candidat și nu pe identitatea sa, iar pe de alta identitatea europeană trebuie la rândul său să se proiecteze ca fiind flexibilă, axată în principal pe respect și recunoașterea reciprocă, egalitate și solidaritate.
După aderarea Turciei se poate vorbi de un spațiu comunitar al cărui frontiere vor ajunge până în Orientul Mijlociu și în Caucaz, zone strategice instabile din punct de vedere al securității, dar bogate în resurse energetice. Pusă în fața conflictelor din Caucaz și a tensiunilor din Irak, Iran, Siria, Uniunea Europeană trebuie să-și consolideze segmental de apărare și de securitate și să încerce un transfer de stabilitate din interiorul granițelor europene spre zonele tensionate din imediata sa vecinătate.
2.4 Îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga de către Turcia și capacitatea de a-și asuma obligațiile ce decurg din calitatea de stat membru
Turcia este o țară candidată și un partener strategic pentru Uniunea Europeană. Economia dinamică oferă o contribuție valoroasă la prosperitatea continentului european. Evoluțiile foarte grave din regiune, în special în Siria și Irak, face cooperarea pe robleme de politică externă și mai importantă. Locația strategică a Turciei subliniază, de asemenea, importanța cooperării în continuare în domeniile politicii de migrație și securitatea energetică.
Însă cu toate acestea candidatura Turciei stârnește controverse și aduce în discuție o problemă destul de importantă, ce capacitate de absorbție are și cum își vor gestiona interesele statele europene în luarea deciziilor la nivelul instituțiilor europene.
Pentru a oferi o speranță Turciei Consiliul European de la Copenhaga decide în decembrie 2004 că Turcia satisface criteriile politice de la Copenhaga și astfel Uniunea Europeană a deschis negocierile de aderare.
Începerea negocierilor de aderare aduce în prim plan aspecte mult mai importante decât cele religioase sau geografice. “Parteneriatul privilegiat” propus de Austria cuprindea o serie de acorduri de natură comercială, de politică externă și de securitate, cu anumite facilități care urmau să se stabilească între cele două părți. Ceea ce se urmărea era tocmai limitarea accesului Turciei la luarea deciziei și implicit nereprezentarea sa în instituțiile europene. Un alt aspect important îl reprezintă și prietenia cu SUA, Turcia fiind recunoscută ca un actor cu greutate al relațiilor transatlantice, pilon a NATO în Orientul Mijlociu și ca vechi aliat al Statelor Unite. Din acest motiv Administrația de la Washington și-a exprimat susținerea pentru aderarea Turciei, aderare care răspunde în viziunea lor unei logici e alianțe strategice greu de slăbit, unei consolidări a poziției sale în zona care să-i asigure îndeplinirea priorităților de politică externă.
În urma analizării rapoartelor din 2012, 2013, respectiv 2014 realizate de către Comisia Europeană cu privire la progresele Turciei voi încerca să scot în evidență capacitatea Turciei de a-și asuma obligațiile ce decurg din calitatea de stat membru și dacă Turcia îndeplinește criteriile de la Copenhaga.
“Pentru a îndeplini criteriile de la Copenhaga, Turcia trebuie să aibă următoarele priorități:
stabilitatea instituțională, garanție a democrației, a statului de drept (administrația publică, controlul civil asupra forțelor de securitate, sistemul judiciar și politica anticorupție) a respectării drepturilor fundamentale și protecției minorităților care implică promovarea și respectarea acestor drepturi la nivel național și internațional (drepturi civile și politice, economice, sociale și culturale, situația din est și sud-est, persoanele strămutate), aspectele regionale și obligațiile internaționale (Cipru, soluționarea pașnică a conflictelor frontaliere, Acordul de asociere);
liberalizarea pieței, lupta împotriva economiei paralele, finalizarea programului de privatizare, îmbunătățirea mediului de afaceri, competitivitatea, sustenabilitatea finanțelor publice, a politicilor bugetare și monetare care garantează stabilitatea macroeconomică, o politică economică coordonată, precum și îmbunătățirea infrastructurii și a nivelului educației și al sănătății și corectarea dezechilibrelor de pe piața muncii;
combaterea oricărei forme de discriminare bazată pe sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri politice, handicap, vârstă sau orientare sexuală;
egalitate șanselor între bărbat și femeie, acceptându-se chiar principiul „discriminării positive” sau măsurilor de afirmare, atunci cand unul din cele două sexe este vizibil discriminate.” (Michael Emerson, Has Turkey fulfielled the Copenhagen political criteria?, Center for European Policy Stydies, Nr.48, aprilie 2008, p.1)
„Când Turcia a fost acceptată ca o țară candidată la summit-ul de la Helsinki, s-a considerat a avea "caracteristicile de bază ale unui sistem democratic", dar a avut însă deficiențe grave în domeniul protecției minorităților și a drepturilor omului” (Comisia cu privire la Comunitățile Europene 2004). Pentru a depăși aceste neajunsuri, și pentru a respecta criteriile politice de la Copenhaga, care au devenit condițiile de negocierile cu statele candidate, Turcia a suferit una dintre reformele cele mai cuprinzătoare de democratizare din istoria sa. Aceste reforme structurale colosale au fost deosebit de importante în domenii cum ar fi libertatea de exprimare, drepturile omului și protecția minorităților.
Modificarea unor articole din Constituția adoptată în1982 și din legislația referitoare la drepturile omului a reprezentat un prim pas spre îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga.
“În 2002 Parlamentul Turciei a decretat abolirea pedepsei cu moartea, a autorizat învățământul în limbile minorităților și a adoptat o noua legislație referitoare la minoritatea creștină. La acestea se adaugă o serie de măsuri luate în 2003 și care au avut ca punct central limitarea influenței politice a Consiliului Național de Securitate și netolerarea torturii și a tratamentelor inumane. Pe lângă aceste lucuri Comisia Europeană a mai recomandat Turciei o reformă a sistemului electoral și reducerea pragului electoral de 10% pentru a permite o reprezentare mai largă forțelor politice în Marea Adunare Națională, reforma legislației referitoare la fundații și asociații, sprijin necondiționat acordat societății civile, libertate sindicatelor în organizare, lupta împotriva corupției, stabilitate regională și încurajarea relațiilor de bună vecinătate prin deschiderea posibilităților de acces la resursele de apă și respectarea standardelor Organizației Internaționale a Muncii.” ( Concluziile Președinției Consiliului European de la Copenhaga, 12-13 decembrie 2002)
“Pentru UE, angajamentul pluralismului eficace necesită respectarea drepturilor omului, statul de drept și posibilitatea de schimbare democratică. Activitățile societății civile contribuie la o societate democratică mai deschisă, participativă și mai dinamică, îmbogățind agenda politică și dezbaterea publică. Prin urmare, UE încurajează participarea activă a cetățenilor la luarea de alegeri colective din Turcia, de la agenda de stabilire a politicilor și a legislației, pentru punerea în aplicare și monitorizarea la nivel local, regional, național, european și altele. Mai mult decât atât, o societate civilă mai dinamică poate contribui la procesul de aderare care ar putea deveni mai mult decât un proces tehnic între țara candidată și UE și pentru a susține sprijinul public pentru aderare. Din aceste motive, UE sprijină dezvoltarea societății civile din Turcia și o face o prioritate importantă a asistenței financiare a UE în țară.” ( http://avrupa.info.tr/eu-and-civil-society/civil-society-development.html, 29.01.2015, ora 19:20)
Turcia trebuie să își intensifice eforturile pentru a rezolva problemele bilaterale nerezolvate, inclusiv obligațiile legale nedecontate și disputele cu vecinii săi imediați peste frontierele terestre și maritime și a spațiului aerian, în conformitate cu prevederile Cartei ONU și cu dreptul internațional .
“Agenda Pozitivă lansată în 2012, a continuat să sprijine și să completeze negocierile de aderare prin cooperare consolidată într-o serie de domenii de interes comun: reformele politice, alinierea la acquis, dialogul privind politica externă, vize, mobilitate și migrație, comerț, energie, contra -terrorism și participarea la programele UE. Comisia a evaluat progresele înregistrate în cadrul grupurilor de lucru și a informat Turcia și statele membre că obiectivele de referință se consideră a fi îndeplinite. Comisia a recunoscut, de asemenea, progresele înregistrate cu privire la cerințele importante în ceea ce privește sistemul judiciar și drepturile fundamentale.” (Comisia Europeană, Turcia Raport- 2013, Bruxel 16.10.2013, p. 3)
„Din cauza eventimentului petrecut la 14 decembrie 2014 privind reținerea unui număr de jurnaliști și reprezentanți ai mass-media Uniunea Europeană reamintește Turciei că o presă liberă și pluralistă este o componentă esențială a oricărei democrații și subliniază, necesitatea, în ceea ce privește această ultimă rundă de arestări, astfel Turcia trebuie să furnizeze informații ample și transparente cu privire la acuzațiile împotriva inculpaților, să acorde inculpaților acces deplin la dovezile incriminatoare și de apărare completă a drepturilor, și să asigure o abordarea adecvată a cazurilor pentru a stabili veridicitatea acuzațiilor fără întârziere și dincolo de orice îndoială.” (Comisia Europeană, Turcia. Raport de progres, Bruxel, Octombrie 2014, p.4)
Cu alte cuvinte Guvernul Turciei încalcă criteriul respectării drepturilor fundamentale precum și cel al libertății de exprimare, punând presiunea asupra mass-mediei și jurnaliștilor, astfel UE sugerează Turciei să abordeze libertatea presei ca prioritate și să ofere un cadru juridic adecvat cu garantarea pluralismului în conformitate cu standardele internaționale.
„UE a „îmbrățisat” contribuția activă a Turciei a intrării în vigoare la 1 august 2014 a Convenției Consiliului European privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice (Convenția de la Istanbul), însă cu toate acestea, Turcia are touși un nivel ridicat de violență împotriva femeilor, de aceea UE invită autoritățile turce să ofere adăposturi suficiente pentru protecția femeilor care sunt victime ale violenței și recomandă Guvernului să adopte legi de stabilire a măsurilor de promovare a egalității de gen în politică, economică, socială, culturală, civilă sau orice alt domeniu, astfel Turcia s-ar apropia mai mult de îndeplinirea criteriilor de respctare a drepturilor omului, de combaterea discriminării și de egalitate a șanselor între bărbat și femeie.” (Comisia Europeană, Turcia. Raport de progres, Bruxel, Octombrie 2014, p.66)
„Un alt aspect pozitiv pe care îl realizează Turcia în vederea obținerii calității de stat membru, îl reprezintă ratificarea de către Turcia a Organizației Internaționale a Muncii (OIM), precum și Convenția privind securitatea și sănătatea în mine punerea sa în aplicare rapidă. Uniunea Europeană atrage atenția Turciei cu privire la importanța abordării problemelor de sănătate și securitate la locul de muncă în toate sectoarele și solicită ca monitorizarea accidentelor de muncă mortale să nu fie transparente,totodată Uniunea consideră că dialogul social și implicarea partenerilor sociali sunt vitale pentru dezvoltarea unei societăți prospere și pluralistă, și subliniază importanța de progrese în domeniile politicii sociale și ocupării forței de muncă, bazată pe punerea în aplicare adecvată și la timp a convențiilor OIM. UE ia act de deficiențele legislative ale Turciei privind drepturile lucrătorilor și ale sindicatelor și subliniază faptul că dreptul de a organiza, de a intra în negocieri colective și dreptul la grevă pentru angajații din sectorul privat și funcționarii publici vor trebui să se alinieze la acquis-ul UE și standardele internaționale. De aceea Uniunea îndeamnă guvernul Turciei să îmbunătățească legislața și să o aducă în conformitate cu standardele OIM, de asemenea subliniază importanța deschiderii capitolului 19 privind politica socială și ocuparea forței de muncă ca o modalitate de a oferi asistență tehnică adecvată pentru Turcia îndomeniul reformei muncii și promovarea standardelor europene.” (Comisia Europeană, Turcia. Raport de progres, Bruxel, Octombrie 2013, p.26)
Dialogul politic dintre Turcia și UE ar trebui să fie completat de un dialog permanent, la nivel înalt, să fie structurat economic pe probleme de interes comun, inclusiv relațiile comerciale cu țări terțe. Progresele Turciei înregistrate în capitolul 17 (politica economică și monetară) ar fi de ajutor în dezvoltarea și consolidarea cadrului economic, instituțional și legal Turciei în acest domeniu, în special cu privire la independența Băncii Centrale, astfel UE reamintește Turciei declarația Comisiei conform căreia cooperarea economică va fi mult îmbunătățită prin deschiderea negocierilor de la capitolul 5 (achiziții publice), capitolul 8 (concurs) și capitolul 19 (ocuparea forței de muncă și politica socială).
“Situația multiculturală specifică Turciei se datorează în principal prezenței minorităților naționale, mai degrabă decât imigranții economici, dar recunoașterea diversității culturale în Turcia a fost întotdeauna o problemă spinoasă. Acest lucru se datorează tensiunilor istorice care pot fi urmărite de la prăbușirea Imperiului Otoman multi-religios, multi-etnic până la apariția statului-națiune monocultural. Pentru a înțelege pe deplin complexitatea cauzei turce și pentru a localiza diversitatea sa, este esențial să se ia în considerare "vechile" dispoziții minoritare din Turcia, care au format unul dintre cele mai vechi sisteme de minoritate media din Europa.” (Alec Charles, Mass-media în Europa extinsă, Intellect Books, The University of Chicago Press, “Menținerea vechii tradiții ale diversității mass-media în Europa: minorităților non-musulmane mass-media în Turcia”, p.200)
„UE încurajează Comisia să continue să monitorizeze progresul Turciei în îndeplinirea cerințelor pentru liberalizarea vizelor, astfel încât, în paralel cu punerea în aplicare a acordului de readmisie, procesul de liberalizare a vizelor în mod egal poate avansa și obligă Turcia să pună în aplicare acordul și liberalizarea vizelor vis-a-vis de toate statele membre. În ceea ce privește protecția internațională a migranțiilor regulate și neregulate, Uniunea Europeană este de acord cu intrarea în vigoare a Legii privind străinii și protecția internațională și stabilirea Direcției Generale pentru gestionarea migrației (GDMM) în aprilie 2014 ca un pas substanțial de aliniere al Turciei la standardele UE.” (Comisia Europeană, Turcia. Raport de progres, Bruxel, Octombrie 2014, p.64)
“Pentru UE, angajamentul pluralismului eficace necesită respectarea drepturilor omului, statul de drept și posibilitatea de schimbare democratică. Activitățile societății civile contribuie la o societate democratică mai deschisă, participativă și mai dinamică, îmbogățind agenda politică și dezbaterea publică. Prin urmare, UE încurajează participarea activă a cetățenilor la luarea de alegeri colective din Turcia, de la agenda de stabilire a politicilor și a legislației, pentru punerea în aplicare și monitorizarea la nivel local, regional, național, european și altele. Mai mult decât atât, o societate civilă mai dinamică poate contribui la procesul de aderare care ar putea deveni mai mult decât un proces tehnic între țara candidată și UE și pentru a susține sprijinul public pentru aderare. Din aceste motive, UE sprijină dezvoltarea societății civile din Turcia și o face o prioritate importantă a asistenței financiare a UE în țară.” ( http://avrupa.info.tr/eu-and-civil-society/civil-society-development.html, 29.01.2015, ora 19:20)
„Importanța strategică a Turciei pentru securitatea energetică a UE indică cele trei proiecte de Sud privind coridorul de gaz, aprobate la sfârșitul anului 2013, ceea ce va spori securitatea aprovizionării cu gaze pentru Turcia și accesul la UE ca pe o piață principală de energie. În contextul piețelor de energie din ce în ce în concurente și nevoia de surse de energie diversificate, Turcia are un potențial imens de surse regenerabile de energie și ar putea oferi o contribuție importantă la securitatea energetică a UE și ambițiile sale privind diversificarea energetică.” (Comisia Europeană, Turcia. Raport de progres, Bruxel, Octombrie 2013, p.36-37)
„Poziția strategică a Turciei în regiune și relevanța sa pentru o strategie cuprinzătoare care dorește să abordeze securitatea și stabilitatea în cartierele estice și sudice, în special în Siria și Irak, demonstrează faptul că evoluțiile foarte grave din regiune sunt esențiale în dialogul și cooperarea cu UE și faptul că problemele de politică externă au crescut, Turcia jucând, astfel, un rol activ în coaliția internațională împotriva ISIS. UE subliniază necesitatea de a continua dialogul regulat de combatere a terorismului UE – Turcia, ca parte a eforturilor lor comune de combatere a terorismului în toate formele sale, precum și importanța dialogului la nivel înalt mai frecvent și consultarea între UE și Turcia pe probleme de politică externă, pentru a se asigura că politicile lor se completează unele pe altele. Uniunea Europeană este de părere că deschiderea capitolului 31 privind politica de apărare ar oferi un cadru necesar pentru dialog structurat, pentru cooperare și coordonare pe probleme de politică externă și de securitate.” (Comisia Europeană, Turcia. Raport de progres, Bruxel, Octombrie 2014, p.1)
„Turcia oferă asistență continuă, estimată la 1,6 milioane de refugiați din Irak și Siria, și menține politica de frontieră deschisă în scopuri umanitare. În octombrie 2014, Turcia a adoptat Directiva privind protecția temporară, acordând unu statut juridic sigur pentru refugiați care să le permită să primească cărți de identitate și acces la piața forței de muncă și a solicitat UE să continue să o sprijine financiar pentru ajutorul umanitar oferit refugiaților sirieni și irakieni în Turcia. Taberele de refugiați și găsirea unei locuințe pe viață precum și resursele refugiaților au atins capacitatea maximă. Având în vedere acest aspect, UE ar trebui să ofere sprijin activ Guvernului Turciei în definirea programelor de asistență pe termen lung pentru refugiați și să promoveze accesul la educație, asistență medicală și ocuparea forței de muncă (legal), iar Turcia trebuie să contribuie la menținerea stabilității și păcii pentru a ajuta la furnizarea de asistență adecvată pentru comunitățile locale afectate de fluxurile mari de refugiați, de asemenea, statele membre ale UE ar trebui să ofere locuri de reinstalare (temporară) a refugiaților mai vulnerabili, în spiritul autentic de împărțire a responsabilității.” (Comisia Europeană, Turcia. Raport de progres, Bruxel, Octombrie 2014, p.54)
În ceea ce privește îndeplinirea crieriului a relațiilor de bună vecinătate Uniunea Europeană ia act la eforturile continue depuse de Turcia și Grecia în vederea îmbunătățirii relațiilor lor bilaterale, inclusiv prin întâlniri periodice la nivel înalt.
Štefan Füle: „ datorită magnitudinii provocărilor noastre comune și gama de motive viitoare UE și Turcia sunt legate împreună: încetinirea economică, securitatea energetică, mediul, dialogul între civilizații, punerea în aplicare a democrației, a drepturilor omului și a statului de drept și nu în ultimul rând, stabilitatea vecinătății noastre comune, în contextul primăverii arabe și evoluțiile dramatice din Siria.UE și Turcia trebuie să lucreze mână în mână pentru a aborda cu succes toate aceste provocări.” (Štefan Füle, Turcia și UE: provocări comune, viitor comun, acest articol este publicat cu ocazia publicării de către Comisia Europeană a raportului său privind progresele înregistrate în Turcia, la 10 octombrie 2012. http://ec.europa.eu/commission_2010-2014/fule/docs/articles/20121010_turkey_article.pdf, 26.01.2015, ora 12:05
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Europenizare. Cazul Turciei (ID: 121076)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.