Etica Si Morala

INTRODUCERE

După milioane de ani de conviețuire armonioasă, legăturile dintre ființele vii și mediul lor de viață au început să se deterioreze. Această deteriorare se datorează în cea mai mare parte intervenției omului în ciclurile biosferei, intervenție care adesea a provocat dezechilibre, prin transformarea nenumăratelor cicluri în fenomene liniare, artificiale 12%/. Dezechilibrele provocate de către om în ciclurile biosferei, în mare parte consecințe ale exploziei demografice specifice ultimului secol, au dus la restrângerea biodiversității în mediile naturale și au determinat schimbări profunde în viața animalelor, caracterizate pe de o parte printr-o concentrare în ferme de tip industrial a animalelor domestice și pe de altă parte, prin trecerea unor specii amenințate cu dispariția în rezervații naturale și grădini zoologice.

Civilizația modernă, dezvoltată odată cu industrializarea, s-a fondat pe ideea total eronată că omul este stăpânul suprem al naturii de la care trebuie smulse – potrivit intereselor imediate – maximum de foloase. în acest fel, conviețuirea armonioasă a omului cu viețuitoarele din mediul său natural a fost înlocuită treptat cu o modalitate nouă de viață, tradusă prin atitudini care mergeau de la indiferență până la agresiune împotriva celorlalte animale. Artificializarea mediului de viață și ignorarea cerințelor de comportament ale animalelor domestice au condus la apariția tehnopatiilor. Procesul de antropizare a Terrei a influențat puternic viața animalelor sălbatice, astfel încât în prezent un număr mare de specii sunt pe cale de dispariție. Dezvoltarea impetuoasă a societății moderne a dovedit în nenumărate cazuri ignorarea modului în care se realizează echilibrele naturii. Consecințele practicilor iresponsabile s-au acumulat treptat, asfel încât, în prezent, societatea se confruntă cu efectele propriei sale acțiuni și cu necesitatea de a găsi metode de salvare a biodiversității, bazate pe ideea de respect față de orice formă de viață /124/.

Numeroase societăți, asociații și fundații de protecție a animalelor militează pentru ideea că animalele nu trebuie considerate doar surse de bunuri și plăceri pentru om, ci vietăți cu cerințe specifice, cu sensibilitate la durere, vulnerabile într-un mediu necorelat cu cerințele fiziologice și comportamentale specifice fii/.

Ca țară membră a Uniunii Europene, România pleacă de la un nivel scăzut în domeniul protecției și bunăstării animalelor. Pentru acest motiv, clasa politică românească, organizațiile nonguvernamentale de protecție a animalelor, crescătorii de animale, specialiștii în domeniu și alte organizații implicate trebuie să depună eforturi susținute pentru ca în cel mai scurt timp să se realizeze exigențele Uniunii Europene. Protecția și bunăstarea animalelor precum și protecția mediului reprezintă priorități stringente pentru îmbunătățirea imaginii externe a României, cunoscut fiind faptul că în ultimii ani țara noastră și-a creat o "antipatie" în cadrul opiniei publice din statele membre ale Uniunii Europene, nu atât datorită ineficientei economice, cât mai ales datorită atitudinii colective și individuale privind protecția și bunăstarea animalelor sau protecția mediului /122/.

In lumina acestor exigențe, prezentul referat tratează unele probleme bioetice care promovează ideea de coexistență civilizată a omului cu toate viețuitoarele, în scopul realizării unei biosfere armonioase.

1. ETICA ȘI MORALA

1.1. Definirea eticii

Etica, provenind din grecescul ethos, cu semnificația originală de caracter, obicei, semnifică ansamblul de principii sau standarde de conduită umană, definită și ca morală. Prin extensie, prin etică se înțelege studiul filozofic al acestor principii. In acest sens, etica este o ramură a filozofiei, considerată o știință normativă, deoarece studiază normele de conduită umană

mi.

Etica se ocupă cu studiul valorilor sau al moralei și moralității, cu definirea și analiza conceptelor de responsabilitate, de bine și rău, de drept și nedrept, fiind împărțită în metaetică, etică normativă și etică aplicată. Metaetica studiază conceptele eticii, etica normativă se ocupă cu modul de determinare a valorilor eticii, în timp ce folosirea acestor valori formează obiectul eticii aplicate.

Potrivit Institutului de Etică Josephson, fondat în 1987 în Statele Unite ale Americii, etica este definită ca ansamblul standardelor de conduită care indică modul de comportament al persoanei, bazat pe datorii și virtuți morale. Institutul Josephson clasifică sistemele etice în trei categorii principale: teleologic, deontologic și situațional 12001.

Sistemele eticii teleologice, urmând modelul utilitarist, abordează probleme etice generate de o anumită acțiune orientată către un rezultat concret, luând în considerare atât alternativele posibile cât și consecințele acțiunii.

Numită și etica datoriei sau abordarea umanistă, etica deontologică promovează ideea tratamentului ființelor umane în spiritul respectului și demnității. Prin prisma respectării drepturilor omului, acțiunile sunt catalogate de către etica deontologică în drepte sau nedrepte, bune sau rele.

Etica situațională sugerează că luarea deciziilor etice depinde de circumstanțele specifice care au generat fiecare problemă în parte.

Termenul de "etică" poate avea semnificații multiple. In primul rând, denumește studiul moralei. De asemenea, formează ramura filozofiei care are drept obiect de studiu natura moralei și evaluările morale. în al doilea rând, termenul este utilizat pentru a cataloga standardele de etică sau de comportament moral ale unui anumit grup, ca în sintagmele "etica budistă" sau "etica medicală", "moralitatea romano-catolică" sau "etica profesională a avocaților din România". Enunțarea unor asemenea coduri și standarde de

conduită formează obiectul eticii descriptive. Justificarea etică a acestora cade în sarcina eticii normative. în al treilea rând, autori precum sociologul Robert Jackall 1651 folosesc termenul de "etică" sau cel de "moralitate" pentru a desemna orice cod de comportament, chiar și pe acelea care nu ar avea justificare morală. în cartea sa Labirinturi morale, Jackall oferă ca exemplu un model de "morală" corporatistă din cadrul unei companii, potrivit căruia "Corect este ceea ce superiorul tău îți cere să faci". Un asemenea raționament poate constitui cea mai bună metodă de a face carieră într-o asemenea organizație, dar autorul nu pretinde că ar fi argumentat din punct de vedere etic.

Termenul de "morală" tinde să fie utilizat pentru a denumi elemente mai practice, precum "probleme morale" sau "credințe morale", iar cel de "etică" pentru alcătuirea denumirilor elementelor mai abstracte sau teoretice, cum ar fi "principii etice".

1. 2. Originile eticii

Din cele mai vechi timpuri, când organizarea societății umane ajunsese la nivel de trib, anumite reguli de conduită s-au impus ca necesare pentru asigurarea supraviețuirii grupului. Deși aceste reguli erau doar standarde de comportament formale și arbitrare, câteodată iraționale, ele s-au impus ca tabuuri, devenind apoi obiceiuri sau reguli impuse de către șefii de trib în vederea păstrării armoniei grupului II\l. Primele elemente de natură etică au apărut la vechile civilizații egiptene și sumeriene, sub forma unor maxime și percepte instituite de către conducători legendari, precum Ptahhotep, care, amestecate cu percepte religioase stricte, deși nu formau o etică sistematizată, constituiau reglementări de comportament în societate /108/. în China antică, maximele lui Confucius (551 – 479 î.e.n.) au fost acceptate ca și un cod moral, începând cu secolul al Vl-lea î.e.n. filozofii greci au teoretizat intensiv comportamentul moral, dezvoltând astfel o etică filozofică.

Pitagora din Samos (c. 570 – 480 î.e.n.) a fost primul filozof care, pornind de la propriile principii etice, conform cărora natura intelectuală și disciplina mentală este superioară naturii senzuale, a fondat un ordin semireligios, ale cărui reguli exaltau simplitatea în vorbire, îmbrăcăminte și alimentație /79, 118/.

în secolul al V-lea î.e.n., filozofii greci adepți ai sofismului erau sceptici în ceea ce privește o morală absolută, considerând că judecata umană este subiectivă și că percepția unui individ este valabilă doar pentru sine însuși. în contradicție cu sofiștii, Socrate (c. 470 – 399 î.e.n.) considera că educația îi face

pe oameni morali, aceștia devenind virtuoși prin cunoaștere și că răutatea este rezultatul ignoranței. Discipolii acestui filozofau creat adevărate școli de etică și morală /79, 80/.

Prima lucrare despre etică, cunoscută sub numele de ,JEtica nicomahică", datează din secolul IV î.e.n. și îi aparține lui Aristotel (384 – 322 î.e.n) 13/. După Aristotel, virtuțile morale și intelectuale sunt doar mijloace în vederea atingerii fericirii, aceasta depinzând de întreaga realizare a potențialului intelectual uman /80/.

Odată cu apariția creștinismului, în etică apare conceptul religios al binelui. în viziunea creștină, o persoană este în totalitate dependentă de Dumnezeu și nu poate atinge binele doar prin forțe proprii ci numai cu ajutorul divinității /43/. Creștinismul timpuriu promova ca virtuți ascetismul, martirajul, credința, mila, iertarea și dragostea față de aproape /58/.

în perioada Renașterii, responsabilitatea individuală a fost considerată mai importantă decât supunerea față de o autoritate sau de o tradiție. Legea naturală era considerată parte a legii divine și era bazată pe natura umană, care tinde în mod firesc spre asocierea pașnică dintre indivizi /58/.

în formulările sale clasice, dreptul natural este văzut ca o alternativă la scepticismul moral, care exprima ideea că nu există răspunsuri corecte la întrebări morale ci doar răspunsuri acceptate, simple convenții /32/.

Dreptul natural modern din perioada sa timpurie, ca și teoriile anterioare antice și medievale, a încercat să respingă scepticismul. Elementele esențiale ale acestuia sunt enunțate în scrierile lui Hugo Grotius (1583 – 1645), fondatorul teoriei dreptului natural modern. Aceste teorii, bazate pe ideea că domeniul moral poate fi înțeles ca un set de drepturi individuale, îi atribuie individului o semnificație morală independentă, oferind o perspectivă nouă a relației dintre individ și societate, în care morala nu mai este înțeleasă ca un set de obligații derivate din interdependența vieții sociale, ci ca rezultat al relațiilor voluntare dintre agenții morali independenți. Aceste teorii sunt însă incapabile să definească în mod concret noțiunea de obligație, fără de care nu se poate concepe un sistem juridic funcțional IM. Totuși, teoria dreptului natural este cel mai adesea înțeleasă ca deontologie, punctul slab al acesteia constând în eșecul de a dezvolta ideea că natura umană este una rațională. Buckle 1251 exemplifică această afirmație prin faptul că nu se poate susține existența unei legături profunde între cerințele naturii și respectarea normelor de comportament.

Rațiunea umană este criteriul de justă conduită în sistemul propus de către filozoful olandez Baruch Spinoza (1632-1677). în principala sa operă, Ethica Ordine Geometrico Demonstrata (1677), Spinoza a dedus etica din psihologie și

psihologia din metafizică. El susținea că, din perspectiva eternității, toate lucrurile sunt neutre din punct de vedere moral, doar nevoile și interesele umane determină caracterul moral sau imoral al unei acțiuni. Orice ajutor în vederea cunoașterii mai aprofundate a naturii de către om, sau orice este în concordanță cu rațiunea umană este considerat ca fiind bun. Rațiunea este necesară pentru stăpânirea pasiunilor și dobândirea fericirii prin evitarea durerii 11%/.

Cele mai multe descoperiri științifice majore au afectat etica. In acest > sens, descoperirile lui Isaac Newton (1642-1727) au constituit unul dintre primele și cele mai clare exemple. Legile lui Newton au fost considerate în general ca o dovadă a unei ordini raționale divine și au indus o mai mare încredere într-un sistem etic, rațional /l 18/.

Doctrina etică și politică numită utilitarism a fost formulată de către filozoful britanic Jeremy Bentham (1747-1832), care în lucrarea sa Introducere în principiile moralei și legislației (1789) explică principiul utilității ca mijloc de sporire a fericirii comunității. Potrivit principiilor sale, toate acțiunile umane sunt motivate de dorința de a obține plăcerea și de a evita durerea 191.

O importantă contribuție în etică a fost adusă de către filozoful german Immanuel Kant (1724-1804); lucrarea sa, Principiile metafizicii moralei (1785), susține ideea conform căreia rezultatul acțiunii umane este supus accidentului și circumstanței, astfel încât moralitatea unei acțiuni nu trebuie judecată după consecință, ci după motivație: „Acționează de parcă principiul după care îți conduci acțiunile va deveni prin propria ta voință o lege universală a naturii" /67/.

Filozoful german Hegel (1770-1831) a inclus principiile lui Kant într-o teorie evoluționistă universală potrivit căreia moralitatea nu este rezultatul unei constrângeri sociale, ci un act ce se manifestă în mod natural în societate /61/.

In opoziție cu teoria lui Hegel, filozoful și teologul danez Seren Kierkegaard (1813-1855) susține în lucrarea sa Either-Or (1843) necesitatea alegerii, ca principală problemă etică /78/.

O influență de cel mai înalt grad asupra eticii a avut lansarea teoriei evoluției de către omul de știință britanic Charles Darwin (1809-1892), ocazie cu care a apărut conceptul de etică evoluționistă, înaintat de către filozoful Herbert Spencer. Potrivit acestui concept, moralitatea este doar rezultatul unor obiceiuri dobândite de către om în decursul evoluției /l 18/.

O dezbatere pe temă etică a teoriei lui Darwin de către filozoful german Friedrich Nietzsche (1844-1900) /82, 83/ 1-a dus pe acesta la concluzia că supraviețuirea celui mai puternic este legea de bază a naturii. Conform acestui filozof, noțiunile morale de virtute, datorie, binele în sine nu pot avea caracter

impersonal și valabilitate generală, ele fiind în fapt concepte proprii fiecărui individ /82/. Referitor la simțul moral legat de raportul omului cu animalele, Nietzsche consideră că formarea simțului moral se poate observa din felul în care oamenii se poartă cu animalele; dacă animalele produc pagube, se iscă dorința de distrugere a acestora prin orice mijloace, iar dacă acestea sunt utile, ele nasc dorința de a le exploata. După Nietzsche, îngrijirea și creșterea animalelor este determinată de interese umane iar responsabilitatea față de acestea este efectul beneficiilor pe care le aduce exploatarea lor. Față de animale se evită practicile barbare, omul revoltându-se când vede pe cineva purtându-se rău cu vita lui, conform moralei primitive care vede utilitatea generală periclitată de greșeala unui individ. Cel care vede în comunitate un delict, se teme pentru sine de o pagubă indirectă /83/.

în opoziție cu acest concept, filozoful și reformatorul social rus, prințul Pyotr Kropotkin (1842 – 1921) a prezentat studii ale comportamentului animal, din care rezultă că în natură animalele își acordă ajutor reciproc. Kropotkin pretinde că supraviețuirea speciilor a fost favorizată de ajutorul reciproc și că specia umană a obținut supremația în decursul evoluției tocmai datorită capacității sale de cooperare /78/.

Etica modernă a fost profund influențată de către ideile psihanalistului Sigmund Freud (1856-1939) și de doctrinele bazate pe reflexul condiționat ale fiziologului rus Ivan Pavlov. După Freud, conceptele de bine și de rău ale fiecărui individ sunt rezultanta conflictului interior dintre impulsurile sinelui instinctual de a-și satisface toate dorințele și necesitatea sinelui social de a-și reprima aceste impulsuri în vederea menținerii statusului social /50/.

Tendințe recente în etică au fost exprimate de către Bertrand Russel (1872-1970), care a criticat moralitatea convențională și a susținut punctul de vedere potrivit căruia judecățile morale exprimă dorințe individuale sau obiceiuri acceptate. în gândirea sa, atât ascetismul pustnicului cât și detașarea înțeleptului nu sunt modele de urmat, deoarece aceștia sunt ființe umane incomplete. Ființele umane complete participă activ la viața societății, exprimându-și astfel întreaga lor natură /l 18/.

Anumiți filozofi moderni, printre care Martin Heidegger (1889-1976) și Jean-Paul Sartre (1905-1980) au susținut inexistența lui Dumnezeu. Ființele umane sunt, astfel, singure în univers și trebuie să-și alcătuiască propriul cod moral având constant în vedere faptul că sunt muritoare. Oamenii au îndatorirea etică de a se implica în activitățile sociale și politice ale timpului lor /106/.

Principalele curente etice contemporane includ: instrumentalismul, care promovează ideea că binele rezultă dintr-o acțiune ale cărei mijloace și

consecințe sunt ele însele bune; intuiționismul, care definește etica prin termenul de "bine", termen care la rândul său nu are o definiție, deoarece bunătatea este o calitate simplă și neanalizabilă; naturalismul, potrivit căruia binele poate fi totuși definit iar formulările etice sunt descriptive și prin urmare se împart în adevărate sau false și noncognitivismul, conform căruia etica nu este o formă de cunoaștere și deci limbajul etic nu este descriptiv /78/.

1.3. Principiile eticii

Principiile etice sunt călăuze morale care, deși lasă loc pentru judecată în cazuri specifice, oferă îndrumare în vederea dezvoltării unor norme sau reguli detaliate 1111.

Cele două principii majore ale eticii moderne sunt principiul utilitarist și cel rațional.

Principiul utilitarist, având ca bază jurământul hipocratic, conform căruia "primo non nocere", susține necesitatea de a face bine. Conform acestui principiu, o acțiune bună din punct de vedere moral este aceea ale cărei consecințe sunt bune 1561.

Principiul rațiunii susține că oricare problemă morală trebuie să dispună de o soluție rațională /32/.

Filozofii au încercat să determine "binele" în conduită în concordanță cu aceste două principii majore, considerând anumite tipuri de comportament fie "bune prin ele însele" fie "bune" fiindcă se conformau unor standarde morale particulare. In istoria eticii se consideră a exista trei standarde principale de conduită, fiecare dintre acestea fiind propus la un anumit moment drept cel mai bun: fericirea sau plăcerea; datoria, virtutea sau obligația și perfecțiunea, cea mai armonioasă dezvoltare a potențialului uman 1191.

în funcție de situația socială, autoritatea invocată pentru justificarea unei anume norme de comportament a fost fie voința unei zeități, fie natura, fie rațiunea. Când autoritatea era reprezentată de voința zeului, standardul acceptat de comportament era supunerea față de poruncile divine /88/. Dacă autoritatea era întruchipată de legile naturii, se aștepta ca omul să se ghideze după calitățile dăruite de către natură 1321. Când rațiunea era invocată pentru a justifica un principiu moral, comportamentul uman trebuia să derive din gândirea rațională 1611.

1.4. Natura eticii

Un mare număr de oameni, inclusiv unii filozofi, consideră că nu există răspunsuri în etică, în timp ce alții sunt de părere că etica poate fi dedusă din rațiune, iar răspunsurile la problemele etice trebuie să fie susținute de argumente logice /89/.

In ciuda numeroaselor teorii etice dezvoltate în vederea normării comportamentului și a numărului considerabil de scrieri care tratează aplicarea acestor teorii în practică, există încă nesiguranță atunci când se formulează judecăți etice sau se angajează dezbateri pe teme etice. Pe de o parte se încearcă stabilirea faptelor în mod științific, iar pe de alta se dă glas unor sentimente proprii unui individ sau unei societăți ca întreg 1331.

In acest sens, etica încearcă să răspundă la întrebarea dacă judecățile morale sunt adevărate sau false. Astfel au luat naștere unele teorii diferite de cele normative, deoarece ele nu intenționează să normeze comportamentul, fiind mai degrabă teorii despre etică decât teorii ale eticii. Acestea compun o ramură a filosofiei morale cunoscută sub denumirea de metaetică. Metaetica analizează etica, încercând să stabilească ce este, ce reguli de argumentare i se aplică, în ce mod pot fi considerate judecățile etice drept false sau adevărate și pe ce se pot baza ele, în cazul în care există o asemenea bază.

Realismul moral susține că există într-un anumit sens o realitate morală obiectivă; realismul afirmă astfel că morala este obiectivă. Totuși, este imposibil de negat faptul că morala ne furnizează motive de acțiune. Dar imaginea standard a psihologiei umane sugerează că, pentru a avea un motiv de acțiune, trebuie să existe și o dorință, iar dorințele par a fi subiective în sensul că dorințele unei persoane pot fi diferite de ale altei persoane /l 14/.

Intuiționismul susține că afirmațiile despre morală pot fi adevărate sau false în mod obiectiv și că putem afla care principii morale sunt corecte într-o anumită situație prin intermediul unui tip de intuiție sau cunoaștere a proprietăților lor morale 131/.

Naturalismul consideră că judecățile morale pot fi adevărate sau false și că pot fi cunoscute. Spre deosebire de intuiționism, naturalismul nu acceptă că există fapte sau însușiri morale speciale care să fie cunoscute prin intuiție. Se afirmă că însușirea de a fi bun sau rău poate fi identificată sau redusă la o altă proprietate (fericirea, poate, sau voința lui Dumnezeu, pentru a da două exemple foarte diferite). în opinia naturalistă se ține seama de afirmația conform căreia este eronat să se derive valori din fapte /86/.

Subiectivismul este în acest moment un punct de vedere acceptat la scară largă, deși uneori fără o reflecție prealabilă, conform căruia morala este „subiectivă". Din perspectivă filozofică, termenul de „subiectivism" este aplicat în mod obișnuit unui set de teorii etice care neagă posibilitatea ca investigația morală să producă adevăruri obiective /90/.

Relativismul metaetic susține că nu există adevăruri universale în problemele morale; această teorie afirmă că morala este particulară fiecărei societăți sau culturi în parte. El analizează, de asemenea, și ceea ce este considerat un derivat, și anume relativismul normativ care susține că nu trebuie să judecăm sau să încercăm să schimbăm valorile oamenilor din alte culturi /133/.

Prescriptivismul universal încearcă să evite obiecțiile binecunoscute aduse teoriilor „obiective" ale naturalismului și intuiționismului; totuși, în contrast cu teoriile „subiective" standard, acest curent teoretic acordă un loc extrem de important raționamentelor despre judecățile etice. Combinând elemente de kantianism și utilitarism, această teorie susține că rezultatul este o cale de a lua decizii morale. Spre deosebire de alte teorii metaetice, prescriptivismul universal este destul de recent /59/.

Metaetica ia în considerare relația dintre dezvoltarea psihologică și cea morală a omului, considerând că, dacă ființele umane parcurg în general etape de dezvoltare morale care corespund dezvoltării lor psihologice, s-ar dovedi astfel în mod convingător că morala nu este pur subiectivă și nici relativă la cultură.

1.5. Etica aplicată

Aplicarea unei perspective etice în probleme specifice și în situații practice reprezintă replica practică la teoriile abstracte de etică normativă. Perspectiva etică nu poate însă ajuta la rezolvarea problemelor dacă părțile sunt de acord asupra valorilor implicate și au păreri diferite doar asupra faptelor. în ultimele două decenii, etica aplicată a cunoscut o dezvoltare de o amploare deosebită.

Ca problematică specifică eticii aplicate, prezintă interes viziunea etică asupra sărăciei ca fenomen global, asupra egalității, discriminării și tratamentului preferențial, asupra relațiilor personale și a celor de afaceri, războiului și păcii, eutanasiei și avortului și nu în ultimul rând asupra mediului înconjurător și a relației omului cu animalele.

Referitor la sărăcie ca problemă globală, Dower 1401 prezintă argumente în favoarea unei obligații semnificative pentru reducerea sărăciei la nivel mondial și apreciază că, dacă avem o evaluare corespunzătoare a aspectelor sărăciei mondiale, a seriozității obligației morale de a acționa pentru reducerea suferinței extreme, atunci vom înțelege modul în care compasiunea poate fi dovedită în armonie cu confortul propriei noastre vieți.

în problematica egalității și discriminării, tratamentul preferențial este justificat din punct de vedere al eticii aplicate de către Boxill /16/ prin două tipuri de argumente, cele care se referă la viitor și justifică tratamentul preferențial prin prisma presupuselor sale consecințe pozitive și cele orientate către trecut, care legitimează acest tratament prin prisma compensării oferite pentru traume suferite în trecut. După același autor, majoritatea societăților încalcă principiul egalității de șanse, motiv pentru care cei care au fost afectați de aceste încălcări merită o compensare prin aplicarea unui tratament preferențial.

Etica afacerilor ocupă o poziție specială în domeniul eticii aplicate, cel mai important principiu al acesteia fiind acela potrivit căruia afacerile trebuie să cedeze atunci când intră în conflict cu morala sau cu bunăstarea societății /l 15/.

Aplicarea principiului etic de respect față de viață în problema avortului încearcă să pună în balanță atât drepturile femeii ca persoană cât și dreptul fătului la viață, existând justificări din ambele puncte de vedere. Conform opiniilor exprimate de Warren /132/, avortul nu ar trebui interzis, întrucât femeia este deja o persoană iar nașterea, față de un moment anterior, marchează începutul statutului moral egal al fătului.

Referitor la eutanasie, motivele etice care o justifică sunt compasiunea și respectul pentru autonomie /70/.

Aplicarea eticii în ecologie presupune evaluarea corectă a gradului de importanță a criteriilor morale, conform cărora trebuie să primeze păstrarea echilibrului ecosistemelor sau interesul uman /44/.

Referitor la relațiile omului cu animalele, etica aduce argumente după care animalele trebuie tratate în calitatea lor de ființe demne de considerație morală 1511. Condițiile în care sunt ținute animalele și modul în care ele sunt folosite de către fermieri, cercetători, agenți comerciali și alții, par a nu lua în calcul faptul că animalele sunt creaturi vii, înzestrate cu sentimente.

In cartea sa, Eliberarea animalelor, Peîer Singer /l 10, 111/ a pus sub semnul întrebării ideea conform căreia putem folosi animalele după cum credem de cuviință și a pus bazele unei noi etici a tratamentului animalelor, fapt ce a determinat pe filozofi să analizeze statutul moral al animalelor. Dezbaterea care

a urmat a condus la un acord general asupra faptului că animalele pot suferi și sunt demne de considerație morală 1511.

O opinie contrară aparține filozofului canadian Michael A. Fox, care afirmă, citat de Gruen 1511, că oamenii nu datorează considerație morală animalelor, deoarece acestea nu sunt membre ale comunității morale așa cum aceasta este înțeleasă ca grup social format din ființe autonome. Fox susține că autonomă este acea persoană conștientă de sine, aptă să utilizeze concepte complexe și un limbaj sofisticat și capabilă să planifice, să aleagă și să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile sale. Membrii comunității morale sunt considerați superiori din punct de vedere moral. Deoarece animalele nu își conduc viața în mod conștient, ele nu pot fi considerate membre ale comunității morale. Autorul conchide că membrii cu drepturi depline ale comunității morale pot folosi specii cu mai puțină valoare, cărora le lipsesc unele sau toate aceste trăsături, ca mijloace pentru îndeplinirea scopurilor, pentru simplul motiv că ele nu au nicio obligație să acționeze altfel.

Identificarea uneia sau mai multor caracteristici care diferențiază animalele de oameni a fost o temă constantă a discuțiilor legate de relația omului cu animalele. în tradiția creștină, cel mai important criteriu este sufletul; contează doar ființele care au suflet. Când acest argument a devenit inacceptabil, accentul a fost pus pe alte diferențe măsurabile, precum folosirea uneltelor sau mărimea creierului, însă nici acestea nu s-au dovedit prea folositoare în menținerea distincției dorite /87/. Cel mai frecvent sunt folosite criteriile pe care s-a bazat Fox și anume folosirea limbajului articulat și autonomia.

Filozofi precum Donald Davidson și R. G. Frey, citați de Gruen 1511, au susținut ca ființele pot gândi doar dacă înțeleg limbajul unei alte ființe. Din acest punct de vedere, limbajul este în mod necesar legat de atitudini volitive, precum "dorințe, credințe și intenții". O ființă nu poate fi făcută fericită sau nu poate fi făcută dezamăgită fără ajutorul limbajului. Acceptând faptul că abilitatea unei ființe de a conceptualiza și de a fi, astfel, conștientă de rolul său în orientarea propriei vieți, poate, într-adevăr, acorda acelei ființe un statut moral diferit, excluderea dorită a tuturor animalelor pe baza presupusei lipse a acestor abilități eșuează. Ar fi lipsit de sens să considerăm că un leu este responsabil moral pentru moartea unei antilope, deoarece leii nu sunt ființe care deliberează asupra moralei unui astfel de comportament. în mod asemănător, însă, niciun copil nu poate fi învinuit pentru comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Bebelușii, copiii de vârstă mică, persoanele cu deficiențe mintale, cei în comă, bolnavii de Alzheimer sunt de asemenea incapabili de a lua decizii de ordin moral. în consecință, în conformitate cu logica lui Fox, animalele, despre care

acesta consideră că nu sunt agenți morali, nu sunt singurele ființe pe care comunitatea morală le poate folosi după cum dorește. Subdezvoltații mintal sunt, de asemenea, țintă legitimă. Admițând că acest raționament este corect, Fox a încercat inițial să includă toți oamenii, indiferent de capacități, în comunitatea morală protectoare, argumentând că oricare altul în locul acestora nu ar dori să fie tratat ca și cum suferința lui nu ar conta. Astfel, caritatea, bunăvoința, omenia și prudența cer includerea în comunitatea morală a ființelor umane subdezvoltate sau prezentând deficiențe mintale. Admițând că decizia sa de a include în comunitatea morală categoriile umane defavorizate și de a exclude animalele este greșită, Fox IMI și-a schimbat în mod radical opiniile, declarând în cele din urmă că obligațiile morale de bază care impun să nu provocăm rău altor oameni trebuie extinse și asupra animalelor. Prin recunoașterea faptului că nu poate fi găsită o bază morală pentru a face distincții în cadrul speciei umane și nici pentru a exclude obligațiile morale referitoare la animale, se poate ajunge și la un alt punct de vedere, cum ar fi acela susținut de R. G. Frey, care susține că animalele și persoanele cu deficiențe mintale au dreptul la considerație morală și le include în comunitatea morală deoarece sunt ființe care pot suferi. Totuși, el crede că viețile lor nu sunt la fel de valoroase ca acelea ale adulților normali care sunt ființe autonome, întemeiându-și argumentul pe valoarea vieții și pe presupunerea că viața unui adult normal este mai valoroasă decât aceea a unui animal sau a unei persoane cu deficiențe /51/.

Ideea că animalele au dreptul la considerație morală este adesea rezumată în sintagma "drepturile animalelor", idee susținută cu deosebită elocvență de către Tom Regan 1951 în cartea sa The Case for Animal Rights. Conform raționamentului lui Regan, ființele care au o valoare inerentă, indiferent de bunătatea lor sau de cât sunt de folositoare pentru ceilalți, posedă drepturi. Drepturile sunt acele principii care protejează această valoare. Au valoare inerentă doar ființele conștiente de existența lor, capabile de credințe și dorințe, capabile de deliberare, care pot concepe viitorul și își pot fixa scopuri. Regan consideră că toate mamiferele în vârstă de cel puțin un an și normale din punct de vedere mintal intră în această categorie. Astfel, ele au o valoare inerentă și în concluzie au și drepturi. Drepturile pe care aceste ființe le au sunt morale și nu legale /94, 95/. Această poziție este egalitaristă și respectă valoarea individului dar nu oferă niciun principiu pentru a delibera în cazul în care valorile se află în conflict, viziunea lui Regan asupra drepturilor având unele deficiențe, în sensul că pune în dificultate individul când acesta este constrâns să aleagă între pierderea unei ființe umane sau a unui animal, situație care îl forțează să accepte

contradicția că toți suntem egali, dar în unele cazuri unii sunt "mai egali" decât alții /66, 89/.

Ca și în cazul teoriei drepturilor animalelor, poziția utilitaristă nu acceptă influențarea judecăților morale de către atitudini arbitrare și prejudecăți. Conform afirmațiilor lui Peter Singer /109, 112/, dacă o ființă suferă, nu există nicio justificare morală pentru a nu lua în considerare acea suferință și indiferent de natura acelei ființe, principiul egalității cere ca suferința ei să fie tratată în același fel cu orice suferință similară și pe cât ne permite comparația, cu a oricărei alte ființe. Poziția utilitaristă este extrem de eficientă în situațiile care implică luarea unei decizii care va cauza durere sau va produce plăcere, menționându-se însă că principiul minimizării durerii sau maximalizării plăcerii nu se aplică numai în cazul suferinței fizice, ci și în cazul durerii sau plăcerii psihologice, deși acestea sunt mai greu de cuantificat.

Un aspect relevant al modului de aplicare a principiilor etice de către susținătorii drepturilor animalelor și de către utilitariști îl reprezintă faptul că, deși adepții ambelor doctrine nu consumă carne, motivele pentru care fac acest lucru sunt diferite. Primii sunt vegetarieni, evitând orice produs de natură animală, inclusiv laptele și ouăle, deoarece folosirea animalelor în acest fel nu este în concordanță cu tratarea lor ca ființe cu valoare inerentă. Pentru un apărător al drepturilor animalelor, a folosi un animal ca mijloc în atingerea unui scop reprezintă o violare a dreptului acelei ființe de a fi tratată cu respect, în timp ce utilitariștii nu mănâncă produse de origine animală dacă procesul de creștere a acestor animale implică o cantitate mare de suferință din partea lor. în schimb, dacă animalele vor avea o viață fericită, naturală și lipsită de stres, iar moartea le va fi provocată fără durere, atunci este posibil ca susținătorii utilitarismului să le folosească drept hrană 1511.

Așa după cum afirmă Regan /96/, ar fi arbitrar să se accepte postulatul valorii intrinseci, principiul respectului și argumentul în favoarea dreptului la un tratament respectuos în cazul agenților morali, iar apoi să se nege că pacienții morali au acest drept. Dacă argumentele folosite pentru a valida dreptul în cazul agenților morali sunt corecte, atunci și pacienții morali, inclusiv animalele, au acest drept. A trata animalele cu respect nu este un act de bunăvoință, ci un act de dreptate deoarece nu interesele sentimentale ale agenților morali constituie temeiurile datoriei noastre, ci respectul pentru valoarea lor intrinsecă /96/.

2. ETICA ECOLOGICĂ ȘI BIOETICA

2.1. Etica ecologică

2.1.1. Definire și domeniu de cuprindere

Etica ecologică este parte a eticii care oferă o viziune morală asupra problemelor rezultate ca urmare a acțiunii omului asupra mediului înconjurător.

Ecologiștii consideră că dispariția speciilor ca urmare a intervenției omului în ciclurile biosferei este un lucru negativ în sine, indiferent de cauza în numele căreia se produce.

Pornind de la acest principiu de bază, etica ecologică poate fi abordată atât din punct de vedere antropocentric, zoocentric și biocentric, cât și prin prisma holismului ecologic.

Etica centrată pe om consideră că politicile de mediu trebuie evaluate doar în funcție de maniera în care acestea afectează oamenii, aceștia fiind singurii semnificativi din punct de vedere moral. Conform acestei abordări, dispariția unei specii nu are relevanță decât în măsura în care acest fapt afectează interesele omului /44/.

Adept al acestei teorii, William T. Blackstone /li/ consideră că fiecare persoană are dreptul la un mediu de viață curat, acesta fiind esențial pentru îndeplinirea capacităților umane.

Etica zoocentrică acordă semnificație etică egală atât ființelor umane cât și animalelor. Multe dintre acțiunile omului care afectează negativ animalele constituie un minus în plan moral de care trebuie să se țină seama, indiferent de efectul asupra ființelor umane. Acest punct de vedere etic presupune acordarea de considerație morală animalelor luate individual și nu ca specie; felul în care specia este afectată interesează doar în mod indirect /44/.

Etica centrată pe viață extinde sfera moralei asupra tuturor ființelor vii, incluzând astfel plantele, algele, organismele unicelulare, etc, importanța morală a acestora fiind totuși diferită, în funcție de complexitatea lor biologică. O etică biocentrică reclamă ca alegerea căilor de acțiune să se facă ținând cont de impactul acțiunilor umane asupra oricăror ființe vii implicate /101/.

Holismul ecologic consideră ca fiind semnificative din punct de vedere etic două categorii: biosfera ca întreg și ecosistemele complexe care o compun. Animalele luate individual, inclusiv ființele umane nu sunt considerate

semnificative din punct de vedere moral, valoarea lor constând doar în contribuția adusă la conservarea întregului căruia îi aparțin /44/.

Un alt punct de vedere asupra eticii ecologice aparține curentului panteist modern, avându-i ca precursori pe biologul, naturalistul și filozoful german Ernst Haeckel (1834 – 1919) și pe criticul de artă englez D. H. Lawrence (1885 – 1930). Curentul panteist susține că toate entitățile, vii sau nevii, sunt egale ca valoare, sacre, frumoase și misterioase. Exprimat în termeni filozofici, acest punct de vedere consideră că valoarea etică a acestor entități este dată de valoarea religioasă, estitică și cognitivă. Recunoașterea acestor valori ține de perceperea entităților ca posesoare de valoare intrinsecă și nu văzute ca mijloace în vederea atingerii unui scop uman 1601.

2.1.2. Argumentarea eticii ecologice

Afirmația potrivit căreia ființele umane sunt semnificative din punct de vedere moral este argumentată de faptul că acestea au anumite interese care pot fi lezate sau promovate. Aceste interese se bazează pe capacitățile umane: capacitatea de comunicare, capacitatea de a face o alegere rațională sau de acționa liber. într-un mod mai puțin evident, ființele umane sunt semnificative prin caracteristicile pe care le posedă și care nu dau naștere unor interese sau unor situații care implică o anumită miză; de exemplu, proprietatea de a fi o ființă vie complexă este în mod implicit semnificativă, semnificația fiind dată în acest caz de rațiunea morală de a conserva acea ființă vie doar pe baza valorii ei, independent de utilitatea pe care ea ar putea-o avea UZI.

Consecvența și evitarea unor distincții morale arbitrare sprijină trecerea de la o etică centrată pe om la una centrată pe animal. Analizând animalele, descoperim că ele se bucură de valoare morală, nu datorită faptului că ar avea interese, ci pentru că posedă anumite proprietăți care le dau o valoare intrinsecă.

Există posibilitatea ca argumentele aduse în sprijinul eticii centrate pe animal se se aplice și în cazul eticii centrate pe viață, întrucât plantele și ecosistemul sau biosfera pot fi considerate ca având interese, cum ar fi de exemplu interesul pentru o existență îndelungată. Conceptul de interes este explicat, în general, pornind de la o ființă care posedă un bine în sine, ce poate fi lezat sau promovat /51/. Plantele se pot încadra în această categorie. De exemplu, binele unui copac este promovat prin furnizarea unor substanțe nutritive menite să-i permită înflorirea și fructificarea și este lezat prin privarea de aceste substanțe. Binele unei plante este determinat de genul de ființă vie pe

care îl reprezintă, de tipul de organizare biologică pe care îl are și de rolul avut ca parte a unui întreg. Plantele posedă un bine în acest sens, dar acesta nu constituie un argument destul de solid pentru a susține ideea potrivit căreia ele au și interese, în vreun sens relevant din punct de vedere moral. Plantele nu au un punct de vedere prin intermediul căruia să poată experimenta viața. Copacul nu simte că moare din lipsă de apă, dar animalul poate simți astfel de stări. Deși plantele au un scop natural, ele nu manifestă nicio atitudine în ceea ce privește acest scop, iar etapele care trebuie parcurse în atingerea lui nu sunt conștientizate și simțite. Argumente similare pot fi aduse și în cazul biosferei și al ecosistemelor. Conform anumitor opinii, aceasta este diferența care împiedică tranziția, oferind o limitare obiectivă între etica centrată pe animal și etica centrată pe viață 1611.

Chiar dacă plantele nu au interese, există opinii conform cărora ele au semnificație morală. In sprijinul acestei idei au fost aduse ca argumente proprietatea plantelor de a fi ființe complexe și proprietatea lor estetică. Plantele pot avea aceste proprietăți, iar dacă animalele care au și ele proprietățile în cauză dobândesc valoare morală, principiul este aplicabil și în cazul plantelor. Esențială în apărarea eticii centrate pe viață este stabilirea faptului că proprietățile care stau la baza argumentului au valoare intrinsecă.

în apărarea unei etici centrate pe viață care tinde spre o etică a „totalității", Elliot IAAI invocă drept argument faptul că proprietatea de a fi o ființă complexă nu se regăsește în cazul rocilor, dar o trăsătură conexă, aceea de sistem complex, se regăsește în cazul grupurilor de obiecte între care există anumite relații. Dacă valoarea morală este dată de complexitatea organizațională în sine, rezultă că anumite lucruri fără viață pot avea valoare morală: corpurile cerești care formează sistemul solar, texturile de eroziune de pe o stâncă sau un fulg de nea. Relevanța acestei idei depinde, printre altele, și de stabilirea faptului că ecosistemele sunt sau nu sunt considerate drept lucruri vii. Dacă nu sunt considerate astfel, atunci ele sunt obiecte complexe și conform principiului anterior, au semnificație morală. Se mai poate considera că un alt motiv pentru care li se atribuie semnificație morală ființelor vii este frumusețea. în unele cazuri, frumusețea ține de anumite trăsături generale, externe, cum este cazul tigrilor, balenelor, orhideelor sau proteelor. Mai mult, frumusețea poate fi dată de anumite detalii specifice funcționării biologice. Lucruri cu sau fără viață precum rocile, dunele, sateliții lipsiți de viață sau icebergurile au valoare estetică; dacă aceasta reprezintă un criteriu de atribuire a valorii morale ființelor vii, atunci cel puțin anumite lucruri fără viață au semnificație morală /69/.

în consecință, o modalitate de trecere de la un tip de etică la altul este aceea de a identifica un criteriu decisiv de semnificație morală în etica respectivă și de a demonstra că aplicarea strictă a acestuia potențează trecerea spre un alt tip de etică. O altă modalitate este aceea de a evidenția existența unor noi trăsături morale pe care perspectivele etice mai restrictive le ignoră. O asemenea trăsătură poate fi proprietatea de a fi un obiect natural, și anume, un obiect care nu este rezultat al tehnologiei umane sau al culturii. Rocile sunt obiecte naturale și, conform acestei logici, distrugerea lor ar fi condamnabilă. Există și alte proprietăți care pot fi supuse analizei, cum ar fi existența unei diversități de părți, integrarea funcțională a părților, existența unui echilibru și a unui sistem autoreglabil. Dacă sunt considerate drept determinanți ai semnificației morale, atunci aceste ultime proprietăți orientează fie spre holismul ecologic, fie spre o etică mixtă, dat fiind că ele constituie chintesența ecosistemelor și a biosferei. Acceptarea lor ca determinanți ai semnificației morale constituie, alături de principiile derivate din perspectivele etice analizate anterior, o bază de combatere a politicilor care duc la dezechilibre ale ecosistemelor.

în ceea ce privește stabilirea semnificației morale a posibililor factori determinanți, analizând caracterul natural și existența diversității părților, Elliot IAM propune ca exemplu situația în care punerea în. funcțiune a unei mine presupune distrugerea unui număr de copaci de pe o suprafață stâncoasă sau chiar a suprafeței în sine. Ecologiștii se opun, afirmând că această acțiune cauzează o pierdere de valoare, care nu poate fi compensată. Compania minieră se angajează că va reface suprafața din părți sintetice și va înlocui copacii cu unii artificiali. Această porțiune de mediu artificial nu va putea fi diferențiată de cea inițială decât prin analiză de laborator.Prin păstrarea acelorași proprietăți estetice, animalele nu vor fi afectate și în consecință, echilibrul ecosistemului nu va fi afectat. Această soluție nu poate fi contestată din punct de vedere ecologic de etica centrată pe om sau pe animal. în schimb, ea poate fi contestată de etica centrată pe viață cu argumentul că vor fi ucise ființe vii, și anume copacii. Totuși, acest argument pare a nu fi singura problemă morală legată de propunerea companiei miniere. Din punct de vedere moral, substituirea naturalului cu artificialul este un lucru negativ. într-un caz asemănător, o suprafață stâncoasă este înlăturată și înlocuită apoi cu rocă sintetică. Această acțiune nu poate fi contestată moral nici chiar de etica centrată pe viață. în opinia ecologiștilor însă, această acțiune atrage după sine un minus moral. Dacă se continuă pe această idee, se poate construi o bază pentru o variantă a eticii universale în sfera căreia sunt incluse toate obiectele naturale. Este posibil ca

suprafața artificială să fie considerată suspectă, pentru că nu se poate preciza dacă diferența ar putea fi identificată sau dacă interesele animalelor și echilibrul ecosistemului pot fi afectate. Trebuie avut în vedere și caracterul natural care poate fi un determinant condițional, presupunând prezența unei alte proprietăți și anume complexitatea. în acest caz, valoroase din punct de vedere moral sunt numai acele obiecte care sunt în același timp și complexe.

în cazul existenței unei diversități de părți se poate considera că această proprietate este un criteriu de atribuire a semnificației morale. în acest caz, comparând o zonă acoperită de pădure ecuatorială cu o zonă asemănătoare defrișată și cultivată, lăsând la o parte ideile că defrișarea pădurilor ecuatoriale este contrară intereselor umane pe termen lung, că fauna ar avea de suferit în urma acestei defrișări sau că populațiile băștinașe ar fi dezrădăcinate, opinia unanimă ar fi că pădurea ecuatorială este mai valoroasă din punct de vedere moral, deoarece pădurea ecuatorială cuprinde o mai mare diversitate și este constituită într-o manieră mai complexă și mai bogată. Există și alte motive care ar putea fi invocate, respectiv valoarea estetică a pădurii ecuatoriale comparativ cu cea a zonei cultivate. Folosite pentru a evita spolierea mediului, argumentele menționate anterior constituie fundamentul unei etici ecologice care depășește atât etica centrată pe om, cât și pe cea centrată pe animal sau chiar pe viață /103, 105/. Modificarea ecosistemelor contravine în general intereselor umane pe termen lung existând uneori adevărate conflicte, în cadrul cărora criterii morale diferite indică direcții opuse. Asemenea cazuri necesită precizarea atentă a criteriilor morale relevante, evaluarea importanței fiecăruia, precum și luarea unor decizii în cunoștință de cauză. Nu există un criteriu absolut de urmat în luarea acestor decizii. Nu se poate afirma că interesele umane ar trebui să primeze întotdeauna sau că păstrarea echilibrului ecosistemelor este mai importantă decât orice interes uman. Există cazuri în care politica abordată este aceea de a găsi soluții alternative de satisfacere a intereselor umane /107/.

2.1.3. Etica și mediul

Deși tehnologia modernă a creat o prosperitate materială neegalată în istoria omenirii, ea a condus totodată și la înrăutățiri de neimaginat ale condițiilor de mediu. Acumularea de dioxid de carbon rezultat din arderea cărbunelui și petrolului tinde să conducă la o încălzire globală a planetei, fapt care poate determina schimbări climatice importante, ducând la secetă devastatoare în unele regiuni și inundații în zonele de coastă datorită creșterii

nivelului mării. Industrializarea galopantă a secătuit resursele minerale și energetice ale planetei; producțiile de petrol, aluminiu, mangan, mercur, wolfram și zinc încep să fie din ce în ce mai scăzute.

în fiecare an, automobilele și furnalele aruncă milioane de tone de poluanți în atmosferă, cauzând ploi acide care ucid peștii și alte organisme acvatice, distrugând plantele și provocând numeroase boli la om și la animale. Stratul de ozon din atmosfera superioară care protejează biosfera de efectele nocive ale radiațiilor ultraviolete este subțiat de emisiile de clorofluorocarbonați proveniți din tuburile cu aerosoli și din echipamentele de refrigerare. O intensitate crescută a razelor ultraviolete poate produce cancer de piele la oameni și animale, distrugerea planctonului oceanic care constituie cel mai mare producător de oxigen al planetei, precum și afectarea multor specii de plante și animale/l 24/.

Agricultura intensivă și defrișarea au transformat mari suprafețe de pădure în teren arid. în fiecare an, regiunile deșertice se extind. în numeroase cazuri, creșterea puternică a producției în agricultura modernă a fost însoțită de degradarea mediului și de reducerea dramatică a diversității biologice. Intensificarea producției a necesitat utilizarea în lucrările agricole unor cantități din ce în ce mai crescute de carburanți fosili, efectul poluant al acestora adăugându-se la cel al îngrășămintelor chimice utilizate în exces 199/.

Centralele electrice nucleare produc în fiecare an milioane de litri de deșeuri radioactive lichide precum și aproximativ 3.000 de tone de deșeuri radioactive solide. în general, o centrală atomică folosește în medie o cantitate de 120 kg de plutoniu, substanță radioactivă puternic cancerigenă a cărei perioadă de înjumătățire este de 24.360 de ani /124/.

Oamenii nu sunt singurele victime ale tehnologiei moderne. Condițiile de mediu afectează profund negativ animalele. Poluarea, precum și restrângerea habitatelor naturale, au condus la dispariția unui mare număr de specii. Extincția speciilor de animale este la un nivel fără precedent în istoria umanității 1991. Mai mult decât atât, industria modernă și producerea de noi substanțe chimice au condus la folosirea pe scară largă a animalelor pentru testarea de noi produse. Aceste teste implică de cele mai multe ori suferință puternică și conduc la o agonie lungă și dureroasă 1361.

în plus, societățile moderne practică forme intensive de agricultură, în vederea obținerii de produse de origine animală. Aceste metode presupun ca animalele să trăiască în condiții extreme, provocându-le durere, disconfort și stres. Vitele sunt castrate, marcate și sacrificate fără anestezie, vițeii sunt

înfometați și ținuți nemișcați până la sacrificare iar găinile sunt crescute în cuști neîncăpătoare din sârmă 1311.

Astfel, dezvoltarea industrială modernă a dus la apariția unor riscuri majore de mediu care amenință nu doar viața animalelor ci și bunăstarea și chiar viața oamenilor, atât pentru prezent cât mai ales pentru generațiile viitoare. Aceste riscuri ridică unele probleme de etică, fiindcă este evident că nu le putem pur și simplu ignora. Nu doar bunăstarea noastră prezentă, ci și cea viitoare depind de tehnologie. însă, dacă vrem să ridicăm standardul de viață al țărilor subdezvoltate, trebuie să extindem această tehnologie industrială care amenință cu înrăutățirea condițiilor de mediu. Testele dureroase pe animale, atât de răspândite acum, sunt necesare adesea pentru prevenirea bolilor și durerii la oameni. Eliminarea folosirii clorofluorocarbonaților folosiți pentru refrigerare va provoca o cădere economică amețitoare milioanelor de oameni care depind în prezent de această tehnologie. Ce obligații morale avem, atunci pentru a ne proteja, pentru a proteja mediul, generațiile viitoare și speciile de animale? Găsirea unor soluții pentru a modifica industria și tehnologia actuală devine o obligație tot mai stringentă /28/.

întrucât practicile din agricultura convențională au creat probleme ecologice grave, a apărut necesitatea unor schimbări de concepție spre o dezvoltare durabilă, cu conservarea resurselor naturale și dezvoltarea unui sistem de agricultură viabil economic și acceptabil din punct de vedere social. Au fost dezvoltate concepte noi privind sistemele de agricultură, înglobate în curentul de agricultură ecologică (agricultură organică, biologică, durabilă, integrată, naturală, biodinamică) 1991.

Discuțiile pe aceste teme au ridicat o serie de dispute morale încâlcite. O dispută majoră se naște din întrebarea referitoare la cât de departe se întind obligațiile noastre morale. Desigur, avem obligații morale față de ființele umane cu care coabităm pe planetă și aceste obligații implică să nu distrugem mediul în măsura în care acestea ar fi afectate. Avem însă datorii morale față de altcineva? De pildă față de generațiile viitoare, cei nenăscuți, care e posibil să nici nu se nască vreodată? Dar față de generațiile prezente și cele viitoare de animale? Se extind obligațiile noastre morale dincolo de sfera comunității umana cuprinzând animalele și plantele? Sau chiar cuprinzând entitățile nevii – un râu, un munte? Dacă admitem că avem unele îndatoriri morale față de ființele non-umane, sunt acestea datorate doar individual, sau avem obligația de a proteja întreaga specie (cazul speciilor amenințate cu dispariția)? Față de aceste întrebări, filozofii au adoptat o multitudine de poziții.

Filozofi precum William T. Blackstone /li/ au afirmat că datoria noastră morală de a nu polua mediul se bazează în principal pe datoria morală de a nu face rău altor persoane în viață. Ei argumentează că nu ar trebui poluat mediul datorită obligațiilor pe care le avem față de generațiile prezente, însă acest argument lasă loc unei întrebări importante și anume cum se pot pune în balanță datoria de a nu deteriora mediul cu alte datorii, precum cele de a nu impune un prejudiciu economic sau de a respecta libertatea omului. Blackstone adoptă o abordare kantiană, susținând că drepturile omului sunt bazate pe capacitățile acestuia de a raționa și de a fi liber, care sunt aspecte esențiale ale unei existențe umane. Din această cauză, specia umană are dreptul la orice îi este necesar pentru a-și îndeplini aceste capacități. El argumentează mai apoi că dreptul la un mediu curat derivă din necesitatea îndeplinirii capacităților de a raționa și de a fi liber.

Mai mult decât atât, drepturile economice și cele de proprietate ar trebui limitate atunci când acestea intră în conflict cu dreptul la un mediu curat.

Din argumentările acestor filozofi nu rezultă cu claritate până la ce limită se pot adopta, de exemplu, reglementări de mediu care impun prejudicii economice severe asupra unui grup în scopul de a îmbunătăți mediul pentru alt grup și cum ar trebui să se împletească datoria guvernului de a respecta libertatea oamenilor de afaceri cu datoria sa de a proteja sănătatea cetățenilor.

Alți filozofi precum Ronald Green 1551 și Joel Feinberg /45/ și-au concentrat discuțiile asupra drepturilor generațiilor viitoare. Multe dintre degradările mediului și secătuirile resurselor naturale vor avea un efect neglijabil asupra noastră, dar vor constitui o problemă majoră pentru descendenți. Ei vor fi cei care vor suporta povara acumulărilor de dioxid de carbon, reziduurilor nucleare și industriale, a contaminării rezervelor de apă cu pesticide, a subțierii stratului de ozon, a secătuirii resurselor minerale și energetice, ș.a.m.d. în articolul intitulat Justiția intergenerațional distributivă și responsabilitate față de mediu, Green 1551 propune trei axiome privind obligațiile noastre de mediu față de generațiile viitoare. Prima este aceea că suntem legați de persoanele viitoare prin legături de justiție, nu prin considerații utilitariste. Potrivit lui Green, utilitarismul nu se poate ocupa de obligațiile noastre față de viitor fiindcă el susține că populația globului ar trebui să crească la infinit, iar această idee este evident una puerilă. în loc, ar trebui să percepem moralitatea ca pe un instrument pentru rezolvarea conflictelor într-o manieră justă și imparțială. Un asemenea instrument este oferit de către metoda contractului social al raționamentului moral propus de Rawls, citat de Green 1551. Folosind metoda lui Rawls, putem observa că avem anumite legături de justiție cu generațiile

viitoare; în particular, avem obligația de a limita creșterea populației de dragul persoanelor existente și nu pentru cele doar posibile care se vor naște în viitor. A doua axiomă a lui Green este aceea potrivit căreia n-ar trebui să înrăutățim viețile persoanelor viitoare. Această axiomă este de asemenea bazată pe raționamentele lui Rawls. Green ilustrează axioma prin argumentarea că, de vreme ce răspândirea producției de plutoniu de către generațiile actuale va aduce beneficii în prezent dar va înrăutăți lucrurile în viitor, ar trebui să respingem o economie bazată pe plutoniu. A treia axiomă este aceea potrivit căreia sacrificiile făcute de dragul generațiilor viitoare ar trebui să fie distribuite într-o manieră justă printre cei ce trăiesc în prezent. Argumentul contractul social al lui Rawls, în interpretarea lui Green, implică faptul că oamenii săraci nu ar trebui împovărați excesiv de sacrificiile pe care generația noastră le face pentru viitor.

în Drepturile animalelor și generațiilor nenăscute, Joel Feinberg IA5I aduce în discuție nu doar îndatoririle de mediu față de generațiile viitoare ci și obligațiile pe care le avem față de plante, animale și specii de animale. El susține că a avea un drept înseamnă a pretinde ceva altcuiva. Deși animalele sunt incapabile de a avea îndatoriri, sau de a-și pretinde drepturile, Feinberg argumentează că ele au, cu toate acestea, interese. Acest lucru este suficient pentru a face din indivizii animali indivizi posesori de drepturi. De vreme ce indivizii animali pot avea drepturi și noi susținem că ar trebui să tratăm animalele în mod uman pentru folosul lor, rezultă că, de fapt, noi atribuim drepturi indivizilor animali. Totuși, de vreme ce nici plantele, nici speciile ca întreg nu au interese, ele nu pot avea drepturi. Feinberg mai susține că dacă presupunem că generațiile viitoare vor exista, atunci ele au de asemenea drepturi legate de mediu. Totuși din punctul său de vedere, generațiile viitoare nu au neapărat dreptul de a se naște.

Green consideră însă că descendenții noștri au aceleași drepturi pe care le avem și noi, de vreme ce este aproape sigur că, măcar într-o anumită măsură, ființele umane vor continua să existe în viitor. Mai mult decât atât, se știe că multe dintre nevoile și interesele lor vor coincide cu cele ale noastre. Rezultă astfel că avem obligația de a păstra un mediu nepoluat pentru ei.

La întrebarea ce obligații datorăm acestor generații viitoare, filozofi precum Stearns /l 16/ au argumentat că generațiile viitoare nu au niciun drept moral în virtutea faptului că nu există în prezent și se prea poate să nici nu existe vreodată. De asemenea, se poate afirma că o persoană are un drept doar în măsura în care se cunoaște că respectiva persoană are un anumit interes sau o anumită nevoie pe care le protejează acel drept. Deoarece nu se cunoaște care vor fi nevoile sau interesele generațiilor viitoare, nu se poate spune că acestea ar

avea vreun drept. întrucât Stearns consideră că teoriile noastre morale sunt concepute să trateze doar conflicte morale dintre persoane contemporane, ele nu se pot adapta adecvat la rezolvarea problemelor etice care implică viitorul.

Utilitarismul, pe de altă parte, susține că ar trebui să maximizăm fericirea, acest lucru ducând la ideea că ar trebui să multiplicăm numărul persoanelor viitoare care vor experimenta acest sentiment. însă creșterea populației planetei ar însemna automat o înrăutățire a condițiilor de mediu. Teoria contractului social a lui Rawls impune ideea că oamenii au obligații doar față de aceia cu care pot stabili un contract mutual. Este evident însă că generațiile viitoare nu pot fi parte într-un asemenea contract. Mai mult decât atât, deși generația prezentă poate sacrifica ceva de dragul generațiilor viitoare, este clar că acestea nu pot face nimic în contrapartidă, motiv pentru care s-a adus în discuție întrebarea de ce actuala generație ar fi obligată să le ia în considerare interesele /125/.

O altă problemă tratează obligațiile noastre față de entitățile nonumane. Filozofi contemporani au deosebit două aspecte importante ale acestei probleme: obligațiile pe care le avem față de entitățile nonumane individuale și obligațiile pe care le avem față de anumite clase de entități nonumane, precum speciile de plante sau animale.

Peter Singer /l 13/ a argumentat că îndatoririle noastre față de indivizii animali nu diferă de acelea față de indivizii umani: așa cum suntem obligați să nu provocăm durere unui om, aceeași obligație o avem și față de un animal. Nu avem obligații similare față de plante și față de entitățile nevii, deoarece ele nu pot simți durerea.

In articolul Nu doar pentru oameni: locul nonumanilor în mediu, Singer /l 12/ face distincția între îndatoririle față de indivizii animali și cele față de o întreagă specie. Referindu-se la indivizii animali, Singer notează că punctul de vedere vestic predominant este acela potrivit căruia doar bunăstarea oamenilor are semnificație morală intrinsecă. Din acest punct de vedere, singura obligație pe care o avem față de indivizii animali este aceea de a evita să îi tratăm în feluri care direct sau indirect pot prejudicia oamenii. Singer argumentează că acest punct tradițional de vedere este la fel de arbitrar ca și rasismul: presupune că suferința indivizilor aparținând altor specii nu are semnificație morală, în același mod în care rasismul presupunea că suferința indivizilor aparținând altei rase nu are semnificație morală. El consideră că ar trebui să fie oferită considerație intereselor oricărui individ animal care poate simți plăcere sau durere în aceeași măsură în care este oferită intereselor unei ființe umane. Singer trage o concluzie utilitaristă susținând că, așa cum avem obligația de a reduce suferința

pe care o cauzăm unei fințe umane, tot așa avem o obligație egală de a minimiza suferința pe care o provocăm indivizilor animali. Cu toate acestea, el susține că o specie de animale (diferit de indivizii animali) nu are niciun interes. Prin urmare, nu avem nicio îndatorire directă de a proteja speciile de animale, cu excepția cazului în care de acest lucru ar beneficia indirect oamenii sau alți indivizi animali.

în articolul intitulat Etica și conștiința animală, Martin Benjamin /8/ examinează trei puncte de vedere filozofice asupra obligațiilor noastre față de animale: teoria obligației indirecte, teoria inexistenței obligațiilor și teoria obligației directe. El susține că niciuna dintre acestea nu este satisfăcătoare pe de-a-ntregul, deși fiecare oferă o înțelegere fundamentală. In consecință, Benjamin concepe o a patra teorie, îmbinându-le pe cele trei, care susține că, de vreme ce persoanele posedă "conștiință reflexivă", cu sensul de "conștiință gânditoare", ele au un "statut mai înalt" și o "valoare mai mare" decât animalele, care posedă doar "conștiință simplă". în consecință, provocarea de suferință animalelor este justificată atunci când este necesară pentru a satisface "nevoile importante" ale persoanelor, dar nu atunci când se practică doar pentru a satisface "gusturi sau dorințe banale".

Astfel, există importante diferențe între animale și ființele umane, diferențe care impun ca interesele umane să primeze intereselor animalelor. Din acest punct de vedere, se consideră imorală producerea durerii la animale pentru motive neînsemnate, însă, daca acest fapt, sau chiar uciderea animalelor, satisface o importantă nevoie umană, nu este nimic contrar eticii.

Elliot IAA/ a opinat că oamenii ar trebui să manifeste respect față de toate formele de viață, inclusiv cea vegetală, și că obligațiile acestora ar trebui să se extindă și asupra plantelor.

Opiniile sunt de asemenea împărțite în ceea ce privește obligațiile noastre față de entitățile nevii și față de clasele de animale sălbatice, precum speciile pe cale de dispariție. în timp ce Regan 196/ a susținut că orice obligație am avea față de entitățile nonumane este de fapt o îndatorire față de oameni, cu alte cuvinte nu trebuie să prejudiciem aceste părți ale mediului fiindcă astfel am pricinui un rău indirect unei alte ființe umane, susținătorii panteismului modern au propus o "etică de mediu" potrivit căreia toate aceste entități sunt "sacre" și nu trebuie afectate sau distruse /60/. Deși acest punct de vedere nu este încă foarte răspândit, este evident că devine din ce în ce mai popular, fiind proclamat de către multe dintre organizațiile de protecție a animalelor și mediului.

2.2. Bioetica

2.2.1 Definire și domeniu de cuprindere

Noțiunea de bioetica a fost introdusă în știință de către medicul oncolog Van Rensselaer Potter, în anul 1971, în lucrarea Bioethics: Bridge to the Future 16, AII. Potter înțelegea prin bioetica „o combinație a cunoașterii biologice cu cea a sistemului de valori umane", un nou tip de înțelepciune, care trebuie să indice cum să fie folosită cunoașterea științifică pentru garantarea binelui social IAU. Mepham 1111 definește bioetica drept studiul implicațiilor morale și sociale, al drepturilor și îndatoririlor apărute ca urmare a descoperirilor înregistrate de către științele biologice.

Spre deosebire de sintagma etică medicală, bioetica se extinde și asupra biotehnologiilor din domeniul agro-alimentar și zootehnic și chiar asupra tuturor formelor de viață, în măsura în care acestea generează consecințe asupra ființelor umane HAI.

Unele documente ale organismelor UNESCO, definesc bioetica astfel: „Bioetica se referă la studiul sistematic, pluralist și interdisciplinar și la rezolvarea problemelor etice pe care le pun medicina, științele vieții și științele sociale aplicate ființelor umane și relațiilor lor cu biosfera, inclusiv problemele de disponibilitate și accesibilitate ale progreselor științelor, tehnologiilor și aplicațiilor acestora" 13Al.

După Astărăstoae și Voicu 161, domeniul bioeticii are drept obiect examenul sistemic al comportamentului uman în domeniul vieții și sănătății, analizat în lumina valorilor și principiilor morale.

Bioetica se ocupă cu întrebările etice care privesc relațiile dintre biologie, medicină, cibernetică, politică, lege, filozofie și teologie. în aplicarea evaluărilor etice asupra acestor subiecte, părerile sunt împărțite. Unii bioeticieni 110, 102/ rezumă evaluarea etică la moralitatea tratamentelor medicale sau la inovațiile tehnice în acest domeniu. Alții /13, 129/ lărgesc sfera de acțiune a evaluării etice pentru a include moralitatea tuturor acțiunilor care ar putea influența în bine sau în rău organismele capabile de a simți frica și durerea. Bioetica are, deci, o sferă de acțiune comprehensivă, incluzând sănătatea oamenilor, viața acestora, viața animală și vegetală, cu alte cuvinte, tot ceea ce ține de viață în general 13A, 35/.

Bioetica formează un domeniu academic de cercetare care este în continuă creștere pe parcursul celor treizeci de ani de când există ca disciplină. Progresele rapide ale științelor biologice și în mod deosebit ale ingineriei genetice au determinat apariția unui număr impresionant de articole de specialitate, referate

științifice și cărți cu referire acest subiect. Ca adaos, multe centre academice de medicină, drept, inginerie și de arte liberale oferă programe de specializare în bioetică pentru medici, asistente medicale, avocați, filozofi, teologi, cercetători din domeniul medical, etc. Dezvoltarea bioeticii ca domeniu comun al cercetării instituționalizate a fost mult ajutată în 1989 de acordarea de fonduri de către Proiectul Genomului Uman din SUA. Cu aceste fonduri, în 1990 un grup de sociologi au creat ceea ce a devenit astăzi maniera academică predominantă de tratare pentru bioeticieni: cercetarea care ia în considerare problemele de etică apărute pe parcurs și rezolvate în societate, culminând cu rezultate care sunt subiectul acelorași rigori ale dezbaterii ca orice altă știință socială /13/.

întrebările legate de motivul pentru care este nevoie ca bioetică să existe ca un domeniu distinct al cercetării academice și nu doar ca parte a filozofiei sunt în mare lămurite de nevoile instituțiilor. Astăzi, bioeticienii nu sunt solicitați sau angajați în discuții datorită opiniilor lor sau datorită abilităților lor de argumentare, ci fiindcă au cunoștințele și posibilitatea de a pune la lucru enorma masă a rezultatelor cercetărilor precum și istoricul dezbaterilor pe teme bioetice într-un mod simplu, onest și inteligent. Programele de pregătire în bioetică diferă în ceea ce privește dimensiunea programului și seturile de abilități ale diferitelor domenii, dar par să împărtășească un angajament în vederea atingerii aceluiași scop.

Ca un rezultat, bioetică a fost creată ca o entitate distinctă și a fost în special accentuată de către instituțiile și centrele medicale pentru a desemna studiul eticii medicale ca parte a dezvoltării planului de studiu și a eforturilor de cercetare. Astăzi o cercetare medicală majoră este imposibilă fără ca eticienii să asiste pentru a evalua implicațiile sociale, etice și economice ale acesteia. Ca urmare a studiului acestor implicații, bioetică a tras un semnal de alarmă în fața unor catastrofe pe care le-ar putea provoca știința, inclusiv știința medicală, care ar putea pune în pericol însăși supraviețuirea ecosistemului și a omenirii 1211.

în România, bioetică este abia la începuturi: a fost înființată Comisia de bioetică din cadrul Colegiului Medicilor, conturarea disciplinelor de bioetică în cadrul facultăților de medicină este de dată relativ recentă, iar preocupările bioetice se manifestă preponderent în domeniul eticii actului medical și al relațiilor dintre medic și pacient. La Iași a apărut prima revistă de specialitate, Romanian Journal of Bioethics. în cadrul facultăților de medicină veterinară disciplinele care predau noțiuni de etologie, protecție și bunăstare a animalelor încep să includă în sfera preocupărilor noțiuni bioetice privitoare la raporturile omului cu animalele /34/. Treptat, bioetică își va lărgi orizontul și în țara noastră, avându-se în vedere numărul tot mai mare de specialiști din domeniul

științelor biologice, agricole și juridice care manifestă preocupări în domeniul relațiilor dintre om și mediul său de viață și a celor interesați în promovarea conceptului de conservare a biodiversității.

2.2.2. Ideologie și metodologie

Bioeticienii folosesc adesea filozofia în analizarea problemelor și eticieni filozofi precum Peter Singer tind să trateze bioetica drept o ramură a filozofiei morale. Totuși, această abordare este câteodată schimbată și bioetica devine tot mai mult o știință interdisciplinară. Mulți bioeticieni provin din medii străine filozofiei academice, unii dintre aceștia chiar susținând că metodele filozofiei analitice au avut un efect negativ asupra dezvoltării bioeticii 1111. Procentajul bioeticienilor care provin din domeniile medicale a crescut constant în timp. De fapt, ultimii doi președinți ai primei societăți academice de bioetica din SUA {Societatea Americană de Bioetica și Umanitate) au fost medici. Unii bioeticieni, în special aceia care oferă consultații etice în institutele medicale, accentuează aspectele practice ale bioeticii și percep acest domeniu ca fiind mai apropiat de practicile clinice și de sănătatea publică decât de filozofie, argumentând că profesia medicală fiind prin esență umanistă și-a fixat încă de la apariția sa reglementări deontologice în concordanță cu etica 151.

Bioeticienii religioși au dezvoltat reguli și îndrumare asupra modului de tratare a acestor probleme din punctul de vedere al credințelor respective. Principii cum ar fi autonomia sau autodeterminarea, nevătămarea și binefacerea, dreptatea și grija față de mediul ambiant, fundamentale pentru bioetica, sunt în egală măsură obiective prioritare și pentru etosul promovat de biserică /85, 92/. Unii bioeticieni laici sunt critici în ceea ce-i privește pe aceștia, deoarece sunt de obicei persoane care studiază religia și nu posedă o diplomă academică sau o școlarizare în domenii care țin de aceste probleme, precum filozofia (din care derivă de fapt studiul eticii), biologia sau medicina, deși există un anumit număr de filozofi eminenți care abordează bioetica dintr-o perspectivă religioasă /IO/.

Mulți bioeticieni religioși sunt cărturari evrei și creștini /68, 88/. De vreme ce tradițiile hinduse, budiste și jainiste iau în considerare sanctitatea a tot ceea ce este viu, există astfel o largă literatură referitoare la filozofia și etica vieții în fiecare dintre aceste tradiții /38/. Un număr crescând de cărturari religioși islamici s-au implicat de asemenea în acest domeniu. Au existat critici din partea unor musulmani liberali care au susținut că în această problemă se aud doar vocile cele mai conservatoare din punct de vedere religios /81/.

în cazul celor mai multe culturi non-vestice nu există o separație strictă a religiei de filozofie. în multe culturi asiatice există o dezbatere vie (și adesea mai puțin dogmatică dar mai pragmatică) despre problemele bioetice. Dezbaterea se referă cel mai adesea la politici demografice comune care sunt criticate, precum cele din China. Bioetica budistă, în general, se caracterizează printr-o perspectivă naturalistă care conduce la o apropiere rațională, pragmatică. Printre bioeticienii budisti se numără Damien Keown. în India, Vandana Shiva este bioeticianul suprem care vorbește pentru tradiția hindusă. In Africa și în anumite părți ale Americii Latine, dezbaterile de bioetica adesea se concentrează asupra relevanței sale practice în contextul subdezvoltării și relațiilor de putere la nivel național și global/IO/.

Bioetica contemporană așează omul în centrul științelor vieții și urmărește ca etica de responsabilitate să devină parte a dreptului internațional /14/.

Analizele bioetice acoperă în domeniul științelor biologice următoarele aspecte prioritare: organismele modificate genetic, transplantul de organe, donarea umană și celulele stem, eutanasia, cercetarea pe om, experimentarea pe animale, fecundarea artificială, contracepția, confidențialitatea informațiilor medicale, etc.

Privită la începutul secolului XX ca un fundament științific plauzibil pentru susținerea economiei capitaliste a liberei întreprinderi, genetica a devenit domeniul care permite intervenția omului în procesele vieții. Din punct de vedere științific, ingineria genetică se definește a fi ansamblul de metode și tehnici care permit fie introducerea în patrimoniul genetic al unei celule a uneia sau mai multor gene noi de interes, fie codificarea expresiei unor gene prezente, genele transferate numindu-se transgene, iar produsele obținute fiind organisme modificate genetic (OMG) sau organisme transgenice I6AI. în România, conform OG nr. 49/2000 III Al, organismul modificat genetic este definit ca fiind acel organism care conține o combinație nouă de material genetic obținut prin tehnicile biotehnologiilor moderne care îi conferă noi caracteristici.

Concepute inițial ca soluții pertinente de rezolvare a foametei în lume, tehnicile de inginerie genetică nu au întârziat să genereze numeroase probleme de natură etică, avându-se în vedere pe de o parte beneficiile, iar pe de altă parte, efectele adverse ale acestora. Există numeroase argumente din domeniul agroindustrial și medical în favoarea organismelor modificate genetic: cereale cu conținut crescut de proteine, sau fără gluten, orez cu conținut ridicat de vitamina A, plante fără proteine alergenice, soia cu conținut crescut de lecitină, bacterii acidolactice rezistente la bacteriofagi, etc, dar și argumente împotriva acestora, deoarece există și o multitudine de efecte adverse. Astfel, eliberarea

organismelor modificate genetic în mediul înconjurător și încrucișarea cu speciile naturale reprezintă subiectul unor aprinse dezbateri cu privire la efectele toxice sau alergice care ar putea apărea la om, animale și plante. S-au purtat de asemenea discuții asupra efectelor negative pe care soiurile modificate genetic le pot avea asupra dinamicii și diversității genetice a populațiilor de specii din mediu, asupra ciclului biogeochimic prin reciclarea carbonului și azotului și prin modificarea descompunerii în sol a materialului organic sau asupra inducerii fenomenului de rezistență la antibiotice /64/.

Utilizarea organismelor modificate genetic determină apariția unor implicații atât etice cât și sociale. Un argument pe care eticienii îl aduc în favoarea utilizării OMG îl reprezintă creșterea numerică a populației globului și necesitatea asigurării hranei pentru un număr tot mai mare de oameni. Acestui argument, însă, i se aduc contraargumente și anume, pe de o parte, faptul că producători ai organismelor modificate genetic sunt firme cu potențial economic ridicat, la care primează interesul financiar și nu cel umanitar, iar pe de altă parte posibilitatea ca aceste organisme să perturbe echilibrul naturii, determinând modificarea ecosistemelor sau chiar provocând poluare genetică /64/.

în Statele Unite ale Americii utilizarea organismelor modificate genetic se află sub controlul strict al United States Food and Drug Administration. Pe baza modelului USFDA, a fost stabilit un cadru de lucru pentru regimul de siguranță al alimentelor în Europa și de înființare în acest sens a European Food Authority (EFA) ca și autoritate în domeniu 1111.

Din punct de vedere bioetic, utilizarea organismelor modificate genetic interfera cu drepturile fundamentale ale omului, cum ar fi dreptul la o alimentație îndestulătoare, derivat din Declarația Universală asupra Drepturilor Omului /135/, dreptul la o alegere în cunoștință de cauză, derivat din conceptul etic al autonomiei indivizilor și dreptul la o participare democratică în deciziile referitoare la OMG-uri, corespunzător necesității de dreptate și echitate.

Transplantul de țesuturi și organe reprezintă un procedeu terapeutic a cărui dezvoltare a înregistrat o evoluție plină de succes în ultimele decenii, după introducerea imunosupresiei în anul 1960 și odată cu perfecționarea tehnicilor chirurgicale. Acest act terapeutic a iscat o multitudine de controverse de natură etică deoarece numărul de persoane aflate pe listele de așteptare este cu mult mai mare decât numărul de donatori. De exemplu, conform United Nerworkfor Organ Sharing (UNOS), la sfârșitul lunii octombrie 2004, erau peste 87.000 de persoane pe listele de așteptare pentru un transplant, în timp ce sub 16.000 de operații fuseseră efectuate începând cu luna ianuarie a aceluiași an IM. Numărul redus de organe disponibile pentru transplant ridică numeroase probleme de

natură morală și etică cu privire la procurarea și prioritatea distribuirii acestora 1141. Odată cu creșterea discrepanței între numărul de organe donate și numărul mult mai mare al persoanelor aflate pe listele de așteptare pentru un transplant, cercetătorii au încercat găsirea unor surse non-tradiționale de organe: organe artificiale, celule stern sau organe provenite de la animale.

Primele manipulări embrionare la animale datează din anii '30 ai secolului XX, când Spellman a demonstrat fenomenul de totipotență a nucleilor din dezvoltarea embrionară timpurie, precum și rolul esențial al citoplasmei în citodiferențiere, descoperire pentru care a primit premiul Nobel. în anii '60 ai secolului XX, John Gurdon realizează primele cercetări reușite de clonare la broască pe calea transplantului nuclear. Aceasta este esența donării la animale și se realizează prin transplantul nucleului unei celule somatice într-un ovul enucleat 1421.

Prin clonare se înțelege, în accepția largă a termenului, orice proces prin care se obține un organism identic genetic cu un altul. Influențat mai ales de către mass-media, termenul a căpătat însă un sens restrâns în limbajul comun, acoperind doar una dintre procedurile artificiale de clonare și anume metoda de laborator constând în donarea prin tehnica transferului de nucleu din celulă adultă, eventual aplicată în scop reproductiv, deci de obținere a unei ființe identice cu o altă ființă III. Tehnica a fost consacrată pentru marele public în anul 1996, odată cu obținerea celebrei oițe Dolly. Multe din raportările de clonare umană sunt în realitate manipulări de celule sexuale sau de celule embrionare în primele stadii de dezvoltare, însă ideea de clonare a omului a fost percepută doar la limita extremă a spectrului, anume cea a nașterii unor copii-copii ale unui adult clonat, fapt ce a determinat numeroase dispute atât în rândul publicului cât și la nivelul diverselor autorități religioase sau politice. In timp ce Vaticanul a considerat donarea umană ca o aventură în tunelul nebuniei 1421, Parlamentul Europei a declarat donarea neetică, respingătoare moral, contrară respectului pentru om și o gravă violare a drepturilor umane fundamentale. Printr-un protocol adițional la Convenția europeană asupra drepturilor omului și cercetării biomedicale, donarea umană a fost interzisă în Europa III.

Dacă la mamifere donarea este un proces extrem de dificil, iar la om donarea reproductivă rămâne doar un vis, cu totul alta este situația donării terapeutice, unde celulele stern embrionare oferă posibilități enorme terapeutice, acestea putând, după unii cercetători 1421, să rezolve problema transplantului de organe care ridică dificultăți imunologice de respingere a grefei. Din punct de vedere bioetic, donarea terapeutică nu contravine consensului secular și utilitarist care a ajuns să fie destul de răspândit în prezent, mai ales în mediile

academice occidentale, dar contravine însă oricărei bioetici bazate, în valorile sale, pe o teologie morală, care revendică embrionului statutul de persoană, precum și oricărei bioetici bazate pe concepții relativ similare, dar de sorginte filozofică 1111.

Intens mediatizatul subiect al eutanasiei a captat în ultimele decenii în mod frecvent atenția opiniei publice. Partizanii și opozanții eutanasiei dispun în egală măsură de argumente de natură morală (compasiune, bine/rău, blamarea sau valorizarea suferinței), psihologică (afectarea capacității de exprimare liberă a voinței în contextul afecțiunilor incurabile, debilitante sau invalidante), sociologică (impactul actului eutanasic asupra mediului familial, consumarea inutilă de resurse umane și materiale care ar putea fi folosite în alte domenii ale socialului), deontologică (menirea medicului este de tămăduitor, nu de călău), medicală (limitele medicinii moderne în ceea ce privește tratamentul anumitor afecțiuni), medico-legală și juridică (legiferarea eutanasiei, respectiv sancționarea sa legală), religioasă (caracterul sacru al vieții, valorizarea suferinței prin pocăință, dreptul la viață și la moarte ca atribut exclusiv al divinității) și chiar filozofică.

O controversă iscată de eutanasie a fost aceea a superiorității unuia dintre cele trei principii fundamentale aplicabile în acest domeniu și anume: dreptul omului de a nu fi supus unor suferințe inutile, dreptul omului de a dispune în mod liber de propria viață și dreptul fiecărui om la viață. Adepții eutanasiei susțin superioritatea primului principiu asupra celorlalte două, fiind de părere că o persoană are, ca expresie a facultății ontologice de autodeterminare, libertatea de a-și alege momentul și felul propriei morți 1121. Cei care se opun eutanasiei argumentează că dreptul la viață este suveran și nu poate fi limitat în vederea exercitării dreptului de a nu fi supus la suferințe inutile.

Eutanasia se poate clasifica după două criterii principale: voința candidatului la eutanasie și modul în care acționează medicul.

în funcție de voința candidatului la eutanasie, exprimată sau nu, se pot deosebi trei forme ale acesteia: eutanasia voluntară (persoana posedă capacitatea de exprimare liberă a voinței și solicită eutanasierea); eutanasia involuntară (persoana este capabilă de a-și exprima consimțământul sau refuzul acestei proceduri, însă nu este consultată sau chiar i se ignoră voința) și eutanasia non-voluntară (persoana este incapabilă de a-și exprima voința în acest sens datorită stării sale psihice sau fizice care fac imposibil acest lucru).

în funcție de modul de acțiune al medicului, se disting două forme ale eutanasiei: eutanasia activă, produsă în mod deliberat, prin mijloace active și

eutanasia pasivă, indirectă, rezultată prin neistituirea sau întreruperea unor măsuri obișnuite de nutriție sau tratament 1101

Opiniile referitoare la considerentele etice ale eutanasiei sunt împărțite. Eutanasia involuntară este considerată cea mai profund blamabilă formă a acesteia, datorită faptului că implică o încălcare flagrantă, neconsimțită a dreptului la viață a unei persoane. Pe de altă parte, forma voluntară a acestei modalități de suprimare a vieții a constituit un subiect de aprinse dezbateri pe teme morale. Partizanii ei susțin că nu se poate ignora exprimarea inechivocă și de multe ori repetitivă a dorinței unei persoane de a-și sfârși viața, atunci când suferința este majoră iar șansele de revenire sunt nule. Chiar dacă dreptul la viață este imuabil, individul nu poate fi privat de libertatea de a-și alege momentul și felul morții. După cum tentativa de suicid nu este incriminată legal, tot așa și decizia eutanasică luată în deplină cunoștință de cauză nu ar trebui să genereze sancțiuni juridice. însă, spre deosebire de sinucidere, eutanasia implică încă o persoană. Subiectul dezbaterii îl constituie necesitatea condamnării etice, religioase și juridice a acestei persoane; mai ales când „agentul morții" este medicul, argumentele medical-deontologice se adaugă la lista criteriilor care fac inacceptabilă o atitudine pro-eutanasie, chiar în condițiile unei solicitări exprese, repetitive și în deplină cunoștință de cauză /12/.

O altă problemă legată de eutanasie este aceea dacă medicul are dreptul moral de a eutanasia un pacient. Conform jurământului lui Hipocrate, medicul are obligația de a nu prescrie medicamente cu efect letal, fiindu-i interzis să dea sfaturi care să ducă la sinuciderea pacientului.

Soluționarea problemei eutanasiei depinde, în ultima instanță de concepția asupra dreptului la viață și de interpretarea dată obligației de a respecta și proteja demnitatea umană.

Argumente de natură bioetică sunt aduse și în cazul cercetării pe ființe umane. Acest act a iscat controverse de natură etică deoarece ar putea aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei. în bioetică, conceptul autonomiei este considerat punctul culminant al înălțimilor moralei. Respectul persoanei reprezintă fundamentul relației medic-pacient și include două cerințe morale distincte: necesitatea de a respecta autonomia și necesitatea de a proteja pe cei cu autonomie redusă. Opiniile favorabile acestui procedeu terapeutic se bazează pe argumente de natură morală (cercetarea se face pe subiecți capabili sa își dea consimțământul, rezultatele cercetării au potențialul de a produce beneficii reale și directe pentru sănătatea acestora), psihologică (persoana în cauză nu are obiecții, riscurile la care se poate expune persoana nu sunt disproporționate în comparație cu beneficiile potențiale ale cercetării),

medicală (nu există nicio altă metoda alternativă de eficacitate comparabilă) și juridică (existența unor reglementări legislative în vigoare) 151.

Experimentarea pe animale, așa cum se practică în prezent, constă în analizarea funcționării sistemelor biologice ale regnului animal plecând de la observațiile asupra unui material viu. Se desfășoară ca orice experiment pe vegetale sau pe un material inert dar se distinge prin aceea că subiectul experimentului este deținătorul unui sistem nervos care poate provoca sensibilitate /48/. Această sensibilitate a animalelor poate să se manifeste în funcție de condițiile în care are loc experimentul, și care permite să vorbim despre prejudiciile aduse animalului. Aceste prejudicii și răspunsurile emoționale ale animalelor dau naștere la două întrebări majore: validitatea experimentului ca mod de analiză a funcționării animalului și legitimitatea utilizării unei ființe vii. în plus, ca și pentru organismele vegetale, utilizarea animalelor în diverse experimente poate pune sub semnul întrebării supraviețuirea speciei 11291.

O mare varietate de organisme au fost folosite pentru obținerea unor rezultate care au dus la progresul medicinei și a altor științe. De exemplu, 135 de câștigători ai Premiului Nobel în fiziologie sau medicină, din 1901 până în 1984 au lucrat pe mamifere. Un sfert dintre aceștia au folosit în cercetările lor și animale cu sânge rece, 17 au lucrat doar pe oameni iar 25 au lucrat atât pe animale cât și pe subiecți umani sau pe alte medii de testare cum ar fi microorganismele, culturile celulare și de țesuturi, nevertebratele /30/.

Experimentarea pe animale a contribuit într-un procent considerabil la progresul științelor biologice și în mod deosebit al medicinei, acesta fiind strâns legat de experimentarea pe animale, atât în scop științific, cât și didactic. Numeroasele descoperiri din ultimele două secole au fost posibile tocmai datorită trecerii de la constatările clinice, făcute cu ocazia evoluției unor boli, la aplicarea unor tehnici de experimentare pe diferite specii de animale /29, 30/. Animalele sunt folosite frecvent în procesul de testare a diferitelor produse alimentare, cosmetice, industriale și medicamente.

Inițial, experimentarea s-a făcut preponderent pe specii de animale domestice, care puteau fi procurate cu ușurință, iar ulterior aria a fost extinsă, folosindu-se animale mici, care pot fi crescute în laborator și care necesită condiții de întreținere ușor de asigurat (broaște, șoareci, șobolani, iepuri, hamsteri, cobai etc.) /30/.

Odată cu evoluția tehnicilor experimentale s-a dezvoltat și tendința de folosire a liniilor standardizate de animale de laborator, asigurându-li-se în acest fel condiții de speciale de mediu animalelor pentru a se putea obține linii

consangvine și animale gnotobiotice /34/. Recent, cercetătorii americani au reușit să obțină prima maimuță modificată genetic, fiind deschisă perspectiva de donare a maimuțelor pentru obținerea de populații cu indivizi identici sub aspect genetic și reacționai, ceea ce va permite compararea foarte sigură a eficacității diferitelor tratamente /l 1II.

Experimentarea pe animale a luat amploare în urma elaborării Codului eticii medicale adoptat în anul 1956 la Niirnberg și semnat de 71 de țări, prin care s-a interzis administrarea de medicamente la oameni dacă acestea nu au fost testate în prealabil pe animale /34/.

In mod similar, administrația veterinară din numeroase țări impune testarea experimentală, pe un anumit număr de animale, a oricărui medicament sau produs biologic, înainte ca acesta să fie aprobat pentru producere și comercializare. Apoi, majoritatea produselor de uz veterinar și de uz uman se controlează pe fiecare șarjă de fabricație, inclusiv prin inoculări experimentale la animale.

Un număr extraordinar de mare de animale se utilizează în activitatea curentă de diagnostic, pentru identificarea prezenței unor culturi microbiene patogene sau a toxinelor, pentru aprecierea efectului protector al unor produse biologice și medicamentoase, pentru testarea nocivității produselor cosmetice, a aditivilor alimentari de uz uman și zootehnic etc. /49/.

Un test standard pentru anumite ingrediente din produsele alimentare este determinarea dozei letale 50% (DL50). Prin acest test se stabilește ce cantitate din acel produs, administrat la animale, provoacă moartea a 50% dintre acestea. Experimentul presupune utilizarea unui număr mare de animale, dintre care unele mor, altele se îmbolnăvesc, iar altele pot rămâne fără semne de boală, după care se face un calcul statistic pentru determinarea DL50, care se compară cu valorile admise. Utilizarea acestui test determină moartea unui număr mare de animale, chiar și în cazul produselor inofensive, deoarece în astfel de cazuri se recurge la obligarea animalului să consume doze enorme /34,111.

Utilizarea animalelor în activitățile de cercetare, ca și pentru testarea unor medicamente, hormoni, produse cosmetice etc, constituie un domeniu vast de preocupări din punct de vedere atât al standardizării biologice cât și al bioeticii. în afară de faptul că stresul și suferința pot perturba rezultatele obținute, sensibilitatea animalului pune întrebarea legitimității experimentării, întotdeauna, experimentarea pe animale a fost criticată, deoarece poate produce suferință animalului. în 1988, o anchetă asupra folosirii animalelor în cercetarea bio-medicală a avut loc în SUA, Canada, Japonia și Europa. Cea mai mare opoziție a fost întâlnită în Franța, unde 68% dintre persoanele interogate au

declarat că sunt contra provocării durerii la câini sau la alte animale apropiate afectiv sau filogenetic omului, chiar dacă experimentul ar aduce informații asupra problemelor de sănătate umană /34/,

Are omul dreptul de a face experimente pe animale vii? Această întrebare modifică statutul animalului în raport cu omul. Trei poziții majore fac necesară cunoașterea pentru a înțelege problemele ridicate prin experimentarea pe animale. în secolul al XlX-lea, poziția care prevala era aceea de discontinuitate între om și animal. Descartes califica animalele drept "mașini", autorizând toate experimentele, iar Kant limita utilizarea moralei omului care este singurul capabil să perceapă datoria 1611.

Mai recent, alți filozofi, influențați de teoria lui Darwin, au insistat, din contră, asupra noțiunii de continuitate dintre animale și om. Această continuitate este văzută ca un fapt rațional de Singer /109, 112/ pentru care tot ce este capabil de suferință merită considerație. Conform aceastei teorii utilitariste despre care scrie Singer, experimentarea poate fi justificată dacă suferințele provocate indivizilor asupra cărora se face experimentarea sunt inferioare beneficiilor scontate. Acest calcul teoretic depinde de capacitatea speciilor de a se adapta la suferință sau de a resimți plăcerea. Astfel, conform acestui principiu, experimentarea pe animalele din specii mai puțin sensibile pentru a obține rezultate de care pot beneficia specii mai sensibile devine justificată, după cum tot justificată este sacrificarea câtorva animale în beneficiul unui număr mai mare. în sfârșit, după Schweitzer, rezultatele reale provin din emoții; Schweitzer propune reverența pentru viață, plecând de la principiul că toți indivizii sunt motivați să trăiască. Schweitzer face tot timpul distincția între speciile care sunt mai mult sau mai puțin apreciate de om /75/.

Oamenii de știință din secolul al XlX-lea erau prea puțin preocupați de considerentele etice în raport cu animalele. în lucrarea sa "O introducere în studiul medicinei experimentale" (1865), Claude Bernard (1813 – 1868), unul dintre primii fiziologi moderni cu importante contribuții în medicina experimentală, afirma că: dacă este imoral să se efectueze pe om un experiment care poate fi primejdios, deși rezultatele ar putea fi folositoare pentru anumite persoane, este deplin moral să se efectueze experimentul pe animale, fie și dureros sau primejdios, dacă acesta este folositor omului 121,111.

Opinia publică din marile centre științifice, în care au fost făcute numeroase descoperiri (Paris, Londra etc), a adus acuzații grave la adresa oamenilor de știință și a cercetării biomedicale pentru suferința provocată animalelor de experiență. Nu de puține ori manifestările de stradă, organizate de către anumite organizații și asociații (ecologiste sau religioase), au fost chiar

violente, invocându-se nu numai suferința animalelor, dar și ineficienta și chiar nocivitatea unor remedii introduse în practica medicală pe baza experimentelor făcute pe animale. în Germania, lupta asociațiilor de protecție a animalelor pentru interzicerea unor experimente pe maimuțe a luat proporții de masă, fiind numită războiul maimuțelor. Campania a fost declanșată de vestea aprobării unui program de cercetare pe maimuțe la Institutul de Biofizică Max Planck din Frankfurt. în toată Germania s-au tipărit afișe cu fotografia șefului programului de cercetare, însoțite de inscripții acuzatoare, ce-1 numeau pe cercetător călăul maimuțelor, asociindu-1 cu odioasele experimente pe oameni, întreprinse în lagărele de concentrare naziste /100/. în anul 2004, Universitatea din Oxford a fost pusă în situația de a cere înaltei Curți de Justiție aprobarea interdicției protestelor din partea iubitorilor de animale pe spațiul Universității și în preajma laboratoarelor de cercetări, pe o distanță de 45 de metri. în Italia, în același an, la cererea comunității academice, Curtea Constituțională s-a pronunțat împotriva unei legi din provincia Emilia Romagna, care interzicea pe teritoriul acestei regiuni creșterea de câini și pisici pentru experimente, precum și alte experimente cu scop didactic /140/.

Conflictul dintre utilizatorii de animale și militanții pentru protecția animalelor rămâne și astăzi deschis deoarece, din punct de vedere etic, nu există căi de mijloc; deși experimentarea pe animale nu presupune neapărat nesocotirea regulilor de protecție a animalelor, nu se poate însă afirma cu certitudine că poate fi făcută fără provocare de frică sau durere. Numeroase personalități ale artei și literaturii, reprezentanții cultelor religioase și mai târziu chiar unii oameni de știință au formulat și exprimat public idei și argumente în sprijinul protecției animalelor, mai ales după ce a devenit cunoscută dispariția a numeroase specii de animale și plante, ca urmare a unor activități umane greșit orientate. Treptat s-a acceptat ideea că anumite experimente pe animale pot fi suprimate, fără consecințe asupra sănătății omului. Există un număr mare de teste serologice, imuno-enzimatice sau de citopatogenitate pe culturi de celule, de mare specificitate și exactitate, care pot înlocui cu succes animalele în anumite proceduri de identificare a microbilor și a toxinelor în cadrul laboratoarelor de diagnostic /54/. Unele teste de toxicitate globală se pot efectua pe protozoare în locul șoarecilor și a șobolanilor de laborator. Chiar și unele experimente pe animalele domestice pot fi înlocuite cu experimente pe specii inferioare sau cu bioreactoare sofisticate. De exemplu, numeroase cercetări care se efectuau în trecut (în unele țări chiar și în prezent) pe oi și vaci cu fistulă rumenală cronică pot fi efectuate în laborator, pe bioreactoare, numite rumen

artificial 1341. Folosirea modelelor matematice și informatice sunt alte alternative de înlocuire a animalelor în experimente 1111.

Este fapt dovedit că ocrotirea animalelor este în strânsă legătură și cu respectarea oamenilor între ei și corespunde demnității umane. Ca urmare a activității și a recunoașterii prestigiului unor laureați ai Premiului Nobel, precum Albert Schweitzer și Konrad Lorenz, atitudinea omului față de animale a început să fie considerată ca un marker relevant al nivelului de civilizație și conștiință pentru individ, dar și pentru un popor /34/. Tot mai mult, animalele de experiență sunt privite ca ființe cu sensibilitate dureroasă fizică și psihică, care pot deveni victime ale stresului, ca și omul. Dacă în ce privește protecția maimuțelor și a animalelor de companie, majoritatea oamenilor înțeleg și respectă cerințele etice, în cazul animalelor de laborator, relativ mute sonor, cum sunt șoarecii, cobaii, iepurii, șobolanii etc, datorită necunoașterii comportamentului și a sensibilității acestor specii, sunt încă deosebit de frecvente maltratările prin vivisecție sau prin alte manopere, considerându-se greșit că aceste specii ar fi ideale pentru experimentare, tocmai pentru că pot fi ușor contenționate și nu produc țipete de disperare, ca alte specii. în realitate, nu animalele sunt mute sonor, ci omul este surd la mesajele ultrasonore de durere și alarmă ale acestor specii de animale /34, 75/.

Cel puțin pentru acest moment se pare că știința medicală nu va putea renunța la anumite experimente pe animale. Numeroasele investigații pentru studiul virusului HIV, agentul care provoacă SIDA, s-au făcut pe animale, motivat de faptul că asemenea experimente nu pot fi făcute pe om 1291. Doar sistemul imunitar al primatelor este foarte apropiat de cel al omului, pentru a putea servi tatonărilor pe calea preparării unui vaccin anti – SIDA. Neurobiologia umană nu poate avansa fără cercetări experimentale pe animale și mai ales pe maimuțe. Doar cercetările pe creierul acestor animale permite desprinderea unor concluzii semnificative privind memoria și percepția. De asemenea, animalele sunt greu de înlocuit în testele de toxicitate, deși au fost făcute progrese însemnate în această direcție 1541. Ca răspuns la solicitările publicului din Europa, sub coordonarea Consiliului Europei, a fost adoptată în 1986 Convenția Europeană pentru protecția animalelor vertebrate utilizate pentru experimente și alte scopuri științifice /150/ și apoi Directiva 86/609/EEC /188/, având un conținut foarte asemănător, ambele documente fiind în curs de revizuire. Conform acestor documente, țările semnatare se angajează să treacă la elaborarea unei legislații naționale, pe baza căreia să poată fi puse în aplicare prevederile Convenției. Alte directive, mai recente, vizează limitarea folosirii animalelor vertebrate pentru testarea produselor cosmetice {Directiva 93/35

EEC /193/). Un amendament la Directiva 76/768/EEC urmează să interzică comercializarea în țările UE a produselor cosmetice, ale căror ingrediente au fost testate pe animale.

2.2.3. Bioetică animală

Imediat după conturarea conceptului de bioetică, s-a delimitat în cadrul acestuia sintagma bioetică animală, care se referă la relația omului cu lumea animală și la responsabilitatea morală a omului în procesul de creștere și de exploatare a animalelor, în experimentarea pe animale, în conservarea biodiversității speciilor. Recent, a apărut și primul tratat pe acest subiect {Animal Bioethics), la care au colaborat 35 de prestigioși autori /74/.

Pe plan internațional, motivația etică a preocupărilor privind bunăstarea și protecția animalelor are adânci rădăcini istorice. încă în anul 1798, Jeremy Bentham, filozof și jurist englez (întemeietor al utilitarismului în etică), scria: ,^Ar putea veni o zi în care restul animalelor create să obțină acele drepturi care nu le-au fost retrase decât prin exercitarea tiraniei. Francezii au descoperit deja că culoarea neagră a pielii nu reprezintă un motiv pentru care o ființă umană să fie supusă capriciilor unei alte ființe umane. Intr-o bună zi se va recunoaște faptul că numărul de picioare, vilozitățile pielii sau terminația osului sacrum nu reprezintă, de asemenea, motive suficiente pentru a abandona o ființă sensibilă unei sorți similare. Ce altceva ar putea trasa linia de separație? Cumva capacitatea de a raționa sau, probabil, capacitatea de a vorbi? Dar un cal sau un câine adult este în mod sigur un animal mult mai rațional decât un copil în vârstă de o zi, o săptămână sau chiar o lună. Dar chiar dacă lucrurile ar sta altfel, ce concluzie s-ar putea trage? întrebarea nu este: pot ele să gândească? Nici: pot ele să vorbească? Ci: pot ele să sufere? "191.

Conștientizarea omului cu privire la faptul că animalele sunt ființe sensibile la durere și apte de suferință s-a produs treptat și corelat cu nivelul de civilizație. Oamenii au devenit tot mai conștienți de faptul că funcțiile vitale majore (metabolismul, circulația sanguină, respirația, reproducerea etc.) sunt comune, se regăsesc atât la om, cât și la animalele superioare. Mecanismele stresului, durerii, frustrării, sau mecanismele homeostazice sunt aproape identice HUI.

Ca urmare a perfecționării tehnicilor de inginerie genetică și a apariției posibilității transplantului de țesuturi de la animale la om, oamenii au devenit mai interesați de calitatea vieții la animale și mai sensibili la suferința acestora,

mai reactivi la actele de cruzime, semnalate de către asociațiile și fundațiile de protecție a animalelor. La început, opinia publică a fost interesată aproape exclusiv de soarta animalelor de companie, iar mai apoi interesul s-a extins la animalele folosite în experimente, la animalele de blană și la animalele din parcurile și rezervațiile zoologice. în prezent, există mii de organizații civice, naționale și internaționale, care promovează spiritul responsabilității și al respectului față de viață, compasiunea față de toate ființele sensibile la durere și suferință. Aceste organizații sunt bine reprezentate în organismele internaționale de decizie și nu pot fi ignorate, pentru că reprezintă opinia unui număr din ce în ce mai mare de persoane și joacă un rol important în educația tinerilor /34/.

Avându-se în vedere importanța cunoașterii aspectelor referitoare la responsabilitatea omului în raport cu animalele, cât și faptul că atitudinea și comportamentul omului față de animale constituie un marker relevant de civilizație, în majoritatea universităților vest europene cu profil biologic se predau cursuri de bunăstare și protecția animalelor și cursuri de bioetică.

Codul de deontologie al unor profesii conține prevederi exprese privind etica raporturilor cu animalele /134/, fapt ce constituie un argument în plus pentru includerea în programa de învățământ a facultăților de medicină veterinară, de zootehnie și de biologie a unor discipline care să conțină noțiuni de bioetică, de bunăstare și de protecție a animalelor, după modelul țărilor vest europene /34/.

Necesitatea predării bioeticii animale în învățământul superior poate fi argumentată în diferite moduri, în funcție de tipul de învățământ care este luat în discuție. Studenții facultăților de biologie, medicină veterinară și de zootehnie intră în permanent contact cu animalele și adesea sunt martorii unor proceduri ce provoacă suferință nejustificată animalelor /39/. Pentru prevenirea canibalismului se practică adesea mutilări ale animalelor, cum ar fi tăierea cozii la purcei sau tăierea ciocului la găini, montarea de ochelari din plastic etc. IIAl. Astfel de mutilări se practică și în cazul câinilor din anumite rase, cărora li se taie urechile sau cozile doar pentru ca aceștia să arate într-un anume fel. Prin intermediul cursurilor de bioetică, studenții ar putea dobândi repere morale solide pe care să își sprijine atitudinea față de animale. Ulterior, pe parcursul vieții lor profesionale, ei vor putea să se opună perpetuării unor practici ce provoacă suferință inutilă animalelor, refuzând să realizeze ei înșiși astfel de mutilări 1391.

Studiul problemelor de natură juridică apărute ca și consecințe ale unor riscuri posibile de atingere a demnității și drepturilor omului, a viitorului său biologic și de asemenea, a necesității imperative de conservare și protecție a

mediului, a biodiversității și a biosferei în întregime, precum și unele aspecte privind noțiunile de moral și imoral în legătură cu activități menite să provoace suferință și durere oricărei ființe vii este o necesitate în facultățile de drept; absolvenții acestor facultăți vor avea o altă viziune asupra impunerii unei legislații protective nu numai în beneficiul imediat omului ci și pe termen lung, precum și asupra moralității unor acte de provocare a suferinței sau de ucidere a animalelor care își găsesc în prezent acoperire în legislația în vigoare. Progresele științei și dezvoltarea explozivă a biotehnologiilor sunt totdeauna cu un pas înaintea dezvoltării conștiinței umane, fapt ce impune atât reflecții bioetice, cât mai ales concretizarea acestora în reglementări legislative care ar trebui să aibă caracter anticipativ și preventiv.

Educația bioetică își găsește o utilitate deosebită și în facultățile de filozofie, sociologie și psihologie, deoarece absolvenții acestor facultăți au rolul de a promova anumite principii etice la nivelul publicului larg /46/. Ei pot astfel să impună anumite atitudini față de animale în întreaga societate. De exemplu, un subiect de actualitate îl reprezintă acele tradiții care cauzează suferință animalelor, cum ar fi corida, vânătoarea de balene și sacrificarea porcilor de Crăciun sau a mieilor de Paște. Este inacceptabil ca prin aceste tradiții să se perpetueze practici care cauzează durere și suferință. Binele și fericirea omului nu trebuie clădite pe suferința nimănui, nici măcar pe cea a animalelor /34/.

Marea majoritate a persoanelor interesate de calitatea vieții animalelor nu se mulțumește să afle în mod empiric cum ar trebui tratate animalele, ci doresc să înțeleagă de ce un anumit comportament față de animale este considerat bun iar un alt mod de a se comporta cu acestea este considerat în afara moralei /101/. Specialiștii consideră că singurele concepte, cu adevărat utile, sunt cele normative, în care domeniile empiric și moral sunt strâns legate între ele IM.

în scopul unei mai bune înțelegeri a modului etic de comportament față de animale au fost propuse mai multe teorii bioetice, fiecare prezentând o înșiruire logică a relațiilor dintre om și animale, semnificația conceptului de bunăstare, relevanța morală a animalelor, atitudinea față de suprimarea vieții etc. Acestea sunt: teoria antropocentrică; teoria patocentrică; teoria zoocentrică, teoria biocentrică și teoria ecocentrică II26/.

Teoria antropocentrică se bazează pe ideea că numai oamenii pot avea status moral și prin urmare, nu există responsabilitate morală cu privire la soarta animalelor. Această teorie are rădăcini adânci în religia creștină. Conform Bibliei, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, iar natura a fost creată în beneficiul omului. In virtutea acestei credințe, teoria antropocentrică susține că natura trebuie convertită în resurse disponibile omului. Totuși, apologeții acestei

teorii admit necesitatea și importanța legilor anti-cruzime, aceasta nu pentru că ar combate suferința inutilă a animalelor, ci mai ales din grijă pentru semeni /92/, fiind știut că oamenii care sunt cruzi cu animalele ar putea fi la fel de cruzi cu alte persoane (mai ales cu copiii, bătrânii, sau cu persoanele cu handicap). Teoria antropocentrică admite orice experimente pe animale, care sunt în beneficul omului, atât experimentele de interes științific, cât și pe cele de interes profesional (pentru diagnostic de laborator), industrial și comercial (testarea produselor cosmetice). Conform acestei teorii, perfecționarea tehnicii experimentale pe animale este necesară, inclusiv în direcția eliminării sau reducerii suferinței animalelor, cu scopul diminuării costurilor și eliminării erorilor, pe care le poate produce suferința animalelor în procesul experimentării. în ce privește bunăstarea animalelor, se consideră că aceasta este corespunzătoare atâta timp cât animalele realizează o anumită producție, nu manifestă clinic o stare de boală și se reproduc.

Teoria patocentrică diferă de cea antropocentrică prin aceea că admite un status moral pentru animalele superioare, apte de suferință, făcându-se analogia dintre om și animale. Oamenii au responsabilitatea să minimalizeze suferința animalelor, inclusiv prin interzicerea anumitor folosințe, dacă suferința este prea mare și nu poate fi prevenită prin alte mijloace /73/.

Teoria patocentrică pune accent pe conștiința umană, făcând o discriminare între specii în sensul că animalele mai apropiate de om în sens evoluționist (cimpanzeul, urangutanul etc), cât și cele mai apropiate în sens emoțional (animalele de companie) trebuie protejate în mod deosebit 1521. Conceptul bunăstării animalelor, care se potrivește acestei teorii, este bazat pe cel al simțămintelor animalelor. Astfel, după Dawkins, citat de Sandoe și colab. /104/, ,,bunăstarea animalelor constă în absența suferinței". O abordare de acest fel pare simplistă, deoarece termenul de bunăstare trebuie să acopere atât stările pozitive, cât și pe cele negative, percepute temporar de către animale. Izolarea temporară a unui animal, în scopul de a-i asigura o îngrijire deosebită pentru recuperarea sănătății, chiar dacă provoacă pe termen scurt o suferință psihică animalului respectiv, privită pe termen lung poate fi benefică supraviețuirii și adaptării. Setea și foamea ca simțăminte negative temporare, pot genera răspunsuri adecvate de identificare a apei și a hranei, fiind astfel compensate de satisfacerea nevoilor fiziologice. Doar persistența lipsei de apă și de hrană în mediul de viață sau imposibilitatea accesării/identificării acestora pot conduce la suferință acută și la efecte negative asupra sănătății. In consecință, bunăstarea nu trebuie definită numai prin prisma percepției subiective, a simțămintelor presupuse, deoarece absența durerii și a suferinței nu semnifică

neapărat bunăstare, după cum nici prezența senzațiilor neplăcute nu trebuie indentificată cu absența bunăstării /l II.

Teoria zoocentrică admite că animalele, ca și oamenii, au o natură proprie, specio-specifică și interese de bază ce decurg din aceste stări naturale, care, potrivit lui Rollin 1911, ar trebui codate în morala socială. Potrivit acestei teorii, omul datorează respect nu față de natură, ci față de interesele ce decurg din relația cu aceasta. Atitudinea față de speciile domestice nu are relevanță morală, dar aceasta trebuie să existe pentru indivizii care suferă. Prevenirea suferinței animalelor este o latură importantă a conceptului de bunăstare, dar nu este singură și definitorie. La fel de importantă este și asigurarea tuturor condițiilor pentru ca animalele să-și trăiască viața în acord cu nevoile lor biologice 11231. Conform acestei teorii, respectarea cerințelor și trăsăturilor constitutive ale naturii animalelor nu trebuie considerată ca o alegere, individuală sau colectivă, de a fi buni cu animalele, ci este o datorie morală. Anumite aspecte ale teoriei zoocentrice stau la baza legislației suedeze de protecție a animalelor.

Teoria biocenthcă este argumentată de către Taylor /120, 121/, care definește conceptul valorii intrinseci al organismelor vii. Conform acestei teorii bioetice, valoarea pe care o are un organism este, pur și simplu, în virtutea faptului că acel ceva este bun în el însuși. Cu alte cuvinte, fiecare specie are valoare intrinsecă neraportată la nevoile umane. Admițând că o entitate are valoare intrinsecă, se admite implicit că merită grija și considerația tuturor agenților morali și că acel bun poate fi protejat, chiar și numai pentru faptul că este în interesul ființei al cărui bun îl considerăm. Conform acestei teorii, domeniul entităților naturale relevante include plantele, care nu simt ca animalele și nu prezintă un interes vădit, precum cel al animalelor, însă, dacă ceva contribuie la bunăstarea lor, este și în directul lor interes.

Teoria ecocentrică, argumentată de către Robert K. Colwell (1989) consideră speciile și ecosistemele ca având o valoare intrinsecă. Potrivit acestei teorii, numai speciile de animale sălbatice au valoare intrinsecă întrucât ele sunt în mod esențial de neînlocuit, iar intervenția umană în natură conduce la degradarea valorii intrinseci a unei specii. Conform acestei teorii, organismele individuale aparținând unei anumite specii nu au nicio valoare intrinsecă, iar animalele domestice sunt excluse, fiind considerate nenaturale, neexistând nicio justificare etică pentru alterarea lor genetică prin orice mijloace, chiar și cele tehnice /128/. Conform acestei teorii, uciderea animalelor nu reprezintă o problemă atâta timp cât supraviețuirea speciei nu este amenințată; într-un sistem ecologic există o continuă înlocuire a organismelor, iar existența evoluției este

determinată de dinamica populațiilor de organisme. Lipsa de preocupare a teoreticienilor mediului pentru organismele și mediile create de oameni nu este de natură principială, întrucât ambele categorii de organisme pot resimți durerea și prin urmare, merită să fie luate în considerare din punct de vedere etic, ci este mai curând una de natură practică, aceștia considerând că, de vreme ce animalele domestice sunt rezultatul intervenției omului în natură, acesta este îndreptățit să le folosească în interesul său, în timp ce organismele și mediile sălbatice trebuie păstrate în starea lor naturală /121 /.

2.2.4. Reglementarea juridică a problemelor bio etice

Progresele recente din domeniul științelor și tehnologiilor biomedicale tind să confere omului o putere imediată și necontrolată în gestionarea individualității sale biologice cu riscuri majore pentru valorile universale și definitorii ale ființei umane.

Descoperirile din ultimii ani din domeniul geneticii, neurobiologiei și embriologiei dau omului posibilitatea să intervină asupra genomului uman și să-1 modifice, căpătând astfel puterea de a-și transforma propria specie. Această situație nouă induce suspiciune și neîncredere, atât în rândul opiniei publice și în mediile religioase, cât și guvernanților, ceea ce face ca domeniul respectiv să fie abordat de către aceștia din urmă cu o extremă prudență.

S-a impus deci găsirea unui numitor comun de natură juridică, unui instrument internațional care să permită statelor Consiliului Europei, eventual chiar și altor state, să introducă legislații clare și concordante pe această temă.

Instrumentul juridic internațional care ia în considerare diferitele aspecte etice, sociale și juridice ale incidențelor aplicării ultimelor descoperiri ale biologiei și medicinei este Convenția pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicările biologiei și medicinei, semnată la Oviedo în data de 4 aprilie 1997 /149/.

Convenția de la Oviedo realizează un just echilibru între protecția drepturilor inalienabile ale persoanei și interesul comun al umanității. Astfel concepută, Convenția stabilește principii cu incidență atât asupra generațiilor contemporane, cât și asupra celor viitoare, menită fiind să umple vidul juridic existent până la acea dată.

Prin consacrarea internațională din acest document a demnității și a integrității ființei umane, statele părți sunt îndemnate să tindă spre stăvilirea riscurilor de excese sau de deturnare a actelor biomedicale, în ideea că drepturile

fundamentale ale individului nu trebuie să fie sacrificate pe altarul unei cercetări științifice neîngrădite, liberă de orice repere morale sau juridice.

Odată acest document de referință instituit, statele semnatare au posibilitatea să elaboreze reglementări naționale în sensul acestuia, venind eventual cu completări vizând măsuri și mai restrictive cu privire la cercetarea științifică în domeniu și de protecție sporită a ființei umane.

România a semnat Convenția la data de 4 aprilie 1997. Convenția de la Oviedo a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 1999, fiind în acel moment semnată de 24 de state și ratificată de 5 dintre acestea, rămânând în continuare deschisă semnării atât pentru celelalte state din Consiliul Europei, cât și pentru Australia, Canada, Japonia, Vatican și Statele Unite care, toate, au luat parte la redactarea sa.

La textul inițial s-au adăugat 4 protocoale, în care sunt reluate punctele cele mai sensibile și mai controversate. între acestea, Protocolul adițional prin care se interzice donarea ființelor umane a fost semnat la Paris, la 12 ianuarie 1998. Printre cele 9 state care l-au semnat până la ora actuală se numără și România. Celelalte 3 protocoale adiționale se referă la transplantul de organe și de țesuturi de natură umană, la cercetarea biomedicală, precum și la protecția embrionului și fetusului uman și la genetica umană.

Autorii Convenției recunosc caracterul perfectibil al documentului, prevăzând o necesară reevaluare după 5 ani de la aplicarea sa.

Convenția prevede, în cele 38 de articole ale sale, principii drastice, menite să evite orice folosire improprie a biologiei și a medicinei care ar pune în pericol demnitatea și integritatea umană, precum și protecția unor drepturi și libertăți fundamentale ale individului, ca de pildă accesul echitabil la îngrijirea sănătății, protecția împotriva tuturor atingerilor corporale ilicite, protecția împotriva utilizărilor necontrolate ale testelor genetice sau ale transplantelor de

organe.

Cât privește specia umană în integritatea sa, protecția acesteia se realizează în domeniul cercetărilor privind genomul uman. In acest caz, nevoia de a proteja demnitatea umană se împletește cu cea de protecție a identității speciei, convenția apărând atât demnitatea și integritatea individului, cât și demnitatea și identitatea speciei.

In articolul 1, alin. 1, se interzice "orice intervenție având ca scop crearea unei ființe umane identică genetic cu o altă ființă umană vie sau moartă', distrugerea unicității unei ființe umane prin "copiere" aducând atingere atât demnității și integrității individului, cât și demnității și identității speciei umane însăși.

Vorbind despre apărarea demnității persoanei umane în abordarea individualistă cuprinsă în Convenție, vom constata că drepturile îi sunt atribuite individului într-un mod lipsit de precizie și atemporal. Lipsa de precizie se vădește în faptul că persoana poate fi ori una cu discernământ, ori una fără capacitatea de a consimți, una cu tulburări mentale, un pacient, un aparținător a

A

pacientului, chiar și o persoană decedată. In lumina Convenției, toți cei enumerați sunt beneficiarii acestor drepturi, care concură la respectarea demnității și integrității persoanei individuale /80a/.

în privința determinării temporale a drepturilor, Convenția nu menționează în mod expres care este momentul vieții din care se poate vorbi de garantarea plenară a drepturilor unui individ și care este apoi momentul încetării acestora. Dacă moartea nu înseamnă și încetarea drepturilor individului, problema se pune în legătură cu embrionul, față de a cărui dezvoltare Convenția nu indică stadiul de la care începe propriu-zis existența și deci beneficierea de drepturi a individului. Se constată că nici în Convenție și nici în Protocolul adițional din ianuarie 1998, embrionul nu este destinatarul unor drepturi, iar protecția sa ține mai mult de protecția speciei umane decât de cea a individului.

Convenția enumera drepturi recunoscute ale persoanei umane în raport cu biomedicina, impunând personalului medical de toate gradele obligații profesionale și reguli de conduită. Termenul de intervenție (medicală) este utilizat într-o accepție extinsă a noțiunii, acoperind toate actele întreprinse în scopul prevenirii, diagnosticării și terapiei, inclusiv al cercetării: "Orice intervenție în domeniul sănătății, inclusiv cercetarea, trebuie să fie efectuată în respectul normelor și obligațiilor profesionale, ca și al normelor de conduită aplicabile în speță". Această formulare generală înglobează toate neuniformitățile normelor și obligațiilor profesionale variate din țările semnatare. Intervenția trebuie să se conformeze unor criterii de pertinență și de proporționalitate față de scopul urmărit și mijloacele aplicate.

Capitolul II se ocupă de consimțământul persoanei umane, primul drept de care aceasta beneficiază în fața științei și a biomedicinei. Articolul 5, alin. 1, stipulează că: "… o intervenție în domeniul sănătății nu poate fi efectuată decât după ce persoana respectivă și-a dat consimțământul liber și în cunoștință de cauză", iar în alineatul 3 al aceluiași articol se asigură persoanei dreptul de a-și putea retrage în mod liber acest consimțământ. Consimțământul este condiționat, conform alineatului 2 al articolului de "o informare adecvată în ceea ce privește scopul și natura intervenției, precum și în ceea ce privește consecințele și riscurile sale". Cu privire la riscuri, raportul explicativ la Convenție le detaliază, arătând că: "informarea nu trebuie să se refere numai la riscurile inerente

tipului de intervenție luată în calcul, dar și la riscurile care sunt proprii caracteristicilor individuale ale fiecărei persoane, cum sunt vârsta și existența altor patologii". Accentul pus pe consimțământ vine ca o reacție la experimentele medicale de tristă amintire, efectuate în perioada fascismului pe ființe umane considerate inferioare. Nu se precizează în text care anume sunt formele de exprimare ale liberului consimțământ (expres sau tacit, oral sau scris); excepție făcând situațiile de urgență, când "se va putea proceda de îndată", dacă intervenția este "indispensabilă medical pentru beneficiul sănătății persoanei în cauză". Pentru cazurile în care o retragere de consimțământ sau un refuz de intervenție sunt cauzate, de pildă, de restricții de ordin religios etc, raportul explicativ precizează că: "Normele și obligațiile profesionale, precum și regulile de conduită aplicabile în asemenea cazuri, … , pot obliga medicul să continue intervenția".

Convenția se ocupă în articolul 6 de persoanele care nu dispun de capacitatea de a-și da consimțământul, iar în articolul 7 de cele ce suferă de tulburări psihice, trimițând în ambele cazuri spre rezolvare la legislația internă. In cazul unui minor, se va ține seama și de opinia acestuia, care trebuie "luată în considerare ca un factor din ce în ce mai hotărâtor, în funcție de vârsta sa și de gradul său de maturitate", textul fiind în concordanță cu Convenția ONU din 1989, cu privire la drepturile copilului /146/.

Capitolul III se ocupă de respectarea vieții private și de dreptul la informare. Orice persoană are astfel dreptul la "respectarea vieții sale private în ceea ce privește informațiile cu privire la sănătatea sa", ca și "dreptul de a cunoaște orice informație culeasă cu privire la sănătatea sa". Aceste informații pot face totuși obiectul unor restricții, în mod excepțional, în interesul pacientului. Dreptul la respectarea vieții private este însă supus unor restricții, cum ar fi "siguranța publică", "prevenirea infracțiunilor", "protecția sănătății publice sau protecția drepturilor și libertăților celorlalți". In aplicarea acestui ultim articol se pot întreprinde cercetări genetice în materie de criminalitate sau cercetări de filiație.

Un alt drept al individului consacrat prin Convenția de la Oviedo este protecția corpului uman. Articolul 21 proclamă următoarele: "Corpul omenesc și părțile sale nu trebuie să fie, ca atare, sursă de profit", iar articolul 22 adaugă că; "Atunci când o parte a corpului omenesc a fost prelevată în cursul unei intervenții, ea nu poate fi conservată și utilizată în alt scop decât cel pentru care a fost prelevată și în conformitate cu procedurile de informare și de consimțământ adecvate". Interzicerea obținerii oricărui profit de pe urma

corpului omenesc, specificată explicit în textele de mai sus, se înscrie în ideea protejării demnității persoanei umane.

Condițiile în care poate avea loc prelevarea unor organe și țesuturi de la donatori în viață pentru scopuri terapeutice sunt cuprinse în capitolul VI al Convenției, în care se arată că acestea sunt posibile numai în interesul terapeutic al primitorului și atunci când nu se dispune de un organ sau țesut adecvat de la o persoană decedată sau de o metodă terapeutică de o eficacitate comparabilă. Intervine acum consimțământul donatorului în viață, care trebuie să fie dat, în acest caz, în mod expres și specific, fie în scris, fie în fața unei instanțe oficiale.

Pentru cazul prelevării de organe și țesuturi de la persoanele lipsite de capacitatea de a consimți la o asemenea intervenție, convenția prevede o interdicție, cu excepția prelevării de țesuturi regenerabile (de exemplu măduva osoasă, care se reface după o prelevare parțială).

Orice stat semnatar are dreptul de a formula rezerve, în condițiile în care acestea nu au un caracter general și în măsura în care o lege atunci în vigoare pe teritoriul său nu este conformă cu această dispoziție. De asemenea, orice stat are posibilitatea de a se retrage în orice moment din dispozitivul Convenției, printr-o simplă notificare adresată Secretarului General al Consiliului Europei.

în paralel cu Consiliul Europei, UNESCO a adoptat la rândul său, la 11 noiembrie 1997, Declarația universală cu privire la genomul uman și drepturile omului /141 /. Astfel, comunitatea internațională dispune de două documente de referință: unul cu caracter obligatoriu, cu efect regional (Convenția de la Oviedo), celălalt fără un astfel de caracter dar cu valoare universală.

Deși textele internaționale asigură apărarea demnității umane față de anumite "derapări" ale științei, până în prezent nu toate legislațiile naționale se ridică la înălțimea așteptărilor în acest domeniu, unele fiind destul de avansate, în timp ce altele sunt fragmentare sau aproape inexistente. Atât legislația internațională, cât și cele naționale, au drept scop stăvilirea potențialelor primejdii reprezentate de noile tehnici biomedicale și medicale pentru ființa umană și pentru omenire și încearcă să contribuie la dezvoltarea unor principii de bioetică și biomedicină care să pună știința în serviciul omului și nu omul la dispoziția științei /80a/.

Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei, semnată la Oviedo la 4 aprilie 1997 și Protocolul adițional la Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei, referitor la interzicerea clonarii flintelor umane, semnat la Paris la 12 ianuarie 1998, au fost ratificate de către Parlamentul României prin Legea nr.

17/2001 11551 care constituie astfel fundamentul juridic necesar garantării demnității ființei umane și a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în țara noastră.

Acest act normativ interzice orice intervenție având drept scop crearea unei finte umane genetic identică cu altă ființă umană vie sau moartă, neacceptând nicio derogare în acest sens. Fapta este incriminată de Codul Penal /144/, sub pedeapsa cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi. De asemenea, se prevede o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 5 ani pentru fapte săvârșite cu intenție ce au drept scop alterarea genotipului uman.

Legea nr. 17/2001 stipulează, ca regulă generală, că o intervenție în domeniul sănătății nu se poate efectua decât după ce persoana vizată și-a dat consimțământul liber și în cunoștință de cauză. Această persoană trebuie să primească în prealabil informații adecvate în privința scopului și naturii intervenției, precum și în privința consecințelor și riscurilor. Consimțământul acordat poate fi retras în orice moment, în mod liber și fără necesitatea unei justificări.

In ceea ce privește protecția persoanelor lipsite de capacitatea de a consimți, legea împiedică efectuarea unei intervenții asupra acestora, exceptând actele medicale care vizează beneficiul lor direct.

Cercetările care se fac pe om cad de asemenea sub incidența acestei legi. Pentru ca o astfel de cercetare să poată fi întreprinsă, trebuie întrunite cumulativ următoarele cinci condiții:

a) să nu existe nicio metodă alternativă la cercetarea pe ființe umane, de eficacitate comparabilă;

b) riscurile la care se poate expune persoana să nu fie disproporționate în comparație cu beneficiile potențiale ale cercetării;

c) proiectul de cercetare să fi fost aprobat de instanța competentă după ce a făcut obiectul unei examinări independente asupra pertinenței sale științifice, inclusiv al unei evaluări a importanței obiectivului cercetării, precum și al unei examinări pluridisciplinare a acceptabilității sale pe plan etic;

d) persoana pe care se fac cercetări să fie informată asupra drepturilor sale și asupra garanțiilor prevăzute prin lege pentru protecția sa;

e) consimțământul să fie dat în mod expres, specific și să fie consemnat în scris.

O cercetare nu se poate face pe o persoană care nu are capacitatea de a consimți, decât dacă sunt întrunite cumulativ condițiile următoare:

a) nu există nicio metodă alternativă la cercetare, de eficacitate comparabilă;

b) rezultatele cercetării au potențialul de a produce beneficii reale și directe pentru sănătatea persoanei;

c) cercetarea nu se poate efectua cu o eficacitate comparabilă pe subiecți capabili să își dea consimțământul;

d) autorizația reprezentantului său, a unei autorități sau a unei persoane ori instanțe desemnate prin lege a fost dată specific și în scris.

Prelevarea de organe, țesuturi sau celule de la donatorul viu este reglementată juridic în România de către Legea nr. 95 / 2006 privind reforma în domeniul sănătății 1X621. în conformitate cu acest act normativ, prelevarea se va efectua cu avizul unei comisii de avizare, constituită în cadrul spitalului în care se efectuează transplantul și care funcționează conform unui regulament emis de Agenția Națională de Transplant, cu consultarea Comisiei de bioetică a Ministerului Sănătății Publice; această comisie va evalua motivația donării și va controla respectarea drepturilor pacienților.

Comisia de avizare a donării de la donatorul viu trebuie să fie compusă dintr-un medic cu pregătire în bioetică din partea colegiului medicilor județean sau al municipiului București, un psiholog sau un medic psihiatru și un medic primar, angajat al spitalului și având atribuții de conducere în cadrul acestuia, neimplicat în echipa de transplant.

Comisia va evalua atât donatorul, cât și primitorul, care vor fi supuși unui examen psihologic și/sau psihiatric, având ca scop testarea capacității de exercițiu, precum și stabilirea motivației donării.

Dacă în unele țări europene, cum sunt de pildă Belgia sau Olanda eutanasia a fost legiferată, motivat de libertatea de care dispune persoana de a decide momentul și modalitatea de a pune capăt propriei vieți, Codul de deontologie medicală al Colegiului medicilor din România /145/, interzice cu strictețe actul eutanasic, indiferent de gravitatea și pronosticul bolii. Conform Codului de deontologie medicală, obligația medicului constă în a apăra sănătatea fizică și mentală a omului, în a ușura suferințele, în respectul vieții și demnității persoanei umane, medicul trebuind să încerce reducerea suferinței bolnavului incurabil și să asigure demnitatea muribundului, dar în niciun caz nu are dreptul să-i provoace moartea în mod deliberat, act ce constituie o crimă, chiar dacă a fost cerut insistent de către un bolnav perfect conștient.

Pe plan internațional au existat numeroase proiecte în legătură cu regimul juridic al eutanasiei. S-a admis, de regulă, că omorul săvârșit la rugăminte nu exonerează de răspundere persoana care 1-a săvârșit, dar conferă acesteia circumstanțe atenuante (Elveția, Grecia, Danemarca, Islanda, Finlanda, Austria, Germania, Olanda).

Legislația României nu îngăduie eutanasia. Art. 22 din Constituția României /142/ menționează că "dreptul la viață precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate". De regulă, încadrarea legală a eutanasiei în România constituie conținutul infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii unei persoane, prevăzută și pedepsită de art. 179 din Codul Penal 1144/ sau infracțiunii de omor prevăzută și pedepsită de art. 174-175 din Codul Penal /93, 144/.

Atentatul la viața embrionului uman, prin întreruperea de sarcină, nu poate fi practicat decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Orice medic este liber să refuze – fără explicații – cererea de întrerupere voluntară a unei sarcini.

Nicio mutilare nu poate fi practicată fără un motiv medical evident și foarte serios, în afara unei urgențe "quo ad vitam".

Considerând că toate animalele posedă drepturi, că nerecunoașterea sau disprețuirea acestor drepturi a condus și continuă să conducă omenirea la crime împotriva naturii și împotriva animalelor, că recunoașterea de către specia umană a dreptului la existență a altor specii de animale constituie fundamentul coexistenței speciilor din lume și că respectul față de animale este legat de respectul oamenilor între ei, Societatea Mondială pentru Protecția Animalelor (WSPA) a elaborat și publicat în 1978 Declarația Universală a Drepturilor Animalelor 11391, similară Declarației Universale a Drepturilor Omului. Această Declarație conține 13 articole în care se proclamă următoarele:

Art. 1. Toate animalele se nasc egale în fața vieții și au aceleași drept la existență.

Art. 2. Orice animal are drept la respect. Omul, ca specie animală, nu poate extermina alte animale sau să le exploateze, violând acest drept; el are datoria de a pune cunoștiințele sale în serviciul animalelor.

Art. 3. Niciun animal nu trebuie supus unui tratament rău sau să fie brutalizat. Dacă moartea unui animal este necesară, ea trebuie să fie instantanee, nedureroasă și negeneratoare de teamă.

Art. 4. Orice animal, care aparține unei specii sălbatice, are dreptul de a trăi liber, în propriul său mediu natural, terestru, aerian sau acvatic și are dreptul să se reproducă.

Art. 5. Orice animal ce aparține unei specii ce trăiește tradițional, în același mediu cu omul, are dreptul să trăiască și să crească în ritmul și condițiile de viață și libertate, proprii speciei sale. Orice modificare a acestui ritm sau a

acestor condiții, ce vor fi impuse de om în scopuri mercantile, sunt contrare drepturilor animalelor.

Art. 6. Orice animal, pe care omul 1-a ales tovarăș, are dreptul la o speranță de viață conform longevității sale naturale. Abandonarea unui animal este un act crud și degradant.

Art. 7. Orice animal de muncă are dreptul la o limitare rezonabilă a duratei și intensității muncii, la o alimentare reparatorie și la odihnă. i

Art. 8. Experiențele pe animale, care implică suferință fizică sau fiziologică sunt incompatibile cu drepturile animalelor, chiar dacă este vorba de o experiență medicală, științifică sau orice altă formă de experimentare. Preocupările de a înlocui animalele în aceste experimentări trebuie încurajate și extinse.

Art. 9. Când animalele sunt necesare alimentației omului, ele trebuie să fie hrănite, adăpostite, transportate și omorâte, fără a fi chinuite și fără senzație de teamă.

Art. 10. Niciun animal nu trebuie exploatat pentru distracția oamenilor. Expozițiile de animale și spectacolele cu animale nu sunt compatibile cu demnitatea animalelor.

Art. 11. Orice act care presupune omorârea unui număr mare de animale este un genocid sau o crimă contra speciei. Poluarea sau distrugerea mediului natural conduce la genocid.

Art. 12. Animalul mort trebuie tratat cu respect. Scenele de violență în care animalele sunt victime trebuie să fie interzise la cinema sau TV.

Art. 13. Organismele de protecție și de salvare a animalelor trebuie să fie reprezentate la nivel de guvern.

Deși acest document nu posedă putere legislativă, este demn de luat în considerare întrucât propune soluții de rezolvare a problemelor bioetice privite din perspectivă zoocentrică. WSPA. a dorit prin publicarea Declarației Universale a Drepturilor Animalelor să atragă atenția că animalele posedă drepturi și că aceste drepturi trebuie să fie apărate de legi.

Legislația existentă în prezent care face referire la aspecte de bioetică în relația cu animalele se deosebește fundamental de aceea care tratează aceleași probleme ale ființei umane.

In timp ce donarea ființei umane este considerată imorală și este incriminată legal, integritatea genomului uman este protejată, cercetarea pe om este permisă doar ca o ultimă alternativă, exclusiv în scop terapeutic și numai în beneficiul subiectului iar legiferarea transplantului de țesuturi și organe pune accent pe păstrarea integrității și demnității ființei umane, aceleași aspecte în

relație cu animalele prezintă un grad de toleranță mult mai larg așa cum sunt ele stipulate în legislația care face referire la aceste probleme.

Utilizarea organismelor modificate genetic este reglementată juridic în România prin Ordonanța Guvernului nr. 49 / 2000 IX 74/, aprobată prin Legea nr. 214/2002 /158/, care a stabilit înființarea Comisiei Naționale pentru Securitate Biologică (CNSB), abilitată să pună în aplicare dispozițiile legislației naționale și internaționale referitoare la regimul activităților care implică utilizarea organismelor modificate genetic, numai după avizarea scrisă emisă de către Punctul Focal Național (PFN).

Prevederile legislative conținute nu interzic donarea animalelor și aplicarea tehnicilor de modificare a genomului celorlalte viețuitoare, dar impun interdicții în vederea limitării eventualelor pericole pentru sănătatea omului sau pentru integritatea mediului.

în timp ce Legea nr. 17/2001 /l 55/ stipulează că o cercetare nu se poate face pe o persoană care nu are capacitatea de a consimți, decât în cazul în care nu există nicio metodă alternativă la cercetare, de eficacitate comparabilă, iar rezultatele cercetării au potențialul de a produce beneficii reale și directe pentru sănătatea persoanei respective, Ordonanța nr. 37/2002 pentru protecția animalelor folosite în scopuri științifice sau în alte scopuri experimentale l\ll I, care transpune la nivel național legislația comunitară în domeniu, respectiv Convenția Europeană pentru protecția animalelor vertebrate folosite în scopuri experimentale sau în alte scopuri științifice /150, 183/, definește experimentul ca fiind " orice folosire experimentală sau altă folosire științifică a unui animal, susceptibilă de a-i cauza acestui animal durere pentru experimente sau în alte scopuri științifice ce pot provoca durere, suferință fizică, spaimă sau anxietate ori care pot să cauzeze vătămări grave ale organismului acestuia, să-i pună viața în pericol sau să determine moartea lui; un experiment începe în momentul în care un animal este pentru prima oară pregătit pentru folosire și se încheie când nu se mai poate face nicio observație cu privire la acel experiment; eliminarea durerii, suferinței, chinurilor și invalidității prin folosirea cu succes a anesteziei, a analgezicelor sau a altor metode nu plasează folosirea unui animal în afara înțelesului acestei definiții ".

în conformitate cu Odronanța nr. 37/2002, animalele se pot utiliza în următoarele tipuri de experimente:

– obținerea, fabricarea, testarea calității, eficacității și a siguranței medicamentelor, alimentelor și ale altor substanțe sau produse;

– evitarea, prevenirea, diagnosticarea sau tratarea unor boli, afecțiuni ori ale altor anormalități sau ale efectelor acestora asupra omului, animalelor ori plantelor;

– evaluarea, depistarea, reglarea sau modificarea condițiilor fiziologice la om, animale sau plante;

– protecția mediului natural, în interesul sănătății și bunăstării umane și animale.

Toate aceste tipuri de experimente sunt permise, condiționat de respectarea următoarelor cerințe de protecție:

– experimentele să fie făcute numai de către persoane competente;

– folosirea unui animal doar o singură dată în experimentele ce produc durere și suferință intensă;

– selectarea în experiment cu precădere a speciilor de animale cu sensibilitate neurofiziologică mai scăzută;

– experimentul să fie efectuat numai în cazul în care nu există nicio altă metodă care nu implică folosirea animalelor;

– uciderea animalului la finalizarea experimentului prin metode care să nu-i producă suferință.

Potrivit Codului deontologic medical veterinar /134/, medicul veterinar poate să efectueze experimente pe animale bolnave în condițiile legii și cu asentimentul clientului, pe care-1 va informa despre natura experimentului și numai dacă experimentul nu-i provoacă pacientului suferințe suplimentare.

în ceea ce privește transplantul de organe, legislația nu impune interdicții în prelevarea de organe de la animale în scopul utilizării acestora la om. Dimpotrivă, animalele sunt privite ca o sursă potențială de organe, și conform opiniei unor autori, xenogrefele vor deveni probabil în viitor o sursă majoră de organe 141. Contraargumentele ce sunt aduse privitor la xenotransplanturi sunt de natură etică, unele religii și persoane considerând că acest procedeu lezează demnitatea umană, de natură medicală, argumentându-se posibilitatea transmiterii de bacterii sau virusuri de la animale la om și producerea de epidemii sau de natură ecologică, unii considerând că primatele nu ar trebui să fie furnizori de organe întrucât specia ar fi amenințată cu dispariția 14/, dar acestea nu reprezintă reglementări legale.

In timp ce Codul deontologic medical 11451 prevede că nicio mutilare nu poate fi practicată la om fără un motiv medical evident și foarte serios, Codul deontologic medical veterinar 1X341 nu interzice în mod explicit medicului veterinar practicarea unor intervenții chirurgicale mutilante. Mutilările practicate la animale din rațiuni economice (castrări, debecare, codotomia la purcei) sau

estetice (codotomia și ototomia la câine) nu sunt interzise legal, iar Codul deontologic lasă medicului veterinar libertatea de decizie asupra practicării unor asemenea intervenții, stipulând numai obligativitatea anestezierii animalelor înaintea oricărei intervenții dureroase /134/.

Dacă la om eutanasia este considerat act imoral, la animale nu se pune problema imoralității actului, prevederile legislative punând accent doar pe necesitatea utilizării acelor metode care să nu cauzeze suferințe suplimentare animalului ucis. Dacă uciderea animalelor în scopul furnizării de carne necesare alimentației omului se practică în mod uzual, reglementările legale în domeniu impunând asigurarea măsurilor de bunăstare și protecție a animalelor destinate tăierii în scopul evitării durerii și suferinței, există și cazuri particulare în care eutanasia animalelor este legiferată.

Conform Ordonanței nr. 42 / 2004 privind organizarea activității veterinare 1X191, punerea sub sechestru veterinar sau uciderea animalelor este de competența autorității veterinare. Autoritatea veterinară poate dispune uciderea animalelor în situații de necesitate reglementate juridic, precum evoluția unor boli transmisibile omului (encefalopatia spongiformă bovină) /l 81/, evoluția unor boli cu difuzabilitate ridicată transmisibile la animale (pesta porcină) IX 80/ sau din rațiuni de ecarisare în teritoriu 11511.

Unele prevederi legislative stârnesc și în prezent reacții negative în rândul opiniei publice și mai ales în rândul iubitorilor de animale și asociațiilor de protecție a animalelor, cele mai vii nemulțumiri fiind exprimate la adresa Legii nr. 227 / 2002 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân 1X511, care prevede eutanasia imediată a câinilor agresivi, bolnavi cronici și incurabili aduși în adăposturi, precum și eutanasia animalelor sănătoase și cu comportament docil sau prietenos după expirarea termenului de cazare de 7 zile, dacă în acest interval de timp nu au fost revendicate sau adoptate.

Conform Codului de etică și deontologie medicală veterinară, medicul veterinar se va abține să practice eutanasia, cu excepția cazurilor când aceasta pune capăt suferințelor unui pacient irecuperabil. Același Cod mai prevede că medicul veterinar poate ucide un animal la cererea proprietarului, dacă dreptul de proprietate este pe deplin lămurit, alegând în acest caz soluții care să nu cauzeze dureri inutile pentru animal și resentimente din partea celor ce asistă, procedura executându-se fără asistență publică.

Deși este acceptată aproape unanim ideea că animalele au un status moral, din punct de vedere al problemelor bioetice în prevederile legislative există o diferență relevantă între oameni și animale. Motivația juridică de a acorda oamenilor prioritate față de animale este în concordanță cu moralitatea

prevalentă în societate și este coerentă din punct de vedere logic, legislația punând în practică punctul de vedere conform căreia animalele trebuie tratate bine doar în măsura în care este necesar ca ele să servească bine oamenii /103/.

Codul Civil Român /143/ încadrează animalele domestice și cele de crescătorie ca fiind bunuri mobile sau imobile (articolele 467, 468, 473). și stipulează la articolul 475 că oricine poate dispune liber de proprietatea sa, cu modificările stabilite de legi. Aceste prevederi legiferează viziunea utilitaristă asupra animalelor, fapt ce vine în contradicție cu problemele tratate de către bioetică.

Legislația existentă, consfințind ideea că omul are o datorie morală față de animale, obligă la asigurarea protecției și bunăstării animalelor, însă nu plasează animalul la același nivel valoric cu ființa umană. Dreptul la viață conform longevității naturale este garantat pentru om, dar nestipulat în niciun articol de lege privitor la animale.

3. PROTECȚIA ANIMALELOR DIN PERSPECTIVA ETICA

3.1. Definire și domeniu de cuprindere

în cartea sa, Animal Liberation, scrisă în 1975, Peter Singer /l 11/ a pus sub semnul întrebării ideea conform căreia putem folosi animalele după cum credem de cuviință și a pus bazele unei „noi etici a tratamentului animalelor". Cartea a construit astfel fundamentul moral al unei mișcări de eliberare a animalelor, determinându-i pe filozofi să analizeze statutul moral al animalelor și conducând la un acord general asupra faptului că animalele pot suferi și sunt demne de considerație morală. Câtva ani mai târziu, Tom Regan, prin lucrarea sa The case for animal rights (1983) 1951, aduce importante argumente în sprijinul ideii de necesitate a protecției animalelor, subliniind semnificația etică a folosirii animalelor de către om. Regan susține că un comportament etic față de animale implică în mod obligatoriu restricționarea sau eliminarea folosirii animalelor în orice scopuri comerciale sau de divertisment, în cercetarea medicală, în testarea produselor de orice fel și la muncile agricole. De asemenea, consideră că vânarea animalelor sălbatice, utilizarea acestora în spectacole de circ și expunerea lor în grădini zoologice sunt contrare eticii.

Promovarea acestor puncte de vedere a determinat o schimbare a opiniei generale cu privire la animale, considerându-se astfel că suferința gratuită și moartea inutilă ale animalelor nu sunt acceptabile din punct de vedere moral /53, 62/.

"Drepturile animalelor" constituie un concept care respinge ideea că animalele sunt doar obiecte de folosință pentru binele speciei umane și conform căruia toate, sau măcar unele dintre animale, sunt îndreptățite să posede drepturi morale, iar unele drepturi de bază trebuie stipulate prin lege. /84, 123/.

Spre deosebire de acest concept, cel de protecție a animalelor ia în considerare necesitatea eliminării cruzimii față de animale și a suferinței acestora, fără să le acorde însă drepturi morale specifice.

Protecția animalelor domestice, atât a speciilor de animale de fermă cât și a celor de companie, se referă la ocrotirea acestora față de actele de cruzime, de rele tratamente și abandon.

Protecția animalelor sălbatice aflate în libertate vizează mai ales protejarea față de captură, omor nejustificat, comercializare în diferite scopuri,

distrugerea mediului natural de viață și alte acțiuni, care pot conduce în timp la dispariția unor specii /34/.

Protecția animalelor sălbatice aflate în captivitate se referă la protejarea acestora față de răniri, disconfort, față de teamă și stres, precum și la protejarea speciilor rare amenințate cu dispariția.

Protecția animalelor folosite în scop didactic sau experimental implică eliminarea sau limitarea procedurilor care provoacă suferința sau moartea animalelor.

Punctul etic de vedere larg acceptat în prezent este acela potrivit căruia cei ce interacționează cu animalele sau le folosesc în orice scop au severe obligații morale față de acestea. Ei trebuie să evite cruzimea directă îndreptată împotriva unui animal, precum și procedurile sau sistemele de creștere care au efecte asupra animalelor. Majoritatea oamenilor solicită un echilibru între efectele oricărei proceduri sau sistem asupra unui animal și beneficial care îi rămâne omului și acceptă efectele adverse asupra animalelor doar dacă beneficiile sunt considerabile /24/.

3.2. Reglementarea juridică a protecției animalelor

O proastă înțelegere a drepturilor pe care le conferă proprietatea asupra animalelor sau neputința societății de a asigura cerințele minimale de protecție și bunăstare a animalelor sunt două dintre principalele motive care impun reglementarea juridică a acestora. Protecția animalelor nu poate fi asigurată efectiv decât în situația în care principalele aspecte în legătură cu aceasta sunt stipulate legal prin mijloace juridice care conțin atât obligații pentru asigurarea unor măsuri ce conduc la bunăstarea și protecția animalelor, cât și interdicții pentru evitarea actele de cruzime și de suferința inutilă. Asigurarea protecției nu se poate face separat de bunăstare, deoarece unul din obiectivele principale ale protecției este acela al asigurarării bunăstării /34/, motiv pentru care legislația referitoare la protecția animalelor prevede și cerințe legate de bunăstare.

Reglementări juridice privind protecția animalelor au apărut încă din antichitate, unele dintre ele cu caracter general, ce făceau referire atât la animalele domestice cât și la cele sălbatice, iar altele cu caracter specific, privitoare la anumite categorii de animale.

Cel mai vechi document juridic, scris cu 18 secole înainte de era noastră, este Codex Hammurabi, colecția de legi încrustată în piatră a regelui

Babilonului. Aceasta cuprinde și interdicția de a se exploata animalele peste puterile lor naturale.

Țările vest europene sunt un bun exemplu de preocupare în domeniu, cu o legislație în continuă evoluție și perfecționare, pe de o parte datorită unui număr mare de cetățeni cu preocupări etice, iar pe de altă parte, datorită apariției de noi tehnologii în agricultura intensivă precum și a noilor tehologii asociate cu experimentările pe animale /23/.

In Anglia, unde legislația conținea și articole privind protecția animalelor încă din anul 1770, s-a promulgat în anul 1821 prima lege de protecție a animalelor, iar în anul 1824 a fost înființată prima asociație civică pentru protecția animalelor, numită Royal Society for the Prevention of Cruelty to Animals, care activează și în prezent pe teritoriul Marii Britanii prin intermediul celor aproape două sute de filiale.

în Germania, prima lege privind protecția animalelor a fost adoptată în anul 1832, prima organizație pentru protecția animalelor a luat ființă în anul 1837, iar în anul 1881 s-a constituit Uniunea Asociațiilor pentru Protecția Animalelor din Imperiul German, care cuprindea 200 de asociații regionale și statale. Din anul 1972, legislația germană sancționează nu numai chinuirea animalelor, dar și neasigurarea condițiilor minimale de bunăstare.

în Elveția, din anul 1844 până în anul 1938 au fost adoptate, în diferite cantoane, fie legi, fie articole de lege privind protecția animalelor. începând cu anul 1938 protecția animalelor a fost reglementată la nivelul întregii țări iar în anul 1973, la propunerea asociațiilor civice, protecția animalelor a fost inclusă în Constituția federală a Elveției.

în țara noastră, Codul Callimachi – inițiat de Scarlat Callimachi, domn al Moldovei și al Țării Românești (1821), pedepsea cu 50 de lovituri pe trupul gol, în piața publică, pe cel ce năpăstuia, schingiuia sau ucidea vreun animal care nu avea o vină dovedită /34/. Legea pentru protecțiunea animalelor, promulgată la 7 martie 1935, a fost prima lege de protecție a animalelor din România, dar sancțiunile aplicate în cazul nerespectării prevederilor acestei legi au fost specificate în Codul Penal abia în anul 1937.

La nivelul Uniunii Europene, preocupările legate de protecția animalelor s-au materializat prin promulgarea a numeroase documente juridice care reglementează cerințe specifice legate de asigurarea protecției și bunăstării atât a animalelor de companie, cât și a animalelor de fermă, de laborator și a celor sălbatice. Directivele și Regulamentele UE cu privire la protecția animalelor se referă de asemenea la sănătate, suferință și nevoi. De exemplu, Directiva Consiliului 98/58/EC privind protecția animalelor de fermă 11961 urmează

formularea Convenției Consiliului Europei din 1976 potrivit căreia deținătorii și proprietarii trebuie să asigure bunăstarea animalelor din grija lor și să se asigure că acestor animale nu li se cauzează durere inutilă, suferință sau răniri /122/. Fiecare din convențiile, deciziile și directivele comunitare referitoare la animale prezintă o importanță deosebită, deoarece stipulează cerințe privitoare la prevenirea actelor de cruzime în raport cu animalele și la asigurarea bunăstării acestora, cel puțin la un nivel minim. Prin aceste documente internaționale se recunoaște dreptul animalelor la îngrijire, ocrotire și la protecția față de suferința nejustificată.

Printre cele mai importante reglementări legale care prevăd asigurarea protecției și bunăstării animalelor se numără:

• Convenția Europeană pentru Protecția Animalelor de Fermă (1976) /182/;

• Directiva Consiliului 98/58/CE, cu privire la protecția animalelor de fermă l\9 61;

• Decizia Comisiei nr. 2000/50/CE, referitoare la cerințele minime pentru inspectarea fermelor în care se cresc animale de rentă;

Directiva Consiliului 78/923/CEE, cu privire la concluziile Convenției Europene pentru protecția animalelor crescute în scopuri de fermă IX 87/;

• Directiva Consiliului 91/629/CEE, privind standardele minime pentru protecția vițeilor, amendată de Directivele Consiliului 97/182/CE și 97/02/CE /\9V;'

• Directiva Consiliului 91/630/CEE, privind condițiile minime pentru protecția porcilor, amendată de Directiva Consiliului nr. 2001/88/EC și Directiva Comisiei nr. 2001/93/EC11921;

• Directiva Consiliului nr. 1999/74/ECprivind standarde minime pentru protecția găinilor ouătoare 1X911;

• Convenția Europeană pentru Protecția Animalelor la Tăiere (1979) /l 85//

• Decizia Consiliului 88/306/EEC din 16 mai 1988, privind Convenția Europeană asupra animalelor de abator /189/;

• Directiva Consiliului 93/119/EC din 22 decembrie 1993, privind protecția animalelor în timpul tăierii sau uciderii 1X941;

• Convenția Europeană privind Protecția Animalelor în Transportul Internațional (1989) /l 86//

• Directiva Consiliului 91/628/EEC, din 19 noiembrie 1991, privind protecția animalelor în cursul transportului, care modifică Directivele 90/425/EECși 91/496/EEC1X901;

• Directiva Consiliului 95/29/EC din 29 iunie 1995, pentru modificarea Directivei 91/628/EEC privind protecția animalelor pe timpul transportului /195/;

• Regulamentul Consiliului nr. 411/98/CE, privind condițiile suplimentare de protecție a animalelor în timpul transportului cu vehiculele rutiere, în călătorii cu durată mai mare de 8 ore IX 99/;

• Recomandarea nr. R (90) 1 a Comitetului Miniștrilor din Statele Membre ale Consiliului Europei, asupra transportului de bovine, adoptată la data de 15 ianuarie 1990.

• Recomandarea nr. R (90) 5 a Comitetului Miniștrilor a Statelor Membre ale Consiliului Europei, asupra transportului ovinelor și caprinelor, adoptată în data de 21 februarie 1990.

• Convenția Europeană pentru Protecția Animalelor Vertebrate, folosite în scopuri experimentale și în alte scopuri științifice (1986) l\ 83/;

• Directiva Consiliului nr. 86/609/EEC privind protecția animalelor folosite în scopuri experimentale sau în alte scopuri științifice IX 88/;

• Decizia Consiliului nr. 90/67 privind constituirea unui comitet consultativ pentru protecția animalelor utilizate în scopuri științifice sau în alte scopuri experimentale;

• Convenția Europeană privind Protecția Animalelor de Companie și Agrement (1987; 1988) IX 84/.

Optând pentru aderarea la Uniunea Europeană, România s-a apropiat de valorile civilizației vest europene, care includ printre altele și bunăstarea și protecția animalelor. Factorii politici au întreprins demersuri importante pe calea armonizării legislației interne cu cea a Uniunii Europene, inclusiv privitor la bunăstarea și protecția animalelor. Dar transpunerea în practică a Directivelor UE cu privire la bunăstarea și protecția animalelor nu se poate face fără schimbarea mentalității, mai ales la nivelul organismelor guvernamentale de care depinde elaborarea și aplicarea orientărilor politice 1X221.

Pe parcursul ultimelor decenii, România a semnat numeroase convenții internaționale privind protecția mediului și a animalelor. Cele mai multe convenții internaționale se referă la protecția faunei sălbatice, care în ultimele decenii a fost supusă agresiunii factorilor antropici.

Pentru conformare cu reglementările UE și asimilarea prevederilor numeroaselor directive, regulamente și decizii ale Consiliului UE, dintre care multe se referă la protecția animalelor domestice și sălbatice, în țara noastră au fost promulgate mai multe legi, hotărâri de guvern și ordine ale ministerelor, cu referire la bunăstarea și protecția animalelor, dintre care:

• Legea privind protecția animalelor nr. 205/2004/161/;

• Ordinul ANSVSA nr. 75 / 2005pentru aprobarea Normei Sanitare Veterinare privind protecția animalelor de fermă IM 01;

• Ordinul ANSVS A nr. 70 / 2005 pentru aprobarea Normei Sanitare Veterinare privind cerințele minime pentru inspecția exploatațiilor în care animalele sunt ținute pentru scopuri de fermă l\ 68/;

• Ordinul ANSVS A nr: 727 2005 pentru aprobarea Normei Sanitare Veterinare ce stabilește standarde minime pentru protecția vițeilor /169/;

• Ordinul ANSVS A nr. 76 72005 pentru aprobarea Normei Sanitare Veterinare care stabilește standarde minime pentru protecția porcinelor /171 //

• Norma sanitară veterinară privind standardele minime pentru protecția găinilor ouătoare, aprobată prin Ordinul Ministerului Agriculturii și Alimentației nr. 46272001 /164/;

• Norma sanitară veterinară privind protecția și bunăstarea animalelor în timpul transportului, aprobată prin Ordinul Ministerului Agriculturii și Alimentației nr. 170720001X12,1;

• Norma sanitară veterinară privind protecția animalelor în timpul tăierii sau uciderii, aprobată prin Ordinul Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor nr. 42572002 /166/;

• Ordonanța Guvernului nr. 3772002 pentru protecția animalelor folosite în scopuri științifice sau în alte scopuri experimentale IX 111;

• Ordinul ANSVSA nr. 84 7 2005 pentru aprobarea Normei Sanitare Veterinare privind constituirea unui comitet consultativ pentru protecția animalelor utilizate în scopuri experimentale sau în alte scopuri științifice 1X121;

• Legea nr. 47172002privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 3772002 11591;

• Legea nr. 22772002 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 155/2001, privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân 11511.

• Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 55/2002 privind regimul de deținere a câinilor periculoși sau agresivi aprobată prin Legea nr. 60/2003 /178/.

• Instrucțiuni privind adăpostirea și îngrijirea animalelor folosite în scopuri științifice sau în alte scopuri experimentale, aprobate prin Ordinul Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor nr. 143/ 400 din 1 aprilie 2002IX 65/.

Sancțiuni pentru încălcarea prevederilor legislației în domeniul protecției și bunăstării animalelor în România sunt prevăzute în capitolul VII din Legea nr. 205/2004 privind protecția animalelor, în capitolul V din O.G. nr. 37/2002 privind protecția animalelor folosite în scopuri științifice sau în alte scopuri

experimentale, în articolele 12 și 13 din Legea nr. 191/2002 a grădinilor zoologice și acvariilor publice și în articolul 5 al H. G. nr. 984/2005 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor la normele sanitare veterinare și pentru siguranța alimentelor.

3.2.1. Domenii de aplicare

3.2.1.1. Protecția animalelor de fermă

Pentru satisfacerea nevoii alimentare de carne a unei populații umane în continuă creștere au trebuit găsite diferite soluții, multe dintre acestea venind în contradicție cu principiile etice și de protecție a animalelor. Cei mai mulți pui, porci și viței crescuți pentru carne în sisteme intensive sunt supuși la diferite agresiuni și privări de natură să le cauzeze suferință. Multe dintre aceste animale sunt crescute în spații atât înguste încât se pot mișca doar cu greutate, aflându-se în imposibilitate de a-și manifesta comportamentul caracteristic speciei. Tehnologiile de creștere intensivă sunt de cele mai multe ori în conflict cu nevoile fiziologice și etologice ale animalelor, acționând negativ asupra stării lor de sănătate. Convenția europeană pentru protecția animalelor din ferme /182/ prevede ca animalele să fie adăpostite, hrănite, adăpate și îngrijite într-o manieră care, luând în considerare specia din care fac parte și gradul lor de dezvoltare, adaptare și domesticire, este potrivită nevoilor lor fiziologice și etologice. Se stipulează, de asemenea, ca libertatea de mișcare să nu fie limitată într-un fel care să cauzeze răniri sau suferință inutilă, iar în cazul în care unui animal îi este restricționată libertatea de mișcare, să i se ofere totuși spațiul necesar nevoilor lui fiziologice și etologice. Niciunui animal nu trebuie să i se ofere hrană sau lichide într-o manieră care să cauzeze suferință sau răniri. în vederea asigurării protecției animalelor de fermă, convenția mai prevede obligativitatea asigurării condițiilor de mediu potrivit nevoilor speciei, inspecția obligatorie a echipamentelor tehnice utilizate și remedierea rapidă a oricărei deficiențe constatate, precum și inspectarea zilnică a stării de sănătate a animalelor.

In România, Legea nr. 205/2004 privind protecția animalelor l\6\l prevede obligația pe care o au deținătorii de animale de a le asigura acestora un adăpost corespunzător, hrană și apă suficiente, posibilitatea de mișcare suficientă, îngrijire și atenție în funcție de nevoile etologice, specie, rasă, sex, vârstă și categorie de producție.

Deținătorilor de animale le este interzis să aplice tratamente rele, precum lovirea, schingiuirea și alte asemenea cruzimi, prin rău tratament înțelegându-se comportamentul brutal, abuzul în utilizarea animalelor, maltratarea și supunerea animalelor la eforturi inutile, precum și neasigurarea condițiilor minime necesare vieții și bunăstării acestora. în sensul prezentei legi, prin cruzime față de animale se înțelege omorârea animalelor, din perversitate, precum și prin practicarea tirului pe animale domestice sau captive, organizarea""de"lupte Intre" animale sau cu animale, folosirea de animale vii pentru dresajul câinilor sau pentru a le controla agresivitatea, folosirea de animale pentru expoziții, publicitate, realizare de filme sau în scopuri asemănătoare, dacă aceste activități le provoacă acestora suferințe fizice și psihice, afecțiuni sau răniri, abandonarea unui animal a cărui existență depinde de îngrijirea omului și administrarea de substanțe destinate stimulării capacităților fizice ale animalelor întimpul competițiilor sportive, sub forma dopajului.

Referitor la protecția animalelor în abatoare legislația prevede obligativitatea minimizării suferinței animalelor în timpul proceselor de presacrificare (transport, cazare, contenționare) și sacrificare, luându-se în considerare toți factorii de natură să provoace frică, stres și durere inutilă. Sunt interzise metodele de contenționare cauzatoare de stres și suferință cum ar fi suspendarea sau ridicarea animalelor de picioare sau labe, utilizarea inadecvată a echipamentului de asomare, ruperea picioarelor, tăierea tendoanelor picioarelor sau sângerarea animalelor în scopul imobilizării lor. Metodele de sacrificare cu separarea creierului, prin străpungerea orbitelor sau a craniului nu sunt acceptate la nicio specie.

Conform opiniei enunțate de către Mike Rad/ord /91/, din punct de vedere etic, sacrificarea unui animal implică patru etape de analiză, dintre care două comportă decizii de natură științifică, iar celelalte două sunt decizii etice. Prima etapă este să se stabilească dacă există suferință. Dacă starea de suferință se confirmă, în cea de-a doua etapă se impune să se stabilească dacă suferința a fost necesară (inevitabilă) sau nu. într-o a treia etapă de analiză se caută răspunsul la întrebarea dacă o persoană competentă și sensibilă ar putea tolera starea de suferință provocată animalului în timpul sacrificării. în funcție de răspunsul dat la această întrebare, a patra etapă stabilește caracterul etic sau neetic al sacrificării.

3.2.1.2. Protecția animalelor sălbatice

Numeroasele specii de animale sălbatice sunt o componentă de neînlocuit a biosferei, conservarea acestora fiind de maximă importanță pentru întreaga umanitate. Conform opiniei specialiștilor, peste 650 de specii de animale sunt în pericol de dispariție până la sfârșitul acestui secol /34/. Utilizarea conștientă și rațională a resurselor Pământului in vederea păstrării "acestora pentru generațiile viitoare și conservarea diversității biologice este o obligație morală a omenirii. Este vitală anticiparea, prevenirea și eliminarea cauzelor care determină reduceri semnificative sau pierderea diversității biologice.

Din punctul de vedere al mediului înconjurător, ecologic, genetic, științific, estetic, recreațional, cultural, educațional, social și economic, animalele sălbatice constituie o importantă valoare. Gestionarea și conservarea efectivă a speciilor de animale sălbatice necesită acțiunea concertată a tuturor statelor în interiorul granițelor de sub jurisdicția lor, unde astfel de specii își petrec orice parte a ciclului lor de viață.

In lumina acestor principii, numeroase state din întreaga lume au semnat Convenții pentru protejarea faunei sălbatice și a habitatelor naturale. România este semnatară a Convenției privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice /148/, a Convenției privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa /151/, a Convenției privind diversitatea biologică /147, 152/ și a Convenției privind comerțul internațional cu specii sălbatice de faună și floră pe cale de dispariție 11531.

Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa a fost semnată la Berna la 19 septembrie 1979 și a fost ratificată de România prin Legea nr. 13 din 11 martie 1993 /151/.

Această convenție are ca obiect asigurarea conservării florei și faunei sălbatice și habitatelor lor naturale, în special a speciilor și habitatelor a căror conservare necesită cooperarea mai multor state, și promovarea unei astfel de cooperări.

Fiecare parte contractantă se obligă să ia toate măsurile necesare pentru punerea în aplicare a politicilor naționale de conservare a florei și faunei sălbatice și habitatelor naturale, acordând o atenție deosebită speciilor amenințate cu nimicirea și vulnerabile, mai ales speciilor endemice și habitatelor amenințate.

Părțile contractante se angajează să-și coordoneze eforturile în funcție de necesități pentru protejarea habitatelor naturale luând măsurile legislative și administrative adecvate și necesare pentru a asigura conservarea, în special, a

speciilor de faună sălbatică strict protejată. în vederea asigurării protecției speciilor de animale sălbatice, prevederile legislative interzic în mod expres:

a) orice formă de capturare intenționată, de deținere și de ucidere intenționată;

b) degradarea sau distrugerea intenționată a locurilor de reproducere sau a zonelor de repaus;

––- c) perturbarea intenționată a faunei sălbatice, mai ales tri "perioadă de

reproducere, de dependență și de hibernare în așa fel încât perturbarea să aibă un efect semnificativ;

d) distrugerea sau culegerea intenționată a ouălor în natură sau deținerea lor, chiar goale;

e) deținerea sau comercializarea internă a acestor animale vii sau moarte, inclusiv a animalelor naturalizate, și a oricărei părți sau produs al lor, ușor identificabil, obținut din animal.

Convenția privind diversitatea biologică, semnată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992 a fost ratificată de România prin Legea nr. 58 din 13 iulie 1994 /152/.

Obiectivele acestei convenții sunt conservarea diversității biologice, utilizarea durabilă a componentelor sale și împărțirea corectă și echitabilă a beneficiilor ce rezultă din utilizarea resurselor genetice, inclusiv prin accesul corespunzător la resursele genetice și prin transferul adecvat de tehnologii pertinente. în vederea atingerii acestor obiective s-au impus următoarele măsuri obligatorii pentru toate statele semnatare:

a) stabilirea un sistem de zone protejate sau zone unde sunt necesare măsuri speciale pentru conservarea diversității biologice;

b) elaborarea de linii directoare pentru selectarea, stabilirea și administrarea zonelor protejate sau a zonelor unde trebuie luate măsuri speciale pentru conservarea diversității biologice;

c) reglementarea sau administrarea resursele biologice importante pentru conservarea diversității biologice, în interiorul sau în afara zonelor protejate, pentru a le asigura conservarea și utilizarea durabilă;

d) promovarea protecției ecosistemelor, habitatelor naturale și menținerea populațiilor viabile de specii în mediul natural;

e) promovarea dezvoltării durabile și ecologic raționale în zonele adiacente zonelor protejate, în vederea asigurării unei protecții sporite a acestor zone;

f) refacerea și reconstruirea ecosistemele degradate;

g) stabilirea de mijloace de reglementare, administrare sau control al riscurilor legate de utilizarea și eliberarea de organisme vii și modificate,

rezultate din biotehnologie, care ar putea avea impact negativ asupra mediului și care ar putea afecta conservarea și utilizarea durabilă a diversității biologice, luând în considerare și riscurile asupra sănătății umane; h) prevenirea introducerii, controlul sau eradicarea speciilor străine care amenință ecosisteme, habitate sau alte specii;

Convenția privind comerțul internațional cu specii sălbatice de faună și floră pe cale de dispariție, adoptată la Washington la 3 martie 1973," ratificată (ie România prin Legea nr. 69 din 15 iulie 1994 11531, impune o serie de reglementări având ca scop împiedicarea, restrângerea sau controlul comerțului cu specii sălbatice de faună și floră amenințate cu dispariția sau care sunt sau ar putea fi afectate de comerț.

Adunarea Generală a Națiunilor Unite a elaborat Convenția privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice, adoptata la Bonn la 23 iunie 1979 și ratificată de România prin Legea nr. 13 din 8 ianuarie 1998 /154/. în conformitate cu această convenție, părțile semnatare se obligă:

a) să conserve și să refacă acele habitate ale speciei care sunt importante pentru eliminarea pericolului de dispariție a speciei;

b) să prevină, să elimine, să atenueze sau să minimalizeze, după caz, efectele negative ale activităților sau obstacolelor care stânjenesc sau împiedică în mod serios migrația speciilor;

Obiectul fiecărui acord este acela de refacere sau de menținere a stării de conservare a speciei migratoare respective.

în temeiul Convențiilor la care România este parte, a fost emis Ordinul Ministrului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului nr. 201 din 14 martie 1997 pentru aprobarea procedurii de autorizare a activităților de recoltare, capturare și achiziție a plantelor și animalelor din flora și fauna sălbatică, de pe teritoriul țării, în scopul comercializării pe piața internă sau la export 11631.

în conformitate cu dispozițiile acestui ordin, activitățile de capturare și/sau de achiziție a animalelor din fauna sălbatică, terestră și acvatică, sau a unor părți sau produse ale acestora, în scopul comercializării pe piața internă sau la export sau capturarea unor specii de animale sălbatice din fauna autohtonă în vederea creșterii în captivitate se pot organiza și desfășura numai condiționat de eliberarea autorizației de mediu emisă de către Agenția de Protecție a Mediului.

Organizarea și desfășurarea activităților de vânătoare este condiționată de eliberarea autorizației de mediu, în limita cotelor aprobate de Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului pentru sezonul de vânătoare.

Ordinul nr. 201/1997 interzice:

a) capturarea, achiziția și comercializarea animalelor sălbatice sau a unor părți ori produse ale acestora Ia vârste, dimensiuni, perioade de creștere, de dezvoltare și de reproducere prohibite;

b) capturarea, achiziția și comercializarea animalelor declarate monumente ale naturii, a celor rare sau aflate în pericol de dispariție, precum și a speciilor de animale sălbatice cu regim special de" protecție;

c) capturarea oricăror animale sălbatice din zonele declarate rezervații naturale, rezervații științifice și din zonele cu regim de protecție ecologică integrală din ariile naturale protejate.

3.2.1.3. Protecția animalelor sălbatice aflate în captivitate

In protejarea speciilor de animale sălbatice un rol important revine și grădinilor zoologice. Alături de rezervații, acestea devin adeseori un refugiu unde oamenii de știință caută să salveze specii de viețuitoare amenințate cu dispariția și unde omul societății industrializate caută să refacă străvechea legătură cu mediul său natural.

Conform Constituției Asociației Europene a Grădinilor Zoologice și Acvariilor (European Association of Zoos and Aqvaria – EAZA), "grădinile zoologice sunt unități permanente, deschise și administrate pentru public, cu scopul de a promova conservarea naturii și pentru a asigura educarea, informarea și recreerea publicului, prin prezentarea și conservarea vieții animalelor sălbatice". Vizita la o grădină zoologică oferă prilejul cunoașterii unui număr mare de specii de animale sălbatice, iar eficiența acestei cunoașteri directe, pe viu, este net superioară față de alte forme de cunoaștere. Fiind însoțită de o puternică încărcătură afectivă, observarea animalelor într-o grădină zoologică se imprimă profund în conștiința copiilor mai ales, familiarizându-i cu minunata varietate a lumii animale. Grădinile zoologice trebuie să contribuie mai ales la protejarea unor specii rare, amenințate cu dispariția, prin instituirea de arii protejate și alte măsuri, inclusiv de reproducere asistată, în cadrul unor programe de interes internațional /34/.

Cercetarea științifică din cadrul grădinilor zoologice este în strânsă legătură cu conservarea biodiversității, dar pe lângă acest scop principal, ea are și rolul de a înțelege mai bine necesitățile animalelor în captivitate, de a observa particularitățile comportamentale ale unor specii, de a face studii de anatomie, fiziologie și patologie comparată. Pe lângă numeroase grădini zoologice,

funcționează centre sau institute de cercetare de biologie comparată și mai ales de etologie.

în Europa, prima grădină zoologică destinată publicului larg a fost cea de la Viena, cunoscută sub denumirea de Menajeria de la Schonbrunn, înființată de împăratul Franz Iosef. Aceasta a fost deschisă pentru public în anul 1752.

în țara noastră, denumirea de grădină zoologică a fost atribuită pentru prima dată amenajărilor din Sibiu, efectuate"în anul 1929, în Zona Dumbrava. Deschisă inițial în București în anul 1959 sub denumirea de Colțului Zoologic Băneasa, abia în anul 1962, această instituție primește denumirea de „grădină zoologică" și este inclusă în Anuarul Internațional al Grădinilor Zoologice.

Pe lângă grădinile din Sibiu și București, în România mai există grădini zoologice în localitățile: Baia Mare, Bârlad, Brașov, Brăila, Buhuși, Caracal, Călărași, Craiova, Galați, Oradea, Pitești, Ploiești, Rădăuți, Reșița, Râmnicu-Vâlcea, Slatina, Târgoviște, Târgu-Mureș, Tecuci, Timișoara și Turda. Cele mai bine organizate sunt grădinile zoologice din București, Brașov, Sibiu, Târgoviște, Târgu-Mureș și Turda. Sediul național al Federației Grădinilor Zoologice din România se află la Târgoviște.

Pentru fauna acvatică există Acvariul din Constanța și Delfinariul din Mamaia, ambele fiind de mare interes științific cu un număr mare de vizitatori, mai ales în perioada estivală /34/.

Cadrul legislativ pentru înființarea și funcționarea grădinilor zoologice din România a fost creat de Legea nr. 191/2002 a grădinilor zoologice și acvariilor publice 11561, obiectul acestei legi fiind protejarea faunei sălbatice și conservarea biodiversității prin prevederea de măsuri pentru organizarea autorizării și inspectării grădinilor zoologice.

Instrucțiunile din 22 noiembrie 2004 privind autorizarea, inventarierea și înregistrarea grădinilor zoologice și acvariilor publice, aprobate prin Ordinul nr. 742 din 22 noiembrie 2004 11611, includ prevederi legislative menite să asigure protecția și bunăstarea animalelor sălbatice aflate în captivitate, precum și reglementări referitoare la activitățile de cercetare științifică din cadrul grădinilor zoologice desfășurate în scopul conservării biodiversității.

în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 742/2004, activitățile de cercetare științifică din cadrul grădinilor zoologice trebuie să fie în acord cu întreaga legislație în vigoare și trebuie să fie subiect al prevederilor etice.

în scopul asigurării protecției animalelor sălbatice, ordinul prevede obligativitatea ca grădinile zoologice și acvariile publice să achiziționeze numai animale născute și crescute în captivitate, care provin din alte grădini zoologice

sau instituții asemănătoare, evitând pe cât posibil capturarea animalelor sălbatice din natură.

Aspectele legate de posesia animalelor cu risc sau potențial periculoase sunt deosebit de importante pentru protecția și bunăstarea animalelor, deoarece acțiunile care urmează consecutiv evadării acestora pot avea ca rezultat rănirea sau chiar moartea animalelor pentru a proteja siguranța persoanelor. Ordinul prevede necesitate de a fi făcute toate eforturile pentru capturarea oricărui animal evadat, viu, în măsura în care acest lucru este rezonabil. Tehnicile de capturare și de transport trebuie să aibă în vedere temperamentul animalului și comportamentul de evadare pentru a minimiza rănirile, stricăciunile și disconfortul.

în capitolul VI.3. al Ordinului nr. 742/2004 sunt prevăzute cerințele privind protecția animalelor. Aceste cerințe fac referire la obligativitatea menținerii amplasamentelor, barierelor fizice, împrejmuirilor, uneltelor și echipamentelor într-o stare care să nu permită nicio posibilitate de rănire a animalelor, de îndepărtare sau rectificare imediată a oricărui defect care ar putea determina rănirea animalelor și de îndepărtare a oricăror materiale naturale (plante și produsele lor) sau nenaturale (substanțe chimice, vopsele,etc) care ar putea reprezenta un potențial risc toxic pentru animale.

Capitolul VI.5., cu subtitlul Asigurarea protecției față de teamă și stres, prevede ca factori provocatori de teamă sau stres manevrarea animalelor, care trebuie realizată cu grijă, ținându-se cont de bunăstarea lor, evitând disconfortul inutil, stresul sau producerea unui rău fizic și contactul fizic direct între animale și vizitatori, care trebuie să fie făcut doar pe scurte perioade de timp și în condiții care să corespundă bunăstării animalelor, fără să aibă ca urmare disconfortul acestora. Animalele nu trebuie provocate, iritate sau stimulate pentru a satisface curiozitatea sau plăcerea publicului. Animalele destinate reabilitării (ex. animale accidentate, epuizate fizic etc. aduse la gradina zoologică sau la acvariul public) nu trebuie expuse publicului, acest fapt cauzând stres și chiar putând compromite eventuala eliberare în natură. Animalele care pot interacționa în mod excesiv, stresant între ele nu trebuie ținute în amplasamente alăturate sau în imediata apropiere (ex. pradă – prădător, specii concurente etc).

Ordinul mai prevede verificarea de cel puțin doua ori pe zi a stării de sănătate și a comportamentului tuturor animalelor, orice animale care provoacă cauze de îngrijorare trebuind a fi evaluate atent, dacă ele sunt în mod nejustificat bolnave, rănite sau au un comportament schimbat nejustificat. Atunci când este necesar, trebuie să li se asigure imediat atenție și tratament.

Conducătorul instituției sau înlocuitorul acestuia trebuie să fie permanent disponibil pentru a lua decizii privind eutanasia animalelor bolnave, la indicația medicului veterinar și în urma consultării comitetului etic și a celorlalți specialiști din cadrul instituției.

Conform Ordinului nr. 742/2004, în scopul asigurării bunăstării animalelor se impune crearea condițiilor propice de exprimare a celor mai normale comportamente, încurajarea reproducerii în captivitate, acolo unde este potrivită, precum și realizarea tuturor factorilor de ambient, a facilităților de echipament, a condițiilor optime de hrănire și adăpare. La amenajarea amplasamentelor trebuie să se aibă în vedere habitatul natural al speciei și să se caute îndeplinirea necesităților fiziologice și psihologice ale animalului. Amplasamentele trebuie concepute astfel încât să permită animalelor să-și manifeste reacțiile normale de apărare și să respecte distanțele de "fugă" corespunzătoare.

Dacă un animal hibrid este transferat altei colecții, instituția primitoare trebuie să fie informată că animalul este hibrid. în aceasta situație, este obligatoriu ca animalul să fie sterilizat definitiv, înaintea transferului.

3.2.1.4. Protecția animalelor de companie și agrement

Datorită contactului mai strâns cu omul, animalele de companie și agrement au beneficiat aproape întotdeauna de îngrijire și supraveghere calitativ superioare față de celelalte animale domestice. în majoritatea țărilor civilizate au fost fondate încă din secolul trecut numeroase societăți și organizații care militează pentru ameliorarea condițiilor de viață și asigurarea protecției și bunăstării animalelor de companie. în încercarea de a-și lărgi sfera de activitate și de a influența protecția și bunăstarea tuturor animalelor, în anul 1981 acestea s-au unit sub egida Societății Globale pentru Protecția Animalelor (The World Society for the Protection of Animals – WSPA).

în România, animale de agrement sunt considerate pisicile, câinii, iepurii, hamsterii, păsările de colivie, reptilele, peștii de acvariu, etc. în țările Uniunii Europene și caii intră în această categorie, aceștia nefiind folosiți la muncă.

în anul 1987 a fost adoptată la Strasbourg Convenția Europeană pentru Protecția Animalelor de Companie și Agrement, ratificată și de România prin Legea nr. 60 / 2004 /184/. Convenția exprimă atât dezideratele de protecție a animalelor care trăiesc de milenii în asociere cu omul, cât și necesitatea aplicării

de măsuri pentru reducerea numărului acestor animale, într-un mod care să evite suferința, durerea și disconfortul.

Principiile de bază ale Convenției sunt:

a) Nimeni nu trebuie să cauzeze inutil durere, suferințe fizice sau psihice unui animal de companie.

b) Nimeni nu trebuie să abandoneze un animal de companie.

Potrivit Convenției, orice persoană care deține un animal de companie sau care are grijă de un animal de companie trebuie să fie responsabilă de sănătatea și bunăstarea acestuia.

Orice persoană care deține un animal de companie sau care se ocupă de acesta trebuie să-i asigure toate condițiile, îngrijirile și atenția, ținând cont de nevoile etologice, în funcție de specie și rasă, și în special trebuie să îi asigure hrană și apă în cantitate suficientă, să îi asigure posibilitatea de mișcare și să ia măsurile necesare pentru a nu lăsa animalele să devină libere.

Un animal nu poate fi deținut ca animal de companie dacă nu sunt îndeplinite condițiile enumerate sau animalul nu se poate adapta în captivitate, chiar dacă sunt îndeplinite toate celelalte condiții.

Niciun animal de companie nu poate să fie vândut persoanelor sub 16 ani fără consimțământul expres al părinților lor sau al altor persoane care exercită responsabilități parentale.

Niciun animal de companie nu trebuie să fie dresat prin metode care ar putea prejudicia sănătatea sau bunăstarea animalului și în special nu trebuie forțat să își depășească capacitatea naturală sau forța sa naturală, ori utilizând mijloace artificiale care provoacă răni sau dureri inutile. De asemenea, se interzice utilizarea mijloacelor artificiale de dresaj care provoacă răni sau dureri inutile, suferințe ori teamă.

Orice persoană care comercializează sau crește ori adăpostește în scopuri comerciale animale de companie sau care administrează un refugiu pentru animale trebuie să facă o declarație autorității competente în care trebuie să menționeze:

a) speciile animalelor de companie care sunt sau vor fi implicate;

b) persoana responsabilă și cunoștințele sale;

c) descrierea instalațiilor și echipamentelor care sunt sau vor fi utilizate. Activitățile menționate anterior nu pot fi exercitate decât dacă persoana

responsabilă posedă cunoștințele și aptitudinile necesare exercitării acestei activități, având fie o pregătire corespunzătoare, fie o experiență suficientă cu animalele de companie și dacă instalațiile și echipamentele utilizate pentru această activitate satisfac cerințele deținerii de animale. Având în vedere

considerente de natură morală, Convenția consideră că intervențiile chirurgicale necurative destinate modificării aspectului unui animal, sau alte intervenții lipsite de scop curativ, așa cum sunt codotomia, ablația ghearelor și a dinților, cuparea urechilor sau secționarea corzilor vocale ar trebui interzise, acceptând însă ca justificată intervenția chirurgicală necurativă în scopul împiedicării reproducției.

Intervențiile provocatoare de durere și suferință trebuie să fie efectuate numai sub anestezie și de către un medic veterinar sau sub controlul acestuia.

Numai medicul veterinar sau o altă persoană competentă poate să procedeze la sacrificarea unui animal de companie, excepție făcând cazurile de urgență când trebuie să se pună capăt suferințelor unui animal. Orice sacrificare trebuie să se facă cu minimum de suferință fizică și psihică. Metoda aleasă, exceptată în caz de urgență, trebuie fie să provoace o pierdere imediată a cunoștinței, urmată de moarte, fie să înceapă prin realizarea unei anestezii generale profunde, urmată de un procedeu care va cauza moartea cu certitudine. Sunt considerate metode de sacrificare inadmisibile, care trebuie să fie interzise înecul sau alte metode de asfixie, utilizarea otrăvurilor sau drogurilor ale căror dozaj și aplicare nu pot fi controlate, electrocutarea, mai ales dacă ea nu este precedată de pierderea imediată a cunoștinței.

Referitor la limitarea numărului de animale fără stăpân Convenția Europeană pentru Protecția Animalelor de Companie și Agrement admite aplicarea măsurilor legislative și/sau administrative necesare pentru reducerea numărului acestora prin metode care nu cauzează dureri, suferințe sau temeri evitabile și încurajază sterilizarea acstora în scopul reducerii reproducerii lor.

în conformitate cu prevederile Convenției, în România a fost adoptată Ordonanța de Urgență nr. 155/ 2001 11161 care reglementează condițiile și măsurile ce trebuie luate în vederea reducerii numărului de câini fără stăpân.

Astfel, consiliile locale ale unităților administrativ-teritoriale au obligația de a amenaja din fonduri proprii, adăposturi pentru câinii care circulă liberi, fără însoțitor, în locuri publice și de a asigura pentru aceștia asistență medicală veterinară.

Ordonanța prevede capturarea și transportarea animalelor în adăposturile serviciilor pentru gestionarea acestora, unde după examinarea lor de către medicul veterinar, câinii agresivi, bolnavi cronici și incurabili sunt supuși eutanasiei imediat. Eutanasia câinilor se va face numai de medicii veterinari care posedă atestatul de liberă practică eliberat de Colegiul medicilor veterinari. După expirarea termenului de cazare de maximum 7 zile, câinii care nu au fost revendicați sau adoptați vor fi de asemenea eutanasiați.

încredințarea câinilor revendicați sau ceruți spre adopție se face numai după ce aceștia au fost sterilizați, vaccinați antirabic, deparazitați și identificați. Revendicarea sau adopția câinilor de către solicitanți se face pe baza unei declarații-angajament, cu achitarea unei taxe care reprezintă cheltuielile medicale și de întreținere, al cărei cuantum se stabilește prin hotărâre a consiliului local.

Cadavrele animalelor eutanasiate sau colectate de pe străzi vor fi incinerate, interzicându-se folosirea lor pentru obținerea de piei, grăsimi, carne, făină proteică și alte produse.

Acțiunile de capturare, adăpostire, vaccinare, deparazitare, sterilizare, adopție și eutanasie se pot efectua și în prezența reprezentanților societăților de protecție a animalelor, în cazul în care aceștia solicită acest lucru, în baza unui program orar prestabilit.

Se interzice organizarea sau participarea la luptele cu câini și abandonarea sau inducerea de suferințe câinilor.

în vederea protejării persoanelor de atacurile unor câini din rase recunoscute drept agresive și periculoase, a fost adoptată Ordonanța de Urgență nr. 55 din 30 aprilie 2002 privind regimul de deținere al câinilor periculoși sau agresivi /178/. Prin câini agresivi se înțelege:

a) orice câine care, fără să fie provocat, mușcă sau atacă persoane ori animale domestice în locuri publice sau private;

b) orice câine care participă la lupte între câini sau care a fost antrenat în acest scop.

Nu intră în categoria câinilor agresivi:

a) orice câine care atacă sau mușcă o persoană care a pătruns fără drept, în orice mod, într-o proprietate privată sau publică protejată de acei câine;

b) orice câine folosit de unitățile de poliție, jandarmerie, de alte unități militare, de unitățile vamale sau de serviciile publice de securitate, protecție și pază, chiar daca, aflându-se în misiune, a atacat sau a mușcat o persoană.

Ordonanța încadrează câinii, rasial, în două categorii de periculozitate:

a) Categoria I: câinii de luptă și de atac, asimilați prin caracterele morfologice cu câinii din rasele Pit Bull, Boerbull, Bandog și metișii lor;

b) Categoria a Ii-a: câinii din rasele Staffordshire Bull Terrier, American Staffordshire Terrier, Tosa, Rottweiler, Dog Argentinian, Mastino Napolitano, Fila Brazileiro, Mastiff, Ciobănesc Caucazian, Cane Corso și metișii lor.

Ordonanța de Urgență nr. 55 din 30 aprilie 2002 privind regimul de deținere al câinilor periculoși sau agresivi nu face niciun fel de referire la protecția sau bunăstarea acestor animale, ci numai la obligațiile proprietarilor câinilor de respectare a unor dispoziții pe care ordonanța le prevede în scopul asigurării protecției persoanelor.

Deși din punct de vedere moral responsabilitatea selecției și antrenării acestor rase de câini îi revine omului, existența lor reprezintă un pericol social, motiv pentru care reglementările legale impun restricții severe față de aceste animale: sterilizarea obligatorie a câinilor din categoria I de periculozitate, interzicerea accesului în locurile publice, obligativitatea de a fi duși numai cu botniță și ținuți în zgardă și lesă sau ham de către proprietar ori de către deținătorul temporar pe drumurile publice sau pe căile de acces către acestea.

In afara folosirii ca și animale de companie, câinii au fost selectați și antrenați de către om să îndeplinească o largă varietate de servicii. în trecut, unele dintre aceste slujbe pentru câini implicau producerea de cruzimi considerabile. Există relatări conform cărora în Anglia secolelor XVIII și XIX folosirea pentru transport a săniilor trase de câini determina acestor animale răniri și suferințe extrem de grave, urme de labe însângerate putând fi văzute pe distanțe de 20 de mile /63/. Ca urmare a unor ample campanii duse de către Societatea Regală pentru Protecția Animalelor, în anul 1854 în Anglia a fost interzisă prin lege folosirea câinilor la transport.

Există în prezent întrebări morale despre folosirea câinilor de serviciu, dar cu excepția zonelor arctice unde viața câinilor este la fel de grea ca și a stăpânilor lor, majoritatea câinilor de serviciu beneficiază de un standard de bunăstare similar cu al celor de companie și mulți se bucură de o viață mai variată și mai activă.

în conformitate cu prevederile Legii nr. 205/2004 pentru protecția animalelor /161 /, animalele pot fi folosite în scop publicitar, în spectacole, expoziții, competiții sau alte manifestări similare numai dacă sănătatea și bunăstarea acestora nu sunt puse în pericol iar organizatorul asigură toate cerințele etologice, fiziologice și de comportament potrivit speciei de animal.

In cursul competițiilor sau cu alte ocazii este interzis să se administreze animalelor substanțe ori să fie supuse unor procedee pentru creșterea sau diminuarea nivelului natural al performanțelor. De asemenea, sunt interzise lovirea, schingiuirea și alte asemenea cruzimi, comportamentul brutal, abuzul în utilizarea animalelor, maltratarea și supunerea animalelor la eforturi inutile, precum și neasigurarea condițiilor minime necesare vieții și bunăstării acestora.

3.2.1.5. Protecția animalelor folosite în scop didactic

In numeroase școli și universități studenții se confruntă cu obligativitatea de a folosi în procesul de învățare metode ce produc suferința și moartea a numeroase animale (în special iepuri, hamsteri, broaște, șoareci, șobolani, etc), împotriva convingerilor lor etice. Folosirea acestor animale în scop didactic generează o problemă de natură etică, deoarece animalele sunt tratate ca materiale de unică folosință, manifestându-se asfel lipsă de respect față de viață. Se cunosc numeroase cazuri de renunțare la facultatea aleasă, deoarece programa nu asigura posibilitatea de a opta pentru o alternativă valabilă din punct de vedere pedagogic. Alți studenți renunță la atitudinea etică de la început și treptat se obișnuiesc cu sistemul de învățătură (mai ales de exersare a aptitudinilor chirurgicale), ceea ce va conduce la diminuarea responsabilității personale și a respectului față de viață. în acest mod se pierd repere etice valoroase și importante în interiorul științei /34/.

Practica a numeroase universități europene a dovedit că studenții pot să-și încheie cu succes studiile, fără a fi nevoiți să accepte violarea libertății lor de conștiință și fără a provoca suferința sau moartea unor animale.

Ca expresie a conștientizării studenților și a unor cadre didactice privind suferința inutilă a animalelor, în paralel cu dezvoltarea libertăților individuale în universități și a conturării normelor privind obiecțiunea de conștiință a apărut o organizație internațională alcătuită din studenți, profesori și diverși alți specialiști, care urmăresc ridicarea nivelul calitativ al procesului de învățământ prin eliminarea folosirii în cadrul acestuia a animalelor de experiență și înlocuirea acestora cu mijloace alternative, care s-au dovedit superioare, atât din punct de vedere etic, cât și pedagogic. Această organizație, numită inițial EuroNICHE (European Network of Individuals & Campaigns for Humane Education) s-a extins și în alte continente, motiv pentru care și-a schimbat denumirea în InterNICHE.

InterNICHE oferă sprijin practic profesorilor (de biologie, chirurgie, anatomie, fiziologie, toxicologie etc.) ajutându-i să înlocuiască experimentele pe animale și să dezvolte metodele alternative, pe care unii dintre ei deja le folosesc. In aceste condiții se oferă studenților posibilitatea să-și apere libertatea de conștiință și să pretindă un sistem de învățământ progresist, de cea mai înaltă calitate, bazat în primul rând pe respectul față de toate formele de viață.

Este de presupus că în deceniul următor se vor produce schimbări importante și în ce privește folosirea animalelor în procesul de învățare, atât în școli, cât și în universități. Există tendința de înlocuire a animalelor în procesul

didactic cu alte mijloace tehnice de înaltă eficiență, cum ar fi simularea pe computer și alte de mijloace alternative moderne.

în unele țări a fost perfecționată și legislația astfel încât să faciliteze libertatea de conștiință în acest domeniu. De exemplu, Parlamentul Republicii Italia a aprobat, la data de 12 octombrie 1993, Legea nr. 413, cu referire Ia normele obiecțiunii de conștiință, în care se precizează:

• la art. 1, cu referire la drepturi: Cetățenii care din motive de conștiință, în virtutea dreptului la libertatea de gândire, de conștiință și de credință, recunoscut de Declarația universală a drepturilor omului, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și de Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice, se opun violenței asupra tuturor ființelor vii, pot declara propria obiecțiune de conștiință față de orice act conex cu experimentarea pe animale…..;

• la art. 2, privind efectele declarației de obiecțiune de conștiință: Medicii cercetătorii și personalul sanitar, care au declarat propria obiecțiune de conștiință, nu sunt obligați să participe efectiv la intervențiile și experimentele directe pe animale…..;

• la art. 3, privind modalitățile de exercitare: Obiecțiunea de conștiință se declară în cererea de angajare sau de participare la concurs. Studenții trebuie să declare obiecțiunea de conștiință la începutul cursului șefului de lucrări de la catedra în cadrul căreia se pot desfășura intervenții și experimente pe animale……;

• la art. 4, cu referire la interdicția discriminării: Nimeni nu trebuie să sufere consecințe nefavorabile ca urmare a refuzului de a practica sau coopera la efectuarea experimentelor pe animale. Persoanele care — în sensul art. 1 – declară propria obiecțiune de conștiință, indiferent că sunt lucrători angajați publici sau privați, au dreptul de a fi destinați (în măsura dotărilor existente) unor activități diferite de cele care implică experimentarea pe animale, păstrându-și aceeași calificare și același salariu. In universități organele competente trebuie să decidă că prezența la orele de laborator în care se desfășoară experimente pe animale este facultativă. în scopul promovării examenului trebuie să fie activate modalități de predare care nu implică intervenții sau experimente pe animale……/34/.

3.2.1.6. Protecția animalelor de laborator

Dacă din punct de vedere tehnico-științific experimentarea pe animale este motivată de asigurarea relevanței și validității testelor în conformitate cu normele internaționale de standardizare biologică, punctul de vedere etic, ce include atât aspectele ecologice cu privire la protecția mediilor naturale și a biodiversității cât și punctul de vedere economic de limitare a experimentelor argumentat de costurile acestora relevă cu prioritate necesitatea morală de reducere a suferinței animalelor în acord cu demnitatea umană.

Oamenii aplică multe și diferite principii etice interacțiunii cu animalele. Un progres semnificativ în domeniul eticii animale a fost convingerea publicului și a membrilor comunității de cercetare biomedicală că animalelor folosite în experimente trebuie să li se asigure medii de viață mai complexe și experiențe psihologice pozitive /98/. Acest punct de vedere este de dată recentă și nu este încă aplicat tuturor speciilor, majoritatea oamenilor având convingerea că obligația etică primară față de toate animalele este aceea de a nu le cauza suferință inutilă sau nejustificată /li9/. Cele mai multe legi privind utilizarea animalelor (statute anti-cruzime, legi pentru sacrificare cu minimum de suferințe, legi și regulamente privind experimentarea pe animale) solicită ca animalelor folosite în scopuri legitime să nu li se cauzeze durere dacă este posibil, iar în cazul în care unele dureri sunt inevitabile, să nu li se provoace dureri inutile. Punctul de vedere potrivit căruia capacitatea animalelor de a simți durere este sursa primară a obligațiilor noastre etice față de ele a fost argumentat de către Jeremy Bentham, filozoful afirmând și faptul că nu există implicații de natură etică în cazul în care un animal folosit în experimente sau crescut în acest scop nu simte durere, stres sau disconfort /l 19/. Acest argument este în prezent acceptat pe scară largă, atât de către public, cât și de către oamenii de știință.

Faptul că animalele pot simți durerea rezidă din însăși folosirea acestora în studiul durerii ca modele pentru durerea umană. Dacă acest lucru nu ar fi o certitudine, respectivul studiu ar fi fără obiect. Tannenbaum /li9/ consideră că durerea nu este doar expresia unui rău, ci este un rău prin ea însăși, pentru simplul fapt că este simțită. Deși durerea este uneori benefică, atunci când semnalează o problemă cum este o rană sau o boală, experiența durerii rămâne însă neplăcută, motiv pentru care, atât oamenii cât și animalele o evită.

Câteva principii importante derivă din ideea că durerea este un rău prin ea însăși:

Principiul egalității stipulează că o anumită durată sau intensitate a durerii este negativă în mod egal pentru orice ființă care o simte, fie ea om sau animal.

Principiul justificării, pornind de la faptul că durerea este negativă, stipulează că oricine provoacă durere unei ființe trebuie să justifice necesitatea unei asemenea acțiuni și deci oricine provoacă o durere inutilă sau nejustificată unui animal folosit în experimente, procedează în mod contrar eticii.

Principiul valorii ia în considerare faptul că provocarea unei dureri intense unui animal trebuie să fie suficient de motivată, comparativ cu o durere mai puțin intensă, astfel, intensitatea durerii trebuie să fie motivată de importanța rezultatului unui experiment. Cu toate că rezultatele unui experiment sunt adesea imprevizibile, acelea care provoacă durere animalelor trebuie să se bazeze pe cunoaștere științifică aprofundată și să folosească tehnici științifice adecvate.

Principiul minimizării, care este cel mai frecvent regăsit în legislația și regulamentele privind experimentarea pe animale, presupune minimizarea durerii suferite de animalele pe care se experimentează și chiar dacă suferința este justificată, acest principiu solicită, dacă este posibil, să nu fie provocată nicio durere, fiindcă nicio durere nu poate fi cea mai mică, atâta timp cât ea există /l 19/.

Cea mai serioasă problemă de estimare precisă și minimizare a durerii la animale rezultă din însuși faptul că animalele nu pot să vorbească despre durerea lor /li 9/. Mecanismele generale ale stresului și ale durerii cunoscute până în prezent, se opresc la a ști cum să se detecteze stresul sau o durere la animalele supuse unui experiment. La om, durerea resimțită de un pacient poate fi descrisă verbal. Chestionarele, cum este chestionarul durerii al lui McGill sunt cunoscute pentru aprecierea durerii; analogiile instrumentate de această descriere prin cuvinte, ca trasarea unei linii sau presarea pe un obiect, sunt folosite în mod egal. Aceste mecanisme nu sunt înțelese la animale. Observarea efectelor antalgice aduc, de regulă, elemente de validare a indicatorilor de durere la animale. Mai multe grile de observație au fost propuse, fiind adaptate la animalele de laborator. Aceste grile răspund la observarea atitudinii sau comportamentelor neobișnuite și la modificările imputabile activării sistemului nervos simpatic.

Este necesară cunoașterea bună a unui animal pentru a detecta starea dureroasă. Este foarte probabil ca unele semne descrise la animalele de laborator sa poată fi folosite la animalele de fermă. O grilă de observare a animalelor de fermă poate fi formulată la sfârșitul unei cunoașteri empirice și a unei confirmări bazate pe utilizarea analgezicelor 12, 104/.

Se estimează că, în întreaga lume, 200 de milioane de animale sunt supuse anual unor experimente de laborator, multe dintre acestea provocând durere și

disconfort animalelor și neaducând absolut niciun beneficiu ființelor umane. Aceste realități au determinat regândirea relației omului cu animalele.

Pentru înlăturarea pozițiilor extremiste și așezarea pe baze noi, științifice și etice, a dezideratelor cu privire la experimentarea pe animale, la Congresul Internațional de Standardizare Biologică de la San Antonio (Texas, 1979) s-a convenit acceptarea conceptului celor trei R (sau 3RJ, formulat inițial de Russel și Burch /102/ în 1959 și dezvoltat ulterior sub egida O.M.S. și a altor organisme internaționale. Această manifestare științifică internațională a marcat și reflectat schimbarea opticii în lumea științifică cu privire la utilizarea animalelor de laborator, prin includerea considerentelor umanitare în programul Congresului și prin unanimitatea luărilor de poziție în sprijinul conceptului celor 3R /34/. Protecția animalelor folosite în experimentare nu se referă numai la condiționarea și manipularea propriu-zisă pe timpul experimentării, ci și la condițiile de întreținere a animalelor în crescătorii, care trebuie să corespundă cerințelor fiziologice specifice raselor și categoriilor de vârstă, așa cum este prevăzut și în Directiva nr. 86/609/EEC /188/.

Cele trei principii, numite în limba engleză, sunt următoarele:

• Reduction, cu semnificația de reducere a numărului de animale implicate în experimentele justificate până la limita care permite asigurarea statistică și de evitare sau chiar de eliminare a experimentelor care au o utilitate îndoielnică pentru binele oamenilor și progresul cunoașterii;

• Replacement, cu înțelesul de înlocuire a metodelor de testare pe animale cu alte metode fizico-chimice sau biologice (serologice, imunoenzimatice sau pe culturi de celule), în toate situațiile când astfel de metode satisfac cerințele impuse, acestea putând avea și avantajul preciziei sau al eliminării variabilității biologice. în experimentele în care animalele nu pot fi deocamdată înlocuite cu alte teste, se recomandă înlocuirea animalelor superioare, în special a primatelor, a câinilor și pisicilor cu vertebrate inferioare sau, dacă se poate, cu nevertebrate. Russel și Burch 11021 au deosebit două forme ale acestui termen; înlocuirea relativă, în care animalele sunt necesare experimentului dar nu sunt atât de expuse la stres și înlocuirea absolută, în care animalele nu sunt deloc necesare pentru desfășurarea experimentului;

• Refinement, cu sensul de perfecționare a metodelor biologice folosite, de umanizare a tehnicilor de experimentare, pentru diminuarea sau eliminarea suferinței, în primul rând în scopul promovării unei atitudini umane față de ființele pe care se experimentează și în al doilea rând în beneficiul condițiilor psiho-somatice de experimentare.

în concepția O.M.S. și a altor organizații internaționale care au acceptat principiile celor 3R, acestea trebuie aplicate în bloc, ele fiind inseparabile în practica experimentală. Numeroase convenții internaționale au scos în evidență responsabilitatea morală a conducătorilor de proiecte de cercetare și a conducerii instituțiilor de cercetare privitor la cunoașterea și respectarea principiilor celor 3R, care tind să devină principii internaționale, din moment ce acordarea oricărui sprijin internațional și mai ales din partea organismelor O.N.U., O.M.S. și U.N.E.S.C.O. este condiționată de respectarea normelor ecologice și a celor privind protecția mediului și a animalelor de toate categoriile /15/.

Referitor la cadrul juridic și organizatoric, deși s-a ajuns la un consens de acceptare a liniei celor 3R în ceea ce privește principiile de bază, în practică se constată întârzieri importante sub aspect legislativ, mai ales în țările în curs de dezvoltare /26/.

Chiar și în țările dezvoltate, problemele sunt soluționate în mod diferit. în unele țări protecția animalelor se realizează prin intermediul reglementărilor juridice care prevăd măsuri de reprimare a manifestărilor de cruzime față de animale. Responsabilitatea privind protecția animalelor în cursul experimentării revine unor comitete de bioetică și instituțiilor care organizează activitatea de cercetare științifică sau care desfășoară experimente pe animale IIAl.

Convenția europeană pentru protecția animalelor vertebrate folosite în scopuri experimentale și alte scopuri științifice /150, 183/ reglementează utilizarea animalelor în experimente, precizând scopurile pentru care un animal poate fi folosit experimental: evitarea sau prevenirea bolilor sau a altor anormalități sau a efectelor lor la om, animale vertebrate și nevertebrate sau plante, inclusiv producerea, testarea calității, a eficacității și siguranței medicamentelor, substanțelor sau produselor; diagnosticul sau tratamentul bolilor sau a altor anormalități sau a efectelor lor la om, animale vertebrate și nevertebrate sau plante; descoperirea, evaluarea, reglarea sau modificarea condițiilor fiziologice la om, animale vertebrate și nevertebrate sau plante; protecția mediului; cercetarea științifică; educație și învățământ sau cercetări juridice.

Convenția precizează obligativitatea asigurării unui adăpost, unui mediu potrivit nevoilor animalului, a unei minime posibilități de mișcare, a hranei, apei și îngrijirii, potrivite sănătății și bunăstării sale. Orice restricție a posibilității de satisfacere a nevoilor fiziologice și etologice trebuie să fie limitată la minimum. Condițiile de mediu în care sunt crescute, ținute sau folosite animalele trebuie să fie verificate zilnic. Bunăstarea și sănătatea animalelor trebuie urmărite suficient de îndeaproape și de frecvent pentru a împiedica durerea și suferința evitabilă.

Când un experiment trebuie să aibă loc, alegerea speciilor trebuie să se facă cu grijă și, acolo unde se cere, să se explice acest lucru autorității responsabile. într-o alegere a procedurilor trebuie selectate acelea care folosesc numărul minim de animale, cauzează cea mai puțină suferință, durere sau stres și care sunt cele mai probabile să ofere rezultate satisfăcătoare.

Pe cât posibil, pe tot parcursul experimentului orice procedură va fi executată sub anestezie generală sau locală sau analgezie sau alte metode destinate a elimina durerea, suferința și stresul, excepții constituind doar situațiile în care durerea provocată de experiment este de mai mică intensitate decât aceea provocată de anestezie sau analgezie sau în care folosirea anesteziei sau analgeziei este incompatibilă cu experimentul. In asemenea caz, trebuie luate măsuri legislative și administrative pentru ca un asemennea experiment să nu aibă loc inutil.

Convenția prevede ca la sfârșitul experimentului să se decidă dacă animalul va fi ținut în viață sau ucis printr-o metodă care să implice minimum de suferință. Un animal nu trebuie ținut în viață chiar dacă sănătatea sa ar reveni la normal dacă este probabil să resimtă durere sau stres de durată. Această decizie trebuie luată de către o persoană competentă, de regulă un medic veterinar sau persoana care este responsabilă de experiment.

în cazul în care, la sfârșitul experimentului, animalul este ținut în viață, trebuie să beneficieze de îngrijiri potrivite cu starea sănătății sale, fiind pus sub supravegherea unui medic veterinar sau a altei persoane competente.

Prevederile juridice interzic folosirea repetată a unui animal într-un experiment cauzator de durere și suferințe intense, indiferent dacă a fost sau nu anesteziat sau analgetizat, dacă starea sa de sănătate și bunăstarea nu au revenit la normal și dacă următorul experiment este unul în care animalul nu este anesteziat sau anestezia nu este menținută până când animalul este mort.

Animalele din speciile: șoarece (Mus musculus), șobolan (Rattus norvegicus), porc de Guineea (Cavia porcellus), hamster auriu (Mesocricetus auratus) iepure (Oryctolagus cuniculus), câine (Caniș familiaris) pisică (Felis catus) prepeliță (Coturnix coturnix) destinate folosirii în experimente trebuie să fie achiziționate numai de la crescătorii. Animalele fără stăpân dintr-o specie domestică nu trebuie să fie folosite în experimente.

Ordonanța nr. 37/2002 pentru protecția animalelor folosite în scopuri științifice sau în alte scopuri experimentale 1111/ reprezintă transpunerea în legislația națională a prevederilor Convenției europene pentru protecția animalelor vertebrate folosite în scopuri experimentale și alte scopuri științifice. Față de reglementările prevăzute în textul Convenției, Ordonanța nr.

37/2002 desemnează Agenția Națională Sanitară Veterinară drept autoritatea competentă în emiterea avizului consultativ privind necesitatea experimentului și a metodelor folosite. Când se preconizează folosirea unui animal în experimente în care va suferi sau ar putea suferi dureri mari care se pot prelungi, experimentul trebuie să aibă autorizație specială, foarte bine justificată. Această . autorizație nu va fi eliberată în cazul în care experimentul nu prezintă o importanță majoră pentru nevoile esențiale ale omului sau animalelor.

De asemenea, Ordonanța stipulează interdicția utilizării animalelor sălbatice în experimente, precizând ca excepții de la aceasta numai condițiile în care experimentele au ca obiectiv cercetarea în scopul stabilirii măsurilor adecvate pentru conservarea acestor specii, sau cercetări biomedicale foarte importante, în care speciile respective se dovedesc a fi singurele care corespund acelor scopuri experimentale.

Capitolul IV din Ordonanță conține prevederi legislative referitoare la obligativitatea asigurării protecției și bunăstării animalelor destinate experimentării în unitățile de creștere, de furnizare, de folosire și de organizare a experimentelor, precum și reglementări privitoare la evitarea repetării inutile a experimentelor ce au același scop, ori de câte ori se consideră oportun, fiind recunoscute și luate în considerare rezultatele deja obținute în experimentele ce au fost desfășurate în alte state, cu condiția ca procedurile folosite să fie identice sau similare, cu excepția cazurilor în care sunt necesare teste suplimentare pentru protecția sănătății publice.

Capitolul V &\ Ordonanței nr. 37/2002 prevede sancțiunile ce pot fi aplicate în caz de nerespecare a prevederilor conținute în capitolele I – IV. în conformitate cu prevederile capitolului V, cauzarea de durere, suferință, anxietate sau invaliditate săvârșită de către folositor în afara obligațiilor asumate de acesta la avizarea experimentelor și încălcarea prevederilor instrucțiunilor pentru adăpostirea și îngrijirea animalelor de experiență, constituie contravenții care se sancționează cu amendă și cărora le sunt aplicabile dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 1X151 privind regimul juridic al contravențiilor.

Legea 205 / 2004 privind protecția animalelor /\6\l prevede că animalele folosite în scopuri științifice sunt supuse unor reguli de protecție specifice, fără a li se provoca suferințe inutile și precizează scopurile în care se admite experimentarea pe animale: cercetare științifică, diagnosticarea de boli, producerea unor medicamente sau produse biologice, precum și în alte scopuri similare, atunci când obiectivul activității nu poate fi atins prin alte metode ce nu implică folosirea animalelor.

O potențială problemă etică este generată de faptul că folosirea unor tehnici de modificare genetică afectează animalele prin modificarea biologiei acestora. Cei care lucrează cu animalele modificate genetic ar trebui să fie capabili să evalueze bunăstarea acestora și să poată determina cerințele fiziologice, psihologice și de comportament ale acestor animale în scopul asigurării protecției lor /24/. Legislația existentă referitoare la asigurarea bunăstării și protecției față de cruzime este la modul general, neexistând legislație specifică, adecvată pentru animale modificate genetic. Crearea de către om a animalelor modificate genetic implică atât recunoașterea unor datorii morale față acestea, cât și necesitatea unor reglementări legislative. Legislația ar trebui să stipuleze că niciun animal modificat genetic nu ar trebui folosit în scop comercial fără a se fi făcut în prealabil studii asupra bunăstării sale în decurs de cel puțin două generații /21, 24/. Decizia de a folosi un animal modificat genetic ar trebui să depindă de existența unui beneficiu net pentru bunăstarea tuturor animalelor, inclusiv pentru bunăstarea omului.

4. BUNĂSTAREA ANIMALELOR DIN PERSPECTIVA ETICA 4.1. Definire și domeniu de cuprindere

Conceptul de bunăstare este dificil de definit și în acest sens au existat numeroase dezbateri. Există mai multe definiții pentru bunăstarea animalelor, unele fiind de tip lexical, iar altele de tip normativ.

O definiție de tip lexical a fost propusă de Lorz, citat de Verhoog 1121, 128/: „bunăstarea este o stare de armonie fizică și psihologică între organism și mediul înconjurător".

Vingerling /130/ definește bunăstarea ca fiind o caracteristică proprie animalului mai degrabă decât ceva conferit de către om, această caracteristică fiind aplicabilă atât individului cât și speciei. Potrivit opiniei acestui autor, bunăstarea este în aceeași măsură atât un atribut al speciilor de animale de fermă, cât și al celor sălbatice, al animalelor aflate în captivitate, al celor favorite sau al celor de laborator, întrucât toate aceste categorii sunt influențate de activitatea omului. Acest gen de definiții sunt aproape lipsite de conținut, dar mai ales inaplicabile în situații concrete. Definirea trebuie să facă referire la o caracteristică a animalului măsurabilă în asemenea fel încât măsurătorile științifice să poată fi separate clar de judecata morală /18/.

Declarația Universală privind Bunăstarea Animalelor 11391, elaborată și susținută de către Societatea Mondială pentru Protecția Animalelor, definește bunăstarea prin: Gradul (măsura) în care sunt întrunite cerințele fizice, comportamentale și psihologice ale animalului. In cadrul aceleași Declarații, se prezintă, pentru animalele dependente de om, cele cinci libertăți, care trebuie să fie asigurate concomitent:

a) freedom from hunger and thirst;

b) freedom from discomfort;

c) freedom from pain, injury and disease;

d) freedom from fear and distress;

e) freedom to express normal behaviour.

Termenul bunăstare este folosit în Convenția Europeană pentru protecția animalelor de fermă. în articolele acestei convenții și în recomandări s-a stipulat clar că bunăstarea este influențată de oferirea adecvată a hranei, apei, îngrijirii, libertății de mișcare, spațiului, temperaturii, ventilației, etc în concordanță cu nevoile animalului. în primele recomandări din această convenție existau unele ambiguități în ceea ce privește înțelesul exact al bunăstării și relevanța sa pentru sănătate. Totuși, în ultimele recomandări, precum acelea referitoare la

bunăstarea porcilor, există o folosire mai modernă a termenului bunăstare, ca de exemplu acolo unde se face referire la „ cerințe pentru bunăstare bună, inclusiv o sănătate bună ". Se fac de asemenea referiri la sentimentele animalelor, ca de pildă referirile la uciderea de urgență a animalelor, care trebuie făcută fără a cauza suferință inutilă, agitație sau altă formă de stres /122/.

O altă definiție, tot mai larg acceptată, este aceea a profesorului D. M. Broom 1221, aceasta fiind însușită și de către Eurogrupul de pe lângă Consiliul Europei: bunăstarea reprezintă starea individului cu referire la încercarea acestuia de a se acomoda mediului în care se află.

în unele cazuri, animalele sunt capabile să se adapteze la schimbările care au loc în mediul înconjurător prin modificări fiziologice și de comportament. Problemele de bunăstare apar atunci când condițiile de mediu sunt atât de improprii încât animalele nu se mai pot adapta cu succes /63/.

Făcându-se comparația între definițiile de tip lexical și conceptul normativ despre bunăstarea animalelor propus de către Broom, se poate ușor constata deosebirea de fond dintre acestea și mai ales deosebirea dintre bunăstarea omului și bunăstarea animalelor: la om bunăstarea semnifică o situație materială bună, prosperă, pe când bunăstarea la animale semnifică doar încercarea acestora de a se acomoda mediului, de a ierarhiza prioritățile și de a folosi energia disponibilă, în raport cu necesitățile.

Bunăstarea și conceptele înrudite sunt explicate în fiecare din relevantele rapoarte ale Comitetului Științific Veterinar și ale Comitetului Științific de Sănătate și Bunăstare Animală. Oamenii de știință care scriu despre bunăstare și evaluarea ei sunt de acord că bunăstarea se referă la animale, inclusiv oameni, dar nu la alte organisme sau obiecte neînsuflețite 1221.

Dawkins, citat de Teușdea 1X221, implică în definirea bunăstării animalelor simțurile subiective ale acestora, esența conceptului de bunăstare constituind-o absența suferinței. Dawkins admite că animalele de fermă, de companie, favorite, de laborator sau din grădinile zoologice pot avea o sănătate fizică perfectă, dar pot fi afectate sub raportul sănătății psihice, ca urmare a modului în care sunt tratate de om.

După Teușdea 11221, bunăstarea animalelor trebuie înțeleasă, așa cum sugerează definiția lui Broom, ca o noțiune complexă, care se referă la: sănătatea fizică și psihică, funcționarea fiziologică, dovada vătămării pe termen lung (injuriile) și simțirile.

Carpenter (1980), citat de Hubrecht 1631, definește bunăstarea drept gradul în care animalele se pot adapta fără suferință mediului lor de viață pregătit de către om.

Studiul bunăstării indivizilor este o disciplină științifică în care pot fi

folosite diverse măsurători drept indicatori de bunăstare. Pentru înțelegerea și

descrierea raporturilor pe care le poate avea animalul cu mediul său de viață,

trebui admise existența diferitelor grade de bunăstare: deplină, precară și

foarte precară.

De asemenea, există un acord potrivit căruia la evaluarea bunăstării eforturile trebuie făcute în vederea evaluării gradelor de suferință sau de fericire și prin extensie, la orice patologie cu consecințele ei. Unii autori /91/ pun accent mai mult sau chiar exclusiv pe senzații atunci când vine vorba de bunăstare, în timp ce alții se concentrează asupra aspectelor de sănătate 13Al. Dawkins și Fraser, citați de Broom 1231, susțin că ambele aspecte trebuie incluse. Bunăstarea este o caracteristică a unui individ la un anume moment și statusul individual poate fi evaluat în așa fel încât bunăstarea poate varia pe o scală de la foarte bună la foarte proastă.

Bunăstarea se ocupă deci de modul în care individul își parcurge viața și în virtutea acestei idei, bunăstarea animală trebuie percepută ca un proces continuu, evolutiv de adaptare, de satisfacere a cerințelor (necesităților) de apă, de hrană și de comportament.

4.2. Importanța bunăstării animalelor

Studiul bunăstării animalelor derivă din recunoașterea îndatoririlor morale ale omului față de animale.

Știința protecției și bunăstării animalelor, deși la începuturile sale, s-a conturat în ultimele două decenii, regăsindu-se la această dată tratată în două forme, respectiv ca disciplină de sine stătătoare, în cadrul programei de învățământ a multor facultăți de medicină veterinară din țările UE, și ca module mai mult sau mai puțin complete față de prima formă, incluse în alte discipline, în special în aceea de igienă veterinară, așa cum este și în România. Complexitatea și importanța problematicii abordate impune predarea ei într-o concepție unitară, racordată la standardele internaționale în domeniu /122/.

Știința protecției și bunăstării animalelor este o disciplină integrativă, care asigură înțelegerea superioară a interacțiunii dintre animale și mediul lor de viață, conținutul său având la bază atât date proprii, cât și informații furnizate de către alte ramuri ale științelor biologice, economice și juridice, și care dezvoltă metode ce pot asigura informații sigure și utile legate de nivelul de bunăstare al animalelor.

Conceptul de bunăstare trebuie să-și găsească aplicarea în proiectarea unor sisteme noi de creștere și exploatare a animalelor de fermă, în îmbunătățirea practicilor de manipulare, transport și sacrificare umanitară a acestora și în furnizarea de informații detaliate asupra modului în care se pot asigura condițiile cele mai bune de creștere a animalelor, potrivit nevoilor lor specifice, de așa manieră încât sintagma "from the stable to the table " să poată fi aplicată.

De asemenea, trebuie să asigure suportul științific în vederea elaborării și promulgării de acte normative pentru protecția animalelor de companie și favorite, animalelor din grădinile zoologice și animalelor sălbatice.

Bunăstarea animală este în prezent un concept mai precis iar cuantificarea sa în studii științifice corespunzătoare, semnifică faptul că publicul, fermierii și legiuitorii pot acționa în baza unor dovezi a căror calitate este în creștere.

Importanța asigurării bunăstării animalelor este motivată etic, politic și economic.

4.2.1. Motivația etică

Numeroase persoane consideră că etica reprezintă un mod de exprimare a unor sentimente și deoarece sentimentele nu pot fi justificate, rezultă că nici principiile etice nu pot fi justificate. Pe plan internațional, motivația etică a preocupărilor privind bunăstarea și protecția animalelor are o evoluție istorică îndelungată, dar sinuoasă și inegală, puternic corelată cu nivelul de dezvoltare economică și cu nivelul de civilizație. Motivația izvorăște din asemănările de ordin biologic dintre animalele superioare și oameni, atât sub aspect structural, morfologic, cât și sub aspect funcțional și comportamental 1621. Referitor la aspectele etice, Verhoog /128/ consideră că fiecare este îndreptățit să aibă o opinie, însă exprimarea opiniei despre bunăstarea animalelor ține de domeniul și competența oamenilor de știință. Tannenbaum l\ 19/ argumentează că bunăstarea este un concept în care valorile sunt implicate inextricabil, asfel încât este imposibil să se separe ceea ce implică etica de ceea ce nu implică. El a fost unul dintre primii autori care a respins ceea ce el numea modelul științific pur folosit de către majoritatea cercetătorilor în domeniul științelor animale, potrivit căruia omul de știință se poate debarasa de valorile care induc eroare în cercetarea bunăstării animalelor. Tannenbaum aduce critici acestui model, considerând că oamenii de știință se ocupă de bunăstarea animalelor numai dacă ei cred că această bunăstare trebuie respectată. Argumentele prezentate în sprijinul acestei

afirmații constau în faptul că stabilirea nivelului de bunăstare care trebuie asigurată animalelor este o decizie etică iar în alegerea acestui nivel, cercetătorii și oamenii de știință sunt influențați de factori externi. El dă ca exemplu faptul că etologii care avansează judecăți morale despre condițiile de creștere a animalelor în spații închise prezintă aceste argumente ca oameni de știință și nu în calitate de cetățeni, așa cum ar susține modelul științific pur.

Analizând nivelul până la care evaluarea bunăstării este dependentă de considerații etice, Tannenbaum /l 19/ decide că valorile etice și comparațiile științifice nu pot fi separate, exemplificând evaluarea bunăstării prin compararea diferitelor proceduri de transport a animalelor; studiul metodelor de transport comparate implică patru componente. Prima este stabilirea existenței unei probleme care presupune considerații etice. Cea de-a doua componentă a studiului trebuie să fie efectuarea unei comparații științifice a bunăstării animalelor în timpul transportului. La acest pas singura considerație etică este aceea că cercetătorul trebuie să fiecât mai obiectiv cu putință în efectuarea studiului și să folosească toată informația posibilă despre biologia animalului și despre efectele de mediu în selectarea unor măsuri. A treia componentă este aceea în care măsurătorile sunt efectuate și analizate. Această componentă trebuie să fie obiectivă și independentă de orice punct de vedere etic. Când procesul științific este complet și rezultatele sunt prezentate, se poate trece la a patra componentă, respectiv luarea deciziilor etice. Valorile etice sunt implicate în primul și ultimul component al procesului, însă doar valorile științifice trebuie să fie implicate în a doua și a treia componentă 1231.

De asemenea, Tannenbaum consideră că există un conflict de opinii referitor la uciderea animalelor, acesta nefiind un aspect care trebuie să țină de bunăstarea animalelor ci unul care constituie o judecată morală /126/.

Cercetarea științifică a arătat însă că nu orice stare psihică neplăcută implică o problemă de bunăstare. Stările psihice neplăcute fac parte integrantă din viața cotidiană și sunt de neevitat în viața unui animal. Durerea și alte stări mentale neplăcute servesc ca semnale, care în circumstanțe normale dirijează animalul într-o direcție utilă, favorizând satisfacerea nevoilor sale biologice. Frica, setea și foamea ca sentimente negative, generează răspunsuri în care acțiunea rapidă este absolut necesară pentru a face față amenințării. De cele mai multe ori semnalele negative, așa cum sunt foamea sau setea, sunt compensate prin găsirea hranei sau a apei, ceea ce îi poate aduce unui animal mulțumirea satisfacerii nevoilor fiziologice. Stările neplăcute constituie o problemă de bunăstare numai atunci când ele nu sunt compensate prin simțiri pozitive corespunzătoare, când durează prea mult timp sau când apar frecvent. Astfel, un

animal înfometat și însetat sau un animal puternic motivat care nu are posibilitatea exprimării atitudinilor comportamentale caracteristice speciei, are probleme de bunăstare.

Simțămintele pozitive se dezvoltă în situația în care comportarea este motivată așa cum este situația în caz de joacă sau explorare. Necesitatea nu apare, în toate cazurile ca o amenințare. Baia de praf la păsări sau râmatul în așternutul de paie la porci este o comportare motivată de plăcere 1X221.

Majoritatea oamenilor de știință acreditează animalele superioare cu activitate mentală de un anumit fel și cu abilitatea de a simți durerea, suferința și fericirea (mulțumirea). Unii dintre aceștia susțin că bunăstarea este o caracteristică individuală a fiecărui animal și a speciei, nu ceva conferit de către om și prin urmare, ea nu ar trebui privită ca o problemă care ține de arbitrarul uman, ci ca un contract între om și animal, neasigurarea bunăstării animalelor constituind o abatere de la contract /l 19/. Implicațiile unei asemenea înțelegeri ar fi deosebit de mari și dificil de aplicat.

4.2.2. Motivația politică

Un sistem sau procedură pot fi susținute doar dacă sunt acceptabile în prezent și dacă efectele generate de către ele vor fi acceptabile în viitor. Referitor la existența resurselor, consecințele funcționării și moralității acțiunii, există câteva posibile motive pentru care un sistem de producție animală sau alt sistem care folosește animale să nu poată fi susținut. Primul și adesea cel mai important motiv este punctul de vedere al marelui public, care, potrivit valorilor acestuia, găsește sistemele de creștere inacceptabile. Un motiv major pentru care sistemele care folosesc animale pot fi privite ca inacceptabile de către public este acela că produsul afectează negativ sănătatea umană. Alt motiv este acela al bunăstării animale care este afectată de către acest sistem. Există un punct la care bunăstarea animalelor este atât de slabă încât majoritatea publicului consideră sistemul inacceptabil. Astfel, bunăstarea animală și atitudinea publică față de aceasta trebuie luate în considerare oriunde este evaluată valabilitatea unui sistem de producție animală sau de altă folosire a animalelor /131/.

Urmare a presiunilor opiniei publice cu privire la necesitatea asigurării protecției și bunăstării animalelor, la nivelul Uniunii Europene a fost înființat în anul 1980 Eurogrupul pentru Bunăstarea Animalelor, ca o organizație civică, internațională, cu statut de observator pe lângă Consiliul Europei. Eurogrupul este deschis pentru toate organizațiile, naționale și regionale, de protecție a

animalelor. Rolul Eurogrupului este de receptare, prelucrare și de transmitere a presiunii opiniei publice privind bunăstarea animalelor, de la organizațiile teritoriale spre Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul de Miniștri și Consiliul Europei, în scopul perfecționării legislației, monitorizării respectării normelor și al asigurării asistenței tehnice /136, 137, 138/. Misiunea Eurogrupului este sprijinită de Inter grupul pentru Bunăstarea și Conservarea Animalelor (Intergroup on the Welfare and Conservation of Animals), care a luat ființă în anul 1983 în cadrul Parlamentului European și care susține inițiative legislative privind bunăstarea și protecția animalelor. Ca urmare a intereselor comune, ale Intergrupului cu cele ale Eurogrupului, s-a stabilit o relație de strânsă conlucrare dintre acestea, Eurogrupul (civic) devenind secretariatul Intergrupului (politic). Intergrupul se reunește cu ocazia fiecărei sesiuni plenare a Parlamentului European pentru a discuta problemele privind bunăstarea animalelor. Cu această ocazie, Eurogrupul prezintă rapoarte, informări și propuneri, în baza constatărilor și a solicitărilor din partea organizațiilor naționale și regionale.

în cadrul Comisiei Europene, bunăstarea animalelor are tangență cu nouă domenii de activitate (comerț, industrie, agricultură, mediu, cercetare științifică, pescuit, sănătate și protecția consumatorului, politica regională și extinderea UE). Din aceste motive, Eurogrupul trebuie să colaboreze cu toate subcomisiile sau să delege specialiști permanenți pentru consultare la adoptarea deciziilor.

Rolul crescând al Eurogrupului pentru Bunăstarea Animalelor rezultă și din succesul transpunerii cerințelor privind bunăstarea animalelor în Tratatul de la Amsterdam /136/, care a intrat în vigoare începând cu luna mai 1999. în protocolul adițional la acest Tratat a fost inclusă o prevedere potrivit căreia toate statele membre sunt obligate să acorde întreaga considerație cerințelor de bunăstare a animalelor, excepție constituind doar cazurile particulare motivate religios sau care țin de tradiția culturală.

Pe lângă organismele UE, de problema bunăstării animalelor se preocupă și Consiliul Europei, care a promovat deja șase convenții internaționale, privind bunăstarea animalelor: protecția animalelor pe timpul transportului internațional /186/; protecția animalelor de fermă /l 82/; protecția animalelor destinate sacrificării /185/; protecția animalelor vertebrate folosite în scopuri experimentale 183/; protecția animalelor de companie și de agrement /l 84/; conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale /151/.

yv

In țara noastră nu a fost încă stabilită o relație de colaborare permanentă între structurile parlamentare și organizațiile civice profilate pentru domeniul bunăstării animalelor. Ca nou stat membru al Uniunii Europene, pe lângă

obligația armonizării legislației privitoare la bunăstarea și protecția animalelor, România trebuie să facă dovada că se alătură valorilor occidentale privind viața și natura înconjurătoare printr-o profundă schimbare a mentalității, în primul rând la nivelul organismelor guvernamentale de care depinde elaborarea și aplicarea politicii agrare, dar și la nivelul mentalității individuale și colective. Aceasta pentru că, în prezent, România este percepută negativ în opinia publică din celelalte state membre ale UE, prin atitudinea necorespunzătoare față de animale, devenită cunoscută în urma nenumăratelor exemple de cruzime difuzate prin mass media. /34/.

4.2.3. Motivația economică

Țările vest-europene sunt un bun exemplu de respectare a bunăstării animalelor, cu o legislație în continuă evoluție și perfecționare, datorită atât numărului mare de persoane interesate de bunăstarea animalelor, cât și datorită apariției de noi tehnologii în agricultura intensivă, de noi tehnici asociate cu experimentarea pe animale și de aspecte legate de exploatarea vieții sălbatice pentru comerț /130/.

Prezentul vizează creșterea bunăstării animalelor exploatate în condițiile existente de adăpostire și management, prin evaluări repetate în ferme și remedierea în consecință a deficiențelor.

Pe baza evaluărilor repetate a bunăstării animalelor din fermele comerciale se va putea calcula un index mediu, care să constituie un nivel de referință în aprecierea bunăstării. Fermele al căror index de bunăstare depășește indexul mediu se pot declara ferme cu standard de bunăstare ridicat și pot fi autorizate pentru a fi incluse în lanțul alimentar de marcă garantată, urmând să încaseze prețuri mai ridicate pentru produsele livrate pe piață /122/.

In continuare se mențin preocupările pentru dezvoltarea metodologiei de evaluare și control a bunăstării animalelor, în scopul obținerii de produse realizate la standarde ridicate sub aspectul calității și securității alimentare și pentru creșterea încrederii consumatorilor în mărcile valorificate, obținute în condiții de bunăstare ridicată a animalelor.

Problemele de bunăstare precară în producția animalieră percepute de către public au avut ca rezultat scăderea consumului de carne, evitarea sau manifestarea preferinței față de anumite sortimente de produse, creșterea volumului de vânzări a produselor ecologice, obținute în ferme care respectă principiile de bunăstare.

Evoluția spre tehnologiile umaniste este în prezent un proces în desfășurare, acest fapt fiind determinat și de către atitudinea consumatorilor de produse de origine animală, care refuză, din considerente etice, aprovizionarea din fermele care nu respectă standardele minime de bunăstare. Numeroși consumatori preferă produsele de calitate superioară, obținute în ferme cu standarde înalte de bunăstare, bazate pe tehnologii curate, nepoluante, fără antibiotice, pesticide, hormoni și alte substanțe indezirabile, chiar dacă prețul acestora este mai ridicat /34/. Această tendință este mai pregnantă în țările vest-europene, datorită atât unui nivel de trai mai ridicat, cât și datorită unei informări mai detaliate cu privire la calitatea alimentelor. Treptat, s-a extins convingerea că binele ființei umane depinde de tehnologiile curate, care asigură bunăstarea animalelor 1161.

Pentru viitor se fac eforturi în vederea dezvoltării unor noi soluții de proiectare a adăposturilor și dotărilor acestora, ca precondiții tehnice favorabile pentru bunăstarea animalelor pe termen lung.

Pentru cointeresarea fermierilor, Uniunea Europeană a modificat politica agricolă comună, instituind obligația pentru toate fermele de a face dovada asigurării bunăstării animalelor înainte de a beneficia de orice subvenție. Protecția animalelor a devenit și una din condițiile finanțării proiectelor de cercetare, atât de către statul român, cât mai ales de către țările vest europene.

In România motivația economică a interesului pentru asigurarea bunăstării animalelor este mai puțin pregnantă în rândul crescătorilor de animale, deoarece fermierii întâmpină mari dificultăți financiare aflându-se în imposibilitate de a achiziționa mijloacelor tehnologice necesare asigurării bunăstării animalelor, iar furajarea incompletă, alături de condițiile improprii de adăpostire, împiedică exprimarea potențialului productiv al raselor autohtone. Totuși, în prezent se manifestă un interes crescând al fermierilor români față de tehnologiile noi, existând premisa ca aceste tehnologii să poată fi achiziționate odată cu realizarea programelor de finanțare cu fonduri structurale provenite din Comunitatea Europeană.

Mai multe institute de prestigiu din țările cu zootehnie avansată desfășoară o activitate continuă și rapidă de perfecționare a tehnologiilor umanitare, acestea devenind de pe acum rentabile și competitive sub aspect economic. în avangarda țărilor care manifestă o preocupare deosebită pentru schimbarea tehnologiilor de creștere în acord cu cerințele de bunăstare se află Elveția și țările din nordul Europei, în mod deosebit Suedia. în aceste țări au fost create, cu mai bine de 20 de ani în urmă, organisme naționale de specialitate pentru reevaluarea tehnologiilor vechi și aprobarea celor noi. Au fost interzise

anumite practici de mutilare și de claustrare excesivă a animalelor, folosirea dispozitivelor electrice pentru dirijarea locului de defecare la bovine, creșterea găinilor ouătoare în baterii, utilizarea unor hormoni și a antibioticelor pentru stimularea dezvoltării etc.

Este dificil de estimat cum va evolua în viitor conceptul de bunăstare a animalelor și ce forme concrete de aplicare se vor impune crescătorilor de animale din cadrul UE și în afara acesteia. înființarea Organizației Mondiale a Comerțului și aderarea majorității țărilor la tratatul acestei organizații (1995) a condus la liberalizarea comerțului internațional cu diferite produse și animale, la eliminarea unor bariere existente anterior și implicit la temperarea și chiar amânarea unor proiecte de extindere a standardelor UE privind bunăstarea animalelor dincolo de spațiul statelor membre. Mai ales țările în curs de dezvoltare (dar nu numai acestea), se opun cu îndârjire aplicării obligatorii a unor măsuri privind bunăstarea și protecția animalelor, acestea fiind considerate a fi un fel de bariere noi pe calea extinderii comerțului cu animale și produse de origine animală. Așa se explică faptul că UE a fost constrânsă să amâne, pentru un timp, aplicarea interdicției de import de blănuri din țările în_care se folosesc anumite tipuri de capcane, considerate a fi expresia unor acte de cruzime în raporturile cu animalele, conform Reglementării 3254/91/EC. De asemenea, a fost amânată aplicarea interdicției de import a cosmeticelor, la producția și experimentarea cărora au fost folosite animale {Directiva 93/35 EEC11931). Cu toate acestea, Organismele de specialitate din cadrul UE și mai ales Eurogrupul pentru Bunăstarea Animalelor nu renunță la măsurile convenite, iar UE continuă negocierile în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului pentru respectarea de către toate țările a cerințelor de bază privind bunăstarea animalelor, ca o condiție pentru liberalizarea totală a comerțului cu animale și produse animaliere. De exemplu, Directiva 99/74/EC /197/ a stabilit standardul minim pentru găinile ouătoare, care prevede o creștere substanțială a spațiului și îmbunătățirea condițiilor de adăpostire pentru găini, termenul limită pentru aplicarea acestor prevederi fiind anul 2012. întrucât o parte din țări respectă deja acest standard, există propunerea din partea Comisiei Europene de instituire a obligației de etichetare distinctă a ouălor, cu indicarea tehnologiei de obținere a acestora. Astfel, ouăle provenind din țări care nu aplică tehnologiile admise de UE vor fi supuse unor discriminări, ceea ce poate avea consecințe economice negative asupra fermelor nemodernizate, de tip intensiv.

Dacă reglementările privind bunăstarea animalelor ar fi aplicate numai în țările aparținând UE, produsele astfel obținute ar deveni necompetitive (datorită costului de producție crescut) pe o piață lipsită de tarife și cote de import-export.

Politica agricolă comunitară prevede posibilitatea redirecționării subvențiilor, cu prioritate spre produsele ce se obțin din ferme cu un standard corespunzător privind bunăstarea animalelor.

4.3. Evaluarea bunăstării animalelor

Pentru satisfacerea cerințelor de bază ale bunăstării, animalele trebuie să beneficieze de condiții adecvate de hrănire, adăpare și adăpostire și să fie protejate de riscul rănirii și al îmbolnăvirii. Dincolo de cerințele de bază, evaluarea nevoilor sociale și de comportament ale animalului prezintă un grad mai ridicat de dificultate, întrucât este necesar să se stabilească dacă mediul de viață îi permite animalului manifestarea comportamentului său natural și dacă prezintă o stare emoțională negativă care îi poate provoca suferință.

Toate animalele care încearcă să se acomodeze cu mediul de viață se află într-una din formele de bunăstare: deplină, precară sau foarte precară.

Ideea conform căreia, dacă un animal suferă, bunăstarea sa este precară este general acceptată, dificultatea constând în determinarea cu precizie a suferinței animalului. Studierea răspunsului fiziologic și/sau de comportament al animalului la acțiunea factorilor de mediu constituie o posibilitate de măsurare a succesului său de adaptare /122/.

Sentimentele subiective ale animalului sunt o parte importantă a bunăstării. Suferința este un sentiment subiectiv negativ și neplăcut care ar trebui recunoscut și prevenit ori de câte ori este posibil. Este însă dificil de a se identifica experimental trăirile subiective ale unui animal. Devine astfel necesară cuantificarea bunăstării în vederea luării de decizii cu privire la formele de viață animală care necesită considerație. Cuantificarea ia în calcul trei componente:

– Evaluarea experiențelor (trăirilor interioare) ale animalului prin măsurarea unor stări emoționale (frica, stresul) și prin observarea comportamentului animal și a răspunsului la stimuli externi;

– Evaluarea funcțiilor biologice (sănătate, durată de viață, succes reproductiv, tulburări de comportament);

– Aprecierea posibilității animalului de a-și îndeplini întregul repertoriu al comportamentului normal (relația cu alte specii, relația cu mediul natural de viață).

O a patra componentă ar putea fi calitatea vieții care poate fi un scop etic al bunăstării sau o componentă etică /l 30/.

Pentru stabilirea categoriei de bunăstare, în care se află animalele la un moment dat, trebuie luate în considerare mai multe criterii și indicatori;

Bunăstarea deplină se asociază cu manifestarea comportamentelor normale și caracteristice speciei, sexului, categoriei de vârstă și stării fiziologice. Pentru diagnosticarea acesteia la animalele exploatate în sisteme de tip intensiv, este necesară cunoașterea particularităților comportamentale la animalele din aceeași specie, crescute în libertate sau măcar în sistemele extensive, de tip gospodăresc și la pășune. După opinia lui Broom 120/ animalele aflate în stare de bunăstare deplină afișază un comportament normal, puternic motivat și prezintă indicatori fiziologici și comportamentali ai plăcerii. Majoritatea indicatorilor de bunăstare deplină sunt obținuți ca urmare a studiilor care demonstrează preferințele animalelor. Animalele trebuie observate (și ascultate) în adăpostul în care trăiesc în mod obișnuit, deoarece extragerea și transferul acestora într-un alt mediu poate conduce la erori. Sunt mai relevante observațiile asupra comportamentului în timpul furajării, adăpării, odihnei, somnului, al ridicării în picioare și al culcării. Manifestarea comportamentelor preferate (cum ar fi de exemplu îngrijirea corporală la pisică, jocul la mânji și la viței, sau baia de nisip la păsări) constituie un indiciu important de bunăstare deplină/34, 122/.

La speciile cu un psihic mai dezvoltat, cum sunt caii și carnasierele, existența unor manifestări de plăcere ajută, de asemenea, la recunoașterea bunăstării, depline. Desfășurarea normală a comportamentului de îngrijire corporală la mamifere, iar la păsări starea bună a penajului sunt asociate cu bunăstarea deplină /34/.

Bunăstarea precară și cea foarte precară sunt mult mai greu de diagnosticat, fiind necesare investigații și observații complexe. Existența următoarelor indicii și manifestări poate conduce la un diagnostic de bunăstare precară sau foarte precară, dar absența lor nu permite excluderea acestor stări. Se au în vedere mai ales următoarele aspecte: reducerea abilității de creștere sau înmulțire, distrugeri corporale (leziuni produse prin rănire sau automutilare), încercări fiziologice de adaptare (modificări de ritm cardiac și respirator), încercări comportamentale de adaptare (apatie, diminuarea reacției de răspuns la stimuli externi), patologie de comportament (ticuri, canibalism, isterie, agresivitate, etc) /19/.

Aceste criterii pot fi luate în considerare pentru aprecierea individuală a bunăstării la un număr mic de animale. Pentru aprecieri generale, cu referire la o fermă și mai ales pentru aprecieri pe termen lung, pe lângă criteriile amintite, trebuie luați în considerare și alți indicatori, cum ar fi: măsura în care animalele beneficiază de asigurarea concomitentă a confortului minim în ce privește

mediul de viață, a accesului nestingherit la hrană și apă, prevenirea stărilor de frică, de suferință și a stresului cronic, asigurarea condițiilor pentru exprimarea comportamentului puternic motivat, aspectele de management zoo-veterinar, relevante pentru evaluarea bunăstării, succesul reproductiv, durata medie a vieții productive, morbiditatea, mortalitatea și sacrificările de necesitate. Indicatorii de bunăstare cel mai bine studiați sunt cei care servesc pentru evaluarea bunăstării indivizilor luați separat. Aceștia sunt de două categorii: i

• indicatori ai bunăstării pe termen scurt (ritmul cardiac, nivelul de adrenalină și de corticosterol din sânge, manifestarea plăcerii sau a durerii, frustrării etc);

• indicatori ai bunăstării pe termen lung (corticosterolul din urină, fecale, salivă, imunosupresia, existența șchiopăturilor, a cicatricelor pe corp, existența și categoria viciilor, stereotipiilor etc).

Pentru aprecierea bunăstării în fermele de animale se apelează, atât la indicatorii biochimici (mai ales hormonali, enzimatici și hematologici), cât și la indicatorii tehnologici, care caracterizează mai degrabă sistemul și condițiile de creștere, decât simțămintele animalelor (managementul zootehnic și veterinar, condițiile fizice de adăpostire, nivelul producției, starea de sănătate etc).

Evaluarea bunăstării animalelor este extrem de dificilă din mai multe considerente:

• în primul rând, pentru că sintagma bunăstarea animalelor reprezintă starea individului cu referire la încercarea acestuia de a se acomoda mediului în care se află /18/, de aici rezultând că în aceleași condiții, la indivizi conspecifici, se pot pune în evidență diferite grade de bunăstare;

• în al doilea rând, bunăstarea animalelor, în anumite condiții fizice, se poate modifica de la un grad la altul, ca urmare a unor procese de învățare;

e în al treilea rând, măsurarea directă a bunăstării nu este posibilă, cât timp nu există o „unitate" a bunăstării, iar evaluarea prin indicatori indirecți și compararea într-o scală comună nu au fost încă experimentate în suficientă măsură.

Evaluarea bunăstării animalelor este importantă și sub aspect economic, deoarece conduce la identificarea și înlăturarea deficiențelor din sistemul de creștere și de exploatare a animalelor. în acest mod, se asigură cele mai bune premise pentru exprimarea potențialului biologic productiv și pentru perfecționarea tehnologiilor. Proiectarea tehnologiilor noi de creștere și de exploatare a animalelor și îmbunătățirea utilajelor folosite, nu ar fi posibilă fără o temeinică cunoaștere a bunăstării animalelor. în Elveția, Suedia și Norvegia evaluarea condițiilor de adăpostire și a bunăstării din adăposturile de animale se practică, în cadrul institutelor și a stațiunilor specializate pentru pretestarea

echipamentelor și sistemelor noi de creștere și de exploatare a animalelor, înainte de obținerea avizului de comercializare 1X221.

Sănătatea, ca factor de bunăstare la speciile superioare, este strâns dependentă, atât de parametrii fizico-chimici și biologici ai mediului, cât și de ambianța generală și de percepția despre mediu, în raport cu nevoile și cu experiența individuală sau colectivă (a grupului), motiv pentru care protecția sănătății la animalele superioare nu poate fi redusă doar la măsuri de evitare a agenților patogeni. Sănătatea presupune și un anumit confort biologic minimal, care să permită exprimarea integrală a vitalității, inclusiv a comportamentului natural, adecvat schimbărilor ce intervin în mediul lor de viață.

Bunăstarea este influențată în egală măsură de condițiile de hrănire, adăpare, de microclimat, dar și de circuitul informațional dintre animale și mediul lor de viață. Informațiile pot influența decisiv homeostazia și mai ales modul de folosire a substanțelor și a energiei. Pentru fiecare categorie de animale informațiile trebuie să prezinte anumite caracteristici, care exercită un rol reglator în viața și comportamentul animalelor. Insuficiența unor stimuli, precum și alterarea căilor de transmitere determină sindroamele de privare informațională, care se manifestă lent și diferit, dependent de specie, vârstă, sex și de gradul de diminuare sau de perturbare a informației. De exemplu, izolarea prelungită a animalelor pe spații restrânse, închise, fără contact cu mediul natural și cu alte animale poate conduc la stres. Din aceste motive, chiar și pentru animalele menținute în boxe individuale este obligatorie asigurarea comunicării vizuale și prin miros cu animalele aflate în același adăpost. La curci, piuitul puilor proprii are efect inhibitor asupra agresiunii față de aceștia. Curcile asurzite experimental omoară prin lovituri de cioc viețuitoarele care se apropie de cuib, inclusiv puii proprii /34/.

La fel de dăunătoare este și agresiunea informațională, de natură fonică, fotonică, calorică, antigenică etc. Zgomotele exercită efecte negative asupra sănătății și a comportamentului animalelor, prin efectele iritante declanșate de anumite caracteristici de frecvență, intensitate și de tărie a sunetelor. De exemplu, zgomotele puternice produse de închiderea ușilor, defectarea instalațiilor de hrănire, de evacuare a dejecțiilor etc. cauzează frecvent, mai ales la rasele ușoare de găini, stres psihic /34/.

Animalele care își pierd controlul, nereușind să identifice prioritățile comportamentale pentru supraviețuire într-un anumit mediu, se îmbolnăvesc și mor. Adaptarea implică control asupra stabilității mentale și corporale. Incapacitatea prelungită de adaptare are ca rezultat lipsa de dezvoltare, eșecul reproductiv sau moartea, acestea fiind în afara bunăstării. Stresul se folosește

pentru a defini acea parte a bunăstării precare care implică eșecul de adaptare. Dacă sistemele de control care reglementează starea corporală și răspunsul la pericole nu fac față, se ajunge la stres. Stresul poate fi definit ca un efect de mediu asupra unui individ care și-a depășit sistemele de control și și-a redus aptitudinile fizice. Rezultă o relație clară între stres și bunăstare: în timp ce bunăstarea se referă la statusul animalului de la foarte bun la foarte prost, ori de câte ori există stres, bunăstarea este precară. în al doilea rând, stresul se referă doar la situațiile în care există un eșec de adaptare, dar bunăstarea precară se referă la statusul animalului atât atunci când eșuează în a se adapta cât și când are dificultăți de adaptare /20/.

Agresiunea antigenică poate fi declanșată de om prin vaccinări prea frecvente sau prin inhalarea de către animale a unui aer cu o încărcătură microbiană foarte mare, chiar dacă flora este constituită din specii total inofensive. In astfel de situații, animalele suprastimulate antigenic vor produce anticorpi în exces, adeseori și anticorpi față de propriile structuri, ceea ce se va exprima prin stres și mai apoi prin boli de auto agresiune /34/.

Acomodarea are ca rezultat principal homeostazia și controlul funcțiilor vitale, ceea ce permite organismului să ierarhizeze, în continuare, prioritățile și să utilizeze energia disponibilă, în raport cu necesitățile. Pentru aceleași condiții animalele dispun de variate răspunsuri și metode de acomodare. Când animalul este prost ajustat homeostatic sau când trebuie să intreprindă o acțiune obligat de situația de mediu, spunem că el are o necesitate. Dacă necesitățilele nu sunt satisfăcute, bunăstarea are de suferit. Gradul în care scade bunăstarea este variabil și poate fi evaluat științific /23/.

Există diferențe nu numai de la o specie la alta, dar și în cadrul speciei, în raport de sex, stare fiziologică, vârstă, rasă și individ. Reușita acomodării depinde și de capacitatea animalelor de a învăța, care poate mări considerabil șansele de supraviețuire într-un mediu aflat în schimbare. Aptitudinea de învățare este inegală pe parcursul vieții, fiind mai pregnantă în perioada tinereții. Animalele crescute în izolare față de mediul lor natural și față de alte animale vor manifesta ulterior o slabă capacitate de acomodare /34/.

Animalele pot avea anumite dorințe și necesități. Dorința este condiția care se adresează unei plăceri cunoscute de animal din experiența anterioară. Dorința neîmplinită poate să conducă la frustrare, dar nu la un disconfort major, cu risc pentru supraviețuire. Prin urmare, neîmplinirea dorințelor nu afectează esențial calitatea vieții animalelor și nu modifică, în mod necesar, bunăstarea (de exemplu, găinile nu-și pot flutura aripile în cușca baterie), dar la speciile cu un psihic mai dezvoltat (maimuțe, animalele de companie) neîmplinirea repetată a

dorințelor poate conduce la suferință și stres (imposibilitatea animalelor de companie de a-și face toaleta) 123, 72/. In schimb, dacă necesitățile nu sunt împlinite, de regulă, conduc la disconfort, stres și la amenințarea vieții. Necesitățile animalelor sunt determinate de biologia animalului, de sistemele funcționale de care depinde supraviețuirea. Acestea sunt considerate de unii autori deficiențe, care pot fi remediate prin obținerea resursei particulare (nutritive, energetice etc.) sau a stimulilor informaționali din partea mediului 1201. Dacă necesitățile se referă la obținerea anumitor substanțe nutritive, nu acestea sunt esențiale, ci mijloacele de obținere a lor. Cu alte cuvinte, dacă unui animal i se asigură exact hrana pretinsă, dar nu și condițiile pentru exprimarea comportamentului natural de obținere a acesteia, animalul va resimți în continuare necesitatea ca fiind neîmplinită.

Nu toate necesitățile sunt la fel de urgente. O serie de necesități pot să rămână nesatisfăcute un timp oarecare, cum ar fi unele acțiuni de îngrijire corporală (țesălat, tuns, îmbăiere etc). Aceste necesități pot fi importante pe termen lung, dar nu generează reacții prompte, care să conducă la pierderea controlului asupra mediului de viață. Un porc, fiind hrănit necorespunzător, expus la diferiți factori stresanți, poate să rămână subdezvoltat, dar să supraviețuiască pe toată perioada ciclului de producție. Acomodarea dificilă și nereușita în efortul de acomodare, semnifică o bunăstare precară și are efecte adverse asupra sănătății și a performanțelor productive /34/. Durerea și suferința sunt frecvent asociate cu bunăstarea precară, dar asocierea nu este obligatorie.

Deosebit de importante sunt mai ales necesitățile caracteristice fazelor critice de dezvoltare: faza de hipotermie neonatală (până la maturizarea mecanismului de termoreglare), criza imunologică la tineret (trecerea de la imunitatea maternă, pasivă la imunitatea activă, proprie), criza de înțărcare și altele. Unele au caracter obligatoriu și urgent, conduc la disconfort, stres, boală, la pierderea rapidă a controlului și la moarte. Dar acestea nu au neapărat un caracter obiectiv și adeseori se află interconectate cu întâmplarea, dependent de sistemul de referință. Din această categorie fac parte anumite necesități ale animalelor tinere, cum ar fi cele de comportament alimentar (suptul colostrului) și de explorare a mediului de viață (scormonitul așternutului, râmatul la porci etc), relațiile sociale dintre mamă și nou născut și în general relațiile sociale dintre indivizii care conviețuiesc în același spațiu. De exemplu, pentru supraviețuirea vițeilor, mieilor, purceilor etc. aceștia trebuie să ingere o anumită cantitate de colostru, prin supt de la mamă. In acest scop, indivizii dezvoltă instinctual un comportament explorator, prin care trebuie să găsească mamelonul sau ceva asemănător (tetina instalației de alăptare) din care să sugă

colostru. Administrarea colostrului (sau a laptelui) în alt mod (prin băut din găleată) nu suprimă necesitatea comportamentului de supt, ceea ce arată că pentru individul nou născut sunt la fel de importante și nutrientul și suptul (mamelonului sau a tetinei). Aceste comportamente, pentru care animalul este puternic motivat în condițiile date de viață, sunt de origine filogenetică, sunt înnăscute și generează un feed-back funcțional prin intermediul sistemului nervos central, cu efect de normalizare asupra funcțiilor vitale majore.

Pe baza cunoașterii cerințelor de comportament și a motivației, crescătorii pot asigura, prin amenajări și construcții adecvate și printr-un management potrivit, condiții pentru satisfacerea cerinței de fond. De exemplu, noile sisteme de creștere a găinilor, care se aplică deja în Elveția, Suedia și în alte țări, țin seama de comportamentul motivat al găinilor și asigură condiții pentru accesul la baia de nisip și la cuibare. Dar accesul la facilitățile pentru baia de nisip, este obligatoriu doar atunci când găinile sunt motivate să o facă, ceea ce se întâmplă la amiază și nu în orice perioadă a zilei. în mod similar, toate găinile trebuie să aibă acces la cuibare în orele dimineții. Asigurarea acestui comportament nu presupune și intervenția omului când găinile dominante împiedică accesul la cuibare al găinilor dominate /122/.

La animalele exploatate în sisteme de tip industrial, anumite forme de comportament, puternic motivat (obligatoriu), nu se pot manifesta ca urmare a întreținerii în spații adeseori prea mici, închise în cuști, în stabulație legate, etc. Drept urmare, apar comportamente de înlocuire, anormale: suptul nenutritiv, canibalismul, ticurile (stereotipii) etc.

Existența stereotipiilor exprimă, de regulă, o bunăstare precară, prezentă sau trecută, o suferință cronică, o frustrare, un posibil stres cronic și reclamă intervenția omului. Nu de puține ori stereotipiiîe se mențin și după remedierea deficiențelor care le-au produs. Se poate face o analogie între stereotipiiîe la animale și tulburările psihice și de comportament la om, induse de anumite traume psihice și frustrări din copilărie. Cu alte cuvinte, stereotipiiîe la animale sunt ca niște sechele după o perioadă de privare sub aspect comportamental 1311. Există și părerea că stereotipiiîe fac parte din strategia de supraviețuire într-un mediu ostil, fiind admisă posibilitatea ca scroafele, de exemplu, să manifeste anumite gesturi, mișcări aparent fără sens, repetate de numeroase ori, ca urmare a unui efect narcotic, datorat unor substanțe asemănătoare morfinei, numite opioide (endomorfine sau endorfine). Cu alte cuvinte, ar fi un gest de autotranchilizare împotriva unui mediu neadecvat. Rolul peptidelor opioide în controlul biochimic al mecanismelor neuronale în relația cu mediul extern a fost demonstrat și la alte specii, inclusiv la om. 737/.

Cât timp s-a practicat creșterea animalelor în sisteme gospodărești și semi-intensive, fermierii aveau în permanență animalele sub supraveghere, ceea ce le permitea intervenția continuă pentru corectarea eventualelor deficiențe. Măsurile de acest fel conduceau atât la asigurarea bunăstării animalelor, cât și la evitarea pierderilor economice prin subproductivitate.

Fermele de tip intensiv, industrial, au prezentat erori de proiectare, de construcție și de exploatare care produceau durere și suferință la animale. Instalațiile mecanizate și automatizate, cu rol în creșterea productivității muncii, nu permit însă observarea comportamentului fiecărui animal. Defecțiunile la instalațiile automate de adăpare și furajare care se descoperă cu o întârziere, precum și defecțiunile instalațiilor de evacuare a dejecțiilor au determinat apariția unor categorii de boli specifice, numite tehnopatii și etopatii. Prevenirea și combaterea acestor boli s-a dovedit dificilă și chiar imposibilă, deoarece producerea lor este determinată de tehnologiile care nesocotesc cerințele fiziologice și de comportament ale animalelor.

Aceste tipuri de adăposturi, baterii de cuști și tehnologii care nu asigură spațiul minim vital, nu asigură frontul minim de adăpare și de furajare, privează indivizii de satisfacerea unor necesități comportamentale puternic motivate, generând suferință, morbiditate și mortalitate ridicate.

In țările UE evaluarea bunăstării animalelor de fermă este impusă și în cadrul Programului Integrat de Control al Calității, bazat pe elementele asigurării calității, după sistemul ISO-9000. De asemenea, evaluarea condițiilor de creștere din fermele de animale în sistemul Good Farming Practice este util pentru atestarea fermelor care respectă directivele privind bunăstarea animalelor /34, 37, 122/.

Evaluarea periodică a bunăstării animalelor s-a impus, la început în fermele ecologice, care livrează produse alimentare bio, aceste ferme trebuind să facă dovada respectării principiilor cuprinse în Reglementarea Consiliului Europei nr. 2092/91/EC, Reglementarea Consiliului Europei nr. 1804/99/EC și în Standardul pentru producția organică, elaborat de Federația Internațională pentru Agricultura Organică. Difuzarea informațiilor prin canalele de informare publică reprezintă suportul încrederii consumatorilor în produsele marcate ca fiind obținute în condiții ecologice (organice, naturale, care presupun și bunăstarea deplină a animalelor), în acord cu prețurile crescute cu până la 20%, față de produsele convenționale.

5. CONCLUZII

1. Etica este studiul filozofic al unor principii sau standarde de conduită umană bazată pe datorii și virtuți morale.

2. Principiile etice sunt călăuze morale care, deși lasă loc pentru judecată în cazuri specifice, oferă îndrumare în vederea dezvoltării unor norme sau reguli detaliate.

3. Etica poate fi dedusă din rațiune, iar răspunsurile la problemele etice trebuie să fie susținute de argumente logice. Aplicarea unei perspective etice în probleme specifice și în situații practice reprezintă replica practică la teoriile abstracte de etică normativă.

4. Bioetica este o ramură a eticii care se ocupă cu studiul implicațiilor morale și sociale, apărute ca urmare a progreselor înregistrate de către științele biologice. Bioetica are o sferă de acțiune comprehensivă, incluzând sănătatea oamenilor, viața acestora, viața animală și vegetală, cu alte cuvinte, tot ceea ce ține de viață în general.

5. Progresele recente din domeniul științelor și tehnologiilor biomedicale tind să confere omului o putere imediată și necontroîată în gestionarea individualității sale biologice cu riscuri majore pentru valorile universale și definitorii ale ființei umane, fapt ce impune concretizarea reflecțiilor bioetice în reglementări legislative cu caracter anticipativ și preventiv.

6. Studiul problemelor de natură juridică apărute ca și consecințe ale unor riscuri posibile de atingere a demnității și drepturilor omului, a viitorului său biologic și de asemenea, a necesității imperative de conservare și protecție a mediului, a biodiversității și a biosferei în întregime, precum și unele aspecte privind noțiunile de moral și imoral în legătură cu activități menite să provoace suferință și durere oricărei ființe vii este o necesitate în învățământul universitar românesc.

7. Bioetica animală se referă Ia relația omului cu lumea animală și la responsabilitatea morală a omului în procesul de creștere și de exploatare a

animalelor, în experimentarea pe animale, în conservarea biodiversității speciilor.

8. Legislația existentă, consfințind ideea că omul are o datorie morală față de animale, obligă la asigurarea protecției și bunăstării animalelor, însă nu plasează animalul la același nivel valoric cu ființa umană. ' *

9. Protecția animalelor se referă în principal la ocrotirea acestora față de actele de cruzime, de omor nejustificat, de rele tratamente și abandon. Conceptul de protecție se dovedește a fi eficient numai în condițiile reglementării sale juridice.

10. Crearea de către om a animalelor modificate genetic implică atât recunoașterea unor datorii morale față acestea, cât și necesitatea unor reglementări legislative menite să le asigure protecția.

11. Bunăstarea reprezintă starea individului cu referire la încercarea acestuia de a se acomoda mediului în care se află, Studiul bunăstării animalelor derivă din recunoașterea îndatoririlor morale ale omului față de animale.

12. Conceptul de bunăstare trebuie să-și găsească aplicarea în proiectarea de sisteme noi de creștere și exploatare a animalelor de fermă, în îmbunătățirea practicilor de manipulare, transport și sacrificare umanitară a acestora și în furnizarea de informații detaliate asupra modului în care se pot asigura condițiile cele mai bune de creștere a animalelor, potrivit nevoilor lor specifice.