Energie

Cuprins

Introducere

La 26 martie 2010, Consiliul European a aprobat propunerea Comisiei de lansare a unei noi strategii „Europa 2020”. Una dintre prioritățile strategiei Europa 2020 o reprezintă creșterea sustenabilă prin promovarea unei economii cu o utilizare mai eficientă a resurselor, mai sustenabilă și mai competitivă. Strategia plasa infrastructurile energetice pe primul loc în cadrul inițiativei emblematice „O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor”, subliniind necesitatea actualizării rapide a rețelelor Europei și a interconectării acestora la nivel continental, în special pentru a integra sursele regenerabile de energie.

Obiectivul convenit în cadrul concluziilor Consiliului European de la Barcelona din martie 2002, care prevede ca toate statele membre să aibă un nivel de interconectare echivalent cu cel puțin 10 % din capacitatea lor de producție instalată nu a fost încă atins.

În comunicarea sa intitulată „Priorități în domeniul infrastructurii energetice ante și post 2020 – Plan de realizare a unei rețele energetice europene integrate”, urmată de concluziile Consiliului Transporturi, Telecomunicații și Energie din 28 februarie 2011 și rezoluția Parlamentului European din 5 iulie 2011, Comisia a solicitat o nouă politică privind infrastructura energetică în vederea optimizării dezvoltării rețelelor la nivel european în perioada ante și post 2020, pentru a permite Uniunii să își atingă obiectivele esențiale de politică energetică în materie de competitivitate, sustenabilitate și siguranța aprovizionării.

Consiliul European din 4 februarie 2011 a subliniat nevoia de a moderniza și extinde infrastructura energetică a Europei și de a interconecta rețelele dincolo de frontiere, pentru a asigura funcționarea solidarității dintre statele membre, realizarea rutelor alternative de aprovizionare sau de transport și a surselor de energie alternative și dezvoltarea energiei din surse regenerabile pentru a intra în concurență cu sursele tradiționale. Consiliul European a insistat asupra faptului că, ulterior anului 2015 nici un stat membru nu ar trebui să rămână izolat în afara rețelelor europene de gaze și energie electrică sau să-și vadă siguranța energetică periclitată de lipsa conexiunilor adecvate.

Decizia nr. 1364/2006/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 septembrie 2006 stabilește orientări pentru rețelele energetice transeuropene (TEN-E). Aceste orientări urmăresc să sprijine finalizarea pieței energetice interne a Uniunii, încurajând în același timp raționalizarea producției, transportului, distribuției și utilizării resurselor de energie, să reducă gradul de izolare a regiunilor mai puțin favorizate și insulare, să garanteze siguranța și diversificarea aprovizionării cu energie a Uniunii, a surselor și a rutelor, inclusiv prin cooperarea cu țări terțe, și să contribuie la dezvoltarea durabilă și protecția mediului.

Evaluarea cadrului TEN-E actual a arătat clar că, deși această politică a avut o contribuție pozitivă la proiectele selectate, acordându-le vizibilitate politică, nu a adus perspectiva, concentrarea și flexibilitatea necesare pentru a acoperi lacunele identificate în ceea ce privește infrastructura. Prin urmare, Uniunea ar trebui să-și intensifice eforturile pentru a face față provocărilor viitoare din acest domeniu și ar trebui acordată atenția corespunzătoare identificării viitoarelor posibile lacune în ceea ce privește cererea și furnizarea de energie.

Accelerarea renovării infrastructurilor energetice existente și construcția unora noi este esențială pentru realizarea obiectivelor Uniunii în ceea ce privește politica în domeniul energiei și climei, respectiv finalizarea pieței interne a energiei, garantarea siguranței aprovizionării, în special cu gaze și petrol, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20 %, majorarea cotei deținute de energia din surse regenerabile în consumul final de energie până la 20 % și atingerea unei creșteri de 20 % a eficienței energetice până în 2020, creșterea eficienței energetice putând contribui la reducerea necesității de a construi noi infrastructuri.

În același timp, Uniunea trebuie să își pregătească infrastructura pentru continuarea decarbonizării sistemului său energetic pe termen mai lung, mergând către 2050. Deși Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și Directiva 2009/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale prevăd o piață internă a energiei, piața rămâne fragmentată din cauza interconexiunilor insuficiente între rețelele energetice naționale și a utilizării sub nivelul optim a infrastructurii energetice existente. Cu toate acestea, rețelele integrate la nivelul Uniunii și implementarea rețelelor inteligente sunt esențiale pentru asigurarea unei piețe competitive și funcționale în mod corespunzător, pentru utilizarea optimă a activelor de infrastructură energetică, pentru asigurarea unei eficiențe energetice sporite și a integrării surselor de energie regenerabilă distribuită și pentru promovarea creșterii, a ocupării forței de muncă și a dezvoltării durabile.

Infrastructura energetică a Uniunii ar trebui actualizată pentru a preveni defecțiunile tehnice și a spori rezistența acesteia în fața unor astfel de defecțiuni, a dezastrelor naturale sau provocate de om, a efectelor adverse ale schimbărilor climatice și a amenințărilor la adresa securității, în special în ceea ce privește infrastructurile critice europene, așa cum au fost definite în Directiva 2008/114/CE a Consiliului din 8 decembrie 2008 privind identificarea și desemnarea infrastructurilor critice europene și evaluarea necesității de îmbunătățire a protecției acestora.

Capitolul I

Deținerea, aprovizionarea, cererea și utilizarea resurselor energetice

Considerații preliminare

Resursele energetice, în special petrolul și gazele naturale, au constituit și constituie motiv de cooperare, dar și de confruntare și dispute între actorii oricărei epoci istorice. Încă din cele mai vechi timpuri, triburile migratoare au căutat teritorii bogate în resurse naturale necesare traiului. Mai apoi, marile imperii au căutat să-și extindă influența asupra zonelor bogate în resurse, pentru a-și putea menține și consolida puterea. Al Doilea Război Mondial a consacrat, prin Germania, conceptul de susținere a efortului de luptă prin cucerirea de noi spații deținătoare de resurse importante în economia conflagrației. Odată cu sfârșitul conflagrației mondiale și reconstrucția economică, problematica resurselor energetice a căpătat noi valențe. Astfel, energetica internațională a fost reglementată prin înființarea Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), stabilirea de cote de producție, fixarea prețurilor la bursele de la New York și de la Londra etc.

În prezent, poziționarea unui stat și rolul acestuia în ierarhia internațională și în „ecuațiile” de putere nu se mai bazează doar pe forța lui armată. Astfel, marile conflicte militare ale secolului XX au fost înlocuite cu „războaie” mai puțin violente, duse pentru dominație economică, tehnologică, informațională etc. Războiul economic este acum o constantă a derulării relațiilor dintre state și constituie un instrument mult mai eficient pentru atingerea unor scopuri strategice. În cadrul acestuia, competiția pentru accesul, controlul și distribuția hidrocarburilor nu a scăzut în intensitate ci, dimpotrivă, este din ce în ce mai acerbă, spectrul epuizării acestora accentuând și mai mult această luptă. Sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI – dominate de revoluția științifică și tehnologică și de extinderea economiei mondiale – pun într-o lumină nouă și abordările referitoare la putere pe scena internațională, la adaptare, modernizare și dezvoltare economică. Puterea tehnologică, forța economică a statelor și grupărilor de state a trecut pe primul plan, stabilind regulile unei competiții ce face tot mai puțin apel la războiul clasic. În acest context, accesul la resursele energetice devine o prioritate absolută în epoca recentă și în perspectivă, pe termen scurt și mediu.

Pe scena internațională, trendurile economice și politico-militare sunt interdependente și fără îndoială că există o legătură, nu numai corelativă dar și cauzală, între deținerea, aprovizionarea, cererea și utilizarea resurselor energetice, răspândirea lor geografică și accesul la ele, afacerile regionale și globale privind securitatea. Toate „jocurile petroliere recente” se derulează pe spații geopolitice, în contextul unor noi remodelări locale, regionale și globale. SUA, puterea mondială dominantă din punct de vedere politic, economic și militar, consumă circa o cincime din producția mondială. Economia UE se situează aproape la același nivel cu cea americană, iar China și India vin puternic din urmă. Toate sunt încă dependente, într-o măsură mai mare sau mai mică, de importurile de resurse energetice. Federația Rusă, deși dispune de rezerve uriașe de resurse energetice, în special gaze naturale, nu poate emite pretenții de economie dezvoltată, dar caută să obțină avantaje din competiția pentru resurse a celorlalți actori. Prin urmare, marile puteri caută să obțină controlul asupra celor mai însemnate resurse energetice ale planetei și implicit asupra prețurilor lor.

În ultimii ani, în peisajul petrolier, se remarcă câteva tendințe: tendința de reorganizare a pieței mondiale pe blocuri și alianțe energetico-economice, ce se confruntă cu cea de liberalizare completă a lor; tendința de modificare a sistemului de cote petroliere și de fixare a prețurilor; tendința Federației Ruse de a constitui un nou centru de prețuri de referință pe piața mondială etc. Cele mai importante spații geopolitice unde marii actori ai scenei internaționale, în problemele privind energia și securitatea, se află atât în relații de cooperare, cât și de concurență sunt: Orientul Apropiat și Mijlociu, Caucaz, Asia Centrală.

Așa-numita „armă energetică” a căpătat tot mai multă importanță în politica economică internațională în ultimii ani. Deși nu are o fundamentare teoretică foarte consistentă, în practică acest instrument este adesea utilizat de „verigile” lanțului deținător – exploatator – producător – transportator – distribuitor – consumator. Scopul primordial al celui care o folosește este de a-și impune voința și a influența comportamentul celorlalți actori în scopul atingerii propriilor interese. Odată cu încheierea Războiului Rece și cu dispariția lumii bipolare, mediul internațional de securitate s-a transformat profund, devenind mult mai fluid, complex și instabil. Modificările de orice natură produse într-o parte a lumii se propagă cu efecte pozitive sau negative în cealaltă parte a globului. Globalizarea a înregistrat progrese notabile, iar revoluțiile în tehnologie, exploatarea spațiului cosmic și a mediului informațional s-au amplificat. Fundamentul acestui nou mediu îl reprezintă valorile democrației, securității internaționale, drepturilor omului, cooperării și aspirația către libertate.

Concomitent, centrul real de greutate al disputelor și competițiilor pentru întâietate s-a mutat din sfera militară spre sfera economică și se derulează pe spații geopolitice, iar remodelările mediului de securitate local, regional și global depind în mare măsură de resursele energetice. Pe primul plan au trecut, acum, forța tehnologică și cea economică a statelor și grupărilor de state, stabilind regulile unei competiții care face tot mai puțin apel la paradigma războiului clasic. Economia mondială de astăzi, în special economiile statelor puternic industrializate, depinde încă de petrol și gaze naturale, ca resurse centrale de energie, chiar dacă au apărut și altele, cum ar fi energia nucleară, gazele lichefiate și sursele alternative de energie. Toate aceste schimbări îl îndreptățesc pe Shisc pe Shintaro Ishihara să afirme că ,,secolul XXI va fi un secol al războiului economic”, în care resursele energetice vor constitui un element de securitate sau de insecuritate pentru cei care le dețin, controlează sau utilizează. Prin urmare, în epoca recentă și în perspectivă, accesul și controlul asupra celor mai însemnate resurse energetice ale planetei și, implicit, asupra prețurilor lor devin o prioritate absolută, pe termen scurt și mediu. Pentru asigurarea unei dezvoltări economice constante, în următorii 50 de ani, în Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, China, India etc. resursele de petrol și gaze se vor dovedi în mare măsură insuficiente. Astfel, pe lângă explorarea surselor alternative de energie se înregistrează și repoziționări geoeconomice decisive în regiunile unde sunt plasate principalele zăcăminte de petrol și gaze.

Momentul definitoriu pentru debutul schimbărilor pe piața resurselor energetice în secolul XX îl reprezintă începutul Primului Război Mondial, când Primul Lord al Amiralității, Winston Churchill, a luat o decizie importantă: înlocuirea cărbunelui, ca sursă de energie a navelor marinei britanice, cu petrolul. Scopul acestei schimbări era acela de a realiza o flotă mai rapidă decât cea germană și presupunea ca Marina Regală să se bazeze nu doar pe cărbunele din Țara Galilor, dar și pe surse nesigure de petrol din Persia. Securitatea energetică devenea astfel, brusc, o problemă de strategie națională. Afirmația lui Churchill („siguranța și certitudinea în domeniul petrolului constă în varietate și doar în varietate”) indică soluția-cheie pentru securitatea energetică a statelor: diversificarea resurselor energetice.

În lumea dezvoltată, definiția uzuală pentru securitatea energetică reprezintă disponibilitatea unor surse suficiente de alimentare la prețuri acceptabile; însă există și alte interpretări ale acestui concept. Țările exportatoare de energie se concentrează pe securitatea cererii pentru exporturile lor, deoarece acestea din urmă reprezintă sursa de bază pentru bugetele proprii. Pentru unii specialiști, securitatea energetică reprezintă producerea energiei necesare în propria țară și o dependență cât mai redusă de importurile externe. Ea vizează trei dimensiuni: asigurarea unor surse alternative de aprovizionare, identificarea unor rute energetice alternative și securizarea surselor și rutelor de transport existente. Marii actori ai pieței energetice au percepții diferite asupra securității energetice. Pentru SUA, termenul înseamnă în primul rând reducerea dependenței de resursele din Golful Persic. Europa poate avea securitate energetică doar în condițiile în care Rusia se obligă să asigure hidrocarburile necesare.

În lumea de azi, caracterizată de globalizare și repoziționări geoeconomice, accesul diferențiat la resurse afectează profund relațiile dintre state. Economia mondială depinde încă de petrol ca resursă centrală de energie. Globalizarea se afirmă tot mai mult ca un proces ireversibil, iar unul din efectele sale – accentuarea integrării economice – favorizează, de asemenea, competiția/ cooperarea pentru putere, lupta pentru resurse, căi de comunicații și piețe de desfacere. Mediul de securitate local, regional și global depinde din ce în ce mai mult de interesele și proiectele energetice ale marilor puteri. În prezent, există un echilibru al relațiilor Est-Vest, în sensul în care Vestul este principalul consumator de resurse energetice estice, iar Estul consumator de securitate, asigurată preponderent de către Vest.

În condițiile industrializării și intensificării activităților de transport la nivel mondial, domeniul energetic a dobândit o importanță majoră pentru orice economie a lumii. În felul acesta, lupta pentru controlul resurselor energetice se conturează tot mai pregnant drept principalul motor al relațiilor internaționale, în care marile puteri caută să obțină controlul asupra celor mai însemnate resurse energetice ale planetei și, implicit, să influențeze procesul de formare a prețurilor lor. Competiția pentru acapararea resurselor schimbă raporturile de forțe între state și ar putea conduce, după opinia unor experți, chiar la declanșarea unui conflict deschis. Această stare de fapt creează premisele pentru ceea ce săptămânalul german Der Spiegel a definit drept ,,noul război rece”. La baza acestei ipoteze stau trei observații. Economia mondială se dezvoltă în ritm vertiginos. Acest boom economic nu are însă perspective solide, deoarece resursele energetice pe care se bazează această creștere (în cea mai mare parte petrol și gaze) se reduc tot mai mult. În consecință, cursa pentru acapararea materiilor prime – cele mai solicitate fiind uraniul și cuprul, care și-au dublat prețul în ultimii ani – a răsturnat echilibrele geopolitice, deschizând calea erei conflictelor energetice.

În această nouă eră, Europa este zona cea mai dezavantajată. Pe vechiul continent asistăm la două tendințe: creșterea cererii și scăderea producției. Diferența trebuie să fie importată de pe alte continente, în condițiile în care statele care pot crește producția sunt puține: Arabia Saudită, Iranul, Irakul, Emiratele Arabe Unite, Qatarul, Rusia și câteva țări de la Marea Caspică.

Conform previziunilor analiștilor, până în anul 2020 cererea globală pentru petrol se va mări cu 35 de milioane de barili pe zi (peste 40%), iar cererea de gaze naturale cu 1,7 trilioane metri cubi pe an (60%). În același timp, spre țările din zona Asia-Pacific va fi exportat de șase ori mai mult petrol.

Problema energiei aduce în centrul atenției petrolul și gazele naturale ca resurse energetice cu ponderea cea mai ridicată în totalul consumului energetic. Piața globală a petrolului este una extrem de rigidă. Se pompează circa 85 de milioane de barili pe zi, și această cantitate este doar o parte din rezerva mondială. „Trăim în era capacităților de producție de moment”, afirmă David Fyfe, expert în rezervele de petrol la Agenția Internațională pentru Energie de la Paris. Orice întrerupere sau posibilă întrerupere a aprovizionării determină perturbări ale activității comercianților și creșterea explozivă a prețurilor. Evenimente precum uraganele din Golful Mexic, luptele de guerrillă în Nigeria, spectacolele politice în America Latină, insurgența din Irak au dus la propulsarea vertiginoasă a prețurilor.

Presa internațională folosește tot mai frecvent termenul de ,,petropolitică”, care tinde să substituie concepte mai vechi precum geopolitică sau interese strategice. Petropolitica se referă, în primul rând, la îndrăzneala de care dau dovadă țările bogate în resurse energetice, care, în condițiile unor prețuri ridicate și ale unei cereri foarte mari, își pot permite să sfideze marile puteri.

Clasamentul mondial al țărilor din punctul de vedere al rezervelor de țiței și gaze naturale indică faptul că există câteva regiuni, respectiv țări care concentrează o mare parte a acestor resurse energetice. Astfel, conform datelor furnizate de ,,Oil Gas Journal”, pe primul loc din punctul de vedere al rezervelor mondiale de petrol se află Arabia Saudită, urmată de Canada, Irak, Kuweit și Emiratele Arabe Unite. Țările de la Marea Caspică (Kazakstan, Turkmenistan, Uzbekistan) au împreună aproximativ același volum al resurselor de petrol ca și Norvegia, situându-se pe locurile 14 și respectiv 16 la nivel mondial. În ceea ce privește gazele naturale, cele mai mari resurse le deține Rusia, urmată de Iran și Qatar. Țările de la Marea Caspică ocupă locul cinci în lume, cu o pondere de 5% în totalul rezervelor mondiale de gaze naturale.

La nivel global, Rusia este un important producător de țiței și gaze naturale. Ca urmare, este foarte probabil ca marii consumatori de energie să stabilească relații strânse și puternice de cooperare cu Federația Rusă, precum și cu țările producătoare de țiței și gaze naturale din regiunea caspică, o regiune alternativă pentru producție. Se anticipează că în următorii 25 de ani o mare parte a consumului de energie va fi acoperit din această regiune. Rezervele din Asia Centrală sunt considerate resurse alternative pentru acoperirea cererii de energie tot mai mare a lumii. Zonele cele mai disputate sunt: Orientul Apropiat și Mijlociu, Caucazul, Asia Centrală și Marea Chinei de Sud, unde sunt plasate principalele zăcăminte de petrol și gaze ale lumii.

Accesul la principalele resurse energetice a devenit o prioritate absolută pentru marile puteri economice, care sunt și mari puteri militare. În următorii 50 de ani, pentru SUA, Uniunea Europeană, Federația Rusă, China, India, Japonia, problema vitală o reprezintă resursele de petrol și gaze necesare economiilor lor. Dacă China și India consumau în 1990 doar cinci procente din producția mondială de petrol, la sfârșitul lui 2005 ele au ajuns să consume 11 % dintr-o producție mai mare.

Resursele energetice

Accesul diferențiat la resurse afectează relațiile dintre state cu consecințe dintre cele mai distrugătoare. Asistăm la o accentuare a dezastrelor naturale, epuizare a resurselor energetice, creștere demografică corelată cu reducerea resurselor de apă și hrană, încălzire a climei etc., fenomene ce continuă să influențeze stabilitatea și securitatea globală. „Prăbușirea” unor state din cauza proastei guvernări, condițiilor economice precare, tulburărilor sociale etc., răspândirea conflictelor de tip etnico-religios, precum și inconstanța relațiilor transatlantice rămân o realitate a mediului de securitate actual ce impune dezvoltarea unor noi parteneriate, a unor noi forme de cooperare regională și locală. Un fapt de necontestat al secolului XXI îl reprezintă dependența din ce în ce mai mare a economiilor lumii de resursele energetice. Economia mondială depinde încă de petrol ca resursă centrală de energie, iar lupta pentru resurse domină geopolitica secolului XXI. Problema resurselor prezintă multe fațete, deficitul acestora având un rol important în declanșarea sau amplificarea unor conflicte, de polarizare și/sau de catalizare a forțelor.

Resursele energetice și de materii prime sunt, în general, limitate și repartizate neuniform pe întinderea Terrei. De altfel, există și o lege a rarității resurselor, care constă în aceea că volumul, structura și calitatea resurselor economice și bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structura și intensitatea nevoilor umane. Spectrul epuizării în următorii ani a resurselor energetice a făcut ca o parte însemnată a politicilor externe, dar și a celor de putere, să fie preocupată, pe de o parte, de accesibilitatea conductelor și terminalelor, viitoarele trasee ale rutelor energetice, parteneriate etc., iar, pe de altă parte, de identificarea celor mai eficiente căi de utilizare și a posibilităților de substituire a acestor resurse, diminuarea dezechilibrelor de mediu determinate de exploatarea, condiționarea, prelucrarea și utilizarea resurselor.

Amplificarea gradului de interdependență a țărilor privind valorificarea acestor resurse duce la noi și complexe probleme cu privire la necesitatea asigurării accesului tuturor statelor la ele. Cu toate acestea, marile puteri caută să obțină controlul asupra celor mai însemnate resurse energetice ale planetei și, implicit, asupra prețurilor lor. Astfel, în ultimii ani, în peisajul petrolier, se remarcă câteva direcții: tendința de reorganizare a pieței mondiale pe blocuri și alianțe energetico-economice, ce se confruntă cu cea de liberalizare completă a lor; tendința de modificare a sistemului de cote petroliere și de fixare a prețurilor; tendința Federației Ruse de a constitui un nou centru de prețuri de referință pe piața mondială. Iată cum problemele energetice devin probleme de securitate, iar securitatea alimentării cu energie a devenit o preocupare comună a marilor actori ai acestei competiții dinamice. Un studiu al ONU făcea următoarea apreciere: „Importanța energiei pentru industrie în ansamblul său și rolul vital al petrolului ca sursă de energie și ca produs indispensabil pentru activitățile militare par a fi contribuit la transformarea problemelor energiei într-un element fundamental al securității”.

Pe scena internațională, tendințele economice și politicomilitare sunt interdependente și fără îndoială că există o legătură (nu numai corelativă, dar și cauzală) între deținerea, aprovizionarea, cererea și utilizarea resurselor energetice, răspândirea lor geografică și accesul la ele, afacerile regionale și globale privind securitatea.

Resursele energetice sunt distribuite extrem de inegal pe suprafața planetei. Majoritatea statelor avansate economic dispun de prea puține hidrocarburi pentru a putea susține o economie și un consum în creștere susținută, iar statele mai puțin dezvoltate, mai ales cele din Orientul Mijlociu, posedă din abundență astfel de resurse. De altfel, este cunoscută opinia unor analiști că resursele energetice se găsesc acolo unde „nu trebuie” și în posesia „celor care nu le merită”.

După unele estimări, cele mai mari rezerve mondiale de hidrocarburi se găsesc în: zona Golfului Persic; Federația Rusă – Siberia; zona Mării Caspice – Asia Centrală; America de Sud – Venezuela – bazinul râului Orinoco; SUA și Alaska; Canada – New Found Land. Alte rezerve mai puțin importante se află în Marea Nordului, nordul Africii etc. Marile rezerve de hidrocarburi sunt concentrate în state/regiuni mai puțin dezvoltate, care nu au regimuri democratice, frământate de numeroase dispute, crize și conflicte, zone unde marii consumatori energetici ai zilelor noastre se confruntă și cooperează în procesul de acces, control și exploatare a acestor resurse.

Astfel, în regiunea Golfului se află peste 70% din rezervele petroliere ale lumii. Arabia Saudită dispune de 25% (circa 262 miliarde de barili) din rezervele mondiale, Irakul de 10% (112,5 miliarde barili), bazinul Caspic și Asia Centrală de 7%, iar Federația Rusă de circa 5% (60 miliarde barili). În domeniul gazelor naturale, clasamentul resurselor este condus de Federația Rusă cu peste 47.000 de miliarde m3, urmată de Iran cu 24.000 miliarde m3, Qatar cu 17.000 miliarde m3, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite cu 6.000 miliarde m3 fiecare.

Deținătorii ”armei energetice”

Legătura dintre deținerea, cererea, aprovizionarea și utilizarea resurselor energetice, răspândirea geografică și accesul la ele, pe de o parte, și problemele de securitate, pe de altă parte, este evidentă. Controlul resurselor energetice –petrol, gaze naturale și lichefiate, combustibili fosili – a devenit un obiectiv prioritar nu numai pentru actorii majori ai scenei mondiale (SUA, UE, Federația Rusă), ci și pentru noile puteri în ascensiune (China și India) sau „tigrii asiatici”. Un rol deosebit de însemnat pe scena energetică îl au și diferitele organizații regionale sau internaționale.

În domeniul producției și exporturilor, grupul statelor membre ale Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) deține supremația. Cele 11 membre ale organizației (Arabia Saudită, Irak, Iran, Kuweit, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Venezuela, Libia, Nigeria, Algeria și Indonezia) au un cuvât greu de spus în asigurarea consumului și formarea prețurilor mondiale ale resurselor energetice. Cei mai importanți actori statali ce dispun de potențial energetic și dețin mijloacele de a folosi „arma energetică”, conform datelor vehiculate în sursele publice de informare (în special cele utilizate de agenția americană Energy Information Administration – EIA).

Rusia depune eforturi însemnate pentru a-și dezvolta o capacitate similară cu cea a Arabiei Saudite – la o producție de 10,3-10,4 milioane barili/zi dispune de o rezervă de 3 milioane barili/zi cu care influențează prețurile petrolului. Pentru a avea o imagine cât mai completă, trebuie să spunem că marea diferență dintre Arabia Saudită și Federația Rusă o constituie faptul că, în timp ce Rusia produce circa 9 milioane barili/zi, Arabia Saudită exportă zilnic aceeași cantitate. În timp ce costurile de producție din Rusia sunt similare celorlalte, costurile de transport ale petrolului rusesc sunt mult mai mari, ceea ce ar putea afecta profitul marginal.

În prezent, „centrul de gravitate” al producției mondiale de petrol se mută gradual dinspre țările industrializate ale Nordului (SUA, Canada, Mexic, Europa și vestul Rusiei) spre țările în dezvoltare ale Sudului, în special Iran, Irak, Arabia Saudită, Angola, Nigeria și statele din bazinul Mării Caspice. Potrivit datelor oferite de Departamentul de Energie al SUA, procentul din producția mondială de petrol ce revine producătorilor majori ai Nordului va scădea de la 27%, în 2001, la 18%, în 2025, în timp ce partea din producție a producătorilor din Africa, America Latină și Orientul Mijlociu va crește de la 50% la 61%.

Dacă luăm în considerare necesitățile de consum și importurile făcute pentru acoperirea acestuia, avem o serie de state dependente, mai mult sau mai puțin, de surse și resurse energetice externe. Cei mai mari consumatori de resurse energetice sunt SUA, China și Uniunea Europeană. Încă de la începutul secolului XXI, consumul mondial de țiței brut tinde spre 85 de milioane barili/zi, cel de gaze naturale a atins circa 2.700 de miliarde m3/an, iar cel de cărbune solid a evoluat spre 5.000 de milioane tone/an. Desigur, consumul se va axa tot mai mult pe petrol și gaze naturale, unele analize arătând chiar că gazul va înlocui în curând petrolul în preferințele consumatorilor. Consecința acestor fenomene constă în apariția unui sistem transnațional al resurselor, cu numeroase ramificații.

Fără îndoială că și alți actori energetici bogați în resurse energetice sunt foarte importanți în geopolitica și geoeconomia energetică pe plan mondial, prin prisma exporturilor de hidrocarburi (Libia, Angola, Kazahstan, Qatar, Trinidad, Australia, Oman etc.), importurilor (Spania, Taiwan, Singapore, Thailanda, Turcia, Belgia, Belarus etc.) sau controlului exercitat asupra tranzitului și rutelor energetice prin sistemul său complex de transport și distribuție, prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, Iran prin strâmtoarea Ormuz, Ucraina, Azerbaidjan și Georgia prin conductele ce tranzitează teritoriul acestora spre Vest etc.). În paralel, marii actori statali sunt preocupați atât de definirea și redefinirea politicii și strategiilor energetice în funcție de evoluțiile din domeniu, cât și de promovarea, încheierea și dezvoltarea unor parteneriate și alianțe specifice cât mai benefice propriilor interese. Astfel, SUA, UE sau China – cei mai mari consumatori ai timpurilor moderne – au încheiat acorduri strategice cu Federația Rusă, actorul cu cele mai bogate resurse cumulate de hidrocarburi. În ultimii ani, au fost încheiate numeroase alte acorduri și parteneriate energetice, ce pot crea anumite avantaje sau, chiar, presiune pe piața regională sau globală de petrol și gaze naturale, precum: China-Iran, Rusia-Kazahstan, Arabia Saudită-India, Rusia-Germania, Rusia-Japonia etc.

Majoritatea marilor consumatori și-au îndreptat atenția spre regiunile bogate în resurse din bazinul Mării Caspice, Caucaz, statele CSI și încearcă să-și consolideze pozițiile în regiune: SUA au lansat proiectul democratizării Marelui Orient, UE promovează politica vecinătății extinse, iar și se bazează pe acorduri și parteneriate speciale. Ideea conform căreia Occidentul furnizează securitate și asistență economică Estului, iar Estul asigură resurse Vestului „energofag”, cu Rusia arbitru, pare a fi tendința marcantă a geopoliticii secolului XXI.

Cei mai de seamă actori non-statali implicați în jocurile de pe scena energetică a lumii, care pot exercita presiune asupra piețelor, cotelor de producție și prețurilor și pot controla la un moment dat fluxurile regionale și internaționale de hidrocarburi sunt: Organizația Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC), Organizația Mondială a Comerțului (OMC), Uniunea Europeană (UE) și Organizația de Cooperare de la Shanghai (OCS).

Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). Este evident că există o legătură între deținerea, cererea, aprovizionarea și utilizarea resurselor energetice, răspândirea geografică și accesul la ele. Controlul resurselor energetice – petrol, gaze naturale și lichefiate, combustibili fosili – a devenit un obiectiv prioritar nu numai pentru actorii majori ai scenei internaționale (SUA, UE, Federația Rusă), ci și pentru noile puteri aflate în ascensiune (China și India). În tot acest ,,mare joc”, un rol deosebit de important îl deține Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC).

Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) a fost fondată în septembrie 1960 cu scopul de a unifica și coordona politicile membrilor în domeniul petrolier. Miniștrii petrolului din statele membre se întâlnesc periodic pentru a discuta prețurile, iar din 1982 și pentru a stabili cotele producției de petrol brut. Din martie 2000, OPEC operează cu un preț de referință proiectat să apere cu succes, chiar și cu costuri ridicate, pierderea unei părți a pieței. Recenta renaștere a OPEC, ulterioară colapsului prețurilor petrolului din 1998-1999, a fost marcată de o schimbare radicală a comportamentului acestuia comparativ cu ultima decadă, perioadă caracterizată de frecvente întâlniri ministeriale (precum și contacte informale), dese schimbări ale cotelor de cooperare cu producătorii non-OPEC. Unele opinii susțin că OPEC este o relicvă a perioadei Războiului Rece și că ar trebui înlocuit cu alte aranjamente internaționale, controlate de marile puteri.

Organizația Mondială a Comerțului (OMC). OMC a fost creată în ianuarie 1995 pentru a înlocui „Acordul general asupra tarifelor și comerțului” (GATT). La 27 iulie 2007, organizația avea 151 de membri și îngloba peste 90% din comerțul mondial. OMC este o organizație internațională care supervizează un număr mare de acorduri ce definesc „regulile comerciale” dintre statele membre și care militează pentru globalizare economică prin reducerea și abolirea „barierelor” în comerțul internațional. Multe dintre statele implicate în jocurile energetice mondiale nu sunt membre ale organizației, ca de exemplu: Rusia, Iran, Irak și multe din fostele republici sovietice și state bogate în resurse din Africa. Rusia și Iran nu au fost încă acceptate, din cauza problemelor privind liberalizarea economică sau a „dosarului nuclear”. Totuși, organizația a fost acuzată în dese rânduri că sprijină marii actori economici – SUA, UE, Japonia -, ajutându-le să exercite o influență exagerată asupra statelor membre mai puțin puternice.

Uniunea Europeană (UE). Momentul care marchează punctul de pornire al procesului de unificare a Europei este perfectarea la 18 aprilie 1951 a Tratatului de Constituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Semnarea Tratatului de la Maastricht (1992) marchează trecerea de la cooperare economică, în contextul unei piețe unice, la realizarea unei integrări instituționale pluridimensionale. În prezent, Uniunea celor 27 de țări membre reprezintă unul dintre cei mai mari consumatori de resurse energetice mondiali. Cu excepția Norvegiei, toate celelalte state UE sunt dependente de importurile de hidrocarburi. La sfârșitul anului 2006, UE se afla pe locul 2, după SUA, cu un consum de petrol de circa 14,995 mil. barili/zi, și pe locul 3, după SUA și Federația Rusă, cu un consum de gaze naturale de 18,869 mld.m3/an.

Organizația de Cooperare de la Shanghai (OCS). Cei cinci membri ai fostului Grup de la Shanghai – China, Rusia, Kazahstan, Tadjikistan și Kârgâstan – au decis, în 2001, să-l redenumească în „Organizația de Cooperare de la Shanghai” odată cu primirea Uzbekistanului. Prin această organizație se urmărește crearea unui puternic bloc economic în Asia, prin armonizarea intereselor în Asia Centrală și Extremul Orient ale unuia dintre cei mai mari posesori de resurse energetice (Federația Rusă) și unuia dintre cei mai mari consumatori de hidrocarburi (China). La această construcție regională au aplicat deja Mongolia, Iran și Pakistan, iar India, Kazahstan și Belarus și-au manifestat interesul pentru aderare.

Desigur, și alți actori pot să devină în viitor piese importante ale puzzle-ului energetic mondial, prin configurarea unor noi piețe economice sau prin consolidarea zonelor de liber schimb la nivel regional, precum: Acordul Nord-American de Comerț Liber (NAFTA), Asociația Statelor din Asia de Sud-Est (ASEAN), Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC), Comunitatea Statelor Independente (CSI), Agenția Internațională pentru Energie (AIE), Organizația Țărilor Arabe Exportatoare de Petrol (OAPEC), Forumul Țărilor Exportatoare de Gaze (GECF) etc. De asemenea, bursele și piețele paralele de stabilire a prețurilor internaționale la petrolul brut pot deveni „arbitri” însemnați ai energiei mondiale, ca: New York Mercantile Exchange (NYMEX), Singapore International Monetary Exchange (SIMEX) sau Intercontinental Exchange (ICE Futures Europe) de la Londra. În ultimul timp, se dezbate tot mai intens problematica contribuției Alianței Nord-Atlantice (NATO) la asigurarea securității energetice internaționale. Protecția rutelor de aprovizionare, vitale pentru membrii organizației, constituie una dintre prioritățile aflate pe agenda organizației.

Cu toate acestea, centrul gravitațional al competiției economice globale, proces complex și dinamic, dus pentru acapararea de resurse, tehnologie și piețe, îl ocupă marile corporații internaționale. Astfel, pe piața de hidrocarburi locală, regională sau mondială, cele mai importante companii energetice naționale sau transnaționale dezvoltă o puternică influență.

Pe de o parte, aceste companii constituie „vehiculul” prin care statele puternice își impun interesele (satisfacerea necesităților de energie) în zone bogate în resurse, dar mai puțin accesibile din punct de vedere politic. Pe de altă parte, astfel de companii exercită presiuni asupra guvernelor pentru a-și atinge propriile obiective: acces la resursele de hidrocarburi ale planetei pentru a obține profituri cât mai mari. La un moment dat, obiectivele celor două părți se suprapun, astfel că interesele comerciale devin interese guvernamentale și, mai apoi, chiar interese militare. În consecință, mecanismul este simplu: deschiderea accesului, prin corupere, arbitraj internațional și, în ultimă instanță, intervenție armată, la sursele de hidrocarburi; trecerea la identificarea, reîmpărțirea și valorificarea „democratică” a resurselor și exploatărilor, cu participarea preponderentă a marilor corporații energetice internaționale.

Într-un clasament al celor mai dinamice și active firme din domeniul energetic ar conduce, probabil, detașat „colosul”, înființat în 1989, Gazprom OAO (din care statul rus deține 50%). Activitățile companiei sunt centrate pe explorări geologice, producție, transport, înmagazinare, procesare și marketing în domeniul gazelor naturale și altor hidrocarburi. Compania rusă, ce controlează aproximativ 90% din producția de gaze naturale a Federației Ruse, reprezintă cel mai important extractor de astfel de resurse energetice din lume. Gazprom controlează circa 17% din resursele mondiale de gaze naturale, iar ca rezerve disponibile se situează pe locul al patrulea, imediat după Arabia Saudită, Canada și Iran. Gazprom exportă gaze naturale în 32 de țări din fosta Uniune Sovietică și din alte zone ale lumii. Compania rusă a devenit unul dintre cei mai importanți furnizori de gaze naturale pentru Uniunea Europeană, acoperind 25% din necesitățile acesteia.. Colosul de gaze rus este o companie în continuă extindere și se află la un pas de a intra, în cadrul unor consorții, pe piața americană a hidrocarburilor. În același timp, compania reprezintă „brațul energetic” cu care Moscova acționează în relațiile politico-economice internaționale.

Alte mari companii ce controlează o mare parte a resurselor energetice mondiale și pot impune anumite prețuri și comportamente pe piețele internaționale prin activitățile de exploatare, producție, transport și vânzare de petrol, gaze naturale și produse petroliere.

Pentru a face față dinamicii și complexității pieței energetice mondiale, companiile mai mari sau mai mici din domeniu pot realiza consorții pentru anumite activități și procese de exploatare a unor câmpuri bogate în hidrocarburi, procesare resurse energetice, construcția de conducte de transport, rețele de distribuție etc.

Coridoarele energetice

În prezent, un sistem imens și complicat mută peste 2.673 mld. m3 de gaze naturale și 80 milioane barili de petrol de la producători la consumatori. Fără îndoială că există o legătură între deținerea, cererea, aprovizionarea și utilizarea resurselor energetice, răspândirea lor geografică și accesul la ele. Controlul resurselor energetice – petrol, gaze naturale și lichefiate, combustibili fosili – a devenit un obiectiv prioritar nu numai pentru actorii majori ai scenei internaționale (SUA, UE, Federația Rusă), ci și pentru noile puteri în ascensiune (China și India). Accesul la resursele energetice din Est necesită dezvoltarea unei infrastructuri adecvate intereselor occidentale: distanța cât mai scurtă de la sursă la utilizatorul final, capacitatea de transport a conductei, costuri de producție cât mai ieftine, costuri de transport cât mai mici, tranzitarea unor zone stabile, facilități portuare și de transport maritim și fluvial etc.

Prețurile resurselor energetice sunt extrem de sensibile. Evenimente diverse din orice parte a lumii, dar în special din țările importante producătoare și exportatoare de hidrocarburi, influențează prețul de referință al petrolului. În ultimii doi ani, am asistat la o creștere a prețurilor, atât din cauza instabilității din țări precum Irak (atentate), Iran (amenințarea nucleară), Coreea de Nord (criza rachetelor) sau conflictul dintre Israel și Liban, cât și a cererii tot mai mari și a scăderii producției. Fluctuațiile prețurilor la petrol sunt notorii. Acestea au fost întotdeauna volatile și greu de prezis. Drept consecință, actorii internaționali s-au organizat în: Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), care gestionează cantitățile produse de țările membre, și piețe paralele (NYMEX – New York, SIMEX – Singapore, IPE – Londra), pentru a lua parte la deciziile de stabilire a prețurilor internaționale la petrolul brut. Piețele paralele pot influența prețul internațional al petrolului și pot contrabalansa deciziile OPEC.

Controlul asupra resurselor de energie înseamnă control asupra prețurilor lor. Astfel, cele 11 membre ale OPEC decid asupra strategiei de preț prin producerea unei cantități mai mari sau mai mici decât e necesar pe piață. Miniștrii petrolului din statele membre se întâlnesc periodic pentru a discuta prețurile, iar din 1982 și pentru a stabili cotele producției de petrol brut. Atâta timp cât prețul petrolului se menține în limitele rezonabile stabilite, OPEC nu intervine. În ultimii doi ani, politica OPEC nu a mai putut ține pasul cu creșterea vertiginoasă a prețului barilului de petrol, iar deciziile privind producția sunt privite cu scepticism.

Pe de altă parte, unul din obiectivele principale ale politicii ruse este să dobândească capabilitatea de a avea un cuvânt de spus în formarea prețului, comparativ cu partea sa pe piața exporturilor, prin înființarea unui așa-zis „OPEC al Mării Caspice”, proiect la care SUA se opun cu hotărâre.

Principalele cauze care conduc la explozia prețului petrolului sunt: Dezvoltarea rapidă a unor state emergente, precum India și China, care a fost mai accelerată decât creșterea furnizării de petrol; Creșterea capacităților de rafinare a fost mai lentă decât creșterea cererii de benzină și alți combustibili derivați din petrol; Mai multe zone de extracție și-au atins deja maximul și acum producția se află pe o pantă descendentă, iar descoperirea unor zone noi bogate în resurse de țiței este lentă; Dolarul este foarte slab, datorită problemelor pe care le are economia americană, astfel că prețul petrolului evaluat în dolari pare mai mare decât în realitate; evaluat în euro, creșterea prețului a fost mai lentă, iar paritatea cu aurul s-a păstrat aproape constantă; Mai mulți producători majori de petrol au o situație politică instabilă, precum Irak, Iran, Nigeria și Venezuela; Rusia folosește energia ca o armă prin care șantajează vestul pentru a-și promova interesele, astfel că prețul petrolului rusesc este crescut artificial; Energiile alternative și mijloacele de transport ecologice s-au dezvoltat lent, fiind ignorate de politicieni și descurajate de actualele companii petroliere; O parte din producătorii de petrol sunt membri ai cartelului OPEC (Organization of Petroleum Producing Countries) care poate menține forțat un preț ridicat prin controlul producției de petrol; Majoritatea economiilor sunt prea dependente de petrol și derivatele lui, deoarece a fost mai ieftină implementarea tehnologiilor existente care folosesc acești combustibili decât dezvoltarea altora noi; Datorită numeroaselor conflicte legate de petrol din ultimele decenii, piețele financiare sunt foarte sensibile la orice știri în acest domeniu, astfel că prețul petrolului este extrem de volatil; având în vedere situația tensionată din Orientul Mijlociu, este normal ca investitorii să nu-și asume riscuri și să-l supraevaluze.

Capitolul II

Fundamentele geopolitice ale securității energetice

Pentru cei mai mulți specialiști, securitatea energetică înseamnă producerea energiei necesare în propria țară și o dependență cât mai redusă de importurile externe. Securitatea energetică vizează trei dimensiuni: asigurarea unor surse alternative de aprovizionare, identificarea unor rute energetice alternative și securizarea surselor și rutelor de transport existente. Însă, realitățile epocii actuale au demonstrat că marii consumatori ar trebui să renunțe la utopia independenței energetice și să accepte interdependența energetică.

Marii actori ai „scenei energetice” au percepții diferite asupra securității energetice. Pentru SUA, termenul înseamnă în primul rând reducerea dependenței de resursele din Golful Persic. Europa poate avea securitate energetică doar în condițiile în care Rusia se obligă să asigure hidrocarburile necesare, iar Rusia înțelege prin aceasta acces pe piețele occidentale. Tematica securității energetice este intens dezbătută în cadrul summit-urilor G8, în încercarea de a ajunge la un numitor comun, mai ales în ceea ce privește liberalizarea pieței energetice din Rusia.

Desigur că securitatea energetică nu este amenințată doar de terorism, tulburări politice, conflicte armate, piraterie, ci este vulnerabilă și la uragane, inundații, cutremure sau distrugeri provocate de „mâna omului”. De exemplu, o explozie produsă pe un câmp petrolifer din China va determina guvernul chinez să cumpere mai mult petrol, ceea ce va duce la creșterea prețului internațional al petrolului și, implicit, și al benzinei în SUA. Prin urmare, securitatea energetică trebuie să țină cont de provocările pe care le aduce cu sine procesul de globalizare, orice disfuncționalitate sau vulnerabilitate dintr-o parte a mapamondului (a unei surse energetice) afectând consumatorii din întreaga lume.

Crizele energetice

„Aurul negru” înseamnă adesea dificultăți și mizerie pentru societățile unde acesta este descoperit. Majoritatea țărilor producătoare de hidrocarburi, mai ales cele din est, sunt conduse de regimuri autoritare și corupte, marcate de o dezvoltare economică nesustenabilă și conflicte violente. Principalele puteri și marile companii multinaționale apelează tot mai des la diferite metode clandestine pentru a controla câmpurile bogate în resurse energetice și chiar la intervenția militară. Mai mult, diferite facțiuni de rebeli acționează împotriva propriilor guverne în speranța obținerii unei părți din veniturile industriei petroliere. De asemenea, disputele teritoriale asupra rezervelor de hidrocarburi reprezintă o altă verigă a legăturii dintre aceste resurse și violență. În viitor, ne putem aștepta ca, odată ce producția de hidrocarburi va atinge cotele maxime, iar consumul va continua să crească și prețurile să continue trendul ascendent, disputele și conflictele pe marginea acestor resurse epuizabile să sporească și să constituie o constantă pe agendele de securitate ale comunității internaționale.

De-a lungul istoriei, sunt cunoscute destule cazuri de crize și conflicte generate de neînțelegeri privind resursele energetice. Atacul japonez de la Pearl Harbor a fost, în parte, consecința deciziei SUA, din 1941, de a limita exporturile de petrol către insulele nipone, drept urmare a invadării Chinei. Operațiile din Angola și Cecenia au la bază puternice motivații economice, știut fiind faptul că dețin importante rezerve energetice de o calitate superioară. Intervenția SUA și aliaților săi din 1991 în Kuweit a fost motivată, în principal, de necesitatea de a securiza petrolul din zonă și de a-l împiedica pe Saddam Hussein să-și extindă controlul asupra lui.

De asemenea, numeroase crize energetice au avut loc din 1970 până astăzi: criza petrolului din 1973-1974, cauzată de embargoul impus OPEC-ului de majoritatea statelor arabe producătoare de petrol, ca răspuns la sprijinul acordat Israelului de către Occident în războiul de Yom Kippur; criza energetică din 1979, ca urmare a revoluției iraniene; explozia prețurilor petrolului din 1990, cauzată de războiul din Golf; creșterile importante ale prețurilor resurselor energetice (2001-2006), pe fondul stagnării producției mondiale corelat cu creșterea cererii în SUA, China și India.

Riscul unor conflicte având la bază accesul, controlul și exploatarea resurselor energetice se va menține, în continuare, destul de ridicat. Un astfel de conflict poate lua diverse forme, de la un război clasic ce implică forțele militare ale marilor puteri (precum în războiul din Golful Persic), până la lupte interne pentru putere între diferite facțiuni politice, etnice sau tribale. În unele cazuri, conflictele în desfășurare sunt intensificate de descoperirea unor rezerve energetice, iar în altele acestea au fost declanșate de problematica resurselor energetice din zonă.

Prin urmare, motivele sunt numeroase, iar consecințele dintre cele mai dezastruoase: dispute teritoriale – neînțelegeri asupra zonelor de graniță și a celor maritime, care brusc devin foarte valoroase ca urmare a descoperirii unor importante rezerve de hidrocarburi. Exemple de astfel de zone sunt cele din: Marea Caspică, mai ales cele revendicate atât de Azerbaidjan, cât și de Iran; sudul Mării Chinei, pretinse de China, Vietnam, Filipine și Malaiesia; precum și peninsula Bakassi din vestul Africii, reclamată de Nigeria și Camerun; lupte ale separatiștilor – atunci când veniturile obținute din producția de petrol dintr-o zonă locuită mai ales de o minoritate etnică sunt acaparate de guvern. Membrii minorității încearcă adesea să se separe și să-și facă propriul stat, astfel încât să obțină toate veniturile din petrolul respectiv. Astfel de situații se întâlnesc în Indonezia (regiunea Aceh), Irak (regiunea kurdă) și partea de sud a Sudanului. În alte cazuri, precum regiunea Delta din Nigeria, minoritățile etnice luptă pentru a obține o mai largă autonomie și, astfel, un procent mai mare din veniturile din petrol; ciocniri ale diferitelor facțiuni și dinastii – datorită faptului că oricine controlează guvernele statelor producătoare de petrol, controlează totodată și alocarea veniturilor. Competiția pentru resurse energetice în lumea contemporană rămâne încă o sursă importantă de crize și conflicte atâta timp cât cererea crește mult mai rapid decât oferta, iar rezervele majore de hidrocarburi sunt localizate în zone caracterizate de profunde dezechilibre politico-economice și instabilitate.

„Terorismul energetic” declanșat de Rusia a generat o repliere a principalilor beneficiari ai resurselor rusești. Refuzul Ucrainei de a plăti prețul de 250 USD/m3 cerut de companiile rusești, față de 60 USD/m3 cât practică Rusia pe plan intern, decizie urmată de sistarea livrărilor, a declanșat o întreagă dezbatere internațională. Teoretic, consumul Occidentului ar putea fi acoperit din alte surse și, astfel, Rusia ar deveni un „depozit” de resurse energetice mult prea mari pentru satisfacerea doar a cererii interne și a aliaților săi apropiați. Practic, însă, interesele Rusiei nu pot fi ignorate, iar menținerea influenței și chiar consolidarea acesteia în zonele adiacente (Caucaz, țărmul estic al Mării Negre și parțial Asia Centrală) îngreunează planurile traseelor de transport energetic ce o ocolesc.

Ca urmare a acestei crize energetice, Uniunea Europeană a adoptat, la data de 8 martie 2006, un nou proiect de strategie energetică europeană, respectiv Strategia Europeană pentru Energie Sustenabilă, Competitivă și Sigură. Cele șase direcții de acțiune vizate de UE în vederea asigurării sustenabilității, competitivității și securității energetice sunt: asigurarea integrității pieței interne de gaz și curent electric, prin adoptarea unor standarde și reguli comune, dar prin construirea unor rețele comune sau interconectarea celor deja existente; garantarea securității fluxului energetic și consolidarea în acest sens a solidarității între statele membre, prin revizuirea legislației privitoare la stocurile naționale de gaz și petrol; diversificarea surselor de energie; protecția mediului și promovarea unor politici de economisire a acesteia, într-o manieră compatibilă cu obiectivele de la Lisabona; crearea unui plan tehnologic strategic în privința energiei; formularea unei politici externe comune pentru toate statele Uniunii Europene, care să identifice prioritățile Uniunii Europene pentru construirea unei noi infrastructuri de protecție a sistemului energetic, adoptarea unui Tratat Energetic European, adoptarea unui nou parteneriat energetic cu Rusia, crearea unui mecanism de reacție în cazul unor crize determinate de scurtcircuitări ale aprovizionării energetice a Europei.

În ultima perioadă, Germania, Austria, Italia, Spania și Irlanda au început un program de închidere a centralelor atomoelectrice. În contextul reducerii dependenței de importul de resurse energetice, UE dezaprobă această tendință a celor cinci state membre și recomandă diversificarea surselor de energie, inclusiv solare, eoliene, biocombustibili, hidrogen etc., precum și creșterea capacităților de înmagazinare și stocare, a petrolului și gazelor, pentru atenuarea eventualelor șocuri (crize) temporare.

Prima criză (1973-1974). Pe de o parte, opinia generală susține că prima criză energetică cu care s-a confruntat o mare parte a economiilor dezvoltate a fost cauzată de faptul că majoritatea statelor arabe producătoare de petrol din OPEC (plus Egipt și Siria) au boicotat furnizarea de țiței, ca răspuns la sprijinul acordat Israelului de către Occident și Japonia în războiul de la Yom Kippur. În acea perioadă, țările arabe au redus producția de țiței cu 5 milioane barili/zi. Deși alte state și-au crescut producția de petrol, în martie 1974 s-a ajuns la un deficit de 4 milioane barili/zi. În plus, ca răspuns la scăderea drastică a fluxurilor de aprovizionare, OPEC a ridicat, în același an, prețurile petrolului brut la 12 USD/baril, față de nivelul de 3 USD/baril cât era în 1972, ceea ce a agravat și mai mult criza energetică. Pe de altă parte, specialiști avizați subliniază faptul că „șocul petrolier” a fost provocat de bancherii internaționali. Aceștia au încheiat un acord cu conducătorii arabi ai OPEC pentru a crește prețul petrolului prin embargoul OPEC-ului. Principiul era foarte simplu. Arabii câștigau prin faptul că prețul creștea, cumpărătorul plătea, iar companiile petroliere încasau. Concerne energetice ca Arco, Shell, Mobil, Exxon erau legate de grupul Chase Manhattan Bank. Acesta a înnoit acordul cu OPEC, conform căruia profiturile pe următorii 30 de ani trebuiau plasate în această bancă pentru o dobândă de 7%. În sistemul respectiv, s-au acordat împrumuturi uriașe țărilor din lumea a treia ca Mexic, Brazilia și Argentina.

A doua criză (1979-1981). Cea de-a doua criză energetică a început în 1979, odată cu declanșarea revoluției din Iran, deși până atunci prețurile petrolului se menținuseră la un nivel acceptabil de 12-13 USD/baril. Acțiunile masive de protest au dus la dereglarea sectorului petrolier iranian, noul regim al ayatolahului Khomeini instalat la Teheran constatând inconstanța exporturilor de petrol și un deficit de producție de 2-2,5 milioane de barili/zi. Arabia Saudită și alte țări membre ale OPEC și-au sporit producția de țiței pentru a acoperi acest declin, însă prețurile au crescut datorită panicii create. Mai mult, când Irakul a invadat Iranul, în septembrie 1980, totalul combinat al exporturilor de țiței din cele două țări nu depășea 1 milion de barili/zi. Aceste pierderi imense pentru circuitele energetice mondiale au dublat, în scurt timp, prețurile petrolului brut de la 14 USD/baril în 1978 la 35 USD/baril în 1981.

A treia criză (august 1990 – februarie 1991). Scurta criză a petrolului din acea perioadă a fost mult mai temperată în consecințe față de precedentele două. Ea a apărut ca efect al primului război din Golf, desfășurat de coaliția internațională condusă de SUA împotriva regimului de la Bagdad. La 1 august 1990, Irakul invadase și anexase Kuweitul ca urmare a agravării unor dispute teritoriale (frontiere, acces la mare) și petroliere (pânzele petrolifere comune, producția prea mare de petrol a Kuweitului). Retragerea lui Saddam Hussein din Kuweit a coincis cu incendierea câmpurilor petroliere, ceea ce a cauzat mari distrugeri cu efecte asupra producției și exporturilor kuweitiene. În timpul crizei, prețul petrolului brut a atins nivelul istoric de 40 USD/baril. La scurt timp după declanșarea crizei energetice, țările arabe din OPEC au decis să intervină prin mărirea producției de țiței, stabilizând astfel piața mondială. Totuși, potențialele efecte pentru piața energetică și economia internațională ar fi putut destul de grave dacă reușea tentativa lui Saddam Hussein de a controla o mare parte din rezervele mondiale de petrol. Putem vorbi și în zilele noastre de o a patra criză a petrolului, barilul fiind în jurul a 100 USD.

Competiția politico-economică

Lumea în care trăim s-a transformat profund odată cu încheierea Războiului Rece și dispariția lumii bipolare. Astfel, în locul competiției politico-militare s-a afirmat din ce în ce mai mult competiția politico-economică. Această nouă competiție are loc pe un fundal de extindere a procesului de globalizare, ce presupune atât concurență tot mai intensă, cât și cooperare din ce în ce mai diversificată. „Energia este esențială pentru dezvoltarea economică și socială și îmbunătățirea calității vieții”, preciza ONU în Agenda 21 din 1992. Resursele naturale, în special cele energetice, au influențat permanent și în mod covârșitor evoluția societății umane, dezvoltarea economică, economiile naționale, economia mondială și, mai recent, economia globală.

De altfel, în anii ‘70, Henry Kissinger spunea „Controlează petrolul și poți controla toate continentele…”. Mai apoi, Michael Collon susținea „Dacă vrei să conduci lumea, trebuie să controlezi petrolul. Tot petrolul. Oriunde se află acesta”. Petrolul este resursa care pune în mișcare sectoarele transporturilor, alimentației și agriculturii, petrochimiei, chiar și eficiența forțelor armate depinde de acesta.

În contextul accentuării competiției pentru putere și influență pe arena mondială, resursele economice și în special cele energetice joacă un rol din ce în ce mai important în poziția ocupată de un stat și rolul acestuia în sistemul relațiilor internaționale. Distribuția inegală și previzibila epuizare a resurselor de hidrocarburi, resurse ce rămân deocamdată motorul economiei mondiale, au dus la amplificarea jocurilor pe marginea acestora și au permis unele „monopoluri” în ceea ce privește controlul surselor și rutelor, al piețelor și prețurilor. În aceste condiții, securitatea energetică nu mai constituie doar un obiectiv oarecare de politică economică, ci a devenit o preocupare constantă pentru comunitatea internațională.

Securitatea energetică se află la întretăierea tuturor dimensiunilor securității întrucât realizarea ei depinde de atingerea unui anumit grad de consens politic și militar, are un impact direct asupra economiei, societății și mediului, și, nu în ultimul rând, vizează protejarea fiecărui individ uman. Definiția conceptului de putere a lui Walter S. Jones – capacitatea unui actor internațional de a-și folosi resursele tangibile și intangibile în așa fel încât să influențeze rezultatele relațiilor internaționale spre propriul beneficiu – ilustrează actualitatea faptului că oricare stat va face uz de toate resursele pe care le are la dispoziție, inclusiv de cele energetice, pentru a-și impune voința și a influența comportamentul celorlalți actori în scopul atingerii propriilor interese. Sintetizând, putem spune că puterea înseamnă resurse, strategii și rezultate. Uneori, sancțiunile aplicate de un stat împotriva altui stat au afectat cooperarea dintre părți în alte domenii importante. Alteori, sancțiunile nu au făcut decât să accelereze cursul războiului politico-militar și nu au reușit să evite utilizarea forței armate.

Sintagma de „armă energetică” este strâns legată de exercitarea puterii economice, componentă importantă în complexul puterii unui stat, și am putea să o definim ca orice acțiune sau inacțiune a unui actor al lanțului deținător-exploatator-producător-transportator-distribuitor-consumator, legată direct sau indirect de resursele energetice, ce are scopul de a influența sau controla alți actori. Prin urmare, „arma energetică” poate fi utilizată pe tot lanțul respectiv, de oricare dintre „verigile” implicate în acest proces. Dacă resursele energetice sunt folosite ca mijloace de presiune în cadrul competiției și concurenței economice libere, acestea reprezintă doar un mod acceptat de a promova sau câștiga ceva, la fel ca resursele financiare (împrumuturi), importurile etc. În cadrul pieței caracterizată de liberă concurență, orice tranzacție este un joc cu sumă pozitivă în care fiecare parte are de câștigat, reglându-se astfel distribuirea armonioasă a resurselor între agenții economici. Pe această piață, producătorul privat de energie, fie el și de monopol, nu poate exista dacă nu obține profit prin satisfacerea consumatorului final. La fel și consumatorul final de energie poate renunța și înlocui producătorul respectiv dacă nu este satisfăcut.

Totuși, și în aceste condiții, ca urmare a creșterii cererii de resurse energetice, unii agenți economici producători sau distribuitori, în „goana” lor după profituri, pot afecta indirect alți actori ce sunt puternic dependenți de aceștia. Dacă în această ecuație intervine statul, atunci putem spune că energia devine o „armă” a puterii politice folosită în cadrul relațiilor internaționale pentru atingerea propriilor interese. Agenții economici controlați de stat sunt mai puțin motivați să satisfacă consumatorul final, mai ales atunci când dețin și monopolul într-un anumit domeniu al industriei energetice. De altfel, sectorul definit printr-o concurență de tip monopol este dominat de o singură companie sau doar de câteva companii, ceea ce înseamnă că lipsește competiția sau că aceasta este limitată. O piață de tip monopol se caracterizează în general prin practicarea unor prețuri mai ridicate, obiectivul de bază al unei firme de monopol fiind maximizarea profitului.

Întotdeauna, guvernele au pe agendă obiective strategice prin care se vizează poziții de putere și dominație în sistemul relațiilor internaționale. Numai în „mâinile” guvernelor controlul direct sau indirect al unor resurse energetice poate deveni un instrument de șantaj și cu adevărat o „armă” eficientă. Astfel, dacă la un moment dat, factorul de decizie consideră că este profitabil politic să folosească această armă, chiar dacă asta poate costa enorm din punct de vedere financiar, nu poate fi împiedicat să o facă. De altfel, influența politicului în economie, mai ales în sectorul hidrocarburilor, indiferent de regimul în funcțiune, reprezintă o constantă a epocii actuale. Această influență se exercită atât în interiorul statelor, cât și în exteriorul lor. În cazul regimurilor democratice, inclusiv în Uniunea Europeană, sistemul politic modelează cadrul derulării proceselor din industria energetică și, de cele mai multe ori, intervine indirect în derularea acestora. Acolo unde energetica este importantă, politicul susține direct și indirect sectoarele energetice ale economiei. De altfel, strategiile și politicile energetice se fixează la nivel politic și tot la același nivel se stabilesc regulile cooperării internaționale în domeniul energetic.

Regimurile dictatoriale autoritare sau de „democrație controlată” intervin preponderent direct în energetică. China, India, Federația Rusă, Arabia Saudită, Algeria, Venezuela etc., state care se remarcă prin creștere și expansiune economică sau resurse energetice semnificative, au recurs constant la cooperarea directă dintre factorii politic și economic. În anumite situații, sectoare vitale ale economiei (energia) sunt prin lege protejate față de achiziții forțate ori faliment sau li se conferă putere monopolistă. În alte cazuri, industria energetică a fost total sau parțial naționalizată sau s-au încheiat acorduri și contracte preferențiale cu unele companii și s-au stabilit anumite prețuri discriminatorii.

Expansiunea marilor puteri economice și a companiilor de vârf nu poate fi separată de state. Între altele, întreaga legislație referitoare la economie este elaborată de factorul politic (parlament) și aplicată de justiție în întreaga lume contemporană. Prin urmare, o separare absolută între politic și economic nu pare posibilă în nici o societate modernă, deoarece există o puternică interdependență între cele două sfere. Domeniile amintite respectă reguli diferite de acțiune și au scopuri și obiective de multe ori la rivalitate, dacă nu chiar reciproc ostile (în situație de criză). Valorile și schemele concurenței și eficienței economice nu pot fi transferate în politică. Schemele intervenționismului politic brutal nu au eficiență în economie.

Ideea conform căreia politicul și economicul trebuie să conlucreze pentru binele și prosperitatea propriilor cetățeni, pe cât posibil fără a afecta celelalte state, nu mai are acoperire în timpurile actuale. În prezent, nevoia de influență și control din partea marilor actori internaționali duc la noi și inedite metode de coerciție, începând cu „ancorarea” statul respectiv în multitudinea de mecanisme, acorduri sau instrumente economico-financiare și terminând cu amenințarea cu utilizarea sau chiar folosirea „armei energetice”.

Pentru a avea efectul scontat, folosirea acestui instrument presupune o evaluare a următoarelor aspecte: obiectivele urmărite sunt din sfera securității naționale (descurajarea agresiunii armate sau constrângerea unui agresor să-și retragă forțele invadatoare, limitarea proliferării armelor (ne)convenționale și restricționarea exporturilor de armamente și tehnologie militară, pedepsirea țărilor care acceptă sau sponsorizează terorismul etc.), politicii externe (procesul de democratizare, încălcarea drepturilor omului, controlul ineficient al traficului ilegal, probleme ecologice etc.) sau sunt pur economice (dispute legate de comerțul internațional și de investiții); obiectivele urmărite pot fi atinse prin această metodă; acțiunea de coerciție să implice acțiuni, procese legate de resursele energetice; metoda poate fi impusă unilateral sau multilateral; dependența adversarului să fie dovedită; impactul pe care îl va avea folosirea metodei respective asupra adversarului și propriei economii; metoda să fie în afara regulilor cunoscute ale concurenței economice; să fie aplicată în urma unei evaluări a avantajelor și dezavantajelor ce decurg (orice gen de rezultat dorim să obținem, trebuie să avem siguranța ca stăpânim terenul, contextul și regulile după care trebuie să acționăm); alte aspecte. Totodată, toate aceste elemente trebuie identificate, analizate și, în final, contracarate și de statele ce se simt amenințate de astfel de acțiuni de subminare energetică.

Utilizarea „armei energetice” în relațiile internaționale reprezintă mai degrabă o formă de șantaj, o acțiune ce o putem încadra în categoria tehnicilor clandestine, acoperite sau discrete pentru a realiza obiective politice, economice, militare etc. Acest instrument subversiv este folosit pentru a slăbi puterea militară, economică sau politică a unei națiuni prin subminarea moralului, loialității sau încrederii cetățenilor. Prin urmare, credem că „arma energetică” este un instrument suplimentar al presiunilor politice exercitate de state/comunitatea internațională asupra unei țări care se face vinovată de abateri grave de la normele internaționale. Controlul resurselor energetice generează putere și influență politică oriunde pe glob. Situația este inevitabilă, astfel că, de-a lungul vremii, numeroase au fost cazurile în care diferite „verigi” implicate în jocurile pe marginea acestor resurse au declanșat dispute și crize energetice, ce au avut adesea efecte economice și politice dezastruoase la nivel local, regional și chiar global. Fără energie întreaga lume industrializată poate colapsa și, prin urmare, infrastructura din agricultură, transporturi, tehnologia informației, comunicații și alte sectoare vitale trebuie să fie susținută cu fluxuri constante de energie. Orice „scurtcircuit” pe piața și rețelele energetice mondiale constituie un pericol major și de aceea securitatea energetică este o componentă de seamă a strategiilor de securitate națională și de politică externă.

În aceste condiții, energia a fost și este folosită de cele mai multe ori ca instrument de presiune politică, economică, militară etc., cu scopul de a obține unele avantaje strategice pe scena tot mai complexă și dinamică a relațiilor internaționale. Adeseori, confruntările dintre competitori s-au angajat în mod indirect, marii actori trebuind să respecte, mai mult sau mai puțin formal, dreptul statelor la valorificarea independentă a hidrocarburilor.

În Orientul Apropiat și Mijlociu. Orientul Apropiat și Mijlociu este un spațiu cu valoare geopolitică remarcabilă, care a cunoscut evoluții politico-militare și economice deosebite în anii din urmă. Acestea au fost impuse îndeosebi de efectele încetării Războiului Rece și introducerii în circuitul economiei mondiale. Federația Rusă a operat în regiune pe coordonatele susținerii intereselor sale politice și economice, în condiții mult mai complicate decât în anii Războiului Rece, la concurență sau în cooperare cu SUA și UE. Marii competitori economico-politici ai petrolului din Golf rămân SUA, UE, Japonia, China, India și Asia de Sud-Est.

În acest spațiu, importanța geopolitică a Arabiei Saudite, unul dintre „pilonii” politicii SUA în Orientul Apropiat și Mijlociu și unul dintre stâlpii de susținere al dezvoltării economice occidentale, se justifică prin imensele sale resurse de petrol, poziție strategică și loc proeminent în lumea musulmană. Se estimează că în următoarele decenii, regatul va rămâne o piesă esențială pentru dezvoltarea economiei mondiale, în ciuda petrolului din Rusia (5% din rezervele mondiale) și din alte state din afara OPEC. Cu 260 mld. barili, Riadul controlează circa 25% din rezervele de petrol de pe glob. Partenerii comerciali ai Riadului sunt SUA, Japonia, Coreea de Sud sau statele vest-europene. În următoarele decenii se apreciază că Arabia Saudită trebuie să-și crească exporturile la minimum 22 mil. barili/zi, pentru a satisface cererea internațională de petrol și a evita o criză generală. Regatul își va păstra astfel, importanța strategică. Rezervele din statele de la Marea Caspică și cele ale Rusiei nu vor echilibra pe termen lung resursele saudite, din cauza capacităților mai reduse și a nenumăratelor probleme tehnice.

A doua putere petrolieră a lumii, după Arabia Saudită, rămâne pe mai departe Irakul, având rezerve confirmate de petrol de circa 113 mld. de barili. În 2002-2003, problema irakiană a divizat profund comunitatea internațională. SUA și aliații lor au ocolit dezbaterea în cadrul ONU a pericolului reprezentat de regimul Saddam Hussein și au declanșat în februarie 2003 acțiunile armate în Irak. La numai câteva săptămâni, aliații au câștigat o victorie militară rapidă și clară (mai 2003), urmată de un dificil proces de reconstrucție a țării. SUA au instalat o administrație civilă și un guvern de tranziție (iulie 2003), recunoscut treptat și de statele arabe și de marile puteri, urmând ca în ianuarie 2005 să aibă loc alegeri libere; în interior s-a ajuns însă la generalizarea unei stări permanente de insecuritate punctată de atacuri teroriste. Cel de-al doilea război din Golf (februarie – mai 2003) declanșat de SUA împotriva regimului lui Saddam Hussein a avut puternice rațiuni economice, în sensul reîmpărțirii câmpurilor și resurselor energetice ale Irakului. De fapt, s-a urmărit asigurarea accesului liber la rezervele energetice ale țării, resurse ce sunt de calitate superioară și a căror exploatare necesită costuri destul de mici. Mai mult, unii analiști susțin că Federația Rusă urmărea să devină prima putere petrolieră a lumii prin expansiunea energetică în Irak, Iran și bazinul caspic. Stabilizarea Irakului este strâns legată de succesul sau eșecul reconstrucției economice, care pe termen mediu este puternic dependentă de industria energetică. Cu toate acestea, începând cu anul 2004, producția de petrol – ce nu mai este luată în considerare de OPEC – nu a mai atins cotele de dinainte de război (2,6 mil. barili/zi) și, astfel, nu au putut fi acoperite nici țintele de export. Cauzele sunt multiple, de la dificultățile tehnice și tehnologice, până la corupție și contrabandă. Oricum, infrastructura energetică învechită a Irakului avea nevoie stringentă de investiții pentru modernizare și dezvoltare. Desigur, în perioada ulterioară campaniei militare (2004-2006) prețurile petrolului brut au înregistrat o creștere abruptă, atingând niveluri istorice de peste 70 USD/barilul. Deși înainte de anul 2003, Bagdadul a cedat controlul asupra a circa jumătate din petrolul său (50 mld. barili) Federației Ruse, Franței, Germaniei etc., zăcămintele respective au revenit în administrarea autorităților irakiene. Washingtonul susține că „petrolul aparține poporului irakian” și că accesul trebuie să fie permis, în primul rând statelor participante la Coaliție. În prezent, oficialii parlamentului irakian caută să concesioneze drepturile de proprietate asupra unor exploatări petroliere și gazifere în condiții cât mai avantajoase pentru economia și industria energetică.

Un actor semnificativ în Orientul Apropiat și Mijlociu, Iranul face legătura dintre această regiune de importanță strategică și Caucaz, Marea Caspică, Asia Centrală și Asia de Sud și de Est. În decursul istoriei, toți marii actori internaționali au vizat luarea sub control a Iranului. În secolul XX, concomitent cu declanșarea marilor competiții petroliere, Marea Britanie, Rusia, Germania și SUA s-au concurat în spațiul iranian, ori s-au concertat în același spațiu (acordurile sovieto-britanice, de pildă, din cel de-al doilea război mondial). Pe de altă parte, fiind situat în regiunea Golfului, Iranul a intrat în dispută cu Irakul, Kuweitul, Arabia Saudită etc. În funcțiune se află o conductă spre Turcia, ce poate fi prelungită în două variante: proiectul „Nabucco” (Bulgaria, România, Ungaria, Austria) și contractul din 2003, Turcia – Grecia – Balcanii de Vest – Italia. O conductă rusă subacvatică are terminalul la Istanbul, așa încât să concureze sau să alimenteze viitoarele conducte occidentale. Moscova susține Iranul, în replică și la proiectele SUA de deschidere pe la sud a accesului occidental la rezervele petroliere și de gaze naturale din Bazinul Caspic și Asia Centrală. Chiar dacă ar coopera cu Federația Rusă pentru a rezista presiunilor SUA, Teheranul nu poate accepta proiectul Moscovei de a conduce un „OPEC caspic”. O lovitură pentru economia americană a venit din partea guvernului iranian. Acesta a ordonat băncii centrale să transforme toate rezervele statului din dolari în euro și a decis să folosească euro ca monedă de schimb în comerțul exterior și pentru activele sale din străinătate. Astfel, sursele externe și veniturile petroliere vor fi calculate și încasate în moneda europeană, pentru a pune astfel capăt dependenței de dolar. Anterior, în noiembrie 2000, și Irakul a renunțat la dolar și a utilizat euro în tranzacțiile petroliere, măsură ce a fost anulată de campania militară condusă de SUA din 2003. Pe undeva, această situație s-a datorat și sancțiunilor impuse de SUA asupra investițiilor și comerțului american în Iran și ruperii oricăror legături între băncile internaționale și statul iranian. Prin măsurile respective s-a încercat izolarea economico-financiară a regimului de la Teheran. În prezent, majoritatea băncilor străine au renunțat la dolar în tranzacțiile cu Iranul și fac transferuri de fonduri în euro sau alte monede. Totuși, Washingtonul nu poate limita ori controla total fluxurile de dolari din Iran deoarece nu poate interzice vreunui stat să cumpere petrol iranian sau să-l achite în euro. Deși nu a produs efecte imediate și nu a reușit să destabilizeze economia americană, gestul Iranului poate fi urmat și de alte țări bogate în resurse energetice. În alte state, precum Rusia, Venezuela, Emiratele Arabe Unite, Indonezia etc., ponderea dolarilor din rezervele valutare este diminuată într-un mod treptat. Pe termen lung, aceste tendințe de înlocuire a dolarului cu euro pot avea repercusiuni grave asupra economiei SUA și nu numai.

În Asia Centrală. La scurt timp după atentatele din SUA, din 11 septembrie 2001, atenția factorilor politico-militari și a opiniei publice s-a concentrat asupra Asiei Centrale și Afghanistanului. Ambele spații se caracterizează prin: poziții strategice pe rutele ce unesc Orientul Apropiat și Europa de Est de Extremul Orient; resurse energetice semnificative (în Asia Centrală); incapacitatea de a-și asigura prin forțe proprii securitatea externă; structura definitorie a populației bazată pe popoare „iraniene” și „turce”, de religie musulmană etc. Bogatele resurse de petrol și gaze naturale din zonă au trezit interesul marilor puteri și companiilor internaționale și au favorizat integrarea rapidă a Asiei Centrale în economia mondială. Astfel, putem spune ca acest spațiu traversează o perioadă de remodelare geopolitică, amplificată de concurența de putere dintre marii actori internaționali.

Federația Rusă, ca succesor al URSS nu și-a ascuns niciodată pretenția de a-și promova – prin mijloace economice, politice și militare – interesele din Asia Centrală și de a-și menține și extinde influența predominantă. Aproape toate noile state din regiune, au aderat la CSI și au stabilit raporturi de alianță cu Moscova. Atenția conducătorilor ruși, s-a concentrat, în primul rând, asupra Kazahstanului, statul cu cele mai importante resurse energetice (cu baze pentru cercetări spațiale, nucleare și de rachete strategice) și asupra Kârgâstanului (la frontiera cu China), ambele având, între frontierele lor, și semnificative populații rusofone. Raporturile cu Uzbekistanul și Turkmenistanul au evoluat mai puțin favorabil, între altele și din cauza faptului că guvernul de la Tașkent a aderat la GUUAM, ulterior retrăgându-se. Sprijinirea independenței statelor din Asia Centrală, a regimurilor laice și democrației; combaterea fundamentalis-mului islamic și a terorismului internațional, a traficului de arme și de componente nucleare și a celui de droguri etc. În același timp, aranjamente politico-militare s-au materializat cu: Kazahstanul (denuclearizare, controlul armamentelor, conversia industriei militare, reforma militară etc.), Tadjikistanul, Uzbekistanul, Kârgâstanul și Turkmenistanul (direct sau prin intermediul PfP, al GUUAM, inclusiv prin baze militare).

SUA se implică direct în Asia Centrală după atacul terorist din 11 septembrie 2001, când s-au pus bazele unei Alianțe Antiteroriste (SUA, Federația Rusă, state UE, state NATO și partenere, republicile din Asia Centrală, China, Japonia, Pakistanul etc.). Cei „Trei Mari” – SUA, Federația Rusă și China – au condamnat „terorismul internațional” și au hotărât să-și „intensifice” cooperarea. Cooperarea între state, menținerea prezenței SUA în Asia Centrală și întărirea legăturilor cu Federația Rusă, Mongolia, India, Singapore, Vietnam, Coreea de Sud și Japonia sunt pentru Washington condiții ale menținerii „echilibrului de putere” în Asia.

China aflată într-un continuu proces de redimensionare economică și politico-militară, s-a afirmat ca actor major internațional în Asia Centrală (unii analiști estimează ca până în 2050 ar putea deveni puterea predominantă a Asiei). Politica sa se bazează pe temeiuri economice (cucerirea de piețe noi, aprovizionarea cu petrol și materii prime) și politice. Deși China vizează îndeosebi Asia de Sud-Est și Extremul Orient (Coreea, Siberia, Mongolia), Asia Centrală și Pakistanul stau la rândul lor în atenția planificatorilor din Beijing (în august 2001, chiar înainte de atentatele din SUA, s-a încheiat un contract petrolier foarte favorabil cu Pakistanul, iar cooperarea cu Kazahstanul a atins un nivel ridicat în domeniul petrolului și gazelor naturale).

Uniunea Europeană (în special, Franța și Germania) aspiră să obțină o poziție distinctă în regiune, cu accent în sectoarele energetice, ca și Japonia sau Coreea de Sud. În particular, Germania pare să promoveze cea mai ambițioasă „politică europeană” în Asia Centrală, prin stabilirea de relații privilegiate, cu Federația Rusă și China. Alături de Franța, Germania a susținut poziția Federației Ruse în criza irakiană și în relațiile cu Iranul. De altfel, pentru UE participarea directă la valorificarea resurselor energetice și de materii prime din Asia Centrală și Siberia este vitală în perspectiva accentuării curentelor concurențiale în relațiile dintre principalele „blocuri economice” ale lumii. SUA, Marea Britanie, Italia, Spania, și alte state pledează pentru concertarea acțiunilor internaționale în Asia Centrală (SUA, UE, NATO, Federația Rusă), cu o solidă și constantă asistență a organismelor și corporațiilor financiare, industriale și comerciale internaționale. Este deja clar că resursele energetice ale Asiei Centrale nu mai pot alimenta numai aspirațiile neoimperiale ale Federației Ruse.

În Caucaz. Caucazul reprezintă o regiune desprinsă recent din URSS și aflată în proces de integrare în comunitatea internațională. Moscova a socotit Caucazul drept un spațiu al intereselor sale directe încă din secolele XVIII-XIX. Contradicțiile, tensiunile, crizele și conflictele din Caucaz formează un adevărat „complex de insecuritate”, la frontiera sudică a Federației Ruse și la confluența Europei de Est cu Orientul Apropiat și Mijlociu și Asia Centrală. La baza acestei stări stau cauze etnice, politice, religioase, economice, culturale; lor li se adaugă acțiunile unor „tendințe” și ale unor actori internaționali majori, în contextul mutațiilor geopolitice și geoeconomice produse la încheierea Războiului Rece și în cursul integrării Caucazului în circuitul economiei mondiale. Specificul regiunii de spațiu al afirmării unor vechi și noi entități etno-politice, pune în lumină, mai accentuat decât în Balcani, componenta religioasă a conflictelor din Caucaz, spațiu tradițional de „ciocnire frontală” între creștinism și islamism. După dezmembrarea URSS, Moscova a considerat Caucazul ca un spațiu al „vecinătății sale apropiate”, drept care s-a străduit să-și exercite controlul direct și indirect. Din motive economice, atenția Federației Ruse s-a îndreptat spre Azerbaidjan, Daghestan și Cecenia, zone petrolifere cu importanță strategică la Marea Azov (de aici și preocuparea pentru valorificarea conductelor de pe traseul Azerbaidjan-Daghestan-Cecenia-sudul Federației Ruse). Din punct de vedere politico-militar, Moscova a depus eforturi pentru consolidarea pozițiilor din Armenia, Abhazia, Osetia de Sud, Daghestan și Cecenia. În același timp, Moscova s-a preocupat de contracararea tendințelor autonomiste din Cecenia și Daghestan, de reducerea „sfidărilor” Georgiei și de combaterea mișcărilor islamiste religioase din Caucazul de Nord; naționalismul extremist și fundamentalismul islamic reprezintă astăzi adversari redutabili care ar putea produce, pe termen lung, bulversarea tuturor republicilor autonome din Caucazul de Nord și activarea unei zone largi de război și insecuritate la frontierele sudice ale Federației Ruse și în interiorul ei, între Volga și Urali. Destabilizarea Caucazului de Nord într-un grad foarte accentuat ar nărui orice speranță rusă de întâietate energetică și politico-militară în Bazinul Caspic. Pe plan regional, stabilitatea Caucazului depinde într-o măsură majoră de controlul asupra Georgiei. În timpul din urmă, Federația Rusă pare înclinată să agreeze o anumită prezență a SUA în Caucaz, cu scopul de a contribui la „temperarea” unor inițiative regionale angajate de Turcia și Azerbaidjan și de a concura la stabilizarea unor zone amenințate de fundamentalismul islamic și de terorismul internațional. Gazpromul este pe cale de a cuceri monopolul furnizării de gaze în Georgia și domină țara din punct de vedere al energiei electrice. Moscova plănuiește integrarea întregului sistem regional în structurile sale energetice. Sprijinul SUA și UE poate susține și lansarea unor proiecte energetice regionale.

Pe plan economic, atenția SUA s-a concentrat asupra construirii unei conducte din Azerbaidjan, în Georgia și de aici pe țărmul turcesc al Mării Negre (Ceyhan), cu intenția de a eluda monopolul Federației Ruse asupra transporturilor de petrol și gaze spre Occident. Interesul economic este demonstrat de faptul că firmele și băncile occidentale au investit până acum peste 40 mld. dolari în Bazinul Caspic (inclusiv Asia Centrală). Totuși, mulți analiști occidentali pun în evidență, mai ales, interesele politico-economice, subliniind că singură „goana după petrol” nu explică rațiunile implicării Occidentului în Bazinul Caspic, în condițiile în care sunt arii mult mai ușor accesibile (Golful Persic, Venezuela, Africa de Vest). Alți analiști consideră că expansiunea economico-politică în Caucaz (Proiectul Marea Europă) are și menirea de a face Moscova mai „rezonabilă” în relațiile cu Occidentul, de a stimula deschiderea accesului liber la resursele sale energetice și deplina integrare în economia mondială.

Uniunea Europeană, datorită dependenței de Federația Rusă ca „furnizor strategic” de petrol și gaze naturale și în consecință, a preferat să se implice mai puțin în problemele Caucazului. Totuși, marile companii – de felul BP, Shell, Elf etc. – au investit sume considerabile în exploatările petroliere din bazinul Mării Caspice. Trei programe ale UE vizează Asia Centrală și Caucazul: TACIS (asistență tehnică); TRACECA (se referă la coridoarele de transport și conductele de petrol și gaze); INOGATE (rețeaua interstatală de petrol și gaze). Statele din Caucaz fac parte din Consiliul Europei (Georgia, în 1999, Armenia și Azerbaidjan, în 2000) și din PfP (din 1994).

Controlul resurselor energetice

Între politica energetică și celelalte elemente ale politicii de securitate a Federației Ruse există o legătură atât de cauzalitate, cât și de reciprocitate, deoarece Moscova va utiliza energia ca instrument politic, chiar și în situația în care nu-și dorește asta. Prin urmare, statul rus uzează în mod conștient de controlul resurselor energetice pentru a-și asigura o influență în politica de putere din spațiul ex-sovietic și european sau la nivel internațional.

Rusia, țară ce controlează o mare parte a resurselor energetice mondiale și conductelor de transport, a fost acuzată în repetate rânduri că folosește energia pentru a-și spori influența politică și economică asupra statelor baltice și a Poloniei. De altfel, Moscova a oprit sau a amenințat adesea cu întreruperea livrărilor de gaze spre unele țări ex-sovietice ca urmare a unor aspecte politice (mișcări de independență, atitudini pro-occidentale), economice (prețuri, datorii, cedare control energetic) sau chiar militare (retragerea trupelor ruse).

Folosirea de autoritățile de la Moscova a „armei energetice” datează încă din anul 1990, când a întrerupt furnizarea de energie spre țările baltice într-o încercare inutilă de a înăbuși mișcările de independență. Mai mult, țările baltice au fost din nou, în 1992, ținta armei energetice a Rusiei ca represalii la cererile de retragere a forțelor armate ruse rămase în zonă. În 1993-1994, Rusia a redus fluxurile de aprovizionare cu gaze naturale spre Ucraina, cu scopul de a presa autoritățile ucrainene să cedeze controlul asupra infrastructurii energetice și flotei sale din Marea Neagră. Belarus, în mod direct, Polonia și Lituania, în mod indirect, au fost la rândul lor, în 2004, victime ale reducerilor livrărilor de energie, acțiuni în mare parte motivate politic.

Criza cea mai gravă a apărut în decembrie 2005, când Ucraina a refuzat să plătească prețul cerut de Gazprom, mult mai mare decât practică Rusia pe plan intern. Sistarea livrărilor de gaze naturale a declanșat o întreagă dezbatere europeană asupra dependenței energetice a UE față de Moscova. A urmat apoi Republica Moldova, în ianuarie 2006, motivul fiind același.

Nici în 2007, Rusia nu a ezitat să facă uz de „arma energetică”. Astfel, în octombrie, Gazprom a amenințat că va sista livrările de gaze naturale către Ucraina, ca urmare a unei datorii neachitate de peste 1,3 miliarde de dolari. De asemenea, amenințările au vizat și Belarus și Georgia din cauza unor neînțelegeri în ceea ce privește prețurile și tranzitul hidrocarburilor.

Prin toate aceste acțiuni, Rusia a afectat și consumatorii vestici. Totuși, dependența Europei de gazul rusesc are ca revers dependența Rusiei de veniturile obținute din vânzările de gaze naturale pe piața europeană. Prin urmare, situația actuală incertă în ceea ce privește ritmicitatea fluxurilor de aprovizionare cu energie ar trebui să se sfârșească în viitorul apropiat printr-un compromis reciproc avantajos, în condițiile în care resursele sunt la ruși, iar banii la germani. Pentru UE este de preferat să fie dependentă energetic de o mare putere (Federația Rusă), care deși este agresivă, este previzibilă, decât de un stat sau regiune instabilă.

Gazprom constituie „unealta” cea mai adecvată pentru „manevrele” energetice ale Rusiei. Colosul rusesc, deși este un agent economic obișnuit, reprezintă un puternic instrument de presiune politică. Gazprom livrează gaze naturale în Germania, Italia, Franța, Turcia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Austria, Finlanda, Belgia, Bulgaria, România, Serbia și Muntenegru, Slovenia, Croația, Grecia, Elveția, Olanda, Bosnia, Macedonia, Marea Britanie. În tabelul următor sunt detaliați principalii beneficiari ai exporturilor de gaze naturale rusești din anul 2006.

Deși, Moscova susține că politica sa de prețuri este influențată strict de condițiile pieței, există diferențe mari între prețurile plătite pe piața internă sau de state considerate aliate, precum Armenia, și cele plătite de state care au încercat să iasă de sub influența Rusiei, ca de exemplu Georgia. Prin urmare, furnizorul de gaze naturale, sub forma Gazprom, este statul rus, astfel încât putem considera că sistemul de stabilire a prețurilor este instrumentalizată politic. În tabelul ce urmează am încercat să reliefăm prețurile practicate de Rusia pe piața internă și pentru exporturile sale de gaze naturale în diferite momente (datele prezentate sunt cele vehiculate în sursele publice de informare).

Rusia crește sau amenință că va crește prețul gazelor naturale livrate în unele țări din CSI și din Europa de Est și de Sud-Est cu scopul de a-și menține în aceste spații măcar influența economică. Deși această măsură pare a fi un răspuns la atitudinea diferitelor capitale față de Moscova, impactul politic este departe de a avea rezultatele scontate. Astfel, Moscova contribuie acum, din plin, la apariția unui mediu concurențial uniform în regiune. Rusia nu face altceva decât să-și distrugă partenerii de afaceri și piața de desfacere din țara respectivă, favorizând, în același timp, reorientarea țării respective spre alți furnizori de resurse și, chiar, dezvoltarea unor trasee alternative de transport sau a altor forme de energie. Oricum Rusia nu își poate permite să ridice prețul mai mult decât prețul la care alți furnizori de gaze naturale devin rentabili. În final, rezultatul s-ar putea să fie exact opus scopurilor Rusiei, adică țara respectivă va fi din ce în ce mai puțin dependentă de gazele naturale rusești.

În consecință, putem spune că Rusia își va folosi toată capacitatea politică și diplomatică pentru a-și dezvolta economia și, în ultimă instanță, nu va pregeta să utilizeze „arma energetică” drept instrument de presiune. Această ultimă opțiune este pe deplin susținută și de populația rusă. Astfel, conform unui sondaj realizat de Centrul rus Levada, în perioada 10-13 august 2007, 59% din rușii chestionați s-au declarat în favoarea utilizării de către autoritățile ruse a dependenței țărilor europene față de petrolul și gazul rusesc pentru a-și atinge obiectivele de politică externă, față de numai 20% împotrivă.

Capitolul III

Securitatea și dependența energetică a Uniunii Europene

Pentru a asigura stabilitatea tensiunii și a frecvenței ar trebui acordată o atenție specială stabilității rețelelor de energie electrică europene în condițiile variabile cauzate de aportul din ce în ce mai mare al energiei din surse regenerabile variabile. Necesarul de investiții în infrastructurile de transport al energiei electrice și al gazelor de importanță europeană a fost estimat la aproximativ 200 miliarde EUR până în 2020. Creșterea semnificativă a volumului investițiilor, comparativ cu tendințele din trecut, și necesitatea stringentă de a pune în aplicare prioritățile privind infrastructura energetică impun o nouă abordare a modului în care infrastructurile energetice, în special cele de natură transfrontalieră, sunt reglementate și finanțate. UE își propune norme referitoare la dezvoltarea și realizarea prompte a interoperabilității rețelelor energetice transeuropene, în scopul îndeplinirii obiectivelor de politică energetică din tratat, al asigurării funcționării pieței interne a energiei și a siguranței aprovizionării în Uniune, al promovării eficienței energetice și economisirii energiei, al dezvoltării de forme noi de energie din surse regenerabile, precum și al promovării interconectării rețelelor energetice. Prin urmărirea acestor obiective, contribuie la o creștere inteligentă, sustenabilă și favorabilă incluziunii și aduce beneficii întregii Uniuni din punctul de vedere al competitivității și coeziunii economice, sociale și teritoriale.

Dezvoltarea rețelelor transeuropene

În vederea dezvoltării rețelelor transeuropene și a interoperabilității efective a acestora, este esențială asigurarea coordonării operaționale dintre operatorii de transport și de sistem (OTS) de energie electrică. Agenția pentru Cooperarea Autorităților de Reglementare din Domeniul Energiei („Agenția”) instituită prin Regulamentul (CE) nr. 713/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 primește importante atribuții suplimentare în temeiul prezentului regulament și ar trebui să aibă dreptul de a percepe taxe pentru unele dintre aceste atribuții suplimentare. În urma unor consultări aprofundate cu toate statele membre și părțile interesate, Comisia a identificat 12 priorități strategice privind infrastructura energetică transeuropeană, a căror implementare până în anul 2020 este crucială pentru realizarea obiectivelor Uniunii în ceea ce privește politica în domeniul energiei și climei. Aceste priorități acoperă diferite zone geografice sau domenii tematice în sectorul transportului și depozitării energiei electrice, al transportului și depozitării gazelor și al infrastructurii pentru gaz natural lichefiat sau comprimat, al transportului dioxidului de carbon și al infrastructurii petroliere. Planificarea și implementarea proiectelor Uniunii de interes comun în domeniul infrastructurilor energetice, de transport și de telecomunicații ar trebui coordonate pentru a genera sinergii în cazurile în care acest lucru este recomandabil din punct de vedere global economic sau tehnic sau din perspectiva mediului sau amenajării teritoriale, acordându-se atenția cuvenită aspectelor relevante legate de siguranță.

Deși țările UE nu dețin resurse energetice importante, aceasta este unul din cei mai mari consumatori mondiali de energie primară (în special petrol și gaze), dependența sa de importuri fiind semnificativă. În prezent, atât importurile de petrol, cât și cele de gaze naturale ale UE provin în cea mai mare parte din Rusia și Norvegia. În Uniunea Europeană se estimează că cererea de gaze naturale va fi în anul 2020 cu aproape 70% mai mare decât a fost în anul 2000. În același timp, UE își va reduce propria producție cu circa 10%, devenind astfel și mai dependentă de resursele din import, în special din Rusia. Pentru a acoperi acest deficit, se prevede o injecție de 29-46 miliarde dolari din capitalurile europene în prospectare și extracție de hidrocarburi.

Dintre cele 25 de state ale Uniunii Europene, în 2005, numai Danemarca și Olanda nu au avut nevoie de importuri de gaze naturale. În schimb, 14 țări din UE au importat fiecare peste 95% din necesarul de consum propriu. Unele guverne europene sunt îngrijorate de faptul că o creștere a importanței Moscovei în calitate de furnizor de resurse energetice, la nivelul întregii Europe, se transformă într-o amenințare economică și politică la adresa întregului continent.

Specialiștii estimează că ,,resursele de petrol din Marea Nordului sunt aproape epuizate, iar Europa va fi, în curând, total dependentă de resursele energetice din restul lumii și, în special, de gazele naturale din Rusia”. Spre exemplu, Germania importă 35% din necesarul său de petrol și 40% din necesarul de gaz din Rusia, mai mult decât oricare altă țară europeană. Experții preconizează că dependența Germaniei de importurile din Rusia va atinge 60-70% până în anul 2020. În acest context, UE trebuie să analizeze foarte atent potențialele sale surse de aprovizionare cu resurse energetice. Oportunitatea care se deschide pentru UE este cea a reducerii dependenței sale energetice de Rusia prin aprovizionarea cu petrol și gaze naturale din țările care fac parte din Regiunea extinsă a Mării Negre – în special țările de la Marea Caspică.

Consiliul European din 24 martie 2006 a dedicat un capitol special ,,Politicii energiei pentru Europa”. Prioritățile acestuia se îndreaptă către promovarea, în țările din vecinătatea UE, de abordări similare celor de pe piața internă proprie și către creșterea rolului regulatorilor în domeniul energiei. O altă direcție de diversificare a resurselor de energie și a rutelor de transport este analizată de Janusz Bugajski, director în cadrul Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale din SUA. El a subliniat necesitatea desprinderii Europei de dependența acută manifestată față de Federația Rusă în furnizarea de petrol și gaze naturale. Aceste surse și rute ar putea include, pe lângă rezervele din regiunea caspică, pe cele din Egipt, Algeria, Orientul Mijlociu, Iran, Nigeria și Trinidad Tobago. Prin urmare, mizele aprovizionării energetice a UE impun o schimbare a viziunii strategice europene. Diferendul ruso-ucrainean pe tema gazelor naturale de la începutul anului 2006 a reliefat natura acestor mize și a provocărilor cu care se confruntă UE în domeniul aprovizionării energetice.

Politica energetică comună a Uniunii Europene

Ideea unei politici energetice comune a Uniunii Europene a fost vehiculată în diferite contexte. Cu ocazia întâlnirii de la Hampton Court din octombrie 2005, pe timpul președinției britanice a Uniunii Europene, premierul Tony Blair a afirmat necesitatea formulării unei politici energetice europene coerente și a examinării posibilității realizării unei rețele paneuropene, amintind de dependența în creștere a Europei de importurile de hidrocarburi. În ianuarie 2006, guvernul polonez nu a ezitat să propună ca o contrapondere la măsurile punitive luate de partea rusă, înființarea unei noi organizații afiliate la NATO și UE pentru a asigura securitatea energetică a celor 32 de state situate de ambele părți ale Atlanticului. Conceptul, inițial prezentat de premierul polonez Kazimierz Marcinkiewicz în cadrul summit-ului economic de la Davos, prevede înființarea Tratatului European pentru Securitate Energetică în baza regulii ,,toți pentru unul, unul pentru toți”. La 5 ianuarie 2006, președintele francez Jacques Chirac a prezentat un Memorandum privind politica energetică, care a fost prezentat cu ocazia Consiliului European din primăvară (martie 2006) ale cărui lucrări au fost consacrate acestui subiect. Comisia europeană a prezentat la 6 martie 2006 un document strategic: Cartea verde privind politica energetică europeană în domeniul securității furnizărilor de energie, competitivității și dezvoltării durabile. Cartea verde examinează toate aspectele esențiale ale unei politici energetice ambițioase și coerente în lumina noilor provocări cu care se confruntă UE: dependența crescută vizavi de importurile de hidrocarburi, instabilitatea prețurilor pe piața internațională a energiei și aplicarea Protocolului de la Kyoto.

Politica energetică europeană comună se bazează pe următoarele principii: Diversificarea produselor energetice. Dependența prea mare de o sursă de energie reprezintă o slăbiciune. A fost cazul petrolului în 1973 și 1979 și poate fi cazul gazelor naturale în viitor, dacă se continuă să se privilegieze dezvoltarea sectorului energetic pe baza acestei surse. În aceste condiții, ar trebui apelat la sursele reciclabile de energie și reluată dezbaterea despre rolul viitor al energiei nucleare; Diversificarea surselor de aprovizionare și a rutelor. Dependența de un număr redus de gazoducte este periculoasă. Varșovia își dorea lansarea unui proiect de construire a unui terminal maritim pentru gaz lichefiat, eventual cu ajutorul Uniunii Europene, proiect prezent de altfel în cadrul rețelelor transeuropene. Viena, la rândul său, susține construirea unor alte gazoducte, în special a proiectului „Nabucco”, care prevede legarea Mării Caspice – cu resursele din Iran și Turkmenistan – de Europa trecând prin Turcia, dar ocolind Rusia; Dialogul cu țările producătoare. În acest context, dialogul cu Federația Rusă, lansat în octombrie 2000 a dat rezultate semnificative. Este logică aprofundarea discuțiilor cu Ucraina, țară de tranzit pentru gazul rusesc, dar și pentru cel din Asia Centrală, cu care UE tocmai a încheiat un memorandum de cooperare. De asemenea, UE urmărește promovarea dialogului cu Norvegia, OPEC, țările din regiunea Golfului Persic și de la Marea Caspică; Un cadru internațional de reglementare. Importanța țărilor de tranzit nu trebuie subestimată. Carta Energiei și Protocolul de Tranzit pot constitui baza legală pentru un angajament viitor al părților. Având ca obiectiv crearea unei piețe continentale a energiei, cu reguli bine stabilite și un proces comun de luare a deciziilor, acest cadru legal ar putea fi soluția pentru securitatea energetică a Uniunii. Comunitatea energetică stabilită de curând între statele Europei de Sud-Est, la inițiativa UE, reprezintă un pas important în această direcție; Diplomație și cooperare. Acest principiu presupune acțiuni diplomatice și cooperarea cu celelalte țări consumatoare (SUA, Japonia, China, India) în vederea reducerii tensiunilor de pe piața energiei și a ameliorării securității furnizărilor mondiale de energie. O piață internă a energiei. Nu este indicată neglijarea pieței interne a energiei, care nu poate funcționa decât în condițiile unui sistem de stocare comun și a unui nivel adecvat de conexiune în vederea atenuării oricărei crize posibile.

Federația Rusă este cel mai bine definită în planul relațiilor economice și politice internaționale prin conceptul de ,,superputere energetică”. Strategia Energetică a Rusiei până în 2020, aprobată în mai 2003, întărește faptul că prețurile la energie vor juca un rol crucial în definirea termenilor și condițiilor relațiilor dintre Rusia și Europa. Exporturile de petrol brut sunt o sursă strategică de venituri pentru Rusia, deoarece exporturile asigură circa 25% din veniturile guvernului rus. Se estimează că o creștere cu 1 dolar/baril a prețului de referință al petrolului rus din Ural aduce circa 10 miliarde de dolari câștiguri suplimentare. În ultimii ani a crescut puternic dependența țărilor occidentale de livrările de petrol și gaze din Rusia. Datele statistice sunt grăitoare în această privință: Germania își satisface cerințele de gaze naturale în proporție de 40%, Italia – de 30%, Franța -de 30%, Austria – de 75%, Finlanda – de 100%. Indicatori ridicați se înregistrează și la livrările de petrol în aceste țări. Zăcămintele de petrol din Rusia au avut în ultimii cinci ani o importanță semnificativă, asigurând aproximativ 40 % din creșterea totală a producției mondiale, începând din anul 2000. Cota-parte a Federației Ruse este în creștere constantă. Astfel, în 2005, potrivit Servicului Federal de Statistică (Rosstat), Rusia a produs 469,6 milioane de tone de petrol, cu 2,2 % mai mult decât în anul anterior.

Se apreciază că, în anul 2020, necesarul american de țiței va fi asigurat în proporție de 70% din import. Aceasta explică importanța tot mai mare a dialogului în domeniul energiei dintre Moscova și Washington, reprezentanții SUA încercând să rezolve două chestiuni: una proprie, particulară (să deschidă zăcămintele rusești pentru corporațiile americane) și una generală (să convingă Rusia să-și sporească exporturile de petrol și gaze naturale pe piața mondială). Din acest ultim punct de vedere, Federația Rusă are încă importante rezerve de țiței și gaze naturale, spre deosebire de alte state care fie au depășit „apogeul” de rezerve (cum ar fi Arabia Saudită), fie sunt deja în declin pronunțat (Norvegia etc.). O zonă de mare perspectivă pentru sporirea, în viitor, a producției de hidrocarburi, este uriașul platou continental al Rusiei.

Deși Europa încearcă să găsească soluții alternative pentru aprovizionarea energetică, fără implicarea Rusiei, specialiștii estimează drept cea mai sigură soluție pentru rezolvarea deficitului energetic o reprezintă un parteneriat viabil între Rusia și Uniunea Europeană prin construirea unor noi trasee de transport și a unor mari depozite de stocare a hidrocarburilor în țările consumatoare ale Europei. Participarea Rusiei la aceste proiecte este văzută ca o condiție obligatorie a unei alianțe energetice. Primul dintre aceste proiecte vizează construirea unui gazoduct nord-european care va reduce riscurile tranzitului și, prin urmare, va face mai stabilă piața gazelor. Conducta va fi amenajată pe fundul Mării Baltice, din Rusia până în Germania, ocolind alte țări. Noul tronson va asigura către anul 2013, creșterea livrărilor de gaze rusești în Europa până la 55 miliarde de metri cubi pe an. Pentru Rusia și Europa, atractivitatea acestui proiect constă în faptul că el le diversifică fluxurile de gaze la export și import. Mai mult, acest proiect este un exemplu de colaborare după principiul străzii cu circulație în ambele sensuri. Rusia permite accesul partenerilor germani la unul din cele mai mari zăcăminte ale sale, primind în schimb accesul la rețeaua acestora de distribuire a gazelor în Europa. Marea Neagră a devenit deja o regiune de importanță vitală pentru achiziția de energie pentru partea europeană și se apreciază că rolul acestei zone va deveni din ce în ce mai însemnat în viitor.

Aprovizionarea cu petrol și gaze naturale a UE se poate face pe mai multe rute. Una dintre variante este prin Rusia, iar o alta prin țările din regiunea Mării Negre. Astfel, se pot dezvolta proiecte energetice alternative care să aibă ca obiectiv aprovizionarea UE cu resurse energetice în condiții de siguranță. Există mai multe propuneri de asemenea proiecte, fiecare având propriile caracteristici tehnice și implicând un anumit număr de țări participante. Pentru ca aceste proiecte să se realizeze este important să se obțină sprijinul unor mari companii private din domeniul energetic. Interesele concurențiale și conflictuale din această regiune implică Ucraina și celelalte state membre GUAM (cu excepția Azerbaidjanului, care are propriile sale resurse energetice pe care le și exportă, celelalte trei țări depind de Rusia în asigurarea aprovizionării energetice și au un mare interes de a-și diversifica sursele), precum și Turcia. Aceștia sunt competitori pe zona ,,coridorului de alimentare cu energie” dintre zona caspică și Europa.

În iunie 2006, la summit-ul de la București, Ucraina a propus crearea unui nou mecanism de consultări – ,,Dialogul energetic al celor trei mări”, având în vedere Marea Neagră, Marea Baltică și Marea Caspică. Potrivit Kievului, acesta ar fi util pentru rezolvarea problemelor de colaborare dintre furnizorii și consumatorii de resurse energetice. Un exemplu în acest sens este conducta de transport Baku – Tbilisi – Ceyhan.

Acuta cerere de combustibil pe piața Ucrainei pune în fața autorităților acestei țări una din marile priorități, diversificarea surselor de aprovizionare cu materii energetice. Relațiile cu furnizorii tradiționali de resurse energetice ai Ucrainei sunt în prezent nesigure, de aceea se pune tot mai acut problema găsirii unor noi furnizori de astfel de resurse, condiție a păstrării independenței economice a Ucrainei. Această diversificare a piețelor de aprovizionare cu resurse energetice implică două aspecte: găsirea altor surse de combustibil energetic, adiționale celor provenite din Rusia și crearea de noi trasee pentru noii furnizori de energie, prin tranzitarea Ucrainei. În acest sens, cei mai importanți exportatori de petrol și gaze pentru Ucraina pot fi Azerbaidjanul, Kazahstanul, Turkmenistanul și Iranul. Amplificarea relațiilor economice ale Ucrainei cu aceste țări trebuie privită, în primul rând, în acest context. Ucraina a propus Azerbaidjanului să reunească posibilitățile lor de transport și export pentru a asigura un flux stabil de resurse energetice spre Uniunea Europeană. În acest sens, Kievul a oferit oleoductul Odesa-Brodî ca element al viitoarelor rute de tranzit de la Marea Caspică spre Europa. În perspectiva îndepărtată se are în vedere extinderea sistemului eurocaspic către nordul Europei, cu 280 km, de la Brodî la Adamova Zastava (Polonia).

Oleoducte și gazoducte dependente de spațiul turcesc

Este posibilă o creștere anuală de până la 10 milioane tone din Azerbaidjan. Tot prin tranzitul prin Ucraina, Azerbaidjanul va deveni principalul furnizor de petrol pentru Europa de Est, incluzând Polonia, Germania, Cehia și Slovacia. Al doilea nou partener important energetic al Ucrainei este Kazahstanul. Conform unei declarații din 14 octombrie 2005, la Alma-Ata, a președintelui acestei țări, Nursultan Nazarbaev, Kazahstanul este interesat în transportul gazului și țițeiului prin coridoarele de transport alese, respectiv și prin Ucraina. În ce privește Turcia, analiștii susțin că poate deveni un ,,coridor energetic” și un ,,centru energetic”, datorită localizării sale geografice între piețe energetice dinamice a trei regiuni fragile, adică Balcani, Orientul Mijlociu și Asia Centrală. Turcia vrea să joace un rol important în consolidarea securității energetice regionale și globale a livrărilor de resurse, prin realizarea de multiple oleoducte și gazoducte, terminale energetice și infrastructuri aferente:

Oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), care a intrat în funcțiune în primăvara anului 2006, are un rol important în realizarea securității aprovizionării internaționale cu energie, prin interconectarea rețelei de oleoducte din Kazahstan, Azerbaidjan și Kazahstan.

Oleoductul Samsun-Ceyhan, va transporta 60 milioane tone pe an, în majoritate țiței din Kazahstan și Rusia, de la Marea Neagră la Marea Mediterană, precum și în punctele de cerere din Orientul Mijlociu (Israel). Oleoductul Samsun-Ceyhan a fost proiectat în vederea fluidizării traficului tancurilor petroliere prin strâmtorile turcești. Această rută este cea mai scurtă de la Marea Neagră și traversează doar o singură țară, costurile fiind mai mici.

Gazoductul Baku-Tbilisi-Erzurum (BTE), are o capacitate de 16 miliarde metri cubi anual și este operațional de la sfârșitul anului 2006. Gazoductul BTE, intitulat și proiectul Shah Deniz, are o mare importanță pentru transportul gazelor pe piețele europene prin Turcia, precum și pentru acoperirea cererii interne din Turcia.

Gazoductul Gazelor Naturale Arabe este proiectat să devină operațional în anul 2008 și va facilita exportul gazului natural egiptean spre Iordania, Liban și Siria, urmând să fie extins spre Cipru și Turcia, apoi prelungit spre Bulgaria, Ungaria, România și Austria. Rezervele egiptene de gaz natural sunt de ordinul a 1.800 de miliarde de metri cubi, iar rezervele probabile ar fi de 3.000 de miliarde de metri cubi, potrivit autorităților. Turcia este interesată, de asemenea, de dezvoltarea rezervelor de gaze naturale irakiene, care în majoritate sunt localizate în nordul Irakului. Gazele naturale irakiene pot fi ușor conectate la rețeaua națională turcă, prin gazoducte ce vor fi construite în paralel cu oleoductul Kirkuk-Ceyhan, utilizând aceeași cale.

Gazoductul turco-greco-italian este proiectat ca o extensie a conductei Turcia-Grecia, printr-o conductă construită sub nivelul Mării Adriatice.

Gazoductul Trans-Caspic. Turcia acordă cea mai mare importanță realizării acestui proiect, ca parte a Coridorului Energetic Est-Vest.

Gazoductul Turcia-Bulgaria-România-Ungaria-Austria, numit proiectul ,,Nabucco”, se estimează că va transporta, după anul 2010, aproximativ 43 miliarde de metri cubi de gaze naturale anual spre Europa. Pentru a contracara proiectul, Rusia a demarat construirea unui proiect concurent, South Stream (care nu include tranzitarea României), care a încercat să atragă inclusiv o parte din partenerii Nabucco. Rușii au reușit într-un final să ajungă la o înțelegere cu statele din zona caspică asupra prețului pe care acestea ar trebui să îl primească pentru gazele naturale. Acordul a fost semnat de Gazprom cu Kazmunaigaz (compania națională din Kazahstan ce a cumpărat participația lui Dinu Patriciu la Rompetrol), Uzbekneftegaz (Uzbekistan) și Turkmengaz (Turkmenistan). Rușii se angajează să le plătească acestora de acum înainte „prețuri europene” (gazele din zona caspică erau achiziționate de ruși la prețuri de sub 100 de dolari pe mia de metri cubi).

În momentul de față, regiunea balcanică este considerată un culoar de tranzit al hidrocarburilor dinspre Federația Rusă și regiunea Mării Caspice către centrul Europei și se află la intersecția marilor proiecte de infrastructură de care depinde, pe viitor, aprovizionarea și securitatea energetică a întregii Uniuni Europene. În prezent, există peste zece proiecte de conducte petroliere care tranzitează această regiune.

De asemenea, există proiecte de infrastructură balcanică energetică fără implicarea Uniunii Europene. Unul dintre aceste proiecte s-a concretizat prin semnarea de către Bulgaria, Albania și Macedonia, la sfârșitul anului 2004, a unei declarații de sprijinire a construcției unei conducte de petrol prin Balcani cu ajutorul SUA. Conducta de petrol va măsura 912 km, va face legătura între portul bulgar Burgas de la Marea Neagră și portul albanez Vlore de la Adriatica și va fi construită de societatea Albanian Macedonian Bulgarian Oil Corporation (AMBO), înregistrată în SUA. La rândul lor, Bulgaria, Grecia și Rusia au semnat un acord de 677 de milioane de dolari care deschide drumul pentru construcția unei conducte petroliere transbalcanice, finanțată din fonduri private, care va ocoli Bosforul. Având în vedere religia dominantă a celor trei state, conducta a primit denumirea de ,,ortodoxă”. Conducta va avea o lungime de 285 de km și va lega Burgas de Alexandropolis, fiind o alternativă mai rapidă, mai sigură și mai ieftină decât transportul naval de petrol prin Bosfor. Capacitatea anuală preconizată va fi de 15 milioane de tone, odată ce este finalizată prima etapă a construcției, 24 de milioane de tone după terminarea celei de-a doua etape și 35 de milioane de tone la terminarea finală, cu o opțiune de extindere a acestei capacități la 50 de milioane de tone.

Rusia exportă aproximativ o treime din producția sa de petrol prin Marea Neagră, iar conducta îi va permite să ocolească Strâmtoarea Bosfor, evitând întârzierile și eventualele dezastre de mediu. Conform unui studiu făcut de cele trei guverne, mai mult de 100 de milioane de tone de petrol au fost transportate prin Bosfor în anul 2004, iar întârzierile au adăugat aproximativ 7 dolari la fiecare tonă transportată prin Strâmtori – pentru un cost total al companiilor petroliere de aproximativ 700 de milioane de dolari.

În acest context, România, ca și celelalte țări din regiune, este interesată să ia parte la proiectele energetice prin care se vor transporta petrol și gaze naturale de la Marea Caspică spre Europa Occidentală. Avantajele relative ale României constau, pe de o parte, în portul Constanța – cel mai mare port de la Marea Neagră în care s-au derulat și sunt în curs de desfășurare proiecte importante de investiții (terminal de containere, terminal de pasageri, terminal de barje, program de mediu), iar pe de altă parte, în piața mare de desfacere și în capacitățile de rafinare și experiența în domeniu. România poate participa la un proiect de construire a unui oleoduct și a unui gazoduct. Proiectul oleoductului Constanța-Trieste este concurat de cele două oleoducte ce ar urma să plece din portul bulgar Burgas pentru a trimite petrol pe coasta Mării Adriatice, primul la Alexandropolis (Grecia) și al doilea la Vlore (Albania). În concluzie, există posibilitatea ca România să ia parte la proiectele energetice regionale, în măsura în care va face ca interesul manifestat de marile companii occidentale de a investi în aceste proiecte să nu rămână la stadiul de intenție. România a reușit în ultimul deceniu să mențină un grad redus de dependență față de importurile de petrol și gaze naturale. Cu toate acestea, în ultimii ani, datorită preconizatei epuizări a rezervelor proprii (în circa 20 de ani) și scăderii producției interne, a trebuit să apeleze la importuri de resurse energetice, mai ales din Federația Rusă. Washingtonul pare preocupat de piața energiei electrice în România și Europa de Sud-Est, cu toate că nu este dezinteresat nici de petrol. OMV, prin preluarea Petrom, reprezintă o „punte” de capital german și american. SUA apreciază că România oferă următoarele oportunități pe termen mediu: este cea de-a doua piață din Europa de Est; s-au înregistrat trei ani de creștere economică neîntreruptă; s-a demarat procesul de restructurare și privatizare a sectorului energetic și dezvoltare a infrastructurii. Mai multe companii din SUA pregătesc proiectul conductei Constanța-Serbia-Croația.

Petrolul rusesc face față cu greu competitivității celui din Orientul Mijlociu și din Marea Nordului, care are o densitate mai scăzută și un conținut mai mic de sulfuri. În aceste condiții, ar fi de preferat ca petrolul să fie adus din Federația Rusă sau/și din Caucaz în România și procesat la standarde UE în România, pentru Europa Est-Centrală și Balcani. Dezvoltarea unei serioase petrochimii în țara noastră de către UE implică aproape obligatoriu o puternică prezență occidentală și cooperarea în petrol și gaze cu Federația Rusă. Astfel, deși va fi un importator net de energie, România poate juca un rol strategic important pe piața internațională atât pentru tranzitul de petrol din Federația Rusă spre zona consumatoare din vestul Europei, cât și în calitate de exportator de electricitate și produse petroliere.

Infrastructura energetică a Uniunii Europene

UE stabilește orientări privind dezvoltarea și interoperabilitatea prompte a coridoarelor și domeniilor prioritare privind infrastructurile energetice transeuropene („coridoarele și domeniile prioritare privind infrastructura energetică”). Astfel, abordează chestiunea identificării proiectelor de interes comun necesare pentru implementarea coridoarelor și domeniilor prioritare și care se încadrează în categoriile de infrastructură energetică referitoare la energie electrică, gaze, petrol și dioxid de carbon („categorii de infrastructuri energetice”); facilitează implementarea promptă a proiectelor de interes comun, prin fluidizarea, coordonarea mai îndeaproape și accelerarea procesului de autorizare și prin îmbunătățirea participării publicului; prevede norme și orientări privind alocarea transfrontalieră a costurilor și stimulente legate de risc pentru proiectele de interes comun; stabilește condițiile de eligibilitate pentru proiectele de interes comun care vor beneficia de asistență financiară din partea Uniunii.

UE stabilește douăsprezece grupuri regionale („grupuri”); componența fiecărui grup are la bază fiecare coridor și domeniu prioritar și acoperirea geografică a acestora; competențele decizionale în cadrul grupurilor sunt limitate la statele membre și la Comisie denumite, în acest scop, organismul decizional al grupurilor.

Proiectele de interes comun incluse pe lista Uniunii devin parte integrantă din planurile regionale de investiții relevante, în conformitate cu articolul 12 din Regulamentele (CE) nr. 714/2009 și (CE) nr. 715/2009, precum și din planurile decenale naționale relevante privind dezvoltarea rețelei, în conformitate cu articolul 22 din Directivele 2009/72/CE și 2009/73/CE și din alte planuri naționale privind infrastructura care ar putea fi vizate, după caz. Proiectele respective primesc cel mai înalt grad de prioritate posibil în cadrul fiecăruia din aceste planuri. Proiectele de interes comun îndeplinesc următoarele criterii generale: proiectul este necesar cel puțin pentru unul dintre coridoarele și domeniile prioritare privind infrastructura energetică; potențialele beneficii generale ale proiectului depășesc costurile acestuia, inclusiv pe termen lung; și proiectul îndeplinește anumite criterii.

Pentru a facilita evaluarea tuturor proiectelor care ar putea fi eligibile ca proiecte de interes comun și ar putea fi incluse pe o listă regională, fiecare grup evaluează contribuția fiecărui proiect la implementarea aceluiași coridor sau domeniu prioritar în mod transparent și obiectiv. Fiecare grup își stabilește metoda de evaluare pe baza contribuției cumulate; respectiva evaluare are ca rezultat un clasament al proiectelor pentru uzul intern al grupului. Nici lista regională, nici cea a Uniunii nu conțin clasamente, iar clasamentul menționat nu este folosit pentru niciun alt scop ulterior.

Inițiatorii proiectelor elaborează un plan de implementare pentru proiectele de interes comun care include un calendar privind: studiile de fezabilitate și de design; aprobarea din partea autorității de reglementare sau a oricărei alte autorități în cauză; construcția și punerea în funcțiune; programul de autorizare. OST, operatorii sistemelor de distribuție și alți operatori cooperează în vederea facilitării dezvoltării proiectelor de interes comun din zona lor.

Agenția și grupurile implicate monitorizează progresele realizate în implementarea proiectelor de interes comun și, dacă este necesar, fac recomandări pentru a facilita implementarea proiectelor de interes comun. Grupurile pot solicita ca informațiile suplimentare să fie furnizate, pot convoca întâlniri cu părțile relevante și pot invita Comisia să verifice informațiile furnizate pe pagina web. Până la data de 31 martie a fiecărui an care urmează anului includerii proiectului de interes comun pe lista Uniunii, inițiatorii proiectelor transmit autorității competente sau Agenției un raport anual pentru fiecare proiect.

Fiecare grup își adoptă propriul regulament de procedură, cu respectarea prevederilor. Organismul decizional al fiecărui grup adoptă o listă regională de proiecte de interes comun propuse. În termen de trei luni de la primirea rapoartelor anuale, Agenția transmite grupurilor un raport consolidat pentru proiectele de interes comun evaluând progresele înregistrate și făcând, după caz, recomandări pentru depășirea întârzierilor și a dificultăților întâmpinate. În fiecare an, autoritățile competente interesate, prezintă un raport grupului respectiv cu privire la progresele și, dacă este cazul, întârzierile în implementarea proiectelor de interes comun situate pe teritoriul lor, având în vedere procesul de autorizare, precum și motivele unor astfel de întârzieri.

Un proiect de interes comun poate fi eliminat de pe lista Uniunii dacă includerea sa pe lista respectivă s-a făcut pe baza unor informații incorecte care au reprezentat factorul determinant pentru includerea respectivă sau dacă proiectul nu respectă dreptul Uniunii.

Atunci când un proiect de interes comun se confruntă cu dificultăți semnificative legate de implementare, Comisia poate desemna, în acord cu statul membru implicat, un coordonator european pentru o perioadă de până la un an, care poate fi prelungită de două ori.

Coordonatorul european este ales pe baza experienței sale legate de sarcinile specifice cu care este însărcinat pentru proiectele respective. În decizia prin care este desemnat un coordonator european se specifică caietul de sarcini care detaliază durata mandatului, sarcinile specifice și termenele corespunzătoare, precum și metodologia care trebuie urmată. Efortul de coordonare va fi proporțional cu complexitatea și cu costurile estimate ale proiectelor. Statele membre interesate cooperează pe deplin cu coordonatorul european în executarea sarcinilor.

Adoptarea listei Uniunii consacră, în sensul oricăror decizii apărute în procesul de autorizare, necesitatea proiectelor respective din perspectiva politicii energetice, fără a aduce atingere locației exacte, rutei sau tehnologiei proiectului. Dacă este necesar avizul Comisiei în conformitate cu Directiva 92/43/CEE, Comisia și autoritatea competentă se asigură că decizia privind „interesul public superior” este luată în termenul stabilit.

Fiecare stat membru desemnează o autoritate națională competentă responsabilă cu facilitarea și coordonarea procesului de autorizare a proiectelor de interes comun. Responsabilitatea autorității competente și/sau atribuțiile acesteia pot fi delegate către, sau executate de o altă autoritate, pentru fiecare proiect de interes comun sau pentru fiecare categorie specifică de proiecte de interes comun.

Fiecare stat membru sau autoritatea competentă publică, după caz, în colaborare cu alte autorități implicate, un manual de procedură privind procesul de autorizare aplicabil proiectelor de interes comun. Manualul trebuie actualizat după caz și pus la dispoziția publicului. Manualul nu este obligatoriu din punct de vedere juridic, dar poate face referințe sau poate cita dispoziții juridice relevante. Fără a aduce atingere cerințelor din Convențiile de la Aarhus și de la Espoo și prevederilor aplicabile din dreptul Uniunii, toate părțile implicate în procesul de autorizare respectă principiile privind participarea publicului. Statele și zonele bogate în hidrocarburi au fost, sunt și vor fi și în continuare scena unor dispute locale, regionale și, chiar, internaționale ce au la bază interesele energetice, directe sau indirecte, ale celorlalți actori de pe piața economică mondială. În acest sens, devine vitală reducerea dependențelor unor actori ai scenei internaționale față de cei care, la o primă vedere, dețin monopolul în materie de resurse energetice și energie. Acest lucru poate fi realizat prin cooperare internațională, prin întărirea parteneriatelor și a dialogului între producătorii și consumatorii de energie, prin coagularea intereselor similare ce dictează acțiunile în mediul de securitate. Întreaga dezbatere și problematică privind securitatea energetică sau bătălia pentru energie prezentă și, probabil, viitoare nu e decât o consecință a omniprezenței guvernelor în exploatarea și controlul resurselor naturale. De o parte, avem companii internaționale și cooperare globală, de alta, raporturi inechitabile și dependențe energetice foarte periculoase. Limitarea sau blocarea accesului liber, concurențial, la resursele energetice amenință buna funcționare a economiilor și pune statele și națiunile în fața unor grave pericole.

Analiștii subliniază că, din cauza creșterii permanente a cererii de petrol brut într-o perioadă caracterizată de „consumism”, viitorul pieței mondiale de petrol va fi dependent de producția de petrol a țărilor nemembre OPEC, de politica de producție a membrilor OPEC și de situația politică din țările producătoare de petrol. Cu toate acestea, marii actori energetici actuali (SUA, Federația Rusă și Arabia Saudită) nu vor avea interesul să renunțe la cooperarea lor explicită sau tacită (prețuri în creștere la petrol, înseamnă, în primul rând, câștiguri importante și sigure pentru marile companii transnaționale, administrația rusă, lipsită de o industrie competitivă, și liderii saudiți; scăderea prețurilor sub anumite limite, favorizează economiile occidentale, chineză și japoneză și reduce intrările în valută forte din Federația Rusă și Arabia Saudită). Ideal ar fi ca energia să nu fie altceva decât un bun comercializat fără nici un fel de ingerință a factorilor politici. Petrolul și gazele naturale ar trebui considerate bunuri de utilitate publică internațională. Prin urmare, actorii lanțului energetic nu ar trebui să folosească energia ca pe un instrument politic. Însă, statele și grupurile economice se vor arunca în nesfârșite dispute și „războaie” pentru a-și satisface necesitățile în creștere vertiginoasă de resurse, energie și finanțe. „Arma energetică” va fi și în continuare instrumentul preferat al unor actori (Federația Rusă, Iran) pentru a-și impune unele obiective strategice.

Securitatea energetică rămâne deci o preocupare permanentă a statelor. După un serios semnal de alarmă, generat de primul război din Golful Persic, temerile legate de securitatea energetică s-au atenuat treptat. Dar, prețurile au crescut vertiginos, iar pe piețele de desfacere a resurselor energetice a apărut teama de o eventuală criză acută de petrol, a cărei rezolvare ar trebui căutată nu atât pe piețele de desfacere, cât în politică. Se așteaptă ca, pe viitor, piețele energetice să fie supuse și la alte seisme, unele previzibile, cum ar fi eventuale atacuri teroriste coordonate, sincope și nereguli în livrările de petrol din Orientul Mijlociu și Africa sau șocuri sociale în America Latină, cu repercusiuni asupra producției de țiței din Venezuela – al treilea producător OPEC. Alte amenințări cum sunt, spre exemplu, calamitățile naturale nu pot fi prevăzute, dar pot accentua și mai mult problemele deja existente.

Eficiența unui mecanism de securitate energetică depinde de mai mulți factori, între care o producție stabilă de petrol și gaze, existența unei diversități de surse de furnizare și a unor piețe eficiente, un tratament onest și serios față de investitorii străini, cooperarea statelor în timp de criză, asigurarea securității fizice a infrastructurii energetice și eficientizarea folosirii resurselor de energie, inclusiv prin încurajarea unei competiții în sistemul de transportare a gazelor.

UE a început să identifice posibile alternative menite să protejeze țările Europei de instabilitatea livrărilor de gaze din Rusia și a prețurilor acestora. Astfel, o primă opțiune ar fi sporirea livrărilor de gaze din platoul continental norvegian al Mării Nordului. Totuși, o atare alternativă nu este viabilă pe termen lung, deoarece Norvegia a anunțat deja diminuarea producției sale de gaze, Europa urmând a identifica alte soluții pe termen lung.

Comisia Europeană a primit sarcina elaborării unui raport referitor la coordonarea politicilor energetice ale țărilor europene, inclusiv calcularea rezervelor de gaze naturale, modalități de economisire a energiei, folosirea energiei atomice și recurgerea la surse regenerabile de energie. În multe țări ale UE sunt în curs de elaborare programe guvernamentale pentru dezvoltarea unor surse alternative de electricitate. Spre exemplu, Germania și-a planificat ca, să sporească până la 7% cota resurselor energetice alternative.

Din păcate, resursele hidroenergetice sunt utilizate în Europa aproape de capacitatea maximă, astfel încât această sursă ieftină de energie nu poate constitui un substitut care să înlocuiască gazul rusesc. În Franța sunt examinate posibilitățile de construire a unor noi centrale atomo-electrice, la fel ca și in Lituania și Belarus. O alternativă promițătoare ar fi, de asemenea, luarea în considerație a proiectului de livrare a gazelor naturale din Marea Caspică prin Turcia, ocolind Rusia. Nici una dintre opțiunile enumerate nu va avea ca efect renunțarea definitivă la importul de gaze naturale din Rusia. În prezent Gazprom ocupă 25 % din piața energetică a UE, iar în următorii 10 ani această cotă va crește la 30 %, această dependență accentuându-se odată cu construirea gazoductului Nord-European. Cu toate acestea, este foarte posibil ca UE să-și atingă obiectivul privind diversificarea surselor de aprovizionare energetică. Aceasta va priva Federația Rusă de posibilitatea de a trata UE în același mod cum a tratat Ucraina și alte țări din CSI. Dacă Gazprom va dori, vreodată, să ridice prețul la gaze naturale, UE va fi în măsură să apeleze la navele transportatoare de gaze lichefiate din Algeria și Trinidad-Tobago. Astfel, Rusia ar fi pusă într-o postură dificilă, deoarece ar exista o alternativă la gazele sale naturale, în ciuda vastului sistem de gazoducte spre Europa.

Principiul fundamental al securității energetice rămâne diversificarea surselor de energie, atât în domeniul petrolier cât și în cel al gazelor naturale. Diversificarea reclamă însă noi investiții costisitoare în cercetare, spre a se pune la punct o nouă generație de instalații tehnologice.

În condițiile împuținării și scumpirii constante a rezervelor de țiței, se impune identificarea unor soluții energetice alternative, epuizabile sau reînnoibile, mai mult sau mai puțin costisitoare. Cea mai rentabilă și eficientă soluție ar fi energia nucleară, chiar dacă prezintă dezavantaje pentru păstrarea mediului ambiant, cauzate de pericolul contaminării mediului și de dificultatea depozitării reziduurilor derivate. De asemenea, prezintă avantaje certe explorarea în continuare și dezvoltarea producției de petrol, prin sinteză, din alți combustibili fosili (cărbunele), deși actualmente procedeul de extracție este poluant (din cauza eliberării de bioxid de carbon). Alte alternative energetice viabile pot fi pilele de combustie cu hidrogen (deocamdată costisitoare), ca și recurgerea la etanol/biodiesel, drept combustibil pentru transport, precum și soluțiile eoliene și solare.

Securitatea energetică a Europei înseamnă esențialmente coridoare energetice alternative, dar, în egală măsură, și surse multiple de furnizori. O sursă alternativă, vitală și imperativă în demersul de maximizare a securității energetice europene rămâne conexarea Europei cu furnizorii de gaze naturale din Asia Centrală prin coridoare energetice necontrolate de Rusia și Gazprom. Acest macroproiect energetic reunește trei alte microproiecte interdependente: pe de o parte, gazoductul SCGP (South Caucasus Gas Pipeline) ce conexează Baku (Azerbaidjan) cu Erzurum (Turcia) și care se bazează în special pe exploatarea zăcământului de la Șah Deniz (care în sine are posibilitatea asigurării autosuficienței Azerbaidjanului în materie de gaze naturale și care transformă statul caucazian într-o sursă alternativă extrem de importantă). În acest context, interesul major al Europei și al Statelor Unite este acela de a dezvolta SCGP printr-un Coridor Sudic care se va articula pe două direcții strategice: pe de o parte, gazoductul TGI (Turcia-Grecia-Italia), iar pe de alta parte – gazoductul Nabucco.

Raționalitatea constitutivă a acestui macroproiect de conexare a Europei cu furnizorii din Asia Centrală este aceea a proiectării unei infrastructuri energetice capabile să furnizeze Europei diversitate în alimentarea sa cu gaze naturale: „we hope to see a ring of gas infrastructure extending back to the Caspian Sea and around the Black Sea into Europe (…) to provide Europe with some genuine diversity in gas supply”.

Un alt element extrem de important pentru diversificarea furnizorilor de energie ai Europei pleacă de la premisa simplă că securitatea națională are de câștigat atunci când piețele funcționează eficient. Eficacitatea pieței europene energetice este subminată în condițiile în care există un monopol capabil să fixeze prețuri preferențiale datorită controlului exercitat asupra infrastructurii și a rețelei de gazoducte care alimentează Europa. Spre exemplu, Gazpromul cumpără gazul din Asia Centrală cu un preț de 100 de dolari pe 1.000 de m³, îl transportă prin propria sa rețea energetică și îl revinde în Europa cu un preț de trei ori mai mare. În momentul în care proiectul gazoductului SCGP va fi articulat cu gazoductele Nabucco, respectiv TGI, această sursă alternativă de alimentare va permite Europei să negocieze prețuri mai bune cu Gazprom. Concurența de piață va induce o disciplinare a relației de negociere dintre Europa și Gazprom fixând-o pe fundamente mai echitabile. Ideea principală este aceea de a forța Gazpromul să adopte un comportament de piață, să funcționeze în termeni concurențiali, să negocieze, și nu să impună sau să dicteze prețuri preferențiale la energie. În mod fundamental raționalitatea constitutivă a tuturor acestor inițiative de diversificare a alimentării energetice a Europei nu trebuie lecturate de pe o poziție anti-Rusia, obiectivul de bază fiind acela de a injecta un plus de competiție comercială, care să regleze relația Europa-Gazprom, fixând-o într-o paradigmă în care domină rațiunea de piață și nu cea politică.

Miza principală privind securitatea energetică a Europei este că UE ar trebui să poată accesa surse alternative de furnizori de energie, de o manieră care să nu amplifice dependența energetică de un singur furnizor (Rusia). În câteva state europene, mai ales cele care istoric și geopolitic se află plasate într-o zonă extrem de sensibilă prin apropierea de Rusia (Europa Centrală a fost, din acest punct de vedere, un spațiu predilect de proiectare a intereselor ruse de securitate), dependența energetică este vizualizată ca un element de maximă vulnerabilitate, cu potențial de afectare chiar a independenței și a suveranității naționale. Menirea statului ca structură este aceea de a produce și securiza câteva bunuri publice primare, ca miză a contractului social existent între guvernați și guvernanți: continuitatea exercițiului de guvernare, capacitate militară, bunăstarea populației și integritate teritorială (în mod fundamental, prin politica de securitate națională, statul este un producător de bunuri publice primare).

Statele Europei Centrale nuanțează și contextualizează o serie de elemente specifice, derivate din situația lor regională care ne indică interesele lor strategice vitale în zona securității energetice.

Orice negociere viitoare cu impact asupra domeniului energetic între UE și Rusia ar trebui să plece de la o premisă operațională de bază, care ar trebui să se reflecte ca principiu constitutiv în toate strategiile energetice naționale ale statelor membre UE: securitatea energetică a Uniunii este indivizibilă. Orice aranjament energetic între un stat membru al Uniunii și un stat terț ar trebui să poată fi demarat numai după o examinarea atentă a impactului și consecințelor asupra securității energetice europene de ansamblu. Solidaritatea, concertul, complementaritatea trebuie să devină miezul și prioritatea politicilor energetice ale statelor UE. Este foarte adevărat că există state (precum Marea Britanie, Germania, eventual Franța) care sunt mai puțin tentate să adopte o poziție și o „retorică forte” în fața Rusiei. Dar dacă aceste state sunt cu adevărat motorul integrării europene ar trebui să acționeze în spirit de solidaritate și să fie permeabile la interesele de securitate națională ale celorlalte state membre UE.

Problema de fond a UE – incapacitatea de a acționa unitar într-o zonă de prioritate zero (precum domeniul energetic) – nu este nouă, ci una cronică, numai dacă ne gândim la efortul titanic de a da substanță și coerență spre exemplu PESA (Politica Externă de Securitate și Apărare) în interiorul PESC (Politicii Externe și de Securitate Comună). Amintim în acest context o reflecție a fostului Ambasador al SUA la NATO, Robert Hunter, profund implicat în echilibristica diplomatică europeană de articulare a unei dimensiuni comune de securitate la nivelul UE: „Preventing misperceptions, especially in Washington, requires EU discipline that is difficult to achieve in an institution made up of individual national governments that often have separate and somewhat different agendas and aspirations”.

Această realitate reprezintă una dintre slăbiciunile structurale ale Europei care afectează în mod fundamental securitatea energetică a Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, nu putem să vorbim de avansarea eficientă și pragmatică a agendei de securitate a Europei în absența unui plus de coerență, de complementarite, de unitate în negocierile cu Rusia și Gazprom.. În continuare, asistăm la un „duș rece” aplicat de Bryza Uniunii Europene, o critică extrem de elocventă în raport cu incapacitatea Europei instituționalizate de a securiza un minimal consens, nu la nivel retoric, ci la nivelul pragmatic al politicilor energetice comunitare: „statele din Caucaz lucrează împreună, în ciuda faptului că sunt cele mai vulnerabile dintre statele europene. Și mă uit la colegii europeni căutând un răspuns de ce Europa nu poate face același lucru. Este un mister absolut pentru mine”.

O altă sursă alternativă de energie poate fi reprezentată de gazele naturale lichefiate. În ultimii 15 ani, producția de gaze naturale lichefiate (LNG) a crescut, în medie cu 6,6% (comparativ cu sporul de 2,2% la gazul metan), ajungând la un volum de 178 miliarde metri cubi. Ca urmare, cota LNG în volumul total al exporturilor mondiale de gaze naturale a fost de peste 25%. Conform prognozelor, capacitățile de producție a LNG ar putea spori până la 530 miliarde metri cubi. A crescut semnificativ, totodată, numărul navelor transportatoare de gaz metan. Principalii exportatori de gaze lichefiate sunt țările Africii de Nord, ale Orientului Mijlociu și ale regiunii Asia-Pacific. Deși cheltuielile de producție în domeniul LNG sunt încă destul de ridicate, în multe cazuri ele concurează cu cele la gazele transportate prin conducte. Unul dintre marile avantaje ale gazelor naturale lichefiate, în comparație cu gazele transportate prin conducte, constă în aceea că transportul LNG nu este legat de tranzitarea vreunei terțe țări (aspect care, după cum s-a dovedit în practică, poate genera unele tensiuni economice și politice). Având în vedere că LNG poate fi transportat la indiferent ce distanțe chiar și în absența vreunor legături speciale între furnizori și consumatori, răspândirea largă a LNG ar putea conduce la apariția unei piețe mondiale a gazelor naturale, ceea ce, fără îndoială, va reduce puterea de influență a Rusiei asupra pieței europene de desfacere a hidrocarburilor. Aceste criterii trebuie avute în vedere și în analiza eficienței construcției de noi gazoducte dinspre Rusia spre Europa. Formarea unei piețe mondiale a gazelor naturale va determina, într-o serie de state dezvoltate industrial, un proces de restructurare în domeniul gazelor naturale. Spre exemplu, liberalizarea acestei activități în SUA a condus deja la formarea unei piețe concurențiale. Pe același drum se pare că merge acum și UE.

În Europa (Spania și Norvegia), sunt în curs de construcție uzine de gaz lichefiat și terminale de regazeificare. Aceste facilități vor permite furnizarea de gaze din Algeria și Trinidad-Tobago care, deși vor fi mai scumpe decât gazele naturale rusești, vor descuraja Moscova să recurgă la acțiuni pripite. Un alt proiect important ar putea fi și construirea unui gazoduct spre Europa, pornind dinspre țărmul Mării Adriatice, unde ar ajunge navele de transport pline cu gaz lichefiat din Africa de Nord și din Orientul Mijlociu.

România se află în situația ingrată de a depinde în proporție de peste 50% de energia furnizată de Rusia, cu care se află în relații diplomatice destul de tensionate. Este mai puțin important a cui este vina pentru starea de încordare dintre cele două state; în cursul administrației actuale (în special a celei prezidențiale) relația s-a deterioriat cel mai mult, dar nici precedentele administrații nu au avut succese remarcabile în această privință, piața rusească fiind virgină pentru produsele romanești, tezaurul a rămas un vis imposibil de atins, prețul energiei a crescut constant iar armata rusească se află și azi în Transnistria. Problema securității energetice se pune în aceiași termeni ca cea a securității internaționale: securitatea unui actor poate însemna insecuritatea altuia.

Concluzii

Este importantă înțelegerea faptului că interdependența, și nu (in)dependența, reprezintă cheia realizării securității energetice la o scară cât mai mare. În condițiile accentuării importanței petrolului și gazelor naturale pentru economiile naționale, pe fondul creșterii consumului și epuizării acestor resurse, problematica ar trebui aprofundată cu accent pe securitatea energetică a României. Această temă a securității energetice face parte din strategia de securitate națională a oricărei țări, inclusiv a României și ar trebui tratată cu o mai mare seriozitate.

În ciuda realizării unor progrese recente, rămân încă obstacole semnificative în calea unei piețe competitive: rețelele de transport al energiei electrice din Europa Centrală prezintă lipsuri importante. În ciuda obiectivelor minime de interconectare stabilite de Consiliu pentru fiecare stat membru în parte, astfel încât gradul de interconectare al acestora în ceea ce privește energia electrică să fie de 10% din capacitatea de producție instalată până în 2005, în 2010 nouă dintre statele membre nu atinseseră încă acest nivel. Transferurile de energie electrică au crescut cu un procentaj mai mic de jumătate din creșterea din deceniul anterior. Diferențele dintre prețurile medii la gaze au crescut considerabil. La începutul anului 2011, erau în curs de desfășurare mai bine de 60 de proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor numai cu privire la al doilea pachet privind politica energetică internă. În ceea ce privește transpunerea celui de-al treilea pachet energetic, termenul limită a trecut (3 martie 2011), iar Comisia Europeană a emis de curând opt avize motivate prin care îndeamnă opt state membre să-și onoreze obligațiile în materie de transpunere. În Europa Centrală și de Est („OSC”): interoperabilitatea rețelei de conducte de petrol din Europa Centrală și de Est pentru a spori securitatea aprovizionării și pentru a reduce riscurile de mediu, state membre implicate: Austria, Croația, Republica Cehă, Germania, Ungaria, Polonia, Slovacia.

Sunt nouă coridoare geografice prioritare și trei domenii tematice prioritare, stabilește norme pentru identificarea proiectelor de interes comun (PIC) și instituie, în fiecare stat membru, o autoritate unică (ghișeu unic) care să supravegheze și să accelereze procesele de autorizare pentru PIC; de asemenea, se propune o analiză cost-beneficiu pentru clasificarea PIC și pentru alocarea costurilor investițiilor în funcție de zona transfrontalieră unde apar beneficiile, acordând stimulente pentru proiectele cu risc ridicat și stabilind condițiile de eligibilitate pentru asistența financiară a Uniunii prin mecanismul „Conectarea Europei” (MCE).

Transmiterea de propuneri de către operatorii de sisteme de transport (OST) și analizarea acestora de către grupurile regionale (GR) urmează o abordare ascendentă. Conceptul de inițiator de proiect a fost redefinit, iar procesul prin care aceștia transmit rapoarte către grupurile regionale (GR) a fost clarificat. Guvernanța grupurilor regionale, responsabile pentru selectarea PIC, omite detalii referitoare la echilibrul competențelor diverselor părți implicate, la procesele decizionale și la mecanismele de soluționare a disputelor; discuțiile recente din cadrul Consiliului cu privire la guvernanța GR a pus accentul pe interesul statelor membre de a salvgarda „interesele strategice” naționale. Aceasta reprezintă o problemă importantă în calea dezvoltării unei infrastructuri europene.

Salvgardarea intereselor comune europene în cadrul selectării proiectelor ar trebui să prevaleze asupra intereselor individuale. Procesul de selectare a PIC ar trebui efectuat în conformitate cu al treilea pachet legislativ și cu procesul asociat planului decenal de dezvoltare a rețelei la nivelul Uniunii, dintr-o perspectivă europeană descendentă a pieței interne care să vină în completarea puternicei abordări integrate ascendente și de la nivel național. Ar trebui ca Agenția pentru Cooperarea Autorităților de Reglementare din Domeniul Energiei (ACER) să joace un rol important pentru garantarea coordonării și a coerenței expansiunii rețelei, pentru garantarea unor investiții rentabile și pentru salvgardarea perspectivei consumatorilor. Selectarea proiectelor și reunirea în grupuri, mai întâi la nivel regional, apoi la nivelul Uniunii, ținând cont de o analiză bazată pe mai multe criterii și pe o analiză cost-beneficiu, va facilita obiectivitatea și obținerea unui consens în cursul procedurii de selectare a listei PIC.

Dezvoltarea și construirea infrastructurii energetice la nivel transfrontalier s-a confruntat dintotdeauna cu multe obstacole; acest lucru va continua probabil în viitor, ca și echilibrul delicat dintre subsidiaritate și interesul comun european. Se încearcă să se definească o cale în acest proces: descrierea coridoarelor prioritare va clarifica contribuțiile preconizate ale diverselor regiuni pentru realizarea obiectivelor politicii energetice; procesele decizionale prin consens din cadrul grupurilor regionale vor evita blocajele unilaterale; existența unor dispoziții mai eficiente privind autorizarea, un termen-limită de trei ani și un ghișeu unic obligatoriu pentru acordarea unei autorizări de proiect de către autoritățile naționale constituie instrumente-cheie ale procedurii; în plus, acordarea unor competențe speciale coordonatorilor europeni de monitorizare a proiectelor care se confruntă cu dificultăți la implementare, în conformitate cu cazurile din trecut care au înregistrat succes sau insucces, poate soluționa o parte dintre probleme. În plus, când inițiatorii de proiecte nu pot implementa proiecte în perioada preconizată, altfel decât din motive pe care nu le pot controla, iar executarea proiectelor se confruntă cu întârzieri grave, se impun termene și proceduri clare pentru a permite unor noi inițiatori de proiecte să se alăture eforturilor sau să preia proiectele.

Avem nevoie de instrumente eficiente pentru a depăși adâncirea asimetriilor geografice și a caracterului insular, pentru a garanta coeziunea teritorială pe întreg cuprinsul Uniunii. Pentru a asigura eficacitatea măsurilor prescrise și pentru a depăși obstacolele este necesar să se introducă instrumente pentru a permite orientarea părților interesate spre obiective comune în materie de coeziune și pentru a reduce obstacolele artificiale din cartea rețelelor transfrontaliere.

Diverse state membre au progresat în ritmuri diferite spre obiectivele de politică europene de creștere a gradului de interconectare și de producere a energiei din surse regenerabile. Direcționarea unor fonduri ale UE către statele membre care au depus puține eforturi pentru a realiza progrese le expune unui pericol moral, caz în care cei care acționează mai târziu vor fi avantajați față de cei care acționează mai devreme dat fiind că așteaptă introducerea unor stimulente pentru investiții. Dacă s-ar oferi posibilitatea implicării unor operatori multipli (3+) pentru a implementa proiecte finanțate din fonduri europene, s-ar îmbunătăți atât de necesara cooperare dintre OST, acordând noi valențe cunoștințelor tehnice achiziționate, creând încredere între jucătorii de pe piață și dând un impuls puternic integrării piețelor.

Este nevoie de cooperare și de o mai bună guvernanță a sistemului pentru a asigura utilizarea și operarea optimizată a rețelelor energetice de către OST. Complexitatea tehnologică din ce în ce mai mare a noului mix energetic, ca urmare a contribuției surselor regenerabile, a crescut riscul lipsei de coordonare, și chiar al apariției unor întreruperi ale energiei electrice în cadrul rețelelor multidependente. Colectarea și monitorizarea informațiilor legate de schimburile transfrontaliere în timp real poate deveni un instrument important pentru operarea eficientă și în condiții de siguranță a infrastructurii rețelei energetice și, de asemenea, pentru planificarea sa în viitor. De aceeași manieră, optimizarea modalității de utilizare a infrastructurii este de importanță majoră din perspectiva consumatorilor. ENTSO pentru energie electrică și ENTSO pentru gaze naturale transmit Comisiei propuneri pentru conceperea și implementarea unei coordonări operaționale corespunzătoare în timp real a infrastructurii energetice europene.

Mobilizarea investițiilor private este un factor-cheie. Se prevede un mecanism pentru alocarea costurilor la nivel transfrontalier în funcție de beneficiile obținute de statele membre implicate. Anumite dispoziții acordă autorităților de reglementare naționale un rol pentru definirea unor stimulente pentru investiții care să fie proporționale cu riscurile cu care se confruntă inițiatorii de proiecte. Pentru a crește investițiile este posibil să se dovedească necesare niște orientări mai clare la nivel european sau compararea celor mai bune practici din Uniune.

Lipsa viabilității comerciale a fost păstrată ca un criteriu de eligibilitate esențial pentru accesarea sprijinului financiar al UE în cadrul MCE. Acest lucru este esențial pentru a evita denaturarea pieței și pentru a limita ajutorul public acordat proiectelor care au efecte externe pozitive dar care, altfel, nu ar fi create prin mecanismele de piață.

Bibliografie

AKGUL ACIKMESE, Sinem, "Management of Security in EU's Neighborhood: Union's Tactics Revisited", Perceptions: Journal of International

ALIEVA, Leila, “EU and the South Caucasus”, CAP Discussion paper, Berlin, Bertelsmann Stiftung, December 2006, http://www.cap.lmu.de/download/

ARNAUDOVA, Albena, “10 health questions about the new EU neighbours”, WHO, 2006, http://www.euro.who.int/eprise/main/who/

ATTINA, Fulvio, The euro-mediterranean partnership assessed: the realist and liberal views, 2003, http://www.fscpo.unict.it/EuroMed/EMPefarde.pdf

AYDIN, Mustafa, ”Europe's Next Shore: The Black Sea Region After EU Enlargement”, European Union Institute for Security Studies, Occasional Paper 53, June 2004. http://www.iss-eu.org/occasion/occ53.pdf

BAEV, Pavel et al. Edited by Lynch, Dov, ”The South Caucasus: a challenge for the EU”, European Union Institute for Security Studies, Chaillot Paper 65 – December 2003. http://www.iss-eu.org/chaillot/chai65e.pdf

BALFOUR, Rosa, “Re-Thinking The Euro-Mediterranean Political And Security Dialogue”, Occasional Paper 52, May 2004, European Union Institute for Security Studies. http://www.iss-eu.org/occasion/occ52.pdf

BARACANI, Elena, "The EU and Democracy Promotion: A Strategy of Democratization in the framework of Neighbourhood Policy", in F. Attinà and R. Rossi, eds., European Neighbourhood Policy: Political, Economic and Social Issues, Catania, 2004, pp. 37-57,

http://www.fscpo.unict.it/EuroMed/ENPCataniabook.pdf

BEURDELEY, Laurent: „L'Union européenne et ses périphéries: entre intégration et nouvelle politique de voisinage”, Revue du Marché commun et de l'Union européenne, 2005, n. 492, octobre-novembre.

BLOCKMANS, Steven and LAZOWSKI, Adam: “The European Union and its neighbours”, a legal appraisal of the EU’s policies of stabilisation, partnership and integration, T.M.C. Asser Press, 2006,

http://www.asserpress.nl/cata/neighbours/fra.htm

CHARFEDDINE, Moez; „La Tunisie et le voisinage de l'Europe élargie” Revue du Marché commun et de l'Union européenne, 2005, n. 489, juin.

CICHOCKI, Bartosz, The eastern external border of the enlarged European Union, Centre for Eastern Studies, April 2004,

http://www.osw.waw.pl/files/PRACE_14.pdf

CREMONA, Marise; „The European Neighbourhood Policy: Legal and Institutional Issues”, CDDRL Working Papers No 25, 2 November 2004,

http://iisdb.stanford.edu/pubs/20738/CremonaENP_and_the_Rule_of_Law.pdf

DANNREUTHER, Roland (ed.); „European Union foreign and security policy: towards a neighbourhood strategy”, Routledge, London, 2004.

DELCOUR, Laure, TULMETS, Elsa, „Special issue of the European Political Economy Review on the Neighbourhood Policy”, EPIC Publications, Summer 2007, http://www.lse.ac.uk/collections/EPER/main.htm

DI PUPPO, Lili, "The ENP and the South Caucasus: perceptions, expectations and deceptions", Special Report, Caucaz Euronews,

http://www.caucaz.com/home_eng/breve_contenu.php?id=288

DUTA, Paul, „European Neighbourhood Policy and Its Main Components”, Romanian Journal of International Affairs, 2005, v. 10, n. 1-2, p. [229]-246.

EMERSON, Michael, Noutcheva, Gergana, Europeanisation as a gravity model of democratizatio, Brussels: Centre for European Policy Studies, 2004; http://shop.ceps.be/downfree.php?item%5Fid=1175

FRENDO, Michael, Intervention at the Euro-Mediterranean Training and Information Seminar for Diplomats, Malta, April 2004.

http://www.euromedseminars.org.mt/seminar16/MFemsXVI.pdf

G. XUEREB Peter (Ed), EuroMed integration and the “ring of friends “, the Mediterranean’s European Challenge, vol.IV. The European Documentation and research centre, University of Malta, 2003, p.397.

GATEV, Ivaylo, The Eu’s New Neighbourhood Policy towards the Western Newly Independent States: The case of Ukraine, University of Bath, June 2004,

http://www.lse.ac.uk/Depts/intrel/EFPC/Papers/Gatev.doc

GATEV, Ivaylo, “The Eu's New Neighbourhood Policy Towards Ukraine”, University of Bath at European Foreign Policy Conference, LSE, 2-3 July 2004.

http://www.lse.ac.uk/Depts/intrel/EFPC/Papers/Gatev.doc

Gilles LEPESANT, “L’Union européenne et son voisinage: vers un nouveau contrat”, Politique étrangère, avril 2004, pp. 767-780.

GOULD, Tim, “The European Economic Area: a Model for the EU's Neighbourhood Policy?”, Perspectives on European Politics and Society, Vol. 5, issue 2 , 2004.

GOUJON, Alexandra; “La politique de voisinage de l'Union européenne avec la Biélorussie, la Moldavie et l'Ukraine”, Questions Internationales, 2005, n. 16, novembre-décembre.

GRABBE, Heather, How the EU Should Help Its Neighbours, Centre for European Reform, June 2004,

http://www.cer.org.uk/pdf/policybrief_eu_neighbours.pdf

HALL, David, EU Neighbourhood policy: implications for public services and trade unions, Public Services International Research Unit (PSIRU), University of Greenwich, February 2006,

http://www.epsu.org/IMG/pdf/2006-01-EU-ENP_FINAL.pdf (English) and

http://www.epsu.org/IMG/pdf/2006-01-EU-ENP_FINAL_RUS__1_.pdf (Russian)

HÄNGGI, Heiner, Tanner, Fred; Promoting Security Sector Governance in the EU's Neighbourhood ; Paris : ISS, 2005;

http://www.iss-eu.org/chaillot/chai80.pdf

HARPAZ, Guy, “Enhanced Relations between the European Union and the State of Israel under the European Neighbourhood Policy: some Legal and Economic Implications”, Legal Issues of Economic Integration, Vol. 31 issue 4 p. 257; 2004

HARPAZ, Guy, “The Obstacles and Challenges that Lie ahead for a Successful Implementation of the European Neighbourhood Policy as a Social Engineering and Peace-Promotion Instrument”, Working Paper, 2/04, Israeli Association for the Study of European Integration, Bar Ilan University,

http://www.biu.ac.il/soc/iasei/documents/IDC%20WORKING%20PAPER%20Harpaz.doc

HAUKKALA, Hiski, The EU, Russia and the European Neighbourhood Policy: The Case of Moldova, The Finnish Institute of International Affairs, 12 April, 2005;

http://www.fornet.info/documents/FORNET%20Plenary%2005%20Moldova%20Backgroundpaper.pdf

HAUKKALA, Hiski, MOSHES, Arkady; Beyond "Big Bang": the challenges of the EU's neighbourhood policy in the East, Helsinki: Finnish Institute of International Affairs, 2004.

http://www.isn.ethz.ch/pubs/ph/details.cfm?lng=en&id=10692

HAYOZ, Nicolas, JESIEN, Leszek, VAN MEURS, Wim; “Enlarged EU – Enlarged Neighbourhood: Perspectives of the European Neighbourhood Policy”, Bern : P. Lang, 2005

HERRMANN, Peter, TAUSCH, Arno (2004), Dar al Islam: the Mediterranean, the World System and the "Wider EUrope". Volume 1, The "Cultural Enlargement" of the EU and Europe's Identity; Nova Science, Hauppauge, NY, 2004; http://www.fscpo.unict.it/EuroMed/DaralIslam1.pdf

Heinrich Böll Foundation, “Regional preconditions for the development of an integrated European policy towards the south Caucasus”, Documentation of the Conference at the Heinrich Böll Foundation, Tbilisi, June 2004,

www.boell.de/downloads/europa/caucasus_conference04.pdf

HOLM, Ulla, “EU’s Neighbourhood Policy-A Question of Space and Security”, DIIS Working Paper, 22/2005, Danish Institute for International Studies, Copenhagen, 2005,

http://www.diis.dk/graphics/Publications/WP2005/22_uho_EUs_Neighbourhood.pdf.pdf

Human Development Report 2004, “Cultural liberty in today’s diverse world”,

http://hdr.undp.org/reports/global/2004/pdf/hdr04_complete.pdf

HUMMER, Waldemar; Die Union und ihre Nachbarn : Nachbarschaftspolitik vor und nach dem Verfassungsvertrag; Integration, 2005, v. 28, n. 3, p. [233]-245

JACOBSEN Hanns-D. and MACHOWSKI Heinrich, The Provision of Politico-Economic Security to Eastern Europe,

http://www.studienforumberlin.de/ICCEES_Thesis_19_07_05.pdf

JOHANSSON-NOGUÉS, Elisabeth, “A "ring of friends"?: The implications of the European Neighbourhood Policy for the Mediterranean”; Mediterranean politics, 2004, v. 9, n. 2, Summer, p. 240-247.

JONES, Stephen and EMERSON, Michael, European Neighbourhood Policy in the Mashreq Countries Enhancing Prospects for Reform, CEPS Working Document, No 229: September 2005.

http://www.weltpolitik.net/attachment/0644a930ba1074b5cca2acd4809cbed5/243d899624c8c8bb08691c4e144b00d9/1261.pdf

KAMOV, Georgi, EU`s Role in Conflict Resolution: the Case of the Eastern Enlargement and Neighbourhood Policy Areas, Master Thesis, Institut Européen des Hautes Etudes Internationales (IEHEI), Nice, France, June 2006,

http://www.iehei.org/bibliotheque/memoires/2006/KAMOV.pdf

KEMPE, Iris; Eine neue Ostpolitik: Europas Antwort auf die Regenbogenrevolution; Osteuropa, 2005, v. 55, n. 9, p. [21]-34.

KRATOCHVIL, Petr; TULMETS Elsa, "Checking the Czech Role in the European Neighbourhood", Analysis of the Friedrich-Ebert-Stiftung, May, 2/2007. http://www.fesprag.cz/dokumenty/2-ENP-final-en.pdf

KRATOCHVIL, Petr (ed.), The European Union and Its Neighbourhood: Policies, Problems and Priorities, Institute of International Relations (IIR), Prague, 2006,

http://www.iir.cz/upload/Publikace/The_EU_and_its_Neighbourhood.pdf

LAANEMÄE, Mart, “Estland und die neuen Nachbarn der EU”, Ministry of Foreign Affairs, Latvia, October 2004” from conference Die Erweiterte Europäische Union Und Ihre Neuen Nachbarn,

http://www.oefz.at/fr/Vilnius_04/Interventions/Laanemae.pdf

LANNON Erwan, “La politique européenne de voisinage et l'Union élargie”, in Diplomatic World, n° 5, automne 2004, pp. 36-38.

LEONARD, Mark and GRANT, Charles; Georgia and the EU: Can Europe's Neighbourhood Policy Deliver?; London: Centre for European Reform, 2005;

http://www.cer.org.uk/pdf/policybrief%5Fgeorgia%5Fsept05.pdf

Lionel URDY, “L’Europe et la Méditerranée dix ans après Barcelone: voisins dorénavant?”, in L’espace euro-maghrébin: des hommes au péril des politiques,L’année du Maghreb, CNRS Edition, Paris 2004, pp. 57-69.

LOBATCH, Andrei, Belarus in a broader integration process: a regional perspective, Andrei Lobatch, October 2004,

http://www.oefz.at/fr/Vilnius_04/Interventions/Lobatch.pdf

LYNCH, Dov, “The Challenges of the European Neighbourhood Policy – The Security Dimension of the European Neighbourhood Policy”, International Spectator, Vol. 40 – issue 1 p. 33; 2005. http://teseo.mec.es/teseo/jsp/teseo.jsp

MARCHETTI, Andreas, La politique européenne de voisinage: l'impact de la présidence allemande sur l'élaboration d'une politique stratégique, Note du Cerfa 45, Institut français des relations internationales, Paris 2007.

http://www.ifri.org/files/Cerfa/NdC_45_Marchetti.pdf.

http://www.fscpo.unict.it/EuroMed/moschella.pdf

MUELLER-JENTSCH, Daniel, “Economic prospects for the Euro-Mediterranean partnership: Deeper integration and trade in services”, Programme on “Private Participation in Mediterranean Infrastructure” (PPMI) – World Bank European Commission, April 2003,

http://europa.eu.int/comm/external_relations/euromed/etn/7mtg/jen.pdf

OVERHAUS, Marco, MAULL, Hanns, HARNISCH, Sebastian, Foreign Policy in Dialogue; “The New Neighbourhood Policy of the European Union: Perspectives from the European Commission, France, Germany, Poland, Ukraine and Moldova” Vol 6 No. 19, 27 July 2006, http://www.deutsche-aussenpolitik.de/newsletter/issue19.pdf

PACE, Michelle, "Training Guide on Human Rights in European Neighbourhood Policy Instruments", Euro-Mediterranean Human Rights Network, 2007, http://www.euromedrights.net/usr/00000047/00001165.pdf

PELCZYNSKA-NALECZ, Katarzyna, "The ENP in practice – the European Union's policy towards Russia, Ukraine, Belarus and Moldova one year after the publication of the Strategy Paper", Policy Briefs, Center For Eastern Studies, June 2005.

http://www.osw.waw.pl/en/epub/epunkt/2005/06/10unia.htm

RAIK, Kristi, “Promoting Democracy through Civil Society – How to step up the EU’s policy towards the Eastern neighbourhood”, CEPS Working Document, No. 237, February 2006, http://shop.ceps.be/BookDetail.php?item_id=1298

RIEDERL, Arno, “Die Europaeische Union, Russland und die Neue Europaeische Nachbartschaftspolitik”, Ministry of Foreign Affairs, Austria, October 2004,

http://www.oefz.at/fr/Vilnius_04/Interventions/Riedel.pdf

SAPPER, Manfred, WEICHSEL, Volker et al. (eds.): „Inklusion, Exklusion, Illusion. Konturen Europas: Die EU und ihre Nachbarn“. Berlin (Berliner Wissenschaftsverlag) 2007 [=OSTEUROPA 2-3/2007]. 336 pp, http://osteuropa.dgo-online.org/160.0.html

STRATENSCHULTE, Eckart D.; Ade, “Ambiguität!: Die neue Nachbarschaftspolitik der EU”, Osteuropa, 2004, v. 54, n. 7, p. 65-75.

TASSINARI, Fabrizio, “The Challenges of the European Neighbourhood Policy – A Riddle Inside an Enigma: Unwrapping the EU-Russia Strategic Partnership”, International Spectator, Vol. 40 issue 1, 2005.

TOCCI, Nathalie, “The Challenges of the European Neighbourhood Policy – Does the ENP Respond to the EU's Post-Enlargement Challenges?”, International Spectator, Vol. 40 – issue 1, 2005.

UMANET, Victoria, Politica de Asistenta a Uniunii Europene. Oportunitati pentru Republica Moldova, Institute for Public Policy, September 2004,

http://www.ipp.md/publications/asistentaUE.doc

VAINIENE, Rura, KROLIKOWSKA, Elzbieta, PLOSKONKA, Jozef, ROMANOV, Vladislav, Belarus: reform scenarios, Stefan Batory Foundation, February 2003, http://www.batory.org.pl/doc/wybor_a.pdf

VOZNAYA, Alisa, “Russian Coverage of the European Neighbourhood Policy” in Caucaz Europenews, Sep. 20-30, 2006,

http://www.caucaz.com/home_eng/breve_contenu.php?id=267

WALLACE, William, “Looking after the neighbourhood: responsibilities for the EU-25”, Notre Europe Policy Papers, No. 4, July 2003.

http://www.notreeurope.eu/uploads/tx_publication/Policypaper4_01.pdf

WARREN, Anne, The economic effects of wider Europe, Anne Warren, CEPS, June 2004. http://www.ceps.be/Article.php?article_id=358

WOLCZUK, Kataryna and WOLCZUK, Roman, ‘The ENP and EU’s Eastern Neighbours: Prospects for Success’, Challenge Europe 12 (September 2004).

http://www.theepc.be/en/ce.asp?TYP=CE&LV=177&see=y&t=42&PG=CE/EN/detail&l=3&AI=379

YEPIK, Marina, Environmental aspects of the EU Neighbourhood Policy for Ukraine, http://www.fscpo.unict.it/EuroMed/yepik.pdf

ZAIOTTI, Ruben, “Of Friends and Fences: Europe’s Neighbourhood policy and the Gated Community Syndrome??”, Journal of European Integration, Volume 29. No.2 (2007).

Bibliografie

AKGUL ACIKMESE, Sinem, "Management of Security in EU's Neighborhood: Union's Tactics Revisited", Perceptions: Journal of International

ALIEVA, Leila, “EU and the South Caucasus”, CAP Discussion paper, Berlin, Bertelsmann Stiftung, December 2006, http://www.cap.lmu.de/download/

ARNAUDOVA, Albena, “10 health questions about the new EU neighbours”, WHO, 2006, http://www.euro.who.int/eprise/main/who/

ATTINA, Fulvio, The euro-mediterranean partnership assessed: the realist and liberal views, 2003, http://www.fscpo.unict.it/EuroMed/EMPefarde.pdf

AYDIN, Mustafa, ”Europe's Next Shore: The Black Sea Region After EU Enlargement”, European Union Institute for Security Studies, Occasional Paper 53, June 2004. http://www.iss-eu.org/occasion/occ53.pdf

BAEV, Pavel et al. Edited by Lynch, Dov, ”The South Caucasus: a challenge for the EU”, European Union Institute for Security Studies, Chaillot Paper 65 – December 2003. http://www.iss-eu.org/chaillot/chai65e.pdf

BALFOUR, Rosa, “Re-Thinking The Euro-Mediterranean Political And Security Dialogue”, Occasional Paper 52, May 2004, European Union Institute for Security Studies. http://www.iss-eu.org/occasion/occ52.pdf

BARACANI, Elena, "The EU and Democracy Promotion: A Strategy of Democratization in the framework of Neighbourhood Policy", in F. Attinà and R. Rossi, eds., European Neighbourhood Policy: Political, Economic and Social Issues, Catania, 2004, pp. 37-57,

http://www.fscpo.unict.it/EuroMed/ENPCataniabook.pdf

BEURDELEY, Laurent: „L'Union européenne et ses périphéries: entre intégration et nouvelle politique de voisinage”, Revue du Marché commun et de l'Union européenne, 2005, n. 492, octobre-novembre.

BLOCKMANS, Steven and LAZOWSKI, Adam: “The European Union and its neighbours”, a legal appraisal of the EU’s policies of stabilisation, partnership and integration, T.M.C. Asser Press, 2006,

http://www.asserpress.nl/cata/neighbours/fra.htm

CHARFEDDINE, Moez; „La Tunisie et le voisinage de l'Europe élargie” Revue du Marché commun et de l'Union européenne, 2005, n. 489, juin.

CICHOCKI, Bartosz, The eastern external border of the enlarged European Union, Centre for Eastern Studies, April 2004,

http://www.osw.waw.pl/files/PRACE_14.pdf

CREMONA, Marise; „The European Neighbourhood Policy: Legal and Institutional Issues”, CDDRL Working Papers No 25, 2 November 2004,

http://iisdb.stanford.edu/pubs/20738/CremonaENP_and_the_Rule_of_Law.pdf

DANNREUTHER, Roland (ed.); „European Union foreign and security policy: towards a neighbourhood strategy”, Routledge, London, 2004.

DELCOUR, Laure, TULMETS, Elsa, „Special issue of the European Political Economy Review on the Neighbourhood Policy”, EPIC Publications, Summer 2007, http://www.lse.ac.uk/collections/EPER/main.htm

DI PUPPO, Lili, "The ENP and the South Caucasus: perceptions, expectations and deceptions", Special Report, Caucaz Euronews,

http://www.caucaz.com/home_eng/breve_contenu.php?id=288

DUTA, Paul, „European Neighbourhood Policy and Its Main Components”, Romanian Journal of International Affairs, 2005, v. 10, n. 1-2, p. [229]-246.

EMERSON, Michael, Noutcheva, Gergana, Europeanisation as a gravity model of democratizatio, Brussels: Centre for European Policy Studies, 2004; http://shop.ceps.be/downfree.php?item%5Fid=1175

FRENDO, Michael, Intervention at the Euro-Mediterranean Training and Information Seminar for Diplomats, Malta, April 2004.

http://www.euromedseminars.org.mt/seminar16/MFemsXVI.pdf

G. XUEREB Peter (Ed), EuroMed integration and the “ring of friends “, the Mediterranean’s European Challenge, vol.IV. The European Documentation and research centre, University of Malta, 2003, p.397.

GATEV, Ivaylo, The Eu’s New Neighbourhood Policy towards the Western Newly Independent States: The case of Ukraine, University of Bath, June 2004,

http://www.lse.ac.uk/Depts/intrel/EFPC/Papers/Gatev.doc

GATEV, Ivaylo, “The Eu's New Neighbourhood Policy Towards Ukraine”, University of Bath at European Foreign Policy Conference, LSE, 2-3 July 2004.

http://www.lse.ac.uk/Depts/intrel/EFPC/Papers/Gatev.doc

Gilles LEPESANT, “L’Union européenne et son voisinage: vers un nouveau contrat”, Politique étrangère, avril 2004, pp. 767-780.

GOULD, Tim, “The European Economic Area: a Model for the EU's Neighbourhood Policy?”, Perspectives on European Politics and Society, Vol. 5, issue 2 , 2004.

GOUJON, Alexandra; “La politique de voisinage de l'Union européenne avec la Biélorussie, la Moldavie et l'Ukraine”, Questions Internationales, 2005, n. 16, novembre-décembre.

GRABBE, Heather, How the EU Should Help Its Neighbours, Centre for European Reform, June 2004,

http://www.cer.org.uk/pdf/policybrief_eu_neighbours.pdf

HALL, David, EU Neighbourhood policy: implications for public services and trade unions, Public Services International Research Unit (PSIRU), University of Greenwich, February 2006,

http://www.epsu.org/IMG/pdf/2006-01-EU-ENP_FINAL.pdf (English) and

http://www.epsu.org/IMG/pdf/2006-01-EU-ENP_FINAL_RUS__1_.pdf (Russian)

HÄNGGI, Heiner, Tanner, Fred; Promoting Security Sector Governance in the EU's Neighbourhood ; Paris : ISS, 2005;

http://www.iss-eu.org/chaillot/chai80.pdf

HARPAZ, Guy, “Enhanced Relations between the European Union and the State of Israel under the European Neighbourhood Policy: some Legal and Economic Implications”, Legal Issues of Economic Integration, Vol. 31 issue 4 p. 257; 2004

HARPAZ, Guy, “The Obstacles and Challenges that Lie ahead for a Successful Implementation of the European Neighbourhood Policy as a Social Engineering and Peace-Promotion Instrument”, Working Paper, 2/04, Israeli Association for the Study of European Integration, Bar Ilan University,

http://www.biu.ac.il/soc/iasei/documents/IDC%20WORKING%20PAPER%20Harpaz.doc

HAUKKALA, Hiski, The EU, Russia and the European Neighbourhood Policy: The Case of Moldova, The Finnish Institute of International Affairs, 12 April, 2005;

http://www.fornet.info/documents/FORNET%20Plenary%2005%20Moldova%20Backgroundpaper.pdf

HAUKKALA, Hiski, MOSHES, Arkady; Beyond "Big Bang": the challenges of the EU's neighbourhood policy in the East, Helsinki: Finnish Institute of International Affairs, 2004.

http://www.isn.ethz.ch/pubs/ph/details.cfm?lng=en&id=10692

HAYOZ, Nicolas, JESIEN, Leszek, VAN MEURS, Wim; “Enlarged EU – Enlarged Neighbourhood: Perspectives of the European Neighbourhood Policy”, Bern : P. Lang, 2005

HERRMANN, Peter, TAUSCH, Arno (2004), Dar al Islam: the Mediterranean, the World System and the "Wider EUrope". Volume 1, The "Cultural Enlargement" of the EU and Europe's Identity; Nova Science, Hauppauge, NY, 2004; http://www.fscpo.unict.it/EuroMed/DaralIslam1.pdf

Heinrich Böll Foundation, “Regional preconditions for the development of an integrated European policy towards the south Caucasus”, Documentation of the Conference at the Heinrich Böll Foundation, Tbilisi, June 2004,

www.boell.de/downloads/europa/caucasus_conference04.pdf

HOLM, Ulla, “EU’s Neighbourhood Policy-A Question of Space and Security”, DIIS Working Paper, 22/2005, Danish Institute for International Studies, Copenhagen, 2005,

http://www.diis.dk/graphics/Publications/WP2005/22_uho_EUs_Neighbourhood.pdf.pdf

Human Development Report 2004, “Cultural liberty in today’s diverse world”,

http://hdr.undp.org/reports/global/2004/pdf/hdr04_complete.pdf

HUMMER, Waldemar; Die Union und ihre Nachbarn : Nachbarschaftspolitik vor und nach dem Verfassungsvertrag; Integration, 2005, v. 28, n. 3, p. [233]-245

JACOBSEN Hanns-D. and MACHOWSKI Heinrich, The Provision of Politico-Economic Security to Eastern Europe,

http://www.studienforumberlin.de/ICCEES_Thesis_19_07_05.pdf

JOHANSSON-NOGUÉS, Elisabeth, “A "ring of friends"?: The implications of the European Neighbourhood Policy for the Mediterranean”; Mediterranean politics, 2004, v. 9, n. 2, Summer, p. 240-247.

JONES, Stephen and EMERSON, Michael, European Neighbourhood Policy in the Mashreq Countries Enhancing Prospects for Reform, CEPS Working Document, No 229: September 2005.

http://www.weltpolitik.net/attachment/0644a930ba1074b5cca2acd4809cbed5/243d899624c8c8bb08691c4e144b00d9/1261.pdf

KAMOV, Georgi, EU`s Role in Conflict Resolution: the Case of the Eastern Enlargement and Neighbourhood Policy Areas, Master Thesis, Institut Européen des Hautes Etudes Internationales (IEHEI), Nice, France, June 2006,

http://www.iehei.org/bibliotheque/memoires/2006/KAMOV.pdf

KEMPE, Iris; Eine neue Ostpolitik: Europas Antwort auf die Regenbogenrevolution; Osteuropa, 2005, v. 55, n. 9, p. [21]-34.

KRATOCHVIL, Petr; TULMETS Elsa, "Checking the Czech Role in the European Neighbourhood", Analysis of the Friedrich-Ebert-Stiftung, May, 2/2007. http://www.fesprag.cz/dokumenty/2-ENP-final-en.pdf

KRATOCHVIL, Petr (ed.), The European Union and Its Neighbourhood: Policies, Problems and Priorities, Institute of International Relations (IIR), Prague, 2006,

http://www.iir.cz/upload/Publikace/The_EU_and_its_Neighbourhood.pdf

LAANEMÄE, Mart, “Estland und die neuen Nachbarn der EU”, Ministry of Foreign Affairs, Latvia, October 2004” from conference Die Erweiterte Europäische Union Und Ihre Neuen Nachbarn,

http://www.oefz.at/fr/Vilnius_04/Interventions/Laanemae.pdf

LANNON Erwan, “La politique européenne de voisinage et l'Union élargie”, in Diplomatic World, n° 5, automne 2004, pp. 36-38.

LEONARD, Mark and GRANT, Charles; Georgia and the EU: Can Europe's Neighbourhood Policy Deliver?; London: Centre for European Reform, 2005;

http://www.cer.org.uk/pdf/policybrief%5Fgeorgia%5Fsept05.pdf

Lionel URDY, “L’Europe et la Méditerranée dix ans après Barcelone: voisins dorénavant?”, in L’espace euro-maghrébin: des hommes au péril des politiques,L’année du Maghreb, CNRS Edition, Paris 2004, pp. 57-69.

LOBATCH, Andrei, Belarus in a broader integration process: a regional perspective, Andrei Lobatch, October 2004,

http://www.oefz.at/fr/Vilnius_04/Interventions/Lobatch.pdf

LYNCH, Dov, “The Challenges of the European Neighbourhood Policy – The Security Dimension of the European Neighbourhood Policy”, International Spectator, Vol. 40 – issue 1 p. 33; 2005. http://teseo.mec.es/teseo/jsp/teseo.jsp

MARCHETTI, Andreas, La politique européenne de voisinage: l'impact de la présidence allemande sur l'élaboration d'une politique stratégique, Note du Cerfa 45, Institut français des relations internationales, Paris 2007.

http://www.ifri.org/files/Cerfa/NdC_45_Marchetti.pdf.

http://www.fscpo.unict.it/EuroMed/moschella.pdf

MUELLER-JENTSCH, Daniel, “Economic prospects for the Euro-Mediterranean partnership: Deeper integration and trade in services”, Programme on “Private Participation in Mediterranean Infrastructure” (PPMI) – World Bank European Commission, April 2003,

http://europa.eu.int/comm/external_relations/euromed/etn/7mtg/jen.pdf

OVERHAUS, Marco, MAULL, Hanns, HARNISCH, Sebastian, Foreign Policy in Dialogue; “The New Neighbourhood Policy of the European Union: Perspectives from the European Commission, France, Germany, Poland, Ukraine and Moldova” Vol 6 No. 19, 27 July 2006, http://www.deutsche-aussenpolitik.de/newsletter/issue19.pdf

PACE, Michelle, "Training Guide on Human Rights in European Neighbourhood Policy Instruments", Euro-Mediterranean Human Rights Network, 2007, http://www.euromedrights.net/usr/00000047/00001165.pdf

PELCZYNSKA-NALECZ, Katarzyna, "The ENP in practice – the European Union's policy towards Russia, Ukraine, Belarus and Moldova one year after the publication of the Strategy Paper", Policy Briefs, Center For Eastern Studies, June 2005.

http://www.osw.waw.pl/en/epub/epunkt/2005/06/10unia.htm

RAIK, Kristi, “Promoting Democracy through Civil Society – How to step up the EU’s policy towards the Eastern neighbourhood”, CEPS Working Document, No. 237, February 2006, http://shop.ceps.be/BookDetail.php?item_id=1298

RIEDERL, Arno, “Die Europaeische Union, Russland und die Neue Europaeische Nachbartschaftspolitik”, Ministry of Foreign Affairs, Austria, October 2004,

http://www.oefz.at/fr/Vilnius_04/Interventions/Riedel.pdf

SAPPER, Manfred, WEICHSEL, Volker et al. (eds.): „Inklusion, Exklusion, Illusion. Konturen Europas: Die EU und ihre Nachbarn“. Berlin (Berliner Wissenschaftsverlag) 2007 [=OSTEUROPA 2-3/2007]. 336 pp, http://osteuropa.dgo-online.org/160.0.html

STRATENSCHULTE, Eckart D.; Ade, “Ambiguität!: Die neue Nachbarschaftspolitik der EU”, Osteuropa, 2004, v. 54, n. 7, p. 65-75.

TASSINARI, Fabrizio, “The Challenges of the European Neighbourhood Policy – A Riddle Inside an Enigma: Unwrapping the EU-Russia Strategic Partnership”, International Spectator, Vol. 40 issue 1, 2005.

TOCCI, Nathalie, “The Challenges of the European Neighbourhood Policy – Does the ENP Respond to the EU's Post-Enlargement Challenges?”, International Spectator, Vol. 40 – issue 1, 2005.

UMANET, Victoria, Politica de Asistenta a Uniunii Europene. Oportunitati pentru Republica Moldova, Institute for Public Policy, September 2004,

http://www.ipp.md/publications/asistentaUE.doc

VAINIENE, Rura, KROLIKOWSKA, Elzbieta, PLOSKONKA, Jozef, ROMANOV, Vladislav, Belarus: reform scenarios, Stefan Batory Foundation, February 2003, http://www.batory.org.pl/doc/wybor_a.pdf

VOZNAYA, Alisa, “Russian Coverage of the European Neighbourhood Policy” in Caucaz Europenews, Sep. 20-30, 2006,

http://www.caucaz.com/home_eng/breve_contenu.php?id=267

WALLACE, William, “Looking after the neighbourhood: responsibilities for the EU-25”, Notre Europe Policy Papers, No. 4, July 2003.

http://www.notreeurope.eu/uploads/tx_publication/Policypaper4_01.pdf

WARREN, Anne, The economic effects of wider Europe, Anne Warren, CEPS, June 2004. http://www.ceps.be/Article.php?article_id=358

WOLCZUK, Kataryna and WOLCZUK, Roman, ‘The ENP and EU’s Eastern Neighbours: Prospects for Success’, Challenge Europe 12 (September 2004).

http://www.theepc.be/en/ce.asp?TYP=CE&LV=177&see=y&t=42&PG=CE/EN/detail&l=3&AI=379

YEPIK, Marina, Environmental aspects of the EU Neighbourhood Policy for Ukraine, http://www.fscpo.unict.it/EuroMed/yepik.pdf

ZAIOTTI, Ruben, “Of Friends and Fences: Europe’s Neighbourhood policy and the Gated Community Syndrome??”, Journal of European Integration, Volume 29. No.2 (2007).