Elemente Democratice Premise Pentru Politica Externa

Ni se sugerează că în ciocnirea huntingtoniană a civilizațiilor, liberalismul de tip occidental ar fi pierdut partida. Că e pe cale să-l omoare modelul de succes al Chinei comunist-capitaliste. Că, mai devreme sau mai târziu, va capitula în fața oligarhiei kaghebiste marca Putin. Că democrația e pe cale să piară definitiv în Siria, între munții de schelete din noile killing fields arabe, ori sfârtecată de schijele sinucigașului terorism islamist. Că ideea liberală își epuizează tocmai ultimele picături de sânge în deșertul ucigaș din nordul Africii. Că lovitura de grație i-o va aplica ori islamismul Frăției Musulmane, ori puciul militarilor care au preluat puterea în leagănul egiptean al culturii iudeo-creștine.

Comunitatea Europeană nu dispune, de fapt, de instrumentele și mecanismele capabile efectiv s-o apere de zone certate cu democrația autentică, situate în ea însăși.Uniunea poate impune embargouri, poate lua măsuri zilnice pentru a promova o democrație sănătoasă și toate acestea în zadar, nu se poate impune în conflictele din Est, nu poate preveni evenimente ca cel de la Charlie Hebdo, iar exportul de democrație o face să plătească.

În acest context tindem să dezvoltăm și să căutăm răspunsuri la întrebarea: e cazul să proclamăm moartea democrației? Și dacă democrațiile existente găsesc în răspândirea democratizării un interes de securitate, cum poate fi acest interes împăcat cu neamestecul în afacerile interne ale altor state suverane?

Elemente democratice – premise pentru politica externă

Noțiunea de democrație a fost și încă mai este un subiect de dezbatere. Din Antichitate și până astăzi democrația a evoluat și s-a modernizat. Noțiunea de democrație care a apărut în Grecia Antică a fost alăturată unor concepte ca egalitatea tuturor în fața legilor, liberatea, egalitatea puterii, libertatea egală de exprimare, considerându-se că doar democrația ar putea să le realizeze pe toate; celelalte forme de guvernământ având chiar mai multe defecte. În secolul al XIX-lea, atenția teoreticienilor democrați s-a îndreptat însă spre garantarea libertăților și drepturilor fundamentale ale cetățenilor, militându-se pentru integrarea maselor populare în stat și împotriva restricțiilor de tip censitar asupra dreptului de vot. Primul Război Mondial modifică viziunea, ideea unei democrații directe, descentralizate, cu un puternic control de jos în sus, organizată la locul de muncă aflându-se în centrul elaborării gândirii marxiste și preluată la nivel teoretic de „revoluția bolșevică”. Iar secolul al XX-lea deschide și discuția asupra viziunii elitiste a teoriei clasice politice, care duce la reinterpretarea democrației ca o modalitate de selectare și de recrutare a deținătorilor puterii.

.

Deoarece diferențele între state în procesul politicii externe se consideră a fi influențat mai mult de tipul de guvernare decât de configurația de birocrații, grupuri de interese sau indivizi din țara respectivă, statele relativ democratice tind să aibă aceleași valori și interese, și astfel să se înțeleagă mai bine unul cu altul decât cu nondemocrațiile.

Democrația, însă nu funcționează de la sine. În societățile moarte, democrația generează frustrări într-o mare de indiferența. În practică, în majoritatea statelor elementele democratice coexistă într-un spectru larg cu cele autoritare. În unele state guvernul controlează opinia publică, dezavantajând astfel unii candidați și încălcând legi sacre ale democrației. De ce avem nevoie de o opinie publică și de o presă liberă? Pentru că informația oferită de mass-media liberă și responsabilă ne dă posibilitatea de a lua decizii corecte, face legătura dintre cetățeni și lideri.

Independența mass-mediei este strâns legată de democrație. “Nu poți avea o cultura politică democratică fără a avea o mass-media transparentă și un acces liber la informație”, a spus Ellen Hume, director de cercetare la Centrul pentru mass-media civică de viitor al Institutului de tehnologie din Massachusetts, fost reporter la „Wall Street Journal”. Să recunoaștem rolul esențial al mass-media libere și responsabile în democrațiile noastre. Fără informația pe care o oferă presa liberă, cetățeanul este lăsat fără putere și atât democrația, cât și prosperitatea sunt în pericol.Opinia publică este un principiu –cheie al democrațiilor; cetățenii din democrații se simt scandalizați atunci când guvernele lor adoptă legi și politici care se opun viziunilor lor. Spre deosebire de guvernările autoritare, democrațiile aparțin poporului și liderii politici îi reprezintă opiniile. De la începutul anilor ’90 opinia publică a fost extrem de importantă în efectuarea schimbărilor necesare.

Explicând rolul și necesitatea unor elemente democratice într-un stat cum ar fi presa liberă, probabil e mai ușor de explicat și de interpretat politica externă a unui stat. Într-o democrație sănătoasă liderii politici stabilesc în mod constant nevoile, interesele și temerile maselor – opinia publicului.Iar acest lucru poate fi exemplificat din două perspective total diferite: Statele Unite ale Americii și Federația Rusă. În primul caz vorbim de o democrație matură, iar în cel de-al doilea de o democrație susținută mai mult în discursurile politice, dat fiind faptul că în 2012, circa 8% din populație susținea că Federația Rusă este un stat democratic. După 11 septembrie 2011, liderii SUA, realizând că americanii îi vor trage la răspundere în cazul unui atac terorist, au luat rapid măsuri drastice și au obținut rezultate imediate. În Rusia anului 2014, liderii de la Moscova intervin în Ucraina, mascând un război civil.Opinia publică e îngrădită, cetățenii află ceea ce se scrie la indicația Kremlinului. Publicațiile nu au alternative: sau mint sau nu mai există. Democrația din Rusia elimină orice alternativă liberală, în sensul european al cuvântului, adică o alternativă construită pe baza unei societăți deschise. Singurii tolerați sunt naționaliștii extremi și comuniștii. De câte ori apare câte o alternativă liberală, aceasta este imediat eliminată. Vorbind de o democrație mimată în Rusia, în care liderul nu are practic opozanți, nu putem tolera nici acțiunea liderilor americani, care nu e tocmai democratică, până la urmă , și aici apare întrebarea în ce măsură elementele democratice dintr-un stat și în principal presa ar trebui să participe la schimbări? Sprijinul copleșitor pentru politicile antiterorism au afectat atât politica internă, cât și politica externă a Statelor Unite. Unele politici care au mulțumit opinia publică au avut un efect descrescător care a făcut ca Statele Unite să piardă teren pe frontul politicii externe. Liderii din democrații nu pot ignora faptul că astfel de politici au prea multe implicații naționale și internaționale.

Calea spre democrație

O trăsătură deosebită a epocii contemporane o constituie tendința spre afirmarea tot mai deplină a democrației ca formă de organizare politică a statului și de funcționare a întregului organism social.

Procesul de trecere de la sistemul totalitar la cel democratic a inclus în sine schimbări și transformări în domeniul politicului, economiei, formelor și metodelor de conducere a statului, urmând paralel restructurarea filosofiei, ideologiei și culturii societății. Problema tranziției spre o societate democratică este actuală și prezintă un mare interes științific și practic.

Practica istorică ne arată că tranziția este un proces obiectiv, inevitabil pentru toate țările. Dar în fiecare țară tranziția apare ca fenomen istoric, complicat cu foarte multe contradicții politice, sociale, economice și spirituale, se realizează în baza legităților generale de dezvoltare a societății umane. Totodată, procesul politic de instaurare a regimurilor democratice are trăsăturile sale specifice, atât pozitive cât și negative.

În practică calea spre democrație nu este dorită simultan, iar conștientizarea necesității unei democrații nu are loc în statele cu tradiții și valori distincte democrației sau în statele în care religia nu este delimitată de politic și invers.

În 2001 istoricul Bernard Levis scria o carte al cărei titlu era unul exploziv: What went wrong?. Cartea avea ca subiect declinul lumii musulmane. La numai o lună de la publicarea cărții, au avut loc atentatele din New York. Cartea a devenit, peste noapte, un best-seller. Profesorul Levis care și-a început cariera înainte de cel de-al Doilea Război Mondial își începea pledoaria din carte cu următoarea aserțiune: „Cred că tiraniile sunt depășite ceea ce contează este ce va veni în locul lor. Avem șansa mare să instaurăm – ezit să spun o lume democratică – un fel de societate deschisă, tolerantă care să fie construită în propriul lor sistem social , în concordanță cu tradițiile lor. De ce să așteptăm ca ei să aleagă o democrație de tip occidental?De să așteptăm ca aceasta să fie funcțională acolo?”. La un deceniu de la aceasta, întrebările au rămas aceleași. Dar dacă tiraniile și statele autoritare văd o amenințare în modelul democratic prin cetățenii care la un moment dat își doresc un sistem tolerant pe principii democratice, aceasta nu e oare premisa necesară pentru izbucnirea conflictelor?

Începând cu decembrie 2010, atenția întregii lumi s-a îndreptat către protestele și demonstrațiile din țările din Africa de Nord și Orientul Mijlociu (MENA). Aceste mișcări prodemocratice au luat naștere împotriva regimurilor dictatoriale și a liderilor corupți aflați la putere, în unele cazuri, chiar și timp de câteva decenii. Particularitatea acestor revoluții arabe este că acestea au fost revolte populare, fără lideri și fără compromisuri, cerând schimbarea totală și fără platforme, altele decât aspirațiile la transformări democratice. Care sunt implicațiile politice, sociale și economice pe termen lung ale acestor revoluții? În acest context nu putem să nu ne întrebăm despre compatibilitatea democrației cu islamul. Răspunsul , la dilema compatibilității, este unul mai simplu decât pare, întrucât nu există incompatibilitate între două religii sau între două civilizații bazate pe religii diferite,deoarece fiecare dintre acestea au un specific anume, sunt vaste și au tensiunile proprii. Și dacă tot spuneam că nu există o societate în care elementele democratice să existe de unele singure, ci mai degrabă sunt într-o simbioză cu altele de ce nu ar fi posibilă importarea democrației într-un stat de altă tradiție nedemocratică? Dar dacă totuși nu sunt compatibile? Ce avem acum în Orient? Este o ciocnire a civilizațiilor? Nu. Ceea ce avem este un decalaj între civilizații, din ce în ce mai mare, fără o istorie comună, fără obiective comune sau mijloace de comunicare.

Definiția de lucru a ideologiei de democrație globală, așa cum a fost propusă de Terence Ball, Richard Dagger în lucrarea Ideologii politice și idealul democratic (2000) este că ideologia reprezintă un set coerent și comprehensiv de idei care explică și evaluează condițiile sociale și credințele, îi îndrumă pe indivizi în înțelegerea propriei condiții și oferă un program de acțiune socială și politică. În acest cadru, democrația este un scop, iar ideologiile reprezintă mijloacele în vederea atingerii scopului.

Recunoscând echilibrul dintre idealism și realism din toate politicile, realismul ajunge la o serie de limitări în relație cu democrația, care explică evenimentele din regiunea MENA, precum și influența occidentală și, implicit, trecerea de la un sistem internațional unipolar la unul multipolar.

Către o pace democratică

Acum 200 de ani, Immanuel Kant spunea că pacea pe termen lung depinde de transformarea statelor în republici, cu legislative care să controleze puterea monarhilor de a purta războaie. El credea că pârghiile și contraponderile în guverne ar acționa ca o frână asupra utilizării forței militare – prin comparație cu guvernele autocrate unde un singur individ ar putea să pornească la război fără să ia în calcul efectul asupra populației. Democrațiile sunt de obicei mai pacifiste decât guvernele autoritare, însă acest lucru nu e unul demonstrat cu vehemență, mai ales în contextul actualelor schimbări geopolitice. Într-adevăr, în ultimele două secole cele mai dispuse țări la război au fost Marea Britanie, Franța și Rusia. Marea Britanie a fost democratică pe tot parcursul intervalului, Franța pentru o parte din perioadă, iar Rusia aproape deloc, dacă nu chiar niciodată. Ceea ce este adevărat despre democrații est efaptul că, deși luptă în războaie împotriva statelor autoritare, democrațiile nu se luptă niciodată una cu alta. Nici un caz istoric de amploare nu contrazice această generalizare , care este cunoscută ca pacea democratică.

Pe parcursul ultimelor două secole, democrația a devenit tot mai răspândită ca formă de guvernare, iar această tendință schimbă natura procesului de politică externă în toată lumea. Multe state nu au încă guvernare democratică, atât în Orient, cât și în partea est-europeană. Și democrațiile existente sunt imperfecte : de la apatia politică în Statele Unite și corupția din Japonia la tradițiile autocrate din Rusia. Totuși tendința există , o tendință spre democratizare în cele mai multe regiuni ale lumii.

Nu știm unde vor duce aceste tendințe democratice , dar din cauză că există acum posibilitatea ca într-o zi toate sau mare parte dintre statele lumii să fie guvernate democratic, războaiele ar putea deveni mai puțin frecvente. Așa cum a prevăzut Kant paote apărea o comunitate internațională bazată pe relații pașnice. Totuși, deși democrațiile mature nu luptă aproape niciodată una cu alta, o perioadă de tranziție la democrație poate fi mai predispusă la război decât o democrație stabilă sau un guvern autoritar stabil.

Generalizarea cum că democrațiile nu luptă între ele este validă istoric, dar nu este neapărat aplicabilă și pentru viitor. Prin analogie, a existat o generalizare în timpul Războiului Rece, în sensul că guvernele comuniste nu renunță niciodată la putere pe cale pașnică. Aceasta a rezistat de minune până în ’90. Pe măsură ce apar tot mai multe state democratice această generalizare ar putea să nu reziste și totuși previziunile kantiene sunt pline de actualitate și au o proiecție în viitor.

În loc de concluzii

Democratizarea este un proces. Evoluția fiecărui stat arab în acest sens, de la început și până la adoptarea și respectarea principiilor de bază ale democrației, ar trebui să fie unică, aceasta și datorită mediului istoric, cultural, politic și socio-economic. Procesul și ritmul democrației va fi diferit în Arabia Saudită față de Egipt, spre exemplu. Democratizarea nu apare odată cu primele alegeri liberi și corecte, acestea sunt doar primul pas în această direcție și Vestul trebuie să țină cont de faptul că procesul de tranziție reprezintă o transformare totală: politică, economică, socială, culturală, structurală și depinde și de atitudine și de comportament. Instituțiile democratice ar trebui să fie în concordanță cu normele și învățăturile religioase dintr-o societate.

Acest lucru nu înseamnă că principiile de bază ale democrației – transparența, reprezentativitatea, răspunderea – nu ar trebui să fie urmate, ci, mai degrabă, implică faptul că fiecare stat ar trebui să își urmeze drumul și ritmul proprii în transformarea politică. Într-adevăr, laicitatea și viața religioasă pot exista în armonie atunci când liderii politici le recunosc pe ambele și creează și mențin un echilibru adecvat între ele.

Bibliografie

Edward Mansfield și Jack Snyder, Electing to Fight: Why emerging democracies go to war, MIT 2005; Jack Snyder, From Voting to Violence: Democratization and Nationalist Conflict, Norton, New York, 2000.

Erik Gartzke, ,,Kant we all just get along: Opportunity, Willingness, and the Origins of the Democratic Peace’’, American Journal of Political Science, 42(1), 1998.

Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevehouse, Relații Internaționale, Polirom , 2008.

Richard Sobel, The impact of public opinion in US Foreign Policy since Vietnam, Oxford University Press, New York, 2001.

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice și idealul democratic, Polirom, 2000.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-stiut-democratie