Efectul de Criza. Securitatea Si Apararea

CUPRINS:

INTRODUCERE

Dacă războiul este un „domeniu al vieții și al morții”, conform celebrei sintagme aparținând gânditorului antic chinez Sun Tzu, securitatea și variatele ei fațete pot fi încadrate în același context, sunt termenii moderni sub care se ascund aceleași realități, implicând războiul, supraviețuirea, dar și pacea sau prosperitatea statului și celorlalți actori societali.

Problema securității a generat în ultimii ani, fără îndoială, una dintre marile dezbateri ale lumii contemporane. Asupra ei s-au aplecat deopotrivă oamenii politici, experții și analiștii politici și, nu în ultimul rând, profesori și cercetători din mediul universitar și al cercetării științifice din domeniul relațiilor internaționale, polemologiei și irenologiei. Firesc, a apărut o bogată și impresionantă literatură de specialitate.

Rezultatul este paradoxal din cel puțin două perspective. În primul rând, societatea nu a devenit mai sigură și mai securizată. În al doilea rând, atunci când conceptul/noțiunea de securitate se utilizează pentru a desemna sau a descrie situații și procese din politica internațională, observăm că acestea nu capătă, cum firesc ar fi, mai multă acuratețe în ceea ce privește utilizarea lor în documentele oficiale ale statelor și actorilor nonstatali implicați în gestionarea problemelor păcii și războiului din lumea contemporană sau în media.

Evoluțiile în plan internațional care marchează începutul secolului al XXI-lea, globalizarea riscurilor și amenințărilor, multiplicarea actorilor non-statali și stati, precum și creșterea libertății cu care aceștia pot acționa, difuzia puterii (atât pe orizontală cât și pe verticală), neliniaritatea conflictelor nou apărute, accentuarea competiției strategice privind accesul la resurse energetice, au fost dominate de conflicte și instabilitate. Astfel, dinamismul și complexitatea mediului actual de securitate sunt puternic infuențate de fenomenul globalizării, prin care se înfăptuiește o nouă ordine mondială, iar raporturile de putere sunt reconfigurate.

Procesul de afirmare și de definire a unor noi centre de putere este puternic influențat de interesele specifice ale fiecăruia, fapt pentru care, conflictualitatea reprezintă o condiție de sine qua non, pentru evoluția acestora – statele lumii, societatea civilă internațională, organizații regionale și mondiale, societăți transnaționale. Atingerea acestor interese, obiective stabilite de fiecare actor, este esențială pentru menținerea echilibrului echilibrului de putere, dar și a statutului internațional. Aceasta este o luptă, în care sunt folosite modalități combative dintre cele mai complexe și diversificate.

Noile surse de insecuritate se manifestă sub forme tot mai complexe, diverse și atipice, provenind din domenii și direcții multiple, ceea ce face tot mai dificilă prevenirea și înlăturarea lor. Acestea, identificate tot mai mult ca situații de criză sau conflict (potențiale sau reale), ca și consecințele dificultăților economice, sociale, politice sau de altă natură, sunt mai puțin legate de posibilitatea unor agresiuni tipice, având efecte globale sau regionale și țin mai mult de manifestarea unor convulsii, atât în plan intern, cât și internațional.

Mediul de securitate este „o realitate reprezentată de ansamblul condițiilor, proceselor și fenomenelor politice, diplomatice, economice, sociale, culturale, militare, ecologice și informaționale, interne și internaționale, care condiționează nivelul de protecție a individului, comunității, statului, zonei, regiunii ș.a.m.d., pe timpul promovării propriilor interese ale acestora”. Tot mai des în cadrul acestora sunt inventariate rivalitățile etnice și teritoriale, perpetuarea unor situații conflictuale sau potențial – conflictuale, atât în spațiul european cât și pe alte continente.

Recunoscând caracterul falsificabil al oricărei metodologii ce ține de relațiile internaționale, ca și de orice alt domeniu al științelor socio-umane, aspect acceptat deja de câteva decenii, această lucrare își asumă limitele inevitabile oricărui demers științific. Totodată, aceste limite se remarcă și la nivelul ipotezelor, care pot fi infirmate sau afirmate de evidența empirică pe care vom încerca să o aducem în sprijinul afirmațiilor noastre. Prin urmare, vom apela la studiul de caz ca metodă calitativă de investigare a ipotezelor formulate în cuprinsul lucrării noastre. Analiza descriptivă este, de asemenea, esențială. Însă nu ne vom referi doar la observații și descrieri ale contextului în se manifestă crizele și conflictele sau modul secvențial de abordare a diferitelor situații de către organizațiile internaționale, prin intermediul instituțiilor și politicilor ei, deoarece analiza evenimențială este relativ perisabilă într-o lume în care timpul și spațiul se comprimă tot mai mult și în care riscăm ca analiza să devină irelevantă metodologic.

De asemenea, complexitatea evenimentelor și fenomenelor internaționale, asociată cu globalizarea din ce în ce mai crescândă, face imposibilă redarea fidelă a realității sau acoperirea ei exhaustivă, motive pentru care atribuim cercetării și un caracter metodologic reducționist, ceea ce presupune o minimă selecție a informațiilor (variabilelor) relevante pentru cercetare. Este imposibilă transpunerea exactă a realității, pentru că nu cunoaștem toate elementele necesare acesteia. În fapt, aceste aspecte metodologice au intrat profund în design-ul cercetării științifice și nu necesită mai multe explicații.

Studiul nostru nu este unul normativ, dar nici unul orientat exclusiv empiric. Pornim de la câteva ipoteze de cercetare sprijinite pe fundamentele teoretice ale unor paradigme sau programe de cercetare ale relațiilor internaționale larg acceptate:

– gestionarea eficace a situațiilor de criză de către comunitatea internațională este posibilă dacă există informații oportune și pertinente, și se acționează coerent, concertat, responsabil și concret de către actorii ce își asumă acest rol;

– prevenirea sau soluționarea crizelor/conflictelor este posibilă dacă principalii actori statali și non-statali au interese strategice în zona în care aceste evenimente se produc.

Din punctul de vedere metodologic, cercetarea are la bază o abordare interdisciplinară a tematicii managementului crizelor internaționale, având în vedere că dezvoltarea acestei discipline de studiu, în a doua jumătatea secolului XX, s-a bazat pe cercetările în istorie și relații internaționale, științe politice, politici economice internaționale, filosofie politică, studii etno-culturale, științe sociale, sociologia relațiilor internaționale, studii militare și strategice, pentru a numi doar cele mai relevante domenii de studiu.

Obiectivul nostru este de a demonstra că situațiile de criză se pot gestiona eficace, iar conflictele armate se pot preveni, dacă și nu mai dacă există voință politică, la toate nivelurile de decizie (local, național, regional și mondial) și se alocă resursele umane, materiale, financiare și informaționale necesare și suficiente atât pentru soluționarea lor punctuală, cât și pentru eliminarea cauzelor reale ce le determină.

În primul rând, criza este un stadiu pre- sau post-conflictual care presupune: surpriză, perceperea unei amenințări grave, timp limitat de decizie sau răspuns, percepția unor consecințe grave care ar rezulta din inacțiune. Criza este o situație de surpriză totală, timp scurt și pericol ridicat, așa cum confirmă și Charles Hermann în al său „cub situațional”.

Prin utilizarea acestei abordări, am obținut o perspectivă multidimensională privind cel puțin trei aspecte esențiale tratate în prezenta lucrare:

1. interdependența efectelor criză-securitate-apărare (dimensiunea militară și de apărare, geostrategică, energetică, socio-economică, etno-teritorială,);

2. identificarea mecanismelor de analiză și a instrumentelor utilizate de actorii din sistem (NATO, UE,) pentru a contracara crizele și conflictele în contextul amenințărilor actuale (instrumente politico-diplomatice, militaro-strategice, civile, economice, comerciale, financiare, umanitare);

3. modalitatea de manifestare a crizei-conflictului între actorii internaționali și locali-regionali într-un spațiu geopolitic (caracteristica hibridă a conflictului).

După cum voi demonstra, tema aleasă în această lucrare este una extrem de importantă, atât prin aplicațiile teoretice, cât și prin implicațiile sale practice. Pornim, de la constatarea, formulată și de alți autori, că deși aspectul militar al securității își păstrează importanța, această perspectivă este dublată tot mai mult de o perspectivă societală și umană, axată pe individ ca actor al societății și pe grupurile sale de apartenență. Momentul de debut al cercetării care a avut ca target elaborarea unui astfel de studiu, coincide cu perioada în care criza ucraineană se manifestă din plin ce a oferit subiectului un aspect de actualitate.

Un alt aspect este legat de combinația pe care am dorit să o realizăm între studiile de securitate și studiile strategice. Nu ne propunem o analiză geostrategică clasică, dar trebuie să pornim de la ipoteza, plauzibilă de altfel, că principalele amenințări la adresa securității europene vin în continuare din „Est”.

Problema nivelelor de analiză este una destul de complicată în studiul relațiilor internaționale. Securitatea poate fi abordată la foarte multe nivele, în funcție de actorii implicați: individual (securitatea individuală, umană), de grup (securitatea societală), sub-statal (actorii securității sunt unitățile administrative sub-naționale), statal (securitatea națională sau domestică), regional (securitatea regională), global (securitatea internațională sau globală) etc. Este clar că aceste nivele de analiză sunt interdependente, se condiționează reciproc.

Diferitele teorii și abordări ale studiilor de securitate au promovat imagini diferite ale securității (fie ea națională, regională/europeană, internațională sau globală), pornind de la nivele de analiză diferite. Nivelele de analiză se referă, în esență, la cadrul ontologic propus de aceste teorii sau abordări, ele reflectă reprezentările diferite ale lumii, ale relațiilor internaționale.

Nivelul sistemic este indispensabil unei cercetări în epoca globalizării. Nici un stat, nici o entitate nu poate trăi în stare de izolare pe un timp nedeterminat.Legătura dintre toate aceste nivele este făcută prin actorii non-statali transnaționali din ce în ce mai importanți în politica internă și externă a secolului XXI: ONG-urile naționale și transnaționale, corporațiile transnaționale etc. Ei influențează fie direct, fie indirect toate cele patru nivele de analiză. Ele sunt curelele de transmisie ale societății în care trăim. Tocmai existența lor garantează că nici un actor al securității nu mai poate trăi izolat, ci trebuie să comunice. Ele asigură difuzarea atât pe orizontală, cât și pe verticală a mesajului, amenințarea și soluția la amenințare. Desigur, toate aceste „nivele de analiză” sunt părți ale unei reprezentări a realității care aparține autorului, este esențialmente subiectivă și poate fi contrazisă de evidența teoretică sau empirică.

Lucrarea se bazează pe un număr apreciabil de surse edite și inedite. Am utilizat special atît oficiale ale NATO și Uniunii Europene și mai puțin ale ONU sau OSCE, precum și diverse volume din sfera științelor politice, istoriei integrării europene, relațiilor internaționale, sau sociologiei, reflectând caracterul interdisciplinar al subiectului. De asemenea, am utilizat un număr mare de articole, studii și eseuri publicate de institute universitare și centre de analiză prestigioase din Europa și din întreaga lume. În rândul documentelor oficiale, am inclus în special declarațiile oficiale emise cu ocazia summit-urilor europene și/sau euro-atlantice, precum și discursurile oficialilor europeni.

De asemenea, am utilizat un număr de interviuri ale unor personalități politice marcante ale lumii contemporane publicate în reviste de specialitate și /sau pe Internet. Lucrarea se sprijină, totodată, pe o literatură vastă pusă la dispoziția cititorului de câteva dintre cele mai prestigioase baze de date din lume (ex. JSTOR, EBSCOHost,CIAONET,PROQUEST,NICI Virtual ibrary,NETLIBRARY,RAND) și alte arhive virtuale și pagini de Internet.

Totodată, aceste surse ne-au permis să accesăm o varietate de informații care în alte circumstanțe ar fi imposibil de obținut. Mai mult, Internetul s-a dovedit extrem de important pentru cercetare, deoarece a oferit informarea în timp real cu privire la principalele evenimente și reacțiile actorilor internaționali la aceste evenimente care au influențat și continuă să influențeze mrdiul de securitate internațional.

Lucrarea începe cu partea de introducere, în care sunt prezentate pe scurt evoluțiile în mediul internațional în domeniul securității, fiind mai degrabă un preambul în care pot fi identificate „motivele” care au stat la baza alegerii temei lucrării și începerea demersului științific în acest sens. Totodată, în această primă parte este prezentată pe scurt structura lucrării, este argumentată alegerea Crizei din Ucraina ca subiect pentru studiul de caz, precum și metodologia care a stat la baza elaborării lucrării.

Structurată pe patru capitole, lucrarea încpe cu abordarea teoretică a crizelor și conflictelor, demers ce are la bază intenția de a asigura cadrul teoretic al conceptelor de bază cuprinse în interiorul lucrării. Astfel, este prezentată „criza” plecând de la definirea ei, până la prezentarea delimitărilor conceptuale, clasificarea unor astfel de situații analizându-le prin prisma domeniilor în care se pot manifesta (politic, militar, diplomatic, social, economic, financiar), precum și fazele de manifestare ale acestora (precriză, escaladarea, destinderea, impactul). Mai departe, cel de al doilea capitol demersul științific este menit să identifice un mecanism de analiză a crizelor cu impact major în securitatea internațională.

Capitolul trei este consacrat prezentării legăturii cauză- efect, în abordarea problematicii crizelor și conflictelor o construcție dinamică care se realizează în timp, pe fundamentele solide ale sistemelor și proceselor din societate, ceea ce îi conferă un caracter de permanență. Cel de al patrulea capitol este dedicat gestionării crizelor și prevenirii conflictelor internaționale, cu accent pe necesitatea creării unui sistem efficient de management al crizelor , necesar a fi permanent adaptat. Totodată, capitolul patru dedică o atenție deosebită mecanismelor de gestionare a crizelor utilizate de actorii internaționali nestatali cu vocație în domeniul securității.

Studiul de caz asupra crizei din Ucraina în contextul managementului crizelor internaționale oferă o contribuție necesară la înțelegerea și cunoașterea modului în care crizele/conflictele secolului XXI capătă caracteristici unice, care vizează întregul spectru al acțiunii sociale: economice, identitare, religioase, sociale, militare pot consta în special în mișcări masive de refugiați, terorism sau criminalitate transfrontalieră organizată, acțiuni subversive de natură diferită. Războiul hibrid, prin fuziunea capabilităților, convenționale și neregulate, letale și non letale cu elemente de criminalitate organizată are ca principal scop obținerea unui avantaj decisiv asupra oponenților. Înțelegerea mediului în care se desfășoară conflictul hibrid presupune o abordarea multifactorială care să includă atât aspectele clasice, de analiză a factorilor situației cât și a factorilor societali cum sunt cultura, religia, situația și satisfacția populației, precum și evidențiere necesității aplicării rezultatelor cunoașterii, valorificarea potențialului uman, abordarea cuprinzătoare, interagenții, valorificarea produselor de intelligence si nu în ultimul rând educarea și instruirea pluridisciplinară trebuie să constituie priorități în abordarea acestor tipuri de conflicte

Lucrarea se se încheie cu partea de concluzii și recomandări, printr-o prezentare pe scurt a obiectivelor propuse, fiind concluzionat că lucrarea și-a atins scopurile, mecanismul prezentat fiind unul complex, ce poate fi utilizat cu succes în analizarea situațiilor de criză (finalizate sau în desfășurare), deoarece oferă elemente valoroase pentru înțelegerea acestora și deci a modului lor de soluționare.

CAPITOLUL 1

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

La nivelul cercetării științifice teoretice (fundamentale) și aplicative (de dezvoltare și inovare), manifestarea noilor crize de securitate, spre sfârșitul secolului al XX- lea și începutul secolului al XXI-lea a validat, în cele din urmă, schimbarea de paradigmă, respectiv demilitarizarea studiilor de securitate, unificarea aspectelor externe cu cele interne și regionalizarea securității.

Astfel, a fost necesar ca factorii politici, economici, etnici, religioși, precum și cei încadrați în categoria „actori/vectori neinstituționalizați” să fie tratați cu mai multă atenție, pentru că pot agrava tendințele spre violență și, în anumite conjuncturi, pot genera tensiuni și conflicte transfrontaliere.Termenul de criză face obiectul unei folosințe intensive în realitatea cotidiană de după anii 1990, în asemenea măsură încât generalizarea sa nu are rolul de a oculta problematici complexe și noi. Recursul la termenul de criză constituie un obstacol în calea unui demers de cunoaștere și modelează în mod arbitrar situații dintre cele mai diverse. Efectele le vedem foarte bine în disensiuni, mizerie, umilință, bruierea perspectivelor, conflicte armate, pierderea creditului aparatelor de stat, dezvoltarea ideologiilor, cauzele sunt mai puțin clare, fiind atribuite răsturnării raporturilor de forțe, complexității, interdependențelor, la toate nivelurile și în timp.

În context general, termenul de criză trimite: la o ruptură a dinamicilor și echilibrelor anterioare; la o incapacitate de a le regulariza sau stabiliza mișcarea pentru a regăsi dinamică fiabilă, conform și teoriei lui E.Durkheim, care nuanța o pierdere a reperelor și a normelor, de reglare generală cu consecințe imprevizibile.

La nivel planetar, crizele apar deja ca fatalități istorice și sociale, legate de o perturbare profundă a contextului, făcând caduce mijloacele obișnuite de control sau de reglare. Această dereglare antrenează dezintegrarea sistemelor sociale sau dezadaptarea unor straturi întregi de populație. Pe scara unităților sociale relațiile se pot suprapune raporturilor sociale iar crizele apar aici ca un fenomen legat de modernitate: o mai bună informare, specializarea actorilor, avansarea tehnicilor, conștiința mai acută a destinelor în plan particular. Puține organizații sau instituții scapă experienței crizelor depășite, repetate sau definitive.

Marile crize sociale nu sunt lipsite de repercusiuni asupra indivizilor, fiecare reacționând în funcție de dispozițiile sale psihice și descoperind adesea motive de dezorganizare, mai ales când un anturaj stabil masca până atunci fragilitatea structurilor psihice

Definirea crizelor

Definițiile date crizelor sunt numeroase și, în marea lor majoritate, foarte pertinente, criza fiind porțiunea de traiectorie urcătoare din imediata vecinătate a vârfului acesteia, sau chiar vârful, punctul culminant al unei evoluții.(Anexa nr.1) Etimologia cuvântului criză se regăsește în greaca antică, pentru cotemporanii lui Platon, verbul krinein are înțelesul de „ a judeca”, de „a separa”, de „a discrimina” sau, în sfârșit de „a decide”. Termenul grec krisis-judecată sau decizie, se transformă devenind în latina medievală crisin, crisis în secolul XVI și mai târziu criză. Esențialul etimologiei cuvântului rezidă în noțiunea de decizie. În miezul oricărei definiții al înțelegerii utile și riguroase a fenomenului de criză, figurează această obligație de a decide. Fără necesitatea luării unei decizii și fără o judecată prealabilă, criza nu există. A decide înseamnă a adopta o concluzie definitivă asupra unui punct litigios.Etimologia greacă este singura care păstrează ideea unei rezolvări și a unei hotărâri ca ieșire din criză. Valoarea acordată de Hipocrate crizei este legată de concepția acestuia asupra bolii ca dezechilibru, rezultat al unei lupte duse de corp împotriva influențelor exterioare nocive. Criza gândită ca un fapt pozitiv poate ține de o sociologie care privește evenimentele studiate în durata lor, integrând perioadele de regres și de progres, precum cea specifica lui Auguste Comte, la o filozofie a istoriei convinsă de existența progresului social.

În actualul mediu internațional, criza tinde astfel să fie asimilată cu fenomene necunoscute care revin și descumpănesc atât subiectul, cât și organizația, în dorința acestora de stăpânire. E.H. Erikson sublinia: „este deja un progres faptul că termenul de criză nu mai evocă ideea de catastrofă iminentă, care la un moment dat a părut să se opună justei înțelegere a termenului”. Acesta a devenit astăzi sinonim cu viraj necesar, moment crucial în dezvoltare. Definiții ale crizei au fost elaborate de specialiști în domeniul securității, dar se regăsesc și în actele oficiale ale instituțiilor de securitate. O definiție comprehensibilă a crizei este dată de Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, care are următoarea viziune ,,criza poate fi înțeleasă drept o situație nedorită ce se manifestă la nivel național sau internațional, caracterizată de existența unei amenințări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părților implicate”, în timp ce, Departamentul pentru Apărare al SUA, consideră criza ,,un incident sau o stare de tensiune care amenință [o națiune], cetățenii, forțele militare sau interesele vitale ale unui stat și care se dezvoltă rapid și creează o stare de o importanță diplomatică, economică sau militară astfel încât este necesară angajareaforțelor militare și a resurselor existente pentru realizarea obiectivelor naționale. Amenițărilepot viza teritorii, resurse și chiar respectiva țară, dar și valori stategice, instituții sau infrastructuri critice, cu consecințe grave, sau mai puțin grave în domeniul securității”.

Conceptul de anomie subliniat în opera lui Durkheim, trimite în mod direct la noțiunea de criză ca dereglare socială, aducătoare de dezorganizare, de slăbire a legăturii sociale.

Alain Touraine a elaborat o teorie a crizelor organizaționale, în cadrul teoriei sale generale a sistemelor organizaționale. În cadrul problemei organizțaei se găsește interdependența între capacitatea de inițiativă și gestiunea tensiunilor între diferite elemente ale unei funcționări organizaționele. Există criză atunci când gestiunea tensiunilor numai este dominantă, ruptura survenind între aceste elemente: ruptură între interior și exterior, între putere și tehnică, între dependență și autonomie.

Pentru P. Watzlawick și colegii săi, comunicarea paradoxală este starea disjunctivă pe care o încearcă receptorii unei comunicări cu două mesaje concomitente și incompatibile. Criza ar putea fi înțeleasă ca disfuncție gravă care atinge întreg sistemul, începând cu mesaje contradictorii, simultane sau eșalonate în timp, adresate întregului sau unei părți a actorilor de către sistem sau unora dintre componentele sale. Pe aceleași coordonate, Rene Thom distinge criza de catastrofă, pe cea dintâi o prevestește adesea, poate rămâne latentă, ea afectează funcționarea, în timp ce catastrofa atinge structura. Catastrofa este sfârșitul temut, efectul de criză explodat, întotdeauna prezent în spiritul actorilor care trăiesc criza, de nedisociat la nivelul reprezentărilor.

Criza este percepută ca inversiune radicală și bruscă a unei stări normale de echilibru continuu. În criză, toate caracteristicile se regăsesc în contrariul lor: sentimentul de liniște și de securitate, plenitudinea sentimentului identității, încrederea în viitor legate în același timp în perenitatea echilibrului prezent, elaborarea și asimilarea simbolică a elementelor noi ale situației, capacitatea de a face proiecte având o viziune clară a elementelor aflate în joc, capacitatea de diferențiere, de negociere a conflictelor într-un spirit de deschidere care nu zdruncină sentimentul de securitate și de identitate nici în grup, nici la indivizi; reprezentarea pozitivă a celorlalți, a unității proiectului, imaginarul constructiv, compatibil cu originile și obiectivele organizație.

Crizele reprezintă deci, etape sau momente extrem de dificile ale raporturilor politice, economice, sociale și chiar culturale și apar ca urmare a unor mari acumulări de tensiuni, a unor disfuncționalități, adesea cronice, pe fondul deteriorării situației generale sau în intervalele care marchează trecerea de la ordinea existentă, considerată a fi perimată, restrictivă, nefuncțională, depășită, la o nouă ordine mondială.Focarele care contribuie la prelungirea stării de haos sau care o folosesc la maximum (dacă n-o pot prelungi, pentru că, totuși, această stare are determinații obiective), prin provocarea sau stimularea unor crize politice, economice, sociale și chiar militare, sunt numeroase și, de regulă, n-au patrie. Cele mai multe dintre ele se află în lumea interlopă, în cea a rețelelor mafiote și a traficanților de droguri, dar și în cea a unor cercuri ale economiei internaționale subterane, ale finanțelor, extremismului politic și fundamentalismului religios.

Este mai mult decât evident faptul că, crizele pot apărea în orice tip de societate, iar dată fiind complexitatea și dinamica acestora, ele trebuie gestionate cu mare atenție pentru prevenirea și limitarea efectelor care pot apărea sau pentru soluționarea acesteia. În cazul în care acest lucru nu se întâmplă, criza poate degenera în conflicte de natură violentă sau de ce nu, chiar în agresiuni militare.

Tipologia și fizionomia crizelor

Desigur, crize se pot găsi în oricare alt domeniu al acțiunii umane și nu numai, dar important este să sesizăm acele domenii și acele crize care au un rol central în determinarea, configurarea și reconfigurarea fenomenului conflictualității.

În funcție de fenomenul (domeniul) în care au loc, crizele, ca și conflictele pot fi: politice, economice, sociale, informaționale, culturale, financiare, etnice, religioase, militare și politico-militare. Natura conflictelor contemporane nu mai este pură, acestea sunt suprapuse, independente și se influențează unul pe celălalt, ceea ce duce la „complexitate de conflicte multigeneraționale, care ar trebui să fie urmărite în funcție de cauzele individuale de generare a lor, dar, de asemenea, cu o abordare integrată pentru a face față evoluției lor, mijloacelor, instrumentelor și influențelor date de alte conflicte”.

Conflictul este prezent oriunde apare o criză nerezolvată. Kate Malek definește conflictul ca o „criză nerezolvată între mai multe grupuri aparținând aceleiași țări și care au ca obiect de dispută independența, puterea politică sau puterea economică”. Originea cuvântului vine din lat.,,conflictus”, care înseamnă „șoc, lovire” și reprezintă conform lui Edward Azar „urmări ale scopurilor proprii, incompatibile cu cele ale celorlalți actori și între care nu există un sistem eficient de mediere și conciliere”. În concepția sociologului L. Coser, conflictul se identifică cu „lupta pentru valori și dreptul de a deține statutul, puterea și resursele, în cadrul căreia scopul rivalilor este de a neutraliza și lichida oponentul. ”Crizele/conflictele, trec, de regulă, prin următoarele etape: anormalitate, pre-criză, criză și conflict (război), refacere și reabilitare, reconstrucție, normalizare sau: escaladare, dezacord, confruntare, conflict, atenuare, stabilitate (figura nr.1).

Figura 1: Evoluția spre criză

Sursa: Mircea Mureșan, Gheorghe Văduva, Războiul viitorului, Viitorul Războiului

Etapa de precriză se caracterizează prin creșterea mișcărilor haotice din interiorul sistemului, prin degradarea indicatorilor de stare și dinamică. Etapa preconflictuală cuprinde, în general, două faze: deosebirea și opoziția. Este adevărat, nu totdeauna acestea fac parte din evoluția sau involuția fenomenului spre starea de criză sau spre conflict. Deosebirea nu duce totdeauna la opoziție, iar opoziția nu are ca finalitate totdeauna conflictul. Dialectica acestor elemente firești și necesare de funcționalitate a sistemului – deosebirea și opoziția -, existente în toate etapele de dezvoltare a unui fenomen și proces, nu duc în mod automat la crize și conflicte. Uneori, evoluția fenomenului (procesului, sistemului) se limitează la menținerea unui echilibru dinamic între componentele (părțile) care se deosebesc (unitatea se menține mai ales prin diversitate) sau se opun, fără a se ajunge la criză și la conflict, conflictul presupune distrugerea definitivă (sau în anumite proporții) a părților și reconstrucția sistemului sau constituirea unui nou sistem (fenomen, proces), care se prezintă extrem de dificilă,  întrucât se știe, este de două ori mai greu să reconstruiești ceva decât să construiești altceva. Astfel, trebuie menționat următorul lucru și anume, conflictul între state este o stare obișnuită, o stare naturală, o condiție inevitabilă de dezvoltare a acestora în sistemul international. Obiectul conflictului se află de multe ori la intersecția intereselor actorilor statali și reprezintă interacțiunea violentă de ,,soluționare” în forță a diferendelor dintre actori, care pot avea un impact major asupra oricăror strategii de relaționare.(Anexa nr.2)

1.2.1.Caracteristicile comune tuturor crizelor:

Subiectivitatea– este asociată cu sentimentul de amenințare, cu angoasa dezbinării și degradării în fața înlănțuiri de rupturi, a violenței energiilor eliberate, a incoerenței generalizate, distructivă pentru solidarități și entități. O dată cu sentimentul de stăpânire a evenimentului, actorii sociali își pierd dominația asupra actelor, expropriați de propriul lor viitor.

Ruperea unităților și dinamicilor – în care se recunosc și funcționează actorii sociali, ruptură a înlănțuirilor obișnuite și a reprezentărilor conceptuale. Este vorba mai întâi de o ruptură structurală, de o ruptură a echilibrelor care asigură coexistența diferitelor unități și schimburile lor funcționale, pierdere a coerciției. Din punct de vedere sociologic ar putea să se numească dereglare. Nu mai sunt posibile adeziunea, autonomia, legitimitatea, perspectiva.

Înfruntarea forțelor antagoniste fără mediere. Securitatea necesară negocieri nu mai este asigurată , violența triumfă în dezechilibru și instabilitatea forțelor eliberatoare.

Încremenirea imaginară. Criza se manifestă ca o încremenire a imaginarului. Indivizii și colectivele lovite au sentimentul de iminență a unei rupturi ce se fixează într-un imediat din care nu se mai pot desface. Trecutul și prezentul sunt ca tablouri devenite fixe : trecutul, un ansamblu de evenimente –prevestiri pe care nimeni n-a știut să le decripteze sau o mare de liniște la fel de incapabilă de a da cheia experienței imediate. Are loc un fel de ștergere a limitelor ceea ce dă naștere fricii.

Nehotărârea. Subiectul social colectiv sau individual se simte dezorientat și lipsit de resurse, el intră în criză din incapacitatea de a se hotărî și de a stăpâni ceea ce se pune ca problemă indisolubilă, ca un impas. Impresia dominantă este că orice alegere este disperată, comportă un risc de dezintegrare,

Propagarea. Criza pleacă de la un punct care poate părea mai întâi nu prea important, dar atinge din aproape în aproape întreg sistemul, absorbind toate energiile, multiplicând disjuncțiile.(anexa nr.3)

Într-o altă abordare atributele generale ale crizei pot fi sintetizate astfel:

punct de turnură într-o înșiruire de secvențe interconectate de evenimente și acțiuni.

situație în care cerința de a acționa este mare în mințile și planurile participanților.

amenințare la scopurile și obiectivele celor implicați.

consecințe importante ale căror efecte vor contura viitorul părților implicate în criză.

convergența evenimentelor a căror combinație produce un nou set de circumstanțe.

perioadă în care cresc incertitudinile legate de evaluarea situației și alternativele de folosit.

perioadă ori situație în care controlul asupra evenimentelor și efectelor lor descrește.

simț al urgenței, care de foarte multe ori produce stres și anxietate între actori.

circumstanță sau set de circumstanțe în care informația aflată la îndemâna participanților este inadecvată.

presiune crescândă a factorului timp asupra celor implicați.

schimbări în ceea ce privește relațiile între participanți.

provoacă tensiuni între participanți.

1.3. Clasificarea crizelor și conflictelor

Criyele/Conflictele pot fi clasificate în funcție de actorii principali implicați, aria de manifestare, scopul, intensitatea dar și din punct de vedere al cauzelor care au stat la baza declanșării acestora, cauze care determină natura conflictului, și anticipează evoluțiile acestuia. Cauzele izbucnirii unui conflict sunt dintre cele mai diverse și pot fi clasificate pe următoarele dimensiuni majore:

crize/conflicte geostrategice- se referă la dispute teritoriale (dispute de frontieră, precum și diferitele încercări de secesiune, situația dintre F. Rusă și Ucraina) și resurse naturale,

crize/conflicte identitare (etnice, religioase și ideologice) – subsumate conflictelor de natură societală.

Crizele/conflictele economice Diferențele de ordin economic dintre părți precum și existența unor inegalității între grupuri pot influența caracterul unui conflict. În contextul globalizării, cauzele de ordin economic se regăsesc în diferite procente în toate tipurile de conflict.

Conflictele geostrategice fac referire la disputele teritoriale (dispute de frontieră, precum și diferitele încercări de secesiune, caz concret, situația dintre F. Rusă și Ucraina) și la lupta pentru accesul la resurse naturale. Dobândirea unei poziții favorabile asupra unor spații cu o anumită semnificație, fie că au resurse, fie oferă statului o poziție geostrategică însemnată (strâmtori, canale) constituie un motiv destul de întemeiat pentru păstrarea unei stări conflictuale.

Conflictul Israeliano-Palestinian a început la mijlocul secolului XX și este un conflict în plină desfășurare între statul Palestina și Israel.260, ce are la bază o dispută teritorială, în sensul că, pentru israelieni, conflictul urmărește stabilirea unei ,,case” sigure pe Tărâmului Sfânt, în timp ce, Palestina cosideră că Israelul a uzurpat teritoriul ce le aparține de drept, cu ajutorul Occidentului

Confruntările de pe teritoriile palestiniene au culminat cu uciderea în vara anului 2014a unui adolescent palestinian și a trei adolescenți israelieni, evenimente care au dus la o confruntare militară între gruparea Hamas și armata israeliană. Astfel că, în august 2014,Hamas a încălcat acordul de încetare a focului semnat în 2012 și a tras cca 3.000 de rachete asupra Israelului. Acest fapt, a determinat Israelul să lanseze o ripostă care a constat în lovituri aeriene asupra unor obiective din Gaza suspectate ca aparținând unor grupări teroriste. Disputa s-a soluționat la finalul lunii august cu un acord de încetare a focului, unde Egiptul a fost mediatorul. John Kerry, secretar al SUA, a încercat să reia negocierile de pace dintre Autoritatea Palestiniană și Israel în Cisiordania, cu scopul rezolvării diferendelor dintre cele două state, însă negocierile de pace care au fost întrerupte în momentul când Fatah a format un guvern cu facțiunea sa rivală, Hamas. Acest fapt a dus la demisia lui Martin Indyk, trimisul SUA în negocierile israeliano-palestiniene, după ce a nu a reusit, ca după trei luni să obțină pacea între cele două grupări. În cazul în care acordul de încetare a focului, nu va da rezultate, este posibilă o insurgență palestiniană sau o a treia intifada. Acest lucru nu convine intereselor SUA, care urmărește protejarea aliatului principal în zonă și anume Israelul și realizarea unui accord durabil între acesta și teritoriile Palestinei.

Conflictele identitare. Majoritatea conflictelor sunt identitare, indiferent dacă natura acestora este de ordin național (statele moderne au fost create ca urmare a războaielor de independență), etnic (conflictele din Nordul Africii, din Kurdistan etc.), ideologic (cum ar fi: nazismul, comunismul etc.) sau religios (protestanți vs catoloci, din Irlanda de Nord; mozaici vs islamici din Israel-Palestina; islamici vs creștinii din Iraq-SUA, suniți vs șiiți, Iran-Iraq etc).

Modalitățile de manifestare ale conflictelor traversează diferite etape și anume: se pleacă de la starea „0”, reprezentată de cooperare (în această etapă se urmărește atingerea acelorași obiective prin diverse căi, Franța, Germania vs. S.U.A.), urmează competiția (atingerea scopului propus, care se face prin subminarea celorlalți actori), apoi posibilitatea apariției tensiunilor diplomatice ( perspective diferite asupra unui diferend) care se finalizează cu o criză (respectiv poate apărea amenințarea cu utilizarea forței) sau cu un conflict armat.

Conflictul etnic este bazat nu pe ce face cineva ci pe ce reprezintă cineva și își are rădăcinile în aversiunea sau ura resimțită de membrii unui grup etnic față de alt grup etnic. Grupurile etnice împart legături ereditare de limbă, cultură și religie precum și o identitate comună, iar în locurile unde aceștia trăiesc, de obicei pe pământul strămoșilor, se găsesc în majoritate, se consideră o națiune și fac demersuri pentru a avea propriul stat cuprins în niște granițe teritoriale recunoscute la nivel internațional. Situația rezultată este cea a unui grup etnic care controlează un stat și un alt grup etnic, care reprezintă minoritatea și care de cele mai multe ori este supus discriminării, context în care, patria-mamă, de obicei aflată în vecinătate, îngrijorată fiind de sorta acestora încearcă să-i răzbune.

Conflictul dintre Turcia și PKK. este un conflict armat între Republica Turcia și diverse grupuri insurgente kurdă,care au cerut separarea de Turcia pentru a crea un Kurdistan independent, și a autonomiei precum și a drepturi politice și culturale pentru kurzii din interiorul Republicii Turcia. Membrii PKK au refuzat să se retragă din Turcia în Irak (regiunea kurdă), în ciuda negocierilor de pace cu guvernul turc. Aceștia au oprit focurile la începutul lui martie 2013, dar nu au renunțat la obiectivul lor strategic de realizare a unui stat autonom kurd.

Situația fost exacerbată de extinderea conflictului civil din Siria în Turcia, dar și în alte state din vecinătatea acesteia. Astfel kurzii din Siria – coordonați de Partidul Uniunea Democratică (PYD) și aripa sa armată, Aparatul de protecție Poporului (YPG) – au legături strânse cu PKK, împreună cu care au preluat controlul regiunii kurde din nordul Siriei. În septembrie 2014, regiunea controlată de către kurzi, orașul Kobane, a fost asediată de ISIS, care a reușit ocuparea zonei și a cauzat moartea a 1200 de persoane. Migrația a atins cote maxime în acea perioadă, dat fiind faptul că peste 300.000 de refugiați sirieni au trecut frontiera. ISIS a avansat în regiunea autonomă kurdă din nordul Irakului, mutare ce a determinat luptătorii armați care protejau regiunea kurdă din Irak să se alăture forțelor de securitate din Irak care au primit ajutor financiar și arme de la SUA. Liderul PKK, Abdullah Ocalan a reușit mobilizarea masivă a acestora, pentru a opune rezistență grupării ISIS.Crearea unui stat autonom kurd, va produce haos, și va duce la acelerarea mișcărilor secesioniste din diferite zone ale Orientului Mijlociu. Creșterea activității teroriste a grupărilor separatiste kurde îngrijorează SUA, fapt pentru care a desemnat PKK, grupare teroristă.

Soluționarea conflictelor etnice este dificilă, motivul nefiind cuantificabil, iar fiecare parte pune în valoare pierderea celelialte părți. Concret, un stat este dispus să facă orice, să piardă oricât, dacă acest lucru semnifică privarea părții adverse de anumite valori, semnificative, motiv pentru care confictele etnice nu au rezolvare și se perpetuează fără o soluționare efectivă timp de generații întregi.

Conflicte etnice își găsesc deseori exprimarea în conflictele religioase, dat fiind faptul că religia reprezintă un sistem de valori pentru o comunitate, iar cei cu practici religioase diferite de ale majorității sunt considerați nedemni, fără valoare, desconsiderați. Conflicte violente de natură religioasă sunt purtate în numele marilor religii ale lumii. La baza unui conflict religios stă apartenența unui grup respectiv a unor state la credințe diferite.

Violențe de ordin religios în Irak. Musulmanii sunt împărțiți șiiți și suniți. Cele două comunități împărtășesc doar cinci convingeri fundamentale – Mărturisirea credinței (Allah e singurul Dumnezeu, în timp ce Mahomed este profetul lui), rugăciunea de cinci ori pe zi (2,5% din venituri au ca destinație familiile sărace), postul din Ramadan și ultimul, pelerinajul la Mecca. Cu toate acestea, există diferențe fundamentale, în interpretarea Coranului, și dreptul la succesiune. Scindarea grupărilor își are originea în disputele ce au avut loc imediat după moartea profetului Mahomed cu privire la cine trebuie să conducă comunitatea musulmană. În decembrie 2013 a izbucnit conflictul în provincia Anbar din Irak între grupările sunnite și șiite.

În urma atacurilor realizate de către (Islamic State) IS, asupra forțelor armate, acestea au răspuns cu o ofensivă pentru recâștigarea zonelor controlate de gruparea teroristă. Ca urmare, în august 2014, președintele american Barack Obama a aprobat loviturile aeriene împotriva forțelor IS localizate în nordul Irakului. De asemenea au fost trimise ajutoare umanitare pentru refugiați Yazidiți din teritoriile controlate de grupările IS. Inițial, sprijinul militar a fost asigurat de 1.400 de soldați americani, ulterior intenționându-se a trimiterea a încă 1500 de soldați, precum și arme, forțelor kurde. Lupta împotriva IS a avut ca efect direct uciderea a peste 12.000 de irakieni numai în anul 2014, și a determinat migrarea a circa 1,2 milioane de locuitori.

Atacurile cu bombă ce au vizat cartierele șiite, a venit ca răspuns la situația creată prin înlăturarea oficialilor sunniți și arestarea a sute de extremiști. În cazul în care violențele de ordin religios ar continua, situația din Irak ar putea degenera într-un război civil, lucru care nu este dorit de marile puteri. SUA dorește stabilizarea situației din Irak și distrugerea posibilității creării unui paradis pentru organizațiile teroriste.

Ultima formă de manifestare a conflictelor identitare este reprezentată de cele de ordin ideologic, care asemenea celor religioase amplifică conflictele interstatale, mai degrabă decât să stea la baza izbucnirii acestora.

Crizele/Conflictele economice Ordinea economică creată ca urmare a unui deceniu turbulent este pe cale să se destrame. Ceea ce o va înlocui va depinde nu numai de circumstanțele „obiective”, dar și de abilitatea celor rămași de a transpune viziunile proprii asupra unei economii bazate mai mult pe nevoi, decât pe profit pentru a înlocui acumularea determinată financiar în ultimii douăzeci de ani.

Concluzionânând, putem afirma că, datorită complexității crizelor și conflictelor, ca model de abordare poate fi utilizată teoria sistemelor dinamice. Aceasta este o paradigmă din ce în ce mai influentă în multe domenii ale științei. Ea oferă o serie de idei și metode de conceptualizare inovative în abordarea conflictelor. Astfel, un sistem dinamic este definit ca un set de elemente interconectate, care se modifică și evoluează în timp. Orice schimbare în cadrul unuia dintre elemente depinde de influențele manifestate din partea celorlalte. Din cauza influențelor reciproce, sistemul ca ansamblu evoluează în timp. Principiile care definesc evoluția sistemelor dinamice au aplicabilitate largă și au fost folosite pentru a conceptualiza și pentru a investiga o diversitate de fenomene legate de criză și conflict, de aceea o clasificare exhaustivă este relativ dificil de realizat. Crizele politico-militare apar atunci când sistemele sau acțiunile politice ajung în impas, când sunt epuizate toate celelalte resurse și se apelează la forța armată.

De regulă, criza politico-militară constituie o etapă superioară a unei crize politice interne și internaționale.

Clasificarea crizelor și conflictelor presupun o analiză multifactorială, care să conducă la o abordare cuprinzătoare a fenomenului, cu specificația ca rar dacă nu, chiar imposibil se poate întâmpla ca un fenomen de criză să fie ăncadrat strict într-un anumit tipar. Astfel, în funcție de elementul de analiză, de la care se pornește, crizele/conflictele pot fi clasificate astfel:

În funcție de spațiul pe care îl cuprind: globale, continentale, zonale (regionale), în zone de falii și chiar în zone de confluență.

În funcție de zona în care se desfășoară, de implicațiile politice și de entitățile angajate,: naționale (în interiorul granițelor unui stat); frontaliere (între două state care au aceeași frontieră), regionale și globale.

În funcție de calitatea și caracteristicile entităților angajate, pot fi: inter-etnice; religioase; inter sau intra-civilizaționale; inter-instituționale; inter-categorii sociale; profesionale.

În funcție de intensitate, pot fi: de joasă intensitate, de intensitate medie și de mare intensitate. Crizele se înscriu totdeauna pe o treaptă superioară de intensitate și pot duce la conflicte violente și chiar la războaie.

Concluzionând, putem afirma că situațiile de criză sunt specifice stării de haos. Această stare (care, așa cum se sublinia mai sus, este obiectivă în evoluția omenirii, definindu-se ca dezorganizare în vederea unei noi organizări) este foarte profitabilă pentru tot felul de grupări și regrupări de forțe (îndeosebi ale „răului”, cum ar spune americanii), în vederea realizării unui fapt împlinit și ajungerii în noua ordine (pe care, oricum, n-o pot împiedica, ci doar întârzia) pe o poziție importantă, pe cât posibil invulnerabilă sau cu un grad de vulnerabilitate redus.

Trăim într-un secol marcat de incertitudine, evoluții și transformări rapide, manifestate atât la nivel de individ, cât mai ales la nivel societal/ organizațional. Astfel, mediul de securitate nu face rabat de la aceste considerente.

Haosul este adesea explicat prin ceea ce se cheamă „efectul de fluture“( Figura Nr2). Bătaia din aripi a unui fluture la București ar putea produce, peste o lună, un uragan la Washington. Nu a oricărui fluture, ci a unui anume fluture. Unul dintre milioanele de fluturi care bat din aripi prin parcurile și spațiile verzi ale Bucureștiului. Care anume?

Figura nr 2: Efectul de fluture, Sursa Sandra, L. BLOOM, Chaos, Complexity, Self-Organization and Us, Community Works, America Psychoterapy Review 2(8), August 2000.

Trecerea de la normalitate la anormalitate și de la anormalitate la criză este foarte greu de sesizat și de identificat. De aceea, analiza minuțioasă a indicatorilor de stare ar putea oferi un spațiu în care punctele sensibile, generatoare de perturbații și disfuncționalități, să fie sesizate și, ulterior, supravegheate.

Mediul internațional este un sistem adaptiv complex, în care mici schimbări ale condițiilor inițiale și intervențiile ulterioare de orice dimensiune, pot duce la efecte disproporționat de mari, sau, așa cum le numește Nassim Nicholas Taleb. „lebede negre”, acestea având trei atribute majore: raritate, impact extrem și predictibilitate retrospectivă.

CAPITOLUL 2

CRIZA ȘI CONFLICTUL : MODELE DE ANALIZĂ

În termeni kuhnieni, stiințele sociale ar fi puternic influețate de modificările paradigmatice, mai precis, cele referitoare la asumpțiile de bază și hărțile mentale care fundamentează cercetarea: ce este important, cum definim realitatea, cum identificăm problemele, ce concepte luăm în calcul și prin ce metode le studiem. Conceptul ne permite să legăm trăsăturile sociale și tendințele intelectuale într-un mod dinamic, evitând slăbiciunile atât ale abordărilor materialiste, cât și ale celor idealiste. Cu toate acestea, în cazul științelor reale, conceptul este vulnerabil din cauza relativismului său implicit, iar referitor la domeniile sociale, ideea de paradigmă este inaplicabilă în mod riguros, ca urmare a pluralismului acestora, o situație constatată de creatorul său.

Devine tot mai evident că nu ne mai putem raporta la mediul de securitate prin prisma vechilor paradigme. Atentatele teroriste de la 11 septembrie, anexarea Crimeii de către Federația Rusă și apariția Statului Islamic (ca să oferim doar câteva exemple) nu mai au nimic în comun cu principiile echilibrului/ balanței de putere care au guvernat Relațiile Internaționale până nu demult.

Amplificarea rolului actorilor non-statali, manifestările de segregare, precum și ascensiunea fanatismului religios ne fac să asistăm, din ce în ce mai mult, la divizarea lumii. Așa cum sublinia Robert Cooper1, „astăzi avem, mai întâi, o lume premodernă caracterizată de prestatalitate și haosul postimperial”, ceea ce în opinia noastră presupune în primul rând modalități de analiză și elaborarea unor metodologii particulare în gestionarea crizelor/conflictelor, motiv pentru care, în acest capitol, propunem cateva metode de analiză .

2.1. Crizele/Conflictele contemporane – teoria sistemelor dinamice

Managementul crizelor este responsabil de gestionarea situațiilor de acest fel, dezvoltându-se astfel nevoia de a pregăti și cunoaște mecanismele de luare a deciziilor în aceste cazuri. În același timp, analiza de conflict în cadrul managementului crizelor presupune atât cunoașterea posibilelor riscuri sau amenințări, cât și anticiparea și pregătirea reacțiilor necesare și identificarea soluțiilor optime.

Datorită complexității conflictelor se conturează și teoria sistemelor dinamice. Aceasta este o paradigmă din ce în ce mai influentă în multe domenii ale științei. Ea oferă o serie de idei și metode de conceptualizare inovative în abordarea crizelor și conflictelor. Astfel, un sistem dinamic este definit ca un set de elemente interconectate, care se modifică și evoluează în timp. Orice schimbare în cadrul unuia dintre elemente depinde de influențele manifestate din partea celorlalte. Din cauza influențelor reciproce, sistemul ca ansamblu evoluează în timp.

Principiile care definesc evoluția sistemelor dinamice au aplicabilitate largă și au fost folosite pentru a conceptualiza și pentru a investiga o diversitate de fenomene legate de conflict. Punctul de plecare pentru o analiză dinamică a unui conflict este recunoașterea faptului că un conflict este în mod inerent dinamic, poate escalada, își poate schimba forma și se poate transmite de la generație la generație. Acest lucru are două implicații majore. În primul rând, dinamica crizei/conflictului este de multe ori influențată în mod semnificativ de dinamica internă a diferitelor elemente care constituie conflictul. De aceea, când agenți externi sau părți terțe intervin într-un conflict, ele nu aduc în mod direct o schimbare benefică (așa cum se presupune în unele modele), ci ele presupun un element de perturbare a conflictului respectiv. În acest context, în cazul unei intervenții externe, conflictul și părțile implicate în conflict pot să reziste complet la aceasta și să mențină status quo-ul, dar în aceeași măsură pot să prezinte un răspuns exagerat la o intervenție nesemnificativă, deși reacția este direcționată în sensul dorit. Conflictul poate la fel de bine evolua într-o direcție imprevizibilă sau se poate întâmpla să răspundă într-un mod proporțional cu acțiunile și planurile realizate de intervenție. Oricare dintre aceste răspunsuri sunt posibile și reprezintă rezultate ale intervențiilor, acțiuni ce sunt dependent legate de parametrii inițiali ai conflictului în momentul intervenției, de tipul și nivelul de intervenție, precum și de cantitatea de timp necesară pentru aceasta.

În al doilea rând, într-un sistem dinamic schimbările evoluează prin intermediul interacțiunilor complexe, atât datorită elementelor interne, cât și celor externe, iar rezultatele specifice sunt întotdeauna imprevizibile. Aceasta este o consecință a faptului că conflictele pot răspunde la anumite schimbări în nenumărate moduri. Cu toate acestea, orice conflict va avea modele generale de interacțiuni între părți, care sunt mult mai previzibile și stabile. Din această perspectivă, esențial este ca soluțiile de gestionare să nu fie preocupate de găsirea unor soluții concrete, ci de modificarea tiparelor generale de interacțiuni între părți într-o direcție constructivă, ce duce la soluționarea conflictului.

În literatura de specialitate se conturează patru niveluri de stabilire a cauzelor unor conflicte: nivelul individual (aici se pot întâlni însă erori determinate de aplicarea greșită a unor reguli, de ineficiență etc.) nivelul organizațional, nivelul societal (starea politicii, tensiunile interne, economia), nivelul sistemului (interacțiunile și efectele ulterioare).

Conflictele contemporane sunt conflicte complexe, înglobează tipurile de conflictele politice și violente manifestate după Războiul Rece. Teoria complexității sau teoria sistemelor complexe adaptive (figura nr.3) este o ramură științifică relativ nouă, adusă în atenția lumii științifice de Institutul Santa Fe din New Mexico. Similar ciberneticii, teoriei sistemelor și teoriei haosului, teoria complexității are la bază idea interacțiunii și mișcărilor continue și coroborate atât a sistemelor, cât și a componentelor acestora. Altfel spus, termenul de complexitate care astăzi tinde să fie utilizat pentru a descriesisteme încâlcite și complicate este de fapt asociat cu inter-conectivitatea dintre componentele unui sistem și a acestuia cu mediul înconjurător.

Ele sunt caracterizate de conflictul armat clasic, în care ambele părți implicate utilizează forța. De asemenea, se întâlnesc elemente ale conflictului violent ce presupune violență unilaterală, fizică (genocid) și structurală (relații ce produc suferință ca rezultat).

În cadrul conflictelor contemporane se încadrează conflictele insolvabile (intractable conflict), conflicte dificile ce rezistă încercărilor de soluționare deoarece acestea nu sunt centrate pe interese (în esență relativ ușor de satisfăcut), ci pe valori, pe identitate, nevoi fundamentale. Ele pot fi gestionate în sensul atenuării intensității violenței. O altă categorie de conflicte contemporane sunt conflictele prelungite (protracted conflict), conflictele de durată care alternează perioadele de intensitate maximă cu cele de calm relativ.

Figura nr.3 Sistem complex adaptativ

2.2.Modele de analiză

Analiza crizelor și conflictelor este bazată în principal pe înțelegerea în mod constructiv a acestora. Acestea nu trebuie privite doar prin dinamica lor, cu efectele și forma aferentă, ci și din punct de vedere al comportamentelor, intereselor și al părților implicate activ în acestea. Informațiile și modurile de acțiune ce urmează a fi analizate sunt deosebit de importante, stabilirea relevanței și a concordanței acestora cu realitatea fiind un punct esențial într-o analiză reală.

Analiza crizelor și conflictelor poate fi efectuată la diferite niveluri (de exemplu nivel local, regional, național etc.), și caută să stabilească legăturile existente între acestea. Identificarea modului optim de abordare este o chestiune esențială pentru analiza crizelor și conflictelor. Problemele și dinamica la nivel național pot fi diferite de cele de la nivel local sau regional. Dar în paralel se leagă nivelul de analiză (de exemplu comunitate, district, regiune sau național) cu nivelul de intervenție. Important în acest proces este stabilirea de legături între nivelurile de interdependență ale dinamicii crizelor și conflictelor. Aceste legături sunt importante, deoarece toate aceste diferite niveluri au impact unuia asupra celuilalt.

În general analiza crizelor și conflictelor, este marcată de trei caracteristici esențiale:

conștientizarea existenței uneicrize/conflict și cauzele acestuia – în general prin efectele generate de aceastea sau cu ajutorul instrumentelor specific avertizării timpurii. În situația aceasta importantă este și experiența anterioară. Etapa presupune o stabilire a intensității crizei și echilibrul dintre eficiență și legitimitatea conflictului în cauză.

incertitudinea (aflată în raport direct cu complexitatea crizei) – diagnosticul este absent, iar clasa politică doar intuiește evenimentele, astfel încât decizia este corelată cu abilitatea decidentului.

urgența – timpul pentru evaluare și reacție este limitat pentru adoptarea unei soluții. Intervalul de timp stabilește gravitatea crizei (dar în esență tipul de criză este irelevant, presiunea simțită fiind aceeași în toate cazurile).

Metodele de analiză a crizelor și conflictelor sunt numeroase, iar utilizarea eficientă a lor depinde de ce urmează a fi analizat. Astfel se conturează și deosebim următoarele modele de analiză, modele ce le vom detalia în cele ce urmează.

2.2.1. Modelul de analiză ce vizează categoria crizelor și conflictelor

Acest model determină încadrarea unui conflict în anumite domenii sau categorii. Metoda vizează obiectul conflictului (conflict de interese, de necesități, de valori, ideologic, de identitate), modul în care este perceput acesta (închis, activ, înghețat), dar și relațiile dintre părțile implicate (simetric, asimetric). Pornind de la securitatea individului uman și trecând apoi la cea a grupurilor, putem afirma că fiecare nivel de realizare a acestei stări este important pentru cel superior.

Cu ajutorul acestei metode se stabilesc și nivelurile conflictuale:

concentrate pe individ – conflicte intra-personale;

concentrate pe grupuri -conflicte în cadrul grupului sau între grupuri;

concentrate pe organizații – în interiorul lor sau între acestea; societale – atât inter-personale, cât și în interiorul societății;

ale sistemului internațional – conflicte între state, între organizații sau mixte, între organizațiile internaționale și state.

2.2.2. Modelul “Fanta de lumină”

Modelul de analiză vizează descompunerea modului în care evoluează un conflict și recompunerea ulterioară a acestuia. Însă, acest proces implică și un alt pas, care se referă la privirea din perspective diferite a situațiilor implicate în criză/conflict. Un element important al acestei metode este urmărirea exclusivă a unui singur aspect implicat și impactul său asupra crizei/conflictului analizat.

2.2.3. Modelul de analiză în 4 pași cu 10 aspecte tematice

Acest model este folosit în programul european de management al crizelor (Crisis Management Europe Program – CRISMART). Modelul în patru pași înglobează contextualizarea crizei, stabilirea cadrului temporal al crizei, stabilirea ocaziilor pentru luarea deciziilor, analize tematice.

Analizele tematice presupun:

pregătirea, prevenirea și diminuarea efectelor – se axează pe măsura în care decidenții și organizațiile lor sunt pregătite să răspundă unor evenimente extraordinare;

leadershipul – presupune stilul de leadership abordat și manifestat de un anumit actor semnificativ în timpul conflictului;

unitățile de decizie – au în vedere cum și unde se iau anumite decizii, implicate în gestionarea unui conflict;

cadrele în care se desfășoară conflictul – reunesc caracteristicile sociale și subiective de gestionare a unui conflict;

conflictele de valori – marchează tensiunile și conflictele ce se pot naște din diferite valori ce pot apărea într-o anumită situație;

cooperarea și conflictul politico-birocratic – se axează pe problema modelelor de convergență și divergență precum și pe solidaritatea între actori și părțile interesate în timpul unei crize;

criza de comunicare și credibilitatea – vizează relația dintre managerii crizei, mass-media și publicul de masă;

transnaționalizare și internaționalizare- urmăresc tendința conflictelor de a se extinde;

efecte în timp – analizează secvențele conflictului și sincronizarea efectelor în timp. Acestea pot avea o influență și un impact asupra modului în care un conflict urmează a fi gestionat;

lecții învățate (învățăminte) – urmărește măsura în care actorii implicați sunt capabili să analizeze experiențe trecute asemănătoare și să folosească concluziile eficient.

Analizele tematice sunt instrumente regăsite frecvent în analiza experiențelor de gestionare a crizelor. Temele sunt un instrument constant utilizat de CRISMART în gestionarea crizelor naționale (exemple de utilizare ale acestei metode Suedia 1997, Estonia 2001, Slovenia 2004, Polonia și Bulgaria 2005).

2.2.4. Matricea de securitate, adaptată pentru soluționarea conflictelor

Ca model pentru matricea de securitate, l-am ales pe cel propus de Henry Bartlett și Paul Holman (figura nr.4), deoarece are la bază elemente de geopolitică și pune accent pe latura istorică. Această metodă poate să fie aplicată la conflictele din perioada post Război Rece.

Aplicată la diferite contexte, în special la conflictele înghețate, într-un interval de timp prestabilit, matricea depistează schimbările și modificările subtile apărute în evoluția unui conflict, parametrii posibili de dezvoltare în perspectivă istorică și situația actuală reală a acestuia.

Figura nr. 4: Model Matrice – Sursa: Henry C. Bartlett, G. Paul Holman, Force Planning for the Post-Cold War World: What Can Learn from Geopolitics?, Strategic Review, Winter, 1991

Nivelul național al modelului implică instituțiile politice ale statului în cauză, în timp ce nivelul militar ridică problema apărării naționale. Nivelul internațional include acțiunile și interacțiunile la scară mare. Obiectivele reprezintă interesele naționale fundamentale și orientările doctrinare. Strategia presupune modalitățile de implicare armată sau politică.

Modelul subliniază importanța geografiei, precum și datele demografice și potențialul economic al părților implicate în conflict. Geopolitica, ca fundament pentru analiza de conflict, a determinat și a anticipat evenimentele de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, poziția URSS – Rusia în perioada Războiului Rece și rolul NATO. Mackinder emite predicția „victoria Moscovei în al Doilea Război Mondial transformă URSS în cea mai mare putere în sistemul internațional. Mai mult decât atât, ea dispune de cea mai puternică poziție strategică defensivă. Heartland-ul este cea mai mare cetate naturală pe pământ. Și pentru prima dată în istorie este condus de o garnizoană suficient de puternică atât ca număr, cât și ca dotare”.

Astfel, folosind matricea de securitate se realizează o expertiză pentru fiecare parte implicată, stat sau organizație internațională, pentru a avea o viziune completă asupra conflictului. Din rezultatele obținute se trasează evenimentele petrecute până la momentul respectiv, politicile și măsurile în vigoare sau nu, dar și posibilele efecte, în funcție de traiectoriile trasate prin matrice. Această viziune comprehensivă asupra conflictului facilitează luarea de decizii optime pentru soluționarea eficientă a conflictului.

Instrumentul militar este încă valid și regăsit în acest model – „relațiile internaționale continuă să fie o luptă recurentă pentru bogăție și putere, între actori independenți. Istoria clasică, scrierile lui Tucidide sunt la fel de semnificative și astăzi, reprezentând un ghid pentru comportamentul statelor moderne”. Există și un alt punct de vedere potrivit căruia instrumentul military nu are nicio utilitate pentru promovarea obiectivelor naționale. Peter Drucker, susține recent această poziție: „armele s-au dovedit neproductive. Ele au devenit o pierdere majoră a performanțelor economice și o piedică în dezvoltarea economică, o cauză majoră a crizei economice din Rusia, a Americii ce pierde din punct de vedere economic, și instrumentul militar este legat direct de eșecul de dezvoltare, în special în America Latină. Armele și-au pierdut capacitatea lor militară. Ele pot câștiga bătălii, dar nu mai pot câștiga războaie”.

Cu toate acestea instrumentul militar rămâne un element important pentru o analiză solidă a unui conflict, iar evenimentele recente ilustrează utilitatea continuă a puterii militare.

2.2.5. Securitatea regională și complexele de securitate în analiza de conflict

Conceptul de securitate regională s-a materializat concret după cel de-al Doilea Război Mondial și a fost descris, o perioadă îndelungată, de logica Războiului Rece. Problemele ridicate de această perspectivă, ca model de analiză, includ considerente de ordin politic, militar, economic, societal etc. Una dintre cele mai ușoare modalități pentru a percepe securitatea regională a fost de „a o descrie în termenii stabilității militare și a posibilităților de generare a

tensiunilor politice sau diplomatice la nivel regional”.

Dar prin extinderea înțelesului securității de la domeniul politico-militar la alte domenii, perioada actuală a rafinat procesele și conceptele de definire și determinare a pragului regional prin extinderea înțelesului securității de la domeniul politico-militar la alte domenii. După Războiul Rece „sferele de securitate au devenit din ce în ce mai strâns legate între ele, mai ales la nivel regional”.

Astfel, se conturează un nou model de analiză bazat pe caracteristicile securității regionale, prin prisma aceasta deschizându-se un spectru larg de acțiuni și interacțiuni. Neil E. Harrison, care a analizat relațiile internaționale prin prisma Teoriei complexității, a observat tendința actualelor teorii de a se baza pe modele sociale (realismul, spre exemplu, care consideră comportamentul politic ca fiind condus de caracteristici umane esențiale din cadrul structurilor fixe). Teoria complexității vede politica mondială ca un system complex de auto-organizare în care macroproprietățile se dezvoltă din microinteracțiuni. Harrison clasifică statul ca un sistem deschis către alte sisteme naturale și sociale, întrucât are acces la sisteme tehnologice, culturale și economice care influențează alegerile politice. Statul este, de asemenea, influențat de alte state și de numeroase interacțiuni transfrontaliere dintre marile corporații, ONG-uri, grupuri teroriste, etc. În astfel de sisteme complexe este aproape imposibil de urmărit legăturile cauzale liniare.

Regiunea presupune că un sistem distinct și semnificativ de relații de securitate și este formată de un grup de state învecinate. Acestea pot dezvolta relații de cooperare și interdependență sau relații conflictuale. Abordarea regională propune un mediu de analiză localizat între planul internațional și național, aspect ce conferă dimensiunii regionale o putere analitică deosebită. Nivelul regional de securitate este important pentru evoluția relațiilor și securității internaționale contemporane. Dacă avem în vedere securitatea națională în raport cu securitatea regională, atunci deducem că interesul național nu este un principiu definitoriu al nivelului internațional și cel din urma nu este mereu o constantă pentru primul. El este rezultatul interacțiunii naționale și al contextului internațional.

Majoritatea statelor acționează internațional indirect și prin planul regional. Interacțiunile în plan internațional au devenit din ce în ce mai complexe și pot fi înțelese în contextul relațiilor dintre anumiți actori. Expertiza regională oferă o imagine mai clară și mult mai coerentă a dinamicii unui conflict în desfășurare sau înghețat.

Modelul are în vedere ansamblul de relații existente într-o anumită zonă (proximitate geografică, făcând apel la geopolitică) și determină gradul de regularitate și intensitate ale acestora. Relațiile de putere sunt subliniate în acest mod, situațiile și evenimentele din zonă fiind plasate între doi poli inamicițieamiciție, existând și caracteristici precum indiferență sau neutralitate. Intervin și organizațiile internaționale (sau regionale), politice, de securitate și acțiunea acestora în zona analizată – se determină în acest fel și influența statelor ce fac parte din regiunea analizată în cadrul organizației în cauză.

Complexele de securitate aduc o imagine care captează probleme regăsite în cadrul conflictelor. Prin intermediul lor se dezvoltă un model de securitate regională ce permite analiza (dar și anticiparea și explicarea) evoluției oricărei regiuni. Oferă în același timp și o viziune mai nuanțată, bazată pe patru variabile: granițele, structura anarhică (complexele de securitate pot fi alcătuite din două sau mai multe unități autonome), polaritatea (care are în vedere distribuirea de putere între unități), construcția socială (surprinde modele de inamiciție și amiciție între unități).

Complexele de securitate scot în relief și nevoia unei interdependențe reprezentative între participanții din anumite sectoare. Legăturile create nu sunt neapărat militare, politice sau diplomatice, ele având loc la pragul societal: economice sau de securitate a mediului; caracteristici importante pentru analiza unui conflict.

Pentru acest model relevantă devine remarca lui Barry Buzan: „schimbări majore vor duce la remodelarea și redefinirea complexului în sine”. Dacă sistemul regional are în alcătuire o mare putere (sau dacă este în apropiere sau extraregională), ea poate distorsiona și afecta distribuția puterii între componentele unității, datorită influenței pe care o manifestă. Analiza regională și complexele de securitate marchează și influențele manifestate între diferitele regiuni și entități componente. Influențele resimțite astfel amplifică problemele locale, iar problemele locale modelează la rândul lor îmbinările și influențele externe. „Conceptul oferă atât un instrument util pentru organizarea structurilor relațiilor, cât și pentru aranjarea lor în categorii laterale sau ierarhice”, considerente utile pentru determinarea modului de intervenție, pentru soluționarea conflictului și pentru trasarea direcțiilor de acțiune.

Analiza și modurile de soluționare a crizelor și conflictelor joacă un rol important în numeroase domenii, de la afaceri, la litigiile guvernamentale, sectorul politic, procese de management, operațiunile militare și altele. Diferitele instrumente propuse pot fi considerate modele matematice de analiză ce au în vedere soluționarea conflictelor. În diferite contexte, aceeași cauză poate duce la rezultate diferite, iar acest lucru nu poate fi previzionat de modelele simpliste ale sistemelor internaționale. Dat fiind faptul că interacțiunile se influențează reciproc în cadrul sistemelor sociale, este necesar să ne uităm, mai degrabă, la evoluția sistemului, decât la evenimente individuale atunci când cautăm cauzele efectelor observate.

Teoria complexității se concentrează întocmai asupra proceselor și relațiilor dintre componente, și nu pe componentele sistemului în sine. Complexitatea este prezentă și atunci, sau mai bine spus, cu atât mai mult atunci, când ne referim la conflicte. Peter Coleman a observat un „paradox” în ceea ce le privește, conflictele constatând că: „Dacă avem în vedere conflictul din Orientul Mijlociu, de exemplu, ne pare, de cele mai multe ori, intransigent; cu un trecut, prezent și viitor învăluite în ură, violență și disperare. Cu toate acestea, de-a lungul anilor am văzut, de asemenea, schimbări majore în aspecte importante ale conflictului, cum ar fi în conducere, politică, circumstanțele regionale, intensificarea și de-escaladarea violenței, diviziuni în interiorul grupului, sentiment popular și strategii internaționale de intervenție. Cu alte cuvinte, am văzut schimbări extraordinare care au loc într-un context al unui model de relații distructive stabile. Acest paradox de stabilitate în mijlocul schimbării este evident în conflicte greu de rezolvat la toate nivelurile, de la frați înstrăinați și vecini la facțiuni etnopolitice. Ele sunt înghețate, neînduplecate – și de multe ori persistă în state ostile de generații -, dar sunt, de asemenea, unele dintre procesele sociale cele mai volatile și dinamice de pe pământ”.

Se poate afirma că nu există o teorie „universală” de analiză a conflictelor, modelele fiind puternic dependente de criza sau conflictul pe care îl avem de analizat.

Schimbarea radicală și într-un ritm alarmant a mediului de amenințare reprezintă o realitate a secolului XXI, determinând deopotrivă reevaluarea modului corporativ – economic, a vieții sociale și a abordărilor politice, într-o paradigmă fluidă în care posibilele distrugeri pot fi provocate de arme aparținând acestei lumi (arme financiare, cyber – în toate formele sale, concurența pentru resursele naturale, maladii, etc.) și care pot fi invizibile, latente sau progresive.

Vechile „dileme” ale cunoașterii își schimbă semnificația, evoluțiile tehnologice, dinamica socială și transformarea intelligence-ului reflectă nevoia de schimbare a proceselor, tehnicilor și a abilităților analitice.

Abordarea pragmatică a crizelor și conflictelor actuale presupun respectarea caracteristicilor rafinate ale conceptului de sinergie așa cum rezultă din multitudinea de definiții elaborate, pe reflectarea acestora în tipul de societate actuală și previzionabilă, viitoare, precum și pe interferența asupra sistemelor specifice acestui tip de societate.

CAPITOLUL 3.

CRIZA-SECURITATEA-APĂRAREA- INTERRELAȚIONAREA EFECTELOR

În ultimele decenii, conceptul de securitate a suferit modificări semnificative, prin raportarea la apariția unor idei noi în disciplina relațiilor internaționale și în practica lor. Reconsiderarea și regândirea conceptelor centrale ale domeniului, cum ar fi statul, suveranitatea, identitatea, interesul național, politica externă presupun reformularea securității ca practică și concept, în consecință, întrebări de tipul: Ce este securitatea?, Pentru cine?, De către cine este formulată?, În ce scop?, Unde o găsim? nu mai au răspunsuri de la sine înțelese.

În acest context, „securitatea privește, de fapt, apărarea libertății împotriva amenințărilor și capacitatea statelor și a societăților de a-și păstra independența, identitatea și integritatea funcțională împotriva unor forțe de schimbare pe care le consideră ostile.

3.1. Efectul de criză – caracter cumulativ

Obiectivul ultim al securității este supraviețuirea, dar ea include, de asemenea, un câmp larg de preocupări referitoare la condițiile înseși ale existenței. Securitatea devine astfel „societală” și privește atât apărarea locurilor de muncă (în sensul prezervării stabilității economice), cât și protejarea culturii naționale (specificul cultural) sau prevenirea amenințărilor ecologice.

Ultimul deceniu a fost marcat de o frecvență crescută a crizelor în mediul de securitate, cu manifestări în varii domenii, rezultat și al accentuării competiției între actorii internaționali interesați în maximizarea propriilor poziții în a rena mondială, precum și al multiplicării rolului actorilor nonstatali în influențarea evoluțiilor globale.

La nivelul cercetării științifice teoretice (fundamentale) și aplicative (de dezvoltare și inovare), manifestarea noilor crize de securitate, spre sfârșitul secolului al XX- lea și începutul secolului al XXI-lea a validat, în cele din urmă, schimbarea de paradigmă, respectiv demilitarizarea studiilor de securitate, unificarea aspectelor externe cu cele interne și regionalizarea securității.

Securitatea și insecuritatea pot fi și stări ale sistemelor (sociale, politice, economice) ce ființează la nivel societal sau internațional, dar pot fi și trăiri individuale și colective ale oamenilor. Acestea din urmă nu pot fi înțelese și analizate cu același tip de instrumente și metode pe care le folosim atunci când dorim să aflăm gradul de securitate dintr-o societate ori dintr-o regiune sau alta a lumii.

Există state, dar și alte tipuri de actori ai mediului internațional care se comportă în ceea ce privește rezolvarea intereselor naționale sau de altă natură în mod clasic, făcând uz de forța militară, sau nonclasic, apelând la constrângerea economică și financiară. Unui asemenea tip de comportament nu i se poate aplica o grilă de lectură și interpretare de tip clasic, pentru că vom obține o „imagine” falsă a politicii lui de securitate.

Apelul la paradigmele realismului clasic sau la una din cele specifice neorealismului – ofensiv sau defensiv – ni se pare a fi mai potrivit, atunci când statele fac uz de instrumentele clasice de forță de care dispun. Prin operaționalizarea acestor paradigme se pot obține instrumentele de cunoaștere în acest domeniu.

Astfel, a fost necesar ca factorii politici, economici, etnici, religioși, precum și cei încadrați în categoria „actori/vectori neinstituționalizați” să fie tratați cu mai multă atenție, pentru că pot agrava tendințele spre violență și, în anumite conjuncturi, pot genera tensiuni și conflicte transfrontaliere.

Lumea de astăzi este un conglomerat de societăți puternic diferențiate atât social, economic, politic, cultural, militar și informațional. Procesul de globalizare determină, pe lângă efectele pozitive ale dezvoltării economice și ale progresului științei, tehnicii și tehnologiei, și puternice disfuncționalități sociale și în mod deosebit, militare, ce duc, în cele din urmă, la crizele conflicte de toate tipurile.

De aceea, securitatea ca și construcție dinamică, care se realizează în timp, pe fundamentele solide ale sistemelor și proceselor din societate, are un caracter de permanență.

Ca oricare altă activitate de foarte mare anvergură, securitatea constă în gestionarea conflictualității de interese, prevenirea situațiilor conflictuale și soluționarea oportună a diferendelor și problemelor de dinamică în relațiile interne și internaționale, ceea ce in opinia noastră înseamnă în primul rând cunoașterea și explicitarea fenomenului.

Prin urmare, se poate aprecia că situațiile de criză produc efecte nedorite acolo unde apar și se manifestă, cu toate aceste au și consecințe positive, dacă privim criza din perspective schimbării, a unui nou început, așa cum istoria a demonstrat-o.

Principalelor provocări actuale ale mediului de securitate generate de conflicte, tensiuni regionale, instabilitate, state eșuate, li se adaugă amenințările asimetrice devenite deja tradiționale (terorismul internațio nal, proliferarea armelor de distrugere în masă, criminalitatea organizată transfrontalieră), a căror principală caracteristică este reprezentată de faptul că nu pot fi evidențiate individual. Granița din ce în ce mai difuză dintre amenințările asimetrice și cele tradiționale determină creșterea gradului de relaționare și interconectare a instituțiilor specifice sectrorului de securitate la nivel global și generează, implicit, dificultăți de cunoaștere și anticipare din partea acestora, iar ulterior de prevenire și combatere a amenințărilor integrate, complexe, globalizate dacă ne raportăm la tabloul clasic al amenințărilor acum un deceniu – respectiv, amenințare internă versus amenințare externă.

Situațiile de criză sunt evenimente ce perturbă desfășurarea normală a vieții și activității din organizații, instituții, societăți economice sau chiar pe cele de la nivel național, regional ori internațional. Dacă se manifestă simultan o situație de criză socială, una politică și alta economică, de exemplu, efectele lor se cumulează accentuând intensitatea impactului lor asupra evoluție entității în care ele există.

Profilul amenințării globalizate este determinat de dinamism, imprevizibilitate, fluiditate, interconectivitate, auto-organizare, adaptabilitate constantă. Majoritatea crizelor, conflictelor ori provocărilor de securitate au avut un caracter virulent și efecte puternice de contagiune ori incidență asupra altor regiuni.

Sfârșitul Războiului Rece ar fi determinat o reducere a importanței forței militare în relațiile internaționale și a fost însoțit, în acest domeniu, de ascensiunea interpretărilor culturale, care puneau accent pe structurile de idei si de interese, în dauna capabilităților și a factorilor materiali.

În consecință, sensul securității trebuie extins „ceea ce pentru unii inseamnă a include efectul politicii interne asupra stabilirii agendei de securitate naționale a statelor, iar pentru alții, semnifică abordarea atât a amenințărilor non militare la adresa bunăstării publice drept probleme de securitate”.

Cu toate acestea, Snyder și ceilalți autori au menținut rolul statului ca principală instituție responsabilă de gestionarea acestei problematici și și-au propus numai să „redefinească dezbaterea despre subiecte tradiționale ca descurajarea, proliferarea și revoluția în afaceri militare folosind noi conceptualizări”.

Securitatea este un concept dinamic care implică aspecte variate, de la cele culturale, la cele economice, sociale și militare. Evoluția societății, noile riscuri la adresa umanității exceed domeniul militar. Interconectarea domeniilor și componentelor acestora conduc la o abordare multidimensională și simultană a problematicilor legate de evoluția umanității la nivel global. În contextul globalizării, problemele naționale și regionale devin globale, ele având impact asupra întregii comunități internaționale. În această perspectivă, se poate afirma că securitatea este o noțiune complexă și controversată, încărcată cu sentimente și cu valori adânc înrădăcinate. Ea este susceptibilă de mai multe abordări, la mai multe niveluri, implicând actori diferiți, de la indivizi, la state și corporații, de la elemente societale, la politici și problematici care vizează interacțiuni neconvenționale sau protejarea și promovarea unor valori și interese.

Fie că vorbim de abordări teoretice sau aplicate, în concordanță cu noul mediu socioeconomic,global, securitatea beneficiază de o evoluție sinuoasă, interesantă.Neorealiștii, precum Kenneth Waltz, plasează tema securității în centrul comportamentului statului într-un sistem politic anarhic, afirmând că "în anarhie, securitatea este scopul suprem (…) țelul sistemului care încurajează căutările statelor este securitatea."

Această abordare nu face decât să realizeze o transpunere în plan socio-statal conceptul de securitate individuală identificat cu un model de comportament, cât și o posibilă condiție universală pentru armonia internă și externă a omului.

Ideea de securitate cuprinde atât o dinamică a conflictului cât și a armoniei. Apărarea individului de ceea ce ar putea să- i prejudicieze dezvoltarea fizică și psihică, evoluția sa de la o ființă cu necesități și funcții neuro-fiziologice la o ființă educată, instruită, erudită, este condiționată inevitabil de manifestările celorlalte elemente ale speciei sale.

Securitatea este, finalmente, starea de normalitate care facilitează dezvoltarea, progresul evoluția societății. Pornind de la individ ca etalon, ca beneficiar al securității ca reper al nevoilor unui mediu optim de securitate, celelalte niveluri superioare recurg, întotdeauna la fundament, la individ, la comunitate. Tot mai mult, în ultimul deceniu, se consacră din ce în ce mai multe abordări ale conceptului de securitate, tot mai multe dimensiuni. Poate mai actual decât oricând, conceptul de securitate economică primește în condițiile prezentului, noi accepțiuni, noi conotații, noi perspective.

Ca o concluzie față de cele arătate până în acest punct, se poate afirma că la baza tuturor teoriilor securității se află protecția intereselor proprii și capacitatea de a reacționa la amenințări astfel încât actorii acestor procese percep amenințările sub mai multe dimensiuni, ceea ce duce la calibrarea și punerea în mișcare a mecanismelor securității.

3.2. Lupta pentru resurse efect sau formă de manifestare a crizei energetice

Conflictualitatea actuală se va accentua ca urmare a impactului unui ansamblu de fenomene diverse ca natură – globalizarea, creșterea rapidă a populației lumii, migrația umană mondială, urbanizarea, schimbările climatice, criza economică, energetică, alimentară, a apei și materiilor prime rare, integrarea regională – asupra relațiilor internaționale.

De asemenea, integrarea regională accentuează competiția interstatală pentru resurse, pentru menținerea sau acapararea a noi piețe de desfacere a produselor și serviciilor lor. În această competiție, tot mai mult se amestecă direct sau indirect multinaționalele care, prin puterea lor financiară, pot influența deciziile guvernelor naționale și pe a instituțiilor regionale ori supranaționale.

Energia reprezintă poate cea mai mare vulnerabilitate a omenirii. Combinația dintre utilizarea pe scară largă a petrolului, locația rezervelor de petrol cunoscute – majoritatea în regiuni instabile, precum și cerințele strategice ale al-Qaeda și ale Iranului impun tratarea cu cea mai mare atenție a acestei probleme. Plecând de la considerentul că se vor descoperi în viitor noi surse alternative de energie (inclusiv cele descoperite în Afganistan) și totuși, în viitorul apropiat, lumea va rămâne dependentă de petrol.

Deoarece marii producători de petrol nu vor putea ține pasul cu cerințele normalității globale iar zăcămintele importante de petrol se găsesc în zone instabile și violente, forțele de securitate NATO și UE trebuie să fie pregătite pentru a menține și, dacă este necesar, pentru a restabili pace și securitatea în zonele cheie de pe glob, pentru a asigura continuitatea procesului de aprovizionare cu petrol. Problema care apare este dată de faptul că dacă pachetul de forțe NATO / UE este omogen (toate statele sunt contribuitoare), nu același lucru este valabil și pentru marile corporații petroliere (ele vin în special din SUA, Franța și Germania).

Sursele alternative de energie vor deveni mult mai importante în viitor, dar ele nu pot înlocui energia obținută din hidrocarburi. Este adevărat faptul că energia obținută cu ajutorul surselor alternative de energie este mult mai scumpă decât cea obținută cu ajutorul hidrocarburilor, dar această energie poate avea utilizări militare importante într-o multitudine de circumstanțe. Hidrogenul, diferitele forme de energie atomică, foto-celulele, sistemele hibride gaz/electricitate pot să reducă dependența noastră de combustibilii fosili. Ca rezultat, în plan militar, se pot reduce coloanele militare logistice, forțele combatante fiind capabile să desfășoare operații pentru perioade prelungite de timp fără a se baza în întregime pe unitățile de sprijin, senzorii și sistemele militare vor avea o rază mai mare de acțiune precum și durată de funcționare mai mare, vor fi alimentate de la surse alternative de energie care vor înlocui sau vor spori capabilitățile actualelor tehnologii de utilizare a curentului electric stocat în baterii/acumulatoare.

În afară de progres, forțele armate vor fi provocate să acționeze în diferite zone de pe glob (așa cu astăzi se întâmplă în Afganistan) pentru a proteja zone, a sprijini guvernarea, a impune democrația acolo unde resursele alternative vor fi descoperite.

Lupta pentru resurse nu va fi una simplă, corporațiile vor găsi alternative, guvernele vor fi obligate să le susțină iar forțele armate vor trebui să acționeze pentru menținerea unui mediu de securitate adecvat.

Distrugerile climaterice. Modificările climaterice cauzate de fenomenul de încălzire globală vor avea un impact pe scară largă atât asupra economiei, cât și asupra resurselor, în special în problema apei potabile.

Din 1970, pierderile înregistrate de societățile de asigurări au crescut cu aproximativ 10% în fiecare an: fenomenele climaterice extreme precum valuri de caniculă, uragane, taifunuri, tornade, inundații, incendii de pădure, furtuni tropicale, secetă, fiind responsabile de 88% din totalul pierderilor înregistrate de societățile de asigurări din 1980 până în 2005. Se preconizează ca frecvența apariției și gravitatea acestor evenimente să crească din cauza modificărilor climaterice. Cea mai mare companie mondială de reasigurări, Munich Re, a estimat ca pentru anul 2050 costul total al daunelor provocate de modificările climaterice să se ridice la 500 miliarde de dolari. Polițele de asigurare oferă stabilitate atât guvernelor cât și oamenilor de afaceri sau cetățenilor simpli. Pe măsură ce societățile de asigurare reevaluează riscurile și decid să abandoneze piețele cu grad mare de risc, costurile datorate realocării vor produce dezordine politică și economică.

Pentru ca populația să poată trăi într-o anumită regiune de pe glob are nevoie de rezerve adecvate de apă potabilă, atât pentru irigații cât și pentru necesitățile de canalizare. Multe dintre regiunile globului suferă deja de lipsa apei din cauza apariției secetei, a modificărilor culturilor agricole, a poluării sau din alte motive. Se preconizează ca până în anul 2015, 40% din totalul populației globului va trăi în țări care se vor confrunta cu probleme cauzate de insuficiența apei potabile.

Modificările climaterice au influențat frecventa si cantitatea ploilor si zăpezilor, iar topirea ghețarilor și a calotei glaciare au afectat puternic rezervele de apă potabilă, cu repercusiuni importante asupra întregului glob.

Modificările climaterice au modificat circuitul natural al apei în natură, astfel în anumite regiuni ale globului cum ar fi Orientul Mijlociu și Asia rezervele naturale de apă potabilă au scăzut din ce în ce mai mult. Se preconizează ca până în anul 2030 aproximativ 2/3 din populația totală a globului să se confrunte cu o criză a rezervelor de apă potabilă .

Modificările climaterice vor avea efecte multiple și asupra producției de hrană. Ecologiștii care au studiat problemele legate de producțiile agricole ne avertizează că pentru fiecare creștere cu un grad a temperaturii medii, producția agricolă de cereale va scădea cu 10%. Din acest motiv în toate regiunile globului vor apărea modificări legate de culturile agricole (însămânțare, cultivare, recoltare) dar și de creșterea animalelor, iar în unele regiuni va deveni imposibilă cultivarea în continuare a orezului sau a legumelor verzi. Vor fi afectate de asemenea rezervele piscicole deoarece bancurile de pești sunt în continuă migrare și scădere, datorită schimbărilor care se produc în mișcarea curenților marini.

Competiția legată de resurse, în următoarele decenii va înregistra o schimbare a tabloului dependenței, având în vedere faptul că, în țările emergente economic, odată cu dezvoltarea tehnologică, vor apărea și problemele referitoare la politica mediului înconjurător, probleme care vor impune reducerea gradului de utilizare a combustibililor fosili. Totuși, se estimează că în anul 2030 numai 1/5 din totalul necesarului de energie va fi asigurat de energia hidroelectrică, energia nucleară și energia obținută prin utilizarea compușilor care nu conțin etanol. Se estimează, de asemenea, că utilizarea etanolului drept combustibil pentru vehicule va crește la 25%, față de 4% cât este în prezent .

Deși se consideră că multe dintre aceste modalități eficiente de obținere a energiei, care în prezent sunt disponibile numai țărilor dezvoltate, vor deveni disponibile și țărilor în curs de dezvoltare, totuși necesitățile crescânde ale acestora din urmă vor conduce la o creștere mai mare a necesarului de petrol. Pe măsură ce aceste națiuni se dezvoltă și prosperă vor crește și cerințele referitoare la asigurarea necesarului energetic datorită creșterii necesităților legate de procesele de încălzire – răcire – climatizare, de industrializare și de transport. Pe plan mondial s-a înregistrat o creștere a consumului de gaz natural, cărbune și petrol. În sistemul de transport al acestora există deja posibile puncte de trecere obligatorii, amplasate între națiunile producătoare și cele consumatoare.

Pe măsură ce crește consumul de carburant crește și emisia de dioxid de carbon și dincolo de faptul că aceste resurse sunt finite, națiunile globului, fie ele dezvoltate sau în curs de dezvoltare, trebuie să țină cont și de impactul asupra mediului înconjurător. Pe plan mondial va exista o competiție acerbă referitoare la resursele energetice și este posibilă apariția unor conflicte legate de resursele energetice pornind de la diferite priorități politice și militare. Deoarece resursele energetice reprezintă în același timp factori cheie dar și posibile ținte, ele vor determina izbucnirea unor conflicte armate care se vor desfășura atât în zonele bogate în resurse energetice, cât și de-a lungul sistemului de distribuție.

Economia mai multor țări exportatoare de petrol se află într-o continuă și rapidă dezvoltare, astfel încât pe la mijlocul următoarei decade se preconizează ca aceste țări să utilizeze producția internă de petrol pentru necesitățile propriei lor economii și să sisteze sau să reducă drastic exporturile de petrol. Acesta, așa cum sintetic am prezentat în anexa nr. 4, dovedește că punctele de plecare a oleoductelor sunt centrate în Eurasia, zonă marcată, la început de secol XXI de puternice mișcări și conflicte sociale. Această dezvoltare explozivă va însemna faptul că multe dintre țările care în prezent sunt mari exportatoare de petrol să devină mari importatoare de petrol (pentru necesitățile interne), creând noi probleme economiei mondiale. Una dintre țările care a realizat deja tranziția de la exportator major de produse petroliere la importator de produse petroliere este Indonezia. Pentru următoarea decadă se preconizează ca Mexicul să realizeze aceiași tranziție (în prezent Mexicul este al doilea exportator de produse petroliere către SUA). Creșterea cerințelor economiei interne din Arabia Saudită poate conduce la utilizarea a 40% din producția petrolieră a acestei țări, fapt ce va influența economic, atât SUA, cât și țările europene, având în vedere că peste 30% din producția de petrol a lumii vine din Orientul Mijlociu.

Problemele legate de managementul resurselor interne (apă și resurse energetice) vor deveni extrem de importante în regiunile în care cerințele populației depășesc existentul de resurse locale (de exemplu în Darfur sondele nu mai au ce scoate, zăcămintele fiind epuizate, iar majoritatea pădurilor au fost tăiate și utilizate drept combustibil). Utilizarea surselor de energie alternativă, a unor tehnologii noi precum și perfecționarea metodelor de conservare pot conduce la o ameliorare a problemei dar posibilele conflicte legate de resursele energetice limitate pot conduce la destabilizarea anumitor regiuni.

Accesul la resurse va continua să reprezinte un motiv principal de îngrijorare pentru toate statele lumii iar în viitor cauza principală a conflictelor o va reprezenta competiția pentru obținerea accesului la resursele limitate. Statele care nu dispun de mari rezerve de apă, energie, zăcăminte de minereuri sau de resurse agricole vor trebui să facă față unor mari provocări pentru a-și putea menține nivelul de dezvoltare economică și de prosperitate. Unele dintre țările adverse vor încerca să creeze instabilitate în interiorul țărilor care dețin controlul asupra zăcămintelor-resurselor sau care utilizează aceste resurse.

În multe dintre regiunile sau țările globului vor apărea probleme din cauza lipsei necesarului de hrană sau de apă. În prezent un miliard de oameni de pe glob nu au acces la apă potabilă. Se preconizează că în anul 2025 aproximativ zece dintre țările din Africa și Asia vor suferi de pe urma lipsei de apă, populația va realiza o migrare în masă, vor exista crize umanitare majore și vor izbucni conflicte. O mare parte din terenul arabil a fost deja pierdut din cauza fenomenelor de deșertificare, de eroziune a solului, de pătrundere a sărurilor dar și din cauza dezvoltării urbane – toate acestea conduc la scăderea producției agricole. Aproximativ 16% din totalul proteinelor de pe glob provin din piscicultură, însă acest procent este mult mai mare în unele dintre țările în curs de dezvoltare sau în regiunile care depind masiv de producțiile piscicole obținute din oceane-mări iar aceste resurse naturale sunt în continuă scădere datorită pescuitului excesiv, a poluării apelor mărilor și a oceanelor dar și a altor factori de mediu.

Pe măsură ce sistemul economic devine din ce în ce mai integrat, interdependent și globalizat, va crește și vulnerabilitatea acestuia la întreruperile intenționate ale lanțului de asigurare cu resurse vitale. Țările dezvoltate, care nu mai produc de mult mare parte dintre electronice, oțel sau energie, vor fi extrem de vulnerabile la întreruperile fluxului de materiale vitale, întreruperi realizate în punctele critice. Controlul conductelor petroliere și a stațiilor de pompare, al punctelor maritime de șoc, al marilor porturi maritime, al aeroporturilor, al nodurilor feroviare importante dar și al altor segmente critice ale infrastructurii de transport va fi vital, în special pe timpul desfășurării unor crize. Conflictele interne pot apărea în legătură cu distribuția și managementul resurselor, în special din cauza utilizării inadecvate a infrastructurii. În mod ironic țările care sunt sau care vor deveni extrem de prospere pot deveni extrem de instabile deoarece noua lor bogăție va fi distribuită inechitabil.

În 2005 Raportul ONU referitor la dezvoltarea omenirii (Human Development Report – HDR) a arătat faptul că dezvoltarea populației se realizează inegal dar și faptul că există breșe din ce în ce mai mari la nivel global între săraci și bogați. Primii 50 dintre cei mai bogați oameni de pe glob dispun de o avere estimată mai mare decât cea a celor mai săraci 416 milioane de oameni, 2,5 miliarde de oameni, reprezentând 40% din populația globului, trăiesc cu mai puțin de 2 dolari pe zi și primesc doar 5% din totalul veniturilor globale în timp ce 54% din totalul veniturilor globale se duc la 10% din populația globului.

Problemele nu se referă doar la inegalitățile existente între țările lumii : HDR a arătat faptul că în ultimii 20 de ani s-a accentuat distribuția inegală a venitului în interiorul multor țări.

Din totalul de 73 de țări pentru care s-au înregistrat date, 53 dintre acestea (care conțin peste 80% din totalul populației globului) au înregistrat o creștere a distribuției inegale. Numai în 9 dintre țări (care conțin 4% din totalul populației globului) s-a reușit reducerea decalajului existent între pătura bogată și cea săracă. Diferențe extrem de mari se înregistrează în special în Namibia, Brazilia, Africa de Sud, Chile și Zimbabwe. Chiar și în țările care au înregistrat o creștere economică mare, de exemplu Brazilia și China, diferențele sociale rămân extrem de mari. Această creștere a discrepanțelor legate de bunăstare vor conduce pe viitor la accentuarea tensiunilor și a ostilităților dintre săraci și bogați, pe măsură ce săracii vor încerca să obțină ajutor folosind orice sursă disponibilă . În plus datorită existenței mediului informațional global, cei săraci sunt mult mai conștienți de starea lor și pot imediat să facă comparație cu restul persoanelor de pe glob – fapt care conduce pe viitor la noi frustrări, instabilități și chiar posibile conflicte.

Comerțul global poate fi caracterizat prin trei straturi de rețele care se suprapun: fizic, financiar și informațional. Rețelele sunt eficiente și conectate dar sunt din ce în ce mai fragile și dificil de refăcut. Aceste rețele prezintă o robustețe față de căderile întâmplătoare de rețea, deoarece în cadrul fiecărei rețele se pot realiza modificări ale traseelor, totuși rămân susceptibile la atacurile directe realizate împotriva nodurilor critice ( de exemplu marile porturi care permit transbordarea containerelor) sau căile de comunicații maritime spre Golful Persic. Nu este necesar ca întreruperile de rețea să dureze o perioadă mare de timp pentru a avea un impact major. Lipsa de spațiu și capacitatea de recuperare sunt factorii care amplifică efectele întreruperilor, iar aceste efecte se vor propaga. De asemenea, dacă există multiple întreruperi minore, acestea pot produce un efect „în cascadă” (fiecare întrerupere permite accentuarea efectelor celorlalte întreruperi) fapt care conduce la căderea sistemului. În situația unei economii globale, această întrerupere de rețea poate avea efecte pe scară largă, pentru că așa cum subliniam în exemplul petrolului din Orientul Mijlociu, nu suferă doar o țară, ci continente întregi.

Interconectivitatea crescută dintre piețele lumii, conduce la influențarea politicilor și deciziilor locale și poate avea consecințe globale nedorite. Creșterea complexității și vitezei de operare a sistemului economic global, reducerea resurselor și a piețelor de desfacere va spori importanța alianțelor din domeniul economic și al resurselor.

Competiția pentru obținerea accesului la piețe de desfacere și la influență pe aceste piețe va deveni din ce în ce mai mult o problemă comună de guvernare și de dezvoltare a afacerilor, în timp ce mecanismele economice naționale și internaționale tradiționale vor deveni din ce în ce mai puțin eficiente. Aici va interveni capacitatea companiilor multi și transnaționale de a influența politica guvernelor în asigurarea accesului și securizarea resurselor. Schimbările vor fi mult mai bine manageriate în țările dezvoltate, iar în anumite țări în curs de dezvoltare situația poate deveni atât de complexă și de volatilă încât ajutorul economic tradițional nu se va putea acorda în absența unor modificări majore politice și sociale și uneori a unei posibile intervenții militare.

Piețele de desfacere nou apărute prezintă o potențială instabilitate și peste încă o generație sănătatea economiei globale va depinde de stabilitatea politică dintr-un număr crescut de țări care au puține lucruri în comun cu democrația dar au un crescut potențial pentru dezordinea internă. Instabilitatea din piețele nou apărute se va manifesta în contextul actualei lichidități existente pe marile piețe de desfacere, în care astăzi nimic nu pare riscant. Atunci când apar modificări în cadrul marilor piețe de desfacere acestea vor provoca modificări și în piețele de desfacere mai mici. Modificările pot fi o surpriză deoarece ele pot fi înrădăcinate în rumoarea din piețele cu mișcare rapidă care pot deveni repede pline, fapt care conduce la efecte în cascadă produse de lucruri care nu au fost luate în considerare. În prezent fluxul de capital care străbate globul este mult mai mare decât cel din secolul trecut. Din 1973 fluxul de capital dincolo de granițe a crescut de la 5% din economia mondială la 21% . Pentru SUA ceea ce în anul 1989 reprezenta un curent de capital care se deplasa spre și dinspre economia internă s-a transformat în prezent într-un adevărat torent. Valoarea stocurilor, bunurilor de tezaur și a fabricilor străine deținute de cetățenii americani la finele anului 2006 a atins 13,7 trilioane față de 2,1 trilioane în 1989.

Criza economică declanșată în anul 2009 și care se manifestă în continuare în SUA și în Europa, a făcut dovada că economia mondială este strâns legată și că orice bulversare de sistem are efect de domino în întreg mapamondul.

O scurtă retrospectivă asupra crizelor și conflictelor în desfășurare (figura 5) conduc la ideea că și în viitor vor continua să existe tensiuni între diferite organizații internaționale, oameni de afaceri sau guverne, legate de probleme monetare, fiscale, de mediu, comerciale sau pe probleme de siguranță și securitate. Aceste tipuri de conflicte nu sunt exclusive și de cele mai multe ori se influențează reciproc.

Astfel, în anul 2014, în cadrul unui document care reglementează operațiunile întrunite ale forțelor SUA se definește forma pe care o or lua conflictele, în viitor, ,,Așa cum s-a întâmplat uneori și în trecut, conflictele viitoare vor apărea sub formă hibridă, având în conținut combinații diverse, dinamice și simultane, de organizații, tehnologii și tehnici care sfidează categorisirea”.

Figura 5: Harta crizelor și conflictelor internaționale,

Sursa: Council on Foreign Rrelations

Capitalismul agresiv, globalizarea, consumul excesiv, problemele referitoare la mediul înconjurător și sănătatea publică vor exacerba tensiunile și vor crea un amestec al rolurilor și responsabilităților. Afacerile realizate cu guvernele diferitelor țări sau cu organizațiile internaționale se vor dezvolta deoarece acestea sunt mult mai flexibile și prezintă mult mai multe opțiuni. Corporațiile pot forma coaliții care să sprijine sau să se opună guvernelor. Oamenii de afaceri importanți din țările lor pot să-și asume un rol mai mare în ceea ce privește procesul de luare a deciziilor referitoare la securitatea națională.

Acțiunile economice dintr-o anumită zonă de acțiune pot provoca o scânteie care să aprindă conflictul într-o altă zonă de acțiune, depărtată de prima. Forțele de securitate ale marilor corporații multi – naționale vor avea bine definite considerațiile referitoare la utilizarea puterii militare sau în cazul în care aceasta lipsește, a puterii date de firmele de securitate private (așa cum este cazul în Irak și Afganistan).

Tehnologiile informaționale vor permite corporațiilor, guvernelor sau grupărilor să fuzioneze cu rapiditate pentru a forma blocuri economice sau politice ca răspuns la schimbările nou apărute. Coalițiile mari, temporare, „formate dintr-un singur considerent” vor fi capabile să se organizeze și să realizeze comunicarea atât la nivel macro cât și la nivel micro.

Acțiunile unilaterale executate de jucătorii externi pot fi mult mai ușor de blocat sau de dirijat într-o altă direcție, crescând astfel semnificativ numărul și tipul actorilor care vor fi capabili să influențeze operațiunile militare.

Modificările se vor realiza mult mai rapid și adesea discontinuu în interiorul unui mediu global și tehnologic complex și interconectat/interrelaționat. Țările și organizațiile vor trebui să fie mult mai flexibile pentru a putea face managementul modificărilor nou apărute, în caz contrar ele vor dispărea sau se vor dizolva. Societățile tradiționale și economia acestora vor fi silite să țină pasul cu noile schimbări. Va crește volumul mărfurilor schimbate pe piață, odată cu creșterea numărului jucătorilor dar și în funcție de impactul pe care îl au aceștia în comerțul mondial.

Piețele de materii prime și bunuri de larg consum vor deveni mult mai vulnerabile la manipulările pe termen scurt deoarece înalta tehnologie a pătruns în mediul global. Pe durata desfășurării unor crize sau a unor războaie, adversarii vor utiliza manipularea pentru a sprijini sau pentru a înfrânge acțiunile internaționale sau pentru a obține câștiguri rapide. Adversarii vor încerca să dea lovitura și să profite de pe urma piețelor afectate.

Acțiunile sociale, inclusiv cele militare, vor avea ca obiect de manifestare identificarea, dobândirea și controlul zonelor cu resurse energetice, fie ele convenționale (petrol și alți combustibili) sau neconvenționale (surse minerale).

3.3. Criza economică – efecte in planul securității

Sistemul economic internațional a fost afectat periodic de crize. De origini diferite, cu caracteristici și efecte diferite, crizele reprezintă de fapt regula, iar cea declanșată în anul 2008 nu face excepție, neputând fi catalogată drept ―eveniment “lebădă neagră”, o anomalie a sistemului de natură să determine schimbarea regulilor jocului. Începută în domeniul financiar, criza din anul 2008și-a revărsat efectele în alte domenii, transformându-se într-o criză economică și apoi într-una socială, determinând prejudicii colaterale imense, pe care, la diferite niveluri, decizionalii au intervenit cu instrumente diverse pentru a le contracara sau pentru a evita multiplicarea lor. În fapt astfel de crize financiare sunt inevitabile, fiind legate de ciclurile financiare, fără a putea fi definită o periodicitate sau fără ca profunzimea crizei să fie de fiecare dată aceeași. Cu toate acestea, s-a stabilit faptul că în ultimul secol au avut loc 11 crize, rezultând astfel că la fiecare deceniu lumea esteafectată de o criză

Crizele economice se manifestă într- un context politic, social sau cultural și produc un puternic impact asupra acestora, determinând reacții diferite în societățile afectate. Astfel, criza financiară din Asia din anii 1997 – 1998 a evidențiat răspunsuri diferite ale statelor din zonă în fațainsecurității economice, sursa vulnerabilității fiind la rândul să diferită. De asemenea, a rezultat faptul că, deși statele adoptă politici din ce în ce mai consistente concordante cu securitatea economică însens extins, nu există un mod unitar de înțelegere a acesteia și nici nu există imperative politice desecuritate economică stabilite.

Criza are efecte complexe asupra tuturor domeniilor de activitate, asupra tuturor structurilor și funcțiunilor, inclusiv sau mai ales asupra celor desinate securității și apărării. Ba, am putea spune chiar că structurile de acest tip sunt cele mai afectate de actuala criză. Desigur, principalele efecte ale crizei par a fi creșterea șomajului, scăderea drastică a veniturilor populației, insecuritatea economică și socială și, pe această bază, recrudescența unor fenomene insecuritare grave, cum ar fi pierderea locurilor de muncă, infracționalitatea, crima organizată, traficul ilegal, migrația ilegală, economia subterană, nesiguranța individuală și socială, accentuarea sărăciei țărilor sărace și populației sărace, anomia socială, creșterea conflictualității etc.

Evident, acestea sunt efecte reale, care s-au produs și se produc, într-o formă sau alta, în toate țările afectate de criză, cu toate măsurile de protecție luate de guverne. Dar tocmai din acest motiv, asupra domeniului și structurilor securității și apărării se exercită două mari presiuni: una care vine din imposibilitatea guvernelor de a asigura bugetul necesar acestor domenii, din scăderea drastică a cheltuielilor militare, prioritățile, în timp de criză, fiind, de regulă, altele; cea de a doua este generată de creșterea gradului de insecuritate a populației, instituțiilor și statului și de posibilitatea apariției unor conflicte majore, violente, în care trebuie să intervină și structurile de forță, deja slăbite în urma neacordării resurselor financiare de care acestea au neapărată nevoie pentru a-și menține și dezvolta capacitatea de acțiune și de reacție.

Conștientizarea naturii arbitrare a construcției amenințărilor și deschiderea posibilității de interogare critică a acestora constituie marea contribuție a teoriei securizării la studiile de securitate , domeniu de analiză care, în concepția lui Weaver, urmărește să explice: […] cine securitizează, care este obiectul de referință, de ce, cu ce rezultate și nu în ultimă instanță, în ce condiții”Este de așteptat ca multe dintre țările membre NATO și, mai ales, dintre partenerii Alianței sa-și reducă și în continuare semnificativ cheltuielile de apărare, deja modeste, și să se bazeze din ce în ce mai substanțial pe NATO. Mai mult, criza face pur și simplu imposibilă menținerea unor forțe de securitate și de apărare independente – acestea vor deveni un adevărat lux pe care puține țări și-l vor mai putea permite – și crește dependența de NATO și de sistemele de apărare și securitate colectivă. În pofida articolului 3 din Tratatul de la Washington din 1949, care arată că părțile își vor menține și spori capacitatea individuală și colectivă de rezistență la un atac armat, accentul se mută pe componenta colectivă, cea individuală diminuându-se semnificativ.

Iată una dintre mutațiile substanțiale produse de efectul de criză asupra filosofiei și fizionomiei NATO și, implicit naționale, care se va regăsi, probabil, și în noul concept strategic al Alianței, în curs de elaborare, ca și în politicile și strategiile naționale de securitate și apărare. Mutarea accentului pe apărarea colectivă și pe securitatea colectivă impune creșterea gradului de integralitate a Alianței și, evident, a gradului de dependență națională de această structură de securitate și de apărare colectivă. Se creează, totuși, un paradox: dacă toate țările membre și partenere ale Alianței își diminuează cheltuielile de securitate și apărare și devin din ce în ce mai mult strict dependente de NATO, de unde și cum își va constitui NATO capacitatea necesară pentru a suplini aceste diminuări, în condițiile în care și marii contribuabili, îndeosebi SUA, își vor diminua semnificativ aceste cheltuieli?

NATO este o puternică alianță politico-militară care poate să suporte foarte bine efectul de criză, din cel puțin două motive: sistemul de valori pe care se bazează arhitectura de sinteză a Alianței îi asigură acesteia individualitate, stabilitate, perenitate și o substanțială capacitate emergentă, exprimată într-o ascendentă funcție sinergică de a genera o forță mult mai mare decât însumarea forțelor și capacităților membrilor și partenerilor ei; interesul vital — care, de regulă, este de sorginte națională – devine, din ce în ce mai mult, interes vital comun, exprimat în funcția sinergică a NATO de centru vital al puterii politice și militare a civilizației democratice. Astăzi, Alianța constituie nucleul-forță al unei rețele (de 29 de membri) care se dezvoltă, joacă și poate juca foarte bine un rol de multiplicator de putere, oferind fiecărui partener „un ansamblu complet de mijloace de apărare în schimbul contribuției acestuia".

Există multe căi de a asigura Alianței forța și resursele necesare, fără augmentarea substanțială a cheltuielilor naționale de securitate și apărare ale fiecărei țări. Ne așteptăm ca toate acestea, ca și noile misiuni ale Alianței – cum ar fi, spre exemplu, implicarea NATO, alături de UE, în securitatea energetică, să fie formulate și conținute în noul concept strategic ce a fost discutat și aprobat la summit-ul din 2010. Una dintre aceste căi este, spre exemplu, integrarea transfrontalieră a industriilor de apărare, crearea unei rețele unitare și consistente de entități productive, care să genereze sisteme de arme de înaltă performanță, potrivit cerințelor intervenției Alianței, în condițiile unui mediul de securitate dinamic și complex, cu evoluții aleatoare și, adesea, imprevizibile.

3.4. Migrația – efect sau factor de influență a securității

Fenomenul de migrație se poate clasifica în următoarele mari categorii: migrația în interiorul granițelor țării, migrația dincolo de granițele țării (dar în interiorul granițelor regionale), și migrația dincolo de granițele regiunii. Fiecare dintre aceste trei tipuri de migrație produce diferite efecte și probleme de rezolvat, legate de competițiile suplimentare datorate diminuării resurselor disponibile, sporirea cerințelor referitoare la sistem, infrastructură, tensiuni rasiale și religioase precum și sporirea tensiunilor culturale, politice și economice. Pe lângă drama acestor oameni se adaugă registrul legal al problematicii refugiaților și al unui intreg dosar de gestionat pentru Europa. Dezbaterea la Bruxelles capătă amploare, poate nu suficientă pe măsura problemei, dar cu certitudine se cere o soluție a cărei amânare va produce tensiuni consistente între statele membre ale Uniunii Europene. De curând, presedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Junker atrăgea atenția că țările Uniunii Europene ar trebui să își asume fiecare cote obligatorii de refugiați și să sporească semnificativ ajutorul pentru dezvoltare destinat statelor de unde provin acești imigranți.

Efectele migrării forței de muncă, problemele legate de emiterea de legi referitoare la integrarea imigranților, precum și fenomenul de migrare neregulată vor fi complicate și mai mult de activitățile ilegale (traficul de carne vie și contrabanda cu imigranți ilegali). Națiunile dezvoltate vor încerca din răsputeri să rețină forța de muncă bine instruită dar vor permite elementelor neinstruite să migreze. Din nefericire mulți dintre imigranți nu vor avea abilitățile necesare pentru face parte din clasa de mijloc a națiunii în care au emigrat. Astfel mulți dintre imigranți vor deveni o minoritate în interiorul noii țări de adopție și vor trebui că concureze cu populația nativă pentru un număr din ce în ce mai redus de locuri de muncă necalificată.

Noile cercetări din domeniul comunicațiilor și a transporturilor vor avea un impact serios asupra fenomenului de migrație al viitorului, deoarece se vor crea „granițe virtuale” și deci fenomenul de migrație va fi mult mai puțin influențat de proximitatea fizică. Posibilitatea de realizare instantanee a comunicațiilor va influența masiv fenomenul de migrație: prin intermediul radioului, televiziunilor și Internet-ului se pot obține imagini legate de condițiile de viață mai bune. Impactul cultural, economic și istoric al unei forțe de muncă multi-etnice poate influența politica externă sau operațiile militare. Alianțele strategice, parteneriatele și coalițiile vor fi, de asemenea, influențate de modificările dinamice ale membrilor populației. Acești factori vor avea un impact masiv asupra deciziilor strategice importante, fie ele politice, informaționale, militare sau economice.

Cea mai mare surpriză a ultimei decade o reprezintă faptul că prognoza agresivă referitoare la dezvoltarea demografică a populației globului nu s-a adeverit, tendința generală fiind de reducere a numărului de nașteri raportate la numărul populației feminine, în special în Europa, Japonia, Rusia și China. Din anul 1989 populația globului a crescut cu 87 de milioane de locuitori anual, iar din anul 2002 doar cu 74 de milioane de locuitori anual. Reducerea numărului de nașteri a condus la reducerea numărului de copii născuți raportați la numărul populației feminine: dacă în 1990 acest raport era de 3,05 în anul 2005 a scăzut la 2,55.

Totuși populația globului continuă să crească cu o viteză uluitoare, iar aceste tendințe demografice au implicații importante la adresa mediului de securitate al viitorului.

Departamentul SUA care se ocupă cu recensământul populației globale a estimat faptul că la finele anului 2010 populația globului va fi de 6,9 miliarde de locuitori. Majoritatea analiștilor sunt de acord cu faptul că populația globului este în continuă creștere, ajungând probabil în anul 2030 la 8,3 miliarde de locuitori. Impactul schimbărilor demografice variază masiv și diferențiat de-a lungul globului pământesc.

Principala implicație în schimbările demografice o va reprezenta migrația deoarece populația din țările sărace va încerca să ajungă în zonele bogate. Această tendință va conduce la sporirea numărului populației urbane și va crea constrângeri sociale și politice atât în interiorul națiunilor dezvoltate dar și între acestea și națiunile slab dezvoltate.

Țările slab dezvoltate și cele în curs de dezvoltare sunt responsabile de 90% din creșterea demografică globală. În timp ce viteza de creștere a populației globale va crește cu 3,7% în anul 2030 comparativ cu anul 2010, populația Africii va crește cu 7,7%, iar populația din țările sărace (unele din Africa, altele din Asia de Sud-Vest) cu 8,2%. Din estimările efectuate, țările cele mai afectate de viitoarea tendință de creștere a numărului populației vor fi: India, Pakistan, Nigeria, China, Bangladesh, Etiopia, Republica Democrată Congo. De asemenea, țările situate în regiunile din Nordul Africii și cele din Orientul Mijlociu vor cunoaște și ele o creștere rapidă a numărului populației. Aceste țări nu vor putea face față necesităților primare ale populației aflate în continuă creștere.

În țările dezvoltate, cum sunt cele din Europa de Vest, națiunile se vor confrunta cu alte provocări: greutăți în menținerea productivității economice, asigurarea nivelului social promis unei populații care este în proces de îmbătrânire precum și asigurarea de suficientă forță umană care să încadreze locurile de muncă productivă dar și nevoile structurilor de securitate. Proiecțiile actuale ne indică faptul că în anul 2030 populația Europei va scădea cu 4,7 milioane de locuitori. Singura posibilitatea de anulare a efectelor acestei reduceri ar consta în acceptarea imigrării, acest fapt poate avea consecințe enorme asupra ansamblului politic, social și cultural al Europei. Principala sursă de imigranți o reprezintă Africa de Nord, Orientul Mijlociu dar și zona de dincolo de Urali a federației Ruse. Dar deja în prezent există o puternică sursă de tensiune între nativii europeni și imigranții existenți pe bătrânul continent. La toate acestea trebuie să adăugăm efectele actualei crize economico-financiare, care nu au putut fi prognozate de către instituțiile abilitate.

Japonia se confruntă cu aceleași provocări dar contractele sociale existente în prezent în această țară previn creșterea semnificativă a numărului de imigranți. Japonia ar putea fi prima țară care a investit puternic în industria robotică în încercarea de a oferi o alternativă la munca fizică brută cerută de necesitățile societății.

Rusia a observat o mișcare semnificativă a populației situate în Extremul Orient și în Siberia, fapt care a condus la o migrare a populației chineze înspre aceste zone. Din această cauză, naționaliștii ruși au inițiat acțiuni politice care să prevină preluarea de către China a Extremului Orient (Rusia). China însăși se va confrunta cu presiunea demografică pe măsură ce populația sa va îmbătrâni. Datorită politicii promovate de către statul chinez care nu permite mai mult de un copil per familie, China va fi prima țară care va îmbătrâni înainte de a se îmbogăți, deoarece rata nașterilor rămâne deocamdată sub rata pensionărilor (2,1 copii/persoană de sex feminin). China se confruntă cu problema 1-2-4 adică: patru bunici, au doi copii și un nepot, ceea ce reprezintă un profil demografic care, în perspectivă, face programul de pensionare inter-generații extrem de greu de susținut.

Este acceptat faptul că proporția populației cu vârstă de lucru (între 15 și 59) va scădea între 2005 și 2050 în aproape toate zonele globului, cu excepția Africii. Această scădere este parte integrată a procesului de scădere a raportului între numărul populației active (cu vârstă de lucru) și cel al pensionarilor; această scădere este valabilă în aproape toate zonele globului cu excepția Africii. De fapt, raportul de sprijin calculat drept raportul dintre numărul persoanelor active (cu vârstă între 15 și 64) și suma dintre numărul copiilor și numărul persoanelor cu vârstă peste 65 ani, se așteaptă să scadă după 2010 în Europa, America de Nord și Oceania, după 2015 în Asia și după 2025 în America Latină și în zona Caraibelor. În anul 2050 se preconizează că în Europa va exista cel mai scăzut raport de sprijin de 14 persoane active pentru 10 pensionari.

Fenomenul de migrare a populației din țările sau regiunile sărace ale globului spre cele bogate va crea mari probleme din punct de vedere legal pentru țările dezvoltate care au deja instituite legi care se referă la problema imigrației. SUA, Europa și zona rusească din Orientul Îndepărtat se confruntă și vor continua să se confrunte cu probleme legate de imigrarea ilegală masivă. Fiecare dintre acestea vor trebui să-și perfecționeze strategii politice, economic și de securitate care să le permită gestionarea acestui flux masiv de persoane.

În general populația migrează spre regiunile sau țările care pot asigura o mai bună calitate a vieții. Fenomenul de migrație poate avea efecte pozitive deoarece națiunile dezvoltate primesc forța de muncă necesară iar națiunile slab dezvoltate „scapă” de populația în exces. Totuși, incapacitatea țărilor dezvoltate de a integra în economie acești imigranți poate conduce la forme extrem de grave de izolare și alienare economică a acestora, fapt care poate conduce la apariția unor revolte civile. În plus, statele dezvoltate vor prelua din cadrul țărilor slab dezvoltate numai persoanele cele mai bine pregătite, în domeniul lor de interes, ceea ce se întâmplă și în prezent (fenomen de „acaparare a inteligenței”) și astfel țările slab dezvoltate vor rămâne fără peroanele competente necesare pentru refacerea sau dezvoltarea economică.

Piața mâinii de lucru va fi în tranziție iar transferul de tehnologie către țările în curs de dezvoltare poate aduce prosperitatea sau promisiunea acesteia. O masă mare de persoane calificate sau necalificate vor concura pentru obținerea unei slujbe și muncitorii vor migra spre țările bogate, în timp ce slujbele vor migra spre țările sărace. Corporațiile care oferă beneficii și siguranța unei slujbe pot solicita din partea lucrătorilor mai multă loialitate decât guvernele. Industria va continua să-și deplaseze fabricile, în funcție de mâna de lucru, eficiența costurilor de producție și ușurința cu care se realizează redislocarea. Tehnologiile vor facilita această deplasare, permițând lucrătorilor mai puțin educați sau mai puțin calificați din regiunile subdezvoltate să îndeplinească aceleași activități ca și muncitorii calificați din zonele dezvoltate.

În anumite regiuni, cum ar fi Europa de Vest, există o abundență de forță de muncă calificată și îmbătrânită în timp ce în alte regiuni, cum ar fi Asia de Sud sau chiar Europa de Est, există foarte multă mână de lucru necalificată, tânără și cu puține oportunități de angajare. Migrarea constantă a forței de muncă între diferitele țări și corporații va permite adversarilor să implanteze și să utilizeze, atunci când este cazul, persoane care să acționeze în mod direct, care să desfășoare activități cum ar fi cele de spionaj economic iar în situație de criză pot deveni instrumente ale insurgenței din zona respectivă.

O problemă care trebuie rezolvată de piețele regionale ale forței de muncă și economiile acelor regiuni este aceea de a absorbi un număr crescut de tineri , cu vârste între 15 și 29 ani care provin din regiunile sub-sahariene ale Africii, din America Latină și din Orientul Mijlociu. Aceste persoane formează un grup care creează probleme importante societății dar și guvernelor. Fără o educație corespunzătoare și fără oportunități de angajare, acești tineri devin, prin postura de șomeri și prin frustrările dobândite, o excelentă masă de manevră și de instabilitate al acelui stat. Pe durata ultimelor două decade 80% din numărul total al conflictelor civile au apărut în țările în care peste 60% din populație avea vârsta sub 30 de ani.

Acest număr crescut de tineri oferă teren fertil care permite obținerea de recruți pentru grupările teroriste, elementele criminale și cartelurile de droguri. Din punct de vedere istoric, dacă acest segment al populației nu primește o educație adecvată sau dacă nu dispune de oportunități de angajare adecvate iar așteptările nu îi sunt împlinite, atunci este inevitabilă apariția haosului social care dispune de potențial pentru a se transforma în situații de criză sau conflict. Acest lucru este perfect valabil și în viitor, discrepanța dintre țările dezvoltate care dispun de o populație îmbătrânită și țările cu populație tânără, slab educată și cu o rată crescută a șomajului va exacerba frustrările celor mai puțin norocoși, care nu vor înțelege beneficiile asociate globalizării deoarece nu se bucură de acestea.

Proiecțiile referitoare la modificările climaterice vor exacerba masiv standardele de trai ale populației periferice sărace din multe țări din Asia, Africa și Orientul Mijlociu, producând pe scară largă instabilitate politică și economică și, implicit, un proces de migrare masivă. Spre deosebire de amenințările convenționale la adresa securității, care sunt caracterizate de activitățile specifice desfășurate de o singură entitate, modificările climaterice pot crea multiple condiții cronice, care pot apărea simultan pe tot globul. Condițiile de mediu și cele economice din zonele deja fragile se vor eroda și pe viitor deoarece va scădea producția de hrană, va crește numărul bolilor, apa potabilă va deveni din ce în ce mai greu de găsit și o mare parte din populația locală se va deplasa spre alte regiuni în căutare de resurse. Existența guvernelor slăbite sau în pericol de schimbare va accentua condițiile necesare apariției unor conflicte interne, extremism și deplasare a populației civile spre ideologii autoritare și radicale.

Este foarte posibil ca statele democratice să fie antrenate frecvent în rezolvarea acestor situații, fie singure, fie în cadrul coalițiilor, în încercarea de a oferi stabilitate înainte de înrăutățirea condițiilor și de exploatare a situației de către grupările extremiste. Este posibil ca statele democratice să primească solicitarea de sprijinire a efortului de asigurare a stabilității și de reconstrucție înainte sau imediat după începerea unui conflict, în scopul evitării producerii de dezastre viitoare și pentru reconstituirea unui mediu stabil. Efectele lipsei de reacție și managementul întârziat a unor astfel de situații se pot repercuta asupra teritoriului statelor democratice sub forma fluxului de refugiați, a dezechilibrelor în asigurarea unor resurse primare, precum și în prezența unor activități teroriste asociate situației.

Radicalismul și fundamentalismul religios vor deveni atractive pentru persoanele care sunt fie victime, fie amenințate de impactul negativ economic și cultural al globalizării și de creșterea interconexiunii sociale. Apariția radicalismului, în special a radicalismului religios va complica orice acțiune strategică, indiferent de elementul de putere care o realizează, modificând natura luptei. Această noțiune va modifica modul de calcul al conflictului, jaloanele vor deveni mult mai înalte, sacrificiul suprem va fi mult mai pregnant iar perspectivele asupra elementelor care constituie motivația vor fi diferite. Mai mult decât atât, radicalismul religios poate fi trans-național și extrem de puternic datorită sistemului global de informații, care permite participarea, recrutarea, colaborarea, utilizarea de resurse indiferent de granițe sau de națiuni.

Atât accesul la, cât și deschiderea spre o altă cultură, realizat fie prin contactul direct cu persoane fie prin intermediul tehnologiilor care diseminează cultura populară a altui grup, se apreciază că va crește dramatic în perioada anilor 2020-2030. Influențele culturii vestice, sporite de tehnologiile informaționale vor avea și vor continua să aibă un impact global. Modul în care o anumită țară sau un anumit popor răspunde la influențele altei culturi și modul în care realizează această ciocnire a culturilor, poate reprezenta un element important al viitoarelor conflicte și poate înlocui alți stimuli interni tradiționali, care reprezentau o sursă cheie de producere a unor tensiuni. În general, globalizarea este privită drept un lucru pozitiv, în special în țările sărace care se opun țărilor dezvoltate, mult mai bogate. Globalizarea va continua să sporească intensitatea și extinderea influenței exterioare asupra tuturor culturilor.

Crearea coeziunii etnice sau a tensiunilor etnice reprezintă un aspect important, de care trebuie să țină cont forțele militare sau diversele agenții, care vor desfășura operații, în viitor, într-un mediu operațional, oricare ar fi acela. Similar conflictelor culturale și a celor etnice, acestea tind să se amplifice atunci când identitățile sunt puse la încercare de anumite schimbări sociale majore care însoțesc modernizarea, globalizarea, migrarea.

În timp ce în prezent există tendința de aranjare a liniilor etnice de demarcație în funcție de zonele geografice, în următorii ani este foarte probabil ca efectul globalizării să fie cel de unire a diasporelor etnice situate în diferite puncte de pe glob. Din această cauză, în viitor, înțelegerea și recunoașterea problemelor etnice ale unui anumit mediu dar și a legăturilor dintre acesta și comunitatea globală vor reprezenta o problemă crucială pentru planificarea acțiunilor militare.

Ciocnirile culturale, pe lângă unele efecte pozitive, declanșează și resentimente și nemulțumiri. În țările foarte sărace/nedezvoltate în care există un număr mare de persoane tinere șomere, influențele culturii vestice conduc la apariția resentimentelor și a nemulțumirilor, ambele reprezentând un izvor pentru apariția crimelor, a actelor teroriste și a utilizării de droguri. Infuzia de cultură externă conduce la slăbirea coeziunii culturale, producând o multitudine de atitudini și acțiuni negative. Aceste atitudini conduc la apariția, perfecționarea și împrăștierea unui puternic sentiment anti-occident, sentiment care creează presiuni politice majore sau care conduce la intensificarea actelor teroriste realizate împotriva intereselor democrației.

Tendințele referitoare la procesul de educație și instruire reprezintă indicatori importanți ai stabilității, productivității și ai rezistenței unei societăți. Educația contribuie la prosperitatea economică și susține desfășurarea de activități politice. Educația reprezintă „baza dezvoltării și perfecționării statusului social iar pe viitor garantează succesul economic pentru un loc în cadrul economiei globale”. Educația va deveni din ce în ce mai accesibilă, respectând tendințele online și permițând accesul tuturor persoanelor la cunoștințe și noi descoperiri științifice.

Pe viitor, în țările slab dezvoltate sau în cele în curs de dezvoltare, educația va ajuta la recunoașterea faptului că standardele de viață din aceste societăți sunt mult inferioare celor din țările dezvoltate. Breșele existente între bogați și săraci va crea tensiuni, în special dacă persoanele vor beneficia de educație dar nu își vor găsi slujbe. Un efect corolar îl va reprezenta și pierderea unui mare număr de profesioniști, bine instruiți, care vor pleca în țările dezvoltate – impactul se resimte deja în multe domenii, în special în cel al sănătății.

În ciuda dezvoltării generale a infrastructurii educaționale globale în multe țări accesul la educația de bază continuă să fie interzis unor anumite segmente ale societății. Problemele referitoare la educația fundamentală rămân un subiect de îngrijorare în multe părți ale globului, iar breșele educaționale continuă să se lărgească. În anul 2000 pe glob existau cel puțin 880 milioane de adulți analfabeți, 250 milioane de copii lucrau deja și peste 110 milioane de copii de vârstă școlară încă nu erau înscriși la școală și nu urmau cursurile școlare.

Aceste date reprezintă peste un miliard de persoane care sunt instruite inadecvat și care nu pot participa la sau în beneficiul dezvoltării economiei globale. Societatea este obligată să ofere instruire și educație corespunzătoare pentru ca membrii săi să poată concura cu succes într-un mediu global puternic tehnologizat. Dacă un segment al populației se simte marginalizat, incapabil să concureze pentru obținerea unei slujbe, instruit dar fără să fie racordat la procesul educațional, sau dacă i se interzice accesul la educația de bază, atunci este foarte probabil că vor apărea violențe și conflicte civile sau chiar revoluții.

Sursele de instabilitate nu sunt numai de natură economică și că ele vin din mișcarea grupurilor și indivizilor în plan geografic și din manifestările intra și inter etnice, culturale și religioase.

Analiștii politici, economici și militari au concluzinat: „Criza financiară care s-a declanșat în 2008 este de o amploare și de o complexitate fără precedent. Recesiunea care se anunță promite să fie lungă, dura, cea mai dificilă din anii 1930 încoace. În acea epocă, am gestionat ineficient situația economică și degradările socio-politice. Aceasta a antrenat un val de fascism, care a culminat cu Cel de Al Doilea Război Mondial.”

Actuala criza reliefează o dimensiune regională și un fel de final al suveranității absolute a statelor naționale. Există un fel de consens european în ceea ce privește importanța regiunilor în politicile de dezvoltare. Acest lucru este subliniat de către analiștii francezi, în cadrul Comitetului pentru reforma colectivităților locale din Franța, prin care sunt făcute 20 de propuneri, majoritatea dintre ele fiind adoptate în unanimitate. Este cam același lucru cu constituirea și funcționarea celor opt regiuni din România. Rapoartele arată că: „Eșalonul regional este considerat de către Comitet cel mai bine adaptat condițiilor noi ale competitivității, constatându-se că există un consens european în ceea ce privește importanța nivelului regional în politicile de dezvoltare." Articolele 2 și 3 din Carta Europeană a autonomiei locale subliniază că „autonomia locală trebuie să fie recunoscută în legislația internă", această autonomie fiind definită ca „dreptul și capacitatea efectivă a colectivităților locale de a regla și gira, în cadrul legii, sub propria responsabilitate și în profitul populațiilor lor, o parte efectivă a problemelor publice". Din păcate, unele comunități locale înțeleg prin această politică regională un suport pentru separatism etnic, când, de fapt, Carta Europeană a autonomiei locale vizează cu totul alte obiective. Este vorba de o nouă arhitectură prin care să se asigure, deopotrivă, aducerea regiunilor rămase în urmă la nivel european și crearea unei mai mari flexibilități care ar permite o mai bună rezistență la crize și conflicte. Adică exact invers de ceea ce promovează separatiștii etnici.

Concluzionând, putem afirma că efectul de criză nu este numai ceea ce rezultă imediat în urma unei crize, nu este doar „finalitatea " ei. Efectul de criză constă într-o înlănțuire dinamică și, de cele mai multe ori, greu previzibilă și uneori imprevizibilă de desfășurări, de distrugeri și reconstrucții, de dispariții, reconfigurări, apariții, reapariții sau simple reînnoiri în plan economic, politic, social, informațional și militar.

La rândul lor, cauzele și efectele aflate în raporturi de generare, de la cauză la efect, se pot lega și constitui în ceea ce îndeobște numim lanțuri cauzale complexe, în care succesiv cauza și efectul își pot schimba rolul, efectul devenind cauză în raport cu un efect ulterior, cauza fiind de fapt efect, în raport cu o cauză anterioară.Funcție de natura și modul de manifestare a cauzelor, efectele pot fi de o largă diversitate (directe sau indirecte, fizice sau virtuale, simple, complexe sau în cascadă etc.). Un al treilea element este reprezentat de legătura dintre cauză și efect, denumită în literatura de specialitate mecanism (Figura 6.).

Figura 6 : Intercondiționarea cauză- efect

Criza poate fi privită ca un summum al conflictualității unor sisteme și procese, ca un prag critic al disfuncțiilor acumulate în timp, care au nevoie de o soluție. Cum, din punct de vedere matematic, dezvoltarea unei societăți este modelată de ecuații nelineare, în care predomină imprevizibilul sau imposibilitatea previziunilor absolute, a certitudinilor absolute, rezultă că efectul de criză este tot atât de complex și de complicat ca al oricărei alte situații-limită, ca al oricărui prag care determină mutații radicale în sistem. Cu toții ne temem de crize, dar cu toții dorim ca lumea să se schimbe, să se transforme, să treacă spre evoluții și etape mai bune, mai sigure, mai prospere.

Tot ce ține de societate – de la micile comunități familiale la organizațiile profesionale, de la structurile informale la stat, de la stat la alianțe și coaliții — proiectează politici și strategii de ieșire din conflictualitate, de evoluții spre normalitate, în pace și prosperitate. Alăturarea celor două fenomene nu este însă întâmplătoare. În fond, terorismul se constituie într-o expresie a crizei societale, așa cum și criza este, în cele din urmă, într-o mare măsură, o expresie a unui „terorism" politic, economic și financiar.

Acesta reflectă trecutul istoric, cultura specifică și tradițiile țării și asigură legitimitate statului națiune, jucând un rol important în aceasta. Implică de asemenea convingerea de bază că o politică socială fundamentală pe drepturi reprezintă o premisă majoră pentru o democrație participatorie funcțională, în același timp, este indispensabilă pentru un sistem social de protecție modern și eficace. Nivelul scăzut de încredere în instituțiile statului, recentele convulsii economice cauzate de criză existentă la nivel global, ineficiența administrațiilor centrală și locală, starea precară a sistemelor de educație, de sănătate, de asigurări sociale impun luarea de măsuri radicale pentru asigurarea securității economice și scot în evidență nevoia unui model social pentru Romînia, care să pornească de la relitățile socio-economice ale statului.

Analiza sistemelor sociale actuale, pornind de la exigențele viitoare în plan european, național, regional și local pentru fiecare domeniu, actorii statali cât și cei nonstatali joacă un rol deosebit în realizarea securității la fiecare nivel menționat. Este mai mult decât evident că teoria complexității este convingătoare în sensul în care se bazează pe studiul fenomenelor complexe și pleacă de ipoteza că acestea sunt până la un punct derivate din modele, deci posibil de înțeles. Pe termen lung, teoria sistemelor complexe adaptative poate fi văzută ca baza propice pentru soluționarea celor mai dificile dileme ale factorilor decidenți.

Cunoașterea lumii se prezintă însă ca un proces complex de probabilități condiționate, în care părțile interacționează. Cu alte cuvinte, cunoașterea fenomenelor care se petrec în lume, inclusiv a stărilor prin care trec societățile omenești, este, deopotrivă un proces determinist și unul stocastic. În aceste condiții, sunt foarte greu de definit starea de normalitate și cea de anormalitate, starea conflictuală și cea de criză. Lumea este contradictorie prin definiție, contradicția reprezentând izvorul mișcării, al dezvoltării.

CAPITOLUL 4:

NECESITATEA RECONFIGURĂRII PERMANENTE A SISTEMULUI DE MANAGEMENT AL CRIZELOR

În teoria clasică de securitate lucrurile erau mult mai simple, statul era principalul actor de securitate, iar sistemul era reprezentat de o sumă de state. În teoria modernă granițele au devenit mult mai poroase, sectoarele de securitate s-au diversificat, cu greu mai poate fi realizată diferența între actori și obiecte de referință ale securității în condițiile în care „actorii vor căuta să transforme orice într- un obiect de referință”.

După cum am văzut în capitolele anterioare, crizele sunt numeroase, extrem de diversificate și, în consecință, la fel de numeroase, de diversificate și de particularizate trebuie să fie și formele și procedeele de acțiune pentru contracararea lor. S-a dovedit că încadrarea acestora în tipicuri sau în tipare nu este, de cele mai multe ori, binevenită. De aici nu rezultă că astfel de forme, proceduri și procedee trebuie să fie haotice (starea de haos fiind paradisul crizelor, conflictelor și actelor de terorism), ci doar cerința ca ele să fie inteligente, ingenioase și, mai presus de orice, eficiente.

Sistemul de management al crizelor, indifferent de nivelul de constituire, trebuie să răspundă amenințărilor și provocărilor societății cunoașterii, are caracteriticile unui sistem deschis și o deosebită capacitate de adaptabilitate la schimbările de mediu, o organizație robustă, puternică, cu niveluri ridicate de monitorizare și control, cu activități direcționate în acord cu următoarele principii de bază ale funcționării sistemului:

– sinergie – prin integrarea elementelor separate ale sistemului și asigurarea obținerii de rezultate imposibil de atins dacă unitățile sunt autonome și independente;

– flexibilitate – capacitățile organizaționale sunt în limitele cadrului legal și aplicarea de metode diferite care asigură îndeplinirea obiectivului principal: securitatea ;

– eficacitate – obținerea maximului de rezultate posibile cu resursele disponibile;

– lucru integrat, ca o echipă, într-un mediu operațional care favorizează încrederea reciprocă, unitatea de efort și acțiune, integrarea și transparența, adaptabilitatea și agilitatea mentală;

– concentrarea capabilităților pe misiuni pentru a atinge eficiența la fiecare nivel (strategic, tactic, operațional) incluzând centralizarea planificării cu descentralizarea implementării, restructurări adaptabile și redirecționarea resurselor pe priorități;

– furnizare de expertiză, capabilități, precum și prin consolidarea de parteneriate puternice cu mediul academic, sectorul privat și partenerii internaționali;

– aplicarea managementului performanței pentru a maximiza lucrul individual, în echipă

sau performanța organizațională în scopul responsabilizării personalului pentru acțiunile și performanța lor bazate pe rezultate măsurabile.(Anexa nr.5)

Identificarea cauzelor este extrem de importantă pentru dezvoltarea unei strategii potrivite de management al crizei/conflictului, în special în construirea de măsuri preventive care trebuie construite pe baza identificării faptelor. Identificarea surselor potențiale de destabilizare care ar putea cauza conflicte/războaie este una dintre cele mai importante sarcini ale organizațiilor internaționale contemporane, care încearcă să dezvolte capabilități puternice de avertizare și alertă timpurie. Cele trei nivele de cauzalitate din analiza pe care o face Kenneth Waltz conflictului internațional, analiză devenită clasică pentru cei interesați de teoria conflictului, constituie un bun punct de plecare, cu toate că reprezintă, inevitabil, o simplificare deliberată a realității:

4.1. Negocierea – soluție non-militară de rezolvare a interacțiunilor conflictuale dintre actorii de pe scena internațională

Soluționarea conflictului necesită cunoașterea aprofundată a contextului în care a luat naștere și a cauzelor care l-au declanșat. Fiecare conflict este unic și fiecare proces de pace și reconciliere ridică numeroase probleme. Rolul de mediator trebuie prin urmare este adaptat la situația în cauză și trebuie să se bazeze pe un dialog strâns cu părțile implicate în conflict.

Interesele divergente și conflictele de interese pot fi identificate în materie de intervenție și non-intervenție, separatism și anti-separatism, teritoriale și de suveranitate, probleme etnice, dispute comerciale, etc., care pot duce, direct sau indirect, la declanșarea unei crize militare. În condiții normale, orice țară sau grupare politică încearcă prin mijloace politice, diplomatice și economice să soluționeze conflictele de interese dintre ele.

Gestionarea crizelor, prevenirea conflictelor și menținerea păcii au dus conștientizarea de către societatea unană a necesității creării unor instituții de securitate internaționale. Acesta fiind motivul pentru care a fost înființată după cel de-al doilea Război Mondial, Organizația Națiunilor Unite (ONU), cu rol în Managementul crizelor și Prevenirea conflictelor, cu principii clar stipulate în Carta ONU. Carta este documentul care prevede modalitățile de soluționare în mod pașnic a disputelor și diferendelor apărute între actori ,,părțile la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale trebuie să-l rezolve, prin tratative, anchetă, mediație, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la organizații sau acorduri regionale sau prin alte mijloace pașnice, alese de ele”.

Căile de souționare pașnică pot fi clasificate în căi informale, norme de drept internațional nescrise, recunoscute și respectate de actorii aflați pe scena internațională și acestea sunt, ancheta, medierea, concilierea și bunele oficii – au în centru negocierea și căile formale reprezentate de arbitraj, calea judiciară și recurgerea la organizații și acorduri regionale – care analizează și decid indiferent dacă părțile se află în proces de negociere sau nu.

Negocierea reprezintă una dintre cele eficiente și reprezentative căi de soluționare a conflictelor dintre actori, ,,procesul de abordare a unei dispute sau situații internaționale prin mijloace pașnice, altele decât cele juridice sau arbitrale, cu scopul de a promova o anumită înțelegere, aplanare sau reglementare a situației dintre părțile interesate”.

Procesul de negociere are drept rațiune identificarea unei soluții pentru o problem concret, definită și anume rezolvarea conflictului, de preferat înainte de a intra într-o fază violentă. Acesta are la bază rațiunea, inteligența și imaginația celor aflați la masa negocierilor care utilizează modele logice și matematice în spijinul analizelor sociologice, politice, economice.

Negociere are la bază discuții în care: este prezentată oferta părților; sunt prezentate acele elemente de nenegociat, asupra cărora părțile nu admit poziții divergente; părțile vin cu anumite recompense sau sancțiuni, pentru a determina obținerea de concesii din cealaltă parte; se fac concesii pentru apropierea punctelor de vedere; concesiile sunt acceptate total sau parțial atunci când există pericolul blocării negocierilor; în final, în mod normal, părțile ar trebui să ajungă la puncte de vedere convergente ale ideilor deja prezentate.

Rezolvarea unui diferend prin negociere, poate avea ca rezultat semnarea unui acord.

Acordul apare în momentul în care fiecare parte implicată obține condiții mai avantajoase decât cele avute în lipsa sau înaintea acordului. Există și situații în care acesta apare pentru obținerea unor efecte secundare, cum ar fi satisfacerea opiniei publice.

Rezultatul negocierilor poate fi evaluat în funcție de:

1. Eficiență – apare în funcție de complexitatea și dinamica situației și face referire la utilitatea avută de procesul de negociere și la flexibilitatea parților în neregulile semnalate;

2. Echitate – este un concept subiectiv, având în vedere că reprezintă viziunea proprie a părților aflate în conflict; se referă la caracterul nediscriminatoriu acordat părților care ar trebui să beneficieze de anumite standarde ale dreptului internațional;

3. Stabilitate – se referă la durabilitatea acordurilor încheiate în timp, care poate exista atată timp cât niciuna dintre părți nu precede la nerespectarea acestora; acesta este un criteriu care derivă din cele deja menționate, și apare în cazul în care părțile implicate îl consideră echitabil si benefic și că aplicarea lui integrală este în interesul acestora.

4.2. Gestionarea crizelor și prevenirea conflictelor în viziunea NATO

Începând cu anul 1991, NATO a căutat să se autodefinească și să găsească răspuns la principalele probleme cu care se confrunta, într-o încercare de adaptare la mediul de securitate al acelei perioade și din dorința de a răspunde cât mai eficient situațiilor/elementelor care au ridicat probleme securității și stabilității regionale și internaționale.

În acest sens, începând cu Summit-ul de la Roma și adoptarea Conceptului Strategic din 1991, document care specifică în mod clar interesul statelor membre în ceea ce privește acțiunile de gestionare a crizelor internaționale, preocupările Alianței privitor la acest domeniu sensibil au cunoscut o pantă ascendentă. Documentul vorbește despre faptul că „succesul politicii Alianței va necesita o concepție coerentă a autorităților politice pentru coordonarea măsurilor potrivite de mangement al crizelor, bazată pe o gamă largă de instrumente politice sau de altă natură, inclusiv militară”. Alte documente importante adoptate în cadrul unor summit-uri la nivel înalt, precum Conceptul Strategic al NATO parafat la Washington în anul 1999, sau Declarația Summitului de la Praga din 2002, vorbesc despre importanța implicării Alianței în misiuni de gestionare a crizelor, ca o etapă importantă în prevenirea conflictelor.

La Washington, în anul 1999, documentul semnat de șefii de stat și de govern prezenți la summit definește, în capitole distincte, obiectivele și misiunile Alianței nord-atlantice, bazate pe securitate, consultare, descurajare și apărare, gestionarea crizelor și formule de parteneriat. Acțiunile de gestionare a crizelor sunt delimitate de capitolul intitulat Misiuni Fundamentale de Securitate, care prevede măsuri noi cu scopul „îmbunătățirii securității și stabilității în zona euro-atlantică”, explicând managementul crizelor ca fiind capacitatea de „a fi gata, de la caz la caz, prin consens, în conformitate cu Articolul 7 al Tratatului de la Washington, pentru a contribui efectiv la prevenirea conflictelor și angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv în operații de răspuns la crize”. Cu experiența misiunilor deja desfășurate și previzionarea modului în care mediul internațional de securitate va evolua, documentul recunoaște importanța dimensiunii militare prin reafirmarea necesității „capacităților militare complexe, ca mijloace de bază pentru abilitatea Alianței de a contribui la prevenirea conflictelor și managementul crizelor prin operații de tip non- Articol 5 de răspuns la crize”.

Ultimul Concept Strategic al Alianței, adoptat în cadrul Summit-ului de la Lisabona (19 – 20 noiembrie 2010), aduce completări în ceea ce privește misiunile de gestionare a crizelor de către NATO. Secțiunea Securitate prin managementul crizelor scoate în evidență faptul că focarele de tensiune din afara granițelor Alianței sunt la fel de dăunătoare pentru pacea și securitatea regional /internațională, transformându-le într-o „amenințare directă la securitatea teritoriului Alianței și populației acesteia‖, astfel că „NATO se va angaja, prin urmare, acolo unde este posibil și atunci când este necesar, pentru a preveni crizele, gestiona crizele, stabiliza post-conflict și sprijini reconstrucția”.

Provocările majore cu care se confruntă actorii internaționali (statali și nestatali) în domeniul securității au dus la conștientizarea faptului că o colaborare între organizațiile internaționale de profil în gestionarea situațiilor problematice este binevenită. Astfel, cooperare dintre NATO și ONU a început firesc în 1949, anul în care a luat naștere NATO și a continuat ca urmare a evenimentelor care au antrenat Alianța și Națiunile Unite în soluționarea crizelor și conflictelor cu care securitatea internațională s-a confruntat în anii ce au urmat. Un exemplu în aceste sens este cazul Bosniei, războiul de aici luând sfârșit numai după implicarea celor doi actori internaționali – ONU și NATO.Primul dintre acestea s-a ocupat de partea diplomatică, Statele Unite ale Americii având un rol important, în timp ce Alianța a preluat operația de menținere a păcii. A fost prima operație majoră de răspuns la o criză pentru organizația de securitate regională, care a desfășurat Forța de Implementare – IFOR începând cu decembrie 1995, în baza Rezoluției 1031 a ONU, menită să pună în aplicare partea militară a Acordului de Pace de la Dayton, aceasta fiind înlocuită un an mai târziu de Forța de Stabilizare – SFOR condusă de NATO.

Spre deosebire de relațiile dintre NATO și ONU, legăturile cu Uniunea Europeană pot fi considerate mult mai profunde dacă e să luăm în considerare identitatea europenă a celor două organizații. Nivelul interoperabilității pe care se întemeiează relațiile dintre cei doi actori internaționali dau conținut capacitățiieuropene colective de gestionare a crizelor. Astfel, realizarea Identității Europene de Securitate și Apărare – IESA, este considerată a fi un process ireversibil, prin al său cadru instituțional format prin dezvoltarea relației existente NATO – UE, pe măsură ce procesul de constituire a unei politici comune de securitate și apărare se va dezvolta și mai mult.

Un alt actor internațional cu care NATO cooperează în domeniul securității, mai exact al gestionării crizelor și prevenirii conflictelor este OSCE. La nivel politic, NATO și OSCE se consultă reciproc cu privire la problemele cu care securitatea regională se confruntă, ceea ce nu a împiedicat însă ca cele două organizații să își dezvolte în mod separat inițiative cu statele din regiunea Mediteraneeană. În ceea ce privește nivelul operațional, capacitatea OSCE de a se implica în acțiuni ce țin de prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și reabilitarea post-conflict a fost probată în misiunile desfășurate de acesta, împreună cu NATO, în Balcanii de Vest (Bosnia – Herțegovina, 1996; Kosovo – între ‘98 și ‘99; Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei).

Numeroasele organisme și mecanisme create de NATO în domeniul gestionării crizelor și prevenirii conflictelor asigură organizației pârghiile necesare implicării sale în situațiile care ridică probleme pentru securitatea regională și nu numai, făcând din acesta un actor internațional de încredere atât pentru partenerii săi cât și pentru statele pe teritoriul cărora desfășoară misiuni.

4.3. Sistemul european al prevenirii și gestionării crizelor. Inițiativa de apărare si securitate europeană între deziderate și posibilități.

La începutul anilor 2000, în Europa și America de Nord se considera că a sosit timpul reechilibrării relațiilor dintre cele două coaste ale Atlanticului și a asumării, de către țările europene membre, a unor responsabilități mai mari în privința propriilor probleme de securitate și apărare.

Țările europene s-au angajat într-un proces menit să asigure o veritabilă capacitate militară europeană, fără suprapunerea inutilă a structurilor de comandă, a personalului de planificare și a capacităților militare deja disponibile în cadrul NATO, în paralel cu întărirea contribuției lor la misiunile și activitățile Alianței. Această abordare răspundea atât dorinței Europei de a dezvolta o politică externă și de securitate comună, cât și necesității unui parteneriat echilibrat, între țările nord – americane și europene, membre ale Alianței, conform Tratatului de la Lisabona.

Dezvoltarea Politicii de Securitate și Apărare Comună (PSAC) și Politicii Externe de Securitate Comună (PESC), în cadrul NATO, este parte integrată a adaptării structurilor politice și militare ale NATO. În același timp, acesta reprezintă un element important al dezvoltării Uniunii Europene (EU). Ambele procese au fost continuate pe baza Tratatelor Uniunii Europene de la Maastricht, din 1991, și Amsterdam, 1997, și Lisabona 2010 a declarațiilor corespunzătoare făcute de către Uniunea Europeană și a deciziilor adoptate de către Alianță la întâlnirile succesive la nivel înalt de la Bruxelles în 1994, Madrid în 1997, Washington în 1999, București 2008, Budapesta și Haga, precum și la întrunirile ministeriale ale NATO.

În cadrul Tratatului de la Lisabona asupra Uniunii Europene, liderii Comunității Europene au convenit asupra dezvoltării unei Politici Externe și de Securitate Comune (PESC) „incluzând cadrul eventual al unei politici de apărare comune care, în timp, ar putea determina constituirea unei apărări comune".

Întâlnirea de la Bruxelles a Consiliului Europei, a stabilit un „obiectiv global” statelor membre UE, referitor la capacitățile lor militare destinate operațiunilor de rezolvare a crizelor.

Scopul a fost acela de a permite UE să desfășoare, începând cu anul 2009, și să susțină, minim un an, forte militare de până la 60 000 de soldați, care să efectueze întreaga gamă de așa-numite „activități Petersberg", stabilite prin Tratatul de la Amsterdam, din 1997. Acestea constau în sarcini umanitare și de salvare; sarcini de menținere a păcii; sarcini ale forțelor combatante în rezolvarea crizelor. Rolul acestora ar fi acela de a efectua operațiunile militare sub conducerea UE, ca răspuns la crizele internaționale, în circumstanțe în care NATO, în întregul său, nu este angajată din punct de vedere militar. Procesul face parte din hotărârea UE de a desfășura o politică europeană comună de securitate și apărare care să consolideze, din punct de vedere militar, politica sa comună externă și de securitate. Procesul va elimina suprapunerea, inutilă, structurilor NATO și nu presupune crearea unei armate europene.

În plus, UE a hotărât să creeze structuri politice și militare permanente, care să includă un Comitet politic și de securitate, un Comitet militar și un Stat Major militar; care să asigure indicațiile politice și directivele strategice necesare în astfel de operațiuni. UE a hotărât să dezvolte și acorduri de cooperare, transparență și consultări complete cu NATO și să asigure dialogul, cooperarea și consultările necesare cu membrii europeni ai NATO, care nu sunt membri ai UE, asupra chestiunilor referitoare la politica europeană de securitate și apărare și la rezolvarea situațiilor de criză.

Dialogul dintre Alianță și Uniunea Europeană se intensifică permanent, în concordanță cu deciziile adoptate la Washington și ulterior în lumina elementelor din cadrul UE. Întâlnirile Consiliului Europei de la Nisa și cea a Consiliului Nord -Atlantic de la Bruxelles, au înregistrat progrese în acest sens.

În interiorul NATO continuă dezbaterile asupra chestiunilor principale care privesc dezvoltarea viitoare a ESDI, în special identificarea unui număr de opțiuni de comandă europeană, prezumția de disponibilitate a activelor și capacităților identificate în prealabil, accesul asigurat la capacitățile NATO de planificare a operațiunilor, și adaptarea planului de apărare al Alianței.

Participarea UE la misiunile militare de menținere și de impunere a păcii se face în baza unei solicitări anterioare formulate de Consiliul de Securitate ONU și/sau de Comitetul Înalților funcționari ai OSCE. În al doilea rând se impune un acord de împărțire a sarcinilor operaționale cu NATO.

În cadrul sesiunilor permanente și ministeriale, CONSILIUL este organul central care decide asupra liniilor directoare ale UE, capabil să rezolve principalele probleme politice, de apărare și securitate. Orice decizie de a acționa în cazul unei crize va fi luată de Consiliu în concordanță cu prevederile Cartei Organizației Națiunilor Unite. Decizia de a participa într-o anumită operație va fi o problemă națională și va fi luată de țările participante în concordanță cu constituțiile acestora. Pe lângă participarea la apărarea comună conform art.5 din Tratatul de la Washington și art. V al Tratatului modificat de la Bruxelles, unitățile militare ale țărilor membre UE, acționând sub autoritatea UE, pot fi angajate pentru:

misiuni umanitare și de salvare;

misiuni de menținere a păcii;

misiuni de luptă în gestionarea crizelor, inclusiv implementarea acordurilor de pace.

Rolul UE în operații, stabilite prin documente, cuprinde următoarele opțiuni:

fie operațiuni UE autonome bazate pe comandamente naționale sau multinaționale asigurate de țările UE, aceasta neexcluzând posibilitatea acestora de a folosi anumite capabilități și mijloace aparținând N.A.T.O., conform unor înțelegeri prealabile;

operațiuni conduse de UE cu folosirea unor capabilități și mijloace N.A.T.O.

Consiliul UE poate decide, de asemenea, sprijinirea unei operații desfășurate de una sau mai multe țări UE, fără a exercita control politico-militar asupra acesteia. Conform documentelor UE, pentru gestionarea crizelor, s-au stabilit 4 faze funcționale:

de creștere a crizei (crisis build-up);

definirea fazei de acțiune;

decizia oficială de luare a măsurilor;

controlul politico-militar asupra operației de intervenție.

Pe timpul acestor patru faze, Consiliul ia deciziile care se impun, după consultarea prealabilă cu:

alte organizații internaționale interesate;

autoritățile țării unde UE a planificat operația, în particular când este cerut consensul părților;

organizații umanitare care acționează sau care doresc să acționeze în același teatru de operații.

Putem formula concluzia ca rolul Uniunii Europene în prevenirea conflictelor este limitat din două rațiuni:

emulația UE-N.A.T.O., care implică o diviziune a muncii cu aceasta organizație experimentată, puternică și care dispune de o dotare superioară;

constrângerile de natură geografică impuse de componența sa care îi legitimează în mai mica măsură deciziile în domeniul menținerii sau impunerii păcii, comparativ cu cele ONU sau OSCE.

În prezent, dar mai ales în perspectivă, lărgirea spectrului amenințărilor, diversificarea tipologiei conflictelor și crizelor generează provocări multiple care necesită reacții multidimensionale bazate pe adaptabilitate, diversitate, complementaritate și coerență atât pe plan intern, cât și internațional. (anexa nr.6)Analiști de securitate au admis confuzia liniilor dintre modele de război. Conflictele de mâine nu vor fi ușor de categorisit în simple clasificări convenționale sau neregulate. Forțe convenționale și neregulate, combatanți și non-combatanți și chiar dimensiunile fizice/chinetice și virtuale ale conflictului sunt confuze. Astfel, trebuie să admitem că viitorul nu prevestește o suită de provocări distincte, cu alternativa metodelor diferite utilizate, ci convergența în războaie multimod sau hibrid.

Cunoașterea ca acțiune umană constă în „capacitatea de a înțelege realitatea prezentă, pe baza unor informații, percepții și a unor evaluări, precum și capacitatea de a sprijini acțiuni pentru a putea modela realități viitoare ”.

Managementul modern, indiferent la ce nivel se exercită, este bazat în primul rând pe cunoaștere, acesta trebuie să schimbe incertitudinea în risc, să gestioneze posibilitățile și să reducă hazardul. Gestionarea noilor tipuri de conflicte presupun pregătire multidimensională. Militarii, așa cum spunea Toffler, „pot primi lecții în toate domeniile, de la mânuirea armelor necunoscute până la sensibilitatea inter-culturală”.

CAPITOLUL 5:

STUDIU DE CAZ: CONSIDERAȚII PRIVIND ASPECTELE HIBRIDE ALE CONFLICTULUI DIN UCRAINA

Războiul, ca realitate obiectivă, care face parte din viața oamenilor, și mai ales a comunităților umane, trebuie cunoscut și înțeles ca realitate a existenței umane. În acest context internațional versatil, incert, complex și ambiguu, definirea fizionomiei viitoarelor războaie a devenit o preocupare aproape febrilă. Așa cum Toffler sublinia, „logica, deducția, epistemologia – pe scurt, activitatea cerebrală, omenească și a mașinilor – reprezintă premisa actuală a puterii militare”. Fizionomia conflictelor relevă așadar, cu pregnanță, necesitatea perfecționării continue a fundamentării teoretice și practicii asociate, a abordărilor metodelor și mijloacelor de ducere a acțiunilor.

Pornind de la aserțiunea lui Clausewitz, care spunea că războiul este “mai mult decât un cameleon”, care se adaptează continuu în caracter, în fiecare moment, ne propunem să aducem în atenție, războiul hibrid, ca formă a războiului viitorului și modalitățile acestuia de manifestare, prin o analiză succintă a conflictului din Ucraina în comparație cu cel din din Georgia din 2008.

O analiză comparativă între conflictul cu Georgia din 2008 și cel în desfășurare în Ucraina scoate în evidență faptul că, în ambele cazuri, obiectivele strategice ale Federației Ruse au fost aceleași, de menține cele două state în zona sa de influență și a contracara influența NATO în regiune. Crimeea prezintă însă și alte avantaje geopolitice pentru Federația Rusă, de control al Mării Negre și prin Marea Neagră accesul strategic la Mediterană, Balcani și Orientul Mijlociu, precum și importante avantaje economice și militare.

Anexarea Crimeii s-a bucurat de un mare sprijin popular în Federația Rusă, în condițiile în care, s-a desfășurat o intensă campanie mediatică. Dacă în Georgia campania mediatică a vizat în principal diabolizarea adversarului, campania din Crimeea a fost prezentată ca un real succes al generalilor ruși, un model de acțiune militară, fără vărsare de sânge, cum de altfel președintele Putin sublinia „nimic nu a fost pregătit,totul s-a întîmplat, ei au văzut, au prins din zbor, bazându-se pe situația curentă, pe cerințele momentului, în cel mai profesionist mod de abordare”

Dacă campania din Georgia a fost un război clasic de tip manevrier, campania din Ucraina este cel mai elocvent exemplu de „război hibrid”, unde operațiile informaționale și utilizarea forțelor speciale au jucat un rol determinant. Federația Rusă a utilizat din nou toate instrumentele puterii naționale pentru realizarea obiectivelor sale strategice obiectivelor, exploatând cu success lecțiile învățate din conflictul cu Georgia din 2008, reușind o creștere semnificativă, a performanțelor militare față de conflictul Georgia, care în opinia noastră constă în principal în:

perfecționarea sistemelor de comandă-control prin descentralizarea acestuia, din perspectivă execuției, spre deosebire de răzoiul cu Georgia, unde acesta a fost utilizat modelul sovietic, centralizat. De asemenea, s-au făcut progrese privind asigurarea sistemelor de comunicații tactice, chiar individuale, spre deosebire de Georgia, unde lipsa acestor echipamente ale forțelor ruse au determinat utilizarea telefoanelor mobile;

valorificarea produselor de inteligence. Rusia a exploatat foarte bine lipsa de mobilitate, de antrenament și moralul scăzut al forțelor ucrainene din Crimeea, realizând că aceste forțe sunt incapabile să se opună confiscării infrastructurii și facilităților cheie;

Acțiunile Rusiei în Crimeea au prins Ucraina, ca de altfel și restul lumii nepregătite, reușind să realizeze surprinderea strategică. Campania din Crimeea a urmărit să demonstreze abilitatea forțelor Federației Ruse de a se implica in războiul hibrid, război din generația a patra, unde liniile de efort sunt confuze sau se estompează reciproc.

Considerații generale privind conflictul hibrid

Sintagma „război hibrid”, deși nu este nouă, teoreticianul militar rus, Georgii Isserson, în 1933 în lucrarea sa „ Fundamentele Operațiilor în Adâncime” nota că „mobilizarea nu trebuie să aibă loc după ce războiul a fost declarat, dar atacurile neobservate trebuie să se întâmple cu mult timp inainte”, nu are încă o o definiție unanim acceptată.

"Războiul hibrid" e un concept care nu are o definiție unanim acceptată, însă subscrie legităților războiului și se explică în mod deosebit prin „legea flexibilității și interdependențelor active”, evidențiind caracterul complex al războiului sub diferitele lui forme de exprimare, de la cel informațional la cel economic, de la amenințările cu folosirea forței la agresiuni mediatice și psihologice, de la insurgențe și gherilă la confruntarea armată propriu zisă.

Dezvoltarea tehnologică îndeamnă domeniile politic, economic, militar, cultural diplomatic și religios să se combine unul cu altul. Punctele de conexiune sunt gata, iar trendul de unificare a diferitelor domenii este foarte clar. Toate aceste lucruri sunt interpretate învechit de ideea limitării războiului la domeniul militar și folosind numărul victimelor războiului ca măsură a intensității războiului.

Războiul hibrid încorporează o plajă de moduri diferite de război incluzând capabilități convenționale, tactici, tehnici și proceduri neregulate, acte teroriste incluzând violența confuză și coercitivă, precum și activități criminale.

După unii autori, „Războiul hibrid”încorporează o plajă de moduri diferite de război incluzând capabilități convenționale, tactici, tehnici și proceduri neregulate, acte teroriste incluzând violența confuză și coercitivă, precum și activități criminale. Aspectul militar în acest tip de război este aparent unul indirect, constând în principal în demonstrații de forță, dar cu folosirea pe scară largă a forțelor speciale.

În opinia altor autori, războiul hibrid reprezintă „o combinație de conflicte armate simetrice și asimetrice, în cadrul cărora forțele de intervenție desfășoară operații militare tradiționale împotriva unor forțe militare și ținte inamice, în timp ce acționează simultan și decisiv pentru a obține controlul populației indigene din zona de operații, prin operații de stabilitate”. Aceași abordare aparține și Șefului Statului Major General al Federației Ruse, generalul Gherasimov, care într-un articol publicat în Rusian Defence Journal VPK, subliniază aspectul folosirii în ascuns a forțelor militare regulate, ca ultimă instanță, iar ca mijloace principale de acțiune apar forțele speciale, disimulatea ca forțe de menținere a păcii și operațiile informaționale.

Confruntarea hibridă depășește elementele fizice ale conflictului, războiul mediatic și imagologic, unde manipularea mass-media și discreditarea adversarului pot constitui priorități, și unde integrarea operațiilor informaționale cu programele strategice de comunicare sunt la fel de importante ca sistemele de armament de pe câmpul de luptă. Granița dintre războiul regulat și „noile războaie” este tot mai difuză, grupurile non-statale au acces la acele arme care erau odată în mod exclusiv apanajul statelor. Amplificarea mijloacelor, tehnicilor, metodelor și strategiilor neconvenționale pot conduce către o adevărată dilemă a securității, în sensul manifestării tendințelor de creștere a puterii, in special militare, a statelor.

Războiul hibrid, în opinia noastră,(Figura.7) presupune o angajare complexă într-o confruntare, nedeclarată de catre state sau alți actori, unde, cel care generează agresiunea urmărește obținerea unor efecte sinergice prin exploatarea combinată a slăbiciunilor societale (tensiuni etnice, instituții slabe și corupte, dependența economică/energetică etc.) cu cele militare, dar acestea din urmă nefiind asumate în mod explicit. Efectele propuse pot fi atinse la toate nivelele războiului.

Figura7. Diagrama războiului hibrid

Din această perspectivă putem aprecia că „războiul hibrid” are caracteristici multidimensionale care presupun:

dimensiunea politică – rezultată din diversitatea intereselor, din fixarea obiectivelor politice generale sau secvențiale precum și din exploatarea slăbiciunilor politice ale statului țintă. Sublinierea impactului coeziunii politice a unuia sau altuia dintre actori a fost un aspect fundamental al criteriului lui Clausewitz, dar ideea îndeplinirii în mod indirect mai degrabă decât calea forțelor militare din teren ale adversarului subliniază caracterul multimodal în creștere a conflictului. Asistăm, de asemenea, la creșterea rolului actorilor neconvenționali care pot opera dincolo de controlul statal, eludând frontierele, normele și acordurile internaționale. O parte dintre aceștia aparțin rețelelor teroriste globale, iar altă parte cooperează cu elemente criminale pentru destabilizarea unor anumite zone;

dimensiunea economică – rezultată din utilizarea mijloacelor economice, în special a resurselor ca armă în confruntarea hibridă. Un stat dependent economic de potențiali inamici, măcinat de corupție, ușor de penetrat la nivelul deciziei strategice, poate constitui o potențială țintă în războiul hibrid;

dimensiunea etnico-culturală, ce derivă din abilitatea de a exploata tensiunile etnico-culturale din statul țintă, care să conducă la acțiuni centrifuge și crearea așa numiților „cai troieni” ;

dimensiunea diplomatică – vizează abilitatea și capacitatea de a crea și dezvolta prin mijloace diplomatice un mediu favorabil discreditării statului țintă;

dimensiunea tehnologică – include capabilități de combinare de înaltă tehnologie, precum arme anti-satelit și război cibernetic direcționat împotriva țintelor;

dimensiunea informațional – mediatică – vizează abilitatea agresorului de exercitare a influenței asupra populației. În relație directă cu acest aspect trebuie avute în vedere influențarea voinței populației inamicului și prin izolarea temporară a populației proprii, în scopul de a reduce posibilitățile de influențare. Un stat slab poate constitui ținta predilectă a unui război hibrid, exploatându-se nemulțumirea cetățenilor față de stat. Confruntarea hibridă este „o încleștare dincolo de elementele fizice ale conflictului, în care manipularea mass-media, întrebuințarea Internetului și integrarea operațiilor informaționale cu programele strategice de comunicare sunt la fel de importante ca sistemele de armament de pe câmpul de luptă”;

dimensiunea strategică, implică necesitatea unor acțiuni complexe, pregătite din timp, diversificate și actualizate permanent care să aibă ca finalitate dominarea potențialului adversar. Oponenții hibrizi, caută victoria prin fuziunea tacticilor neregulate și prin mijloacele cele mai letale cu putință, în scopul de a ataca și de a obține obiectivele politice.

dimensiunea operațională – războaiele hibride combină letalitatea conflictului cu mijloacele războiului neregulat. În astfel de conflicte, adversarii vor explora accesul la capabilități militare incluzând sisteme de comandă și alte sisteme letale moderne, la fel ca și promovarea prelungirii insurgenței care presupune ambuscade, IED și asasinări.

Spre deosebire de războaiele combinate, scopul abordării hibride nu este de a determina regresia forței adversarului prin faze operaționale și nici să sprijine apariția unei forțe convenționale pentru câmpul de luptă decisiv. Componenta distructivă a războaielor hibride nu vine din tehnologia revoluționară ci din criminalitate. Activitatea criminală este folosită pentru a susține forța hibridă sau pentru a favoriza dezordinea națiunii țintă. Scopul poate include conflicte prelungite cu seturi de capabilități de forțe confuze pentru a contracara rezistența sau apărarea guvernului convențional orientat.

Caracteristicile hibride ale războiului din Ucraina

Modul de acțiune al Federației Ruse a evoluat de la instrumentele războiului clasic, utilizate în Georgia către războiul hibrid. O analiză succintă a acțiunilor Federației Ruse, aplicată cu efecte în campania din Crimeea și estul Ucrainei, evidențiază o strategie hibridă (Figura 8), a ambiguității, definită în opinia noastră prin următoarele elemente operaționale specifice:

Consolidarea puteri politice în interiorul Federației Ruse, prin exploatarea elementului naționalist, în scopul menținerii și creșterii sprijinului popular. Putin este conștient de faptul că fără sprijin popular, puterea este greu de menținut in condițiile economice vitrege din Federația Rusă, de aceea a reanimat naționalismului rusesc, prezentând vestul ca principalul inamic al Rusiei. Mediul informațional din Federația Rusă asigură avanatje asimetrice, exploatându-se dorința de a redeveni o marea putere mondială și evitarea situației apărute în anii următori după colapsul Uniunii Sovietice pe care Putin o descrie ca „cea mai marea catastrofă geopolitică” din istoria Rusiei.Creșterea controlului asupra mijloacelor media, ii asigură acestuia menținerea controlului asupara populației. Aceasta este subliniată și în Doctrina militară a Federației Ruse unde se precizează că „unitatea de efort a statului, societății și individualăde a proteja Federația Rusă, presupune realizarea și dezvoltarea eficientă a măsurilor propuse pentru indoctrinarea militar-patriotică a cetățenilor Federației Ruse și pregătirea pentru serviciul militar”

Comunicarea strategică și valorificarea rezultatelor operațiilor informaționale. Operațiile informaționale au jucat de asemenea un rol important în valorificarea oportunităților pentru stabilirea cu ușurință a dominației rusești în Crimeea și estul Ucrainei. Mijloacele folosite în desfășurarea operațiilor informaționale sunt multiple: posturile de televiziune, programele radio, cluburile sportive, campurile studențești și de tineret, internetul. Ele sunt destinate să trimită mesajele strategice în Europa, avînd ca țintă principală diaspora rusă în scopul consolidării puterii actualei conduceri de la Kremlin. În momentul creșterii prețului la petrol, Putin a acuzat NATO și Statele Unite de subminarea economiei rusești, ceea ce a condus la întărirea propriei poziții și popularității, ajungând la o cotă de încredere de peste 80% în rândul populației ruse.

Desfășurarea de acțiuni subversive pentru destabilizarea zonelor locuite de etnici ruși. Printr-o campanie informațională susținută, completată cu munca de teren a agenților ruși, s-au exploatat nemulțumirile etnicilor ruși din regiunile vizate. Acțiunile din Crimeea, ca și în regiunile Donețk și Lugansk au debutat prin manifestații pașince, de protest față de noua putere de la Kiev, dar în scurt timp s-au transformat în acțiuni violente, soldate cu ocuparea instituțiilor guvernamentale din teritoriu și incitarea la insurecții armate. Rebelii ruși din aceste regiuni și-au proclamat dreptul la autodeterminare și au apelat la sprijinul Federației Ruse. Spre exemplu, utilizând mijloace propagandistice, spionajul a identificat politicieni și oficiali ucraineni corupți, vulnerabili la influența rusească și care au ajutat la anihilarea punctelor de rezistență, acționând ca un veritabil serviciu secret. În fapt, exploatând efectele mișcărilor separatiste inițiate de forțele speciale, Rusia își legitimează o eventuală intervenție ulterioară cu trupe în Ucraina.

Mutarea masivă de forțe către frontiera statul țintă, declarativ pentru gestionarea problemelor create de numărul mare de refugiați, dar în fapt menite menite să intimideze și să descurajeze acțiunile structurilor de securitate ucrainene împotriva insurgenților din estul Ucrainei și totodată să împiedice o acțiune promtă a NATO. Rezultat al reformelor din perioada 2010-2012,operațiile, manevra forțelor și disciplina trupelor rusești pe parcursul campaniei din Crimeea au fost mult îmbunătățite față de intervenția din Georgiadin 2008. Doctrina militară rusă, stipulează că Federația Rusă, „își rezervă dreptul de a deplasa forțe militare în afara granițelor, pentru protejarea cetățenilor ruși, în acord cu principiile dreptului internațional ”

Adoptarea unei atitudini ambiguue pentru menținerea flexibilității strategice. Dezinformarea și înșelarea sunt elemente cheie ale abordării conflictului de către Federația Rusă, iar Putin a utilizat aceste elemente, adaptându-și eficient acțiunile, în scopul devansării deciziilor NATO pentru Ucraina și menținând alianța în expectativă.

Violarea frontierelor și sprijinul insurgenților pro-ruși. Soldați „voluntari” au asigurat blindate, mijloace de artilerie și de apărare antiaeriană pentru aceștia în confruntarea cu forțele ucrainene. În fața reacțiilor internaționale, menținând aceeași notă de amibiguitate, Moscova a negat implicarea în conflict, a denunțat și a clamat refuzul de a sprijini insurgența din estul Ucrainei, probabil se așteaptă momentul prielnic.

Ocuparea zonei din estul Ucrainei, ca obiectiv strategic limitat. Clamând criza umanitară și pe fondul indeciziei vestului, sunt create condițiile favorabile de desfășurare a forțelor de intervenție, cu riscuri minime, dar realizându-se două obiective strategice: protecția zonei de interes și discreditarea NATO.

Figura 8. Strategia de ambiguitate

Putem aprecia așadar că abordarea operațională a Federației Ruse, a vizat obiective operaționale limitate, care să creeze ulterior condiții favorabile îndeplinirii scopului strategic, la momentul oportun.Planificarea operației din Ucraina a fost una de excepție, decidenții militari ruși analizând capabilitaățile forțelor ucrainene și tot în această perioadă plasând grupuri diversioniste, sub masca grupurilor separatiste înarmate în sectoarele importante și organizând acțiuni de sabotaj la facilitățile cheie de la Marea Negară. De asemenea forțele ruse și-au perfecționat mijloacele de comunicații, măsurile de război electronic și inducere în eroare astfel încât au indus în eroare serviciile de informații ale Ucrainei și NATO.

În fond, repetițiile pentru validarea planului de intervenție în Ucraina au fost efectuate în 2013cu ocazia exercițiului „Vest- 2013”, când pentru a nu atrage atenția asupra Crimeii au fost dislocați aproximativ 150.000 de militari din zona Mării Baltice în zona Munților Ural. Această abordarea strategică a permis Moscovei să opereze în timpul unui ciclu de decizie NATO, care i-a asigurat o semnificativă flexibilitate și menținerea inițiativei strategice. De asemenea au fost evidențiate și exploatate fisurile din cadrul NATO, privind modul de acțiune contra agresiunii ruse, puctele de vedere variind de la opțiunea militară la cea de rezolvarea pe cale diplomatică și atragere a Rusiei la masa tratativelor.

Poziția geografică, acțiunile politice și și specificitatea culturală a acestei regiuni, oferă Rusiei avantaje semnificative în tendința ei de menținere a sferei de influență în fostele republici sovietice. Rusia are de asemena avantaje strategice care le poate exploata în Europa de Est: apropierea geografică, accentuarea neînțelegerilor regionale, capabilități eficiente de intelligence și centralizarea procesului decisional.

Necesitatea cunoașterii. Posibile variante de acțiune

Posibilitatea izbucnirii unui nou război convențional, deși redusă, nu trebuie exclusă în totalitate. Războiul hibrid nu va înlocui formele convenționale ale războiului ci vom asista la o combinare a diferitelor forme al acestora, forma hibridă este dată tocmai de faptul că el,, este generat de fuziunea amenințărilor și dus prin fuziunea capabilităților, apărând astfel convergența oponenților, metodelor și mijloacelor, în vederea îndeplinirii scopurilor politice ale beligeranților”, ceea ce, în opinia noastră presupune în primul rînd, cunoașterea acestuia.

Cunoașterea ca acțiune umană constă în „capacitatea de a înțelege realitatea prezentă, pe baza unor informații, percepții și a unor evaluări, precum și capacitatea de a sprijini acțiuni pentru a putea modela realități viitoare ”. Managementul modern, indiferent la ce nivel se exercită, este bazat în primul rând pe cunoaștere, acesta trebuie să schimbe incertitudinea în risc, să gestioneze posibilitățile și să reducă hazardul. Din aceste motive considerăm că, abordarea schimbărilor din mediul operațional trebuie fundamentată pe cunoștere care să ducă la acțiune utilă. Gestionarea noilor tipuri de conflicte presupun pregătire multidimensională. Militarii, așa cum spunea Toffler, „pot primi lecții în toate domeniile, de la mânuirea armelor necunoscute până la sensibilitatea inter-culturală”. Succesul acțiunilor în războiul hibrid depinde de aplicarea rezultatelor cunoașterii, specializate atât de procesul de planificare și organizare, dar mai ales de procesul de execuție.

Fără a ne propune a fi exhaustivi dorim să supunem atenției câteva posibile căi de acțiune pentru gestionarea problematicii conflictului hibrid:

Educarea și instruirea pluridisciplinară – Mediul dinamic și ambiguu, determinat de operațiile hibride pune preț pe leadershipul de la toate nivelurile. Așa cum sublinia amiralul Michael Mullen, schimbările de educație instituțională cerute într-o eră marcată de conflicte, include determinarea diferitelor metode specifice de antrenare, educare și de promovare, diferite de cele care s-au manifestat în trecut.

Există în acest sens imperative atât de conduită, cât și morale care pot fi predominante chiar singulare în operațiile hibrid. Este necesar ca liderii militari să dețină competențe pentru o gamă variată de sarcini, să se acomodeze rapid din punct de vedere cognitiv și emoțional la provocările neașteptate, să-și însușească competențe în contexte noi de acțiune și să asigure suportul moral pentru subordonați, pe măsură ce aceștia desfășoară diverse acțiuni în acest mediu complex.

Abordarea interagenții presupune realizarea unui efort conjugat bazat pe strategii bine definite care să stabilească roluri și responsabilității congruente în acțiunile interagenții, atât la nivel guvernamental cât și nonguvernamental. Agențiile, fie ele guvernamentale sau non-guvernamentale, tind să-și guverneze activitatea independent, renunțând de foarte multe ori la consilierea militară, din motive variate și prin acest gest, angrenând reluarea procesului de planificare. Aceste motive sunt necesare de identificat, de stabilit care este impactul lor asupra acțiunii și nu în ultimă instanță, trebuiesc negociate în asemenea măsură încât să se reducă atât ca număr, dar mai ales ca efecte asupra acțiunii. Această strategie ar trebui ca ulterior să formeze baza pentru planurile civile și militare mult mai detaliate care să ducă la operaționalizarea ei. Agențiile civile trebuie consultate încă de la începutul dezvoltării planurilor militare și civile și invers.

Valorificarea produselor de intelligence. Intelligence-ul este principala formă prin care se asigură un input decizional pentru managementul riscului, decelarea provocărilor și amenințărilor, precum și pentru valorificarea oportunităților. Acesta presupune abordarea integrată a aspectelor politice, economice, culturale, societale, oferind o înțelegere cuprinzătoare a situației, în context istoric, civilizațional și de etnicitate. Implicarea comunității de intelligence este în opinia noastră esențială în gestionarea problematicii războiului hibrid.

Conștientizarea culturală constituie de asemenea un factor important pentru lideri. Ei trebuie să studieze în mare parte toate aspectele legate de cultura locală și să își stabilească cerințe în asimilarea detaliilor noului mediu în care desfășoară operații.

În diferite contexte culturale, liderii eficienți se adaptează noilor situații, realizând că acțiunile lor pot fi interpretate diferit în contexte culturale diferite. Ca și celelalte competențe, conștientizarea culturală cere auto-cunoaștere, auto-învățare și adaptabilitate. Abordând domeniul cultural, o definiție comprehensivă vom găsi la Micheline Rey care susține faptul că "Cine spune intercultural, spune în mod necesar, plecând de la sensul plenar al prefixului inter: interacțiune, schimb, deschidere, reciprocitate, solidaritate obiectivă. Spune, de asemenea, dând deplinul sens termenului cultură: recunoașterea valorilor, a modurilor de viață, a reprezentărilor simbolice la care se raportează ființele umane, indivizi sau societăți."

Pentru a realiza aceste cerințe este necesar ca liderii să aibă formate bazele cunoașterii și învățării culturale încă din timpul în care sunt studenți militari.

Cultura organizațională Războiul hibrid ridică o mare provocare organizațională în fața militarilor. Simultan cu necesitatea desfășurării multiplelor misiuni ei vor trebui să lucreze și în cadrul structurilor civil – militare și pentru protecția și controlul necombatanților, în special în orașele mari. Cooperarea civil – militară are un rol important, datorită necesității obținerii resurselor locale și desfășurării acțiunilor într-un cadru internațional legal. Condițiile și presiunile politice impun necesitatea cooperării între civili și militari, pe un palier extrem de divers. De aceea apreciem necesară începerea unor programe de instruire experimentale care să fie focusate pe înțelegerea designului operațional al operațiilor hibride.

Modelarea organizațională, din perspectiva sistemelor adaptative complexe, în care rolurile și funcțiile sunt ajustabile în timp, interferând sau discreminându-se în context. Acest model caracterizează entitățile capabile să învețe și să se adapteze continuu la presiunile mediului, fiind capabile să preia sarcini, funcții sau atribuții suplimentare, pe un model similar organismelor biologice. Capacitatea de valorificare a oportunităților și avantajelor tehnologice și de evitare a riscurilor conexe depinde de realizarea unor formule organizaționale flexibile, capabile să se adapteze în ritm susținut provocărilor teatrului de operații, care înțeleg noile reguli ale jocului și sunt capabile să dezvolte operații, în ritm susținut, indiferent de condițiile geofizice.

Fundamentarea doctrinară derivă din necesitatea ca elemente-cheie din domeniile fizic, informațional și cognitiv care intervin în comanda și controlul acțiunii militare, considerate de bază și necesare pentru modelarea procesului de comandă-control, trebuie bine definite în relație cu capacitatea structurilor de a percepe fenomenele, de a utiliza și transmite informațiile, cunoaște și transmite cunoștințele, de a înțelege, conștientiza și a comunica convingerile, de a decide, acționa, colabora în procesul de planificare și de a sincroniza desfășurarea acțiunilor militare cu cele non-militare. Abordările doctrinare trebuie să vizeze în principal schimbările importante din mediul operațional, impactul pe care aceste schimbări îl au asupra ducerii acțiunilor în mediul specific noilor tipuri de războaie cu influență directă asupra procesului de generare și instruire a forțelor.

De asemenea din perspectivă strategică,având în vedere pericolul pe care îl reprezintă pentru securitatea europeană în general și cea est europeană în special, apreciem ca necesară abordarea următoarelor linii de efort:

Dezvoltarea angajamentelor asumate ale statelor membre NATO și consolidarea încrederii.. Elementele puterii naționale ale statelor membre trebuie utilizate concentrat pentru consolidarea angajamentelor asumate și pentru cocombaterea operațiilor hibride.

Construire și menținerea unor capacități de descurajare credibile

Dezvoltarea unor capabilități de intelligence eficiente în regiune, capabile să anticipeze acțiunile Rusiei

Contracararea operațiilor informaționale și a atacurilor cibernetice

Dezvoltarea capabilitățlor și setarea condițiilor pentru contracararea acțiunilor forțelor speciale

Susținerea capablităților de contrainformațiiși securitate precum și a comunicațiilor strategice în toate statele membre NATO și țările partenere

Contracararea retoricii antiocidentale

Reducerea dependențelor energetice europene de resursele rusești

Demonstrarea eficienței capabilităților nucleare americane în scop de dscurajare

Evident că soluțiile pentru a răspunde la strategia ambiguă a Federației Ruse și contracararea războiului hibrid nu sunt simple, însă considerăm că printr-o abordare inteligentă aceste probleme pot fi rezolvate. Înțelegerea amenințărilor de tip hibrid, în forma lor evazivă, fluidă, trebuie să constituie o preocuparea constantă a liderilor militari, atât din perspectiva elaborării planurilor operaționale cât și din perspectiva conducerii acțiunilor forțelor.

Natura conflictului a cunoscut o evoluție rapidă în ultimele decenii, de la celetradiționale, simetrice, către forme neregulate, asimetrice. Deși amenințările asimetrice nu sunt o noutate, recentele conflicte au fost marcate de utilizarea unor tehnici și tactici inovative, marcând o evoluție periculoasă în spectrul războiului.

În conflictele viitoare, nu vor fi folosite exclusiv acțiuni convenționale sau simetrice, ci o combinație a acestora, sub forma războiului hibrid. Acesta încorporează o varietate de capabilități, strategii și metode de ducere a luptei, incluzând forțe convenționale, formațiuni și tactici neregulate, acțiuni teroriste și dezordine criminală. Forțele armate trebuie astfel să dispună de capacitatea de a opera cu succes în toate mediile, în cadrul unor conflicte complexe.

Pentru contracararea amenințărilor de tip hibrid este necesară adoptarea unei strategii eficiente de răspuns, având la bază o doctrină comună, precum și direcții generale fundamentale.

Este necesară o abordare cuprinzătoare la nivelul tuturor elementelor de putere, prin cooperare, integrare și viziune strategică. Acțiunile militare vor fi parte a unui ansamblu de măsuri care includ acțiuni politico-diplomatice, economice, sociale, informaționale.

Întărirea dialogului la nivel regional și global pentru diminuarea tensiunilor geostrategice și dezvoltarea proceselor de consultări privind creșterea încrederii și securității vor asigura cadrul principal de acțiune pentru coordonarea eforturilor comune de contracarare a amenințărilor simetrice, asimetrice și hibride.

Monitorizarea transferurilor de fonduri financiare, capabilități militare moderne și sisteme de arme avansate către state sau actori non-statali poate permite o evaluare anticipativă a amenințărilor hibride, evitând astfel surprinderea strategică.

Plecând de la o nouă strategie de securitate, sistemul militar trebuie să adapteze programele privind educația militară, planificarea apărării, înzestrarea și instruirea forțelor la amenințările și provocările secolului XXI.

Totodată, este necesară crearea unor structuri de comandă și control flexibile, adaptabile și capabile să asigure condițiile de succes pentru forțele implicate în întreg spectrul de operații militare, inclusiv în contracararea amenințărilor hibride.

Operațiile militare trebuie susținute de campanii intense de informare publică pentru contracararea încercărilor de propagandă și dezinformare, menținerea inițiativei strategice în media internă și internațională, câștigarea încrederii opiniei publice.

CONCLUZII

Securitatea este un concept dinamic care implică aspecte variate, de la cele culturale, la cele economice, sociale și militare. Evoluția societății, noile riscuri la adresa umanității exceed domeniul militar.

Interconectarea domeniilor și componentelor acestora conduc la o abordare multidimensională și simultană a problematicilor legate de evoluția umanității la nivel global. În contextul globalizării, problemele naționale și regionale devin globale, ele având impact asupra întregii comunități internaționale. În această perspectivă, se poate afirma că securitatea este o noțiune complexă și controversată, încărcată cu sentimente și cu valori adânc înrădăcinate. Ea este susceptibilă de mai multe abordări, la mai multe niveluri, implicând actori diferiți, de la indivizi, la state și corporații, de la elemente societale, la politici și problematici care vizează interacțiuni neconvenționale sau protejarea și promovarea unor valori și interese.Fie că vorbim de abordări teoretice sau aplicate, în concordanță cu noul mediu socio-economic global, securitatea beneficiază de o evoluție sinuoasă, interesantă.

Securitatea reprezintă o construcție dinamică care se realizează în timp, pe fundamentele solide ale sistemelor și proceselor din societate, ceea ce îi conferă un caracter de permanență. Ca oricare altă activitate de foarte mare anvergură, securitatea constă în gestionarea conflictualității de interese, prevenirea situațiilor conflictuale și soluționarea oportună a diferendelor și problemelor de dinamică în relațiile interne și internaționale. Din aceste motive considerăm că, abordarea schimbărilor din mediul internațional trebuie fundamentată pe cunoștere care să ducă la acțiune utilă. Gestionarea noilor tipuri de conflicte presupun pregătire multidimensională.

Crizele/Conflictele sunt soluționate când un proces de negociere explicit sau implicit ajunge la un rezultat acceptabil pentru ambele părți. Acceptabil nu înseamnă că părțile sunt fericite sau că rezultatul este corect – ci doar că nici una dintre părți nu consideră că merită efortul de a încerca să schimbe rezultatul. Poate că ambele părți sunt mulțumite că au încheiat o înțelegere benefică, corectă sau una dintre părți a rămas fără mijloace de presiune (în cazul extrem, a fost total distrusă) și nu are nici o perspectivă de a îmbunătăți un rezultat prin continuarea tratativelor.

Situații de criză și conflicte armate au fost, sunt și, evident, vor mai fi și în anii ce vin în diferite regiuni ale globului. Aceasta pentru că motivele, mizele și cauzele lor nu au dispărut și nici nu vor dispărea atât timp cât toți actorii statali și non-statali ai lumii se străduiesc să-și atingă interesele lor vitale și/sau strategice, printr-o varietate de mijloace violente sau pașnice.

Situațiile de criză au atât efecte negative, cât și consecințe pozitive. În acest sens, o situație de criză poate însemna un nou început, o deschidere către nou sau către ceilalți oameni, instituții, organizații cu care se trăiește volens nolens pe acest pământ.

Situațiile de criză, teoretic se pot evita prin ameliorarea comportamentului individual și de grup, prin evitarea creării unui climat de muncă tensionat, încordat și nestimulativ. Practic, situațiile de criză sunt evenimente ce însoțesc evoluția societății umane și prin urmare nu pot fi evitate total.

Important este ca persoanele, grupurile umane, organizațiile, instituțiile să adopte un comportament în relațiile cu ceilalți care să nu creeze tensiuni, încordare, teamă, stres sau orice altceva care aduce atingere personalității umane, idealurilor și aspirațiilor acesteia.

Rezolvarea conflictelor urmărește ca, acțiunile întreprinse, să ducă la soluționarea conflictelor într-un termen cât mai scurt. Aplicarea violenței influențează negativ soluționarea conflictelor. Statele pot avea de asemenea factori alternativi și strategii care funcționează adesea mai bine decât războiul în soluționarea conflictelor (punându-le capăt în termini reciproc avantajoși). Orice modalitate non-militară de soluționare a conflictelor, implicit negocierea va funcționa, însă doar pe perioade limitate, rezolvarea acestora fiind imposibilă. Conflictele intră doar într-o stare latentă, așa zisele conflicte înghețate, putând izbucni în orice moment.

Angajamentele de soluționare și transformare a conflictelor și-au dovedit lipsa de credibilitate în ultimele două decenii. Unul dintre motivele eșecului ar putea fi și faptul că este nevoie de actori internaționali puternici care dispun de resurse, influență politică și capacitatea de a garanta prin orice mijloace deplina respectare a acordurilor de pace încheiate de părți. Totodată, există o lipsă de adaptare la transformările și dinamicile pe care le comportă conflictele internaționale actuale. De aceea, este recomandabil ca UE și NATO, să renunțe la a mai investi resurse în imposibila misiune de soluționare a conflictelor după ce acestea au izbucnit, și să nu mai aștepte escaladarea tensiunilor înainte de a acționa, ci să se concentreze mai mult asupra acțiunilor preventive. UE dispune de experiență și capacități solide de prevenire a conflictelor și dezvoltare prin cooperare, însă lipsa voinței politice a statelor membre de a îmbunătăți aceste performanțe este factorul care face diferența, o diferență exprimată în înmulțirea abuzurilor de putere ale regimurilor autocratice, crize umanitare grave, dar și perpetuarea unor statu-quo-uri costisitoare.

Pentru ca centrele de decizie să nu fie surprinse de evoluții critice și să poată interveni eficace, sunt utile investigații care să se pronunțe asupra capacității acestor centre de a fi funcționale în situații critice. Astfel de analize pot să optimizeze organizarea centrelor, reglementările pe baza cărora funcționează, pregătirea resurselor umane, baza lor logistică.

De asemenea ar mai putea fi luată în calcul soluția care se referă la sancționarea publică a elitelor politice și militare, generatoare de crize și tragerea la răspundere juridică (penală) a tuturor celor care stau la originea unor agresiuni militare, a unor acțiuni teroriste sau a altor tipuri de manifestări asimetrice ori noncovenționale, care comit crime împotriva umanității, acte de genocid.

Societatea este astfel obligată să-și edifice un cadru juridic adecvat, bazat pe corelația dintre normele juridice perene și propria sa „stare de securitate” întrucât prevenirea „stării de insecuritate" și a „stării de criză" este în primul rând o problemă de „gestiune". Se impune ca întreg cadrul juridic să includă următoarele componente:

definirea juridică a surselor de insecuritate, a agresiunilor și a amenințărilor;

ameliorarea capacităților și a modalităților de guvernare;

fundamentarea juridică a deciziilor și a acțiunilor care au ca scop gestionarea situațiilor insecurizante și de criză.

De asemenea, cadrul legislativ trebuie să permită:

fundamentarea juridică a noțiunii de a legifera cu principalul factor de putere – Parlamentul;

fundamentarea juridică a conceptului de putere de stat prin care toate celelalte puteri, instituții sau autorități publice cu competențe în domeniul gestionării situațiilor insecurizante sau de criză, trebuie să fie abilitate să primească „exercițiul puterii" numai prin delegație sau prin mandat;

fundamentarea juridică a modalităților de putere în viața publică.

De aceea se impune o preocupare constantă pentru reconstrucția cadrului juridic care să asigure, pe baza procesării performante a informațiilor sociale, funcționarea normală a celor trei socio-organizări pe care le înglobează dezvoltarea proceselor organizate și prevenirea discontinuităților dezorganizate.

În diferite contexte, aceeași cauză poate duce la rezultate diferite, iar acest lucru nu poate fi previzionat de modelele simpliste ale sistemelor internaționale. Dat fiind faptul că interacțiunile se influențează reciproc în cadrul sistemelor sociale, este necesar să ne uităm, mai degrabă, la evoluția sistemului, decât la evenimente individuale atunci când cautăm cauzele efectelor observate.

Teoria complexității se concentrează întocmai asupra proceselor și relațiilor dintre componente, și nu pe componentele sistemului în sine. Complexitatea este prezentă și atunci, sau mai bine spus, cu atât mai mult atunci, când ne referim la crize și conflicte.

Deși nu s-a conturat încă o școală de gândire în materie de complexitate în științele de securitate/ relații internaționale, o serie de concepte încep să fie elaborate, mai ales în ceea ce privește o nouă abordare în analiza de intelligence.

Complexitatea este, încă, destul de contestată în rândul analiștilor care utilizează

modele predictive, întrucât gradul de incertitudine introdus în ecuație nu mai poate genera previziuni pentru următorii 50 de ani, așa cum ne-ar place. Contestarea acestei abordări derivă cu atât mai mult din parcimonia elaborării unei metodologii și a unor definiții mai clare asupra termenelor utilizate. Astfel, în principiu, în materie de aplicabilitate la nivelul mediului de securitate internațional, comunitatea științifică a agreat doar termenii de „auto-organizare” și „reziliență”, comuni în toate științele care utilizează Teoria complexității. Avantajul complexității este dat tocmai de transdisciplinaritatea ei, mai ales dacă ținem cont de faptul că trăim într-o lume a interdependențelor și a eludării coagulării intereselor.

Pentru a contribui eficient la managementul și soluționarea conflictelor în era interdependențelor globalizatoare, democrațiile și comunitatea internațională vor trebui să treacă la acțiuni concrete pentru construirea păcii durabile și a extinderea bunăstării pentru toți oamenii. În acest sens, o condiție de bază este creșterea competitivității prin integrarea regională a zonelor periferice din jurul principalelor nuclee de dezvoltare.

Abordarea amenințărilor hibride și transformarea forțelor armate trebuie să corespundă directivelor strategice ale Alianței Nord Atlantice și Uniunii Europene, în cadrul unui process amplu de reorientare a politicilor de securitate europeană și euroatlantică. O soluție strict națională la amenințările de tip hibrid nu este de dorit, riscurile și amenințările regionale determinând o reacție comună, unitară la nivelul întregului continent european și a întregii comunități internaționale.

ACRONIME ȘI ABREVIERI

AIEA – Agenția Internațională pentru Energie Atomică

APEC – Organizația pentru Cooperare Economică Asia-Pacific

ASEAN – Asociația Națiunilor din Sud-Estul Asiei

BSEC – Organizația pentru Cooperare Economică la Marea Neagră

CE – Comisia Europeană

CS – Consiliul de Securitate al ONU

CSI – Comunitatea Statelor Independente

FMI – Fondul Monetar Internațional

G-5 – Grupul celor 5 cele mai puternice economii

(SUA, Germania, Japonia, Franța și Marea Britanie)

G-7 – Grupul celor 7 națiuni industrializate (SUA, Franța,

Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie, Canada)

G-8 – Grupul celor 8 națiuni industrializate (G-7 +Rusia)

G-9 – Grupul celor 9 state europene (Austria, Belgia, Bulgaria,

Danemarca, Finlanda, Ungaria, România, Serbia, Suedia)

G-10 – Grupul celor 10 (+1) națiuni industrializate, (G-7 + Belgia,

Olanda, Suedia + Elveția)

G-20 – Grupul celor 20 de miniștri de finanțe și guvernatori ai

Băncilor Centrale (Argentina, Australia, Brazilia, Canada,

China, Franța, Germania, India, Indonezia, Italia, Japonia,

Mexic, Rusia, Arabia Saudită, Africa de Sud, Republica

Coreeană, Turcia, Marea Britanie, SUA, Uniunea

Europeană)

G-77 – Grupul celor 77 națiuni în curs de dezvoltare membre ale

ONU (în prezent, s-a extins la 130 de țări membre)

NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

OECD – Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare

OIM – Organizația Internațională a Muncii

OMC – Organizația Mondială a Comerțului

OMS – Organizația Mondială a Sănătății

ONU – Organizația Națiunilor Unite

OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

PfP – Parteneriatul pentru Pace

SCO – Organizația pentru Cooperare de la Shanghai

UE – Uniunea Europeană

UA – Uniunea Africană

EUMM – Misiunea UE de Monitorizare în Georgia

EUPM – Misiunea Polițienească a UE în Bosnia și Herțegovina

EUPOL

Afghanistan – Misiunea Polițienească a UE în Afganistan

EUPOL COPPS – Misiunea Polițienească a UE în Teritoriile Palestiniene

EUSEC RD Congo – Misiunea UE Consultativă și de Asistență pentru

Reforma de Securitate în R.D. Congo

IMATT – Echipa Militară Internațională pentru Asistență în Sierra

Leone

ISAF – Forța Internațională de Asistență pe Probleme de

Securitate, Afganistan

KFOR – Forța NATO în Kosovo

Licorne – Operație militară franceză în Coasta de Fildeș

MFO – Forța Multinațională și de Observatori în Egipt

MINURCAT – Misiunea ONU în Republica Centrafricană și Ciad

MINURSO – Misiunea ONU pentru Referendum în Sahara de Vest

NNSC – Comisia Națiunilor Neutre pentru Supravegherea

Relațiilor dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud

NTM-I – Misiunea NATO de Instruire în Irak

OMIK – Misiunea OSCE în Kosovo

UNAMA – Misiunea ONU de Asistență în Afganistan

UNAMI – Misiunea ONU de Asistență în Irak

UNDOF – Forța ONU de Observare a Dezarmării în Siria

UNFICYP – Forța de Pace a ONU în Cipru

UNMEE – Misiunea ONU în Etiopia și Eritreea

UNMIN – Misiunea ONU în Nepal

UNMIT – Misiunea Integrată a ONU în Timorul de Est

UNOMIG – Misiunea de Observare ONU în Georgia

BIBLIOGRAFIE

Legislație:

Lege nr. 473/2004 privind planificarea apărării, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1052 din 12/11/2004.

Legea nr. 45 din 1 iulie 1994, Legea apărării naționale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 172 din 7 iulie 1994.

Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 654 din 28/07/2006.

Strategii, doctrine, manuale, alte documente oficiale (românești și străine):

AJP-01 (C), Allied Joint Doctrine, Allied Joint Publication, martie, 2007.

AJP-3(A), Allied Doctrine for Joint Operations, iulie, 2007.

AJP-3.4, Non-Article 5 Crisis Response Operations, martie, 05.

F.T.-1, Doctrina operațiilor Forțelor Terestre, București, 2006;

Field Manual, FM 1- The Army, Departament of the Army, USA, 2005

Field Manual, FM 3-0 Operations, Departament of the Army, USA, 2007

Joint Doctrine and Concepts Centre (JDCC), Strategic Trends : The Social Dimension, March 2003

Joint Publication 1-02, Department of Defense Dictionary of Military and Related Terms, 12 April 2001, amended through 17 October 2007

Joint Publication, JP 03Joint Operations, USJFC, 2010

Joint Special Operation University, Civil military operation and professional military education, Report, 2006

Joint Warfighting Advance Course – USAWC, 2006 (material bibliografic destinat studenților la Colegiul de rărboi al Forțelor Terestre, SUA)

Joint Warfighting Center, Commander’s Handbook for an Effects-Based Approach to Joint Operations, US Joint Forces Command, , Suffolk, 2006

Strategia de securitate națională a României, București, 2007.

Strategia de Transformare a Armatei României, București, 2007.

C. Autori străini:

Barnett, Anthony, World Opinion: The New Superpower? Open Democracy, Putman’s Sons, 2003

Batschelet, Allen W., Effects-based Operations: A New Operational Model?,Strategic Research Project, US Defence University, Washington, 2002

Burke, et all , AASS Atlas of Population and Environment 2001, World Resources Institute, Washington D.C., published in American Association for Advancement of Science, University of California, Berkeley Press

Buzan Barry, Ole Vaever, Securitatea –un nou cadru de analiză, EdC&A Publishing, Cluj Napoca

Byman, Daniel, Trends in Outside support for Insurgent Movement, RAND Corporation, Santa Monica, California, 2001

C.E.Calwell, Small Wars-their principles and practice, 3rd Edition, Amayon.com, 2007, USA

Coles, Harry L; Weinberg, Albert K., Civil affairs – the soldiers became governours, Washington DC, Military History Studies Center, 1992

Dorman, Andrew M., Transforming to effects-based operation: lessons from United Kingdom experience, Strategic Studies Institute, United States Army War College, 2008

Exum, Andrew, Comparing and Contrasting Hezbollah and Iraq’s Militias, Policy Watch, no. 1197, Washington Institute for Near East Policy, Washington DC , 14 februarie 2007

Grey, C., Another Bloody Century, Weidenfeld & Nicolson, London, 2005

Hammes, X. Thomas, The Sling and Stone-On war in the 21st Century, Zenith Press, Minessotta, USA, 2006

Hawley, Leonard; Skocz, Dennis, The progress of political-military process, in Finding a real peace, Jock Covey, Michael J. Dzieddzic, și Leonard R. Hawley Press, Washington D.C., US Institute for Peace, 2005

Hoffman Frank G., Conflict in the 21st Century: The Rise of Hybrid Wars, Potomac Institute for Policy Studies, Arlington – Virginia, December, 2007.

Jacqueline Barus-Michel, Crize : Abordare psihosociologică clinică, Iași: Polirom, 1997

Kissinger, Henry, Diplomacy, Simon & Shuster Papaerbacks, Rockfeller Center, New York, 1994

Koester, Joline, Intercultural Competence, Interpersonal Comunication Across Cultures, Harper Collins Press, SUA, 1993

Liang, Qiao; Xiangsui, Wang, Unrestricted Warfare- China Master Plan to Destroy America, PLA Literature and Arts Publishing House, Beijing, 1999

Mann, Endersby, Effects-Based Methodology for Joint Operations, Air University Press Maxwell Air Force Base, Alabama, October 2002

Richard, Paul; Lindo, Elder, The miniature guide to critical thinking, concept and tools, The Fundation for Critical thinking, Dillon Beach Press, California, USA.

Ricks, Thomas E., Fiasco-The American Military Adventure in Iraq, Pinguin Press, Edittion, 2006, USA

Shambach, Steven, Strategic Leadership Primer, Second edition, Deaprtament of Command Leadership and Management, US Army War College, Pensyvania, 2004

Van Creveld, Martin, On Future War, Potomac Books, Incorporated , Washington, 1991

D. Autori români:

Bădălan, Eugen; Arsenie, Valentin; Văduva, Gheorghe, Strategie militară contemporană, Editura Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2004.

Bădălan, Eugen; Frunzeti, Teodor, Asimetria și idiosincrasia în acțiunile militare, Editura Centrului Tehnico-Editorial al Armatei, București, 2004

Băhnăreanu, Cristian, Resurse energetice, crize, conflicte, Editura Militară, București, 2008

Chețe, Emil, România în politica europeană de securitate și apărăre. Prezent și perspective. Editura Universității Naționale de Apărăre “Carol I”, București, 2007.

Cristea, Dumitru; Roceanu, Ion, Războiul bazat pe rețea: provocarea erei informaționale în spațiul de luptă, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2005.

Frunzeti, Teodor, Globalizarea securității, București, Editura Militară, 2006.

Frunzeti, Teodor; Zodian Vladimir, (coordonatori), colecția – Lumea 2005/2007/2009/2011/2013 – Enciclopedie politică și militară, București, Editura Centrul Tenhnic-Editoria al Armatei.

Hentea, Călin, 150 de ani de război mediatic-Armata și presa în timp de război,Editura Nemira, Bucurrești, 2000

Maior George Cristian (coordonator), Despre Inteligence, Editura RAO, București 2014

Mureșan Mircea, Văduva Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004

Roceanu, Ion, Războiul bazat pe rețea – dincolo de tehnologie, Editura Universității Naționale de Apărare București, 2005

Sarcinschi Alexandra, Rolul actorilor statali în configurarea mediului internațional de securitate, Editura Univesității Naționale de Apărare “CAROL I”, București, 2010,

E. Periodice / articole / lucrări de cercetare

Anual Report, United Nations Office on Drugs and Crime, 2005

Congressional Research Service (CRS) Report for Congress, Afghanistan: Post-War Governance, Security, and U.S. Policy, 11 Jan 2007

Gândirea militară Românească nr.5/2007

Impact strategic, nr.3/2009

Marine Corps Intelligence, Marine Corps Midrange Threat Estimate-1997-2007: Finding Order in Chaos, Quantico, Virginia, August 1996

National Security and the Threat of Climate Change, The CNA Corporation, 2007

Networked Enabled Capability – An Introduction, Ministry of Defence/United Kingdom, Version 1.0, Aprilie 2004

Stabilization and Reconstruction Series, no.1, US Institute of Peace, march 2006

Terrorism Focus, Vol. IV, nr. 13, mai 2007

The DCDC Global Strategic Trends Programme 2007-2036, The Development, Concepts and Doctrine Centre, United Kingdom, 2007

The United Nations, Department of Economical and Social Affairs, World Urbanization Prospects: The 2005 Edition. Working Paper No.ESA/P/WP/200.

U.S. Joint Forces Command, Summer Joint Operational Enviroment 2007, Exploring Economic Trends and their Implications for the Future Operational Environment

United Nations Development Program (UNDP), Human Development Report : Deeping democracy in a fragmented world, 2005

F. Infografie:

http://hosted.ap.org/specials/interactives/wdc/documents/wh_terror060905.pdf

http://www.dreptonline.ro/legislatie/hg_strategie_nationala_aparare_tara_30_2008.php

http://www.isaf.nato.int/the-afghan-hands-blog/commanders-blog/comisaf-guidance-01-aug-2010.html

http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=4980&idlnk=1&cat=3

http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_49217.htm

http://www.nato.int/docu/basictxt/bo61129e.htm

http://www.nato.int/docu/comm/2004/06-istanbul/

http://www.nato.int/docu/review/2004/issue4/romanian/summaries.html

http://www.nato.int/docu/review/2006/issue3/romanian/interview.html

http://www.nato.int/docu/uptate/2006/11-november/e1129b.htlm

http://www.nato.int/isaf/docu/official_texts/Tactical_Directive_090706.pdf

http://www.nato.int/lisbon2010/strategic-concept-2010-eng.pdf

http://www.nato.mae.ro/index.php?lang=ro&id=22397

http://www.summitbucharest.ro/en/doc/doc_201.htlm

http://www.nato.int/isaf/docu/…/counterinsurgency_guidance.pdf

http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_68580.htm?selectedLocale=en