Educatia Romilor O Provocare a Integrarii In Societate

Introducere

Educația ca și factor de integrare socială a romilor este o temă abordată de către foarte mulți specialiști din punct de vedere sociologic, psihologic, asistenței sociale și chiar economic. Am ales să studiez această tematică și mai ales să încerc prin această lucrare să dau un răspuns întrebărilor de cercetare De ce copiii de etnie romă renunță la școală?, Chiar nu au aceștia șanse la educație?, Școala produce inegalitate sau egalitate?, Ce prioritate are educația pentru copiii romi?, deoarece trăim zile în care educația ar trebui să fie inculcată de către societate în indivizii marginalizați. Educația are rolul de a-i inculca individului procesele educaționale, acesta fiind atras de educație, de dorința de performanță, cu aportul societății prin diferite programe educaționale, astfel individul să fie acceptat în societate, singura condiție este ca acesta să dorească și să arate voința că își dă acordul ca o pluritate de indivizi specializați să-l conducă spre acea societate.

Mi-am dorit să aflu un răspuns la această întrebare încă de când eram în liceu. Ca și elev nu conștientizam unele particularități ale mediului cu care se confruntă colegii mei de etnie romă. Astfel, absenteismul lor era mai ridicat decât al colegilor de alte etnii din cauza unor factori pe care această lucrare dorește să-i puncteze și să-i analizeze dintr-o perspectivă sociologică.

Dacă ar fii să ne uităm în urmă în istoria României putem vedea că „ țiganii”, după cum Achim, dar și alți autori, folosește acest termen, în ziua de azi numiți romi, ei nu erau amintiți. Ei au migrat în țara noastră datorită unei „situații de robie colectivă” (Achim 1998: 9). Din cauza acestei situații ei au primit etichetarea pe care o au și astăzi. Ei au fost robi ai țării timp de patru secole și jumătate iar apoi fiind eliberați pe la jumătatea secolului al XIX-lea au fost marginalizați, lăsați să trăiască la marginea orașelor și satelor. Recursul la istorie și la acest paragraf din Achim, dar și a altor autori, ne ajută să înțelegem mai bine poziția marginală pe care romii au ocupat-o pentru mai multe secole în societatea românească. Sărăcia și totala lor dependență față de celelalte grupuri etnice nu avea cum să nu genereze efecte pe termen lung, atât în ceea ce privește accesul lor mai scăzut la sistemul de educație, cât și atitudinea pe care acest grup etnic a dezvoltat-o față de educație.

Educație și integrare socială sunt două teme care sunt foarte frecvent întâlnite, studiate în articole, studii și rapoarte cu privire la minoritățile rome. Preocuparea intensă din punct de vedere al analiziei și al diversității perspectivelor cu privire la educație și integrare socială din care este abordată această temă arată cât de important este acest proces pentru societate: „accesul la educație este un drept fundamental al omului, este un mijloc de dezvoltare economică al unei țări și un factor important al întăririi coeziunilor sociale” (Neagu 2012:11).

Există multe întrebări la care mulți dintre cercetători încearcă să răspundă, iar dintre acestea putem menționa: cum ajung cei defavorizați în procesul educației?, care sunt factorii sau mecanismele care îi opresc pe indivizi la educație?.

Există stereotipuri și prejudecăți aduse romilor care se leagă de nivelul de educație redus și excluziunea socială, însă în ziua de astăzi o mulțime de specialiști, organizații non-profit, de caritate, sprijină și ajută populația de etnie romă să nu se mai simtă confruntați cu această problemă. Datorită acestora, rezultatele încep să apară puțin câte puțin. Pentru ca să se producă o schimbare este nevoie de pași mărunți (CPARSD 2009:205). Mulți se întreabă de ce statul, politicile naționale nu acționează în rezolvarea acestor probleme ale romilor? Însă, unii nu știu că „politicile naționale au participat și ele cu ceva la eradicarea problemei și anume prin implementarea legii „Cornul și laptele”, legea VMG (venitului minim garantat) și acordarea de locuri speciale destinate etniei rome în universități și licee, toate astea pentru a le oferi o șansă copiilor, tinerilor de etnie romă la educație” (CPARSD 2009:205).

Această lucrare își propune să analizeze factorii care duc la absenteism și la renunțarea de către copiii romi la școală, apoi identificarea modalităților de a-i menține pe aceștia în școală. Abordarea teoretică privind această temă se va realiza din perspectiva unor paradigme sociologice și cu aplicarea teoriilor macro – teroria reproducerii sociale care este definită de către sociologul Pierre Bourdieu, apoi teoria lui Basil Bernstein: codul lingvistic restrâns și cel elaborat și teoria corespondenței a lui Bowles și Gintis. Din punctul de vedere al metodologiei am ales abordarea cantitativă prin instrumetul anchetei pe bază de chestionar și abordare calitativă, și anume se va elabora un ghid de interviu care va fi aplicat pe un eșantion de intenționalitate.

Istoricul romilor

Subiectul pe care această lucrare își dorește să-l abordeze nu este unul nou, romii au fost în centrul atenției cercetătorilor economici, psihologici și sociologici începând cu sfârșitul secolului al XIX- lea. Pentru a înțelege modul în care se organizează romii, atitudinile și reacțiile lor actuale trebuie să apelăm la istoricul acestora. Ei au o istorie fascinantă, plină de persecuții și lupta continuă de supraviețuire.

Înainte ca această etnie în cauză să fie numiți „romi” aceștia erau etichetați ca „țigani”. Ca să putem defini acest termen de „ țigan” ne vom îndrepta atenția către dicționarul englez Oxford și citim că „ gypsy” , termen care este folosit de către englezi, este: „ membru unui clan rătăcitor (numiți de către ei Romany) de origine indiană cu pielea și părul negru, trăind din prelucrarea coșurilor, negocierea cailor, ghicitului etc.” (Oxford Dictionary 1989: 517, traducere proprie). Această definiție este dată începând cu secolul XXI, atunci când taina originii lor a început să capete înțeles. Termenul „ țigan” însă are o însemnătate și anume „este unul greco-bizantin (atsigani) care tradus înseamnă de neatins (din verbul athiggainen – a nu atinge), acest termen a fost pus unei grupări religioase din secolul al VIII- lea din Frigia, ai cărei membrii credeau o dezonorare contactul cu anumite lucruri sau numai cu privirea lor, însă printr-o răsturnare de sens este atribuit țiganilor din ziua de azi” (Dieaconu 2014).

Originea acestora este afirmată de către Mihail Kogălniceanu, care a fost realizatorul primului studiu cu privire la acești nomazi din Țările Române în anul 1837, introducând în „istoriografia românească, cercetările școlii germane de istorie, afirmând originea lor indiană” (Dieaconu 2014). Însă originile lor sunt abordate și din punctul de vedere al mitologiei și anume, studiile mitologiei românești prezintă tradiții care demonstrează că țiganii ar fi egipteni, „descendenți ai armatei faraonului sau că ar fi urmași al biblicului Ham, care a fost blestemat de tatăl său Noe să i se transforme pielea într-o culoare neagră și să fie călător prin lume” (Olinescu 2001: 42). Chelcea afirmă și el că țiganii sunt considerați supraviețuitorii armatei faraonului din Egipt înecată, în timpul eliberării poporului lui Dumnezeu din sclavie, în Marea Roșie (Chelcea 1944: 11). Când țiganii, în ziua de azi denumiți romi, au intrat în spațiul românesc, primul care le-a acordat atenție a fost Dimitrie Cantemir, însă acesta era în necunoștință de cauză de unde provin ei. El scria despre „ țiganii acei cu mulți copii”: „ Acești indivizi sunt segregați ici și colo în toată Moldova și nu există stăpân să nu aibă în proprietatea sa câteva familii de-ale lor. Nu știu nici ei înșiși și nici nu se găsește nimic despre ei în cronicile noastre. Toți țiganii, din toate ținuturile, au același grai amestecat cu multe cuvinte persienești și grecești” (Cantemir 1956: 230-231). La fel și Achim afirmase că „ încă nu se știe locul exact de unde au pornit țiganii în migrația lor spre Europa. Nu se cunosc cauzele care au determinat părăsirea patriei lor primitive și nici epoca primelor migrații” (Achim 1998: 32).

Nicolae Iorga afirmă că „țiganii arată prin organizarea lor actuală exact aceea care era a romanilor în secolul al XIII- lea: căpeteniile lor, care erau voievozi, poartă părul lung, papuci de papură, au sub ascultarea lor juzi. Ei păstrează chiar și unele particularități de limba arhaică” (Iorga 1993: 110). Astfel, prin denumirea și prezența a mai multor expresii de tip grecești în limba lor, a țiganilor, se arată „culoarul” de sosire dinspre Balcani înspre Țările Române (Dieaconu 2014). Așa cum am precizat mai sus țiganii nu și-au păstrat numele acesta pentru totdeauna, ei și-au atribuit numele de „romi”, datorită uneia dintre consecințele locuirii lor pe o perioadă mai lungă în Imperiul Bizantin, care devenise „romeu” (Giurescu 2000: 388). Pentru ei termenul de „rom” însemna a fi bărbat adevărat. Însă acest proces de schimbare a numelui de etnie nu a fost unul simplu, și în ziua de azi întâlnim oameni care încă îi strigă sub pseudonimul de „țigani” , iar alții „romi” și există câteva opoziții în privința folosirii termenului de „romi” din simpla coincidență a denumirii țării noastre „România”, cu cea a etniei. Abrudan Ioan trimite o scrisoare Parlamentului României, în urmă cu șapte ani în care prezintă nemulțumirea lui față de această etnie dar în special privind denumirea lor: „… această etnie nu este specifică României, ea întâlnindu-se în majoritatea țărilor europene în diverse proporții, dar noua sa denumire de romi este asimilată mai ales cu numele țării noastre, România, răspândindu-se astfel o confuzie care s-ar putea dovedi fatală pentru viitorul european al poporului român” (Abrudan 2007). Țiganii, migrând din țară în țară și-au atribuit denumirea diferitelor etnii, asta ca să își ascundă adevarata identitate, precum „ șatra” de la casta „Kshatra” sau „Gypsy” de la „ Egyptian”, folosindu-se de el pentru a primi resurse materiale și financiare, pretinzând că sunt creștini, “Yansser” pentru cei din New York, care originea aparține unui „ienicer turc” , în Germania ei sunt cunoscuți ca „Zigeuner și Sinti” , în limba franceza s-au denumit „Gitanes” , iar în Danemarca, Suedia și Finlanda au defilat sub denumirea de „Tattan” care tradus înseamnă tătari. Se poate observa că acest popor de etnie romă sunt și au emigrat prin toată Europa, dar, cum au apărut ei în țara noastră?

Cea mai veche datare privind apariția țiganilor pe teritorul țării este din 1385, când domnul Țării Românești, Dan I, a emis un act prin care dăruiește mănăstirii Tismana tot ceea ce mănăstirea Vodița avea în posesiunea ei, printre care avea și 40 de sălașe de țigani, adică familii (Panaitescu și Mioc 1966: 19-22). Apoi, cu trecerea timpului informații privind locuirea lor pe acest teritoriu devin multiple. Iorga crede că: „țiganii au venit în principatele române odată cu invazia mongolă din anul 1241” (Iorga 1993: 22). Se spune că romi care erau în țările romane au fost vazuți drept moștenire tătară, „aceștia i-ar fi adus cu ei în această parte a Europei, iar odată cu retragerea tătarilor, țiganii au rămas în stăpânirea romanilor ca robi” (Achim 1998: 23). Putem să deducem că romi au fost aduși în țara noastră drept robi sau sclavi, chiar dacă aceștia erau deja sclavii tătarilor. Astfel, se atestă că ei nu au fost robi de la începutul venirii lor pe teritoriul țării române (Achim apud. Panaitescu 1998: 39) , ci, abia mai târziu romanii i-au păstrat pe romi mai mult din cauza lipsei unei economii și era nevoie de resursă umană pentru aglicultură sau alte meșteșuguri, bineînțeles că romanii aveau nevoie de mână de lucru ieftină. Țăranii erau puțini dar și nepricepuți în meșteșuguri la care romi erau foarte pricepuți datorită faptului ca erau nomazi, susține Pons (Pons 1995: 13).

Istoria „țiganilor” este una vastă și încă nu este una exactă, de aceea, această lucrare nu pune accentul pe istoria romilor foarte intens ci mai degrabă cum educația îl integrează pe individul de această etnie care a trecut prin mai multe faze de tranziție în societatea actuală. Romii din Țara Românească, în urmă cu câteva secole au fost înrobiți de către romanii, și așa ei și-au menținut oarecum independența, adică au avut un loc unde să trăiască, deși romanii le-au suprimat această independență prin interzicerea părăsirii Țării Române, unde în țările europene ei erau alungați (Pons 1995: 15). Perioada în care romii au fost ținuți ca și robi a fost destul de mare, însă aceasta a luat sfârșit începând cu secolul al XVIII- lea când au fost adoptate mai multe reforme privind viitorul romilor (Pons 1995: 21). Datorită Domnitorului Alexandru Ghica romii din Țara Românească au fost dezrobiți și prin mai multe reglementări și decizii privind reunirea fraților și a surorilor din familie a dus la „țărănizarea romilor”, fiind scoși din influența statului și implementați în satele boierești, primind o bucată de pământ iar din perspectiva relațiilor inter-umane, ei erau respectați și numiți drept ca și țărani. Romii aveau aceleași drepturi ca și românii. Datorită acestei acțiuni al Domnitorului Ghica și romii din Moldova au beneficiat de aceași tratație (Vaillant 1857: 9).

Statutul de țărani care l-au primit romii nu a durat până în ziua de azi. După ce-l de-al doilea război mondial, majoritatea lucrau în meserii de meșteșugari, nu foarte mulți în meserii agricole. Din acest motiv, susține Pons: „ei se numărau printre puținii proletari ai satelor și tot de aceea vor fi printre primii care vor susține pe plan local politica Partidului Comunist Român” (Pons 1995: 25). Datorită acestei situații, unii dintre romi, datorită noului regim, sunt numiți primari, iar unii dintre ei vor adera la partid. La momentul înființării acestei noi organizații, în 1921, ca membrii ai acestei organizații erau în esență și minoritățile naționale. La început nu a fost o organizație de masă, însă cu timpul a crescut și a început să se impună, apelând la minorități. La vremea aceea minoritatea etnică romă era formată din clasa muncitoare, aceștia erau destul de numeroși și erau ostili în ceea ce privesc reformele sociale. În aceași perioadă se desfășurau reforme privind pământul. Partidul văzând că țăranii nu doreau să împartă cu minoritățile pământul, a recurs la o tactică pe care deja o experimentase și în alte zone, și anume divizare și împărțire. Acesta este momentul în care romii și-au găsit un loc și anume, mai ales în Transilvania, ei au ocupat casele populației sașilor care fuseseră deportați. Asfel românii după anii 1950 au început să aibă un comportament de ostilitate împotriva romilor, deoarece ei considerau că romii nu sunt demni de un asemenea tratament, bineînțeles că ei se simțeau lezați față de aceștia și așa au început să se nască stereotipuri și prejudecăți ale romilor active până în ziua de astăzi. Romii au început să fie dați la o parte, să fie discriminați, chiar și de către stat care i-a considerat o etnie minoră. Aceștia au început să se lupte pentru drepturile lor, dar din păcate ei eu fost trimiși „afară” , trimițându-i la marginile orașelor și a satelor, fiind lăsați fără acces la resuse pentru supraviețuire și educație.

Amintim faptul că statul i-a considerat pe romi o etnie minoră, deci putem vorbi despre un grup social? În istoria antropologiei, odată cu mai multe lucrări privind grupul etnic, a fost o ruptură cu privire la studierea acesteia. În loc să se studieze etnia ca și grup social dat care este reprezentat printr-un conținut (Olivera 2014: 38 apud. Barth 1969), Barth inclină mai repede pentru studierea „enticității” definite ca „diferitele modalități prin care diferențele culturale devin pertinente pentru organizarea socială” (Poutignat și Streiff-Frenart 1995: 191) . Așa au apărut ideile că grupurile etnice se afirmă într-o manieră colectivă. Asemenea concepții le găsim și în ideile lui Weber, care spune că „ grupul etnic se definește în mod fundamental printr-o conștiință de apartenență” (Weber 1971: 124-143). Să fie oare colectivitatea un motiv pe care copiii de etnie romă nu vin la școală într-un număr atât de semnificativ? Această lucrare va încerca în capitolele următoare să de-a un răspuns și acestei întrebări.

Teorii sociologice relevante cu privire la educație

Educația din perspectiva unei paradigme sociologice

De-a lungul timpului, sociologia educației a primit numeroase interpretări și teorii cu caracter modern aplicate după perioada industrială care împreună cu caracterul tradițional fac parte din procesul teoretic cu privire la schimbare socială din care face parte și tema abordată de către această lucrare.

Educația poate fi privită și dintr-o perspectivă sociologică, nu doar economică sau psihologică. Însă sociologia nu se rezumă doar la o singură teorie, una inseparabilă asupra vieții sociale, ci la o pluritate de teorii, de noțiuni și curente. Dumitru Popovici, în lucrarea „Sociologia Educației”, afirmă că „unele teorii și-au consolidat statutul prin acceptarea lor de către comunitatea sociologică, aducând răspunsuri pertinente la întrebarea „Cum este societatea?” (2003: 29). Astfel, în situația aceasta s-au format paradigmele sociologice, teorii pe contexte sau pe cazuri analizei sistemului social global sau a altora dintre cadrele sale. Majoritatea paradigmelor cuprind educația ca un element de maximă importanță, emițându-se clar înspre însuși concept și asupra funcției sale sociale. Ele alcătuiesc instrumente teoretice importante în studierea și analiza fundamentală a accepțiunilor sociale ale educației. Există autori care afirmă că teoria educației reprezintă baza fiecărei teorii a socialului care întră în atenția cercetătorilor.

În continuare, vom prezenta și vom analiza o paradigmă importantă din cadrul educației care se aplică și temei acestei lucrări, și anume paradigma interacționismului simbolic al lui Mead.

Interacționismul simbolic

Datorită lucrărilor sale asupra microsocialului, G.H. Mead vine cu concluzia cum că ideea principală în organizarea socială este comunicarea (2009: 356). Comunicarea este practicabilă doar cu participarea conștientă și bineînțeles trebuie să existe o conexiune directă între membrii. Conștiința, fiind și ea inclusă, spune Mead, este rezultatul comunicării realizate într-o situație socială. În sistemul comunicării, educația, privită ca o preocupare care „urmărește alcătuirea dimensiunii sociale a conștiinței de sine, prin interiorizare de către individ a atitudinilor comuneale grupului utilizând mijloacele culturale ale colectivității, deține un rol important” (Popovici 2003: 37).

Caracteristic interacționismului simbolic, el își pune accentul pe caracteristicile simbolice ale relațiilor determinate, reprezentate din actori care sunt într-o situație de interacțiune directă. Atunci când ne referim la „caracteristici simbolice”, ne îndreptăm atenția spre „simbolurile semnificative” și includem „părți ale experienței care arată, indică sau reprezintă alte părți (care nu sunt date în situația prezentă) și fac să se nască simultan în parteneri aceeași atitudine interioară, aceași semnificație” (Stănciulescu 1996: 33). Astfel, orice individ care participă la viața unui grup interiorizează simboluri cu o aceiași semnificație înțeleasă de toți, dobândește accesul la noțiunile și codurile culturii, fiind capabil să le folosească pentru el însuși.

Mead vine cu idei noi în ceea ce privește analiza educației. El definește rolul interacțiunii și al vorbirii în educație, analizând că simpla interacțiune dintre educator și cel care trebuie educat nu este destul privind pătrunderea bazei educației, ci este necesară analiza ca interacțiune între cel care trebuie educat și o atmosferă complexă fiind prezenți atât educatorul cât și cel care trebuie educat drept coparticipanți, iar internalizarea produsă de cel care trebuie educat include acest proces complex, nu doar elementele culturii sociale care sunt oferite spre cel care trebuie educat de către educator. Cu alte cuvinte, scopul situației, al grupului de apartenență este aparte în ansamblul comunicațional: v-ați pus întrebarea cum se face că tabloul de nuntă al romilor, și nu numai, este pus în văzul tuturor în camera cea mai utilizată din casă și nu este pus într-un album? Explicația este prezentată mai sus. O altă contribuție al lui Mead, importantă în sociologia educației este tema sensului „eului”, în situația comportamentului social, relația – în contextul în care actorul social își dobândește „eul” prin transpoziția lui ca obiect al propriei ocupații și prin eventualitatea de a proceda înspre el așa cum și el o face înspre alții (Calhoun et al. 2007: 287). Prin urmare, copilul își însușește eul dar si stima de sine în interiorul instituției educaționale.

Educația din perspectiva teoriilor sociologice relevante

Teoriile sociologice afirmă că educația este un proces social prin care individului îi sunt inculcate normele necesare societății în care trăiește. O abordare privind natura educației își pune amprenta capacitatea lingvistică, elaborată de sociologul Bernstein (Giddens 2012: 669) cu ajutorul cercetărilor sociologilor de la Universitatea de la Londra.

Teoria transmiterii educaționale – perspectiva sociolingvistică

Așa cum am menționat mai sus autorul acestei teorii este sociologul Basil Bernstein, care a gândit-o la început ca o „teorie a transmiterii culturale, suplimentară cu teoria reproducției culturală a lui P. Bourdieu” (Cristea și Constantinescu 1998: 143). Teoria aceasta cercetează fenomenul educației ca „o activitate comunicativă al cărei mesaj este detectabil în structurile specifice ale școlii, respectiv în organizarea sa instituțională, și mai ales în conținuturile transmise sau în modalitățile de selecție și transmiterii cunoașterii educaționale” (Cristea și Constantinescu 1998: 143). Teoria este relevantă lucrării, deoarece avem de-a face cu două părți ale fenomenului care această lucrare dorește să îl evidențieze, avem copiii de etnie romă care nu au resurse materiale, financiare și copiii care au toate cele necesare care tind să meargă la școală, însă se vor întâlni cu procesul de reușită școlară pentru clasa primară, datorită codului lingivistic căruia l-au dobândit.

Analizele și cercetările lui Bernstein examinează, în primul rând, emiterea unui pattern de transmitere educativă a cunoștințelor în situația unei relații organizaționale dintre școala și societate. Concepțiile principale ale acestei intervenții epistemologice sunt următoarele:

gruparea de clasă care stăpânește comunicarea în familie, indirectă printr-o anumită însușire a limbajului, cu consecințe psihosociale multiple;

natura comunicării este transmisă către două tipuri de coduri sociolingvistice, cel restrâns și cel elaborat, care sunt inseparabile de condiția culturală a familiei sau clasei sociale și forma de organizare instituțională a educației școlare;

prin transmitere educațională, aceasta garantează o reproducție culturală a câtorva calități și valori sociale care mențin organizat câteva coduri și modele care sunt caracteristice în societatea dată;

Autorul afirmă că fiecare individ își elaborează propriul cod diferit sau diferite moduri de exprimare, în prima etapă a vieții, care vor avea un impact asupra experiențelor lor școlare ulterioare. Bernstein spune că diferențele lingvistice deprotejează indivizii asftel că ne putem da seama repede din ce fel de clasă socială provine un individ. El a caracterizat această diferențiere în două coduri, cel restrâns, aici se identifică cei din clasele de jos, adică cei săraci, care nu au resursele necesare să ajungă la educația necesară trăirii în socitatea modernă și astfel ei nu pot fi informați destul încât să-i ajute să se dezvolte profesional, și codul elaborat este specific clasei de mijloc, adică cei înstăriți care deprind un vocabular în care pot răspunde unei cerințe astfel încât să ducă la bun sfârșit ceea ce li se cere. Codul restrâns este specific romilor și nu se pune problema că ei nu ar avea un limbaj normal și de înțeles, doar că părinții îi socializează direct cu ce au și ei. Nu ne putem aștepta ca un copil de etnia romă să vină la școală și să înțeleagă toți termenii educaționali pe care educatorul îl transmite deoarece așa cum am menționat mai sus, dobândirea unui cod lingvistic se realizează încă din primii ani, iar dacă părinții acestuia provin dintr-o clasă de muncitori, sau clasa de jos atunci cu siguranță că va fi categorizat în sistemul codului restrâns. Însă, codul elaborat, este cu totul opus față de cel restrâns. Copiii din clasa mijlocie au acces la un cod lingvistic elaborat datorită părinților cu o educație mai avansată decât celor din clasa muncitorească. Copilul cu un cod elaborat poate să se gândească mai bine, mai departe, să generalizeze anumite idei care sunt abstracte, dându-i acces la aderarea unei clase mijlocii, în schimb, copilul cu codul restrâns trăiește clipa, nu se gândește pe mai departe, mai mult, acest cod este specific relațiilor și grupurilor de prieteni care își petrec timpul, nu țin cont de viitorul îndepărtat. (Giddens 2012: 668).

Copiii care au dobândit coduri lingvistice elaborate, afirmă Bernstein, sunt mai formați din perspectiva educațională față de cei limitați având codurile lingvistice restrânse (Bernstein 1975: 168). Această formă nu înseamnă că cei din clasele joase au un model de vocabular inferior sau sărac, ci numaidecât „modul în care ei folosesc vorbirea intră în conflict cu cultura academică a școlii” (Giddens 2012: 669). Acei copii care posedă coduri elaborate devin cu ușurință mai familiari mediului școlar.

Considerațiile lui Bernstein cu privire la această problemă, ne face să înțelegem de ce anumite persoane care provin din anume medii socio-economice sunt constrânse să fie neîndeplinite sau fără realizare la școală. Giddens (2012: 670) ne oferă următoarele trăsături care au fost puse în legătură cu codurile restrânse, toate scăzând șansele la educație ale unui copil:

Copilul când pune întrebări acasă, probabilitatea este să primescă raspunsuri scurte și la obiect, aceasta fiind problema necuriozității în ceea ce privește lumea, fiind prea puțin informat față de cei care dețin codurile elaborate.

Unui copil nu-i va fi ușor să se adapteze acelui limbaj predat care este rece și conceptual.

O parte din informația pe care profesorul îl transmite clasei și-l închipuie de neînțeles, grație modurilor de limbaj folosite, altele de cele cu care este obijnuit. Copilul are capacitatea de a traduce acest limbaj în ceva cu care este el familiarizat, dar pot să aibă conotații complet diferite de ceea ce profesorul a vrut să transmită.

Așadar, atâta timp cât există această segregare, există și inegalitate ducând la nereușită școlară a copiilor de etnie romă. Văzând cum copiii lor la școală sunt dați la oparte, prin segregarea lor în diferite clase, prin aceste coduri lingvistice, părinții iau decizia de a nu le mai permite copiilor să mai meargă la școală.

Stereotipuri și prejudecăți cu privire la etnia romă

Vasile Cernat vorbește în lucrarea sa despre o „tendință universală” care definește ființa umană. Definea această tendință folosind o metaforă afirmând că atunci „când părtinirea se referă la gândurile noastre, literatura de specialitate vorbește despre stereotipuri, când se referă la emoțiile și sentimentele noastre folosește termenul de prejudecăți iar când se referă la comportamente folosește termenul de discriminare” (Cernat 2005: 15). Supraviețuind ca sclavi sau romi sute de ani, ei au fost scoși din ecuația ca ar mai face parte din rasa umană. Ei erau vanduți, copiii erau dați în schimbul a unor obiecte mai valoroase, femeile erau oferite musafirilor boierilor pentru plăcerile lor personale, iar stăpânii aveau drept de decizie în privința vieții și morții lor. Astfel, datorită acestor repercursiuni, romii au căpătat o imagine nu foarte favorabilă lor, ei au fost dați afară, după perioada dezrobirii, trimiși cât mai spre marginile orașelor și a satelor. Așadar, rasismul față de ei s-a născut în timpul acestor evenimente din viața lor.

Ce sunt stereotipurile și prejudecățile?

Conform „Dizionario della cultura. Per l’analisi culturale e l’inculturazione” stereotipul este „o formă de gândire rigidă și superficială, un clișeu cultural, o reprezentare a celorlalți după categorii stabilite anterior” (Carrier 1997: 397, traducere google translate) . Există numeroase definiții ale acestui concept, este „un număr egal cu a celor care l-au studiat” (Jacques și Jacques 1997: 98). În aceași lucrare autorii sunt de părere că stereotipul este „un ansamblu de convingeri împărtășite vizavi de caracteristicile personale, de trăsăturile de personalitate dar și de comportament specifice unui grup de persoane” (Jacques și Jacques 1997: 98) . O altă definire a acestui concept este dată în dicționarul de psihologie Larousse unde găsim că stereotipul „este o schemă cognitivă asociată unui criteriu precum aparența fizică, sexul, identitatea religioasă, politică, etnică, sexuală,etc., criterii care ne definesc credințele și ne călăuzesc judecățile referitoare la grupurile sociale și membri acestora” (Larousse 2007: 1176). Datorită viziunii lui Lippman, „noi nu vedem înainte de a definii, ci definim înainte de a vedea” (Jacques și Jacques 1997: 99). Așadar, stereotipurile, trecând de faptul că întrețin o enormă tonalitate afectivă, ele își au originile în societate dând, în același timp, de asemenea posibilitatea de a definii natura relațiilor dintre concepte și grupuri.

Conform psihologiei sociale, stereotipul reprezintă o multitudine de trăsături caracteristice unui grup dar și membrilor acestuia, caracterizate așteptărilor corespunzătoare sau credințe exagerate unei categorii sau unui anume grup social. Stereotipurile, în contextul lor social, pot fi considerate ca reprezentare socială. Astfel, un grup etnic este cunoscut drept cineva sau ceva datorită etichetării puse de către un alt grup fără, însă, a ști despre ce grup este vorba cu adevărat. Așa se întâmplă și cu etnia romă, ei sunt etichetați într-un anume fel și asta datorită că nu se cunoaște cu adevărat originea grupului, ei nu au nici o putere de a ține piept acestor stereotipuri dar și prejudecăților. Marin F. Georgeta, într-o lucrare de psihologia socială, ne spune că stereotipurile sunt „structuri cognitive și afective obiective asupra grupurilor sociale, împărtășite de un număr important de membri ai societății și care apar și sunt difuzate într-un mediu politic și social specific, la un moment istoric dat” (Marin 2010: 13). Astfel, ele sunt spuse pe plan discursiv și social în societate, prin intermediul comunicării orale.

Prejudecățile, un termen apropiat celui de stereotip, implică, în același sens, respingerea unui individ, care este considerat membru al unui grup social, dar care este nelipsit de sentimente negative. Allport (1954) a explicat conceptul de prejudecată ca „o atitudine negativă sau o predispoziție de a adopta un comportament negativ față de un grup sau față de membrii acestui grup, bazată pe o generalizare eronată și rigidă” ( Jacques și Jacques 1997: 121 apud. Allport 1954). În esență, prejudecățile se definesc a fi gesturi sau purtări problematice, atitudini negative asupra unui invidiv sau unui grup social. Concluzionând, stereotipurile reprezintă concepții preconcepute pe când prejudecățile reprezintă afecțiuni absurde de temeri și neplăcere.

În continuare vom prezenta câteva prejudecăți dar și stereotipuri aduse la adresa romilor din România. O primă prejudecată ar fi că romii fură. Așa cum am prezentat mai sus romi pot fi ușor clasați. Când s-a pus problema ungurilor care au refuzat sau pur și simplu nu cunoșteau limba română în Transilvania, s-au creat niște povești cum că toată populația unor localități nu vor să vorbească limba română. Un exemplu viabil e din mass- media, dacă un țigan a furat un magazin, s-a format ideea mediatizată că toți țiganii fură. Romii nu se spală, este o altă prejudecare adusă la adresa lor. Ei, datorită materialelor de iginenă redusă, își păstrează stricta igienă personală. Mai mult, această prejudecată este cuvenită culorii pielii lor. Un alt exemplu de prejucată este că romii nu merg la școală. Această prejudecată se datorează și interesului scăzut al sistemului școlar, atunci când, de curând, a refuzat recunoașterea acestora ca și minoritate culturală cu aspirații și cereri altele decât cele ale populației majoritare. Un factor important al acestei prejudecăți este cel al discriminării la un loc de muncă. Un rom, chiar daca este educat, acesta nu este pus în funcții de conducere. Astfel, ei văd educația ca pe un factor neimportant pentru reușită, dar mai ales supraviețuire în societate. Romii nu sunt români este o prejudecată colosală. Istoria lor ne afirmă asta, ei au migrat în țara noastră și oarecum și-au căpătat denumirea de român, ei sunt pe teritoriul nostru de aproape 600 de ani, doar că, precizez încă odată, datorită „renumelui” dar și al aspectului fizic, încă se confruntă cu integrarea integrală socială în societate.

Stereotipurile și prejudecățile contra romilor, unde așa apare globalizarea anti- Gypsismu-lui, sunt atât de incuibate în cultura europeană, încât ele nu sunt cunoscute și gândite în același timp (Moroșanu 2012: 4). Amintim faptul că romii se luptă să dovedească contrariul, însă se pare că nu au succes total. Un semn al anti- Gypsismu- lui, este că mulți indivizi care nu au intrat în contact cu ei, să îi cunoască, să vadă traiul lor, modul de supraviețuire, să vadă toate detaliile, să vadă comportamentul lor, sunt în stare să preconceapă stereotipuri și prejudecăți la adresa lor total neadevărate. Uneori, comportamentul unui individ de etnia romă este imediat utilizat întregii populației de romi. Există o serie nelimitată de stereotipuri la nivelul romilor. În continuare, lucrarea de față va enumera câteva dintre ele, cele mai uzuabile noțiuni care sunt greșite, bineînțeles.

Țiganii sunt chiar țigani

Adesea, romii sunt aduși în față ca un grup unitar și menținuți la rangul lor de „țigani”. A vorbi în sens negativ despre romi aceasta afectează toată populația de etnie romă, chiar și a celui care declară că este diferit de ceilalți. Romii nu sunt considerați ca persoane individuale ci ca „Gypsis”. Cei care nu se poartă și nu se identifică cu imaginea de „ Gypsis” atunci au privilegiul de a nu fi considerați romi. „Există o imensă heterogenitate între romi” (Moroșanu 2012: 5), ce este realitate pentru un grup, pentru celălalt grup poate să fie irațional. Dacă ar fi să se facă diferențieri doar între romi, și anume cei tradiționali și cei integrați ar fi prea ușor: ce este real pentru toate populațiile atunci și pentru romi este: întotdeauna, generalizările, susține Moroșanu „nu sunt adevărate iar diferențele între indivizi sunt mai mari decât diferențele dintre grupurile etnice” (Moroșanu 2005: 5). Romii trăiesc în diferite medii, au limbile lor diferite, oriunde mergi îi întâlnești și se poate observa că în orice continent ei adoptă cultura dar și obiceiurile populației majoritare din respectiva țară unde locuiesc. Sunt la fel ca și orice cetățean care locuiește în continentul, țara respectivă, și anume, au ocupații diferite, religii și tradiții diferite de la persoană la alta.

Nomazii romi

Romii, adesea sunt considerați nște nomazi fără îngrijorări, fără frici semnificative: făceau ce doreau ei, le plăcea libertatea, călătoreau ușor, trăiau în corturi sau caravane și se distrau dansând în fiecare noapte în jurul focului. Când le erau foame mergeau la furat. Este o imagine a lor care se dovedește a fi irealistică, dar din păcate așa a fost. Statisticile arată că doar 20% dintre romii europeni încă sunt nomazi, și anume prin vestul Europei. În istoria lor, acest stil de nomad nu a fost ceva ce ei ar fi vrut, aceasta a apărut odată cu persecutarea lor. Expulzarea sau relegarea lor neîncetată este o caracteristică primordială a istoriei lor. În trecut ei au fost asemănați cu musulmanii, fiind obligați să țină piept cu ura creștinilor din Europa (Fraser 2008: 141). Nimeni nu le permitea să se așeze sau să își găsească un loc de muncă, astfel, cumva ei trebuiau să își găsească căi proprii pentru a supraviețui.

Muzica și dansul la romi

În beletristică, dansul este perceput o caracteristică originală a culturii tradiționale a romilor și este folosit ca să-i reprezinte ca pe niște „exotici”. Ei nu dansează tot timpul, ci doar dacă dansul respectiv este o trăsătură a tradiției dintr-o țară în care locuiesc ( avem ca și exemplu Spania și sud-estul Europei). Muzica este, dimpotrivă, o caracteristică sau o modalitate de negoț, care i-a ajutat să trăiască de pe o zi pe alta. Nu toți sunt sunt muzicieni, dar există grupuri care s-au specializat. Ei sunt chemați la evenimente importante să cânte deoarece muzica lor a devenit faimoasă pe măsură ce timpul trecea și aceste grupuri începură a studia muzica (Fraser 2008: 141).

Meșteșugurile tradiționale

Cel mai practicat meșteșug de către romi este cel al fierăritului. Se prea poate că și-au însușit acest fel de muncă în Armenia, fiindcă majoritatea termenilor romanii vin din sfera limbii armeneasca. Așa cum am precizat mai sus, unul dintre motivele înrobirii romilor în Principatele Române este cel al îndemânării lor. Timp de 600 de ani de robie, apărut și alte genuri de meșteșuguri. Astăzi, romii din România sunt clasați într-o categorie după profesia pe care o îndeletnicesc. Putem vedea după numele lor de familie, ca de exemplu ciurarii, ursarii, aurarii sau lingurarii. Realitatea este, însă, diversă: romii, ca și românii, sunt cetățeni europeni și de aceea ei caută un loc de muncă care să le permită să-și atingă aspirațiile. În momentul în care se ajunge la depășirea discriminărilor din societate, atunci ei își i-au angajamentul de a lucra în orice sector al pieții muncii (Fraser 2008: 142).

Religia romilor

O varietate destul de mare a oamenilor consideră că romii nu cred într-o divinitate, că nu au nici o apartenență la religie. Cum am mai menționat mai sus, romii adoptă orice când se stabilesc într-o țară, printre care și religia.

Femeile rome

În această categorie avem de-a face două feluri de stereotipuri. Unul dintre ele se referă la femeile rome ca dansatoare captivante, pregătite să tenteze orice bărbat, făloase și exotice, fără rușine și robuste, sau ca niște „ bătrâne ghicitoare gata să te blesteme sau să te ducă în tranșă dacă nu le dai bani” (Moroșan 2012) . Celălalt stereotip se referă la femeile rome ca mizerabile, fără igienă. Sunt cele care au mulți copii, sunt bătute brutal de către partenerii lor. Ele se căsătoresc la vârsta de 11 ani și au primul născut la vârsta de 13 ani. În ceea ce privește acest stereotip, aceste situații dificile de trăit cu care se luptă romii trebuie luate în considerate. Lipsa nivelului de trai, a utilităților precum apă curentă, hainele necesare sau chiar și violența domestică sunt semne ai sărăciei și nu ai „ țigăniei” (Moroșan 2012).

Copiii romi

Așa cum este vizibil dar și statistic, natalitatea la romi este mai ridicată decât la non-romi. Există îngrijorarea în mai multe țări, cum că romii vor întrece în număr prin copii majoritatea populației țărilor. Copiii romi, de foarte multe ori sunt văzuți ca hoți și cerșetori. Părinții lor sunt neglijenți cu ei și se consideră că ei i-ar exploata pe proprii lor copii, însă, romii au aceleași sentimente la fel ca și orice familie care își iubește copiii. Modalitatea în care copiii romi sunt crescuți este foarte diferită de cea a populației majoritare din cauza realității dure cu care se confruntă romii. Copiii romi se dezvoltă în familile tradiționale și învață în cele mai multe aspecte ale vieții prin puterea exemplului, nu prin studiu. Acesta este un mod de învățare care orice persoană sau familie în care se află și trăiește în condiții grele și nu au accesibilitatea unui timp acordat studiului este folosit de către această categorie socială. Această metodă de învățare conține procesul de observare, imitare și apoi participare. Dacă vedem copii cerșind sau furând asta înseamnă că acesta este climatul lor în care comunitatea lor este obligată să trăiască (Fraser 2008: 142).

Situația financiară a romilor

În general etnia romă este clasificată pe două nivele, cei săraci și cei bogați. Dacă sunt săraci atunci ei sunt etichetați drept leneși, că nu vor să meargă la muncă, iar dacă sunt bogați, din nou, această bogăție este câștigată ilegal. În realitate, sărăcia romilor este cauzată faptului că au fost marginalizați din tranziția politico-economic post- comunistă. Chiar și în ziua de astăzi, unii dintre ei sunt discriminați și dați afară din sistemul de învățământ. Ei se întâlnesc cu discriminarea și atunci când vor să muncească, iar dincolo de graniță sunt segregați în diferite unități izolate geografic (Moroșanu 2012). Așadar, mulți dintre ei sunt prinși în acest cadru al sărăciei și mai ales excluderii sociale.

Romi și societate

Din nou, romii sunt percepuți cum că nu au dorința de a se implica sau de a se integra într-o societate. Asta se datorează și faptului ca mulți non-romi nu au încredere în romi, și atunci nu ai cum să îți dorești să faci parte într-un întreg. „ Întegrarea înseamnă deseori pierderea culturii rome fără a fi acceptați pe deplin de majoritatea populației” (Moroșan 2012). Unii romi care sunt educați fac acest sacrificiu, din teama de a nu fi respinși de către majoritate pentru a putea trăi în continuare în mijlocul societății și nu la marginea ei.

Stereotipul educației

Mulți români au impresia că romii nu cred în educație. Acest lucru este adevărat doar în cazul familiilor foarte tradiționale ca încă își păstrează anumite obiceiuri, dar numai ce cuprinde educația oficială. Se pune problema că educația este slabă și că înfățișează o piedică majoră în ceea ce privește accesarea pieței de muncă de către romi. Este foarte clar că, nu doar pentru romi ci pentru toate categoriile de oameni, educația este fundamentală pentru stârpirea sărăciei. Pentru a avea acces la educație copiii romi întâmpină o serie de obstacole. Cei care sunt segregați în unități izolate trebuie să parcurgă o distanță mare și aceasta devine o povară, părinții nu au resursele financiare necsare pentru a le cumpăra copiilor haine, rechizite și mâncare. Un alt obstacol este excluderea lor de către profesori și a școlii, punându-i în clase diferite pentru a nu se încurca cu ceilaltți elevi majoritari. În alt sens, manualele școlare adesea transmit o imagine proastă la adresa romilor sau nu prezintă adevăratul rol istoric al romilor în societatea românească. Se întâmplă, că și romii care au ajuns să studieze mai departe de învățământul preuniversitar să se confrunte cu discriminarea (Fraser 2008: 144). Din păcate, multora li se spune că nu o să reușească în viață, dar avem destule exemple la care să ne uităm și să vedem că avem și personalități de etnie romă datorită educației.

Educația copiilor romi

Pentru a putea discuta cu privire la educația copiilor romi, trebuie să privim datele exacte care cuprind categoriile de vârste școlare înscriși în diferite forme de învățământ, prezența la școală, renunțarea la școală, analfabetismul etc. „Educația este unul dintre ipostazele fundamentale ale existenței contemporane” (Stelian 2009: 292), aceasta fiind studiată și abordată în toate lucrările care se referă la populația de etnie romă. În cele ce urmează această lucrare dorește să puncteze activitatea educațională a copiilor romi, a câtorva date care vor fi culese din recensămintele realizate pe teritoriul nostru.

Participarea școlară

Educația preșcolară

Această noțiune de învățământ preșcolar, într-un sens întins se referă la categoria de vârstă începând de la nașterea copilului până la intrarea lui în școala primară, mai exact de la 3 ani la 6 ani. Așadar, într-un sens mai academic, vorbim despre grădiniță.

Tabel 1

Gradul de cuprindere în învățământul preșcolar și școlari (estimări)

*Date BIR- 2006, **Date din Anuarul Statistic al României- 2006, valabile pentru anul 2005- 2006.

Cosmina Rughiniș vizează, în BIR 2006, că o pondere de 80% dintre copiii de 0-6 ani nu merg la grădiniță sau la creșă. Conform tabelului, Dana Costin Stelian, a calculat procentul copiilor cu vârstele de 3 – 6 din totalul copiilor 0 – 6 ani și a plecat de la premisa că „proporția copiilor de 3 – 6 ani este aceași și în cazul populației de etnie romă” (Stelian 2009: 293). La prima vedere, între categoriile de vârste prezentate de BIR și Anuarul statistic există o deosebire ușoară. Prima categorie de vârstă, în care sunt incluși copiii de 0-6 ani, este numită în BIR „ copiii sub 7 ani”. Dacă ne uităm atent, categoriile de vârstă 7-11 ani și 11- 15 ani se opresc înainte de împlinirea vârstei de 11, respectiv, 15 ani (Stelian 2009: 293).

Pentru anul școlar 1997- 1998, Surdu prezintă o rată de includere în învățământul preșcolar de 17,2% pentru populația romă în raport cu cea de 67% pentru populația totală (Zamfir și Preda 2002: 106). Dacă ar fi să comparăm datele prezentate cu cele din tabelul de mai sus am putea spune că rata de înscriere a copiilor de etnie romă în sistemul învățământului preșcolar are o tendința de creștere. Putem spune că în 8 ani (1998- 2006), această rată s-a dublat de la 17% din 1998 la 34% în 2006, totuși, această rată se dovedește a fi redusă. Diferența între populația de etnie romă și cea totală privind rata de înscriere a copiilor în educația preșcoalară are valori mari și continue de aproape 50%.

Educația școlară ( învățământul primar și secundar)

Privind la datele din Tabelul 1, rata de incluziune a copiilor romi în învățământ este semnificativ mai mică decât cea a populației totale. Studiul realizat de Fleck și Rughiniș, în 2008, oferă date care se referă la situația școală a copiilor romi în comparație cu cea a nonromilor, date care sunt prezentate în tabelul de mai jos.

Tabel 2

Sursa datelor: Fleck și Rughiniș 2008

La fel ca și în datele privind învățământul preșcolar există o deosebire între rezultatele studiului și datele privind întreaga populație. De exemplu, rata procentuală a populației totale, adică cei nonrome, în vârstă de 7-13 ani, fără școală este de 8,3%, o valoare care este supraestimată, în timp ce la nivel național, rata procentului a celor fără școală diferă între 2% pentru grupa de vârstă 7-10 ani și 3,8% pentru grupa de vârstă 11-14 ani (Anuarul statistictic 2007).

Ce prioritate are educația pentru copiii romi?

Așa cum am precizat și în introducere, această lucrare își propune să răspundă unor întrebări care sunt evidente în zilele noastre și anume de ce renunță copiii de etnia romă la școală, la educație? În comunitățile de etnie romă, învățământul este neglijat în totalitate. Sărăcia acestor familii este așa de mare încât nu au o masă, darămite bani pentru a cumpăra una pe care să poată scrie copiii. Romii nu au materiale, literatură din care să se inspire. Părinții copiilor sunt analfabeți, doar cu câteva clase, sunt dezinteresați de sistemul educativ și transmit același lucru și copiilor. Importanța priorității educației în favoarea copiilor romi prezintă două mari probleme pe care această lucrare le menționează:

Repetenția

În cercetarea lor, Fleck și Rughiniș, menționează ca „aproape 7% dintre romii adulți au rămas repetenți cel puțin odată, față de aproape 1% din ne-romi” (Fleck și Rughiniș 2008: 158). Această diferențiere este prezentă și astăzi. Eșantionul folosit pentru cercetarea lor, ne arată că din totalul de 756 de copii romi înscriși la școală cu vârstele între 6 și 18 ani, 69 (adică 9% din totalul eșantionului) au rămas și ei minim odată repetenți, pe când, din cei 327 elevi non- romi chestionați cu vârste cuprinse în aceași categorie care de asemenea sunt înscriși în sistem, doar 3 au rămas repetenți. Posibilitatea de a rămâne repetenți în rândul băieților romi în comparație cu cel al fetelor este mai mare. Autorii cercetării afirmă că „repetenția nu este influențată de tipul de localitate (urbană sau rurală), de gradul de bunăstare al familiei, de afilierea etnică a familiei sau de limba vorbită, de faptul că, la școală, clasa este formată preponderent din romi” (Fleck și Rughiniș 2008: 158). Așadar, repetenția are o consecință adversă asupra șanselor copiilor de etnie romă de a termina liceul, însă, nu și a șanselor de a absolvi școala generală.

Analfabetismul

Analfabetismul reprezintă o îngrijorare privind etnia romă deoarece aceasta lezează un sfert din populația adultă. „ În mod cert, acest fapt nu se datorează exclusiv frecvenței reduse, ci reflectă de asemenea ceea ce am putea numi segregarea invizibilă, adică segregarea care are loc în interiorul clasei” (Fleck și Rughiniș 2008: 159). Putem observa acest lucru pur și simplu din faptul că, copiii romi termină școala primară însă fără cunoștințe de bază. Argumentele pentru care se înfățișează această problemă sunt multiple și bineînțeles se corelează cu înțelegerea, prejudecățile și mai ales indiferența.

Bibliografie

Abrudan, Ioan. 2007. “Țiganii, Adevarata Istorie.” https://rahoveanu.wordpress.com/%CF%88-tiganii-adevarata-istorie/.

Achim, Viorel. 1998. Țiganii În Istoria României. București: Editura enciclopedică.

Administrația Prezidențială. 2008. România Educației, România Cercetării. Raportul Comisiei Prezidențiale Pentru Analiza Și Elaborarea Politicilor Din Domeniile Educației Și Cercetării. București: C. N. Imprimeria Națională S.A.

Bădescu, Gabriel, Vlad Grigoraș, Cosmina Rughiniș, Mălina Voicu, și Ovidiu Voicu. 2006. “Barometrul Incluziunii Romilor.” Editura Fundației O Societate Deschisă. http://www.edrc.ro/docs/docs/cercetari/Barometrul-incluziunii-romilor.pdf.

Bernstein, Basil. 1975. Class, Codes and Control, în Towards a Theory of Educational Transmissions (Primary Socialization, Language and Education. London: Ed. Routledge & Kegan Paul, p. 86-122.

Cantemir, Dimitrie. 1956. Descrierea Moldovei. București: Editura Semne.

Carrier, Herve. 1997. Dizionario Della Cultura. Per L’analisi Culturale E L’inculturazione. Vaticano: Editura librariei Editrice.

Cernat, Vasile. 2005. Psihologia Stereotipurilor. Iași: Polirom.

Chelcea, Ion. 1944. Țiganii Din Romaânia. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Cristea, Sorin și Cornel Constantinescu. 1998. Sociologia Educației. București: Editura Hardiscop.

Dieaconu, Daniel. 2014. “De La Călăi La Lăutari – Istoria Țiganilor Din România.” Historia.ro. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/calai-lautari-istoria-tiganilor-tarile-romane.

Fleck, Gabor și Cosmina, Rughiniș. 2008. Vino Mai Aproape. Incluziunea Și Excluziunea Romilor În Societatea de Azi.. București: Editura Human Dynamics.

Fraser, Angus. 2008. Țiganii. București: Editura Humanitas, p. 140-144.

Giddens, Anthony. 2012. Educația. în Sociologie, tradus de Oana Gheorghiu, V, 649–92. București: All.

Giurescu, Constantin. 2000. Istoria Românilor. București: Editura All.

INS. 2007. “Anuarul Statistic Al României 2006.” Editura INS.

Institutul Național de Statistică – Anuarul statistic al României. 2007.

Iorga, Nicolae. 1993. Istoria Românilor. București: Editura Enciclopedică.

Larrouse. 2006. Marele Dicționar Al Psihologiei. București: Editura Trei.

Marin, Georgeta. 2010. Psihologie Socială. București: Facultatea de Psihologie și Stiințele educației.

Mead, George Herbert. [1934] 2009. Mind, Self, and Society: From the Standpoint of a Social Behaviorist. Works of George Herbert Mead. University of Chicago Press.

Mead, George Herbert. 2007. The Self în Classical Sociological Theory ed. Calhoun, Craig, Joseph Gerteis, James Moody, Steven Pfaff și Indermohan Virk, 282-294. Oxford: Blackwell Publishing.

Moroșanu, Cezara. 2012. “Stereotipuri Și Prejudecăți La Adresa Romilor.” Editura Grafoart. http://www.scribd.com/doc/79463086/STEREOTIPURI-%C5%9EI PREJUDEC%C4%82%C5%A2I-LA-ADRESA-ROMILOR#scribd.

Neagu, Gabriela. 2012. Șanse de Acces La Educație În Societatea Eomânească Actuală. Iași: Editura Lumen.

Olinescu, Marin. 1944. Mitologie Românească. București: Editura Minerva.

Olivera, Martin. 2014. “Romii Din România – Un Grup Etnic.” In Condiția Romă Și Schimbarea Discursului. Iași: Polirom.

Oxford Dictionary. 1989. Editura Oxford.

Panaitescu, Petre și Damaschin Mioc. 1966. DOCUMENTA ROMANIAE HISTORICA. Vol. I. Țara Românească. București: Editura Enciclopedică.

Pons, Emmanuelle. 1995. Țiganii Din România O Minoritate în Tranziție. Tradus de Ciubuc Gabriela. Brașov: Editura Media.

Popovici, Dumitru. 2003. Sociologia Educației. Iași: Institutul European.

Poutignat, Philippe și Jocelyne Streiff-Fernart. 1995. Theories de L’ethnicite. Paris: PUF.

Stănciulescu, Elisabeta. 1966. Teorii sociologice ale educației. Iași: Polirom, p. 32-36.

Stelian, Costin Dana. 2009. Copiii Romi Între Supraviețuire Și Succes. București: Editura Expert.

Vaillant, Jean. 1857. Les Romes. Histoire Vraie Des Vrais Bohemiens. Paris: Editura Harrmatann.

Weber, Marx. 1971. Economie Și Societate. Vol. 2. Paris: Editura Plon.

Zamfir, Elena și Preda, Marin (coord.). 2000. Diagnoza Problemelor Sociale Comunitare. Studiu de Caz. București: Editura Expert.