Educatia Religioasa In Invatamantul Prescolar
EDUCAȚIA RELIGIOASĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR
CUPRINS:
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE. ARGUMENT
CAPITOLUL I EDUCAȚIA RELIGIOASĂ. PREMISE TEORETICE
I.1. Importanța și specificul educației religioase ca dimensiune a educației integrale. Exigențe psihopedagogice
I.2. Argumente psihopedagogice care stau la baza introducerii elementelor de educație religioasă la vârsta preșcolară
I.3. Educația religioasă în școala românească
I.3.1. Disciplina Religie. Continuitate și discontinuitate în învățământul românesc
I.3.2. Finalități ale educației religioase. Obiective cadru și de referință din domeniul experiențial Om și societate
Concluzii
CAPITOLUL II FACTORI IMPLICAȚI ÎN EDUCAȚIA RELIGIOASĂ A PREȘCOLARULUI
II.1. Educația religioasă în familie
II.2. Educația religioasă în Biserică
II.3. Educația religioasă în grădiniță
II.3.1. Tipuri de activități și forme de organizare a educației religioase în grădiniță
II.3.2. Activități extracurriculare cu scop moral-religios. Posibile parteneriate și exemple de bună practică
II.3.3. Metode și mijloace de realizare a educației religioase în învățământul preșcolar
Concluzii (complementaritatea abordării educaționale, valori comune, parteneriate, dificultăți
CAPITOLUL III OPȚIONALUL DE EDUCAȚIE RELIGIOASĂ
ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR. O NECESITATE A EDUCAȚIEI PERMANENTE
III.1. Pledoarie pentru un opțional de educație religioasă la preșcolari
III.2. Scop, obiective cadru și de referință. Propuneri în concordanță cu realitatea
socio-educațională
III.3. Conținuturi și forme de realizare
III.4. Propuneri de activități instructiv-educative cu valențe religioase pentru învățământul preșcolar
În loc de concluzii… opționalul de educație religioasă în învățământul preșcolar între posibilități de realizare și limite (legale, instituționale, psiho-pedagogice, resurse etc.)
CONSIDERAȚII FINALE
BIBLIOGRAFIE
Anexe:
Anexa nr. 1 Parteneriat educațional
Anexa nr. 2 Opțional de educație religioasă (model orientativ pentru grupa mică)
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE. ARGUMENT
Educația religioasă reprezintă o acțiune formativă deliberată, ce are ca obiectiv informarea, culturalizarea, și modelarea personalității în conformitate cu valorile religioase (cf. Cucoș, 1999).
De-a lungul istoriei, Religia a avut un loc important în marile sisteme pedagogice ale popoarelor civilizate și creștine. Marii pedagogi ai omenirii (Comenius, Locke, Kant, Richter, Fѐnelon) vorbesc în pedagogia lor de educația religios-morală ca fiind „cheia întregului edificiu pedagogic” (Pestalozzi).
Deși în anumite perioade istorice, în societatea românească s-a incercat îndepărtarea Religiei la nivel instituțional, nu s-a putut îndepărta și comportamentul religios individual, deoarece omul nu poate ființa în afara unor repere transcendente.
Criza de ordin moral din societatea românească actuală reclamă revitalizarea moral-spirituală a poporului nostru și aceasta se poate realiza și prin promovarea educației religioase alături de celelalte componente ale educației.
Propunerea de a trata o astfel de temă, cu referire la învățământul preșcolar, vine în sprijinul formării unor generații care să promoveze tradițiile poporului român, cu valori creștine și culturale autentice.
Deoarece în familie copilul este introdus într-un cult prin latura ritualică, exterioară, revine școlii (grădiniței, în speță) rolul de a transmite valorile credinței și de a forma conduite exemplare. Trebuie să subliniem faptul că educația religioasă, ca act didactic, presupune o mare responsabilitate, deoarece se lucrează cu sufletele copiilor. Se impune ca cei ce realizează instrucția religioasă să aibă atât pregătire pedagogică, cât și teologică.
S-a scris destul de mult în ultima perioadă despre problematica și statutul educației religioase în învățământul preșcolar. Constantin Cucoș plasează educația religioasă la granița dintre necesitate și posibilitate, existând anumite limite în ceea ce privește realizarea acesteia (1999, pp. 23-25).
În Curriculum-ul pentru Învățământul Preșcolar activitățile religioase sunt sugerate difuz, în cadrul Domeniului experiențial Om și societate. Preșcolarul, însă, are nevoie de o introducere sistematică, progresivă, continuă în câmpul religios, cu atât mai mult cu cât finalitatea acestei trepte de învățământ o constituie socializarea și culturalizarea copilului.
Există totuși posibilitatea introducerii Religiei ca opțional, în cazul în care educatoarea ar avea și pregătire teologică.Tocmai aceste limite au constituit o provocare în alegerea temei de cercetare și în încercarea de a transpune în realitate acea „posibilitate” de realizare a educației religioase, de care amintea Constantin Cucoș.
Introducerea unor elemente de educație religioasă la vârsta preșcolarității permite formarea unor atitudini și conduite moral-religioase, copilul fiind ajutat să înțeleagă beneficiul respectării unor reguli de conduită, să conștientizeze rezultatele pozitive sau negative ale comportamentului său asupra propriei persoane și asupra celorlalți, să manifeste toleranță față de copiii care aparțin altor confesiuni, să dobândească încredere, curaj, bunătate, să cunoască și să participe afectiv la tradițiile populare, sărbătorile religioase ale familiei și ale comunității, contribuind, astfel, la formarea unei personalități ancorate în realitate.
Preșcolarii dispun de o bogată viață afectivă și o mare sensibilitate, ceea ce-i face foarte receptivi la tot ce este raportat sferei sentimentelor. Aceasta este perioada „de ce”-urilor, când copiii adresează o serie de întrebări părinților și educatorilor, cum ar fi : Cine a făcut lumea? De ce vine Moș Crăciun? Cine este îngerașul păzitor? Cine este Moș Nicolae?Activitățile religioase pot satisface curiozitatea copiilor, ajutându-i să găsească răspunsuri la problemele și întrebările pe care și le adresează. Aceste activități pot fi sub formă de joc, povestiri, o combinație de activități și dezbateri libere, concursuri, jocuri de rol, împletite cu activități practice menite a trezi curiozitatea si dorința copiilor de participare. O valoare religioasă capătă o mai mare consistență dacă este transpusă în mod practic.
Activități precum „Săptămâna bunătății”, „Dăruind, vei dobândi!”, „Împreună pentru copii ca noi” vor sădi la preșcolari sentimente de dragoste față de semenii lor, de grijă și toleranță față de persoane cu nevoi speciale, îi va apropia unii de alții în scopuri comune de într-ajutorare.
Aceste activități, prin care copilul își însușește valori religioase, sunt semințe ce vor rodi bogat mai târziu, deoarece ele pot deveni principiile de viață ale adultului de mâine.
În lucrarea de față ne propunem să argumentăm necesitatea abordării unor elemente de educație moral-religioasă în învățământul preșcolar, subliniind aportul pe care îl au valorile moral-religioase în formarea unui comportament dezirabil pentru adultul de mâine. Nu doar informarea, ci în special formarea copilului pe un traiect cu principii și valori morale bine sedimentate, îi va permite să reziste în fața provocărilor din societatea contemporană.
Lucrarea este structurată în trei capitole ce vizează problematica educației religioase din mai multe perspective: influența asupra dezvoltării personalității umane, cadrul legislativ, perspectiva istorică, realitatea din învățământul românesc.
Capitolul I al lucrării surprinde principalele puncte de vedere care susțin prezența educației religioase în școală, respectiv grădiniță. Analiza diferitelor argumente prezentate de anumiți pedagogi contemporani, subliniază relevanța educației religioase în planul dezvoltării personale, în plan moral și pentru integrarea în comunitate, într-o societate multiculturală și multireligioasă.
Capitolul al II-lea evidențiază responsabilitățile actorilor implicați în realizarea educației religioase și influențele în plan educațional. Prezentarea face referire la tipuri și forme de organizare a educației religioase în învățământul preșcolar, exemple de bună practică, strategii adecvate acestei categorii de vârstă.
Capitolul al III-lea propune modalități concrete de abordare a elementelor de educație religioasă în învățământul preșcolar, stabilind scopul, obiectivele cadru și de referință pentru un opțional cu specific religios, în raport cu realitatea socio-educațională.
Acest demers reprezintă propuneri, elemente de reper pentru educația religioasă în învățământul preșcolar, în lipsa unor lucrări de specialitate, ghiduri, care să precizeze metodologia de abordare a educației religioase.
S-a încercat identificarea tuturor aspectelor ce țin de realizarea unui opțional, prin racordare la specificul vârstei preșcolare. Exemplele de activități realizate în cadrul opționalului de educație religioasă atestă importanța pe care o au acestea în formarea de comportamente dezirabile și în conturarea unor personalități armonioase.
CAPITOLUL I: EDUCAȚIA RELIGIOASĂ. PREMISE TEORETICE
I.1. Importanța și specificul educației religioase ca dimensiune a educației integrale. Exigențe psihopedagogice
Conceptele care stau la baza pedagogiei moderne, formulate de către o serie de teoreticieni precum Comenius, Rousseau, Pestalozzi, Herbart, Frobel și alții, au inclus diferite modele de integrare a educației religioase în cadrul sistemelor de învățământ, pornind de la convingerea că o educație integrală nu poate să excludă dimensiunea spirituală a existenței umane.
François Fénelon spune: „Religia este grija cea dintâi în educație” (în opera sa Educația fetelor).
Jean Jacques Rousseau, celebrul pedagog al întoarcerii la natură, mărturisește o credință vie în Dumnezeu, admiră pe Hristos și sfințenia Evangheliei Sale. El precizează: „Uitarea religiei duce la uitarea datoriilor omului”; „Fără credință nu există nicio virtute adevărată”.
Johann Heinrich Pestalozzi, cel ce a întemeiat învățământul bazat pe intuiție și psihologie, pe credință și iubire creștină, vede în educația morală și religioasă „cheia întregului meu edificiu pedagogic”. El îndeamnă pe educatori să vadă pe Dumnezeu în propria lor perfecționare.
Johann Paul Richter- pedagogul iubirii- susține că, pentru a pregăti copiii pentru viitor, trebuie să însuflețim în ei trei forțe: voința, iubirea și religia. Forța voinței și a iubirii se armonizează în religie. Religia deosebește pe om de animal- nu morala, nu arta, nu reflecția: „Religia a făcut lumii prima educație”; „În religie, Dumnezeu S-a făcut Om; în morală, omul devine Dumnezeu”. De aceea, religia se cuvine cultivată în suflete de la vârsta inocenței.
Friedrich Wilheim Foerster susține că „iubirea creștină disciplinează indivizii, formează caracterele morale și înnoiește societatea”; „Viața începe și se sfârșește cu Dumnezeu. Tot așa și educația”.
Din toate numele consacrate și textele alese prezentate mai sus, expuse de Ilarion Felea în Religia culturii (1994, pp. 246-254), se deduce necesitatea situării Religiei la temelia educației și formării caracterului moral. Acești pedagogi au fost convinși că Religia are un rol important în sistemele pedagogice și că Religia, prin idealurile ei, „este educativă, optimistă și progresistă” (Danciu, 1999, p. 19).
Perspectiva oferită de către marii teoreticieni ai pedagogiei moderne este cu atât mai importantă în perioada contemporană, cu cât aceștia au aparținut unor culturi și chiar confesiuni diferite.
Educația răspunde unor nevoi de formare a personalității umane în diverse planuri: intelectual, fizic-comportamental, socio-moral, estetic, profesional. În mod firesc, la acestea se adaugă educația religioasă, urmărindu-se complementaritatea și continuitatea de ordin instructiv și formativ.
Este important să privim toate aceste laturi ale educației în mod holistic, ca un demers educațional global, integrator, deoarece „ființa umană tânjește după transcendență, iar această proiecție are nevoie de o întemeiere, și o formare religioasă prin educație” (Cucoș, 1999, p. 293).
În Legea educației naționale (nr. 84/1995) se prevede că „școala trebuie să formeze o personalitate autonomă și creativă ”(art. 3, al. 2). Autonomia se referă aici la capacitatea de a alege, de a fi responsabil, de a avea un echilibru sufletesc, o armonie între toate dimensiunile personalității.
Prezența disciplinei Religie în sistemele de învățământ contemporane reprezintă o formă de valorificare a potențialului formativ-educativ al valorilor creștine propuse de această disciplină de învățământ în formarea personalității umane la nivelurile cognitiv, afectiv, volitiv și atitudinal. Pedagogia actuală insistă asupra faptului că realizarea unei culturi și a unei conduite religioase în școală este necesară nu doar pentru formarea integrală a personalității elevului, ci reprezintă o șansă și pentru sistemul de învățământ de a-și valorifica un sprijin esențial în atingerea scopurilor sale generale.
În mod cert, realizarea idealului educațional nu este posibilă fără o „formare a personalității elevilor care să cunoască valorile învățăturii creștine, cea care îl conduce pe om la respectarea conștientă, pe baza unei motivații interioare pozitive, a valorilor democrației, a diversității culturale sau religioase” (Opriș, în Vasilescu, 2009, p. 47).
Educația nu este autentică dacă se rezumă la însușirea unui cumul de cunoștințe, practici, experiențe. Ea presupune și îmbogățire, resemnificare, revalorizare, regândire a unor repere axiologice stabile. Pedagogia însăși, după cum amintește Constantin Cucoș, „se află la ceasul de căutare a unor temeiuri, a unor noi fundamente. E nevoie să stabilim punți de legătură durabilă între educație și credința religioasă, să subliniem importanța și valoarea educației religioase în contemporaneitate” (1999, p. 18). Privite din perspectiva rolului pe care valorile religioase îl au în cadrul educației, Tudor Vianu spunea: „valorile religioase sunt integrative. Ele integrează, unifică, constituie într-un tot solidar și coerent toate valorile cuprinse de conștiința omului. Prin valorile religioase se înalță arcul de boltă care unește valorile cele mai îndepărtate, adună și adăpostește pe cele mai variate. Un individ poate cuprinde diferite valori, pe cele mai multe din ele, dar legătura lor unificatoare va lipsi, atâta timp cât valoarea religioasă nu li se adaugă” (cit. în Opriș, 2012, p. 75).
Înainte de a vorbi despre educația religioasă, este necesar a delimita sensul termenului „religie”. Această denumire provine din latinescul religio, religionis și relligio, derivat de la legere, care înseamnă a aduna, a lega, a uni. În înțelesul cel mai simplu, religia este „un ansamblu de credințe, sentimente, reguli morale și rituri izvorâte din conștiința pe care individul sau colectivitatea o are ca să se afle în legătură cu o putere supranaturală de care depinde” (Andreev, 2003, p. 71).
Fără a încerca a stabili demersuri abstracte și impersonale, religia este un fundament al devenirii umane, valențele educativ-morale ale acesteia materializându-se în atitudini și comportamente necesare omului în societatea de astăzi.
Raportându-ne la reperele trasate de Constantin Cucoș în lucrarea sa Educația religioasă. Repere teoretice și metodice (1999), putem evidenția anumite caracteristici specifice educației religioase, în raport cu celelalte laturi ale educației:
a) educația religioasă presupune, în afară de om, prezența dimensiunii transcendente;
b) în formarea religioasă a individului, libertatea este o premisă de care trebuie să se țină cont în permanență;
c) valorile promulgate de religie transcend generalitatea educației intelectuale, formând caracterul, voința și, astfel, o personalitate religioasă;
d) educația religioasă, pe lângă baza de cunoștințe oferite de alte laturi ale educației, are în vedere „de ce”-ul vieții, al existenței, cu repercusiuni benefice pentru înțelegerea și raportarea eficientă la realitate.
Obiectivele educației religioase sunt strâns legate de cele ale educației intelectuale, morale, estetice sau fizice. Omul se apropie de Dumnezeu „prin raționament logic, prin sentiment și prin voință”, de aceea educația religioasă trebuie să fie strâns legată de educația intelectuală, ce se bazează pe rațiune, de educația estetică, ce se sprijină pe sentiment și de educația morală, care apelează mai ales la voință (cf. Antonescu, 1937, p. 124).
Putem delimita două sensuri ale educației religioase: sensul informativ și sensul formativ (cf. Nicola, 1996, p. 202). Sensul informativ privește asimilarea unei culturi religioase care include un set de cunoștințe având caracter teologic, dogmatic, liturgic, concepte și idei privind istoria diverselor credințe și religii ale umanității și impactul lor asupra culturii naționale și universale. Astfel, educația religioasă se constituie într-o componentă a educației pentru valori, a educației integrale, fiind strâns legată de educația intelectuală, estetică, morală și civică și asigurând continuitatea spirituală la nivel social și individual. Sarcinile de natură informativă ale educației religioase se pot realiza la preșcolari prin intermediul povestirilor religioase, prin descoperirea conținuturilor morale cuprinse în secvențele biblice sau alte cărți sfinte, prin intuirea unor imagini cu mesaj religios. Demersul educației va fi completat prin acțiuni variate întreprinse mai ales în cadrul Bisericii.
Privită din perspectiva rolului formativ, educația religioasă trebuie să stimuleze latura afectivă, să mențină vii sensibilitatea și imaginația, să determine o serie de comportamente ale copilului în relațiile cu propriul eu, cu semenii și cu transcendența. Rolul ei este de a pune în valoare sentimente nobile, de a forma atitudini și comportamente, fiind complementară cu etica, morala. Din acest punct de vedere, „religia ține trează conștiința omului în fața adevărurilor eterne și a răspunderilor pe care le avem cu toții” (Felea, 1994, p. 10), învățăturile însușite prin educația religioasă „se întrupează, devin act liber consimțit al convertirii comportamentale la valorile pe care le conțin” (Cucoș, 1999, p. 143).
I.2. Argumente psihopedagogice care stau la baza introducerii elementelor de educație religioasă la vârsta preșcolară
Creștinismul a stat și stă la baza educației, a contribuit la dezvoltarea cunoașterii și culturii umane, așa cum ne arată istoria Europei și a poporului nostru. Biserica și școala au contribuit simțitor la educația religioasă a poporului, ceea ce ne îndreptățește să privim dimensiunea religioasă ca parte integrantă a istoriei și civilizației umane.
Științele educației, printre care și Psihopedagogia, sprijină și evidențiază rolul esențial al religiei în educația copiilor și a tinerilor. Adoptarea unei atitudini de respingere sau de înlăturare din perimetrul pedagogic echivalează cu un fel de „analfabetism religios” (Nicola, 1996, p. 200) ale cărui consecințe s-ar răsfrânge nefast asupra formării omului în societatea contemporană.
Dezvoltarea laturii spirituale a fiecărei persoane își află rădăcinile în primii ani de viață. Începând cu vârsta de trei ani apar modificări în procesul gândirii copilului, iar afectivitatea stă la baza trăirii emoțiilor și formării conduitei morale. Rolul educatorului este esențial în crearea unor situații de învățare pentru valorificarea elementelor moral-religioase.
Vârsta preșcolarității este perioada „de ce”-ului („cine ne-a făcut ?”, „de unde vin îngerașii ?”, „ce era când nu era nimic ?”), copilul raportându-se în mod involuntar la dumnezeire. Este foarte important ca educatorul să dea un răspuns fiecărei întrebări, fiecărei nelămuriri, întrucât „o atitudine neutră sau indiferentă nu poate constitui în niciun caz o soluție pedagogică” (Nicola, 1996, p. 199).
Religia, ca obiect de învățământ, reprezintă „un ansamblu de acțiuni orientate nemijlocit spre formarea conștiinței și a conduitei morale” (Danciu, 1999, p. 9). Această latură a educației este o componentă a formării spirituale a omului, cu rezonanțe în plan intelectual, afectiv și comportamental. Elemente de educație moral-religioasă pot fi introduse de la cea mai fragedă vârstă, căci preșcolarii, prin curiozitatea și interesul specifice vârstei, sunt deschiși la influențele exercitate asupra lor. Un rol important îl are receptivitatea copiilor, aceasta fiind punctul de plecare în trezirea emoțiilor și educarea sentimentelor, în formarea conduitelor morale. Dimensiunea spiritualității începută în familie, continuată în biserică și desăvârșită în școală, completează o educație ce se dorește a fi complexă.
O conștiință formată pe valorile religioase îl face pe om să se cunoască mai bine, să-și raporteze comportamentul la cei din jur, să acționeze conform unor principii morale însușite. Fiind considerată o latură importantă a ființei umane, este firesc să i se acorde locul cuvenit în educație, fiind preocupată „să ajute omul să devină el însuși și să-și împlinească destinul său”(Hubert, 1965, p.456). Privită din această perspectivă, educația moral-religioasă are ca obiectiv informarea, culturalizarea și modelarea personalității în conformitate cu valorile moral-religioase. Constantin Cucoș (2006, pp. 13-15) sistematizează cele mai importante argumente în favoarea realizării educației religioase în școală:
•argumentul cultural. Religia este un domeniu al cunoașterii prin care ne putem deschide către experiențe culturale diverse. A fi o persoană culturală înseamnă a cunoaște propriile referințe religioase și pe cele ale persoanelor de alte confesiuni, a cunoaște aspecte din istoria credințelor și religiilor. De asemenea, a cunoaște și a respecta alteritatea religioasă constituie un semn de civilitate și de culturalitate.
•argumentul psihologic. Educația religioasă invită la autocunoaștere, la descoperirea și dezvoltarea unor sentimente umane înalte. Această activitate nu înseamnă numai transmitere de mesaje specifice, ci și de conturare a persoanei din perspectiva unor standarde valorice superioare. În situația în care sistemul de valori și credința religioasă nu sunt impuse, ci doar propuse, au o funcționalitate deosebit de importantă pentru multe persoane.
•argumentul etic. Orice religie se bazează pe un nucleu de valori morale și contribuie la interiorizarea acestora. Într-o perioadă de instabilitate morală a societății de astăzi, educația religioasă are menirea de a revigora, de a întrema aspectele relaționale, comportamentale, la nivel individual și social. Morala de tip religios poate avea rol diriguitor, de orientare existențială.
•argumentul sociologic. Valorile religioase contribuie la dezvoltarea sentimentului solidarității, al apartenenței la o comunitate. Identitatea unei comunități se conturează prin împărtășirea unui sistem de valori religioase comune. Educația în perspectiva eticii religioase formează persoane ce se deschid ușor spre alții, se manifestă generos prin iubire, dăruire și înțelegerea aproapelui. Formarea unor astfel de colectivități asigură solidaritatea, stabilitatea culturală, păstrându-și identitatea fără a o impune altora.
•argumentul istoric. Religia și biserica sunt profund implicate în marile evenimente istorice. Pentru societatea românească credința creștină a reprezentat un factor de perpetuare a neamului. Primele școli românești s-au înființat pe lângă biserici și mănăstiri, iar cunoașterea acestor aspecte constituie un semn de valorizare a rolului cultural pe care l-a avut religia de-a lungul secolelor.
•argumentul ecumenic. Dialogul interconfesional nu e posibil fără o bună cunoaștere a religiei proprii și a altor religii și confesiuni. În măsura în care elevii își însușesc valori moral-religioase și cunosc aspecte ideologice ale propriei credințe, ajung la capacitatea de a se posta bine în perimetrul religiei proprii, de a se deschide spre un dialog liber și deschis în acceptarea și înțelegerea credinței celuilalt.
•argumentul teologic. Realizarea educației religioase în școală contribuie la dezvoltarea credinței și la interiorizarea valorilor religioase. Fiecare religie adoptă și un program educațional care să permită cultivarea, efuziunea adevărurilor de credință.
•argumentul pedagogic. Educația religioasă răspunde unei nevoi de formare umană și este o componentă importantă a educației integrale. A fi educat din punct de vedere religios înseamnă și o deschidere către educația intelectuală, estetică, morală.
Având ca suport psiho-pedagogic argumentele sus-menționate, susținem introducerea unor elemente de educație religioasă în curriculum-ul din învățământul preșcolar, deoarece:
• studierea unor elemente specifice acestei discipline aduce o contribuție însemnată la dezvoltarea personalității și a cunoștințelor preșcolarilor în diferite planuri: civic, social, cultural, științific, moral;
• educația morală a societății începe încă din momentul în care omul se află în prima etapă a dezvoltării personalității. Astfel, educația religioasă nu trebuie sa fie doar un deziderat al Bisericii, ci trebuie să se desfășoare încă din învățământul pre-primar, în acord cu stadiile dezvoltării psiho-genetice;
• menținerea și promovarea predării religiei în școală, cât și introducerea acesteia în învățământul preșcolar ar demonstra un act de maturitate din partea decidenților politici, deoarece religia este o componentă a vieții individului și a societății în general, determinând, prin mesajul ei pozitiv, un comportament dezirabil social și moral. Este nevoie de generații care să păstreze vii valorile, conștiința și identitatea națională.
Educația religioasă formează personalitatea, iar fiecare tânăr își însușește valorile spirituale pentru toată viața. Aceste valori trebuie să se formeze de la o vârstă fragedă, pentru că, mai târziu, anumite informații nu se mai asimilează la aceeași capacitate. Cunoașterea propriilor valori religioase reprezintă „o formă de securizare culturală, un semn de civism și culturalitate…Pentru spațiul românesc, credința creștină a acționat ca un factor de coagulare și de perpetuare a neamului” (Timiș, în Opriș, 2010, p. 39).
În ultima perioadă au existat anumite păreri care au susținut scoaterea religiei din învățământ, însă elevii nu refuză predarea religiei în școli, ci o prezintă ca pe o necesitate. În perioada adolescenței, tinerii trec prin unele crize spirituale și existențiale, care pot avea repercusiuni grave atât asupra individului, cât și a societății. Ei trăiesc o dramă și în acest moment au nevoie de răspunsurile religiei care îi încurajează și îi motivează în viață. Nu trebuie lăsați sub influența unor instrumente ale educației mai puțin creștine, cum ar fi cea a televizorului sau a calculatorului, sub influența anti-culturii, violenței etc. Educația are o nevoie imperioasă de credință, ca de un element de bază al oricărei acțiuni didactice.
Referitor la necesitatea și dorința elevilor și a părinților de a fi studiată religia în instituțiile de învățământ, au fost făcute și o serie de cercetări și sondaje, care arată nu doar că religia este necesară, ci și că cei mai mulți dintre cei chestionați își doresc ca elevii să studieze această disciplină.
Rezultatele cercetării realizate în anul 2008 de dr. Irina Horga, de la Institutul de Științe ale Educației, pe un eșantion de 1060 de elevi din 12 județe, 112 profesori de religie, inspectori de religie și responsabili pe probleme de curriculum și educație ai fiecărui cult, relevă faptul că 82% dintre elevii chestionați sunt de acord cu statutul de obligativitate al orei de religie, cu stabilirea posibilității de dispensă, fapt prevăzut, de altfel, în legile educației de până acum. 14% sunt în favoarea studierii opționale a religiei, 3% o doresc în afara orarului școlar, iar 1% nu și-au exprimat opinia (cf. Horga, 2008).
Trebuie să recunoaștem aportul valoric al educației religioase în formarea unei culturi integrale precum și contribuția acesteia la delimitarea și afirmarea identitară a persoanei. Curriculum-ul pentru învățământul preșcolar (2008, p. 13) promovează conceptul de dezvoltare globală a copilului, considerat a fi central în perioada copilăriei timpurii. Perspectiva dezvoltării globale a copilului accentuează importanța domeniilor de dezvoltare a copilului, întrucât pregătirea copilului pentru școală și pentru viață trebuie să aibă în vedere nu doar aspecte cognitive, ci în aceeași măsură, capacități, deprinderi, atitudini ce țin de dezvoltarea socio-emoțională (a trăi și a lucra împreună sau alături de alții, a gestiona emoții, a accepta diversitatea, toleranța etc.). Abordarea curriculumului din perspectiva dezvoltării globale vizează cuprinderea tuturor aspectelor importante ale dezvoltării complete a copilului, în acord cu particularitățile sale de vârstă și individuale. Unul dintre aceste aspecte este interiorizarea valorilor religioase ale spațiului comunitar. Așa cum preșcolarul își însușește în grădiniță elemente de gândire matematică, despre lume și mediul înconjurător, este normal ca acesta să dețină și anumite elemente de educație religioasă. Astfel de repere valorice vor contribui din plin la conturarea profilului spiritual, la manifestarea și afirmarea lui în diferite contexte de viață, la integrarea în spațiul comunitar.
Dintre toate materiile care se predau în școală pentru educația copiilor, ora de religie este singura care îl pregătește pe viitorul adult pentru deciziile morale pe care va trebui să le ia în anumite situații din viață. Celelalte discipline sunt folositoare într-un anume sens și până la un anumit nivel (limba maternă îi formează copilului o cultură literară, îl ajută să scrie corect, să se poată exprima; matematica îl ajută să numere, să calculeze, îi formează copilului o gândire corectă, coerentă; muzica este importantă pentru că îi formează auzul, sensibilitatea, însă nu toți vor avea o carieră în domeniile specifice acestor disciplne). Diferența între religie și celelate discipline constă din faptul că este singura materie care îl ajută pe om să se cunoască pe sine, să privească în interiorul său. Formarea în spiritul valorilor creștine nu este impusă nimănui, ca și credința de altfel, însă importanța acestora se dovedește în diverse situații.
Într-o societate profund marcată de relativism moral, copiii și tinerii au nevoie de un reper moral solid care să îi ajute nu numai să înțeleagă dar și să simtă valoarea binelui în fața răului. Explozia tehnologică din societatea actuală a generat expunerea tinerei generații la un pericol ce în mod subtil și constant poate submina simțul moral.
Religia devine în acest context singura modalitate prin care tinerii își pot forma o conduită morală sănătoasă și rezistentă în fața presiunilor de multe feluri ale vieții. În momentele de criză personală tocmai acele noțiuni de credință pe care le-au primit și le-au practicat încă din copilărie vor fi suportul și ancora de care au nevoie.
Conștiința unei existențe eterne, a unor consecințe reale în sufletul nostru a faptelor pe care le săvârșim, este un mobil mult mai puternic pentru un comportament moral și civilizat.
Ora de religie este așadar de o importanță esențială în programa de învățământ și orice încercare de o face dificil de predat sau chiar de a o exclude din școală, reprezintă un impediment în formarea morală a tinerilor și a viitorului acestora.
I.3. Educația religioasă în școala românească
Una din marile provocări pentru lumea contemporană, pentru domeniul educației, în special, o constituie problematica religiei și a educației religioase. Societatea actuală, ajunsă pe culmile cele mai înalte ale științei și tehnicii, este societatea celor mai complexe contradicții. Ea este dominată de ritmul rapid și tot mai accelerat al dezvoltării, care „produce mutații frecvente în toate domeniile vieții social-economice și cultural-educative” (Oprescu, 1999, p. 134).
Poporul român s-a impus în istorie ca popor creștin de la nașterea sa, iar Biserica Ortodoxă „i-a plămădit ființa, i-a fost pavăză și scut prin vitregiile istoriei” (Danciu, 1999, p. 7), a reprezentat în mod constant un vector de cultură și de coeziune națională, astfel că nu trebuie să neglijăm niciodată uriașul aport pe care Biserica Ortodoxă și celelalte culte l-au avut sub aspectul dezvoltării sistemului de educație, a sistemului de sănătate publică, a culturii naționale.
Studiul religiei în școală reprezintă, înainte de toate, cunoașterea fundamentelor culturii și civilizației căreia îi aparținem, înseamnă valori morale autentice, valori care pot sta pavăză oricând în fața curentelor de gândire tributare relativismului social și moral și deconstructivismului postmodern. Religia reprezintă „posibilitatea de a promova în rândul copiilor o morală și o spiritualitate românească și permite cunoașterea dimensiunii spirituale a culturii noastre românești” (Danciu, 1999, p. 8).
În majoritatea statelor Uniunii Europene, cu excepția Franței, religia este disciplină școlară obligatorie sau opțională, sub diferite denumiri: Educație religioasă (Austria, Danemarca, Germania, Grecia și Irlanda), Educație moral-religioasă (Anglia), Morală și educație religioasă (Portugalia), Educație religioasă și morală (Luxemburg), Creștinism, Religie și Etică (Norvegia), Religie sau etică (Belgia), Mișcări ideologice religioase (Olanda), Religie (Finlanda, Italia și Spania). Astfel, statele Uniunii Europene promovează un sistem de învățământ care valorifică potențialul educativ al religiei pentru modelarea conduitelor sociale și individuale.
Pentru a reliefa aportul și necesitatea păstrării disciplinei Religie în învățământul românesc, vom prezenta câteva situații privind statutul acestei discipline în statele Uniunii Europene (cf. Șelaru, 2012).
Spre exemplu în Franța (țară unde nu se studiază religia în învățământul public; doar în regiunile Alsacia și Lorena, elemente ale acestei sunt incluse în cadrul programelor analitice ale altor obiecte de studiu), în ultimii ani, Ministerul Educației Naționale a ridicat problema studierii „fenomenului religios” în școală evocând ca argumente: necesitatea culturală, necesitatea conviețuirii tinerilor ce aparțin diferitelor religii, necesitatea formării personalității fiecărui individ (Ladouès, cf. Vasilescu, 2009, p. 61).
În Germania, Constituția țării menționează religia ca obiect care face parte din trunchiul comun în cadrul învățământului primar și secundar, care trebuie predată în acord cu principiile comunităților religioase. În consecință, responsabilitatea organizării orelor de religie în școlile publice aparține în egală măsură Statului și cultelor. Alcătuirea programei analitice și a manualelor școlare se face la nivel de Stat federal și cade în sarcina unor comitete mixte în care sunt reprezentate autoritățile de Stat și cele bisericești din landul respectiv. În Germania, religia se poate număra între disciplinele de examen la încheierea ciclului de studii.
În Italia, religia este disciplină opțională, organizată de către Biserica Romano-Catolică, cu finanțare de la Stat. Părinții sau elevii de peste 14 ani aleg la fiecare început de an școlar dacă vor sau nu să participe la aceste ore, în jur de 90% optând pentru. Programa analitică este stabilită de Biserica Romano-Catolică, dar trebuie să fie vizată de către Stat, care se asigură că elevilor le sunt oferite și informații esențiale despre religiile necreștine. Tot Biserica este responsabilă și de alcătuirea manualelor școlare, precum și de instruirea și numirea profesorilor, care sunt angajați și plătiți de către stat.
În Spania, atât în școlile de stat (75% din numărul total), cât și în cele private, religia este disciplină opțională, finanțată de stat și organizată de către unul dintre cultele recunoscute legal. Elevii care nu participă la ora de religie trebuie să urmeze un curs de Istorie și cultură a religiilor. În jur de 80% dintre elevi aleg disciplina Religie, care este, de obicei, organizată de Biserica Romano-Catolică. Cultele protestant, mozaic și musulman organizează, în total, sub 1% din orele de Religie.
În Olanda, dat fiind nivelul ridicat de autonomie locală în organizarea sistemului educațional, locul pe care ora de religie îl ocupă în cadrul acestui sistem variază considerabil, chiar de la o școală la alta. Statul finanțează în mod egal ambele tipuri de școli, publice sau confesionale. 75% dintre elevii olandezi sunt educați în școli confesionale, ceilalți 25% frecventând școli administrate de autoritățile locale. Aici, la cererea părinților, ora de religie poate fi organizată de către culte, care trebuie să suporte și costurile implicate, școala nepunând la dispoziție decât sala de curs.
În Irlanda, marea majoritate (aproximativ 95%) a școlilor sunt confesionale, cu finanțare de la Stat, dar organizate și administrate de culte (cele mai multe de Biserica Romano-Catolică). În toate aceste școli, religia este disciplină obligatorie. Legea prevede dreptul elevului de a fi scutit de la participarea la aceste ore, dar sunt rare cazurile când acest drept este uzitat.
În Suedia și Grecia, predarea religiei este responsabilitatea exclusivă a statului, în Austria este subiectul unei cooperări apropiate între stat și culte, în Ungaria este sarcina exclusivă a cultelor. Chiar și în acest din urmă caz, statul asigură finanțarea profesorilor. Nu mai puțin important, abordarea disciplinei poate varia între una puternic secularizată, care-și propune, în mod strict, oferirea de informație obiectivă asupra diferitelor credințe religioase ale lumii, cum este cazul Estoniei și Danemarcei, și una pur confesională în Cipru și Malta. Dacă ne referim la numărul de ore, majoritatea elevilor europeni au o oră de religie pe săptămână, însă elevii din țări precum Germania, Austria, Irlanda, Cipru, Grecia, Italia și Croația au câte două ore, iar cei din Belgia chiar trei ore pe săptămână.
Din situațiile prezentate, observăm că studiul religiei poate avea caracter obligatoriu pentru toți elevii, chiar fără posibilitate de scutire (cum se întâmplă în Suedia), sau poate fi obiect de studiu opțional.
Dacă ne referim la România, constatăm că există un nivel crescut de religiozitate, conform cercetării Mălinei Voicu, România religioasă. Pe valul european sau în urma lui?(2007). Statisticile prezentate, arată că identitatea românilor se definește prin apartenența la religia ortodoxă, acest fapt constituind un factor important în păstrarea unui nivel crescut de religiozitate. Disciplina Religie propune, nu impune, valori spirituale și morale ce stau la baza culturii europene și naționale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber și care au un rol formativ deosebit, demonstrat și de studiile sociologice în domeniu.
Un alt aspect reliefat în cercetarea Mălinei Voicu se referă la manifestarea religiozității în spațiul public, care a avut de suferit de pe urma constrângerilor regimului comunist. După 1989, procentul celor cu un comportament religios în viața privată crește substanțial la toate grupurile de vârstă, acesta atingând valori cuprinse între 90% si 99%, ceea ce demonstrează că marea majoritate a românilor acordă o atenție cu totul specială problemelor spirituale. Pentru români, Biserica oferă continuitate și stabilitate într-o lume care se schimbă accelerat, fiind păstrătoarea tradițiilor și a spiritului național.
Comparând, la nivelul anului 2005, ponderea pe care o are în populație credinciosul practicant, România se situează în Europa pe locul 3 din 16 țări, înainte fiind Italia și Polonia. Aproape jumătate din populația țării declară că Dumnezeu joacă un rol important în viața personală și că frecventează biserica cel puțin o dată pe lună.
Acuzațiile din ultima perioadă referitoare la îngrădirea libertății religioase a individului sau promovarea intoleraței prin ora de religie, nu urmăresc decât erodarea sistemului de învățământ actual, care garantează dreptul constituțional al cultelor de a-și organiza învățământul religios. Orice acuzație de constrângere sau de practică a prozelitismului nu este pertinentă, deoarece accesul copiilor se face în mod liber consimțit, în baza afilierii confesionale. Mai mult decât atât, nu există discriminare față de elevii ce aparțin altor confesiuni, „prin toleranță înțelegându-se îngăduința, permisiunea, acceptarea ca ceilalți să creadă altfel decât noi. Tolerăm când nu constrângem, nu obligăm, nu practicăm prozelitismul“ (Cuciuc, 2000, p. 29).
Ca o dovadă în plus a necesității studierii religiei în învățământul de stat este și procentul de peste 90% de cereri ale părinților sau ale copiilor majori care doresc să studieze religia. Acest procent a fost înregistrat în luna martie, 2015, ca urmare a Hotărârii Guvernamentale din 12 noiembrie 2014, care prevede înscrierea la ora de religie pe baza unei cereri. Deși timpul acordat înregistrării cererilor a fost destul de scurt, mobilizarea părinților și a elevilor a fost impresionantă, realizându-se astfel (dacă mai era necesar) încă o confirmare a aportului valoric pe care îl are studiul religiei în formarea copiilor.
Cunoașterea elementelor de educație religioasă în învățământul public aduce beneficii concrete în ceea ce privește combaterea inculturii religioase, căutarea de răspunsuri la provocările aduse de pluralismul democratic, de pluralismul religios, și contribuie la educarea pentru viața în societate și pentru respectul datorat celuilalt.
Prin statuarea Religiei ca obiect de învățământ s-a acordat posibilitatea unei renașteri moral-spirituale a societății românești. Învățământul religios este asigurat de preoți sau profesori cu pregătire teologică, însă trebuie evitată tendința de însușire a unor cunoștințe ce îi conferă un „caracter intelectualist” (Danciu, 1999, p. 11), în detrimentul aspectului formativ-educativ.
Sistemul educațional românesc își propune ca, prin modalități specifice, să contribuie la păstrarea identității naționale în contextul valorilor europene. Se știe că poporul nostru și identitatea noastră națională au la bază izvoare creștine, iar prin educația religioasă în școală se încearcă formarea unor reprezentări corecte privind cultura națională și universală, educarea în spiritul respectării drepturilor și libertății omului, al demnității și al toleranței. În baza valorilor și atitudinilor pe care le propune, educația religioasă constituie un mijloc de cunoaștere a trecutului istoric și a valorilor culturale produse de creștinism vreme de două milenii. Numai o abordare în acest sens a religiei, „o înțelegere a capacității sale formative excepționale prin valorile pe care le promovează, poate contribui în mod decisiv la atingerea finalităților educației” (Opriș, în Vasilescu, 2009, p. 48).
I.3.1. Disciplina Religie. Continuitate și discontinuitate
în învățământul românesc
Educația religioasă de-a lungul timpului nu a avut același statut ca disciplină, în învățământul românesc. Pentru a avea o imagine de ansamblu cu privire la influența mediului religios, vom face referire la primele forme de organizare a învățământului.
În spațiul românesc, școlile apar pe lângă mănăstiri, preoții fiind cei care înființează primele școli sătești, iar alfabetul (chirilic) – un instrument pentru scrierea și citirea cărților sfinte.
Doru Radosav sintetizează, în lucrarea sa Sentimentul religios la români. O perspectivă istorică, aspecte legate de evoluția și statutul religiei în secolele XVII-XX. Astfel, aflăm că bucoavna (bucvarul) era deopotrivă abecedar al credinței și carte de învățare a scrisului și cititului era. Paradigma bucoavnei asociază un conținut laic, privind alfabetizarea, și altul de educație religioasă. După capitolele destinate alfabetului, urmau cele dedicate educației creștine, cum ar fi „Rugăciunea când va să înceapă copilul a învăța”. Din astfel de abecedare și din culegeri de rugăciuni pentru „prunci” se va cristaliza didactica religioasă destinată copiilor.
În aceeași lucrare a lui Doru Radosav se prezintă rolul jucat de instituția bisericii în ctitorirea culturii românești, care se reflectă și pe planul reglementării învățământului. Una dintre primele legiuiri ale școlii românești își are originea în „Memoriul” mitropolitului moldovean Iacob Stamate (1792-1802). Din programele școlare de la începutul veacului al XIX-lea nu lipseau componentele de conținut indispensabile catehizării. Programa școlară întocmită de Gheorghe Lazăr (1818), de exemplu, prevedea Catehismul si Istoria vivlicească, Testamentul Nou și cel Vechi.
Lucrurile încep să se schimbe odată cu Legea instrucțiunii publice din 1864. Legea prevedea organizarea și administrarea întregului învățământ și așeza religia la loc de cinste între obiectele de studiu. Seminariile teologice sunt scoase de sub jurisdicția Bisericii și trecute în seama statului, situație care s-a menținut pâna în 1948. În Legea instrucțiunii din 1864 se stipulează că, la școala primară de fete din orase, de „religiune” se ocupă un „catichet”, în vreme ce „învățătura religioasă” în școlile primare rurale urma să fie predată de preotul comunei. „Religiunea“ era obligatorie și la liceu (7 clase). La seminariile ortodoxe, pentru tineri de 14-17 ani, programa prevedea: confesiunea ortodoxă, „leturgia”, istoria Vechiului și Noului Testament, istoria bisericească, teologia morală și pastorală. Legislația interbelică prevedea ca obiectul de studiu circumscris religiei să fie prezent în planurile și programele de învățământ. În Legea învățământului primar din 1924, planul de învățământ pentru primele patru clase, din cele șapte ale școlii primare, include „instrucțiunea religioasă și morală”. Conform Legii învățământului secundar din 1928, religia se studiază, în cadrul materiilor literare și științifice, atât la gimnaziu (3 ani), cât și la liceu (4 ani). În Legea învățământului primar și normal din 1939, finalitatea școlii primare era „să facă educația națională, morală, religioasă și socială a copiilor și tinerilor”.
Lucrarea Monicăi Cuciureanu și a Simonei Velea, Educația moral-religioasă în sistemul de educație din România (2008) reprezintă un studiu amplu cu privire la istoricul educației moral-religioase în sistemul de învățământ din România. Cele două coordonatoare subliniază faptul că figurile marcante ale pedagogiei interbelice de orientare filosofică se arătau foarte nemulțumite de intelectualizarea excesivă și perdantă a religiei în școală. În loc să se predea toată teologia în liceu, ar trebui să primeze „participarea activă a elevilor la viața religioasă a comunității”. Transformarea religiei în simplă materie de învățământ, cu maldărul ei de informații ce trebuie memorate, sufocă interesul religios.
Orientarea demersului pedagogic era, la momentul respectiv, contraproductivă: „frumusețea și înălțimea etică a religiei creștine este întunecată de amănuntul istoric și sistematic. Rezultatul este indiferența religioasă sau ateismul pe care îl promovează adesea, fară să vrea și fără să știe, însuși învățământul religios” (p. 33).
În conferința „Educația religioasă în școala primară”, Vasile P. Nicolau a indicat o serie de lacune în formarea religioasă a copiilor: școala „a transmis cunoștințe, nu a format suflete”; copilul, prezent la slujba religioasă, se simțea stingherit în biserică, fiindcă „școala nu făcuse, cel puțin ea, legatura cu biserica”. Era neglijată pregătirea metodică a persoanelor autorizate să facă educație religioasă, iar învățătorii erau nemultumiți de lipsa de conștiinciozitate și entuziasm a preoților, aceștia nefiind întotdeauna prezenți la orele de religie (prin lege, se prevedea posibilitatea ca preotul să predea religia în mod gratuit). Și între autorități existau tensiuni. Sfântul Sinod și Ministerul Instrucțiunii Publice aveau puncte de vedere diferite în privința programei de învățământ religios. Așa că, în 1936, existau două programe, una întocmită de Sfântul Sinod și alta a Ministerului (cf. Nicolau, 1938).
Începutul anilor 1990 reprezintă o perioadă de revenire pentru creștinism, prin editarea de cărți religioase și înființarea facultăților de teologie. Tot în această perioadă apar și grupări gen ASCOR (mai târziu ATOR), cu trăsături specifice: bazate pe experiența religioasă personală, pe o formă de viață religioasă colectivă, interesate de implicarea în opere sociale. S-a produs o redescoperire a tradiției ortodoxe prin „serile duhovnicești”, reuniuni ASCOR, dialoguri cu studenții. Se observă în acea perioadă post-decembristă angajarea efectivă a tinerilor în și pentru Ortodoxie (cf. Cuciureanu, 2008, p. 35).
Religia a fost reintrodusă în învățământul preuniversitar în 1990 în baza unei protocol încheiat între Minister și Biserica Ortodoxă (Secretariatul de Stat pentru Culte). Prin acest protocol se prevedea ca disciplina „educație moral-religioasă” să se centreze pe etica și istoria culturală, iar elaborarea programei și procesul de predare să se facă „în spirit irenic, ținând seama de principiile vieții comune într-un stat modern” (Cuciureanu, 2008, p. 35). Denumirea disciplinei s-a schimbat în 1993 în „religie”. Între 1990 și 1994 statutul religiei este de materie facultativă. În anul școlar 1995-1996 devine materie obligatorie în învățământul primar și gimnazial, din 1997 situația fiind aceeași în învățământul liceal și profesional. Exceptând anul școlar 1990-1991, pentru religie s-a prevăzut o oră pe săptămână, situație pe care o regăsim în întregul învățământ preuniversitar din 1999. Evaluarea, la început, prin calificative, se face din anul școlar 1997-1998 pe bază de note (pentru învățământul secundar). Abordarea obiectului de studiu este confesională.
Prin Legea învățământului (nr. 84/1995) s-a statuat că religia este parte a trunchiului comun în școala primară, în gimnaziu, liceu și școala profesională. Elevii care nu frecventează orele de religie, la solicitarea părinților, au situația încheiată fără notele la aceasta disciplină. Printr-un ordin din 2001 se dă posibilitatea elevilor care nu doresc să frecventeze religia să o înlocuiască, printr-un proces de consultare, cu un opțional.
În Legea privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor din 2006, se prevede, între altele: persoana care a împlinit 16 ani are dreptul să-și aleagă singură religia; cultele își elaborează planurile și programele de învățământ teologic preuniversitar și programele pentru predarea religiei. Acestea primesc avizul Ministerului Culturii și Cultelor și sunt aprobate de MECT; personalul didactic în școlile publice este numit cu acordul cultului pe care îl reprezintă; în situația în care școala nu poate asigura profesor de religie pentru cultul căruia îi aparțin elevii, aceștia pot face dovada studierii religiei proprii printr-un atestat primit din partea cultului căruia îi aparțin.
În 12 noiembrie 2014, Curtea Constituțională a României a decis (Decizia nr. 669/2014) că art.18 alin.2 teza I din Legea educației naționale privind obligația de a face cerere pentru ca un elev să nu participe la ora de religie este neconstituțional, oficiali ai Curții precizând că, urmare a hotărârii, o astfel de solicitare va trebui făcută de cei care vor să studieze disciplina. Așadar, participarea la ora de Religie se face numai în baza unei cereri scrise a elevului major, a părintelui sau a tutorelui elevului minor. Prin această decizie s-a îngreunat și se va îngreuna în continuare participarea elevilor la ora de Religie, deoarece este posibil ca unii părinți sau tutori să nu aibă posibilitatea de a semna în timp util cererea. Un alt aspect, de natură a afecta prezența religiei în rândul disciplinelor de studiu este faptul că s-a indus un sentiment de nesiguranță în rândul profesorilor de religie cu privire la statutul lor ca și cadre didactice, dar și cu privire la siguranța catedrei, iar studenții din facultățile de teologie se simt descurajați în a mai opta pentru o carieră didactică în domeniu. Toate acestea ar putea genera, în timp, o scădere calitativă și cantitativă a personalului dispus să predea religia.
Ulterior, Curtea Constituțională a hotărât ca înscrierea la ora de Religie să fie valabilă pe ciclu de învățământ, dar în cadrul ciclului de învățământ, elevii să-și poată schimba opțiunea. Astfel, ca să nu se creeze probleme cu norma didactică a profesorilor de religie, elevii pot opta pentru retragere la sfârșit de an școlar.
Referitor la structurarea conținuturilor și la predarea confesională a religiei, este firesc ca un copil să își însușească inițial, pe primele trepte ale formării, reperele spirituale ale confesiunii căreia îi aparține, apoi treptat, să cunoască și caracteristicile altor culte, prin raport cu propria credință. Prin aproprierea valorilor moralei creștine și a noțiunilor de bază specifice propriei credințe, elevii ajung la acea disponibilitate intrinsecă de a se deschide spre alteritatea confesională.
În urma hotărârii Curții Constituționale ca înscrierea la ora de religie să se facă pe baza unei cereri, în anul școlar 2014-2015, peste 90% din elevi au solicitat participarea la această oră. Se atestă astfel, încă o dată, faptul că elevii își cer dreptul la educație religioasă, la identitate spirituală și națională, căci religia este inima culturii românești. S-a constatat o mobilizare a laicatului fără precedent, constituindu-se Asociația Părinților pentru Ora de Religie (APOR), au ieșit la lumină mărturii de credință ale unor personalități culturale, s-au cristalizat, în mod coerent, argumente și acțiuni spre susținerea orei de religie, fiind un punct de plecare în definirea unui program educațional religios viabil și actual.
Rolul acordat religiei pentru formarea unei conștiințe vii a valorilor credinței și a familiei tradiționale devine cu atât mai important în societatea de astăzi, marcată de fenomenul secularizării și al indiferentismului religios.
Dacă privim retrospectiv, observăm că predarea religiei în școală a avut mereu un rol esențial în educația elevilor, prin rolul său în dezvoltarea armonioasă a personalității, în formarea valorilor și principiilor de viață morală.
I.3.2. Finalități ale educației religioase. Obiective cadru și de referință din domeniul experiențial Om și societate în învățământul preșcolar
Termenul „educație” a determinat formularea mai multor definiții, în funcție de diverse aspecte: scopul, conținutul educației, laturile sau funcțiile actului educativ.
Etimologic, cuvântul „educație” provine din latinescul educo-are ce înseamnă a crește, a instrui, a forma, a scoate din… Am putea spune că educația înseamnă a scoate individual „din starea de natură” și a-l introduce în „starea de cultură”(Nicola, 1996, p. 42 ).
Părintele profesor Dumitru Călugăr formulează o definiție conform căreia „educația religioasă este o acțiune specific umană, care de desfășoară conștient de către un educator, conform unui plan și unei metode bine precizate” (1984, p. 75).
O altă încercare de a defini educația religioasă îi aparține Anei Danciu, în Metodica predării religiei în școlile primare, gimnazii și licee (1999), autoarea subliniind că aceasta reprezintă „un complex de acțiuni prin care se urmărește în chip metodic și sistematic creșterea moral-spirituală a individului, prin implementarea în viața și activitatea lui, a valorilor moral-spirituale și religioase, în vederea dezvoltării armonioase a ființei și vieții lui, pentru sine, pentru societate și pentru Biserica de care aparține” (p. 21). Ca ideal al educației religioase se urmărește „realizarea caracterului religios-moral, cu desăvârșirea lui în personalitatea creștină”(p.13).
Finalitățile educației religioase nu pot fi detașate de problematica educației în ansamblul său, ci se corelează cu cele ale altor laturi ale educației. Mariana Momanu propune următoarele mari domenii ale finalităților (nu într-o ordine axiologică, ci în perspectiva integralității) : însușirea de cunoștințe specifice (prin accesarea unor informații cu privire la funcționalitatea edificiului religios în plan evolutiv și sincronic), formarea conștiinței religiozității (ca unitate de manifestare a sacrului la nivel individual și comunitar) și formarea unor atitudini spirituale (ca efecte reflectate în conduite și fapte de viață) (cf. Cucoș, în Opriș, 2010, p. 34).
Particularitatea finalităților în educația religioasă este dată de faptul că se preocupă de „formarea conștiinței religioase care îl ajută pe om să intre în relație cu Dumnezeul personal” (Mândâcanu, cit.în Opriș, 2012, p. 135).
Pedagogii care încearcă să dimensioneze caracteristicile educației religioase, sugerează a se insista cu precădere pe latura practică, a converti noțiunile teoretice în fapte de conduită, în activități concrete ce vor deveni norme comportamentale. Chiar și la vârsta preșcolară este necesară și posibilă (datorită receptivității crescute a copiilor) realizarea unei culturi și conduite moral-religioase. În această etapă a școlarizării, se va insista pe aspectul formativ-educativ, aducându-se în prim plan valorile moralei creștine, prin activități cu specific religios adaptate vârstei.
Valorile morale se vor concretiza în procese afective ce nu sunt măsurabile, nu pot fi cuantificate, observate imediat, deoarece se formează în timp; de aceea, cuprinderea lor în obiective operaționalizate este greu de surprins.
Ca disciplină de învățământ, Religia „are rolul unui liant între disciplinele care L-au pierdut sau nu L-au avut pe Dumnezeu” (Șebu, 2000, p. 19) și se încadrează în normele stabilite de Ministerul Educației și Cercetării: programe analitice, planificări, proiece didactice, obiective, metode și mijloace de învățământ etc. Această disciplină face parte din aria curriculară „Om si societate” și urmărește ierarhizarea și structurarea conținuturilor educaționale din perspectiva valorilor și moralei creștine.
Obiectivele cadru ale educației religioase au „un grad ridicat de generalitate și complexitate, se referă la formara unor capacități și atitudini specifice disciplinei” și sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu (Programa Religie- Cultul Ortodox, clasele I-a IV-a,2008, p.1). Aceste obiective se reflectă în manifestări observabile, prin obiectivele de referință și cele operaționale. Obiectivele de referință „specifică rezultatele așteptate ale învățării la nivelul fiecărei clase și urmăresc formarea progresivă de capacități și acumularea unui sistem de cunoștințe” (Programa Religie- Cultul Ortodox, clasele I-a IV-a, 2008, p.1).
Obiectivul general al disciplinei Religie constă în formarea personalității în concordanță cu valorile creștine, prin integrarea cunoștințelor religioase în structurarea de atitudini moral-creștine și prin aplicarea învățăturii de credință în viața proprie și în comunitate. Acest obiectiv general este urmărit la toate nivelele de școlarizare.
Deoarece în învățământul preșcolar există varianta de a introduce anumite elemente de educație religioasă în cadrul unui opțional, acest lucru „presupune fixarea cu profesionalism a unor obiective specifice acestei laturi a educației, circumscrierea și desfășurarea unor conținuturi informative și formative în acord cu situația de învățare, folosirea inspirată a unor metode și tehnici de predare și învățare, configurarea unui ethos comunicativ stimulativ și tonifiant” (Cucoș, 1999, p. 300).
În cazul elaborării unui opțional de educație religioasă apar o serie de dificultăți generate de faptul că în literatura de specialitate nu există texte și cântece cu specific religios adaptate vârstei preșcolare. Vom reaminti, ca punct de plecare în introducerea unor elemente de educație religioasă la vârsta preșcolară, obiectivele cadru prezentate de Ani Răducu în Îndrumătorul pentru învățământul preșcolar (1999): I. Cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu; II. Cunoașterea unor obiceiuri creștinești specifice sărbătorilor religioase (Crăciun, Bobotează, Buna Vestire, Florii, Paște etc.); III. Formarea virtuților creștine și cultivarea comportamentului moral-religios; IV. Educarea atitudinilor de toleranță între copiii care aparțin diferitelor culte (p. 7).
Aceste obiective sunt valabile ca elemente de reper în conturarea unui opțional de educație religioasă în învățământul preșcolar, de către cadre didactice specializate sau preoți, însă aspecte ale moralei creștine pot fi abordate și sub forma unor proiecte tematice sau ca activități de sine stătătoare, în cadrul domeniului experiențial Om si societate, deoarece se oferă o gamă destul de largă de activități cu specific moral-religios prin obiectivele cadru aferente acestui domeniu: I. Cunoașterea și respectarea normelor de comportare în societate; educarea abilității de a intra în relație cu ceilalți; II. Educarea trăsăturilor pozitive de voință și caracter și formarea unei atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți; III. Dezvoltarea comportamentelor de cooperare, prosociale, proactive (inițiativă); IV. Dezvoltarea abilității de recunoaștere, acceptare și respect al diversității; V. Cunoașterea unor elemente de istorie, geografie, religie care definesc portretul spiritual al poporului român (Curriculum pentru educația timpurie a copiilor de la la 6/7 ani, 2008, p. 31).
Domeniul experiențial Om și societate – parte a curriculum-ului pentru învățământul preșcolar– include omul, modul lui de viață, relațiile cu alți oameni, relațiile cu mediul social. În abordarea temelor cu subiect religios se pleacă și de la premisa că instituția preșcolară reprezintă un context favorabil pentru exersarea principiilor și acțiunilor morale. Astfel, copiii vor înțelege mult mai ușor concepte precum dreptatea, echitatea, bunătatea, adevărul etc. atunci când le vor putea observa concretizate în acțiunile adulților ce le configurează educația. De asemenea, dezvoltarea unor conduite consistente cu principii morale va fi favorizată de observarea și discutarea de către copii a unor probleme morale, de exersarea lor în jocuri libere sau dirijate și de studierea și dezbaterea unor texte literare specifice vârstei.
Un aspect căruia trebuie să i se acorde importanță este legat de respectarea anumitor cerințe din partea cadrului didactic ce urmează a prezenta preșcolarilor teme religioase. Acesta, pe lângă pregătirea pedagogică ce îi asigură alegerea metodelor potrivite pentru activitatea propusă, trebuie să creadă în ceea ce prezintă copiilor, să dispună de calități sufletești care să îl apropie atât de copii, cât și de Dumnezeu. Fără profesori adevărați, nici o bună organizare a învățământului, nici folosirea celor mai potrivite metode și mijloace, nu vor avea rezultatul dorit. Datorită faptului că profesorul este cel care influențează decisiv educația elevilor, acesta trebuie să aibă o personalitate deosebită, construită pe o serie de calități spirituale : vocație, dragoste, smerenie, răbdare, blândețe, profesionalism, bunătate, sinceritate, umor, optimism (cf. Șebu, 2000, pp. 25-26). Educatorul trebuie să fie capabil de a crea un mediu educativ potrivit activității religioase, de a învăța și lumina sufletele copiilor, de a forma caractere moral-religioase, prin modelul pe care îl oferă, căci „cel ce va face și va învăța și pe alții să le facă, acela mare se va chema întru împărăția cerurilor” (Matei 5, 19).
Importanța educației religioase realizate încă de la cea mai fragedă vârstă a fost și este susținut atât de Sfinții Părinți, cât și de autori contemporani, atât din domeniul teologiei, cât și al psihologiei sau al științelor educației. Ideile Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la creșterea copiilor sunt un adevărat îndreptar pentru o educație corectă și eficientă. În concepția Sfântului Părinte, sufletul copilului este o „ceară de sigiliu”, care ia forma pe care părinții și educatorii doresc să i-o dea (cf. Fecioru, 1937).
În cadrul activităților de educație religioasă copilul trebuie învățat să își deschidă sufletul spre cunoașterea lui Dumnezeu, a principiilor și valorilor creștine, să aibă oportunitatea de a descoperi răspunsuri la întrebările specifice vârstei.
Majoritatea țărilor europene recunosc aportul educației religioase în conturarea personalității copiilor, iar o parte din aceste țări (Italia, Norvegia, Cipru, Grecia, Spania) au introdus în curriculum-ul pentru învățământul preșcolar elemente de educație moral-religioasă, cu rol în formarea identității preșcolarilor, în facilitarea relaționării cu ceilalți și cu mediul înconjurător, pentru integrarea și adaptarea la contexte interculturale.
În România, după cum am precizat, pot fi implementate elemente de educație religioasă la nivelul acțiunilor individuale, în cadrul unor opționale realizate de personal specializat pe parcursul unui semestru sau al unui an școlar, sau în cadrul unor proiecte tematice interdisciplinare, pe o perioadă mai scurtă de timp, de obicei în preajma marilor sărbători creștine.
Concluzii
Educația religioasă, fie ca disciplină de studiu în învățământul primar, gimnazial, liceal, fie ca opțional în învățământul preșcolar, are un real aport în edificarea personalității elevilor. Adoptarea unei atitudini de respingere sau încercarea de a o înlătura din domeniul pedagogic echivalează cu un fel „de analfabetism religios” ale cărui consecințe s-ar răsfrânge nefast asupra formării omului în societatea contemporană (Nicola, 1996, p. 200).
Pentru a putea fi integrat într-un perimetru cultural și moral, pentru a deveni „o persoană integrală din punct de vedere psihic și comportamental, este necesară cunoașterea și profesarea unor valori pe care religia, mai mult decât alte forme de spiritualitate, le promovează” (Cucoș, 1999, p. 144).
Conținuturile din programa de religie nu urmăresc să facă din elevi credincioși practicanți, ci să cunoască, să-și însușească valorile religiei în care s-au născut, să-și contureze caracterul, să-și formeze o viziune proprie asupra sensului existenței. Predarea educației religioase în învățământul românesc reprezintă o „exprimare a libertății noastre, în deplină armonie și toleranță, care luminează drumul generațiilor ce urmează, într-un mediu social tot mai deteriorat” (Pestroiu, în Vasilescu, 2009, p. 93), le creează o viziune de ansamblu asupra domeniului religios, dându-le posibilitatea de a-și forma propriul sistem de valori prin raportarea la valorile specifice moralei creștine.
Educația religioasă are puncte de convergență cu celelalte discipline în ceea ce privește principiile didactice, metodele și procedeele utilizate. Există, bineînțeles, și aspecte specifice care trebuie bine orientate și structurate de cadre didactice specializate.
Implicarea și colaborarea dintre factorii ce influențează formarea copiilor– părinți, profesori, mediu social– vor favoriza selecția unor conținuturi pertinente și organizarea unei programe de învățământ viabile, actuale, în concordanță cu necesitățile și așteptările elevilor.
Pentru aceasta este nevoie și de o „nouă alianță“ profesor-elevi, de care amintește Constantin Cucoș; educatorul este invitat să respecte dreptul la opinie al elevilor, să intre într-un dialog „sincer și deschis” cu ei, să accepte să caute împreună răspunsuri la frământările și ignoranțele tinerilor (1996, p. 189).
Predarea religiei în școală are valențe educaționale importante, prin rolul ei formativ în viața elevilor, propunând modele de urmat și contribuind la reducerea efectelor negative ale crizei contemporane de identitate și orientare. Totodată, se formează capacitatea de înțelegere și prețuire a patrimoniului cultural și istoric al țării (aceasta este motivația pentru care în majoritatea țărilor europene se studiază religia în învățământul public), copilul ajunge să-și cunoască temeinic propria religie și să aibă informații elementare despre celelalte confesiuni și religii. Se va reuși, astfel, să se atingă cele două mari scopuri ale educației; primul este „să dăm copilului cunoștințe generale de care, bineînțeles, va avea nevoie să se servească: aceasta este instrucția. Celălalt e să pregătim în copilul de azi pe omul de mâine, și aceasta este educația” (Berger, cit. în Cucoș, 2006, p. 28).
Creștinismul, în general, și ortodoxia, în particular, au avut o mare importanță în istoria României, care și-a plămădit ființa în matca valorilor creștine. Voievozii și domnitorii care au trăit și au murit pentru țară, nu au făcut-o doar din rațiuni politice, ci și pentru a-și apăra credința. Sfinții închisorilor comuniste și-au mărturisit credința din conștiința unei misiuni și trăiri creștine, opunându-se ateismului.
Iată de ce fiecare dintre noi avem această obligație fundamentală de a forma tinerilor concepții sănătoase de viață, de a le face cunoscute învățăturile ce le vor trezi sentimente înalte și le va forma voința spre realizarea faptelor bune. Un astfel de parcurs educativ va facilita echilibrarea emoțională a copilului, îl va ajuta să își recunoască și să își exprime emoțiile, trăirile, să relaționeze cu persoanele din jurul său prin dezvoltarea sentimentului întrajutorării și iubirii creștine.
Introducerea unr elemente de educație religioasă în învățământul preșcolar ar aduce beneficii în formarea și culturalizarea religioasă a copiilor într-un cadru instituțional, având la bază o instruire responsabilă, sistematică, adecvată vârstei biologice și spirituale a preșcolarilor.
Conchidem cu sfaturile Sfântului Vasile cel Mare extrase din Omiliile sale, ce înglobează o mare varietate de idei și probleme cu privire la viața religios-morală a creștinilor: „Nu mic este folosul sădirii în sufletele tinerilor a unei înrudiri și obișnuințe cu virtutea, pentru că din pricina frăgezimii vârstei, învățăturile unor astfel de oameni se înfig adânc și rămân pentru totdeauna” (2004, p. 361).
CAPITOLUL II: FACTORI IMPLICAȚI ÎN EDUCAȚIA RELIGIOASĂ A PREȘCOLARULUI
Formarea spirituală, moral-religioasă a preșcolarilor presupune complementaritatea mai multor factori ai educației, care vor contura personalitatea din acest punct de vedere. Cei trei factori la care vom face referire sunt, în ordinea „intrării în scenă”, familia, Biserica și grădinița. Acești factori nu se află în opoziție sau concurență, ci într-o relație de continuitate sau complementaritate, funcție de specificul și responsabilitățile fiecăruia. Conlucrarea acestor factori asigură o educație temeinică și durabilă, începută în familie, continuată în școală și consolidată prin diferite activități ce se derulează în Biserică și societate.
Vom stabili în ceea ce urmează limitele și gradul de specializare a fiecărei instanțe ce realizează parcursuri de educație religioasă, obiectivele, conținuturile, activitățile, strategiile specifice spațiului formal al grădiniței/școlii și spațiului nonformal al bisericii și familiei.
II.1. Educația religioasă în familie
Biserica se întinde în timp și spațiu prin familia creștină, celula de bază a societății, leagănul vieții și al iubirii și mijloc de transmitere a credinței. Copilul este cu siguranță „un bine pentru părinți, dar este de asemenea un bine pentru societate”(Leb, în Sava, 2011, p. 330). Părinții sunt cei mai buni mediatori între Biserică și lume, prin modul în care ei reușesc să-i introducă pe copii în tainele credinței creștine, ca apoi aceștia să devină apostoli în lume.
Vârsta copilăriei reprezintă o etapă importantă în viața copilului în ceea ce privește formarea sa pe latura moral-religioasă. Copilul mic trebuie învățat ce înseamnă binele, ascultarea, respectul, ajutorul acordat aproapelui, iar toate acestea pot fi realizate prin activități cu specific religios.
Familia a fost dintotdeauna mediul în care s-a pus baza educației copiilor, indiferent de latura acesteia (intelectuală, morală, estetică etc.). În familie, înainte de integrarea în mediul preșcolar, copiii dobândesc primele modele complete de comportament, formându-se în mod nestructurat și atitudini religioase, cu rol important în formarea caracterului moral-religios.
Exemplul părinților este primordial în formarea caracterului și a comportamentului copilului. Dacă părinții nu-și vor arăta unul altuia dragostea (și de multe ori se întâmplă), respectul cuvenit, nu vor fi deschiși spre a-i ajuta pe ceilalți, cu siguranță copilul, care învață prin imitație la această vârstă, le va copia comportamentul. Nu există un model de familie care să poată fi luat drept reper, deoarece nu toate constituie modele morale. Se știe că sunt părinți hiperprotectori, posesivi, ce impun multe restricții sau reguli și eșuează în educație. Copilul are nevoie să își formeze propria experiență prin încercare și eroare, să învețe să suporte consecințele propriilor greșeli. De obicei, aceste situații apar în familiile cu un singur copil. De cealaltă parte, există părinți neglijenți sau nepăsători, care, mai mult sau mai puțin voit (exemplul celor plecați la muncă în străinătate), pierd etape importante în formarea caracterului adultului de mâine. Mediul formal, instituționalizat al grădiniței și apoi al școlii, are menirea de a echilibra lucrurile din acest punct de vedere.
În raport cu părinții, se formează starea aperceptivă a copilului pentru educație. Potrivit stadiului de dezvoltare și înțelegere a acestuia, se formează în sufletul său sentimente, deprinderi de conduită și comportamente care concurează în formarea unei persoane deschise față de divinitate și ceilalți semeni. Copilul este la vârsta învățării prin imitație, iar participarea la anumite practici religioase (rostirea de rugăciuni în cadrul familiei, citirea unor cărți cu valențe moral-religioase, asistarea la slujbe religioase) constituie modele comportamentale.
Tot în familie, copiii dobândesc modele complete si complexe de comportament. În privinta educatiei religioase, chiar dacă nu se face în mod structurat, aici se formează atitudini religioase și se deprind practici specifice. În copilărie, orice om poate fi ușor educat moral, iar deprinderile și atitudinile formate la această vârstă, își pun amprenta pentru întreaga viață. Familiei îi revine rolul de a valorifica „învățăturile biblice” în sens moral, de a deschide sufletul copilului spre bine și frumos, spre respect și dragoste față de aproapele, de a-i cultiva sensibilitatea și a-i sădi sămânța pentru valorile morale care, mai târziu, vor deveni convingeri și idealuri personale ( cf. Nicola, 1996, p. 201).
După unii autori, educația religioasă a copilului începe înainte de a se naște, prin ajungerea părinților la maturitatea spirituală. Capitalul spiritual acumulat de părinți se va răsfrânge pozitiv asupra formării religioase a copilului (cf. Cucoș, 1999, p. 162). Marele pedagog J. A. Comenius accentuează responsabilitatea pe care o au părinții în educația copiilor: „Dumnezeu le dă copiilor nu numai îngeri păzitori, dar așază pe părinții lor ca educatori și le poruncește să își crească copiii în frica și în teama lui Dumnezeu” (cit. în Opriș, 2012, p. 291).
Rolul familiei este fundamental. Formele de cult practicate în mod regulat reflectă coeziunea, iubirea, și influențează astfel atitudinea cotidiană a membrilor familei. Cercetarea Mălinei Voicu referitoare la fenomenul religios în România relevă faptul că practica religioasă scade la adulții tineri, care părăsesc casa părintească și își încep cariera profesională, însă crește după întemeierea unei familii și apariția copiilor. Explicația acestui fenomen ar putea consta în faptul că părinții consideră Biserica important pentru formarea armonioasă și pentru socializarea copilului, drept pentru care începe să o frecventeze împreună cu cel mic. (cf. Voicu, 2007).
În perioada comunistă, accentul pus pe instruire a crescut. Educația religioasă nu apărea ca materie de studiu în școală și rămânea, astfel, în grija familiei. După evenimentele din 1989, pe fondul schimbărilor economice și sociale, încrederea tinerilor în instituțiile sociale (printre care și școala) s-a diminuat considerabil. Se poate observa o constanță a educației moral-religioase asigurată de familie, în toate etapele istorice, în orice cultură. Educația din familie are o importantă componentă moral-spirituală, indiferent de spațiul cultural sau timpul istoric. Familia este păstrătoarea tradițiilor și obiceiurilor străvechi care se transmit de la o generație la alta prin practici și modele de viețuire cotidiană. În familie se celebrează sărbători laice și religioase, se comemorează strămoșii, dar și figurile religioase. Aici copilul dobândește obișnuința de amerge sau nu la biserică, de a se ruga sau nu, reguli de bună purtare, modalități de sărbătorire, ritualuri. În famile, copilul își exprimă primele temeri privind moartea, aici adresează primele întrebări de spiritualitate, aici se fundamentează primele reguli ale comportamentului ce îi va permite să se integreze în societate (Cuciureanu, 2012, p. 92).
Frecventarea bisericii în zilele de duminică și în marile sărbători creștine, alături de familie, completează un set de acțiuni bogate în semnificații și conținut, care, cu certitudine, vor intra în însuși modul de viață al copiilor și vor crea fante de rezonanță pentru întregul edificiu al personalității.
Este important să i se insufle celui mic încă din familie diferența dintre bine și rău, frumos și urât, adevăr și minciună, temperându-se astfel pornirile rele și accentuându-se aspectele pozitive ale comportamentului. Părinții au un rol decisiv în formarea copilului, în a-i dezvolta o voință puternică, îndreptată spre săvârșirea binelui, și, totodată, a-i cultiva virtutea ascultării.
Nu trebuie să neglijăm un aspect foarte important în ceea ce privește educația religioasă începută în familie, și anume că în toate trebuie să existe o măsură, un echilibru, deoarece se riscă a crea mai târziu o aversiune a copilului față de religie. Educația creștină poate să înceapă la orice vârstă, însă trebuie să se evite excesele. Copilul observă și își însușește actele spirituale și morale prin imitație de la părinți sau de la alte persoane din mediul familial. Educația religioasă începută în familie contribuie în mare măsură la educația moral-civică a copilului. Acordăm o atenție deosebită dezvoltării morale, știind faptul că de calitatea deprinderilor formate în copilărie depinde calitatea viitorului adult.
Opinii explicite cu privire la educația pe care trebuie să o primească în familie copiii, sunt expuse de Sfântul Ioan Gură de Aur în lucrarea sa „Despre slava deșartă și cum trebuie să-i crească părinții pe copii”, considerată cea dintâi lucrare de pedagogie creștină, conținând precepte de o actualitate impresionantă. Dumitru Fecioru formulează o definiție a educației, pornind de la expunerea Sfântului Ioan Hrisostom, subliniind că „a educa înseamnă a purta de grijă de copii și de tineri în ce privește curățenia sufletească și buna cuviință, a crește pe copil moral, om drept, a-l crește în evlavie, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului său” (Fecioru, 1937, p.457).
Este evident că educația religioasă reprezintă o latură a educației integrale, care trebuie să înceapă de la cea mai fragedă vârstă, deoarece copilul are o nevoie acută de sprijinul adulților: „Copilul are nevoie să fie educat, pentru că este lipsit de experiență, de judecată…” (Fecioru, 1937, p.457). Sufletul copilului este comparat de Sfântul Ioan cu o ceară pe care se poate imprima foarte bine sigiliul, cu mărgăritare încă în formă lichidă, dar care, odată ce educatorul le-a dat o formă, aceasta nu mai poate fi schimbată.
Referindu-se la persoanele responsabile de educația copiilor, Sfântul Ioan amintește de familie, de părinți, care sunt asemănați cu pictorii și sculptorii:„Voi –ca și sculptorii– îndepărtați ceea ce este de prisos și adăugați ceea ce lipsește, ostenindu-vă să faceți lui Dumnezeu minunate statui” (Fecioru, 1937, p.459).
Astfel, educația în familie înseamnă o bună creștere religios-morală, o acțiune nobilă și sfântă, cu o deosebită răspundere înaintea lui Dumnezeu. Grija dintâi a părinților pentru copiii lor este a-i deprinde cu faptele bune și a câștiga adevărata înțelepciune. Exemplele de comportament moral trebuie întâlnite de copii întâi în mediul familial, și apoi la dascălii săi. Prin supravegherea continuă a copilului în îndeplinirea binelui, se formează deprinderi ce vor acționa ca o lege naturală.
Am ilustrat succint preceptele de actualitate ale Sfântului Ioan Hrisostom, deoarece atunci, ca și acum, familia avea menirea de a-l introduce pe copil în confesiunea de apartenență prin botez, de a-i forma primele conduite morale elementare pentru o dezvoltare armonioasă a personalității.
II.2. Educația religioasă în Biserică
Biserica este o comunitate a oamenilor reuniți în jurul unor valori comune pentru a le celebra, întări și transmite mai departe (Cucoș, 1999, p. 149). Ea are totodată rolul de a completa opera educativă începută în familie, și reprezintă o modalitate de formare spirituală adiacentă școlii. Influența educativă a Bisericii asupra preșcolarului se realizează difuz, nesistematic, prin participarea la slujbele religioase sau diferite activități specifice, realizate de preot (programe educative/cateheză, acțiuni de asistență socială/caritate). În cadrul Bisericii sunt furnizate reperele fundamentale care ne orientează în viață. „Dacă religia noastră nu ar fi clădită pe câteva adevăruri cu privire la Dumnezeu, adevăruri care, ca atare, sunt clare și pot fi cunoscute cu certitudine, nu am scăpa confuziei care domnește astăzi în materie de ideal educativ privind natura umană. Trebuie să avem încredere în Magisteratul Bisericii, care ne îmbie la a poseda adevărul ce ne oferă un punct de sprijin în viață și ne permite să scăpăm de obscuritatea totală privind destinul nostru ultim”(Kriekemans, cit. în Cucoș, 1999, p. 150). Rolul formativ al Bisericii este dat de valoarea pildelor, a adevărurilor de credință promulgate, a Sfintei Liturghii, a obiceiurilor specifice diferitelor sărbători religioase.
Practicile religioase implică așadar și nuanțe educative ce trebuie valorificate în perimetrul pedagogic. Definiția pe care E. Durkheim o dă religiei condensează atât conținutul său specific, cât și substraturile sale sociale: „religia e un lucru eminamente social. Reprezentările religioase sunt reprezentări colective, exprimînd realități colective”(1995, p. 22). O religie reprezintă „un sistem unitar de credințe și practici relative la lucruri sacre, adică separate, interzise, credințe și practici care unesc într-o aceeași comunitate morală, numită Biserică, pe toți cei care aderă la ea” (1995, p. 54).
Religia aționează ca o forță unificatoare în societate, asigurând un ansamblu de idei, valori și norme împărtășite de oameni, care își formează, astfel, o identitate comună. Biserica devine un unificator, o modalitate de a stabili un limbaj comun; ea este liantul care leagă un grup laolaltă, oferindu-i un ansamblu comun de valori. În cadrul Bisericii, omul află răspunsuri la marile întrebări referitoare la existența umană și scopul ei, primește sprijinul afectiv și psihologic de care are nevoie pentru a face față într-o lume nesigură, în continuă schimbare ( cf. Goodman, 1998). Ea ne oferă un model de conduită cu un puternic impact asupra credincioșilor. Comuniunea de idei, de ritualuri, de trăiri mobilizează, unifică și întărește comunitatea confesiunii respective.
Copiii, încă de mici, trebuie să cunoască rolul pe care l-au avut Biserica, ierarhii săi, precum și credincioșii în istoria neamului. În zilele noastre, Biserica este instituția care se bucură de cea mai mare încredere din partea populației țării, oferind continuitate și stabilitate într-o lume care se schimbă accelerat, fiind păstrătoarea tradițiilor și a spiritului național (Mălina Voicu, 2007). În cadrul comunității reprezentată prin Biserică există o legătură intrinsecă, o obligație pe care o aflăm în adâncurile conștiinței noastre, care ne leagă de ceilalți membri ai societății și care este definită de Henri Bergson ca „o legătură de același gen cu cea care unește furnicile dintr-un mușuroi unele de altele, ori celulele unui organism”(1998, p. 103).
Am subliniat rolul religiei atât la nivelul societății, liant fiind Biserica, dar și la nivel individual. După Mircea Eliade, viața creștină înseamnă siguranța și permanența valorii sufletești. Numai un creștin poate avea o personalitate care echilibrează cele două tendințe, carne-duh, poate să găsească un sens în viață, care să depășească simpla umanitate (1990). Bergson consideră că religia este „o reacție defensivă a naturii împotriva reprezentării, prin intermediul inteligenței, a inevitabilității morții”(1998, p. 151). Ea este singura care dă răspuns la problemele vieții și ale morții, descriind felul de viață pe care oamenii trebuie să-l ducă.
Constatin Cucoș descrie valențele participării la actul religios: „divinitatea se «înomenește», iar omul se «îndumnezeiește», în acest transfer spiritual bidirecțional. Cinstim sărbătorile Domnești, raportându-ne la faptele Mântuitorului, pentru a fi mai atenți la faptele noastre. Îi serbăm pe marii sfinți, serbăm trăitori, făptuitori, pentru a ne regăsi în ei sau pentru a face la fel ca ei. (…) În timpul unei ceremonii religioase, participantul nu este un simplu spectator, ci devine un făuritor și autor al actului sacru. El nu rămâne exterior ceremonialului, ci se implică în el prin întregul său comportament.(…) Ritualul sacru are o valoare inițiatică, formativă”(1999, pp. 151- 152).
Ceremoniile religioase adună oamenii la un loc, le creează sentimentul unei apartenențe, îi solidarizează și îi întărește într-un mod specific. Toți oamenii devin egali și se simt solidari. Sentimentul religios nu mai este doar o trăire personală, ci se difuzează înspre ceilalți. Slujbele religioase și predicile bine studiate „care provoacă și susțin atenția oamenilor, pot să contribuie foarte mult la adâncirea sentimentului religios”(Antonescu, 1937, p. 123).
Pe lângă participarea la cultul divin, ca metodă specifică de formare religioasă, se adaugă și rugăciunea, reflecția religioasă, observarea și contemplarea directă a lumii ca parte a creației.
În cadrul Bisericii, educația religioasă ia forma catehezei, „acțiune formativă derulată de personalul de cult sau laici instruiți, ce are ca obiectiv introducerea metodică a credincioșilor (de toate vârstele) în cult și în tainele credinței, prin cunoașterea, punerea în situație și profesarea efectivă a valorilor unei confesiuni” (Cucoș, cf. Vasilescu, 2009, p. 13). Cateheza contextualizează, exemplifică și pledează pentru formarea unor conduite la micul creștin, este o prelungire sau o adâncire a parcursului educativ realizat în școală/grădiniță. Latura afectivă a copilului este implicată prin trăiri și dimensionări ale credinței. Cadrul în care se desfășoară cateheza, Biserica, oferă o atmosferă aparte, sporind atenția, receptivitatea copilului. El învață „pe viu” , însușindu-și anumite noțiuni mai simplu decât în mediul formal al școlii.
Caracterul nonformal al educației religioase desfășurate în biserică oferă un evantai larg de metode și tehnici ce pun accentul pe dezvoltarea personalității, pe exersarea unor valori prin asumarea de responsabilități, prin îmbinarea activităților recreative cu cele social-caritabile. Chiar dacă se naște „crud” spiritual, prin intermediul religiei, copilul învață astfel ce este solidaritatea socială, temei al educației morale, care se îmbină armonios cu educația religioasă.
În ceea ce privește formele de realizare, educația religioasă pentru copii în cadrul Bisericii se face prin întâlniri cu preotul sau alți invitați cu pregătire teologică și psihopedagogică, discuții pe subiecte de interes pentru vârsta copiilor, ateliere de lucru pe diverse teme (pictură de icoane, încondeiere de ouă, realizare de felicitări, obiecte de artă bisericească), realizarea de programe artistice și coruri de muzică religioasă, scenete religioase, activități misionar-filantropice etc.
În realizarea acestor activități este important ca preotul să aibă pregătire didactică, să inițieze un fel de „camaraderie” cu cei aflați la vârsta inocenței, pentru a se apropia de ei și a dezvolta relații umane sincere și de durată. Mai mult, se cuvine ca preotul să nu păstorească numai „între ziduri”, ci să vină în mijlocul copiilor, al tinerilor pentru a-i asculta, a-i înțelege, a-i consilia, a le câștiga încrederea. Putem da câteva exemple de bună practică a colaborării dintre biserică și școală în actul paideic. Există multe situații în care preoții s-au implicat în sprijinul financiar și moral al copiilor proveniți din familii defavorizate, o parte din ei fiind cupriși în centre de zi pentru copii (la nivel național funcționează 85 centre, din care două în Iași: „Sfânta Marina” și „Mia Casa- Inculeț”). Prin înființarea acestor centre se urmărește formarea educațională și social-comportamentală a copiilor pentru a duce o viață de calitate, pentru a-și atinge scopurile, astfel încât să devină în viitor persoane educate, independente, active în societate, capabile să se autoîntrețină și să depășească statutul de persoane defavorizate.
Un alt exemplu de bună practică este organizarea în Biserică sau în biblioteca parohială de ore gratuite de pregătire pentru examenele de capacitate și bacalaureat, susținute de profesori specializați, enoriași ai parohiilor respective.
Sub patronajul Bisericii au fost înființate centre de ocrotire a mamei și copilului, a celor abandonați sau a celor aflați în prag de delicvență juvenilă; Biserica și-a extins rețeaua școlară la nivel național, prin înființarea unui număr important de unități de învățământ: 38 grădinițe sociale și after-school, o instituție de învățământ pentru adulți. În Iași amintim de Școala cu clasele I-IV „Varlaam Mitropolitul” și Grădinița „Buna Vestire”, ambele sub patronajul spiritual al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Lucrarea Bisericii s-ar putea extinde și mai mult pe plan social, prin implicarea preoților parohi în consilierea copiilor ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate. Se impune cu stringență înființarea unor posturi de „preot de proximitate sau preot consilier” acolo și atunci când situația o cere (cf. Semen, în Sava, 2011, pp. 310-311).
Amintim și de programul catehetic „Hristos împărtășit copiilor”, complementar orei de religie din școală, implementat inițial în Arhiepiscopia Iașilor, cu aprobarea Sfântului Sinod al BOR, din 2006. Acest proiect a fost inițiat de WORDIRECT (organizație creștină non-profit din SUA), pentru a susține activitatea de catehizare a copiilor. Au fost editate ghiduri catehetice, având ca bază metode moderne de predare a cunoștințelor, dar și însușirea și aplicarea lor în viața de zi cu zi.
Iată rolul Bisericii în societatea de astăzi: a promulga o religie vie, a stabili punți de legătură între conținuturile dogmatice și nivelul de cultură al copiilor, a oferi sinceritate și a ieși în întâmpinarea dificultăților, a provocărilor cu care se confruntă generația tânără a societății moderne.
În Patriarhia Română, anul 2015 a fost declarat Anul omagial al misiunii parohiei și mănăstirii azi. Între manifestările culturale, programate cu prilejul anului omagial, Sectorul teologic‐educațional a organizat Concursul național de miniproiecte cu caracter misionar‐filantropic „Mâini întinse spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu”. Concursul s-a adresat copiilor, preoților și profesorilor de religie implicați în Programul catehetic „Hristos împărtășit copiilor” și urmărește să educe copiii și comunitatea în sensul ajutorării semenilor aflați în suferință: bătrâni bolnavi, singuri, copii abandonați sau în situații speciale, familii sărace etc. În conceperea și implementarea miniproiectelor au fost implicați preoți, profesori de religie și copii (peste 100000 la nivel național), care au asigurat desfășurarea și evaluarea activităților propuse.
Am menționat un aspect al misiunii filantropice și catehetice a Bisericii astăzi, deoarece societatea are nevoie de un creștinism cu mâinile întinse spre ceilalți în gesturi de dăruire, are nevoie de tineri care să crească în iubirea milostivă cultivată prin colaborarea dintre Biserică-Școală-Familie.
II.3. Educația religioasă în grădiniță
“Nu există artă mai frumoasă decât arta educației. Pictorul și sculptorul fac doar figuri fără viață, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură și oamenii, Se bucură și Dumnezeu” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
În România, după 1989, educația religioasă a fost introdusă în curriculum-ul din învățământul preuniversitar, având ca exemple de bună practică majoritatea țărilor europene, care acordă educației religioase locul cuvenit în formarea personalității umane, reglementându-i statutul în documentele de politică educațională. În funcție de specificul național, de cultură, tradiție și istorie, în aceste țări (Italia, Grecia, Germania, Cipru, Spania, Norvegia) au fost introduse la vârsta preșcolară elemente de educație moral-religioasă, cu rol în conturarea identității copilului, în formarea capacității de relaționare cu ceilalți și cu mediul înconjurător. Se impune și la noi educația religioasă de la cea mai fragedă vârstă, ca o acțiune formativă deliberată, ce are ca obiectiv informarea, culturalizarea și modelarea personalității umane în conformitate cu valorile religioase și cu nivelul de vârstă (cf. Cucoș, în Vasilescu, 2009, p. 12).
Și, dacă facem referire la sistemul de educație, grădinița este prima instituție vizată, ce interacționează cu ceilalți agenți din societate, care contribuie, într-o măsură mai mică sau mai mare, la educația moral-religioasă.
Educația moral-religioasă începută în viața de familie alături de părinți și bunici, trebuie continuată pentru a se forma în sufletul copilului deprinderi de conduită, sentimente, trăiri afective. Curățenia sufletească a copilului trebuie păstrată și protejată pentru a se continua formarea sa pe calea binelui, a dreptății, a adevărului, a credinței și a iubirii.
Aici intervine rolul grădiniței, care, prin activități instructiv-educative adecvate, poate introduce anumite elemente de educație moral-religioasă. La această vârstă, copilul este influențat de mediul în care trăiește și se joacă, este sensibil la tot ce se întâmplă în jurul său, iar nevoia sa de cunoaștere este tradusă printr-o gamă largă de întrebări.
La noi în țară, deoarece nu există un curriculum oficial, aspecte din sfera educației religioase la preșcolari sunt abordate la nivel individual, prin activități opționale sau derularea de proiecte tematice interdisciplinare cu subiecte religioase.
În acest scop pot fi valorificate povești și poezii cu mesaj moralizator, pilde creștine, învățături, ce reușesc, prin conținut și semnificație, să transmită sentimente de o importantă valoare etică.
Un aspect important este pregătirea psihopedagogică, metodică și atitudinea față educația religioasă a cadrelor didactice din învățământul preșcolar. În concepția lui G.G. Antonescu, educatorul este „conducătorul sufletesc de fiece moment al elevilor săi, de aceea trebuie să dăm conducerea morală a unei clase unui educator care este convins de adevărurile moralei creștine”(1937, p. 135).
Mediul formal, instituționalizat al grădiniței poate să ofere modele de manifestare a sentimentelor religioase prin practicarea unor obiceiuri cu variate semnificații, ce au loc la unele sărbători religioase: de Crăciun, la Bobotează, la Florii, la Paști, la Rusalii etc.
Participarea efectivă a copiilor la practici specifice marilor sărbători religioase și explicarea semnificației acestora pe înțelesul lor, vor avea un aport culturalizator în mintea și în sufletul preșcolarilor. Cel mai important lucru însă, este ca preșcolarii să simtă, să participe afectiv, să trăiască emoțiile produse de astfel de activități de spiritualitate din viața lor. Astfel, ele se vor răsfrânge în comportamentul moral de zi cu zi al copiilor, adulții de mâine. G.G. Antonescu vorbea de formarea unei „convingeri afective” prin intuiția sentimentelor altruiste ale altora față de noi și ale noastre față de alții. Nu trebuie să-i vorbim copilului de sentimentul iubirii aproapelui, ci să-l facem „să-l trăiască și să-l intuiască în propria sa conștiință”(1937, p. 34). Este nevoie, însă, de precauție în utilizarea termenilor și conceptelor religioase, deoarece se riscă a se obține efectul contrar scopurilor propuse. În învățământul preșcolar, accentul trebuie să cadă pe valorificarea și însușirea valorilor moralei creștine, și nu pe transmiterea de informații.
Orice persoană are nevoie de o minimă cultură spirituală, iar copiii, care, în general, au o mai mare receptivitate către cele sfinte, decât adulții, trebuie să cunoască religia înaintașilor noștri, care ne definește ca popor. De aceea, în școală/grădiniță, trebuie armonios îmbinate instruirea religioasă și formarea atitudinilor, printr-un limbaj metaforic și exemplar. Formarea conduitei morale și religioase nu se poate dispensa de teorie, deoarece copilul are nevoie de o „busolă” pentru a putea ajunge la concluzii și generalizări pe marginea situațiilor complexe care îl solicită. Tranziția de la idee la faptă morală se face prin dobândirea de convingeri și deprinderi morale.
Prin intermediul activităților de educație religioasă din grădiniță, realizate fie în cadrul unui opțional, fie în cadrul unui parteneriat cu Biserica, se face o apropiere și de familie. Este o comuniune grădiniță-familie-Biserică, realizată în mod firesc prin intermediul „curriculumului ascuns”, prin programul adaptat sărbătorilor religioase, prin prezența preotului la diferite activități, prin participarea copiilor și a familiei extinse la acțiuni cu scop caritabil.
Multe din elementele comportamentului religios la preșcolar se formează, până la intrarea copilului în grădiniță, prin imitarea a ceea ce spun sau fac părinții. Educatorul cultivă ceea ce preexistă în suflet și pentru aceasta trebuie să cunoască specificul fiecărui copil și să-l formeze în consecință. Pentru introducerea unor elemente de educație religioasă în învățământul preșcolar trebuie să se pornească de la concret , chiar de la fapte ale copiilor (bune sau mai puțin bune), prin care să li se insufle acestora sentimente de toleranță, de iubire față de semeni, de respect față de adulți, de dragoste față de întreaga creație a lui Dumnezeu. Copiii vor fi educați în spiritul onestității, al promovării valorilor morale, al iubirii de Dumnezeu.
Pentru copilul preșcolar, la care capacitatea de abstractizare este limitată, Dumnezeu este imaginat ca un om, un Tată cu atribute deosebite. Sarcina cadrului didactic în această situație este de a compara aceste atribute cu ceea îi este apropiat copilului (bunătatea mamei, frumusețea naturii etc.), prin activitățile ce pot lua forma unor poezii, povești, lecturi, cântece religioase.
Conținuturile religioase ce vor fi transmise trebuie selectate după criterii psihopedagogice, în funcție de vârstă și de specificul grupei de preșcolari. Prin metodele și mijloacele folosite în cadrul activităților cu specific moral-religios în învățământul preșcolar, se are în vedere formarea unor virtuți creștine (bunătatea, curajul, blândețea, milostenia) și cultivarea comportamentului moral-religios, precum și implicarea copiilor în activități de tip umanitar. Formarea acestor comportamente pro-sociale și a calităților morale necesare oricărei persoane, presupun o continuă și sensibilă operă de cultivare, educație, ce ține de măiestria cadrului didactic.
Prin educația religioasă se asigură un sens al vieții credincioșilor, o direcție și un mod de a exista. Formarea caracterului și a personalității desăvârșite reprezintă idealul prioritar al educației religioase. Spre acest ideal se ajunge prin cunoașterea și interiorizarea unor valori morale, estetice și intelectuale. Copiii trebuie ajutați să distingă binele de rău, să fie empatici cu cei din jur, să înțeleagă rostul faptelor bune, al iubirii față de semeni, să-și deschidă mintea și sufletul către credință. Acest demers trebuie să se integreze în activități specifice nivelului de înțelegere a copiilor, cu acordul părinților, fără a uzita în exces termeni și concepte, deoarece educația religioasă are menirea „de a stimula conștiința în vederea elaborării individuale a unei viziuni asupra existenței” (Nicola, 1996, p. 202).
O problemă importantă care trebuie clarificată este formarea teologică a cadrului didactic ce va preda educația religioasă în învățământul preșcolar. Religia este o latură a educației ce presupune competență disciplinară, și nu trebuie lăsată în seama amatorismului. Există în grădinițe exemple de bună practică, unde preotul este invitat în susținerea activităților cu specific religios, ori un profesor de religie din afara corpusului profesoral al grădiniței predă această disciplină în cadrul unui opțional, sau, în cel mai fericit caz, există în grădiniță un cadru didactic cu pregătire teologică ce poate să introducă la preșcolari educația religioasă.
Este obligatorie pregătirea metodică a cadrelor didactice care predau religia, prin cunoașterea limbajului psihopedagogic și a mecanismelor de predare-învățare, deoarece formează conștiința tinerei generații a societății de mâine. Vasile Timiș vorbește de o funcție „quasi-sacerdotală” a profesorului de religie care suplinește opera de catehizare a preotului, realizând educația religioasă sub o formă constantă (cf. Opriș, 2010, p. 39).
Formarea atitudinilor și a conduitelor morale este un demers de durată, ce nu permite achiziții afective observabile imediat. De aici vine și importanța stabilirii, de către cadre didactice specializate (preot sau profesor de religie), a unui traiect și a unor obiective pertinente, selectarea de conținuturi specifice, folosirea inspirată a unor strategii didactice conforme cu situația de învățare.
II.3.1. Tipuri de activități și forme de organizare a educației religioase
în grădiniță
Religia apelează și pune în valoare cele mai nobile sentimente ale omului, modelând în acest fel comportamentul moral al acestuia. Complementaritatea religie-morală „incumbă multiple nuanțe pe care dascălul urmează să le descifreze și să le valorifice în activitatea educativă” (Nicola, 1996, p. 203). Cunoscând faptul că activitățile educative cu specific moral-religios contribuie la echilibrarea emoțională a copilului, la recunoașterea și exprimarea emoțiilor, la îmbogățirea cunoștințelor despre religia în care s-a născut, este oportună inițierea unor demersuri pentru realizarea acestor activități, implicit, în învățământul preșcolar.
Raportându-ne la specificul acestui ciclu de învățământ și la particularitățile de vârstă ale copiilor, vom sugera corelarea conținuturilor specifice în proiecte tematice integrate, sau în realizarea unui opțional de educație religioasă de către cadre didactice specializate. Astfel, se creează oportunități de abordare a unor aspecte importante din domeniul religiei, se asigură valorificarea experienței de viață a copiilor și practicarea unor atitudini morale, se pot aborda conținuturile din perspective multiple, interdisciplinare.
La vârstele mici, prin strategii și tipuri de activități atent corelate, vor fi evidențiate valori ale moralei creștine: iubirea aproapelui, respectarea bătrânilor, bucuria de a face fapte bune, dorința de a fi cinstiți (a nu fura, a nu minți), dorința de a fi modești, generoși, a învăța să ceară iertare când greșesc, a avea încredere în sine și în alții etc. Prin identificarea și integrarea elementelor de bază ale moralei creștine, se dezvoltă comportamente și atitudini pozitive față de sine, față de semeni și față de mediul înconjurător, se dezvoltă competențe de interacțiune socială.
Educația religioasă presupune o îmbinare optimă a metodelor, obiectivelor și conținuturilor, în concordanță cu specificul vârstei mici a preșcolarilor. Atingerea scopului propus depinde în mare măsură de proiectarea și desfășurarea optimă a activităților religioase, de articularea componentelor materiale și organizatorice. În formarea personalității religioase este important ca sufletul copilului să vibreze la ceea ce i se transmite, să participe prin libera alegere la activitățile proiectate.
Dintre diferitele forme de organizare a educației religioase în învățământul preșcolar, cel mai frecvent utilizată este activitatea de sine stătătoare, desfășurată la nivelul grupei. Acest tip de activitate poate include: observarea și comentarea unor imagini cu subiect religios, audierea unor texte religioase, realizarea unor scenete cu tematică religioasă, audierea unor cd-uri (povestiri, colinde etc.), memorarea unor texte religioase, discutarea în clasă a unor reguli de comportament, jocuri de rol, studii de caz, concursuri.
Activitatea de educație religioasă din cadrul grădiniței este alcătuită dintr-o succesiune de etape ce se desfășoară într-un anumit interval de timp ce nu trebuie să depășească durata unei activități obișnuite (15-40 minute, în funcție de vârsta preșcolarilor). Succesiunea etapelor depinde de tipul de activitate (mixtă, de transmitere și însușire de noi cunoștințe, de formare de deprinderi, de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor, de verificare).
Etapele corespunzătoare fiecărui tip de activitate sunt selectate în funcție de conținutul informațional, de obiectivele urmărite, de particularitățile grupei de preșcolari, existând, așadar, o varietate de secvențe posibile.
Pe lângă activitatea de educație religioasă de sine stătătoare sunt și activități ce fac parte din alte domenii experiențiale (Domeniul experiențial Limbă și comunicare, Om și societate, Științe, Estetic și creativ), cu bogate valori morale ce pot fi evidențiate în diferite situații de învățare. Foarte plăcute copiilor sunt poveștile și poeziile cu mesaje moralizatoare, însă pot fi abordate și teme religioase la activități de educație practică, artistico-plastică sau educație muzicală. Toate aceste abordări interdisciplinare și integrate formează o viziune de ansamblu asupra cunoașterii, asigurând o educație integrală.
În mod complementar, se pot aprofunda cunoștințele religioase, se pot contura atitudini morale în cadrul activităților extracurriculare: participarea la activități și ateliere de creație în cadrul bisericii, vizite la mănăstiri, muzee cu valori istorice și de cult, participarea la acțiuni caritabile în orfelinate, azile sau spitale, organizarea unui cerc de religie, participări la manifestări cultural-religioase etc. Cercul de religie reprezintă o activitate suplimentară, fără caracter obligatoriu, cu o tematică stabilită la începutul anului școlar, ce vizează dezvoltarea dragostei pentru religie a copiilor. Rezultatele activităților trebuie valorificate prin diverse modalități: articole, albume, spectacole religioase, expoziții.
Prin manifestările cultural-religioase copiii sunt antrenați în organizarea de serbări cu subiect religios, concursuri, expoziții de icoane și alte obiecte de artă bisericească. Gama largă de forme de organizare a educației religioase oferă posibilități multiple cadrelor didactice și părinților implicați, pentru a-i familiariza pe copii cu valorile credinței creștine.
II.3.2. Activități extracurriculare cu scop moral-religios.
Posibile parteneriate și exemple de bună practică
Educația religioasă pe care fiecare copil o primește în școală este o etapă importantă a maturizării sale spirituale. Debutul acesteia se află în prima copilărie, în momentul primirii Sfintei Taine a Botezului, primii dascăli spirituali fiind părinții, bunicii și nașii. Situațiile de învățare sunt sumare și mai puțin sistematice, copilul participând la slujbe religioase, obișnuindu-se cu ritualuri creștine, învățând rugăciuni și cântări religioase.
În școală (și de ce nu, în grădiniță), micul creștin are posibilitatea să urmez o altă etapă a formării spirituale. Aici, gama de activități cu specific moral-religios se extinde, vizându-se formarea atitudinilor și a comportamentelor pozitive. Acest lucru implică o latură cognitivă, dar, în special, o implicare afectivă a copiilor, prin activități congruente ce pornesc de la simple discuții, la vizionări, vizite la lăcașuri de cult, acțiuni caritabile pentru persoane aflate în dificultate.
Didactica actuală promovează idei educaționale ce determină crearea unor parteneriate educaționale menite să îmbunătățească relațiile între diferite părți ale comunității și să aibă efecte pozitive asupra beneficiarilor, care sunt copiii (Anexa 1). Trebuie să fim conștienți că activitățile extracurriculare cu scop moral-religios presupun un parteneriat viabil și funcțional cu alte instituții (Biserica, orfelinate, azile de bătrâni, centre de zi pentru copii aflați în dificultate), fără de care însuși subiectul acțiunilor ar lipsi. Vorbim aici de exemple de bună practică de care trebuie să dea dovadă în primul rând reprezentanții instituțiilor în cauză, prin înlesnirea, în cadrul parteneriatelor, a unor activități ai căror beneficiari direcți și indirecți, se vor îmbogăți sufletește prin sădirea valorilor morale. Acțiunile din cadrul parteneriatelor oferă suport afectiv și cognitiv, reprezintă o forță educativă în plan religios-moral și contribuie la identificarea modelelor pozitive capabile să asigure regenerarea morală și soluții la provocările sociale (cf. Opriș, 2012, p. 117).
Colaborarea Biserică-Grădiniță/Școală-Familie în lucrarea educativ-creștină se concretizează prin organizarea unor concursuri de creație, interpretarea de poezie religioasă, cercuri de pictură pe sticlă, icoane, coruri de muzică religioasă etc.
Putem exemplifica cu proiecte a căror implementare s-a bucurat de un real succes : „Mâini lucrătoare, mâini rugătoare”, miniproiect cu caracter misionar-filantropic în cadrul proiectului național „Mâini întinse spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu”, „Dăruind, vei dobândi !”, proiect în cadrul „Strategiei Naționale de Ajutor Comunitar” (SNAC). Aceste proiecte au avut ca scop cultivarea dragostei și educarea copiilor în sensul ajutorării semenilor aflați în dificultate.
Alt proiect demn de menționat este „Alege Școala!”, finanțat de Uniunea Europeană, în parteneriat cu organizația creștină „World Vision”, ce își propune prevenirea și combaterea abandonului școlar, oferirea de șanse egale la educație prin acțiuni remedial-corective pentru copiii ce au abandonat școala. În cadrul acestui proiect s-au organizat tabere de creație pentru copiii lipsiți de afecțiunea părintească, atmosfera de familie, încurajându-i să-și cultive aptitudinile.
Aceste proiecte s-au realizat ca parteneriat între parohii și unități de învățământ și au presupus o conlucrare susținută în vederea stabilirii grupului țintă, a direcțiilor de acțiune, a resurselor financiare și de timp, în sprijinul beneficiarilor direcți și indirecți.
Parteneriatul cu Biserica și, în special, prezența preotului la anumite activități din grădiniță au mai multe beneficii: în primul rând pentru copii, dar și pentru cadrele didactice, care nu au o suficientă pregătire în domeniul religios. Prin „împreuna-lucrare” în cadrul unui astfel de parteneriat se pot cultiva credința și atitudinea morală în sufletul preșcolarilor de azi, ce vor fi adulții de mâine.
II.3.3. Metode și mijloace de realizare a educației religioase
în învățământul preșcolar
Termenul metodă provine din grecescul methodos (odos=cale și metha=spre, către) și se traduce prin drum (către)…, cale(spre)…În didactică, metoda reprezintă drumul de urmat, cerința de respectat pentru a se atinge obiectivele propuse. Alegerea unei anumite metode se face ținând cont de componentele instruirii : scopul educației, conținutul instructiv-educativ, particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor, mijloacele de învățământ și, nu în ultimul rând, de competența cadrului didactic.
Utilizarea anumitor metode în educația religioasă este dependentă de măsura în care pot contribui la atingerea obiectivelor propuse. Religia, în esență, implică un grad înalt de abstractizare, de aceea, la vârstele mici, educația religioasă trebuie să fie realizată prin povestiri și istorisiri, accentul căzând pe aspectele de educație morală. Prin introducerea elementelor de educație religioasă în învățământul preșcolar, nu se urmărește impunerea unei anumite credințe, ci includerea unui set de valori, sentimente și trăiri prin intermediul cărora individul va deveni o persoană morală și religioasă, prin libera adeziune.
Fiecare sărbătoare religioasă poate fi pregătită prin activități diverse: povestiri, memorizări, activități muzicale, artistico-plastice, activități practice, vizite la lăcașuri de cult, serbări etc. Abordarea interdisciplinară a acestor activități asigură corelarea și integrarea elementelor de educație religioasă în programul instructiv-educativ din grădiniță.
Putem folosi texte și cântece cu conținut moral-religios accesibil preșcolarilor, precum și planșe ilustrate, dar și șabloane diverse (îngeri, cizmulițe, clopoței etc.) necesare activităților practice.
François Fénelon, în opera sa fundamentală Traité de l'éducation des filles (Educația fetelor) face referire la educația religioasă a copiilor de vârstă mică, sugerând următoarele metode: modelul religios-moral, citirea unor pilde din Evanghelie, utilizarea povestirii biblice și a intuiției pentru reprezentările corecte de mai târziu: „nu le vorbiți nimic care să nu fie îmbrăcat în imagini sensibile”(cf. Opriș, 2010, p. 397).
Vom încerca să identificăm metodele de predare-învățare descrise în didactica generală care pot fi folosite în educația religioasă din învățământul preșcolar. Utilizarea acestora presupune un efort de adaptare la anumite caracteristici ale religiei ca disciplină, dar și la particularitățile de vârstă ale preșcolarilor. Vom observa că există și metode de învățământ specifice numai acestei discipline.
Educația în perspectivă religioasă presupune o componentă formativă, acțională, ceea ce ne îndreptățește să vorbim despre metode activ-participative ca și modalitate de transpunere în atitudini și comportamente a valorilor religioase.
Printre metodele de educație religioasă ce pot fi utilizate în activitățile cu preșcolarii, amintim: povestirea, descrierea, explicația, observația, lectura după imagini, rugăciunea, învățarea de cântece cu specific religios, convorbiri, vizite la lăcașuri sfinte, participarea la slujbe religioase, expoziții, convorbiri cu preoții din parohie.
Povestirea reprezintă metoda expozitivă prin care sunt comunicate oral întâmplări, fapte, evenimente reale sau imaginare petrecute într-un anumit timp și spațiu, cu scopul însușirii noilor cunoștințe, dezvoltării unor sentimente și formării unor unor atitudini pozitive la ascultători (cf. Opriș, 2012, p. 208). În Biblie sunt prezentate multe învățături sub forma povestirii, a pildelor, menite să transmită un anumit mesaj.
Descrierea este metoda expozitivă prin care se realizează observarea dirijată a trăsăturilor exterioare, a caracteristicilor obiectelor, ale proceselor, fenomenelor, locurilor etc. (cf. Opriș, 2012, p. 210). Reușita acestei metode depinde și de mijloacele didactice utilizate: icoane, filme, ilutrații etc. Pentru copiii de vârstă preșcolară se pot adapta descrieri ale caracterului religios-moral al unor sfinți (Sfântul Nicolae, Sfânta Parasheva, Sfânta Muceniță Filofteia, Sfântul Stelian etc.).
Explicația reprezintă metoda expozitivă prin care se urmărește clarificarea unor noțiuni legate de nume proprii, termeni, idei, concepte, pilde, figuri de stil, versete din Sfânta Scriptură, porunci, norme morale, precum și evidențierea legăturilor existente între aceste noțiuni (cf. Opriș, 2012, p. 213). Pot fi organizate activități prin care copiilor le este explicată semnificația numelor creștine pe care le poartă, sau se poate răspunde la diferite întrebări ale celor mici cu privire la viața creștină.
Metodele didactice expozitive presupun feed-back mai slab, deoarece comunicarea este unidirecțională, riscând a se ajunge la formalism. Pentru a se evita astfel de situații, trebuie îmbinate aceste metode cu cele active, de tip dialogat, pentru a stimula gândirea copiilor și spiritul critic. Vom analiza în cele ce urmează câteva metode menite să trezească procesele gândirii și să mențină un demers euristic.
Conversația „reprezintă metoda prin care este valorificat din perspectivă didactică dialogul”(Opriș, 2012, p. 217). Spre deosebire de conversația euristică, care are la bază învățarea conștientă, bazată pe dialogul euristic, conversația catehetică, specifică educației religioase, urmărește comunicarea și verificarea însușirii cunoștințelor. Întrebările adresate copiilor trebuie să le orienteze gândirea pe traiecte inedite, să fie de tip reproductiv (ce?,când?, unde?,), productiv (de ce?, cum?), ipotetice (dar dacă?), să se evite răspunsurile monosilabice (cf. Cucoș, 1999, p. 236).
Rugăciunea reprezintă convorbirea omului cu Dumnezeu, unul dintre cele mai semnificative momente de întâlnire dintre umanitate și divinitate (cf. Opriș, 2012, p. 227). Rugăciunea, a cărei importanță în viața creștinilor este arătată de Sfinții Părinți și scriitori bisericești, poate fi introdusă în mediul școlar prin rostirea ei înainte de începerea activităților, de servirea mesei, prin crearea unei atmosfere de religiozitate.
Aceste metode contribuie la creșterea eficienței predării-învățării/trăirii conținuturilor specifice educației religioase, cât și la formarea spirituală a copiilor.
Pentru eficiența activităților de educație religioasă trebuie selectate mijloacele de învățământ cele mai potrivite cu metodele folosite. Mijloacele de învățământ reprezintă „instrumente didactice auxiliare, prin utilizarea cărora se facilitează demersul didactic ce vizează predare-învățarea-evaluarea cunoștințelor”(Opriș, 2012, p. 236). Ele ușurează activitatea cadrului didactic, înregistrarea și prelucrarea informațiilor de către copii, având atât rol informativ, cât și formativ. În învățământul preșcolar mijloacele didactic sunt foarte importante în transmiterea cunoștințelor, pentru a putea fi receptate în mod corect de către copii. La educația religioasă cele mai pertinente sunt icoanele, imagini suport pentru povestiri, filme educative cu subiect religios etc.
Concluzii (complementaritatea abordării educaționale, valori comune, parteneriate, dificultăți)
Conlucrarea factorilor pe care i-am pus în discuție ajută la la construirea unui sistem de valori spirituale, etice, estetice, racordate la personalitatea fiecăruia dintre noi și concretizate în comportamente integratoare în viața comunității din care facem parte și a societății în general. Acești „stâlpi ai socializării” nu pot fi substituiți reciproc, ci trebuie să coexiste în formarea educabilului în sensul dorit. Vasile Gordon consideră copilul ca „factor esențial în educație, partener de dialog, suflet capabil să gândească și să creeze”(Opriș, 2010, p. 70).
Educația religioasă este parte integrantă din lucrarea „misionară” a familiei, a Bisericii și a școlii. Făcută cu vocație poate forma identități personale coerente și depline, poate contura caracterul generațiilor viitoare pentru a învinge tensiunile, problemele societății de astăzi.
În prezent, după dezbateri intense privind educația religioasă, asistăm la o deschidere tot mai mare privind recunoașterea rolului pe care îl are în formarea tinerilor din societatea modernă. Deși se apreciază importanța valorilor morale, la nivelul școlii este nevoie de o regândire, o reorganizare a cunoașterii ca întreg: „Educația poate și trebuie să depășească această opoziție [între sacru și rațiune], care decupează omul în două: cel care crede și cel care înțelege”(Reboul, cit. în Opriș, 2010, p. 132).
Se impun măsuri de remediere și la nivelul Bisericii, care trebuie „să vorbească” limba tinerilor, să extindă asistența pastorală a copiilor și familiilor în dificultate, să realizeze programe de cateheză în acord cu cerințele, problemele societății, adecvate diferitelor categorii de vârstă. Este nevoie să existe o corelație între conținuturile educației religioase realizate în școală și cele din programele de cateheză, structurate pe obiective comportamental-educative și pe implicarea în viața Bisericii.
Schimbările ce se impun și asigurarea complementarității factorilor implicați în formarea moral-religioasă a copilului asigură totodată o revitalizare spirituală necesară, în acord cu așteptările omului de astăzi.
Investigarea aspectelor care definesc educația religioasă, cât și analiza factorilor implicați în realizarea acesteia, au permis identificarea unor note specifice, a exemplelor de bună practică, dar și a dificultăților cu care se confruntă acest tip de educație în momentul de față. Tocmai aceste probleme reclamă strategii și demersuri ameliorative la nivel de politică educațională. Legătura dintre preot, profesorul de religie și familie devine esențială în condițiile în care asaltul societății informatizate, tot mai secularizate, riscă să influențeze comportamentul, personalitatea copilului.
Se impune cooperarea dintre Biserica Ortodoxă Română, Ministerul Educației și Cercetării, (de ce nu?) Asociația Părinți pentru Ora de Religie (APOR), toți cei implicați și interesați de creșterea calității educației religioase prin îmbunătățirea programelor analitice, a manualelor, materialelor auxiliare și a pregătirii didactice a profesorilor de religie. Conlucrarea eficientă dintre familie, școală și Biserică poate deveni temelie în formarea spirituală și intelectuală a generațiilor viitoare, aceasta fiind investiția cea mai de preț pe care o putem face astăzi pentru mâine.
CAPITOLUL III: OPȚIONALUL DE EDUCAȚIE RELIGIOASĂ ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR. O NECESITATE A EDUCAȚIEI PERMANENTE
„Sacrul este un element al structurii conștiinței, și nu un moment din istoria conștiinței” (Mircea Eliade)
III 1. Pledoarie pentru un opțional de educație religioasă la preșcolari
Formarea spirituală a preșcolarilor este o necesitate ce se impune din perspectiva dezvoltării unei personalității complete și complexe, și, totodată, ca punct de pornire pentru educația permanentă. „Prezența religiei în școală este necesară nu numai pentru biserică, ci și pentru societatea românească în ansamblul ei, care a câștigat din acest act de dreptate atât accesul la propria-i spiritualitate, cât și un instrument esențial în procesul de educare a tinerei generații. Pentru spațiul românesc, a fi inițiat religios înseamnă a fi educat, înseamnă a avea capacitatea de a spori și de a continua educația” (Timiș, 2008, p. 1).
Exigența continuă a apropierii omului de Dumnezeu este argumentul pentru o educație religioasă aflată sub semnul permanentului. Educația permanentă, prin obiectivele și metodele sale, „nu reprezintă doar o componentă complexă a existenței socioumane, o întâlnire limitată în timp între individ, societate și întreaga viață socială, ci, dimpotrivă, o coordonată a întregii existențe umane, fără punct terminus”(Ionescu, cit. în Opriș, 2012, p. 106).
Prima întrebare care apare în ceea ce privește formarea spirituală, introducerea unor noțiuni de educație religioasă, este în legătură cu momentul oportun, astfel încât rezultatele să fie cele scontate. „Orice pedagogie se ciocnește de această problemă: dacă un copil poate și trebuie să acceadă la credința divină. (…) Trebuința religioasă constituie o căutare care se împlinește la fiecare etapă de vârstă, în funcție de particularitățile specifice” (Cucoș, 2001, p. 161).
Predispoziția copilului spre religiozitate poate fi cultivată prin educația religioasă, deoarece, fără aceasta, copilul crește „ascultând, cel mult, de legea morală naturală” (Șebu, 2000, p. 27). Deprinderile religios-morale formate în copilărie vor rămâne valabile pentru toată viața.
Fără a avea intenția de a transmite doar un set de informații, religia îl ajută pe copil „să caute binele, adevărul, cinstea, dreptatea, să iubească pe semeni, să lupte împotriva tuturor ispitelor, să fie doritor de pace” (Danciu, 1999, p. 249). Tocmai această necesitate de a-l forma pe copil în spiritul valorilor moralei creștine, de a înnobila ființa umană cu tot ce este mai bun în om, constituie motivația desfășurării opționalelor de educație moral-religioasă în învățământul preșcolar.
Nu întotdeauna familia reprezintă un mediu propice informării și formării copilului din punct de vedere religios, de aceea este binevenită formarea deprinderilor de conduită morală într-un cadru instituțional, metodic și deontologic, precum grădinița.
Programa pentru învățământul preșcolar prevede elemente de educație religioasă, ce pot fi aprofundate prin desfășurarea unui opțional la nivelul grupei de copii.
Putem evidenția o serie de avantaje subsecvente studierii religiei sub forma opționalului în învățământul preșcolar:- asigurarea unor posibilități de valorificare a anumitor conținuturi din perspective multiple, integrate, prin strategii didactice adecvate; -dezvoltarea unor comportamente și atitudini pozitive față de sine, față de semeni și față de mediul înconjurător; -valorificarea experienței de viață a copiilor, ce ține de domeniul religios; -crearea de situații de învățare (jocuri de rol, vizite la orfelinate, azile de bătrâni etc.) favorabile adoptării unor comportamente morale dezirabile; -crearea de oportunități pentru dezvoltarea de competențe de interacțiune socială, într-o varietate de contexte culturale.
III.2. Scop, obiective cadru și de referință. Propuneri în concordanță
cu realitatea socio-educațională
Opționalul de educație religioasă în învățământul preșcolar se încadrează în categoria celorlalte opționale, incluse în activitățile de învățare, sau de dezvoltare personală din programul zilnic al copilului în grădiniță. Orice opțional este ales de către părinți, din oferta prezentată de unitatea de învățământ la 15 septembrie și aprobată de către Consiliul director al unității (cf. Curriculum-ului pentru învățământul preșcolar, 2008, p. 20).
Programa opționalului de educație religioasă poate fi elaborată de educatoare, dacă are studii teologice, sau de preotul care urmează să îl desfășoare și va fi avizată de inspectorul de specialitate.
Scopul opționalului de educație religioasă în învățământul preșcolar este educarea copiilor în spiritul valorilor moralei creștine, cunoașterea unor obiceiuri religioase, cultivarea comportamentului moral- religios, formarea autonomiei morale.
În momentul de față nu există o programă, un ghid de elaborare a opționalului de educație religioasă în învățământul preșcolar, însă, ca puncte de sprijin pot fi folosite următoarele lucrări: Elemente de educație religioasă pentru învățământul preșcolar (îndrumător), vol. I și II, coordonator prof. Ani Răducu, Programa școlară pentru disciplina Religie- Cultul Ortodox, Clasa pregătitoare, clasa I și clasa a II-a (2013), Curriculum-ul pentru învățământul preșcolar (2008), Metodica predării Religiei (2000), coordonator preot prof. univ. Sebastian Șebu.
În stabilirea obiectivelor cadru, ce vor fi formulate în termeni de generalitate, trebuie să ținem cont de specificificul religiei, de anumite competențe care trebuie dezvoltate pe toată durata învățământului preșcolar:
I. Cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu.
Cunoașterea unor obiceiuri creștinești specifice sărbătorilor religioase.
Formarea virtuțiilor creștine și cultivarea comportamentului moral-religios.
Educarea atitudinilor de acceptare, înțelegere și respect față de cei de alte credințe și convingeri.
Aceste obiective vor fi transpuse în termeni de acțiune sau manifestări observabile prin obiectivele de referință (Anexa nr. 3), ce specifică rezultatele așteptate ale învățării și urmăresc progresia în achiziția de cunoștințe și competențe de la un an de studiu la altul.
De exemplu, raportând obiectivul cadru Formarea virtuțiilor creștine și cultivarea comportamentului moral-religios, la nivelul fiecărei grupe din învățământul preșcolar și la nivelul conținuturilor învățării, putem defini următoarele obiective de referință:
La sfârșitul grupei mici preșcolarii vor fi capabili:
III.1. Să recunoască modele de comportament creștin în faptele personajelor din povești;
La sfârșitul grupei mijlocii, preșcolarii vor fi capabili:
III.1. Să recunoască modele de comportament creștin în faptele sfinților și ale personajelor din povești;
III.2. Să respecte regulile de comportament religios-moral în familie și în grădiniță;
La sfârșitul grupei mari, preșcolarii vor fi capabili:
III.1. Să desprindă din faptele sfinților și ale personajelor de povești reguli de comportament moral-religios;
III.2. Să respecte regulile de comportament religios-moral în familie, în grădiniță și în biserică;
III.3. Să identifice principalele calități ale unui bun creștin;
Exemplele de activități de învățare ce însoțesc obiectivele de referință fac referire la modalități de organizare a activității în clasă, prin adoptarea unor strategii didactice adecvate, în vederea realizării obiectivelor prevăzute. La această vârstă accentul trebuie să cadă pe valorificarea experienței concrete a elevilor în activitățile didactice, pe formarea unor comportamente dezirabile, și mai puțin pe transmitere de informații.
Obiectivele de referință, precum și exemplele de activități de învățare trebuie să fie formulate în funcție și în concordanță cu obiectivele cadru, respectând mai multe cerințe: • posibilitățile, interesele și nevoile copilului preșcolar, precum și respectarea ritmului propriu al acestuia; • corelarea fiecărei noi experiențe de învățare cu precedentele; • încurajarea inițiativei și participarea copilului preșcolar la stabilirea obiectivelor, selecția conținuturilor și a modalităților de evaluare; • stimularea autoreflecției, autoevaluării, autoreglării comportamentului de învățare (cf. Curriculum-ului pentru învățământul preșcolar, 2008, p. 9).
III.3. Conținuturi și forme de realizare
Conținuturile învățării se constituie din „inventarul achizițiilor necesare elevului pentru dobândirea competențelor de bază”, fiind mijloace prin care se urmărește realizarea obiectivelor prevăzute (Programa școlară pentru disciplina Religie- Cultul Ortodox, Clasa pregătitoare, clasa I și clasa a II-a, 2013, p. 2).
În elaborarea unui opțional de educație religioasă este important modul în care sunt respectate particularitățile privind vârstă spirituală (stadiul de interiorizare al cunoștințelor religioase) și cea biologică a elevilor, precum și raportul dintre acestea (Cf. Opriș, 2012, p. 101). Într-o grupă de copii omogenă ca vârstă biologică pot exista diferențe mari în ceea ce privește vârsta spirituală. Un mediu familial marcat de religiozitate va favoriza dezvoltarea spirituală a copiilor, însă există situații în care aceștia învață doar la ora de religie despre Dumnezeu.
În structurarea opționalului de educație religioasă se va avea în vedere și necesitatea, utilitatea, relevanța conținuturilor propuse din perspectiva unor finalități educaționale generale și în concordanță cu nevoile educaționale ale preșcolarilor, ale comunității.
Menționăm că trebuie să existe întotdeauna un echilibru între elementele de conținut ce informațional și cele ce țin de trăirea religioasă. Părintele profesor Dumitru Călugăr stabilește o serie de criterii pentru a selecta conținutul educației religioase (1984, p. 139):
• Criteriul pedagogic și psihologic cere să alegem conținutul în concordanță cu dezvoltarea psiho-fizică a elevilor; cunoștințele trebuie să se plieze pe capacitatea lor de înțelegere. Profesorului îi revine sarcina să transmită învățătura și să arate mijloacele și modul în care aceasta se poate aplica în viață; înțelegerea învățăturii și trăirea acesteia sunt posibile doar prin respectarea particularităților de vârstă ale elevilor. De asemenea, conținutul selectat trebuie corelat cu noțiunile pe care elevii le asimilează la celelalte discipline școlare.
• Criteriul teologic cere acelui conținut reprezentativ pentru învățătura Bisericii și adecvat pentru trezirea și întărirea credinței copiilor, întrucât „credința vine din auzire”.
• Criteriul actualității și al iubirii de patrie cere, pe de o parte, selectarea conținutului care poate servi ca îndreptar pentru viața creștină, iar pe de altă parte, selectarea conținutului care să conducă la dezvoltarea conștiinței apartenenței la un popor care s-a născut creștin și la formarea identității naționale. Adevărurile de credință, faptele morale și întâmplările istorice din trecutul Bisericii, ajută la înțelegerea mai clară a menirii omului în lume.
Încercând să corelăm criteriile sugerate de părintele profesor Dumitru Călugăr, am grupat elementele de conținut ale educației religioase pentru învățământul preșcolar pe următoarele domenii: •Dumnezeu –Tatăl nostru ceresc; •Viața creștinului împreună cu semenii; •Rugăciunea în viața noastră; • Sfinții- ocrotitorii și prietenii copiilor; •Mari sărbători creștine.
Având ca scop familiarizarea copiilor cu domeniul religios, aceste teme orientează construirea situațiilor de învățare într-un mod flexibil și creativ, în raport cu particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor.
Conținuturile ce vor fi cuprinse în opționalul de educație religioasă trebuie abordate dintr-o perspectivă pluridimensională, creând contexte de învățare semnificative pentru viața reală. Segmentul de vârstă căruia ne adresăm necesită integrarea într-un cadru educațional bazat pe moralitate, în care să se poată forma conduite precum încrederea, respectul față de ceilalți, atitudinea pozitivă față de sine și față de ceilalți, care să favorizeze valorificarea și însușirea normelor moral-religioase.
În completarea elementelor de conținut vin o serie de mijloace de realizare a temelor propuse, ce pot fi abordate în funcție de nivelul grupei de preșcolari (rugăciunile „Tatăl nostru”, „Înger, îngerașul meu”, cuvintele ce însoțesc semnul Sfintei Cruci, învățarea unor cântări religioase și colinde: „Hristos a Înviat”, „Colind de Florii”, „Astăzi S-a născut Hristos”, „Steaua sus răsare” etc., proverbe și zicători cu mesaj moralizator, ghicitori creștine).
Ca forme de organizare, educația religioasă permite crearea unor contexte variate de învățare, care să motiveze preșcolarii pentru participarea activă și să le susțină interesul pentru domeniul Religiei.
Spațiul educațional cel mai frecvent utilizat este sala de grupă, unde se pot organiza activități obișnuite, de prezentare a unor teme noi, sau întâlniri cu diferite personalități din domeniul religios, ateliere de creație cu părinții sau cu specialiști în domeniul obiectelor de artă bisericească.
Un alt mediu educațional îl constituie Biserica, unde se pot organiza vizite cu diferite ocazii și scopuri: pentru participarea la slujbe bisericești, pentru discuții cu preotul pe teme religioase, pentru a organiza expoziții cu lucrări ale copiilor de la ateliere de creație, sau pentru realizarea unor acțiuni caritabile pentru copiii aflați în dificultate sau pentru bătrâni .
Se pot organiza, de altfel, excursii tematice la mănăstiri sau alte lăcașuri de cult, ca și punere în practică a unor cunoștințe teoretice. Vizitarea muzeelor de la mănăstiri, discuțiile cu preoții, muzeografii, vor înlesni înțelegerea specificului vieții religioase de ieri și azi și aprecierea patrimoniului cultural al poporului român.
Toate aceste forme de organizare a activităților în cadrul unui opțional de educație religioasă asigură calitatea acțiunilor educative pentru dezvoltarea normală și deplină a copiilor de vârstă preșcolară.
III 4. Propuneri de activități instructiv-educative cu valențe religioase pentru învățământul preșcolar
În abordarea temelor de educație religioasă în învățământul preșcolar este necesar realizarea unui demers didactic personalizat, în concordanță cu specificul educației timpurii, bazată pe învățarea prin joc. Prin metode didactice adecvate vârstei, se va urmări, în special, accentuarea dimensiunilor afectiv-atitudinale și acționale ale formării personalității copiilor.
Elemente de educație religioasă în învățământul preșcolar pot fi explorate și valorificate fie în cadrul proiectelor tematice stabilite de educatoare pe parcursul anului școlar, ce vor aborda o anume temă din unghiuri diferite, interdisciplinar, fie în alegerea de către părinți a unui opțional cu tematică religioasă.
Vom exemplifica, pe rând, activități instructiv-educative cu valențe religioase ce pot fi cuprinse în planificările calendaristice anuale, în cadrul anumitor domenii experiențiale, sau activități ce pot fi gândite ca și teme pentru un opțional.
Curicculum-ul pentru învățământul preșcolar este structurat pe 5 domenii experiențiale, definite de Vlăsceanu drept „câmpuri cognitive integrate” care transced granițele dintre discipline și care se întâlnesc cu domeniile tradiționale de dezvoltare a copilului, respectiv: domeniul psihomotric, domeniul limbajului, domeniul socio-emoțional, domeniul cognitiv (Curriculum pentru învățământul preșcolar, 2008, p. 9). O serie de teme religioase pot fi abordate în cadrul Domeniului estetic si creativ, Om și societate, Limbă și comunicare, Științe.
Domeniul estetic și creativ acoperă experiențele și trăirile afective prin care copiii acumulează cunoștințe și abilități, ca și o sporită receptivitate perceptivă, care le va permite să reacționeze de o manieră personală la ceea ce văd, aud, ating sau simt (Curriculum pentru învățământul preșcolar, 2008, p. 9).
O serie de teme cu subiect religios pot fi abordate în cadrul acestui domeniu: la educație muzicală: Primiți colindători?; Colind de Florii; Hristos a Înviat; Sorcova; la activitate artistico-plastică: Cel mai frumos ou; Sărbători creștine prin ochi de copil; Iată, vin colindători; Crăciunul copiilor; Daruri de la Sfântul Nicolae etc.
Prin activitățile din Domeniul limbă și comunicare se urmărește „stăpânirea exprimării orale și scrise, ca și abilitatea de a înțelege comunicarea verbală și scrisă” (Curriculum pentru învățământul preșcolar, 2008, p. 10). Educatorul va avea în vedere formarea la preșcolar a capacității de a explora experiențele altor persoane și de a-și extinde astfel propriul repertoriu de experiențe semnificative. Activitățile de educație moral-religioasă reprezintă un context de exprimare și utilizare a mijloacelor de comunicare, o modalitate de îmbogățire a vocabularului activ și pasiv. Studiul unor opere literare (povești sau poezii cu mesaj moralizator) rafinează gândirea și limbajul preșcolarilor, dar aduce și o contribuție importantă în stabilirea unui sistem de valori ce le vor contura personalitatea. Printre temele moral-religioase ce pot fi studiate în cadrul Domeniului limbă și comunicare, amintim: La Paști, de George Topârceanu, În ziua de Paști, de Elena Farago, Colinde, colinde, de Mihai Eminescu, Legenda Sfântului Nicolae, Ce mi-a adus Sfântul Nicolae etc.
Ne vom referi în continuare la un alt domeniu ce poate înlesni abordarea unor teme cu specific religios: Domeniul Științe (cunoașterea mediului). În cadrul acestui domeniu copiii vor fi ajutați să cunoască mediul social și cultural, poziționând elementul uman ca parte integrantă a acestuia, să vină în contact cu elemente ale lumii înconjurătoare. Teme specifice acestui domeniu, cu valențe moral-religioase pot fi: Semnificația sărbătorilor de iarnă; Nașterea Domnului-prilej de bucurie sfântă; Iată, vin colindători; Paștile–sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos.
Un alt domeniu din cadrul Curriculum-ului pentru înățământul preșcolar, prin care se pot forma comportamente și atitudini în raport cu norme morale prestabilite și cunoscute, este Domeniul Om și societate. Se consideră necesar ca pentru introducerea unor concepte, reguli, să se utilizeze experiențele personale ale copiilor, ce se vor angaja în explorarea activă a faptelor, a evenimentelor, a mediului socio-cultural. Instituția preșcolară reprezintă mediul propice pentru coordonarea principiilor și acțiunilor morale.
Domeniul Om și societate înglobează activitățile din cadrul Educației pentru societate și de la Activitate practică. Ambele categorii de activități pot fi coroborate pentru a realiza teme de educație religioasă. Astfel, la educație pentru societate pot fi abordate următoarele teme: Povestea Sfântului Nicolae; Fapte bune, de Victor Tulbure; Lumina faptei, lumina Învierii; Prietenul la nevoie se cunoaște; Trei boboci și-un pui de vulpe, de Iraida Bujdei; Fapte bune, fapte rele; Cum ne comportăm cu părinții?; Cum ne ajutăm bunicii?; Dăruiește, fii mai bun!; Așa da, așa nu! etc.
La activitate practică preșcolarii, prin utilizarea unor unelte simple de lucru, pot realiza: Îngerașul, Coșul cu ouă de Paști (colaj), Daruri în ghetuțe, felicitări, ouă încondeiate, coșulețe din materiale reciclabile, etc.
Toate aceste teme cu specific religios prezente în activitățile de învățare ale preșcolarilor în cadrul unor proiecte tematice, pot fi aprofundate, revalorizate prin desfășurarea opționalului de educație religioasă, în funcție de nevoile copiilor și de opțiunea părinților (Anexa nr. 2).
În continuare, vom ilustra câteva activități de educație religioasă desfășurate cu preșcolarii în cadrul opționalului, ce s-a dorit a fi surse generatoare de trăiri profunde, care să atingă, prin conținut și semnificație, atât latura relațională, cât și afectivitatea, sensibilitatea preșcolarilor.
„În așteptarea Sfântului Nicolae”– a avut ca scop formarea comportamentului moral-creștin al preșcolarilor, avându-l ca model pe Sfântul Nicolae. Obiectivele urmărite au fost însușirea unor învățături morale desprinse din viața Sfântului Nicoale și conștientizarea importanței faptelor bune. Pentru reușita activității, l-am avut invitat pe Părintele Zaltariov Iulian, care, într-o atmosferă de sărbătoare, le-a vorbit copiilor cu multă dragoste despre Sfântul ce le aduce daruri, dar și despre importanța sărbătorilor de iarnă.
Copiii au înțeles că pentru a fi plăcuți lui Dumnezeu este important să fie buni, generoși, să se comporte frumos, să facă fapte bune. Sfântul Nicolae i-a răsplătit cu daruri, pe care copiii le-au găsit în ghetuțe, după somnul de prânz.
Excursia tematică este o altă activitate, propusă la sfârșitul opționalului de educație religioasă, cu o deosebită valoare instructiv-educativă. Scopul organizării acestei excursii a fost de a fixa cunoștințele, priceperile și deprinderile, de a aplica în practică anumite achiziții. Între obiectivele turistice stabilite pentru excursie au fost și mănăstirile Neamț, Secu, Sihăstria. Prin vizita efectuată s-a urmărit trezirea sentimentului de prețuire și admirație față de aceste locașuri de cult, stimularea curiozității de a descoperi credința ortodoxă, dezvoltarea spiritului de prietenie, de voință, disciplină.
Preșcolarii au înțeles ce înseamnă dragostea creștină prin felul în care au fost primiți de preoții de la aceste mănăstiri. Darurile și căldura sufletească primite i-au încântat pe micii pelerini, care au „tulburat liniștea” din biserică prin glasurile cristaline ce au intonat cântări religioase învățate la grădiniță.
Altă activitate cu impact deosebit asupra preșcolarilor a fost „Lumină din lumină”, organizată în preajma sărbătorilor pascale. A fost o activitate amplă, desfășurată în mai multe etape, și a presupus efortul, implicarea și colaborarea dintre diferiți agenți educaționali (părinți, preoți, un consultant artsitic). Scopul acestei activități a fost promovarea și cultivarea tradițiilor specifice Sărbătorii Sfintelor Paști, cât și implicarea copiilor în acțiuni caritabile.
Etapele parcurse în mai multe zile au constituit o oportunitate de a îmbina activitatea educațională cu cea artistică și religioasă:
• întâlnirea cu părintele Ciubotariu Constantin pentru a-i familiariza cu specificul sărbătorilor pascale;
• organizarea atelierului de lucru împreună cu părinții pentru confecționarea de obiecte cu tematică pascală (felicitări, ouă, coșulețe din materiale reciclabile);
• organizarea expoziției cu vânzare „Lumină din lumină”, la Biserica „Sfântul Sava cel Sfințit”, cu scopul de a ajuta copiii defavorizați aflați în Centrul de Zi „Sfânta Marina”;
• vernisajul expoziției cu vânzare, organizat de sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, cu un mini-recital de cântece religioase susținut de preșcolari.
Pentru a fi introduși în tainele picturii de icoane pe sticlă și pentru a înțelege procesul de încondeiere a ouălor, preșcolarii au beneficiat de prezența doamnei Ana-Maria Zăbavă, consultant artistic la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale (CJCPCT) Iași. Doamna Zăbavă le-a explicat copiilor rolul pedagogic al icoanei în timp, aceasta fiind „cartea” celor ce nu știau să citească, o formă de mărturisire și propovăduire a credinței ortodoxe.
În loc de concluzii… opționalul de educație religioasă în învățământul preșcolar între posibilități de realizare și limite (legale, instituționale, psihopedagogice, resurse etc.)
Abordarea elementelor de educație religioasă în învățământul preșcolar în cadrul unui opțional, se confruntă cu unele dificultăți și constrângeri; este necesară o analiză a problemelor specifice, o raportare la obiectivele cadru ale curriculum-ului pentru învățământul preșcolar pentru a adapta modalitățile de realizare, scopurile propuse, conținuturile specifice, strategiile de predare-învățare. Trebuie gândite și corelate, așadar, toate componentele care definesc și condiționează realizarea educației religioase în plan educațional.
Este necesară elaborarea unor ghiduri, auxiliare didactice care să cuprindă exemple de bună practică și recomandări făcute de cadre didactice specializate sau experți în domeniu, pentru a facilita abordarea temelor religioase în învățământul preșcolar.
Recunoașterea rolului de suport al vieții sociale și morale pe care îl are educația religioasă, va permite o organizare eficientă a acesteia. Metodele, mijloacele, formele de organizare ale acestor activități în plan educațional trebuie armonios îmbinate, în conformitate cu dezvoltarea și actualitatea societății, să nu reprezinte doar un simplu proces de informare și asimilare de cunoștințe. Educația religioasă trebuie să trezească în sufletele copiilor sentimente de dragoste față de Dumnezeu și față de semeni, să le formeze principii și valori ca ancorate în realitatea socio-educațională.
Elaborarea și aplicarea opționalului de educație religioasă în învățământul preșcolar a vizat și surprinderea atitudinii părinților față de activitățile propuse, prin observarea gradului de implicare în anumite acțiuni. S-a realizat, astfel, o legătura tacită grădiniță-familie, prin intermediul „curriculum-ului ascuns”, al activităților în care au fost implicați părinții. În acest context, colaborarea cu familia a reprezentat o sursă importantă de cunoaștere a interesului acesteia și a raportării față de activitățile cu specific religios în învățământul preșcolar.
Dacă luăm în considerare implicarea și feed-back-ul oferit de părinți, ca urmare a desfășurării opționalului de educație religioasă, putem evalua influența benefică a activităților desfășurate asupra comportamentului și atitudinii copiilor.
Credem că diversitatea activităților propuse, valorificarea nonformalului (participarea la activități culturale și religioase, vizite la locașuri de cult, participarea copiilor la evenimentele sau activitățile organizate de biserică, activități de voluntariat, activități caritabile etc.), și nu în ultimul rând, implicarea familiei în activitățile desfășurate constituie modalități de eficientizare și valorizare a activităților de educație religioasă atât în învățământul preșcolar, cât și în celelalte cicluri de învățământ.
Considerații finale
Henri Bergson mărturisește credința în Hristos, primind „botezul dorinței”, „numai că – menționează acesta – la început nu aveam nimic de spus despre Dumnezeu. Am ajuns la experiența mistică pe căi ocolite (…). În ceea ce mă privește, n-am suferit o conversiune în sensul unei iluminări subite. Încetul cu încetul, am ajuns la idei care probabil nu m-au părăsit niciodată, dar de care nu eram pe de-a-ntregul conștient, care nu mă «locuiau» cu desăvârșire. Dar treptat, le-am descoperit în toată strălucirea lor” (Cele două surse ale moralei și religiei, 1998, p. 6).
Ne dorim ca prin activitățile de educație religioasă desfășurate în învățământul preșcolar sub formă de opțional sau în cadrul unor proiecte tematice, să înlesnim copiilor cunoașterea lui Dumnezeu și însușirea valorilor moralei creștine, care să îi „locuiască” în mod desăvârșit. Credem că viața copiilor se îmbogățește și se împodobește cu valori fundamentale prin astfel de activități cu valențe formative.
Tocmai faptul că în învățământul preșcolar educația religioasă poate fi introdusă prin acordul părinților sub formă de opțional, îi conferă un plus de calitate, îi atestă necesitatea și viabilitatea. În procesul educațional, cunoașterea la orice vârstă a religiei, nu contravine libertății de opinie, ci reprezintă un fapt de cultivare în cel mai înalt sens, contribuie la formarea conștiinței identității personale, istorice și comunitare.
Având scopul de a-L face cunoscut pe Dumnezeu copiilor prin inculcarea unor valori ca bunătatea, iubirea, întrajutorarea, respectul față de semeni, educația religioasă formează caracterul, deschide mintea și inima prin experierea unor trăiri și însușirea de modele atitudinale și comportamentale. Identitatea și demnitatea ființei umane conturate pe baza conștiinței religioase, nu se vor eroda, ci vor fi stâlpi de temelie pentru personalitatea în formare a copiilor.
Educația religioasă devine astfel ziditoare dacă este realizată în mod responsabil, devine un mijloc de promovare și aprofundare a culturii. Racordarea conținuturilor specifice și a strategiilor de predare-învățare la didactica modernă și la cerințele școlii actuale va elimina dificultățile privind gradul de acceptare și atitudinea față de această disciplină.
Problematica educației religioase este un subiect actual ce naște controverse în spațiul public și la nivelul politicilor educaționale. Schimbările socio-culturale reprezintă factori ce determină reactualizarea conținuturilor, optimizarea modalităților de realizare a activităților moral-religioase. Departe de a reprezenta o intruziune nedorită a religiosului în spațiul public, această disciplină ocupă un loc important, după cum am văzut, în documentele de politică educațională la nivel european.
În contextul social și educațional actual, idealul propus de școala românească (dezvoltarea liberă, integrală și armonioasã a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personalã) nu se poate realiza fără o dezvoltare a personalității tinerilor din prisma valorilor creștine care îi vor conduce la respectarea diversității culturale, religioase, la educarea în spiritul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, al demnității și al toleranței, pentru cultivarea sensibilității față de problematica umană, față de valorile moral civice, și a respectului față de natura și de mediul înconjurător.
Pentru ca învățământul preuniversitar să contribuie la păstrarea identității naționale și a valorilor culturale a poporului român (Legea Educației Naționale, art. 3, alin. h), este necesară asumarea unui set de valori, reprezentări corecte și temeinice privind cultura națională și universală, stimularea dialogului intercultural din perspectiva libertății și egalității între semeni pe care le propune religia creștină.
Principiile pentru care pledează învățământul actual se pliază pe valorile promovate de religie, ceea ce conferă acestei discipline autenticitate, pertinență și locul cuvenit în sistemul de învățământ. A eluda religia ca obiect de studiu, ar echivala cu privarea elevilor de a cunoaște credința în care s-au născut, s-ar încălca dreptul la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității religioase.
Promovarea unei educații de calitate, integrale, edificatoare pentru viață, include componenta religioasă cu repere spirituale și culturale autentice. Creșterea calității educației religioase presupune asigurarea coerenței între conținuturile diferitelor discipline, afirmarea rolului, a obiectivelor acestui obiect de studiu în raport cu celelalte, abordarea diferitelor tipuri de activități educaționale relevante pentru educația religioasă.
Recunoașterea rolului spiritual, educațional, social-caritabil, cultural pe care îl deține religia, permite statuarea acesteia ca disciplină de învățământ. Între factorii responsabili de educația religioasă există raporturi de complementaritate și compensație parțială. Dialogul și implicarea acestor factori contribuie la îmbunătățirea modalităților de abordare a educației religioase și adaptarea acesteia la nevoile elevilor și ale societății actuale.
Valorile oferite de educația religioasă sunt reper spiritual esențial și liant între toate cunoștințele dobândite prin studiul celorlalte discipline școlare. Însușirea acestor valori se reflectă în personalitatea copiilor, prin cultivarea bunătății și a omeniei, a iubirii de Dumnezeu și de semeni, a recunoștinței față de generațiile trecute și a responsabilității față de prezent și de viitor.
BIBLIOGRAFIE:
• Cărți, lucrări:
BIBLIA sau Sfânta Scriptură, 1993, tipărită sub îndrumarea P.S. Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
ANDREEV, Ivan, Mihailovici, 2003, Teologia Apologetică Ortodoxă, Editura Sofia, București.
ANTONESCU, George, 1937, Educația morală și religioasă în școala românească, Editura Cultura românească, București.
BĂNCILĂ, Vasile, 1996, Inițierea religioasă a copilului, Editura Anastasia, București.
BERGSON, Henri, 1998, Les deux sources de la morale et de la religion, Institutul European, Iași.
CARP, Radu, 2009, Dumnezeu la Bruxelles. Religia în spațiul public European, Editura Eikon, Cluj-Napoca.
CĂLUGĂR, Dumitru, 1984, Catehetica, Editura Institutului Biblic și de Misiune, București.
COZMA, Irina, Cozma, Mihail, 2004, Să învățăm religia prin cântec, Editura Mina, Iași.
CUCIUC, Constantin, 2000, Toleranța religioasă, Editura „Conștiință și libertate”, București.
CUCIUREANU, Monica; Velea, Simona (coord.), 2012, Educația moral-religioasă în sistemul de
educație din România, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București.
CUCOȘ, Constantin, 1996, Educația religioasă. Conținut și forme de realizare, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București.
CUCOȘ, Constantin, 1999, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Editura Polirom, Iași.
CUCOȘ, Constantin, 2001, Istoria pedagogiei. Idei și doctrine pedagogice fundamentale, Iași, Editura Polirom.
CUCOȘ, Constantin, 2006, Pedagogie, ediția a II-a, Editura Polirom, Iași.
CUCOȘ, Constantin (coord.), 2009, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, ediția a III-a, Editura Polirom, Iași.
DANCIU, Ana, 1999, Metodica predării religiei în școlile primare, gimnazii și licee, Editura Anastasia, București.
DUMITRANA, Magdalena, 2007, Didactica creștină, Editura V& Integral, București.
DURKHEIM, Émile, 1995, Les formes élémentaires de la vie religieuse, Editura Polirom, Iași.
ELIADE, Mircea, 1990, Profetism românesc- Itinerariu spiritual, Editura Roza Vânturilor, București.
FECIORU, Dumitru, 1937, Ideile pedagogice ale Sf. Ioan Hrisostom, Tipografia Cărților Bisericești, București.
FELEA, Ilarion, 1994, Religia culturii, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad.
GOODMAN, Norman, 1998, Introducere în sociologie, Editura Lider, București.
GORDON, Vasile, 2004, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Editura Sophia, București.
HORGA, Irina, 2007, Dimensiuni curriculare ale educatiei religioase. Aspecte specifice în sistemul de învățământ românesc. Teză de doctorat. Universitatea din București, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, București.
HUBERT, René, 1965, Traité de pédagogie générale, PUF, Paris.
SF. IOAN Gură de Aur, 2001, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, Editura Institutului Biblic, București.
MAGDALENA, Maica, 2002, Cum să comunicăm copiilor credința ortodoxă. Convorbiri, reflecții și alte sfaturi, Editura Deisis, Sibiu.
MAGDALENA, Maica, 2006, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi (cu un cuvânt despre educația copiilor al Sfântului Ioan Gură de Aur), Editura Deisis, Sibiu.
NICOLA, Ioan; FARCAȘ Domnica, 1996, Pedagogie generală, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București.
NICOLAU, Vasile, 1938, Școală și caracter, Editura Cultura Românească, București.
OPRIȘ, Dorin; OPRIȘ, Monica, 2006, Metode active de predare-învățare. Modele și aplicații la religie, Editura Sf. Mina, Iași.
OPRIȘ, Dorin; SCHEAU, Ioan, 2010, Educația din perspectiva valorilor, Editura Aeternitas, Alba Iulia.
OPRIȘ, Monica, 2010, Metodologia evaluării. Abordări teoretice și investigative în educația religioasă, Editura Sf. Mina, Iași.
OPRIȘ, Dorin; OPRIȘ, Monica (coord.), 2011, Religia și școala. Cercetări pedagogice, studii, analize, Editura Didactică și Pedagogică, București.
OPRIȘ, Dorin, 2012, Dimensiuni creștine ale pedagogiei moderne, Editura Didactică și Pedagogică, R. A., București.
OPRESCU, Nicolae, 1999, Pedagogie, Fundația România de Mâine, București.
RĂDUCU, prof. Ani (coord.), 1999, Elemente de educație religioasă pentru învățământul preșcolar (îndrumător), vol. I și II, Editura Grafika Print, București.
SAVA, Viorel; MELNICIUC-PUICĂ, Ilie (coord.), 2011, Familia în societatea contemporană, Editura Doxologia, Iași.
SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Omilii și cuvântări. Cuvânt către tineri, 2004, traducere și note de pr. prof. Dumitru Fecioru, Edit. IBMBOR, București.
ȘEBU, Sebastian; OPRIȘ, Monica; OPRIȘ, Dorin, 2000, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia.
ȘENDROIU, Rodica, 1997, Metode și procedee de predare a religiei în școală, București. VASILESCU, Ileana, 2000, Povestiri pentru copii (după tradiția ortodoxă), Editura Sophia, București.
VASILESCU, Lucreția (coord.), 2009, Cultură și Religie. Statutul religiei și instrucția școlară, Editura Universității din București, București.
VOICU, Mălina, 2007, România religioasă. Pe valul european sau în urma lui?, Editura Institutul European, Iași;
• Studii și articole:
OPRIȘ, Dorin; OPRIȘ, Monica, „Spre o educație religioasă ancorată în realitățile începutului de mileniu III”, în Lucreția Vasilescu, 2009, Cultură și religie. Statutul religiei și instrucția școlară, Editura Universității din București, București, pp. 47-54.
LADOUЀS, Françoise, „Enseignement du fait religieux, vie scolaire et laïcité”, în Lucreția Vasilescu, Cultură și religie. Statutul religiei și instrucția școlară, 2009, Editura Universității din București, pp. 56-62.
PESTROIU, David, „Religia ortodoxă- o disciplină a toleranței”, în Lucreția Vasilescu, Cultură și religie. Statutul religiei și instrucția școlară, Editura Universității din București, 2009, pp. 82-93.
RĂDUCĂ, Vasile, „Rolul formativ al religiei“, în Studii Teologice, 1994, nr. 1-3, pp. 89-96.
TIMIȘ, Vasile, „Valențe educaționale, eclesiale și sociale ale educației religioase”, în Tribuna Învățământului, 1 septembrie 2008, p. 1.
ȘELARU, Sorin; VÂLCU, George, „Studiul Religiei în școlile publice din statele membre ale Uniunii Europene”, în Studii Teologice, 2012, nr. 1, p. 229-252.
• Dicționare:
Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, 2006, Dicționar explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București.
Mircea, Ioan, 1995, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București.
• Documente curriculare :
Curriculum pentru educația timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani, 2008, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Consiliul Național pentru Curriculum, București.
Programa Religie- Cultul Ortodox, clasele I-a IV-a, 2008, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Consiliul Național pentru Curriculum, București.
Programa școlară pentru disciplina Religie- Cultul Ortodox, Clasa pregătitoare, clasa I și clasa a II-a, 2013, Ministerul Educației Naționale, București.
• Bibliografie web:
http://www.hristosimpartasitcopiilor.com/HIC/
http://www.crestinortodox.ro/Religie_si_biserica_in_Europa_centrala_si_de_est-53-6461.html
http://basilica.ro/religia-se-preda-in-toate-tarile-europene-104911.html
http://www.culturavietii.ro/2015/01/29/studiul-religiei-scolile-publice-din-statele-membre-ale-uniunii-europene/
https://www.google.ro/#q=irina+horga+educatia+religioasa+in+scoala
https://www.google.ro/#q=irina+horga+dimensiuni+curriculare+ale+educatiei+religioase
Anexa nr. 1 Parteneriat educațional
Grădinița P.P. „Sf Sava” Biserica „ Sf. Sava cel Sfinți
Str. Sf. Sava, Iasi, Romania, str. Costache Negri, nr. 46
cod postal 700073 e/mail: [anonimizat]
Tel. 0232/233309 Fax 0232/233379
http://gradinitasfsava.gradinite.edu.ro
e/mail: [anonimizat]
GRADINIȚA “SF. SAVA” BISERICA
IAȘI ”SFÂNTUL SAVA CEL SFINȚIT”
IAȘI
COORDONATORI:
……………………………………………
GRADINIȚA “SF.SAVA” IAȘI BISERICA
IAȘI ”SFÂNTUL SAVA CEL SFINȚIT”
IAȘI
DIRECTOR, PREOT PAROH
Prof. Inv. Preșc. Gorea Iuliana Axinte Narcis
2014 – 2015
PROIECT EDUCAȚIONAL
„MICUL CREȘTIN”
DENUMIREA PROIECTULUI:
„MICUL CREȘTIN”
Domeniul experiențial în care se încadrează:
Domeniul Om și Societate
ARGUMENT:
Proiectul își propune apropierea copiilor între ei prin activități cu specific religios, înțelegerea rostului și semnificației diferitelor sărbători religioase, sădirea unor sentimente de dragoste față de aproapele nostru prin diferite acțiuni caritabile.
OBIECTIVE:
să recunoască și să descrie evenimente religioase importante;
să respecte sărbătorile religioase ale comunității;
să conștientizeze importanța sărbătorilor religioase;
să manifeste grijă și toleranță față de persoane cu nevoi speciale;
să accepte și să ofere sprijin;
să participe afectiv la sărbătorile religioase ale comunității.
GRUP TINTĂ:
Grupele de preșcolari de la GPP „Sf. Sava“ Iași
DURATA: 4 ani
CALENDARUL ACTIVITĂȚILOR (an școlar 2014- 2015):
MODALITĂȚI DE REALIZARE A OBIECTIVELOR:
antrenarea copiilor în acțiunile propuse
elaborarea programelor acțiunilor
RESURSE UMANE:
copii
cadre didactice
părinti
bunici
preoți
MODALITĂȚI DE EVALUARE:
expoziție cu lucrările copiilor;
analiza activităților;
program artistic;
album electronic.
Anexa nr. 2 Opțional de educație religioasă (model orientativ pentru grupa mică)
UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: Grădinița cu Program Prelungit „ Sf. Sava“, Iași
DENUMIREA OPȚIONALULUI: „ Micul Creștin“
TIPUL: Elemente de Educație Religioasă
DOMENIUL EXPERIENȚIAL IMPLICAT: Domeniul „Om și societate“
GRUPA: Mică
DURATA: 1 an (2014-2015)
NUMĂRUL DE ORE/ ACTIVITĂȚI PE SĂPTĂMÂNĂ: 1oră/ activitate
PROPUNĂTOR: Prof. Înv. Preșc. Lăcrămioara Alina Cojocaru
ABILITATEA PENTRU SUSȚINEREA CURSULUI: absolventă a Facultății de Teologie Ortodoxă „ Dumitru Stăniloae “, Iași
ARGUMENT
„Copilul mic este asemeni unei table pregătită pentru tablou și orice imagine pe care o pictează autorul, bună sau rea, aceea va și rămâne pentru totdeauna” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Pentru a-l face pe copil să ajungă la valori precum binele, frumosul, credința și iubirea, este necesară introducerea unor elemente de educație religioasă la grădiniță. Copilul, încă de mic, vine în contact cu realități, simboluri, și manifestări religioase ale căror semnificații, în înțelesul lor mai simplu, este bine să le cunoască.
Receptarea și înțelegerea de la cele mai fragede vârste a valorilor autentice ale culturii și civilizației, este esențială în formarea respectului generațiilor ce vor veni față de idealurile morale și civice ale fiecărei societăți.
Educația moral- religioasă începută din primii ani de viață în familie trebuie sa fie continuată în grădiniță, pentru a se forma deprinderi de conduită și sentimente cu ajutorul cărora copilul să devină o adevărată persoană.
În calitatea noastră de educatori avem datoria de a face cunoscute copiilor anumite învățături morale și religioase, cu scopul de a inspira și forma caracterul moral al generațiilor ce vor urma.
Propunerea acestui opțional este rezultatul unor constatări înregistrate de-a lungul anilor de activitate pedagogică și vine ca o necesitate la această vârstă, când trăsăturile de voință și caracter sunt în formare. Activitățile propuse spre realizare răspund atât curiozității și interesului copilului mic cât și unor serii de întrebări pe care aceștia ni /și le adresează.
Temele alese pentru opționalul de educație moral- religioasă îmbină armonios valori ale moralei cu adevăruri de credință, iar modalitățile de realizare (convorbiri, memorizări, activități practice, cântece) au fost selectate pentru a fi potrivite vârstei preșcolare.
OBIECTIVE CADRU :
Cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu.
Cunoașterea unor obiceiuri creștinești specifice sărbătorilor religioase.
Formarea virtuțiilor creștine și cultivarea comportamentului moral-religios.
IV. Educarea atitudinilor de acceptare, înțelegere și respect față de cei de alte credințe și convingeri.
OBIECTIVE DE REFERINȚĂ și exemple de activități de învățare:
CONȚINUTURI :
• Dumnezeu –Tatăl nostru ceresc
• Viața creștinului împreună cu semenii
• Rugăciunea în viața noastră
• Sfinții- ocrotitorii și prietenii copiilor
• Mari sărbători creștine
PLANIFICAREA TEMELOR PROPUSE PENTRU OPȚIONALUL DE EDUCAȚIE RELIGIOASĂ „MICUL CREȘTIN“
Semestrul I
Semestrul al II-lea
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Bujdei, Iraida, 2014, Trei boboci și- un pui de vulpe, Editura Doxologia, Iași.
Cucoș, Constantin, 1996, Educația religioasă. Conținut și forme de realizare, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București.
Cucoș, Constantin, 1999, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Editura Polirom, Iași.
Magdan, Leon, 2006, Jocuri creștine, vol. I și II, Editura Mateiaș, București.
Magdan, Leon, Povestea unui fagure de miere.
Magdan, Leon, Povești cu Îngeri…pentru îngerași.
Magdan, Leon, Rugăciuni pentru copilașii buni.
Magdan, Leon, 2006, Pilde ortodoxe și povestiri cu tâlc, vol. I și II, Editura Mateiaș, București.
Magdan, Leon, 2006, Ce înseamnă numele meu (Dicționar ortodox pentru copii), Editura Mateiaș, București.
Muha, Camelia, 2009, Religie. Caiet pentru elevi, Clasa I, Editura Sf. Mina, Iași.
Opriș, M, Opriș, D., Horga, I., 2012, Religie. Fișe de lucru- Clasa pregătitoare, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București.
Pletea, M., Duțu, V., Ionescu, M., 2010, Micul Creștin, Editura Didactica Publishing House, București.
Răducu, prof. Ani (coord.), 1999, Elemente de educație religioasă pentru învățământul preșcolar (îndrumător), vol. I și II, Editura Grafika Print, București.
BIBLIOGRAFIE WEB:
http://patriarhia.ro/images/pdf/Invatamant_pdf/30_RELIGIE_Cultul_ortodox.pdf
http://www.isjcta.ro/wp-content/uploads/2013/06/Curriculum-pentru-invatamantul-prescolar.pdf
http://www.hristosimpartasitcopiilor.com/HIC/
http://tineriortodocsi.webs.com/
http://www.orthodoxabc.com/ro/church-feasts/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Educatia Religioasa In Invatamantul Prescolar (ID: 120964)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.