Echitatia, Peisajul Si Arhitectura

Diverse2

Echitatia, Peisajul Si Arhitectura

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

PLAN DE IDEI

I. INTRODUCERE

a) Argumentara alegerii temei

b) Strategie – scopuri si principii

II. INTERACȚIUNEA PEISAJ – ARHITECTURĂ

a) Peisaj

Definirea conceptului de peisaj

Peisaj cultural

b) Arhitectură

Definirea arhitecturii

Arhitectura peisajului

Valente noi în arhitectura contemporană

III. ECHITAȚIA ȘI ARHITECTURA ECVESTRĂ

a) Definirea termenilor specifici

b) Perspective istorice

Primele manifestări

Evul mediu – călăria și cavaleria

Renașterea – epoca monumentelor grandioase

Competițiile moderne

c) Tradiția echitației în românia

Echitația românească în zilele noastre

d) Centre sportive ecvestre

Manejuri și arene exterioare

Spații de adăpost pentru cai

IV. APLICAREA CONCEPTULUI DE INTERVENȚIE

a) Studiul amplasamentului

b) Studiul programului: sport, agrement și turism

c) Implementare concept

V. CONCLUZII

VI. SURSE DE DOCUMENTAȚIE

Plan de idei

INTRODUCERE

ARGUMENTAREA ALEGERII TEMEI

STRATEGIE

În această secțiune se structurează metoda de construire a lucrării, explicând cum subiectele dezvoltate se reunesc pentru a atinge scopul propus în argument.

INTERACȚIUNEA PEISAJ – ARHITECTURĂ

PEISAJ

Definirea conceptului de peisaj

Peisaj cultural

ARHITECTURĂ

Definire arhitecturii

Arhitectura peisajului

ECHITAȚIA ȘI ARHITECTURA ECVESTRĂ

DEFINIREA TERMENILOR SPECIFICI

PERSPECTIVE ISTORICE

TRADIȚIA ECHITAȚIEI ÎN ROMÂNIA

CENTRE SPORTIVE ECVESTRE

APLICAREA CONCEPTULUI DE INTERVENȚIE

STUDIUL AMPLASAMENTULUI

STUDIUL PROGRAMULUI

IMPLEMENTARE CONCEPT

CONCLUZII

Introducere

ARGUMENTARA ALEGERII TEMEI

„Echitatia cunoaste o lunga si frumoasa traditie, ea oferind in decursul veacurilor – sub multitudinea de forme si mijloace de expresie – nu numai o permanenta legatura cu natura, dar si posibilitatea intrecerii, a demonstrarii capacitati omului de a „zbura peste obstacole”, indiferent de felul si marimea acestora. Calaria este, intr-un fel sau altul, o recunoastere a „pacatlui” indepartarii, prin beton, sticla si cai putre, de farmecul vere al padurii si galbenul campiilor sub soare, prin ea pastradu-se, mai mult parca decat prin alte sporturi, indestructbile fire care fac ca omul, in cutezatoarle sale ganduri si aspiratii, sa nu uite ca natua constituie un mediu propice dezvoltare si creatie.”

STRATEGIE – SCOPURI SI PRINCIPII

Interacțiunea peisaj – arhitectură

PEISAJ

DEFINIREA CONCEPTULUI DE PEISAJ

Peisajul reprezintă o parte din natură, un ansamblu artistic, care poate fi cuprinsă dintr-o singură privire. Este aspectul propriu al unui teritoriu oarecare, rezultat din combinarea factorilor naturali cu factorii creați de om.

Definiția dată în Convenția europeană a peisajului, adoptată de Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei la dată de 19 iulie 2000, este ca fiind „o parte de teritoriu perceput că atare de către populație, al cărui caracter este rezultatul acțiunii și interacțiunii factorilor naturali și/sau umani.”

După Rosario Assunto (filozof și istoric al artei) peisajul poate fi înțeles ca o dimensiune esențială a trăirii noastre, o realitate la definirea căreia participa deopotrivă natura și spiritul uman.

Putem distinge astfel două acceptiuni în ceea ce priveste semnificația peisajului :

reprezintă un ansamblu de elemente si forțe care structurează sau divid un sit și împrejurimile lui;

este mai mult decât numai spațiu, este un spațiu aflat în continuă transformare, care accede la condiția de obiect al experienței și contemplației estetice. Este o rețea de relații reciproce între natură si cultură, intre elemente fizice si umane, o realitate care nu există decît prin experiența vizuală și prin constiința relațiilor noastre cu natura.

PEISAJ CULTURAL

„În prezent s-a statuat distincția: peisaj natural (cu prezența nesemnificativă a amprentei activităților umane) – peisaj cultural (în care domină amprenta activității umane, indiferent că este vorba de căi de cominicații, construcții, canale, câmpuri cultivate, etc.) […] Din punct de vedere al atitudinii comunității, unele lucruri sunt cumulative, altele sunt distructive – dar ambele țin de opțiunea comunităților și exprimă o anumită maturitate.” Datorită atitudinilor distructive, generațiile viitoare nu se vor mai bucura de calitățile peisajului natural și nu vor mai putea înțelege farmecul și valoarea acestuia. Din fericire, însă, există și atitudini și acțiuni cumulative, care presupun valorificarea peisajului prin integrarea elementelor construite în cele naturale.

În cadrul unei discuții cu Cristea Doina, în lucrarea Sâmburele care face să crească, Sandu Alexandru M. definește peisajul cultural ca fiind „peisajul care se constituie din intervenția omului, un peisaj construit total sau parțial, în plan fizic și spiritual, cu componente de imagine, comportament, tradiție, mentalitate etc. … unde trebuie luat în considerație, în încărcătura semantică, componenta mentală și de suflet, pe care intervenția umană o reprezintă.”

ARHITECTURĂ

DEFINIREA ARHITECTURII

„Arhitectura este arta – inclusiv în sensul de tehnică – de a realiza cu ajutorul mijloacelor și metodelor de construcție spații functionale, în măsură să răspundă nevoilor speciei umane, satisfăcând exigențe de locuit – și nu numai – ale colectivității sau ale fiecărui individ în parte.”

Scopul arhitecturii este deci, să găzduiască si să satisfacă toate cerințele activităților și emoțiilor pe care le dobândesc ființele umane.

În raport cu peisajul, arhitectura este componenta de bază a umanizării acestuia. Proiectarea arhitecturală are la bază „un joc” dintre ceea ce este natural, și ceea e este artificial, creat de mâna omului. Luând în studiu dezvoltarea peisajelor naturale, tebuie subliniat caraterul unic și continuu al acestora. Fiecare se distinge prin trăsături și particularități proprii, dar în același timp, are o relație strânsă cu teritoriile din jur. Orice proiect de arhitectură, indiferent de complexitatea și anvergura lui, modifică caracterul peisajului, aducându-i noi proprietăți (fizice și vizuale). Prin urmare afectează nu numai zona de implementare, ci și spațiul din afara ei.

ARHITECTURA PEISAJULUI

Arhitectura peisajului reprezintă o tendintă aparte (ca abordare și ca limbaj) în arhitectura actuală, ancorată în și derivată din atitudinea contextuală. Contextul, reprezentat în cazul acesta de mediul natural, de peisaj, conduce la noi modalități de abordare și implementare a proiectului, ce au ca obiectiv crearea coerenței între ceea ce există și ceea ce va exista.

Reprezentanții arhitecturii peisajului consideră peisajul ca fiind mai mult decât un simplu scenariu al actului conceptual, utilizează natura ca instrument și o lucrează „în situ”. Folosesc materiale de preferință naturale, dar nu numai, și își lasă operele să fie schimbate și erodate în condiții naturale, ca și natura. Multe dintre aceste construcții sunt ridicate în mijlocul naturii, pe situri îndepărtate, unele însă, sunt amplasate în cadrul orașelor și conlucrează temporar sau mai pe durată cu peisajul urban.

Metodele de lucru întrebuințate de arhitectura peisajului sunt mijloace mai simple (și adesea mai economice), mai subtile (la prima vedere invizibile), mai blânde și mai puțin definitive, lipsite de brutalitatea, autoritatea și ireversibilul mijloacelor obișnuite. Fac apel la o poetică mai delicată și valorifică elementul natural într-un mod mai pregnant. Umbra, misterul, complexitatea și intimitatea devin cuvinte cheie ale noilor abordări.

Arhitectura peisajului este arta care dorește îmbunătățirea relației dintre om și natură. Are ca scop implementare arhitecturii în natură, pune în lucru relația cu situl într-un mod mai adânc, practic nelimitat în timp și spațiu, anunță ideea de dezvoltare durabilă.

Arhitectura in peisaj

Ideea de baza a arhitecturii integrate în peisaj este raportul dintre spațiul interior și spațiul exterior, raport ce poate fi înțeles în diferite modalități. De exemplu, în timp ce Frank Lloyd Wright își orientează spațiile interioare spre exterior, spre natură, Richard Neutra lasă ca peisajul exterior să pătrundă în spațiile interioare și să participe la definirea acestora.

Din punctul de vedere al atitudii față de natură putem distinge arhitectura organică, inspirată din acesta, cea „camuflată”, care se pierde în peisaj, și arhitectura ca accent, așezată în contrast cu mediul înconjurător. Prin poziționarea arhitecturii în constrast cu natura, se accentuează atât construcția, cât și elementele peisajului. Toate orientările vizează plasarea arhitecturii în simbioză cu natura, punându-se reciproc în valoare.

Termenul de arhitectură organică, folosită pentru prima dată de arhitectul american Frank Lloyd Wright, definește o interpretare filosofică și o modalitate concretă de a construi. Are ca principiu crearea unor construcții care se nasc „natural” din peisajul în care au fost proiectate, clădiri care formează o unitate „organică” cu mediul înconjurător prin concepție, mărime, formă și materiale folosite. Esenta filosofiei arhitecturii organice se întruchipează printr-un set de principii si reguli cum ar fi: inspirarea din natură, integrarea în peisaj, flexibilitatea, adaptabilitatea, unicitatea, respectul pentru matariale naturale și sinceritatea funcțiunilor. (fig. 1.1. – 1.4)

Un mod particular în integrarea arhitecturii în peisaj este „camuflarea” acesteia. Construcțiile se „îmbracă” în elementele cadrului natural si, prin urmare, se pierd în peisaj. Vorbim de o arhitectură discretă, ascunsă în natură, concretizată prin construcții cu acoperișuri și fațade verzi, prin case îngropate (parțial sau total) și alte forme care folosesc peisajul ca mijloc de a ascunde construitul, și de a valorifica natura. Peisajul nu mai este doar o sursă de inspirație, el participă la procesul de proiectare, fiind elementul definitoriu al acestuia. Construcțiile îngropate, fie vorba de case de dimensiuni mici, fie de proiecte de o mare anvergură, sunt amplasate, de regulă, pe terenuri înclinate și se folosesc de panta acestuia pentru a crea o continuitate între teren și cadrul construit. Părțile supraterane, lăsate la vedere, rămân și ele „invizibile”, integrate în peisaj. Formele și materiale folosite contribuie la armonizarea construitului cu natura și lasă neîntreruptă imaginea peisajului.

Fig. 1.1 – Fig. 1.2 Casa Fallingwater, Pennsylvania de arh. F.L.Wright

– unul dintre cele mai reprezentative exemple ale arhitecturii organice

Fig. 1.3 – Fig. 1.4 Casa Pitcairn, Pennsylvania de Richard Neutra – arhitectură integrată în peisaj

Fig. 1.5 – Fig. 1.6 Casa Baiao de Eduardo Souto de Moura – arhitectură camuflată

VALENTE NOI ÎN ARHITECTURA CONTEMPORANĂ

Principiile arhitecturii de la cumpăna dintre milenii au fost formulate de un grup de cercetători internaționali în cartea The Metapolis Dictionary of Advenced Architecture, publicată în 2003. Lucrarea prezintă fenomenele arhitecturii contemporane și le analizează din perspectiva noilor tehnoligii, curente ideologice, procese economice și sociale. Arhitectura avansată (advenced architecture) este specificul societății untratehnologizate, rezultatul globalizării și al exploziei digitale. Are la baza o căutare permanentă, schimbarea și mișcarea continuă; se caracterizează prinț-o concepție deschisă, nedeterminată și neterminată. Nu impune limite, ci dimpotrivă, tinde către multiplicarea posibilităților. Caută informații noi, le colectează și le utilizează în procesul de creație. Conexiunea științei, a artei, a vieții cotidiene cu formula arhitecturii avansate are ca rezultat accentuarea hibridului, a tranziției. În ceea ce privește relația arhitectură – peisaj, pragul dintre cele două pare a se pierde, iar termenii de land-arch, landscraper, naturaltificial și arhitectură vegetală anunță noi tendințe și noi conexiuni între om și natură, sau mai bine zis noi formule ale relațiilor existente.

După cum era prezentat mai înainte, arhitectura peisajului fie se inspiră din elementeleitecture) este specificul societății untratehnologizate, rezultatul globalizării și al exploziei digitale. Are la baza o căutare permanentă, schimbarea și mișcarea continuă; se caracterizează prinț-o concepție deschisă, nedeterminată și neterminată. Nu impune limite, ci dimpotrivă, tinde către multiplicarea posibilităților. Caută informații noi, le colectează și le utilizează în procesul de creație. Conexiunea științei, a artei, a vieții cotidiene cu formula arhitecturii avansate are ca rezultat accentuarea hibridului, a tranziției. În ceea ce privește relația arhitectură – peisaj, pragul dintre cele două pare a se pierde, iar termenii de land-arch, landscraper, naturaltificial și arhitectură vegetală anunță noi tendințe și noi conexiuni între om și natură, sau mai bine zis noi formule ale relațiilor existente.

După cum era prezentat mai înainte, arhitectura peisajului fie se inspiră din elementele naturii, fie se camuflează în ele. Pe aceleași principii, arhitectura avansată capătă expresii diferite cum ar fi: arhitectura ca peisaj, inspirată din natură și arhitectura din peisaj, ascunsă în elementele ei.

Arhitectura ca peisaj

Elementele peisajului natural, plantele, animalele și omul în sine au constituit, încă din cele mai vechi timpuri, surse de inspirație pentru actul creator. Majoritatea artelelor plastice operează cu mijloace de expresie izvorâte din mediul natural. La rândul ei, arhitectura organică mimează și ea, într-un fel sau altul, elementele naturii. În sec XXI această mimare adoptă o formă mai accentuată, mai evidentă.

Revoluția tehnologică din ultimii ani a dat naștere la un set de instrumente, cu ajutorul cărora, arhitectura ca peisaj creează forme topografice, întruchipează mediul natural. Inovațiile digitale facilitează proiectarea, iar noile tehnici și materiale de construcții fac posibile realizarea acestor forme organice, reliefate, mai puțin folosite până acuma. Apar astfel, atât în teorie, cât și în practică, „munți, văi și dealuri” artificiale – ca rezultatele dorinței de a integra mediul construit în peisajul natural și invers.

Arhitectura din peisaj – arhitectura vegetală

Transformările dramatice și distrugerile provocate în prisajul natural, devalorificarea clădirilor și a peisajului urban, perimarea formelor și îmbătrânirea rapidă a materialelor utilizate au zguduit credința avută în atotputernicia arhitecturii. Ca soluție, arhitectura contemporană apelează la peisajul natural și încearcă să ascunde, să mascheze realitatea cu frumusețea atemporală a naturii. Clădirile devin o natură artificială: se îmbracă cu plante, apă, și pământ.

Conceptul de camuflare a arhitecturii nu este inovația secolului XXI. Îngroparea în pământ a reprezentat tot timpul un mijloc popular de a ascunde și a integra construcțiile în natură. Lumea contemporană preia și dezvoltă ideea în contextul peisajului urban, încât, termenul de „zgârie-pământ” (landscraper) reprezintă un comportament arhitectural, o atitudine împotriva megalomaniei arhitectură-semn, zgârie-nori (skyscrapers).

Arhitectura vegetală este una din cele mai noi tendințe în domeniul construcțiilor. Reprezintă o modalitate de a introduce materiale vegetale în zonele urbane. Definește o ramură a arhitecturii avansate care lucreaza cu plante. Elementele peisajului natural nu mai sunt doar sursă de inspirație, ele devin și sursă materială. Pe lângă acoperișurile verzi, și fațadele ascunse de pereți de apă, ca rezultat al cercetărilor științifice din ultimii ani, au apărut și se bucură de o popularitate incredibilă fațadele verzi.

Fațada vegetală presupune acoperirea parțială sau completă a pereților exteriori cu un strat de vegetație, înlocuind astfel arhitectura metalului și a betoanelor cu clădiri verzi, mai eco, mai sustenabile și mai „prietenoase”. În ceea ce privește avantajele dispunerii plantelor pe fațadele construcțiilor, cercetătorul Marc Ottelle afirmă că: „Așa numita vegetație verticală devine o opțiune din ce în ce mai atractivă în design-ul clădirilor moderne. Vegetația verticală contribuie la îmbunătățirea calităților termice ale clădirilor, la o creștere a biodiversității precum și la alți factori estetici și sociali…”

Arhitectură din peisaj este o îmbinare între artificial și natural, o nouă formulă a interacțiunii om – peisaj – arhitectură.

Fig. 1.7 Muzeul Quai Branly, Paris, 2006, de Jean Nouvel – fațada verde

Fig. 1.7 Muzeul Quai Branly, Paris, 2006, de Jean Nouvel – vedere laterală

Echitația și arhitectura ecvestră

„Nici o oră din viață nu este irosită dacă este petrecută în saua unui cal."

Winston Churchill

Există un proverb care spune că „nu există legătură mai strânsă decât cea dintre un cal și călărețul său”- Robert Smith Surtees. Începuturile acestei relații profunde trebuie căutate cu milenii în urmă. Calul a însoțit omul din cele mai vechi timpuri, fiindu-i partener loial atât în victorii cât și în decăderi. A devenit ajutor la muncă, la luptă, la petrecere, iar mai târziu coechipier în competiții sportive.

Forța, curajul, maiestuozitatea, eleganța, inteligența, docilitatea și devotamentul de care a dat dovadă de-a lungul vremurilor, sunt doar câteva calități datorită cărora calul este considerat unul dintre cele mai nobile animale, iar echitația a rămas, și în lumea tehnologizată a secolul XXI, printre cele mai iubite activități de agreement.

DEFINIREA TERMENILOR SPECIFICI

ECHITAȚIE

Derivat din cuvântul latinesc equs = cal, termenul echitație înseamnă călărie, acțiunea de a călări. În vorbirea curentă se utilizează mai mult pentru dresaj și celelalte sporturi ecvestre, rămânând pentru încălecatul obișnuit expresia de călărie.

Artă sau știință ? Toți teoreticienii echitației, indiferent de epoca în care și-au desfășurat activitatea, plasează calul, și prin urmare echitația deopotrivă „și sub zodia artei și sub aceea a științei, amândouă concurând la «adevărata frumusețe a unui frumos ansambl», cal și călăreț.”

„Echitația sau călăria este pentru unii o artă, pentru unii o știintă, iar pentru alții numai un simplu sport. Ea poate fi oricare din toate acestea, dar le poate cuprinde si pe toate impreună.”

SPORTURI ECVESTRE

Termenul de sport definește o activitate fizică a cărei practică presupune un antrenament metodic, respectarea unei anumite discipline și a unor anumie reguli. Se bazează pe spiritul competitiv și urmărește obținerea de performanțe.

Sporturile ecvestre sunt acele sporturi în care se folosesc caii. Termenul cuprinde o serie de discipline și activități competitive cum ar fi : curse de galop, curse de trap, sporturi de echipă – polo, horseball, etc., și disciplinele internaționale, ce vor fi prezentate mai detaliat în următoarea secțiune.

Trebuie făcută o distincție clară între cursele de cai (de galop și de trap) și disciplinele ecvestre (sărituri peste obstacole, dresaj, atelaje, anduranță și voltijă). În timp ce rezultatele curselor depind mai mult de capacitățile calului și nu a jocheului, victoriile obținute în disciplinele ecvestre sunt precedate de o conlucrare îndelungată între cal și călăreț.

Disciplinele afiliate de Federația Ecvestră Română

Obstacole – Disciplina de sărituri peste obstacole este una din cele trei discipline ecvestre olimpice. Presupune efectuarea unui parcurs de obstacole (staționate, oxere sau triple, riviere și obstacole naturale) intr-o ordine predeterminată.

Dresaj – Dresajul constituie fundamentul tuturor disciplinelor ecvestre. Presupune executarea unor miscări succesive intr-o ordine indicată , având ca obiectiv folosirea minimă a ajutoarelor, cum ar fi greutatea corpului, pulpele sau dârlogii, pentru obținerea miscărilor dorite.

Concurs complet – Disciplina de concurs complet reprezintă un concurs complex și dificil constând în executarea a trei probe distincte în trei zile consecutive:

proba de dresaj

proba de cross – urmărește să evidențieze nivelul de pregătire pentru efort, este partea cea mai grea a concursului, presupune parcurgerea contra cronometru al unui traseu lung si dificil cu obstacole naturale.

proba de obstacole

Atelaje – Disciplina de atelaje „îsi propune să testeze competența și abilitatea driver-ului de a conduce un vehicul tras de un singur cal, o pereche sau o echipă de patru cai. ”

Andurantă – Disciplina de andurantă presupune finalizarea, contra cronometru, a unui traseu de cross, lung de 80-160 de km, prevăzut cu obstacole naturale, cum ar fi bușteni și șanturi.

Voltijă – Gimnastica ecvestra sau voltija poate fi descrisă ca un dans, o coreografie gimnastică efectuată pe spinarea calului aflat in mișcare la lonja. Voltija este una din cele mai bune metode de inițiere in sportul călare. Exercițiile pe chinga de voltijă ajută la dezvoltarea echilibrului, esențial pentru toate disciplinele ecvestre.

TURISM ECVESTRU

Turismul reprezintă o activitate cu un caracter recreativ sau sportiv, constând în parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de transport a unei regiuni pitorești sau interesante dintr-un anumit punct de vedere.

Turismul ecvestru definește activități de agrement si de recreere, întruchipate sub forma unor călătorii pe spinarea calului, plimbări călare, plimbări cu trăsura și cu sania. Are ca scop petrecerea timpului liber într-un mediu plăcut, în compania celor mai nobile animale. Parcurgerea distanțelor mari reprezintă pe lângă un util și sănătos efort fizic și psihic, o foarte bună deconetare în mijlocul naturii, un prilej de apropiere intre oameni.

Latura economică a turismului ecvestru este rezultatul dezvoltării activităților și a serviciilor prestate, care generează noi spații, ocupații și locuri de muncă. E vorba de reabilitarea unor meserii aflate pe cale de dispariție, cum ar fi potovăria, confecționarea harnașamentelor, îngrijirea și furajarea cailor, și de apariția unor servicii complementare (cazarea, alimentație publică).

Dimensiunea culturală a turismului călare definește aspirația către itinerarii care să îmbine, într-un mod armonios și instructiv, arta călăriei și pitorescul peisajului natural cu obiectivele de interes turistic.

În ceea ce privește lucrarea de față, turismului ecvestru este important datorită aspectului ce întărește relația om – natură – cal, generează flux de interes, recunoaștere la nivel local, național și internațional.

PERSPECTIVE ISTORICE

– evoluția sporturilor ecvestre și a spațiilor în care se desfașoară

„Istoria sportivă a calului este lungă, pentru că și dorința omului de a se întrece se pierde în negura vremurilor, concursurile ecvestre fiind întotdeauna prețuite prin spectacolul oferit, zborurile peste obstacole, dinamismul și cutezența mișcărilor, plasticitatea acelui «balet» în dreptunghiul de dresaj exercitând o inefabilă atracție asupra privitorului.”

PRIMELE MANIFESTĂRI

Jocurile Olimpice antice

Una din preocupările princilape ale oamenilor din antichitate era praticarea exercițiilor fizice, având ca scop asigurarea antrenamentului militar și menținerea unui tonus fizic performant, corespunzând idealurilor estetice. Sporturile și practicarea acestora ocupau un loc fundamental în definirea personalității cetățeanului grec.

Fără îndoială, Jocurile Olimpice antice, înaugurate în anul 776 i.e.n., organizate în cinstea lui Zeus Olimpianul, reprezentau cel mai mare și cel mai așteptat eveniment sportiv din viața grecilor. Programul Jocurilor a fost îmbogățit treptat. „La origine singura probă consta în alergări, apoi au apărut luptele, exercițiile specifice de gimnastică…”. Cu ediția a XXV-a din anul 680 i.e.n. au fost introduse cursele de care (curse de quadrige și bige), iar din anul 648 i.e.n. și alergările călare.

Cursele de care erau mult prețuite de societatea greacă. În ciuda gradului lor de periculozitate se bucurau de o largă participare. Alergările călare, deși erau lipsite de peripeții dramatice, stârneau și ele interesul publicului.

Locul de desfășurare ai acestor competiții era hipodromul, situat în aproapierea stadionului, în sud-estul sanctuarului din Olympia. Construcția hipodromului avea dimensiuni de aproximativ 780 de metri lungime și 320 m lățime. Pista de alergare era împărțită longitudinal în două. Împărțirea se realizase printr-o piatră sau barieră din lemn, denumită embolon. Circuitul număra mai mult de 10 km, proba constând din parcurgerea unui număr de 8 – 12 tururi. Distanțele parcurse variau în funcție de eveniment.

Fig. 2.1 – Fig. 2.2 vase ceramice cu reprezentari de călăreți grecești

Timp de aproximativ 1.200 de ani Jocurile Olimpice antice au funcționat precum un ceas, grecii intocmindu-și calendarul după ele. Aveau loc o dată la patru ani, până în anul 392 e.n., când au fost interzise de împăratul creștin Teodosiu I. cel Mare, fiind considerate adevărate simboluri ale religiilor păgâne, incompatibile cu creștinismul.

Întrecerile ecvestre, creșterea si dresajul cailor au avut nu numai practicieni, ci și teoreticieni de seamnă. Prima lucrare teoretică despre călărie aparține gerenalului Xenofon (430-355 î.e.n ). Tratatul lui este o adevarată capodoperă „ce ne uimeste prin modernismul si pledoria de tact față de acest animal”. Cartea cuprinde informații referitoare la aspectele morfologice si psihologice, cât și indicații privind conducerea calului și dresajul. Scrise cu mai mult de 2000 de ani în urmă, ideile lui Xenofon, și importanța acestora sunt valabile și astăzi.

Circul si hipodromul roman

După cucerirea cetăților grecești de către Roma, la fel ca multe alte aspecte ale lumii Greciei Antice, tradiția curselor de care a continuat în Imperiul Roman. Cursele carelor de luptă erau unul dintre cele mai importante evenimente ecvestre, au câstigat prestigiu și o popularitate deosebită.

Întrecerile de care aveau loc la circus (lat. – cerc, orbită, spațiu de forma eliptică). „Cel mai reprezentativ este Circus Maximus construit la Roma, care devine model pentru construcțiile similare din Imperiu. De dimensiuni inpresionante, avea lungime de 600 m, latime de 150 m , si o capacitate de 250.000 de locuri.” Arena, asemenea pistelor de alergare în cazul hipodromurilor grecesti, era divizată in două părti egale de un zid longitudinal, scund, denumit spina. I(fig. 2.3 , 2.4)o

Cursele în sine erau foarte asemanătoare curselor grecești, totuși se disting prin numărul mare de competiții – de obicei 24 de curse organizate zilnic, în decursul secolului patru, timp de 66 de zile pe an. Se deosebesc de cele grecești și prin numărul tururilor parcurse. Cursele romane socoteau doar 7 tururi, mai târziu doar 5, pentru a permite organizarea a cât mai multor curse pe zi, în timp ce probele din Grecia presupuneau parcurgerea unui număr de 8-12 tururi.

Cu totul că aceste întreceri, fie vorba de alergările călare, fie de întrecerile de care, sunt mai aproape de cursele de pe hipodromurile contemporane, ele pot fi desemnate precursoarele concursurilor de călarie de astăzi, reprezentând primele manifestări ecvestre, iar concepțiile de creștere și de antrenare a cailor enunțate de grecii antici au ramas valabile până în zilele noastre.

Fig. 2.3 Circus Maximus, Roma

Fig. 2.4 reconstituire a unei curse de care în Circus Maximus

EVUL MEDIU – CĂLĂRIA ȘI CAVALERIA

Evul Mediu era străbătut de ideea pregătirii calului pentru luptă. Romanele cavalerești stau mărturie vitejiei cavalerilor și a spiritului cavaleresc în care, calul ocupa un loc de cinste, fiind considerat drept partener al stăpânului în victoriile repurtate. In ceea de privește practicarea sporturilor, întrecerile sportive au fost aproape cu totul excluse din viața cotidiană, excepție facând vânătoarele, duelurile și turnirele cavalarești practicate numai de către nobilime.

Turnirul reprezenta un excelent, dar periculos mijloc de antrenament militar, care atrăgea o mulțime de spectatori din toate categoriile sociale. Primele turnire cavalerești erau organizate în secolul al XI-lea. Se desfășurau pe un teren vast, cu participarea a mai multor echipe de cavaleri, grupate in două tabere mari. Întrecerile desemnau confruntarea dintre cele două grupări – o confruntare violentă, conform regurilor medievale. Terenul avea la extremități două zone neutre, reprezentând locurile de refugiu. Cât despre construcțiile auxiliare și cele destinate spetatorilor, erau modeste, cu un caracter provizoriu.

Datorită caracterului sângeros și a gradului ridicat de periculozitate, Papalitatea a interzis turinele în secolul al XII-lea, însă fără rezultate. Ele s-au ținut și s-au bucurat de o mare popularitate până la stârșitul Renașterii.

O altă formă de întrecere era duelul călare – la Joute – la fel de periculos și sângeros ca turnirele cavalerești. „Doi cavaleri în armură, echipați în lănci, porneau cu toată viteza unul împotriva celuilalt, izbindu-se cu fortă.” Duelurile aveau loc pe un teren alungit din fața tribunei sau a palatului senorial. Arena era împărțită în două benzi, una pentru fiecare cavaler, separate de un gard longitudinal sau de un șir de panouri și draperii. Câștigătorul era cel care îl dobora din șa pe adversarul său sau il împungea de mai multe ori cu lancea.

Ca urmare a schimbărilor produse în moda timpului și a unor evenimente tragice, cum era moartea intr-un duel a regelui Henric II. al Franței, în secolul al XV-lea întrecerile cavalerești au fost interzise sub toate formele.

Turnirele și duelurile, în ciuda faptului că stau departe de competițiile moderne, reprezintă momente importante din evoluția sporturilor ecvestre.

Fig. 2.5 Duel medieval

RENAȘTEREA – EPOCA MONUMENTELOR GRANDIOASE

Progresele de început ale echitației moderne se datorează epocii Renașterii, a școlilor de călărie și a maeștrilor din acea perioada care au ridicat echitația la nivel de artă.

Prima Academie ecvestră a fost înființată la începutul secolului al XVI-lea de Federigo Grisone, scriitorul lucrării „Gli Ordini di Cavalcare. Modi di onoscere le Nature de’Cavalli”, considerată cea mai importantă carte de echitație după cea a lui Xenofon. Evenimentul a fost urmat de o perioada profilică. Datorită academiilor ecvestre dresajul, ca de altfel tot sportul călare, a făcut însemnați pași înainte. În cadrul acestor academii tinerii nobili, pe lângă faptul că au învățat principiile călăriei și a dresajul, au dobândit și cunoștințe teoretice despre aspectele fizionomice și pihologice ale cailor.

În ceea ce privește sistemle de adăpost și spațiile pentru desfășurarea activităților ecvestre (instruire, antrenamente, concursuri și spectacole) li sa acordat o importanță deosebită. Din construcții modeste, cu aspect provizoriu, grajdurile și arenele de călărit au căpătat formele unor monumente grandioase (fig. 2.6 – 2.8). Trecând peste limita necesităților practice, adăposturile pentru cabaline reflectau bogăția proprietarului și devotamentul față de cai. Arhitectura arenelor interioare și-a atins apogeul în secolul al XVII-lea. Manejul nu a fost un simplu loc de antrenare, era o expresie a artei ecvestre, a frumuseții și a eleganței.

Cu toate că dezvoltarea echitației a luat un important avânt și a căpătat un cadru organizat încă din secolul al XVI-lea, pentru ca arta încălecării calului să devină concurs sportiv în acepțiunea modernă a cuvântului trebuia așteptat până la începutul secolului XX, când apar ca discipline internaționale, incluse în programul Jocurilor Olimpice.

Fig. 2.6 Adăposturi pentru cai – palatul Versailles, sec. XVIII.

Fig. 2.7 Adăposturi pentru cai – palatul Christiansborg, Copenhaga

Fig. 2.8 Academia ecvestră – Viena

COMPETIȚIILE MODERNE

Cu 1500 de ani după interzicerea Jocurilor antice, datorită inițiativei baronului Pierre de Coubertin, în 1896 se reaprinde flacăra la Olympia. Primele competiții ecvestre moderne au avut loc în 1900, la Paris, și pe urmă în 1912, cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Stockholm. Includerea disiplinelor călare în programul Jocurilor Olimpice a impus o reconsiderare a atitudinii gererale față de acest sport – de atunci prezent neîntrerupt pe marea scenă.

Primele Jocuri Olimpice au lăsat să apară numeroase dificultăți și neînțelegeri datorate în mare parte interpretării diferite a regulamentelor de către țările participante. Pentru înlăturarea inconveniențelor amintite, în 1921, prin uniunea federațiilor naționale se înființează Federația Ecvestră Internațională (F.E.I.). Odată înființată, F.E.I. are ca scop reglementarea concursurilor internaționale și stabilirea condițiilor de desfășurare a celor trei probe olimpice: dresaj, obstacole și concurs complet. Pe măsura dezvoltării continue a sporturilor evestre, prin participarea tuturor federațiilor naționale, regulamentele au fost mereu îmbunătățite.

Astăzi, Federația Ecvestră Internațională promovează și organizează concursuri în ramura următoarelor discipline: obstacole, dresaj, concurs complet, atelaje, anduranță, voltijă și reining – discipline prezentate în prima sețiune. (fig. 2.9 – 2.14)

Numărul cresător, de la 8 la 132 de federații naționale afiliate federației internaționale, constituie un grăitor argument statistic, referitor la dezvoltarea generală a călăriei, cuprinzând toate cele cinci continente. Datorită trăirilor, experiențelor și a spectacolului oferit, sporturile ecvestre au cucerit întreaga lume și se bucură de o tot mai mare popularitate, atât în cadrul practicanților, cât și în cel al spectatorilor.

Fig. 2.9 Obstacole Fig. 2.10 Dresaj

Fig. 2.11 Atelaje Fig. 2.12 Anduranță

Fig. 2.13 Voltijă Fig. 2.14 Reining

TRADIȚIA ECHITAȚIEI ÎN ROMÂNIA

Între tările în care călăria se bucură de o frumoasă apreciere și prețuire se afla, desigur, și România, federația de specialitate militând permanent pentru dezvoltarea și promovarea echitației, în timp ce sportivii români se numără constant printre câștigătorii concursurilor internaționale.

Echitația românească, de la primele sale manifestări pâna la cele actuale, a parcurs un drum lung. „Începuturile calăriei românești trebuie căutate în perioada principatelor Muntenia si Moldova…” Prin a doua jumătate al secolului al XIX-lea, ca urmare a apariției unor societăți ecvestre care au avut ca scop stimularea creșterii cailor, se organizează cele dintâi competiții – curse de alergare desfășurate pe pistele hipodromurilor. Pentru a pătrunde în istoria sportivă propriu-zisă a călăriei românești trebuie să trecem însă, pragul secolului XX, când se face o delimitare strictă între alergările călare și concursurile de obstacole și dresaj, fiecare având specificul său, cu diferite metode de antrenament și mijloace specifice de exprimare.

Rolul de deshizatoare de drum în desprinderea sporturilor ecvestre de alergări și în dezvoltarea ulterioară a călăriei românești a revenit școlilor de cavalerie. Printre cele mai vechi din România se află „Școala militară de infanterie și cavalerie” de la București, fondată în anul 1847 și „Școala militară de cavalerie” de la Iași (1857). Un moment important, de referință al istoriei călăriei din România îl constituie înființarea în anul 1872 a „Școlii speciale de cavalerie” din București. Situată în centrul orașului, școală nu putea beneficia de un program amplu de pregătire în teren accidentat, antrenamentele desfășurându-se doar în manej. Pentru înlăturarea acestei inconveniențe, în 1893, instituția se mută la Târgoviște și funcționează în continuare influențat de metodele franceze și austriece – după modelele de la Samur și de la Viena.

Apariția acestor școli de cavalerie a contribuit în mare măsură la răspândirea sporturilor ecvestre, precum și la lansarea unor performeri de înaltă valoare. Dar, dezvoltarea călăriei nu s-a rezumat la activitățile desfășurate în școlile de cavalerie. În anul 1907 se înființează „Clubul Călăreților București” (C.CB.) – prima școală de călărie pentru toți amatorii de ehitatie.

„În anul 1909, conform presei, «s-a marat începutul de epocă în istoria hipismului românesc» prin organizarea la Arenele Romane a primului concurs desfășurat după regurile clasice. Se reușește astel an de an ca în acest început de veac să se consolideze baza călăriei sportive.”

Activitatea hipică a devenit din ce în ce mai bogată și mai promițătoare. Apariția a tot mai multor societăți hipice și evoluția călăreților români la concursurile naționale și internaționale a condus la necesitatea unui for unic, capabil să coordoneze activitatea hipică din țară, și să reglementeze participarea la concursurile internaționale. Astfel, în 12 decembrie 1930 se înființează Federația Ecvestră Română (F.E.R.), fiind cel de-al 21-lea membru al Federației Ecvestre Internaționale. Scopul principal al acesteia era de a îngloba toate societățile și cluburile hipice din țară, a le dirija, a le reprezenta și a-i apăra intersele față de F.E.I.

Perioada ce urma, cuprinsă între 1930 și 1940, poate fi desemnată perioada cea mai rodnică din existența călăriei românești. În timp ce pe plan intern numărul concursurilor a fost în continuă creștere, iar programul acestora a cunoscut o permanentă diversificare, sportivii români s-au remarcat și la marile competiții internaționale, cu deosebire la disciplina de obstacole – fapt ce a permis ridicarea echitației românești la nivelul celor mai avansate națiuni în domeniul sporturilor hipice.

După 1940, în sportul călare, ca de altel în toate disciplinele, urmează „o pată albă”, datorată celei de Al Doilea Război Mondial. Schimbarea va aduce anul 1947, reînființarea Federației Ecvestre Române din acest an reprezentând momentul renașterii al echitației. Mutațiile de mentalitate și atitudine față de sporturile ecvestre au condus la reluarea activității cu mai multă intensitate, și mai multă amproare. Anul 1947 poate fi socotit un an de cotitură în echitația românească, nu doar datorită reînființării F.E.R. În ceea ce privește sezonul competițional, se observă o sporire semnificativă a numărului de întreceri călare, iar în octombrie, pe Hipodromul Băneasa Trap se ține prima ediție a Campionatelor Naționale Hipice. Evenimentul reprezintă unul dintre cele mai mari momente din existența călăriei românești și a marcat întreaga dezvoltare ulterioară.

Va urma, din nou, o perioadă fructoasă în care, echitația românească va face un evident salt cantitativ și calitativ, reușite pe plan internațional, confirmând că se află pe un drum bun. Organizarea fără întrerupere, din 1947 și până în prezent, a unui sistem competițional structurat și adaptat continuu conform cerințelor internaționale, a permis depistarea și pregătirea an de an a unor noi performeri. Acești sportivi demonstrează permanent aptitudini frumoase, cu reușite impunătoare atât în concursurile naționale și internaționale cât și în prilejul marilor competiții, cum ar fi olimpiadele și campionatele mondiale.

Fig. 2.15 Hipodromul Băneasa – înaugurată în 1908, demolată în 1960

ECHITAȚIA ROMÂNEASCĂ ÎN ZILELE NOASTRE

În ceea ce privește situația actuală, activitatea ecvestră română este în continuă dezvoltare, fiecare sportiv străduindu-se să contribuie eficient la progresul pe mai departe al domeniului. Federația Ecvestră Română depune și astăzi toate eforturile pentru promovarea activităților în domeniul ecvestru: elaborează strategia de dezvoltare, încurajează învățământul și practica folosirii calului, organizează concursuri naționale și asigură participarea echipelor, sportivilor si a specialiștilor la întreceri și manifestări internationale.

Dezvoltarea ramurii este argumentată cel mai bine prin următoarele date statistice:

49 de cluburi sportive membre al F.E.R.

147 de instructori autorizați

creșterea numărului de competiții organizate în țară – de la un număr de 32 din anul 2012 și 31 din 2013, la un număr de 43 de concursuri propuse, prezentate în calendarul competițional pentru 2014

Cealaltă ramură a activităților ecvestre – călăria de agrement – se bucură de o popularitate și mai mare. Apar din ce în ce mai multe centre de echitație care prestează servicii de plimbări călare, plimbări cu trăsura și cu sania, oferind posibilitatea de a ne familiariza cu arta călăriei. Turismul ecvestru contribuie astfel, atât la progresarea economică a zonei respective, cât și la popularizarea și dezvoltarea echitației.

În urma unei analize privind locațiile competițiilor hipice, reprezentate pe harta alăturată (fig. 2.14), se poate observa o distribuție neuniformă. Majoritatea cluburilor care au posibilitatea de a găzdui un astfel de eveniment sunt situate în jurul capitalei sau în localității din zona centrală a României (Cluj-Napoca, Târgu Mures, Sibiu), rezultând astfel regiuni neacoperite din punct de vedere al dotărilor ecvestre.

Fig. 2.14 Hartă cu locațiile competițiilor organizate în România

Proiectul de diplomă, cu scopul înlăturării acestei inconveniențe, propune dezvoltarea regiunii Nord-Vest prin realizarea unui complex ecvestru – o dotare sportivă și de agreement, care să îndeplinească toate cerințele practicării sporturilor și ale organizării competițiilor ecvestre. Lucrarea de față, ca sprijinul fundamentării teoretice a proiectului de diplomă, abordează noțiuni teoretice și tehnologice relevante pentru tematica aleasă. Următoarele capitole vor prezenta recomandări pinvind proiectarea manejurilor și a adăposturilor pentru cabaline, soluții tehnice și exemple concrete, succedate de concluzii referitoare la propriul demers practic.

CENTRE SPORTIVE ECVESTRE

Centrele ecvestre sunt ansambluri care fac parte din categoria construcțiilor destinate activităților sportive, cum ar fi săli de sporti, arene și stadioane. Schema funcțională generală implică aceeași funcțiuni, fluxuri și grupuri spațiale:

zona unităților funcționale de primire, destinate publicului (foaier, garderobă, dotări de alimentație puplică și alte spații auxuliare)

zona unităților funcționale de bază (spații destinate desfășurării ativităților sportive, arene de echitație cu tribune pentru spectatori, blocuri pentru presă și oficiali)

zona unităților funcționale de deservire (vestiare sportivi, instructori, arbiri)

spații tehnice și alte anexe

Ceea ce le deosebește de celelalte complexuri sportive este prezența animalelor, factor ce va impune cerințe și condiții specifice pentru desfășurarea activităților sportive, ca urmare, pentru întregul act al proiectării centrelor ecvestre.

Pentru a putea beneficia de un program amplu, atât în mediu constuit cât și în teren accidentat, complexurile ecvestre se amplasează, de regulă, înafara orașelor, în cadrul mediului natural. Din aceste considerențe, proiectarea va trebui să aibă în vedere atât cerințele funcționale cât și cele ale interacțiunii cu natura, având a scop integrarea armonioasă a construcțiilor în peisajul natural (concept prezentat în capitolul II.)

În ceea ce urmează, lucrare va pune accent pe arhitectura spațiilor de deservire și pe tehnica de realizare a construcțiilor destinate cailor. Pornind de la cerințele legislative europene și naționale, următoarele secțiuni prezintă o serie de recomandări pentru manejuri, arene exterioare și sisteme de adăpost pentru cai.

MANEJURI ȘI ARENE EXTERIOARE

Manejuri acoperite

Manejurile sunt construcții destinate activităților de călărie (antrenamnete, concursuri și spectacole ecvestre), care permit desfășurarea acestora independent de condițiile meteorologice.

În unele cazuri, manejurile interioare sunt realizate în relație directă cu adăposturile pentru cai, cu un culoar de trecere din adăpost în manej. În altele, arhitectul optează pentru un sistem pavilionar cu construcții independente. Indiferent de sistemul ales, construcțiile manejurilor vor avea, aproape întotdeauna, o formă dreptunghiulară și o structură de tip hala fără piloni de susținere.

Mărimea manejului se stabilește în funcție de activitățile desfășurate de clubul de echitație și de dimensiunile minime ale suprafeței de călărie prestabilite de Federația Ecvestră Internațională. Suprafață netă pentru disciplinele olimpice trebuie să fie de cel puțin 20 x 60 metri, la care se mai adaugă o zonă de margine lată de 3 metri (5 metri în dreptul intrării). Având în vedere aceste aspecte, suprafața minimă a spațiului de călărie destinată competițiilor olimpice va ajunge la 26 x 48 metri. Înălțimea manejului în punctul cel mai de jos trebuie să fie de minim 4 metri (măsurat de la nivelul bazei).

Este necesar ca porțile să fie ușor de deschis/închis. Cel mai utilizate sunt porțile culisante. Atunci când se folosesc porți obișnuite, este de preferat ca acestea să se deschidă în exterior. Dimensiunile porților trebuie să permită accesul unui tractor cu echipament pentru întreținerea suprafeței de călărie, precum și al unui camion de tonaj mediu. Dimensiunile obișnuite sunt de 3 metri lățime și 3,8 metri înălțime.

De jur împrejurul spațiului de călărit trebuie prevăzut un parapet cu o înălțime reomandată de 1,5 – 2 metri. Este indicat ca parapetul să fie executat din panouri înclinate, care să protejeze genunchii și gambele jocheului, evitând contactul.

Manejurile acoperite, care găzduiesc competiții de echitație, spectacole sau alte evenimente cu participarea publicului, trebuie dotate cu facilități pentru spectatori. Tribunele sunt amplasate pe lungimea arenei sau pe lățime. Locurile se poziționează astfel încât spectatorii să nu privească de la o înălțime mare, dintr-un unghi prea ascuțit.

Ferestrele și iluminatoarele trebuie să fie astfel dispuse încât să asigure un iluminat suficient, dar să nu arunce umbre pe suprafața de călărie, care ar putea speria și deruta caii în activitățile sportive. O soluție modernă și eficientă pentru iluminarea naturală a construcțiilor, prin urmare a manejurilor, este folosirea panourilor translucente de fațadă și de acoperiș, care oferă o cantitate mare de lumină difuză.

Fig. 2.16 – Fig. 2.17 Manejuri interioare acoperite cu panouri translucente

Arene exterioare

Arenele exterioare sunt facilități pentru antrenamente și competiții desfășurate în aer liber, condiționate de factorii meteorologici.

În ceea ce privește dimensionarea arenelor, principiile prezentate în secțiunea anterioară sunt valabile și aici. Poarta principală trebuie să fie suficient de mare pentru a permite accesul unui camion de dimensiuni medii, care livrează diverse materiale pentru amenajarea suprafeței de călărie. Prin urmare, lățimea recomandată este de cel puțin 3 m.

Atunci când se stabilește amplasamentul unei arene exterioare, este important să se ia în calcul structura substratului și a stratului de la suprafață, nivelul pânzei freatice și drenarea, care să asigure scurgerea apei către zonele exterioare ale arenei. De asemenea, se va lua în considerare panta terenului, proximitatea față de adăposturi, proximitatea față de factorii disturbatori vizuali sau auditivi și nu în ultimul rând orientarea.

Orientarea arenelor de echitație urmărește asigurarea unui iluminat natural satisfăcător și se face în funcție de însorire astfel încât lumina solară să nu stânjenească pe sportivi și spectatori. Arena va fi amplasată cu axa longitudinală dispusă pe direcția N-S. Luând în considerare că întrecerile au loc în general după masă, tribunele arbitrilor și tribunele spectatorilor se vor poziționate latura vestică.

SPAȚII DE ADĂPOST PENTRU CAI

Adăposturile pentru cabaline au ca obiectiv principal protejarea animalelor împotriva acțiunii factorilor externi nefavorabili, cum ar fi temperaturile scăzute și umiditatea, muștele și alte insecte. Caii au nevoie de furaje și odihnă, iar întreținerea lor în adăpost permite supravegherea consumului de apă și furaje și le oferă posibilitatea de a se odihni după efort.

Spațiile de adăpost trebuie să asigure condiții favorabile pentru bunăstarea cabalinelor, iar pentru acest lucru este necesar să îndeplinească următoarele cerințe privind dimensiunile, instalațiile și materiale folosite:

adăposturile, indiferent de tipul adoptat, trebuie să permită cailor o mișcare cât mai liberă și contacte sociale cu alți cai

adăposturile trebuie să ofere un microclimat sănătos și să prevină rănirea sau îmbolnăvirea cailor

culuarele și boxele trebuie dimensionate astfel încât să faciliteze circulația cailor și a utilajelor folosite pentru curățarea boxelor

Tipuri de adăpost

Întreținerea cailor se poate realiza în diferite modalități: individual sau în grup, cu întreținere legată sau liberă, însă, indiferent de tipul adoptat, adăposturile trebuie să permită calilor să se miște și să aibă contacte sociale pe cât mai mult posibil.

Dimensionarea adăposturilor și a accesoriilor pentru cai se face în raport cu dimensiunile cailor. Spațiul necesar este determinat de înălțimea la greabăn.

Fig. 2.18 Dimensiunile cailor și poneilor

Adăposturi cu întreținere legată

Sub aspectul spațiului, adăposturile în care caii stau legați la iesle sunt mai economice și necesită cantități mai mici de așternut decât boxele individuale cu întreținere liberă. Adăposturile cu întreținere legată facilitează controlul și supravegherea cailor, dar oferă posibilități reduse de mișcare și contact social, crescând riscul apariției problemelor de sănătate și a viciilor de coportament. (fig. 2.19)

Boxe individuale cu întreținere liberă

Boxele individuale în sistem de întreținere liberă (fig. 2.20) răspund mai bine nevoilor de sănătate și asigura menținerea cailor într-o formă fizică bună. Avantajul acestei tip de adăpost este dat de faptul că animalele nu se confruntă cu restricții. Caii ținuți în boxe individuale dispun de un spațiu mai mare, care permite o mișcare mai liberă și au posibilitatea de a atinge alți cai din vecinătate. În unele cazuri boxele individuale au acces direct la padocuri individuale de mișcare, oferind cailor o libertate și mai mare. (fig. 2.21)

Suprafețe recomandate pentru boxe individuale cu întreținere liberă:

– în general: (2 x înălțimea la greabăn)²

– pentru iepe gestante și armăsari: (2,5 x înălțimea la greabăn)²

Latura cea mai scurtă trebuie să fie minim 1,5 x înălțimea la greabăn.

Sistem de întreținere liberă în grupuri

Întreținerea cailor în grupuri este soluția care oferă cele mai bune condiții de satisfacere a nevoilor naturale ale animalelor: posibilități mari de contact social și mișcare liberă. Necesită costuri mai mici și cantități mai reduse de așternut, dar prezintă dezavantaje la nivelul controlului și sănătății cailor. Cel mai mare dezavantaj al acestui sistem este riscul de răspândire a bolilor infecțioase. Mișcarea și dieta sunt greu de controlat la nivel individual și caii sunt mai predispuși la răniri, iar îmbolnăvirile sunt mai greu de detectat. Din aceste considerente, întreținerea liberă în grupuri este o soluție mai puțin adecvată pentru centre sportive.

Fig. 2.19 Adăposturi cu întreținere legată

Fig. 2.20 Boxe individuale cu întreținere liberă

Fig. 2.21 Boxe cu acces direct la padocuri individuale

Padocuri

Indiferent de tipul spațiului de adăpost (individual sau în grup, cu întreținere legată sau liberă), în cadrul unei centre ecvestre trebuie prevăzute padocuri, care să ofere cailor posibilitatea de a efectua suficientă mișcare și de a stabili contacte sociale cu alți cai. Se recomandă asigurarea de acces în grupuri de 3-4 cai, pentru cel puțin 1-2 ore pe zi.

Pentru a le permite cailor o mișcare liberă și a reduce la minim riscul de accidentare, padocurile trebuie să aibă o suprafață de cel puțin 800 m2. Înălțimea gardului trebuie să fie cuprinsă între 1,2 – 1,8 metri, în funcție de dimensiunile cailor. Se pot utiliza garduri solide, realizate din stâlpi și bârne de lemn sau garduri electrice. Gardurie electrice trebuie să fie în concordanță cu legislația europeană care va stabili puterea maximă admisă pentru fire. Padocurile trebuie să conțină întotdeauna zone umbrite și uscate, fără noroi, unde caii să se poată odihni.

Recomandări de proiectare

Materialele de construcții utilizate la realizarea unui sistem de adăpost pentru cai trebuie să fie rezistente și puse în opera astfel încât să nu dăuneze animalelor.

Este important ca acoperișul să fie durabil și să mențină o temperatură echilibrată în adăpost, indiferent de condițiile meteorologice. Se vor lua măsuri împotriva condensului care ar putea afecta sănătatea animalelor.

Pardosela trebuie să fie rezistentă pentru a putea face față la impactul mecanic și chimic. Pentru îtreținerea igienei în adăpost este indicat ca pardoseala să poată fi curățată ușor și eficient. Ținând cont de prevederile referitoare la protecția mediului înconjurător, pardoseala trebuie executată din materiale rezistente la infiltrarea apei. O altă opțiune presupune așezarea unei membrane sub dale pentru a împidica scurgerea apei în sol. Cea mai frecvent utilizată este pardoseala de beton, dar se pot folosi și diverse tipuri de dale pentru pardoseli și alei. La capetele aleilor se vor prevedea canale de drenare, cu o pantă astfel încât să dreneze apa provenită din activitățile de întreținere în afara construcției.

Pereții trebuie să fie impermeabili, ușor de curățat și rezistenți. Se pot executa din bârne de lemn, zidărie din blocuri ușoare, cărămizi sau beton. Se recomandă și un strat hidroizolator pentru a-i proteja de umezeală. Este recomandat ca partea superioară a pereților despărțitori dintre standurile de legare sau boxele individuale să fie realizat din bare metalice verticale sau orizontale pentru a permite contactul vizual între cai.

Ușile de la adăpost folosite pentru trecerea cailor trebuie să aibă cel puțin 2,2 metri înălțime și 1,2 metri lățime. Este de preferat ca ușile să fie mai mari, pentru a permite accesul tractoarelor sau altor utilaje. Ușile pot fi culisante sau cu deschidere în exterior. Ferestrele și deshiderile de evacuare a aerului trebuie să fie dimensionate și poziționate astfel încât să asigure un iluminat suficient și o ventilație corespunzătoare.

În interiorul unui sistem de adăpost pentru cabaline, pe lângă adăposturile propriu-zise (boxele), trebuie prevăzute și alte spații auxiliare cum ar fi: zone pentru spălarea și curățarea cailor, camera pentru depozitarea și curățarea harnașamentului, loc pentru prepararea și proporționarea hranei, spații destinate îngrijitorilor, punct veterinar, depozit pentru utilaje și alte anexe.

Depozitele de furaje (fân, paie, rădăcinoase, siloz de graminee) concepute fie în clădirea adăposturilor, fie în construcții separate, trebuie să răspundă anumitor cerințe:

menținerea calității furajelor

reducerea la minim a pierderilor rezultate din depozitare

facilitarea manipulării, furnizării și transportului furajelor și a așternutului

Plaforma pentru stocarea dejecțiilor este de asemenea un aspect important în proiectarea sistemelor de adăpost pentru cai. Platforma trebuie dimensionată și amplasată astfel încât să permită stocarea dejecțiilor provenite de la cai pentru 6 luni și să nu afecteze restul activităților din centrul ecvestru.

Aplicarea conceptului de intervenție

– complex sportiv ecvestru

STUDIUL AMPLASAMENTULUI

VIZIUNE TERITORIALĂ

Situl propus pentru intervenție este amplasată în județul Bihor, comuna Sînmartin, mai precis în apropierea stațiunii balneare Băile Felix.

Din punct de vedere al perspectivei la nivel macro, discuția se axează pe poziționarea și potențialul de dezvoltare al stațiunii la nivel național și internațional, pentru a arata conectivitatea foarte bună cu sistemul rutier și a sublinia poziția sa în cadrul turismului și al peisajului natural bogat.

Stațiunile balneare Băile Felix și Băile 1 Mai , situate la doar 8 km de Oradea și la 22 km de granițe cu Ungaria, sunt cele mai vizitate și renumite stațiuni balneoclimatice din România. Băile Felix, recunoscută și pe plan internațional, asigură cele mai multe locuri de cazare pe segmentul regiunii Nord-Vest. Oferă servicii de tratament fizioterapeutic, ștranduri cu piscine acoperite sau în aer liber, dotări sportive și de agrement și rezervații naturale cum ar fi Lacul cu Nuferi sau Avenul din Betfia.

Stategia de dezvoltare a regiunii Nord-Vest, având ca obiectiv general o dezvoltare multidimensională și integrată în toate domeniile, impune pe viitor atât modernizarea structurilor turistice și a stațiunilor existente, cât și crearea unor produse turistice noi, a unor programe atractive și inedite care ar putea să direcționeze importante fluxuri turistice către această regiune.

Ramura turismului ecvestru se află într-o continuă dezvoltare. În apropierea municipiului Oradea există trei centre ecvestre, care oferă servicii de echitație de agrement (plimbări călare, plimbări cu trăsura și sania), însă, în ceea ce privește sporturile ecvestre, nu există dotări specializate pentru astfel de activități.

Proiectul propus, făcând parte din programul complexurilor sportive și de agrement, are scopul de a îmbogăți și diversifica oferta turistică din zona, a valorifica ariile protejate si nu in ultimul rând a dezvolta echitația românească.

CONTEXT LOCAL

Amplasamentul propriu-zis, luat în studiu pentru realizarea unui complex ecvestru, este situat într-o zona deluroasă, la limita pădurii, pe un teren arabil cu o suprafață de 17 hectare. În vecinătatea sitului funcționează o baza hipică, care oferă servicii de călărie de agrement. Proiectul complexului sportiv propune dezvoltarea acestei funcțiuni.

Accesul pe amplasament se realizează din Stațiunea Băile Felix, pe drumul European E79 Oradea-Deva, sau din Haieu, pe drumul comunal DC59. În ceea ce privește mijloacele de transport în comun, există curse regulate de autobuze care fac legătura dintre Oradea și Stațiunea Băile Felix, cu pornire din autogara Nufărul.

Discutând despre contextul local, situl prezintă atât oportunități cât și anumite probleme, cum ar fi nevalorificarea și degradarea ariilor protejate. Intervenția propusă subliniează importanța mediului natural prin integrarea armonioasă a arhitecturii în peisaj, exploatarea turismului durabil și promovarea activităților bazate pe corelația om – natură.

Puncte tari:

zona studiată are un mare potențial în primul rând datorită poziționării în apropierea stațiunii Băile Felix, stațiune turistică ce favorizează funcțiunea propusă

amplasare în apropierea graniței

distanțe reduse față de puncte de interes, atracții turisitce, rezervații naturale

accesibilitate bună prin intermediul cailor rutiere (drumul E79 Oradea-Deva)

relief favorabil – situat pe o platformă înalta, amplasamentul oferă o vizibilitate bună atât înspre cât și dinspre sit, o vedere panoramică asupra întregii zone

poziționare în vecinătatea pădurii – oferă posibilitatea organizării unor trasee, plimbări cu cai în pădure

Oportunități

dezvoltarea activităților sportive și de agrement de tip ecvestru

dezvoltarea turistică și economică a zonei

valorificarea zonei și a cadrului natural

activități de promovare și dezvoltare a turismului durabil, cu accent pe ecoturism

valorificarea și conservarea speciilor și habitatelor protejate

Fig. 3.1 Perspectiva dinstre sit E >> N

Fig. 3.2 Perspectiva dinstre sit N >> V

Fig. 3.3 Vedere instre sit

Fig. 3.4 Vedere instre sit

STUDIUL PROGRAMULUI: Sport, Agrement și turism

Proiectul de diplomă, având ca scop crearea unui nou punct de atracție pentru Zona Metropolitană Oradea aflată în plin proces de dezvoltare, propune construirea unui complex sportiv ecvestru în apropierea stațiunii Băile Felix.

Conceptul complexului a fost gândit pentru a oferi o varietate cât mai mare de activități (sportive și recreaționale, culturale, economice și de afaceri) pentru toți iubitorii de cai. Investiția se adresează unui public larg, extrem de diversificat:

călăreților profesioniști (în cadrul unui club organizat cu facilitățile necesare);

iubitorilor de cai (dornici să-și dezvolte și să-și perfecționeze abilitățile de echitație);

publicului larg doritor de o plimbare călare, cu trăsură sau sanie (iarnă) ;

turiștilor interesați de spectacole specifice sporturilor ecvestre.

Obiectivul principal este realizarea unei baze sportive, conform cerințelor europene, care să ofere posibilitatea găzduirii unor competiții ecvestre (toate disciplinele afiliate de F.E.R.) naționale și internaționale. Se dorește ca proiectul să contribuie la dezvoltarea activităților ecvestre din țară prin integrarea zonei în circuitul campionatelor de echitație. Intervenția vizează, de asemenea, și dezvoltarea zonei din punct de vedere a activităților turistice prin punerea în valoare a mediului natural.

SERVICII OFERITE

servicii de creștere, cazare, întreținere și dresare cai de rasă;

lecții de călărie pentru diferite nivelui de pregătire, lecții practice și lecții teoretice;

practicarea sporturilor ecvestre: dresaj, sărituri peste obstacole, atelaje, anduranță și gimnastică ecvestră;

găzduirea concursurilor (competiții naționale și internaționale, concursuri “de casă”) și a spectacolelor ecvestre;

servicii de agrement ecvestru, plimbări în punctele de atracție ale zonei, plimbări cu trăsura, ședințe de îngrijire și creștere cai de rasă;

organizări de cantonamente, tabere ecvestre;

găzduirea evenimentelor de tip workshop-uri, conferințe, team – buildinguri;

servicii de cazare (pentru sportivi)

cafe bar și restaurant;

magazin cu produse de specialitate.

FUNCȚIUNI PORPUSE

club sportiv pentru 35- 40 de membri (profesioniști + amatori)

spații aferente : recepție, administrație, săli de cursuri teoretice, spații de relaxare, vestiare, grupuri sanitare, sală fitness și gimnastică, spa-saună-masaj

spații de cazare pentru sportivi – cantonamente și tabere ecvestre

20 de camere duble cu băi proprii

spații destinate practicării echitației, a desfășurării competiților și a spectacolelor ecvestre: manej interior și arena exterioară, fiecare cu o capacitate de 250 de spectatori

spații aferente: foaier, garderoba, grupuri sanitare, tribune spectator, zona arbitri, camera tehnică, presă, vestiare sportivi, spații tehnice, depozit obstacole

alimentație publică

restaurant cu 150 de locuri + spațiile aferente

snack-bar cu 80 de locuri + spațiile aferente

bar/cafenea + depozit

sală multifuncțională, de conferințe

spații comerciale cu articole de specialitate + depozite

adăposturi pentru cai – grajduri și padocuri (40 cai )

spații aferente: 60 de boxe, zona spălare cai, depozit harnașament, loc pentru proportionare furajelor, depozit furaje, depozit utilaje, depozit atelaje, spații destinate personalului

IMPLEMENTARE CONCEPT

SCOPURI

Scopul proiectului de diplomă este realizarea unui element icon al programului propus, ale cărui caracteristici să fie specifice nevoilor atât la nivel local, cât și la nivel macro integrând ansamblul în ciruitul competițiilor ecvestre naționale și internaționale. Se dorește de asemenea, diversificarea ofertei turistice din zonă prin oferirea unor noi atractivități culturale și de agrement.

Unul dintre obiectivele principale a fost punerea în valoare a atributelor peisajului natural prin integrarea armonioasă a arhitecturii în mediul înconjurător.

Conceptul, organizarea funcțională și expresia arhitecturală au fost definitivate pe baza parametrilor stabilite în urma unor studii amănunțite asupra contextului și a necesităților impuse de acesta.

PRINCIPII DE ABORDARE

flexibilitate în organizarea spațiilor

sinceritatea funcțiunilor

construcție după principii de dezvoltare durabilă, atât la nivel arhitectural-constructiv, cât și în sensul mai larg al unei strategii sustenabile

interacțiunea arhitectură – peisaj, integrarea arhitecturii în natură

materiale și tehnicile de construcție utilizate trebuie să reflecte specificul locului

forme adecvate cadrului natural – realizarea ansamblului funcțional trebuie să fie adaptată reliefului și condițiilor naturale

valorificarea peisajului natural

Punctul de plecare al procesului de proiectare îl constituie elementele dominante rezultate din context, cum ar fi: relieful, vegetația, materiale, persepective și orientare.

Relieful, panta terenului oferă posibilitatea de a ascunde anumite piese constructive prin îngroparea totală sau parțială. În același timp, dispunerea succesivă în pantă a clădirilor componente contribuie la realizarea uni ansamblu reliefat care formează o unitate cu peisajul, atât prin materiale cât și prin formă.

Organizarea spațială are la baza interacțiunea participanților: oameni (sportivi, public, personal) și cai. Funcțiunile sunt concepute într-un sistem pavilionar în care, componentele distincte comunica între ele fie prin elemente fizice, fie prin legături figurative.

Pentru o integrare cât mai armonioasă în natură, substituentul expresiei rezultată prin proiectare va fi definit de context. Se optează pentru principiile arhitecturii organice, inspirate din peisaj, caracterizate prin forme simple, materiale natural și o cromatică discretă.

Accesul și vizibilitatea influențează, de asemenea, amplasarea și expresia arhitecturală a complexului. Se dorește a fi un punct reper, vizibil de la depărtare, care subliniează atât importanța programului cât și a conexiunii dintre om și peisaj natural.

Conluzii

Surse de documentație

CĂRȚI

Assunto, Rosario, Peisajul si estetica, Ed. Meridiane, București, 1986

Backhaus, Gary; Murungi, John, Symbolic Landscapes, Ed. Springer, USA, 2009

Beazley,Eelisabeth, Design for recreation, Ed. Faber and Faber, London, 1998

Betsky, Aaron, Landscrapers – Building with the land, Ed. Thames & Hudson, London, 2002

Birksted, Jan, Relating architecture to landscape, Ed. Routledge, London, 2005

Budiansky S., The Nature of horses. Their Evolution, Intelligence and Behaviour, Ed. Phoenix, London, 1998

Bussagli, Marco, Să înțelegem arhitectura, Ed. RAO, București, 2005

Carlson, Allen, Aesthetics and the environment. The apreciation of nature, art and architecture, Ed. Routledge, London, 2000

Clausen, Eric; Dănuț Daniel; Greculescu, Adrian; Mașinistru, Mihai-Călin, Sisteme de adăpost pentru cai. Standarde de fermă, manual avizat, tipărit de Danish Agricultural Advisory Service, 2010

Decker, Julie – Wandering Ecologies.The landscape Architecture of Charles Anderson, Ed. Liaoning Science and Technology, China, 2011

Eckbo, Garret, The lanscape we see, Ed. Birkhauser, Basel, 2001

Evans W., Borton A., Hintz H. F., Van Vleck L. D., The Horse. Ed. W.H. Freeman and Company, New York, 1995;

Fântâneanu, Emanuel, Călăria de la A la Z, Ed. Sport-Turism, București, 1986

Fântâneanu, Emanuel; Serbanescu, Nicolae, Calul – prietenul meu. Pagini din istria călăriei românești, Ed. Cereș, București, 1982

Gádoros, Lajos, Középületek tervezése, Ed. Tankönykiadó, Budapest, 1981

Harris, H.A., Sport in Greece and Rome (Aspects of Greek and Roman Life), Ed. Cornell University Press, New York, 1972

Lévêque, Pierre, Aventura greacă, Ed. Meridiane, București, 1987

Lovik, Károly, A lovassport története, Ed. Norman konyvek, Budapest, 2000

Neufert, Peter; Neufert, Cornelis; Neff, Ludwig; Franken, Corinna, Neufert. Manualul arhitectului. Elemente de proiectare și onstrucție, ediția a 37-a, Ed. Alutus, Miercurea Ciuc, 2004

Pearson, David, New Organic Architecture. The Breaking Wave, Ed. Oriental Press, Dubai, 2001

Petroniu, Sorin – Țopescu, Felix, Călăria pentru toți, Noțiuni de echitație elementară, Ed. Sport-Turism, București, 1980

Sandu, Alexandru, Sâmburele care face să crească, Ed. Fundației Arhitext design, București, 2007

Simonds, Ormsbee, John, Arhitectura peisajului, Ed. Tehnică, Bucuresti, 1967

Tahadaiko, Higuchi, The visual and spatial structure of landscape, Ed. The Mit Press, Cambridge, 1989

Țopescu, Felix, Afexiuni reciproce, Ed, Albatros, București, 1981

Unwin, Simon , Analysing Architecture, Ed. Routledge, London and New York, 2009

Vais, Gheorghe, Programe de arhitectură, Ed. U.T.Press, Cluj-Napoca, 2008

Weilacher, Udo, Between landscape architecture and land art, Ed. birkhauser, Basel, 1999

ARTICOLE

Trebuie completat

DOCUMENTE OFICIALE

SURSE WEB SERSE IMAGINI