Echilibrul de Putere In Asia
Echilibrul de putere în asia
Cuprins
Introducere …………………………………………………………………………………….3
Capitolul I
Asia – principalele puteri………………………………………………………………………6
1.1. Considerații generale………………………………………………………………6
1.2. Puterea din punct de vedere economic și militar …………………………………8
1.3. Asia, scurtă prezentare pe regiuni geografice…………………………………….10
1.3.1. Asia de Sud-Vest……………………………………………………….10
1.3.2. Asia de Sud……………………………………………………………..13
1.3.3. Asia de Sud-Est…………………………………………………………14
1.3.4. Asia de Est………………………………………………………………15
1.3.5. Asia Nordică…………………………………………………………….16
1.3.6. Asia Centrală……………………………………………………………18
1.4. Problematica militară și economică a principalilor actori din continent…………21
Capitolul II
Interese politice, economice și alianțe militare………………………………………………..37
2.1. Statele dominante, alianțe militare și economice………………………………….37
2.2. Organizația pentru cooperare de la Shanghai…………………………….………40
2.3. Asia și relațiile cu Nato…………………………………………………….……..42
2.4. ASEAN – Asociația națiunilor din sud-estul Asiei……………………….…..…44
Capitolul III
Asia în contextul internațional……………………………………………………….….…….48
3.1. Influențe externe…………………………………………………………..………48
3.2. Relații comerciale în industria armamentului……………………………..……..51
3.3. Tensiunile interne și accesul la informație…………………………..……………52
Capitolul IV
Relațiile internaționale ale României cu principalele puteri asiatice……………….….….….55
4.1. România – China…………………………………………………………..…..…55
4.2. România – Asia Centrală………………………………………………….…..….57
4.3. România – Turcia………………………………………………………….…..…59
Concluzii și considerații personale……………………………………………………………..61
Bibliografie………………………………………………………………………………….…64
INTRODUCERE
Asistăm la o reconfigurare a raporturilor de putere pe plan internațional, la schimbări în mediul internațional de securitate și pe cale de consecință la globalizarea riscurilor și amenințărilor, pe fondul unei multiplicări a actorilor statali și non statali, al creșterii libertății de acțiune a acestora; afirmarea unor noi centre de putere, accentuarea competiției strategice pentru accesul la resurse energetice etc., au generat un nivel ridicat de fluiditate strategică și un sentiment conform căruia lumea pe cât este de complexă, pe atât este de fragilă, caracterizată de incertitudine, instabilitate și discontinuitate și în care „surpriza strategică” își reafirmă statutul de constantă a politicii internaționale.
În acest moment principalele mize politice și militare mediatice, de răsunet internațional, nu se conturează exclusiv pe statele din Asia, dar, în evoluția situației geopolitice internaționale, puterile din Asia vor avea un cuvânt greu de spus și vor putea echilibra sau schimba la momentul oportun, prin alianțe strategice, balanța de putere la nivel mondial.
Studiul sau prognoza unei configurații geopolitice viitoare, este un demers riscant, supus ca întotdeauna unor riscuri și unor necunsocute, dar pornind de la o analiză riguroasă a situației actuale, precum și de la anumiți indicatori și semnale concrete putem face un asemenea exercițiu prospectiv, exercițiu necesar pentru toate statele care urmăresc să-și îmbunătățească capacitatea de adaptare în contextul unui mediu de securitate caracterizat, tot mai mult, de situații neprevăzute.
Asia este un continent complex cu caracteristici geografice și indicatori economici și demografici impresionanți care îi conferă un rol deosebit de important la nivel mondial, din punct de vedere al relațiilor internaționale economice, diplomatice și militare. În acest continent regăsim cea mai mare populație a lumii, cea mai mare suprafață, două dintre cele mai mari 3 economii ale lumii, 6 puteri nucleare (Rusia, China, India, Pakistan-consacrate, precum și Iranul și Coreea de Nord), precum și unele din cele mai puternice armate ale lumii.
În contextul situației geopolitice actuale, Asia deține un rol cheie, extrem de important dat de interesele economice, precum și de direcția de dezvoltare a unor state cheie din continent, respectiv China și Rusia. Interesele economice din zonă sunt susținute inclusiv prin consolidarea capacităților militare și implicit creșterea influențelor strategice.
Prezumția mea este că ascensiunea economică, tehnologică și militară a Asiei, la un nivel fără precedent în era modernă, va genera o înrăutățire, într-un orizont mai mult sau mai puțin îndepărtat, a adversarilor istorici și a raporturilor de interese sau a unor conflicte aparent stinse, dar încă mocnesc, într-un continent al extremelor, cu state puternice din punct de vedere militar și economic. Trebuie să ne raportăm totuși și la faptul că vorbim despre un continent cu riscuri și vulnerabilități interne, o regiune în care culturile diferite și sistemele politice nu s-au decantat și încă nu au profunzimea necesară depășirii conflictelor interne, consecință a dezvoltării mult prea rapide, în raport cu capacitatea statului de a asimila.
Motivația alegerii acestei teme pentru lucrarea de disertație a constituit-o situația politică actuală la nivel internațional și rolul deosebit de important pe care îl are și îl va avea Asia, respectiv statele componente în echilibrul puterilor mondiale. Este important să avem o radiografie a relațiilor militare și economice dintre principalele puteri ale Asiei, luând în considerare inclusiv poziția și evoluția relațiilor României cu statele asiatice. Țara noastră, în contextul actual al relațiilor delicate cu Rusia, pe fondul unui ”război” al declarațiilor oficialilor din cele două guverne, având în vedere relațiile diplomatice și de cooperare strânse din ce în ce mai evidente ale țării noastre cu Statele Unite ale Americii și pe cale de consecință participarea la scutul anti rachetă, a ales să dezvolte relațiile economice cu China și Turcia, două puteri asiatice care au un serios potențial pentru dezvoltarea relațiilor de cooperare în domeniul economic și diplomatic.
Conceptul „balanței de putere” este considerat unul dintre cele mai vechi și mai importante din teoria relațiilor internaționale și se referă la orice raport al capacităților de putere între state sau alianțe (sau poate însemna doar un raport relativ egal). În același timp, conceptul integrează și strategiile de balansare (mai ales de tip „hard balancing” și, mai recent, de tip „soft balancing”) ale unor state sau coaliții care s-au format, în mod repetat de-a lungul istoriei, pentru a preveni ca un alt stat să dețină o poziție hegemonică în sistem. Interesele politice, economice și militare ale marilor puteri din Asia reprezintă una din cauzele pentru care Asia Centrală, așa cum este recunoscută ca și componență statală, de marea majoritate a analiștilor, este încă subiectul unor tensiuni externe și interne, tensiuni susținute atât de interesele celor două mari puteri, cât și de factorul etnic și religios.
Asia, în plan principal prin Rusia și China, și în plan secundar prin Turcia și India, dar și prin intermediul celorlalte state are un potențial uriaș dacă ne raportăm la următorii indicatori: piață de desfacere, resurse, populație, costurile sociale mici, capacitatea de inovare tehnologică și științifică tot mai ridicată și potențial militar.
Statele din Asia sunt puse în fața unui trio aflat în competiție, respectiv SUA-Rusia-China, în condițiile în care, niciunul din cele trei state nu inspiră încredere absolută și necesită adoptarea de către celelalte state a unei atitudini precaute și ușor defensive.
Acest trio poate crea alianțe neașteptate, în condițiile în care există rivalități între Rusia și China, dar în același timp ambele puteri sunt în competiție împotriva Statelor Unite ale Americii a intereselor și politicilor acesteia.
Asistăm la o consolidare a Chinei și implicit la o superioritate a acesteia din punct de vedere economic, care pe plan local și chiar internațional a devenit o veritabilă putere comercială, financiară și un serios investitor.
Sancțiunile impuse Rusiei, în contextul conflictului cu Ucraina, au un serios impact asupra economicei acesteia, asupra capitalului de imagine deja șubrezit de alte conflicte înghețate care au determinat Moscova să identifice soluții de redresare imediată și recâștigare a unei poziții dominante în topul super puterilor lumii, sperând astfel și la reconsolidarea puterii economice, motorul celorlalte atribute militar, social și politic.
Înfruntarea marilor puteri va fi o provocare pentru lumea care va veni. Dacă liderii marilor puteri vor conștientiza uriașa putere pe care au căpătat-o, atunci lumea va fi în siguranță și nicio mare amenințare nu va plana asupra sistemului internațional de securitate. Sistemul internațional de securitate este în prezent anarhic, dar este balansat din punct de vedere politico-militar și neechilibrat din punct de vedere economic. În viitor, acesta va fi ori un sistem fărâmițat, ori unul planetar. Atunci se va vorbi despre o geopolitică și o geostrategie planetară, o geopolistrategie planetară. În opinia noastră, marile puteri nu vor intra în conflict pentru că interesul primordial este câștigul și dezvoltarea, nu risipa puterii acumulate și distrugerea.
Pe cale de consecință Asia joacă în prezent și va juca și în viitor un rol deosebit de important la nivel internațional, din punct de vedere politic, militar și economic, și este continetul unde interesele marilor puteri, determină înclinări sau schimbări ale balanței puterilor în raport de interesele Rusiei, Chinei și bineînțeles Statelor Unite ale Americii.
CAPITOLUL I
ASIA – PRINCIPALELE PUTERI
Considerații generale
Asia este cel mai mare continent al lumii cu o suprafață totală de peste 44 milioane kilometri pătrați, ocupă circa 8,6% din suprafața Pământului. De asemenea, aici locuiește mai bine de jumătate din populația planetei, circa 3,87 miliarde oameni. La o primă vedere puterile dominante în Asia, din punct de vedere demografic, economic și al suprafeței sunt reprezentate de China și Rusia. Cele mai mari 10 state asiatice sunt:
Rusia este țara cea mare din lume, are o suprafață de 17.075.200 kmp, cu o populație de 143 milioane locuitori, se întinde pe două continente, 75 % din suprafață se întinde în Asia, dar doar 20% din totalul populației locuiește în partea asiatică;
China este țara cu o lungă istorie în spate și cu cea mai mare populație din lume, are o suprafață de 9.596.960 kmp, cu o populație de 1,34 miliarde locuitori, aici locuind aproximativ 19 % din populația de pe glob;
India este clasificată drept o țară recent industrializată de către economiști, cu cel mai rapid ritm de creștere economică din lume, are o suprafață de 3.287.590 kmp și o populație de 1,21 miliarde locuitori;
Kazahstan este cea mai mare țară fără ieșire la mare, cu un relief predominant de stepă semi-deșertică, astfel că este între primele 15 state cu cea mai scăzută densitate a populației din lume. țară transcontinentală, Kazahstan se întinde în cea mai mare parte în Asia, însă are o mică parte și în Europa, are o suprafață de 2.717.300 kmp și o populație de 16,4 milioane locuitori. Kazahstanul este o regiune cu depozite uriase de petrol, gaze naturale, aur, cupru, uraniu si multe alte minerale, drept pentru care a ajuns sa fie curtat de companiile petroliere din mai multe tari, nu numai de catre americani;
Arabia Saudită este unul dintre puținele state arabe ce atrage un număr ridicat de străini (peste cinci milioane de expași locuiesc aici, respectiv peste 16% din populație). De asemenea Arabia Saudită este clasificată drept o economie dezvoltată, este între primele 20 țări cu cel mai ridicat PIB din lume, are o suprafață de 1.960.582 kmp și o populație de 30 milioane locuitori;
Indonezia este țara formată din peste 17.500 insule și 33 provincii, ocupă locul patru între statele cu cel mai mare număr de locuitori din lume și este țara cu cel mai mare număr de musulmani din lume, având o suprafață de 1.904.569 kmp și o populație de 247 milioane locuitori;
Iran este țara cunoscută drept până în 1935 sub numele de „Persia”, cu o suprafață de 1.648.195 kmp și o populație de 77,2 milioane locuitori. Republica Islamică Iran este considerată a fi una dintre țările din Orientul Mijlociu cu cele mai mari rezerve de petrol, drept pentru care încearcă să redevină unul din principalii producători și exportatori mondiali în această industrie;
Mongolia este a doua mare țară fără ieșire la mare din lume, Mongolia este în același timp și statul cu cea mai mică densitate a populației din lume are o suprafață de 1.564.116 kmp și o populație de 3 milioane locuitori. De asemenea, aproape jumătate dintre cetățeni locuiesc în capitala țării, Ulan Bator, acesta fiind și cel mai mare oraș mongol;
Pakistan ocupă locul șase la nivel mondial, între statele cu cel mai mare număr de locuitori, are o suprafață de 803.940 kmp și o populație de 196,2 milioane locuitori. Karachi este cel mai mare oraș pakistanez, cu o populație de peste 23 milioane oameni, în timp ce Islamabad este capitala țării;
Turcia, țară predominant islamică, este așezată la granița dintre două continente, iar 97% din suprafața sa se află în Asia, iar restul de 3% aparține Europei. Datorită locației strategice, a economiei solide și a armatei puternice, Turcia este considerată a fi una dintre puterile regionale, cu o suprafață de 783.562 kmp și o populație de 76,6 milioane locuitori.
Chiar dacă Asia, nu este încă o regiune omogenă din punct de vedere al politicii interne și externe, este un continent foarte important din punct de vedere al resurselor pe care le deține, petrol, gaz, metale rare, etc, resurse care atrag investiții și interese economice externe. În raport de aceste interese economice, statele bogate în resurse pot profita la maxim atât strict din extracția și prelucrarea lor, cât și din determinarea statelor interesate să acceseze aceste resurse să facă investiții în industrie, infrastructură și infuzii de capital.
În prezent, la nivel mondial, asistăm la o tranziție a puterii dominate de latura militară și a influențelor politice, spre puterea dată de economie, de alianțe comerciale. În viitorul apropiat interesele economice vor dicta alianțele și superputerile lumii.
Puterea din punct de vedere economic și militar
Puterea economică este compusă, conform expertului în economie globală John Walley, din mai multe elemente-cheie care sunt ele însele interconectate și se consolidează reciproc. Primul element implică dimensiunea actuală și de perspectivă a unei economii și puterea pe care aceasta o poate exercita în mod unilateral folosindu-se de piață.
Acesta vizează abilitatea țărilor, grupurilor de țări sau chiar a grupurilor din cadrul statelor de a obliga sau de a convinge alte țări să acționeze (sau cel puțin să asiste) la fel ca ele, fără a recurge la amenințări sau fără a folosi sancțiuni sau stimulente. Puterea în această dimensiune este o reflectare a gradului de interdependență economică (sau integrare) între țări, așa cum J. Nye teoretiza în cartea sa „Putere și interdependență” .
Un al doilea element al puterii economice se reflectă în dorința țărilor (sau grupurilor de țări) să acționeze prin cooperare, fie în negocierile internaționale privind modalitățile convenite de comun acord, sau prin alte acțiuni convenite de comun acord.
Puterea în acest sens reflectă nu numai dimensiunea actuală a economiilor, dar și pe cea viitoare rezultată din creșterea acestora. Astfel, în cadrul negocierilor la nivel mondial, normele stabilesc cadrul de interacțiune și oferă baza legală internațională. Economiile mari au capacitatea de a conveni asupra lor. O a treia dimensiune a puterii economice la nivel mondial reflectă considerațiile soft power, de ordin intelectual, de reputație și întruchipează utilizarea convingerilor și argumentelor filosofice pentru a influența rivalii, pentru a-i convinge că acțiunile pe care trebuie să le întreprindă sunt, de asemenea, în propriul lor interes. În context global, puterea în acest sens se bazează pe acceptarea de către terți a argumentelor intelectuale de a adopta acorduri colective transfrontaliere.
Așadar, puterea economică în dimensiunile menționate mai sus se bazează pe trei piloni: abilitățile țărilor de a forța, individual sau în comun, schimbări prin limitarea oportunităților economice ale altora, influența unei țări asupra posibilelor acțiuni negociate în mod colectiv, cum ar fi negocieri pentru stabilirea de norme globale, și influența pe care țările (sau rezidenții țărilor) o pot exercita asupra climatului intelectual care acordă legitimitate aranjamentelor globale comune.
Astfel că ieșim din paradigma alianțelor militare și intrăm în cea a alianțelor economice. Închegarea de relații economice solide între diverși actori a devenit nucleul în jurul căruia se construiește noua arhitectura mondială. Probabil acest trend va continua și se va dezvolta din ce în ce mai mult în viitor.
Puterea unei armate nu este dictată doar de numărul de tancuri și lansatoare de rachete. Cele mai puternice armate din lume depind de pregătirea trupelor, de resursele naturale pe care se pot baza în eventualitatea izbucnirii unui conflict și de infrastructura țării respective.
O altă alianță economică cu o forță și o poziție puternică în lume, o constituie BRIC și ulterior BRICS. Conceptul de „BRIC states”,a apărut într-un raport al Goldman Sachs Asset Management, reprezentând inițial acronimul provenit din numele țărilor cu economii emergente: Brazilia, Rusia, India și China. După apariția raportului, economiile acestor țări au beneficiat de o
monitorizare atentă a tuturor actorilor importanți de pe piețele economico-financiare, creșterile înregistrate ducând la lansarea acestui grup economic drept cea de a treia platformă comercială
a lumii ca volum de schimburi. La sfârșitul anului 2010, Africa de Sud , a fost și ea invitată să se alăture formal, grupului economic BRIC, ceea ce a dus la schimbarea numelui grupului în BRICS. Africa de Sud era stat deja inclus în grupul economic IBSA- India, Brazilia, Africa de Sud, ceea ce ne face să credem că invitația, adresată formal de către China ar fi putut însemna încercarea de a lăsa India fără parteneri, din moment ce Brazilia era deja inclusă și în grupul BRIC. În prezent, PIB-ul celor cinci țări reprezintă aproximativ 38% din PIB-ul mondial.
Trebuie să menționăm însă, că grupul este încă în căutarea unei umbrele instituționale, proces care a fost impulsionat de Rusia, care a și organizat în anul 2009 un summit al grupului.
Din punctul nostru de vedere, în contextul previzionat de specialiștii Goldman Sachs, China a jucat un rol semnificativ, realitatea demonstrând că economia Chinei a fost de multe ori cea care a impulsionat economia întregului grup, dovedindu-se „locomotiva” BRIC-ului, menținându-și statutul de țară în curs de dezvoltare și cooperând îndeaproape cu celelalte state BRIC.
Afirmația noastră este sprijinită faptic de realitate, China ajungând a doua putere economică a lumii, ceea ce i-a conferit, în ultima perioadă, o poziție aparte pe scena mondială. Rusia, în schimb, poate constitui un exemplu de stat care se integrează în economia globală refuzând însă jocul globalizării, joc ai cărui termeni sunt normați de către OMC. După implozia URSS, Rusia a evoluat de la o economie izolată, centralizată și planificată către una relativ bazată pe piață și integrată la nivel global. Reformele din anii ’90 au privatizat marea parte a sectoarelor economice, cu excepția sectoarelor energetice și de apărare.
Asemenea dependență a economiei rusești de exportul de petrol și gaz natural constituie o vulnerabilitate a Rusiei față de trendurile ascendente sau descendente ale prețurilor acestora la
nivel internațional, ceea ce a impus propunerea unor noi reforme în plan economic, reforme care să genereze o creștere a sectoarelor high-tech. De asemenea, economia rusească cunoaște, în special ca o consecință a crizei economice și financiare actuale, o insuficiență a capitalului, precum și a investițiilor străine.
După cum am menționat anterior, economia rusească se bazează într-o mare măsură pe exportul de petrol (locul al doilea la nivel mondial) și pe cel de gaz natural (primul loc pe plan mondial). Pe lângă aceste produse, pe lista bunurilor exportate, mai figurează și lemn și produse din lemn, produse chimice și echipamente civile și militare. Principalii parteneri de export sunt Olanda (12,3%), Italia (7.1%), China (5,6%), Germania (4,2%).
Dincolo de imaginea pe care o au în plan internațional, se observă și din analiza datelor statistice că Rusia și China pot fi considerate ca fiind principalii actori din cadrul BRICS. Mai mult, cele două țări se detașează și din punct de vedere al cheltuielilor pentru apărare, ca procent din PIB, în anul 2012, astfel: Rusia – 3%, China – 2,6%, Brazilia – 1,3 %; India – 1,8%, Africa de Sud – 1,12%.
Constatăm că teoria privind creșterea importanțelor alianțele economice, în defavoarea celor bazate strict pe interse militare, pornind și de la premisa conform căreia interesul economic este motorul alianțelor, iar puterea economică determină tăria capacităților militare.
Asia, scurtă prezentare pe regiuni geografice
Asia de Sud-Vest
Din această regiune fac parte: Podișul Iranian (Iran, Afganistan), Turcia,Peninsula Arabă și Golful Persic (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Qatar,Kuweit, Yemen, Oman, Irak), Levantul (Liban, Israel, Siria, Iordania), RegiuneaCaucazului (Azerbaidjan, Armenia, Georgia);
Turcia are o poziție strategică pe litoralul sudic al Mării Negre și controlează Strâmtorile, deci controlează intrarea la mare. În principal, Ankara exercită influență în mediile musulmane din Orientul Mijlociu, Balcani și Caucaz, devenind astfel puncte pentru politica externă turcă. Redutabilă ca putere militară, bastion în dispozitivul NATO, Turcia rămâne încă angajată în negocieri de aderare la UE. Împreună cu România și Bulgaria, Turcia asigură o platformă strategică NATO în Marea Neagră și în direcția Caucazului de Sud.
Conflictul Iran-Israel, aflat în trecut la un pas de a lua forma unei intervenții militare israeliene asupra facilităților nucleare iraniene (plan descurajat de Casa Albă în 2011 și 2012), va aștepta cel mai probabil schimbarea președintelui Ahmadinejad după alegerile din 14 iunie a.c. (nu mai poate candida, având deja două mandate) pentru a explora calea unei finalități, fie prin negocieri fie prin soluții militare decisive;
Premierul Victor Ponta a declarat joi că în întâlnirile cu înalții oficiali saudiți au fost abordate subiecte precum investiții în agricultură, energie, imobiliare, dar și parteneriate în domeniul situațiilor de urgență, turism medical sau în industria de armament.
"Un mare interes este aici, în Arabia Saudită, față de capacitatea unor companii românești sau chiar instituții publice de a participa în ceea ce înseamnă dezvoltarea sistemului sanitar, de a participa la proiectele energetice, care sunt de dimensiuni uriașe în Arabia Saudită. De asemenea, am discutat despre interesul să punem România pe harta Europei din punct de vedere investițional, pentru că, deocamdată, era foarte și este foarte puțin cunoscută pentru companiile din regiune în ceea ce privește nu doar agricultura, energia, infrastructura și investiții imobiliare, care s-au făcut în alte țări din regiune, mai puțin în România", a mai spus prim-ministrul.
Ponta a anunțat că alte domenii de interes pentru saudiți sunt turismul medical și industria de apărare, însă a precizat că în aceste domenii trebuie ca România să ofere condiții adecvate anului 2015.
Occidentul separa in general institutia Bisericii de cea a statului. In majoritatea tarilor islamice nu se intampla acest lucru, religia influentand intr-o mare masura comportamentul lor social, politica si chiar afacerile.
Într-o confruntare aparent inegală din Afganistan, cel mai fierbinte teatru de operații la ora actuală, cel “slab” operațional este pe cale să-și atingă scopurile politico-militare. Acestea se realizează diferit, dacă nu la nivel tactic unde lucrurile sunt discutabile, ele vor fi reliefate la nivel strategic în mod cert. Cu siguranță nu pot fi atribuite verdicte privind “vietnamizarea” Afganistanului dar nu se poate să nu fie luat în considerare aspectul că “afganizarea”, dacă nu “talibanizarea” pot reprezenta certitudini îndeplinire și variante serioase de luat în analiza de ansamblu a conflictului multiplu. Indiferent dacă se dorește sau nu, trebuie găsit un răspuns la întrebarea: este pe cale Afganistanul să devină un eșec? Nu se poate oferi un răspuns tranșant.
Consider necesar un răspuns nuanțat, luând în discuție aspecte privind securitatea internă în toate componentele sale.
În ultima perioadă, marina militară iraniană a întreprins mai multe misiuni în largul Oceanului Mondial. Așa de exemplu, la 4 martie 2013, după un marș de 13.000 de kilometri parcurși în 40 de zile, două nave de război iraniene (nava port-elicopter Kharg și distrugătorul Sabalan), reunite într-o mică grupare tactică (numită, din rațiuni propagandistice cât se poate de evidente, Flota a 24- a), au ajuns în portul chinez Zhangjiagang, transmitea Press TV, canal în limba engleză al televiziunii iraniene. O înaltă oficialitate militară iraniană a declarat că, în timpul marșului prin Oceanul Indian, Strâmtoarea Malacca și mările din sud-estul Asiei, „navele de război iraniene au interceptat cu succes 1.180 de nave comerciale și tancuri petroliere și au monitorizat mai mult de 120 de unități militare ale altor state, utilizând echipamente optice și electronice”. La 21 martie, cele două nave de război iraniene acostau în portul Colombo din Sri Lanka (Ceylon). Anunțul referitor la acest fapt preciza și că „forțele armate iraniene au făcut progrese tactice și tehnologice în anii recenți, și Marina Militară Iraniană este acum o putere navală trans-regională”.
La jumătatea lunii martie a.c., comandantul-șef al forțelor navale iraniene, amiralul Sayyari, anunța că bastimentele militare iraniene „își vor lărgi zona de operații dincolo de Oceanul Pacific” și vor fi trimise inclusiv în Oceanul Atlantic. O astfel de decizie corespunde, afirma Sayyari, misiunii marinei militare iraniene, „care intenționează să fie prezentă în apele internaționale” din cât mai multe regiuni ale lumii.
Există numeroase interese majore (și, dintr-o anumită perspectivă, chiar vitale) ale SUA în zona Golfului Persic: dintre acestea, amintesc aici în primul rând că Washingtonul are interesul să asigure caracterul neîntrerupt al legăturilor între zonele de extracție ale hidrocarburilor din Golf (cam 48 % din petrolul mondial, între altele) și entități consumatoare de diverse tipuri (state și mari firme) din restul lumii. Nimic excepțional aici – pentru SUA, libertatea comerțului mondial (respectiv configurarea unei piețe globale mari, teren pe care economia americană, cea mai puternică din lume, poate juca în bune condiții din perspectiva intereselor naționale ale SUA) constituie o prioritate perenă, formulată clar încă din vremea președintelui Wilson.
Configurația generală a balanței regionale de putere în zona Golfului Persic este influențată acum, în mod direct, de trei tendințe majore. Acestea sunt: încercarea SUA de a folosi mijloace militare și diplomatice pentru a consolida capacitatea statelor arabe din zonă de a rezista în fața presiunii crescânde exercitate de Iran; o politică externă iraniană ce are o tot mai clară preocupare pentru dobândirea hegemoniei regionale, inclusiv prin creșterea rapidă a puterii navale; și o dinamică înaltă a dimensiunii militare a puterii naționale a Arabiei Saudite, cel mai puternic stat sunnit ce se opune, în zonă, expansiunii șiismului iranian. În viitorul previzbil, aceste trei tendințe, ca și însumarea lor vectorială, vor continua – cel mai probabil – să fie factori geostrategici majori ai dinamicii balanței de putere în zona Golfului Persic (precum și în restul Orientului Mijlociu Extins).
Orientul Mijlociu va fi în continuare butoiul de pulbere al omenirii. Goana după resurse vitale, petrol și gaze, va continua să domine agenda regiunii. Dominată în prezent de SUA care beneficiază de suport local, hegemonia acesteia va fi din ce în ce mai contestată de China și într-o oarecare măsură de India. Fragmentarea și lipsa de coeziune a actorilor regionali va fi exploatată în continuare de marile puteri. Mult visata aliniere a statelor musulmane va rămâne în continuare un deziderat dar din păcate va alimenta fundamentalismul islamic care va continua să îmbrace forme radicale. Turcia va reprezenta un model, dar nu și un pol de atracție dată fiind imposibilitatea acesteia de a asigura securitatea zonei. Rusia deși marcată de probleme demografice va găsi totuși resurse, în special provenite din vânzarea de materii prime, să-și conserve potențialul militar, în special cel nuclear și de lovire la distanță. Aceasta va continua să influențeze decisiv afacerile din zona Central Asiatică și Caucaz. Predictibilitatea relației cu NATO îi va permite să-și dirijeze resursele spre alte regiuni, Pacific, Asia Centrală, Orientul Mijlociu. În combinație cu India și/sau China, va fi în măsură să concureze interesele americane regional. Deși își va păstra interesul pentru afaceri globale aceasta nu va reuși să și-l menifeste decât prin prezența permanentă în Consiliul de Securitate al ONU. Cu toate acestea Rusia va pune presiune pe UE concurând-o în afacerile est-europene. Relevantă în acest sens este încercarea administrației ruse de contracarare a influenței UE prin înființarea unei uniuni euro-asiatice.
Asia de Sud
Din această regiune fac parte: Subcontinentul indian (India, Pakistan, Bangladesh), Sri Lanka, Maldive;
În această regiune trebuie să amintim conflictul Pakistan – India, o rivalitate între două puteri nucleare care trenează de la separarea lor la mijlocul secolului trecut. Pakistanul a devenit brusc „personajul dubios” al Asiei de Sud odată cu episodul eliminării lui Osama Bin Laden de către americani pe teritoriul său, după o vânătoare de peste un deceniu. Pakistanul este acuzat că are printre ofițerii armatei și demnitarii săi persoane care au ajutat direct sau indirect la adăpostirea unor teroriști, deși a fost ani buni beneficiarul unor importante sume de bani din partea Statelor Unite. Întâmplător sau nu, Islamabadul (care a respins recent vizita secretarului de stat american John Kerry) este și „destinația” a 55% din exportul de armament al Chinei.
Dacă zona Asia-Pacific va fi o zonă de competiție SUA – China cu implicări ale Rusiei și Japoniei, zona Asiei de Sud și a Oceanului Indian va reprezenta o rută esențială spre zona resurselor Orientului Mijlociu. India va căpăta un rol sporit în regiune, dar principala competiție va fi și aici SUA – China, dată fiind nevoia acesteia din urmă de a-și asigura accesul la principalele resurse. Competiția cu India va poziționa China în defensivă chiar dacă va continua să-și sprijine interesele regionale pe Iran și Pakistan și periodic pe unele state africane.
Asia de Sud-Est
Din această regiune fac parte: Peninsula Indochina (Vietnam, Laos, Thailanda, Cambodgia, Myanmar,Malaysia) și Arhipelagul Malaezian (Singapore, Filipine, Brunei, Timorul de Est);
Deși Japonia, China și Coreea reprezintă cele trei mari puteri ale Orientului Îndepartat, principalele șapte state din Asia de Sud-Est însumeaza o populație de peste 500 de milioane de locuitori; ele au o importantță tot mai mare pentru viitoarele piețe; pentru resursele de mână de lucru și pentru dezvoltarea industrială și tehnologică. Indonezia se află pe locul patru în rândul celor mai populate țări din lume, Vietnam pe locul treisprezece, Filipine pe locul paisprezece, iar Thailanda pe locul șaptesprezece. Malaysia și Singapore sunt deja înalt tehnologizate și fabrică în prezent o mare parte din echipamentele tehnologice. Firmele occidentale se confruntă cu mai puține probleme în ceea ce privește ocaziile comerciale și investițiile în majoritatea acestor țări, care sunt mai puțin înclinate să ridice bariere protecționiste decât, de pildă, Japonia și Coreea.
Pentru ca occidentalii să aibă succes în afacerile din această regiune, ei trebuie să cunoască într-o anumită măsură concepțiile asiaticilor din Sud-Est. Caracteristicile naționale diferă semnificativ în cadrul acestui grup – Vietnamul este țara cea mai răzleatță – însă indonezienii, malaiezii, thailandezii și filipinezii au în comun numeroase trăsături care nu au nimic de-a face cu etica mai austeră a muncii și îndatoririlor, specifică japonezilor, coreenilor și chinezilor. Lumea Asiei de Sud-Est este relativ relaxată, timpul este considerat un articol de uz nelimitat, valoarea eficienței este adesea ambiguă, astfel amabilitatea și virtutea sunt prețuite mai mult decât orice. Malaysia și Indonezia împărtașesc multe din caracteristicile fundamentale ale popoarelor est-asiatice. Cu toate acestea, faptul că islamul este religia dominantă a celor două țări generează câteva diferențe importante în ceea ce privește comportamentul și atitudinile.
Problemele interne au un aport considerabil în frânarea avântului spre creștere, iar riscurile nu se limitează doar la sfera națională. Și riscurile geopolitice sunt de amploare și determină un comportament de ripostă din partea altor actori internaționali. De exemplu pretențiile Chinei în Marea Chinei de Sud au determinat națiunile sud-est asiatice să se îndrepte către SUA, în speranța că aceasta își va menține rolul de furnizor extern de securitate și stabilitate în regiune.
Asia de Est
Din această regiune fac parte: China, Mongolia, Korea de Nord și Sud, Japonia, Taiwan
Este clar că în contextul actualelor configurații politice și alianțe economice, dezvoltarea Chinei și țintirea unui loc principal între topul principalelor puteri internaționale, reprezintă un motiv de îngrijorare pentru celelalte puteri(practic SUA și Rusia), care la rândul lor doresc să își păstreze supremația.
În raport cu afirmarea din ce în ce mai puternică a Chinei pe scena lumii, avem pe de-o parte teama mutării centrului de putere din zona atlanticului de nord, înspre zona pacifică, iar cea de-a doua teamă legată tot de mutarea centrului de putere dar prin acțiuni de natură violentă sau prin agresiune și intimidare. Pe cale de consecință China poate face acest lucru, iar istoria de cele mai multe ori ne-a arătat că cel care poate face, o va și face. Având în vedere aceste aspecte, rolul și evoluția Chinei la nivel mondial reprezintă un obiect de studiu deosebit de interesant cu evoluții supuse surprizei.
Eterna rivalitate istorică, China – Japonia, dintre marile puteri ale Asiei de Est cunoaște astăzi o nedorită și periculoasă „revigorare” pe două fronturi strategice, evocate la întâlnirea recentă de la Washington a premierului conservator Shinzo Abe cu președintele Barack Obama: disputa tot mai zgomotoasă asupra arhipelagului Senkaku/Diaoyu din Marea Chinei de Est și agresivitatea crescândă a spionajului informatic practicat de China asupra companiilor japoneze și americane. Premierul japonez a afirmat că „Japonia își pierde răbdarea” în relația cu China și a accentuat asupra „rolului central al alianței strategice cu Statele Unite”;
Un potențial conflict chino-chinez, ca parte a imploziei regimului hibrid comunist-capitalist de la Beijing, este deocamdată o perspectivă puțin creditată, pe termen scurt sau mediu. Tiananmen 1989 este însă o sugestie a ceea ce poate să urmeze când dezvoltarea Chinei va atinge un punct critic, la fel și neliniștile separatiste din provincia de vest Xinjiang, dominată de conflictul uigur-han, două comunități care vorbesc limbi diferite și au culturi diferite, o situație întâlnită frecvent în mozaicul de limbi, identități și mai ales de frustrări ale unei țări în care oamenii își descoperă treptat drepturile.
Coreea este unica țară (în mod oficial) din lume încă divizată. Ambele state coreene sunt înarmate, periculoase și în principiu se află în război. Acest capitol se axează îndeosebi asupra Coreii de Sud (care este cunoscută și sub sigla ROK), însă în ceea ce privește cultura adânc înrădăcinată, toți coreenii sunt la fel. Deosebirile de structură politică între Nordul comunist și Sudul capitalist i-au obligat pe coreenii din cele două zone să ducă un trai foarte diferit, începând din 1945, însă concepțiile fundamentale coreene, kibun, hahn, confucianismul, tenacitatea și obsesia supraviețuirii domină gândirea acestora, indiferent de ce parte a frontierei s-ar afla și îi deosebesc considerabil pe coreeni de vecinii lor chinezi și japonezi.
În cele din urma, Coreea se va reunifica, iar când se va întampla acest lucru populația totală de 70 de milioane de locuitori o va situa la egalitate cu Vietnamul și îi va spori autoritatea în Asia de Est. Influența Coreii de Sud este deja remarcabila. Pe o suprafață restrânsă, cât jumătate din teritoriul Marii Britanii, sud-coreenii au clădit a treia mare economie din Asia, bazată pe producția de export ieftină și de înaltă calitate. PIB-ul său, la nivelul anului 1999 de aproape 500 de miliarde USD le pune în inferioritate pe ale celorlalți trei Tigrii asiatici: Taiwan (260 de miliarde USD), Hong Kong (142 de miliarde USD) și Singapore (85 de miliarde USD). Coreea de Sud ocupa locul 13 în randul economiilor cu cel mai mare flux comercial din lume și a înregistrat o creștere medie de peste 15% între 1960 și 1995.
Miracolul sud-coreean începe sa dea semne atat de maturitate, precum și de îmbătrânire și își mută centrul de greutate al economiei de la producția ieftină, cu o tehnologie învechită la produse de înaltă tehnologie, cu o mare valoare adaugată, deosebit de rentabile. Forța marilor conglomerate ale ROK (chaebol-uri) și hărnicia oamenilor de afaceri și muncitorilor săi sugerează că aceasta va trece cu succes la o nouă economie adecvată condițiilor din secolul al XXI-lea.
Asia Nordică
În această regiune regăsim partea asiatică a Rusiei (Siberia).
Calea Maritimă de Nord, posibilă direcție de dezvoltare, așa cum a fost denumită de ruși, reprezintă geografic traseul cel mai scurt dintre Europa și Asia. De la porturile europene din Marea Nordului sau cele rusești, precum Murmansk sau Arhanghelesk, până la Strâmtoarea Bering, aceasta înglobează mările Oceanului Arctic de Nord și se întinde de-a lungul întregului țărm nordic rusesc.
Este privită efectiv că o viitoare rută viabilă, iar sustenabilitatea acesteia derivă din nevoia de adaptare la gradul de risc sporit provocat de piraterie în apele internaționale, cât și din deficiențele unui trafic maritim congestionat de dimensiunile crescânde ale navelor. Practic, navigația în aceste ape necesită tehnologie înaltă, infrastructură și coordonare pentru a contracara efectele mediului arctic asupra voiajelor intercontinentale. Aceasta se traduce în utilizarea spărgătoarelor de gheață de ultimă generație, a unei infrastructuri portuare care să mențină traficul în parametrii de siguranță și de asemenea printr-o armonizare a intereselor principalelor puteri cu privire la dreptul de a naviga fără restricții într-un teritoriu ce face obiectul revendicărilor teritoriale ale Federației Ruse.
Alternativele actuale date de Canalul Suez și Canalul Panama cunosc o deteriorare accelerată a gradului de operaționalizare și de risc prin faptul că raportate la volumul crescător de trafic, se apropie de pragul îngrijorător în care capacitatea de absorbție a trecătorilor și canalelor de navigație trece sub semnul întrebării. În balanța reconfigurării sistemului maritim internațional se ia în considerare și raportul dintre indicele de securitate și performanță economică a sectorului maritim.
Cuantificat se consideră că pirateria vitregește industria shipping-ului cu aproximativ 8 miliarde euro anual. Ca sistem de referință are la bază acțiunea conceptului de supply chain management, iar orice factor perturbator determină o regândire a comportamentului economic al agenților. Implicit o rută alternativă, precum Calea Maritimă de Nord, ar micșora costurile de asigurare a mărfii, cât și costurile cu combustibil într-o perioadă de livrare mult mai mică. Eficientizarea costurilor și maximizarea veniturilor nu reprezintă întreagă miză în acest scenariu.
Pentru principalele state comerciale din UE și Asia, respectiv Germania și China, se prefigurează o etapă de etalare de forțe în negocierile diplomatice. Strategiile principalilor actori vizează în acest caz și parteneriatele eurasiatice privind securitatea energetică dublate de exploatarea vastelor resurse primare siberiene. Odată cu dezvoltarea zonei cuprinse de-a lungul țărmului arctic rusesc, devin accesibile și câmpurile petrolifere offshore râvnite în speță de economiile emergente ale Asiei de Est.
Rusia este o putere cheie, folosind influența pe care o deține și relațiile cu diferite regimuri pentru a-și consolida poziția și a preveni implicarea Occidentului în spațiul său de influență, în mod deosebit în spațiul ex-sovietic. În același timp însă sprijinul Rusiei pentru anumite regimuri politice și state nu merge dincolo de afectarea directă a relațiilor sale față de actori occidentali renumiți, precum Statele Unite ale Americii, Anglia, Franța, Germania. Fapt materializat și în atitudinea Statelor Unite ale Americii prin abordarea unei anumite prudențe în a ignora opoziția fermă a Rusiei în anumite probleme internaționale, preferând identificarea unor momente propice pentru adoptarea unor soluții comune și colaborare.
O dovadă a dorinței Rusiei de a-și consolida și asigura influența politică și relațiile economice este și promovarea conceptului Uniunii Eurasia, concept care pentru prima dată a fost promovat de președintele Kazahstanului, în 1994, concept care însă a eșuat. Vladimir Putin este cel care a reușit implementarea conceptului Uniunii Eurasia, după modelul Uniunii Europene, concept care pe lângă state din Asia Centrală își propune să includă și alte state din Asia sau chiar Europa. Uniunea Eurasia, în opinia inițiatorilor, poate crea premise reale pentru schimbarea configurației geopolitice și geoeconomice pe întreg spațiu Europa-Eurasia cu consecințe pozitive evidente pe plan global, mesaj ce se pliază apelurilor Rusiei în raport cu Europa Occidentală (prin Germania și Franța) de a se crea o ”Europă lărgită” sau ”Europa-Eurasia”.
Asia Centrală
Din această regiune fac parte: fost spațiu sovietic din zona Mării Caspice și Lacului Aral (Uzbekistan,Turkmenistan, Kazakhsan, Tadjikistan, Kyrgyzstan);
Un spațiu disputat din punct de vedere al influențelor exercitate, deși puțin cunoscut îl reprezintă Asia Centrală, un teritoriu aflat între două mari puteri, Rusia și China. Asia Centrală este similară cu ”Drumul mătăsii” o importantă rută de comerț, ”Marele Joc”, (China-Rusia-SUA) o sintagmă folosită pentru a defini lupta marilor imperii tocmai pentru a câștiga supremația în acest spațiu.
Marele Joc global se mută acum, iată, într-o cu totul altă paradigmă prin noile transformări întâmplate sau în curs. Principalul subiect, cel al resurselor energetice, amenință să reconfigureze arena globală: principalii consumatori rămân Europa și statele suprapopulate din Asia de Sud-Sud-Est, India, China, Japonia, Coreea de Sud, Indonezia, Filipine, în timp ce furnizorii de hidrocarburi se situează între cele două blocuri de consumatori, la modul fizic, într-o centură ce pleacă din Orientul Mijlociu via Asia Centrală către Rusia.
În partea de sud a fostei Uniuni Sovietice, înghesuite între Rusia și Iran/ Afghanistan de la nord la sud și între Caucaz și China de la vest la est, se află șase republici musulmane care și-au dobândit independența o dată cu destrămarea Uniunii Sovietice. Aceste țări – Kazahstan, Uzbekistan, Kargazstan, Tadjikistan, Turkmenistan și Azerbaidjan – au devenit centrul interesului internațional datorită bogăției resurselor lor naturale.
Amplasarea geografică a acestor state le conferă o considerabilă importanță strategică. Se poate spune că ele stau realmente călare pe Europa și Asia, iar când petrolul va începe să curgă (rutele nu sunt încă sigure) politica prosperității și a influenței se va intensifica.
Numai Tadjikistanul are o limbă indo-europeana, înrudită cu persana. În celelalte cinci republici se vorbesc limbi turcice, reciproc inteligibile. Acest lucru a inspirat Turcia, care până acum nu a izbutit să adere la UE, să caute o rută alternativă de progres formând, în Asia Centrala, un bloc comercial al țărilor vorbitoare de limbă turcă. Aceasta idee a fost aprobată cu reticență de cele șase republici, aflate permanent în gardă din cauza presiunii rusești venite din nord și a colosului chinez din est.
Sovieticii au redesenat harta Asiei Centrale în anii 1920, în mare parte după criterii lingvistice. Această politică de tip "dezbină și condu" a fost modalitatea lor de a trata cu o hoardă numeroasă, dispersată, de triburi nomade și seminomade, care cutreierau prin deșerturi și stepe.
Azerbaidjanul are o populație mică, însă dispune de rezerve mari de petrol în Marea Caspică și în imprejurimile acesteia. Este curtat de multe țări, printre care și Turcia, care a sprijinit-o în perioadele în care s-a confruntat cu probleme economice. Este totodată înclestat într-un razboi prelungit cu Armenia pentru teritoriul pe care și-l dispută, armenii avându-i de partea lor pe rusi.
Uzbekistanul are o populație relativ numeroasă. Deși independent încă din 1991, el rămâne, în anumite privințe, statul care a făcut cele mai puține schimbări dintre fostele republici care au aparținut Uniunii Sovietice. Partidul Comunist a primit o altă titulatură, iar țara are încă în mare parte o economie centralizată, fermierii fiind obligați să-și vândă produsele către stat, la prețuri mult mai mici decât cele practicate pe piața mondială. Uzbecii au reputația de "oameni de afaceri" printre central-asiatici, în condițiile unui imperialism uzbec agresiv și aflat în ascensiune, care se face simțit mai cu seamă în Tadjikistan, unde 20% dintre cetățeni sunt uzbeci și se bucură de o autonomie culturală tot mai mare. Uzbekistanul are o industrie relativ modernă. Petrolul și gazele sunt la mare pret, iar tara este a treia mare producatoare de bumbac din lume.
Kargazstanul ocupă capătul vestic al lanțului muntos Tian Shan și este una dintre cele mai sălbatice regiuni muntoase din lume. Kargazii constituie comunitatea rurală, în timp ce în zonele urbane predomină rușii, tătarii și uzbecii. Kargazii sunt antiuzbeci, din pricina violențelor din trecut comise de cei din urmă, aflați la conducerea țării în secolul al XIX-lea. Ei nu sunt ostili față de kazahi, dat fiind că împărtașesc aceeași istorie. Există o puternică tradiție antirusă, kargazii îndepărtând numeroși ruși (mulți dintre ei au plecat) prin refuzul de a accepta rusa ca limbă oficială. Kargazstanul a căutat să stabilească relații puternice cu Turcia și dorește să instaureze democrația urmând modelul turcilor.
Turkmenistanul are o populație mică, însă vaste rezerve de gaz. Creat în 1924, deține o poziție aparte între republicile musulmane foste sovietice. Actualmente reprezintă mai degrabă o confederație tribală decât o națiune modernă. Societatea se distinge de alte societăți musulmane sau central-asiatice prin vitalitatea diferitelor obiceiuri și tradiții sociale: discriminarea sexuala și menținerea poligamiei și a diverselor obiceiuri tradiționale de nuntă, cum ar fi căsătoria fetelor la vârste fragede, căsătoria prin răpire, căsătoria de tip karshylyk (o soră și un frate căsătoriți cu un frate și o soră), frecventele căsătorii pe criterii religioase și refuzul de a permite fetelor turkmene să se căsătorească cu o persoană din afara tribului.
Naționalismul turkmen este cea mai pronunțată trăsătură antirusească. Turkmenii se consideră deosebiți față de ceilalți turci din Asia Centrală, însă naționalismul turkmen nu conține orientări antiuzbece sau antikazahe.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, în rândul intelectualității tadjice a început să se contureze tot mai puternic ideea apartenenței lor la spiritualitatea iraniană, ceea ce implică un nou sentiment de rudenie față de tadjicii din Afghanistan și chiar față de iranienii Shi'a. Au resentimente față de uzbecii tupeiști, alimentate de gandul că unele dintre orașele venerate ale culturii central-asiatice – Samarkand, Buhara si Khiva – au aparținut cândva tadjicilor. Tadjicii sunt cei mai religioși dintre popoarele central-asiatice
Problematica militară și economică a principalilor actori din continent
Statele BRICS, sau grupul BRICS, nu a fost perceput ca un bloc până acum, dar în contextul unor astfel de acțiuni putem spune că se coagulează încă un centru de putere, unul care are capacitatea de a fi o contrapondere la lumea dezvoltată. Rezervele valutare cumulate ajung la cifra de 4.400 miliarde de dolari și totodată populația acestor state reprezintă 43% din populația lumii. Obiectivul grupului este acela de a obține cât mai multă influență în sistemul economic și financiar global, prin orice mijloace.
Țările BRICS și noile MIST (Mexic, Indonezia, Coreea de Sud, Turcia) au realizat în 2011 aproape 3 trilioane de dolari, o forță economică echivalentă cu cea a Statelor Unite, cu o producție anuală de 16 miliarde de dolari, ceea ce semnifică 25% din producția economică mondială. MIST reprezintă un nou grup de state, extrase de Goldman Sach din fondul de capital N 11 ( Next 11: MIST și Bangladesh, Egipt, Nigeria, Pakistan, Filipine, Vietnam și Iran). Jim O’Neill de la Goldman a declarat în 2012 că a dorit să înființeze acest fond de capital pentru a-i ajuta pe investitori să beneficieze de creșterea altor state, nu doar de cea a BRICS. Înființat în 2011, fondul N11 a crescut cu 12% în 2012, comparativ cu creșterea de 1.5% a fondului BRICS, este un conglomerat de state care se dezvoltă în umbra acestuia și care promite o expansiune economică mai rapidă decât s-a anticipat. Asia rămâne în top ca și continentul cu cele mai multe surprize de oferit. Dacă până acum ne obișnuisem cu Tigrii Asiatici -Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud și Taiwan- acum va trebui să îi cunoaștem și pe Puii Tigrilor Asiatici – Indonezia, Filipine, Vietnam și Myanmar. Într-un raport special privind piețele emergente, MarketWatch analizează Indonezia și Filipine: „Având economii în creștere rapidă și venituri în plină ascensiune, cele două țări sunt patria unei forțe de muncă mare și tânără, al unei clase de mijloc în plină expansiune și acestea au guverne stabile, alese, care au politici de încredere care atrag investitorii. Ele au bănci solide și rezerve valutare suficiente astfel încât să evite o gestionare greșită a monedelor proprii.”.
Federația Rusă, cu o populație de 142 milioane de locuitori (spor natural negativ), se află în prezent într-o vertigionoasă revenire economică dar bazată prea mult pe exportul de materii prime. Cu toate acestea Federația Rusă își va spori PIB-ul de la 2.021 mld $ în 2012 la 3.181 mld $ în 2018. Pentru a-și menține avantajul militar, cel puțin regional, Rusia are un buget pentru apărare de 90,7 miliarde dolari (4,4% din PIB) și cheltuie în total pentru apărare 116 mld $, având al treilea buget militar după SUA și China. Este de apreciat faptul că Rusia și-a triplat deja bugetul pentru apărare începând din 2000. Japonia, cu o populație de 127 de milioane de locuitori (spor natural negativ), va rămâne a treia economie și în 2018 dar va intra în criză profundă (PIB 5.963 mld $ în 2012, 5.930 mld $ în 2018). Cu toate acestea va păstra distanța față de următorul competitor (Germania, 3.958 mld $ în 2018) și-și va permite să cheltuie 1% din PIB pentru apărare, aproximativ 60 mld $. India, cu o populație de 1,22 miliarde de locuitori – locul 2 mondial – (spor natural pozitiv), are un PIB de 1.824 mld $ în 2012 care se estimează că va ajunge la 2.975 mld $ în 2018 ceea ce o va plasa peste Marea Britanie. India cheltuie în prezent 2,5% pentru apărare, având un buget pentru apărare de 46,1 mld $ și cheltuieli totale pentru apărare de 119 mld $ (locul 4 după SUA, China și Rusia în prezent).
Este evident că prima preocupare a Rusiei ar trebui să fie obținerea unui drept de veto sau măcar a unei influențe în problemele care „afectează securitatea Federației Ruse”, cum ar fi, în primul rând, extinderea NATO aproape de granițele sale. Astfel, Noul Concept Strategic a rezolvat această problemă într-o manieră teoretică, reafirmând prevederile articolului 10 din Tratatul de la Washington în ceea ce privește extinderea și condițiile de aderare la Alianță. Analizând din perspectiva unipolarității deciziilor ce implică SUA și NATO, Rusia a primit importante avantaje prin intermediul articolului 2 din principiile de bază, reafirmându-se rolul primar din Consiliul de Securitate al ONU – dar nu un rol exclusiv, dacă condițiile articolului 5 din Tratatul de la Washington și cele ale apărării comune sunt îndeplinite: Astfel, statele membre ale NATO formează o comunitate de valori unică, dedicată principiilor libertății individuale, democrației, drepturilor omului și supremației legii. Alianța este ferm dedicată scopurilor și principiilor Cartei Națiunilor Unite și Tratatului de la Washington, care afirmă responsabilitatea primară a Consiliului de Securitate pentru menținerea păcii și securității internaționale. În același timp, soluții diplomatice și contextuale au fost găsite în cadrul declarației comune a Consiliului NATO-Rusia, afirmând în același timp voința unui „parteneriat strategic real cu Rusia” în domeniile de „interes comun”, dar și aprofundarea NRC cu participarea a „29 de parteneri egali”, următoarea frază afirmând că acesta este doar un for de consultări. Mai mult, este precizat faptul că problemele de interes comun sunt discutate în NRC și chiar și „decizii comune și acțiuni comune” ar putea fi luate în considerare. Aceasta ar fi cea mai mare realizare pe care Rusia o primește prin prevederile celor trei documente aprobate la Summit-ul NATO de la Lisabona. În această direcție, NATO a făcut pași mari în ceea ce privește a doua deschidere către Rusia, după ce, la origine, inversase efectele suspendării relațiilor NATO-Rusia cu toate că Rusia nu a respectat angajamentele luate în acordul de încetare a focului ce a încheiat războiul ruso-georgian, ba mai mult, a recunoscut independența celor două regiuni separatiste georgiene, Abhazia și Osetia de Sud. Pe de altă parte, prevederile hard au fost enunțate în toate cele trei documente ca principii de bază și garanții pentru toate țările din zona euroatlantică și nu doar pentru cele din cadrul Alianței. Această listă cuprinde șapte puncte: articolul 5 plus, care conține și apărarea și angajarea comună fermă; principiul neutilizării forței sau amenințării cu folosirea acesteia; principiile suveranității, integrității teritoriale și independenței politice pentru toate statele regiunii euroatlantice; Tratatul Forțelor Convenționale în Europa, prevederile OSCE și principiile de bază ale relației cu Rusia; formulările pentru regiunile separatiste ale Georgiei;
Declarația comună a Consiliului NATO-Rusia: „Statele membre ale NRC sunt dedicate lucrului cu 29 de parteneri egali pentru a acoperi întregul potențial al Consiliului NATO-Rusia prin continuarea dezvoltării dialogului lor politic și cooperării practice bazate pe interesele lor comune. Subliniem faptul că NRC este un forum pentru dialog politic în toate momentele și pentru toate situațiile în care nu cădem de acord. Suntem hotărâți să ne folosim de mecanismul NRC pentru consultări, crearea de consens, cooperare, decizie comună și acțiune comună într-un spectru extins de probleme de securitate în zona euroatlantică.”, operațiuni „în afara granițelor” și misiuni de management al crizelor cu implicarea NATO în crize în afară granițelor „atunci când acest lucru este posibil”; formulări legate de echilibrul rachetelor nucleare — retragerea armelor nucleare din Europa și reducerea stocurilor de rachete nucleare cu rază scurtă — și angajamentul pentru o lume fără arme nucleare.
Indicatori ai forțelor militare ale Rusiei:
– categorii de forțe armate: Forțele Terestre, Forțele Navale, Forțele Aeriene, Trupele Aeropurtate, Forțele Strategice, Trupele de Apărare Aerospațială;
– personal: militari activi – 845.000 persoane; forțe paramilitare – 519.000 persoane; rezervă – 20.000.000 persoane;
– principalele documente programatice: Doctrina Militară a Federației Ruse (2010), Strategia de Securitate Națională a Rusiei până în anul 2020 (2009); – elemente-cheie ale viziunii asupra apărării naționale: apărarea națională, securitatea statului și socială, ca principale priorități de securitate națională; prevenirea războaielor și conflictelor globale și regionale; realizarea apărării strategice cu scopul asigurării securității militare a țării; realizarea apărării naționale pe baza principiilor suficienței și eficacității rezonabile, incluzând mijloace nonmilitare de răspuns, mecanisme ale diplomației publice și ale operațiilor de pace, precum și cooperare militară internațională; asigurarea securității militare prin dezvoltarea și îmbunătățirea organizației militare și a potențialului defensiv al statului; neutralizarea posibilelor pericole și amenințări militare folosind mijloace nonmilitare; menținerea stabilității strategice și a potențialului de descurajare nucleară la un nivel adecvat; menținerea Forțelor Armate și a celorlalte trupe la nivelul cerut de pregătirea de luptă; întărirea sistemului de securitate colectivă în cadrul Organizației Tratatului pentru Securitate Colectivă; participarea în activitatea internațională de menținere a păcii; participarea la lupta împotriva terorismului internațional; rezervarea dreptului de a folosi armamentul nuclear ca răspuns la utilizarea armelor nucleare sau alte arme de distrugere în masă împotriva Rusiei sau a aliaților săi, dar și în cazul unei agresiuni împotriva Federației Ruse implicând armament convențional ce amenință însăși existența statului.
Reacția Rusiei la dezvoltarea Chinei și Indiei este fascinantă, deoarece până acum nu mult timp, fosta U.R.S.S. avea o relație antagonică incomodă cu Beijing-ul și un parteneriat strâns cu New Delhi. Așa cum descria și Dmitri Trenin, relațiile Rusiei cu cele două țări, în prezent sunt într-o profundă transformare, încorporate într-o luptă a unei transformări consistente între identitatea asiatică și cea europeană a Rusiei și relațiile delicate și fragile, dar importante pe care le are cu Statele Unite ale Americii, precum și eforturile acesteia de integrare a provinciilor sale estice în curentul național. În acest context creșterea recentă a puterii chineze a fost un mic cataclismic pentru ca răstoarnă relațiile de putere tradiționale existente între Moscova și Beijing, în epoca modernă.
Dezvoltarea Chinei, aduce însă și beneficii necontestabile Rusiei, China fiind o piață consistentă a Rusiei pentru resurse energetice, materii prime, deloc de neglijat pentru armament, dar și un aliat în rivalitatea cu Statele Unite ale Americii, în contextul în care și China are o rivalitate cu SUA. China rămâne însă, un concurent serios pe termen lung , care ar putea emite anumite pretenții pentru teritoriul rus, și de asemenea, în viitor ar putea înlocui Rusia ca exportator de arme , raportat la creșterea economică și modernizarea tehnologică prin care trece.
Pentru aceste motive, Trenin conchide că dezvoltarea unor relații de cooperare echilibrate cu China, reprezintă unul din obiectivele principale ale politicii externe a Rusiei. În contrast cu relații de cooperare cu China, relațiile cu India, permit adoptarea de către Moscova a unei atitudini relaxate de susținere a Indiei în procesul de dezvoltare economică. Relațiile dintre cele două state, bazate pe tradiție și beneficii mutuale, sunt comfortabile și din prisma distanței dintre cele două țări, fapt ce nu induce ideea unei posibile rivalități sau suprapunere de interese. Relația de cooperare ruso-indiană este compromisă de baze economice insuficiente și o infrastructură primitivă a legăturilor dintre cele două țări. Implicarea SUA ca nou partener strategic în dezvoltarea relațiilor economice cu India, complică și pune la încercare și mai mult fragilitatea relațiilor dintre Rusia și India. Pe cale de consecință, în timp ce creșterea economică a Indiei nu amenință Rusia în niciun fel, în contrapartidă cu China care devine un competitor serios pe scena mondială, New Delhi poate fi una din trambulinele necesare Rusiei pentru reafirmarea rolului de lider mondial.
Indicatorii puterii militare ai Chinei se prezintă astfel:
– categorii de forțe armate: Armata Populară de Eliberare (Forțe Terestre, Marina, Forțe Aeriene și Corpul 2 de Artilerie), Poliția Militară a Poporului, Forța de Rezervă a Armatei Populare de Eliberare;
– personal: militari activi – 2.285.000 persoane; forțe paramilitare – 660.000 persoane; rezervă – 510.000 persoane;
– principalele documente programatice: Angajarea Diversificată a Forțelor Armate ale Chinei (2013), Carta Albă a Apărării (2011);
– elemente-cheie ale viziunii asupra apărării naționale: salvgardarea suveranității naționale, securității și integrității teritoriale; sprijinirea dezvoltării pașnice a țării; câștigarea războaielor locale în condițiile informatizării, extinderii și intensificării pregătirii militare; autoadaptarea Forțelor Armate la noile amenințări de securitate (formularea conceptului de securitate comprehensivă); conducerea eficientă a operațiilor altele decât războiul; extinderea cooperării în sprijinul securității și îndeplinirea obligațiilor internaționale ca inițiator, facilitator și participant al/în formele de cooperare internațională.
Politica de apărare națională a Chinei este, după cum declară autoritățile, pur defensivă. Pentru modernizarea acesteia, este în curs de implementare o strategie de dezvoltare în trei pași ce implică: informatizarea apărării naționale și a Forțelor Armate; planificarea generală a dezvoltării economice și apărării naționale; intensificarea reformei apărării naționale și Forțelor Armate cu scopul dezvoltării, până în anul 2020, al unui set complet de modele științifice de organizare, instituții și modalități de cooperare specifice Chinei, dar și în concordanță cu legile ce guvernează construcția unor forțe armate moderne.
În același timp, la nivel de strategie militară, China promovează apărarea activă pe baza unui set de recomandări formulate luând în considerare atât evoluția războiului modern, cât și principalele amenințări cu care se poate confrunta și se confruntă Republica. Principalele coordonate ale setului de recomandări se referă la câștigarea războaielor locale în condițiile informatizării, dar și descurajarea crizelor și războaielor, îmbunătățirea capabilităților Forțelor Armate pentru contracararea diverselor amenințări la adresa securității și realizarea unei game variate de misiuni militare. În același timp, este păstrat în continuare conceptul strategic de război al poporului, dar cu modificări de conținut și formă ce vizează participarea populației în război și sprijinul pentru front, precum și dezvoltarea unor noi strategii și tactici condiționate de informatizare. În ceea ce privește armamentul nuclear, China declară că rămâne consecventă principiului de a nu folosi prima arma nucleară, aplică o strategie nucleară de autoapărare și că nu va intra în cursa înarmării cu altă țară.
„Investițiile militare ale Armatei Populare de Eliberare urmăresc recuperarea unor întârzieri în domenii tehnologice de vârf. Astfel este vizată categoria rachetelor, concentrate în zona strâmtorilor. Această direcție de dezvoltare indică intenția de lovire a capacităților de comandă și control ale unui posibil inamic. Programul balistic chinez, primul în lume ca mărime, urmărește împiedicarea flotelor US Navy de a interveni în zona maritimă, supranumită “al doilea lanț de insule”. Vectorul principal ales pentru această misiune strategică este submarinul, China deținând deja cinci tipuri de submarine clasice sau nucleare. Ultima creație este submarinul cu propulsie nucleară Tip-094/JIN, având la bord 12 rachete balistice cu încărcătură nucleară din categoria JuLang-2/CSS-NX-4.”
„O altă direcție prioritară de dezvoltare militară este aviația. Conștientă de necesitatea unei forțe aeriene care să descurajeze un atac direct asupra teritoriului sau a zonei sale de interes, China a făcut un mare efort de modernizare în acest domeniu. Partenerul ei tradițtional pentru achiziția de tehnologie militară a fost URSS, ulterior Rusia. Planurile pe termen lung vorbesc de obținerea unei tehnologii aviatice aparținând celei de-a 5-a generații, a unei cercetări proprii capabilă să rivalizeze cu lideri mondiali în domeniu și a unei tradiții aviatice care să se propage de la generație la generație. Acestea sunt dorințe care în aprecierea experților militari s-ar putea îndeplini în următorii 20-40 de ani, deci este un proces de durată. Din punct de vedere numeric, aviația militară ocupă deja locul al treilea mondial, după America și Rusia (aproximativ 2500). Deși divergente, opiniile conduc totuși către concluzia că viteza de dezvoltare a aviației chineze depășește așteptările, deși un minim de 10-15 ani de cercetare o mai despart de primele două flote aeriene ale planetei. Recenta lansare a unui avion de vânătoare invizibil (avionul-prototip Chengdu J-20), primul produs de chinezi, a generat multe dezbateri privind autenticitatea. Se pare că o parte din tehnologia folosită provine de la avionul american F-117A, doborat în timpul confruntării dintre Serbia și NATO, în 1999. Din afirmațiile unor comandanți croați rezultă același lucru. Există chiar mărturii ale populației sârbe asupra unor persoane care circulau în zona impactului la sol și în satele învecinate, căutând localnici care colecționaseră resturi ale aeronavei, în vederea achizitionării.”
Un rol foarte important în filozofia de apărare a Chinei îl au rachetele balistice convenționale și strategice, cu încărcătura nucleară. Rachetele, constituie vârful de lance al armatei chineze, menit să asigure independența țării în fața unei amenințări nucleare prin prisma potențialului de descurajare și intimidare. Pentru a sublinia importanța acordată acestui domeniu, artileria a II-a, așa cum se numesc aceste rachete, se află sub comanda directă a Comisiei Centrale Militare Chineze. Este împărțită în șase brigăzi independente, dispuse în diferite regiuni ale țării. În prezent analiștii estimează că armamentul nuclear chinez este constituit din 240 de arme nucleare. Un aspect pe care încearcă să îl îmbunătățească armata Republicii Chineze este constituit de lipsa de acuratețe și precizie a armamentului nuclear, precum și de rază de acțiune, în raport cu potențialele ținte vizate de aceasta . Nu numai Rusia a fost cea care a criticat planul Statelor Unite ale Americii de implementare a scutului anti-rachetă, ci și China și-a exprimat dezacordul în ceea ce privește instalarea acestui scut. China consideră că scutul anti-rachetă nu este eficient în condițiile în care numărul rachetelor nucleare deținute de Rusia, este mult prea mare pentru a putea fi oprite de scutul anti-rachetă implementat de americani. China apreciază că scutul îi vizează direct, încorsetând capacitatea de intimidare și surclasând China ca principală forță armată în regiune.
Forțele navale chineze, au un rol important în protejarea intereselor Chinei, fiind o prezență constantă în Oceanul Indian și în Oceanul Pacific, pentru protejarea și asigurarea rutelor tradiționale de transport. Și China, este unul din statele care importă cantități mari de petrol, undeva peste 59% din totalul necesarului intern. Importul de petrol este necesar, deși rezervele acesteia sunt consistente, dar dezvoltarea economică și creșterea puterii de cumpărare a cetățeanului a determinat o creștere constantă a consumului, iar producția internă nu poate face față unei asemenea cereri. În concluzie și China s-a alăturat statelor dependente de importurile de petrol, o vulnerabilitate a multor țări a căror creștere economică a evoluat considerabil.
„Problema geopolitică a acestei zone de aprovizionare este dublată și de traseul petrolierelor, care folosesc în marea lor majoritate ruta prin Strâmtoarea Malacca. Prezența unui Taiwan potențial ostil în viitor riscă blocarea acestei vitale aprovizionări. Răspunsul a venit sub forma “Șiragului de perle”, strategie de contra-îngrădire a rutei comerciale. În practică este vorba de o serie de baze civile și militare înșirate de-a lungul acestui drum naval, cu rol de protecție și de forțe de reacție rapidă. Principalele baze care sprijnă această strategie sunt cele din Chittagong (Banglades), pentru supravegherea traficului prin Strâmtoarea Malacca și Gwandar (Pakistan) care funcționează ca bază pentru monitorizarea navelor prin Strâmtoarea Hormuz. Se mai adaugă și colaborarea cu Thailanda, care oferă accesul flotei chinezești prin canalul Kra, pentru evitarea aceleiași strâmtori Malacca. Cambodgia, la rândul ei, permite Chinei printr-un acord din 2003 construirea unei căi ferate care poate prelua petrolul înainte de strâmtoare. Se asistă la o sporire și modernizare a facilităților militare în insulele Hainan, Spratly, Woody, Parcel. Insulele Spratly au fost teatrul unor ciocniri militare între China și Vietnam, ciocniri care n-au fost depășite printr-un acord final de pace. Insulele dețin zăcăminte importante de petrol și gaze, care alcătuiesc astăzi o miză importantă. Insula Paracel a fost cucerită în 1974, fiind până atunci în posesia Vietnamului. Acesta anunțase anterior cuceririi că ar dori să o exploateze. De remarcat că asupra acestei insule au formulat contestări mai multe state: Malaezia, Filipine, Taiwan, Vietnam, Brunei.”
Din punct de vedere economic și militar, creșterea Chinei reprezintă o preocupare deosebită a celorlalte mari puteri (SUA și Rusia). Recenta creștere a bugetului militar din China a fost cea mai mare din toate statele asiatice, iar coroborarea cu creșterea puterii economice a creat preocupare și îngrijorare pentru interesele acesteia de a-și mări granițele sau pentru teritorii încă disputate.
Indicatorii Turciei ca putere militară se prezintă astfel:
categorii de forțe armate: Forțele Terestre, Forțele Navale, Forțele Aeriene;
personal: militari activi – 510.000 persoane; forțe paramilitare – 122.500 persoane; rezervă – 378.700 persoane;
Turcia este un alt actor cu influennță majoră asupra stabilității și predictibilității mediului de securitate la Marea Neagră. Și de această dată avem de a face cu o putere emergentă, dar, spre deosebire de Rusia, Turcia este și stat membru al NATO (din 1952) și partener al UE, candidat la statutul de stat membru al acesteia. În plus, o altă particularitate individualizează Turcia ca actor la Marea Neagră – deși laic, în ceea ce privește forma de guvernare, este unica țară musulmană riverană acestei mări. Totodată, Turcia constituie și o putere militară considerabilă la Marea Neagră, iar această calitate este consolidată și susținută și prin apartenența la NATO; din acest punct de vedere, constituie și cea mai apropiată zonă a Alianței, avanpostul acesteia la Marea Neagră, Caucazul de Sud și Orientul Mijlociu.
Turcia a avut dintotdeauna o poziție geostrategică importantă, prin plasarea ei în sudul Mării Negre, în proximitatea imediată a Rusiei și a Orientului Mijlociu. Astfel, dacă în timpul Războiului Rece, statutul de stat membru al NATO i-a asigurat relații apropiate cu Washington, unite fiind prin amenințarea comună sovietică, ulterior, importanța sa geostrategică a fost identificată în proximitatea față de Orientul Mijlociu, în contextul „războiului contra terorii” dus de comunitatea euro-atlantică în acest spațiu. Mai mult, evoluțiile în plan internațional, precum și comportamentul statelor unele față de celelalte au conferit Turciei o poziție deosebit de importantă în contextul securității energetice a Europei, precum și a valorificării acestei resurse în politica externă (a se vedea cazul Rusiei).
Din punctul de vedere al geopoliticii energetice, Turcia își conturează un rol cheie pentru securitatea energetică a Europei, teritoriul său fiind utilizat pentru tranzitul hidrocarburilor provenind din spațiul Mării Caspice și din Orientul Mijlociu. Astfel, dată fiind scăderea securității aprovizionării, Turcia se conturează drept un alt actor cheie în ecuația securității europene energetice. Însă, din acest punct de vedere, Turcia pare să releve clar existența unei logici de tip realist (în sensul dat de teoriile relațiilor internaționale) la Marea Neagră. Aceasta deoarece Turcia este plasată în zona în care se regăsesc aproape 70 de procente din totalul depozitelor de hidrocarburi identificate până acum, fiind și un important stat de tranzit, dar depinde din punct de vedere energetic de importuri.
Totodată, este și un actor care, din această perspectivă, și-a valorificat la maximum poziția geostrategică. Astfel, dacă, în 2009, Turcia semna Acordul interguvernamental pentru proiectul Nabucco, menit să crească nivelul de independență al Europei față de importurile de resurse energetice rusești, în 2010, Turcia și Rusia semnau un acord pentru construirea unui complex nuclear la Mersin (Turcia), urmat de acordul celor două state de a coopera în ceea ce privește oleoductul Samsun-Ceyhan. Ulterior, în noiembrie 2011, Turcia semnează cu Azerbaidjan acordul pentru conducta trans-anatoliană, menită să transporte gaz natural azer spre Europa. La o lună distanță, Turcia a dat Rusiei acordul final pentru construcția conductei South Stream. Cu alte cuvinte, Turcia este angrenată deopotrivă în proiecte europene, prin care se încearcă micșorarea nivelului de dependență de hidrocarburile rusești, dar și în proiecte de sorginte rusească, prin care aceasta încearcă menținerea monopolului în ceea ce privește furnizarea de hidrocarburi statelor europene. Ponderea Turciei în domeniul securității energetice a UE și în politica externă a Rusiei bazată pe valorificarea resurselor energetice este dată de faptul că, practic, Ankara este nu doar un partener valoros, ci chiar indispensabil pentru ambele părți menționate. Mai mult, varietatea de proiecte inițiate în acest domeniu relevă faptul că Turcia este capabilă să își valorifice la maximum această condiție de stat de legătură energetică, dar și diplomatică, între Est și Vest, în comunitatea euro-atlantică și Eurasia. Astfel, Turcia joacă un rol crucial în ecuația securității energetice a UE, fără ca aceasta din urmă să poată avea toate garanțiile în ceea ce privește angajamentul său în favoarea Europei în geopolitica energetică la Marea Neagră, aceasta cu atât mai mult dacă luăm în calcul tergiversarea aderării Turciei la UE și faptul că, din 2005, de când au început negocierile pentru aderare, nu au fost multe progresele înregistrate pe această linie. Totodată, faptul că Turcia este un pivot în regiunea Mării Negre nu este vizibil doar din prisma geopoliticii și geostrategiei energetice, acest actor având și un rol important în menținerea stabilității și securității în întreg arealul prin aceea că deține controlul asupra celor două strâmtori care leagă Marea Neagră de Marea Mediterană, dar și prin faptul că este un stat cu o populație majoritar musulmană, dar secular și puternic ancorat în arhitectura instituțională euro-atlantică. Relațiile pe care Turcia le stabilește cu vecinătatea sa se reflectă în caracteristicile mediului de securitate din Marea Neagră. Alături de Rusia, Turcia este o altă putere regională cheie pentru evoluția securității din acest mediu. Astfel, în centrul politicii externe a Turciei, se regăsește principiul „zero probleme cu vecinii”, concept ce a stat la baza cooperării în plan economic, în cel al securității, precum și în implicarea în dezvoltarea unor structuri instituționale de cooperare la Marea Neagră în aceste domenii, în rezolvarea conflictelor înghețate din Caucaz etc. Totuși, realitatea demonstrează că Ankara întâmpină adesea dificultăți în implementarea acestui principiu.
În contextul războiului civil din Siria, care a afectat Turcia prin numărul mare de refugiați și, în cadrul căruia, Ankara a susținut opoziția siriană și necesitatea înlăturării regimului lui Bashar al-Assad. Conflictul turco-sirian are implicații majore asupra mediului de securitate din regiune, dat fiind că are implicații complexe asupra relațiilor dintre mai mulți actori din acest spațiu.
În Siria, războiul civil dintre forțele regimului și cele ale rebelilor, ale opoziției s-a prelungit până în prezent din cauza împotrivirii Rusiei și a Chinei în Consiliul de Securitate al ONU în ceea ce privește intervenția comunității internaționale. Mai mult, Rusia susține regimul lui Bashar al-Assad, Siria constituind unul dintre partenerii comerciali ai Rusiei, în ceea ce privește comerțul cu armament, dar și gazda unei baze militare rusești la Marea Mediterană (Tartus).
Pentru Turcia, însă, cursul evenimentelor din Siria au determinat o atitudine opusă Rusiei, ceea ce a dus la tensionarea relațiilor dintre cei doi mari actori relevanți de la Marea Neagră. Astfel, Turcia s-a conturat ca susținător al opoziției din Siria, ce contestă regimul Assad și urmărește înlăturarea sa de la conducerea țării. Conform datelor furnizate de mass-media, Turcia găzduiește nu mai puțin de 100.000 de refugiați sirieni și îi susține pe rebelii Armatei Siriene Libere. Dincolo de faptul că războiul civil din Siria creează probleme de securitate pentru Turcia, prin numărul mare de refugiați din acest spațiu, problema kurdă joacă, de asemenea, un rol important. Turcia are o minoritate kurdă separatistă care însumează 18% din totalul populației sale. În contextul în care și de partea siriană a graniței se află un grup etnic similar, care s-ar putea folosi de condițiile create de războiul civil pentru a stabili o entitate kurdă autonomă în Siria, Turcia ar putea identifica o mare probabilitate ca și comunitatea kurdă din interiorul granițelor sale să fie impulsionată în acest sens. Prin urmare, este de așteptat ca implicarea Turciei în prevenirea unor astfel de scenarii să fie maximă. Mai mult, statutul Turciei de stat membru al NATO a dus la situația în care aceasta a primit sprijinul Alianței în acest sens. Astfel, aliații au convenit să furnizeze Turciei rachete Patriot pentru a consolida apărarea aeriană a acesteia.
India
Indicatorii Indiei ca putere militară se prezintă astfel:
– categorii de forțe armate: Forțe Terestre, Marina, Forțele Aeriene, Paza de Coastă;
– personal: militari activi – 1.325.000 persoane; forțe paramilitare – 102.000 persoane; rezervă – 1.155.000 persoane;
– principalele documente programatice: Doctrina Armatei Indiene (2004), rapoartele anuale ale Ministerului Apărării; – elemente-cheie ale viziunii asupra apărării naționale: conservarea intereselor naționale și asigurarea suveranității, integrității teritoriale și unității Indiei împotriva amenințărilor externe prin descurajare sau prin purtarea unui război; contributor la pacea și stabilitatea regionale și globale; întărirea participării în instituțiile multilaterale; adâncirea parteneriatelor strategice cu diverse țări; dezvoltarea angajamentelor active și colaborative cu țările vecine cu scopul promovării înțelegerii mutuale, a păcii și stabilității regionale; apărarea țării în fața amenințărilor externe și interne din întregul spectru al conflictului armat.
Performanțele economice ale Indiei nu pot rivaliza cu cele ale Chinei, nici din punct de vedere al intensității și nici din cel al longevității acesteia. Procesul intern de reformă, proces care a și generat creșterea economică a Indiei, au început destul de târziu, la sfărșitul anilor 90, la cel puțin 10 ani dupa etapa de reformă a Chinei. Totodată procesul de reformă a fost întrerupt și îngreunat de tensiunile interne și de tradiționalismul societății indiene. Cu toate acestea, creșterea economică a Indiei, a fost de aproximativ 7,5 %, în prima decadă a acestui secol. Astfel economia Indiei din punct de vedere al puterii de cumpărare se situează pe locul 4 în lume cu un produs intern brut de aproximativ 4 trillion dolari în 2010. Spre deosebire de China care se bazează pe capital străin și export, creșterea economica a Indiei s-a datorat în cea mai mare parte din susrse interne, fapt care a îndreptățit mai mulți analiști să afirme ca India va prinde din urmă China și chiar depăși.
Spre deosebire de celelalte țări analizate, India nu are un proces de revizuire strategică în sensul tradițional, similar celui occidental, însă aceasta nu înseamnă că obiectivele sale de securitate și apărare națională nu sunt clar conturate, iar Raportul anual al Ministerului Apărării este considerat principalul document programatic în această sferă. Unii teoreticieni, precum Raja Mohan, afirmă că marea strategie indiană trebuie înțeleasă ca trei cercuri concentrice: vecinătatea imediată sud-asiatică, vecinătatea extinsă și nivelul global. Marea strategie vizează în special ultimele două niveluri unde India dorește extinderea sferei de influență prin integrare economică și comercială, proiecția puterii soft, echilibrarea alianțelor din ce în ce mai numeroase și complexe și sporirea rolului în modelarea sistemului internațional. Mohan afirmă că primul cerc, cel al vecinătății imediate, poate fi descris cel mai bine ca un mix de doctrine diferite referitoare la puterea militară, responsabilitatea nucleară și gestionarea relațiilor cu Afganistan și Pakistan.
Vecinătatea imediată constituie un subiect amplu dezbătut de comunitatea internațională în special prin prisma așa-numitei doctrine militare Cold Start, a cărei existență este negată de India, ce vizează un posibil război cu Pakistan.
În ceea ce privește problema nucleară, India declară că intenționează să mențină un nivel minim credibil de descurajare nucleară și se angajează să nu folosească prima armamentul nuclear.
Deși India a urmat o altă cale comparativ cu China, dependența acesteia față de piața Statelor Unite ale Americii nu poate fi considerată nesimnificativă. De la accesul la instituții financiare internaționale, la beneficiul unui comerț extern sigur, la piața internațională de servicii, și să nu mai menționăm de accesul pe piața internațională în dolari, India a profitat în diferite moduri de piața liberalizată, care a creat un mediu favorabil reformelor naționale. Un factor important în creșterea economiei Indiei l-a constituit creșterea puterii de cumpărare a cetățenilor, creștere susținută de export.
India, se va dovedi o putere de top pe scena lumii, dacă va reuși să lupte ferm cu povara nivelurilor ridicate ale sărăciei și analfabetismului, cu corupția politică generalizată, cu creșterea inflației, cu lipsa unei forțe de muncă calificată și cu blocaje în generarea de energie, în sectorul transportului și alte aspecte ale infrastructurii fizice.
India rămâne în fundal o putere economică cu o prezență discretă, nu foarte mediată cu realizări tehnologice deosebite, chiar dacă nu este în aceeași ligă cu China sau Rusia, dar rămâne un competitor redutabil, care în viitorul nu foarte îndepărtat va avea un cuvânt de spus.
Indicatorii Japoniei ca putere militară se prezintă astfel:
– categorii de forțe armate: Forțe terestre, Forțe navale, Forțe aeriene;
– personal: militari activi – 230.300 persoane; rezervă – 41.800 persoane;
Datorită repetatelor acțiuni provocatoare ale Coreei de Nord, Japonia ia în considerare modificarea politicii sale pacifiste postbelice pentru a putea să folosească forța și să doboare rachetele care ar fi trase dinspre Coreea de Nord spre SUA.
Premierul Taro Aso a fost sfătuit să revizuiască Constituția pentru ca Japonia să aibă dreptul la autoapărare colectivă. Controversata propunere face parte dintr-un program privind poziția militară a Japoniei în cadrul unui plan pe cinci ani, ce urmează a fi finalizat până la finele anului.
O revizuire a interzicerii dreptului Japoniei la autoapărare colectivă a fost recomandată pentru a permite acestui stat să doboare rachete balisitice trase de Phenian și care ar avea ca țintă SUA. Pe lângă intrepretarea la extrem a constituției pacifiste postbelice a Japoniei, asemenea planuri irită vecini precum China sau Coreea de Sud care au încă vii amintirile acțiunilor militare ale Japoniei din război.
Japonia răstoarnă teoria geopolitică potrivit căreia puterea purcede din teritoriu, populație și resurse, și scoate la înaintare un model de dezvoltare întreprins în perioada postbelica, bazat pe creație și nu pe resurse. „Modelul de dezvoltare nipon a sfidat formula tradițională care asocia univoc puterea cu mărimea fizică și bogățiile naturale.”
Dacă ar fi să comparăm Rusia cu Japonia, am observa că o țară cu o suprafață de 40 de ori mai mică decât a statului rus și care nu deține resurse naturale, are un PNB de 18 ori mai mare decât al Rusiei. Acest lucru se datorează dinamicii spațiale, care și-a mutat polii de putere dinspre teritoriu și resurse spre competitivitate economică și PNB.
Liderii din sfera economică a Japoniei văd relația cu SUA drept una de concurență, pe când pe cea cu China drept una de complementaritate. Considerate adesea rivale eterne, China și Japonia sunt de fapt motoarele economiei Asiei de Est. Datorită forței lor economice, dar și geografiei, o alianță nipono-chineză este luată tot mai mult în calcul. Mulți analiști aduc în discuție o posibilă axă economică și strategică Beijing – Tokyo, care ar crea un adevărat imperiu economic și ar transforma Asia în cea mai importantă zonă economică a lumii.
Fiind o națiune puternic influențată de sentimentul unicității și a mesianismului său, Japonia a creat un mod de viață diferit și chiar superior, transformat ulterior într-un etalon pentru zona Asiei.
Indicatorii Coreei de Nord ca putere militară se prezintă astfel:
– categorii de forțe armate: Forțe terestre, Forțe navale, Forțe aeriene, Forțe civile de securitate;
– personal: militari activi – 1.106.000 persoane; rezervă – 4.700.000 persoane;
Peninsula coreeană este strategic situată în inima Asiei de nord-est și este înconjurată de trei mari puteri: China, Rusia, și Japonia. Aceasta a servit ca o punte de legătură între puterile de pe continentul Asiatic și cele din Pacific. Astfel, China a considerat peninsula coreeană ca un „ciocan gata să lovească China în cap” și „o buză pentru a proteja dințiiChinei”, în timp ce Japonia a perceput-o ca un „pumnal îndreptat spre inima Japoniei”. Rusia, de asemenea, a fost foarte interesată de peninsulă din cauza dorinței sale pentru un „port ferit de îngheț, deschis tot timpul anului, undeva în Coreea”.Având în vedere această locație geostrategică, coreenii au fost frecvent obiectul intereselor marilor puteri de-a lungul istoriei.
Coreea de Nord este o țară în care barbații, femeile și copiii sunt subiectul muncii silnice, căsătoriei forțate și traficului sexual. Marea majoritate din muncitorii nord coreeni recrutați să lucreze în străinătate, în baza unor contracte bilaterale încheiate cu guverne străine, sunt subiectul muncii forțate și nu pot avea discernământ sau dreptul de a alege munca pe care o desfășoară, aceasta fiind impusă de guvern, fără posibilitate de a schimba locul de muncă, iar în situația în care s-ar plânge străinilor ar exista represalii imediate din partea guvernului.Mii de nord coreeni, inclusiv copii sunt ținuți în lagăre de muncă și forțați să muncească, în mine, în păduri sau în agricultură. Multe femei și fete nord coreene sunt ademenite cu promisiunea unui trai mai bun și a unei slujbe decente să emigreze în China, sperând să scape de sărăcie și dictatură, sfârșinând însă ca prostituate, în căsătorii aranjate sau în locuri de muncă sub demnitatea umană.
Evoluția Coreei de Nord în opinia tuturor analiștilor este aceea de renunțare la dictatură, ca formă de guvernământ și unirea cu Coreea de Sud. Până la schimbarea situației însă, regimul dictatorial din Coreea de Nord, o țară care posedă arma nucleară și intens militarizată, reprezintă o amenințare la climatul politic regional, dar și cu posibile implicații politico la nivel internațional.
Coreea de Sud rivalul declarat al Coreei de Nord este susținut de SUA, care în paralel cu acțiunile politice, participă și cu armament de ultimă generația la exercițiile militare ale sud-coreenilor, în paralel cu Rusia, care deși condamnă acțiunile provocatoare nu agreează intervenția militară în zonă.
Coreea de Nord, prin modalitatea agresivă și total disproporționată de a-și apăra interesele rămâne o vulnerabilitate la securitatea geopolitică din regiune, fapt pentru care impune prudență și permanentă monitorizare.
CAPITOLUL II
INTERESE POLITICE, ECONOMICE ȘI ALIANȚE MILITARE
Statele dominante, alianțe militare și economice
Totodată, publicația franceză Le Monde consideră că Uniunea Europeană oscilează între resentimentul popoarelor europene, afectate de criză, și necesitatea unei îndrăznețe integrări politice și bugetare. Rusia stagnează, își restrânge activitățile, fără a ști în ce direcție se îndreaptă, subliniind că susținătorii unei apropieri între UE și Rusia evidențiază interesele comune, colaborarea energetică, investițiile reciproce, proximitatea culturală. Însă ei ignoră prăpastia care se deschide între cele două părți din punctul de vedere al valorilor. Rusia adresează Uniunii Europene următoarea întrebare: de ce construcție europeană poate fi vorba dacă se renunță la apărarea valorilor fundamentale ale acesteia?.
UE și SUA sunt primul și al doilea mare partener comercial al Chinei, și împreună cu Japonia sunt principalele surse de investiții străine directe.
Mulți economiști au declarat că acum există un al treilea val de globalizare. În timp ce primele valuri au fost generate și dominate de forțele anglo-saxone, britanice și americane, criza economică prezentă și continua creștere a statelor BRICS au dus la schimbarea echilibrului de putere economică. Spre deosebire de cele două valuri anterioare ale globalizării, cel de-al "treilea val" nu este caracterizat de o singură paradigmă economică sau de o singură țară dominantă. Lumea este din ce în ce mai diversă în abordările sale privind politicile economice. Interdependența economică în creștere între puterile dezvoltate și puterile emergente va fi probabil trăsătura definitorie a noii ordini internaționale. Având în vedere puterea reziduală a Vestului și vulnerabilitățile continue ale puterilor emergente, o reechilibrare a puterii cu sumă zero în favoarea Estului și o schimbare fundamentală în ordinea internațională devin puțin probabile. O sursă principală de potențial conflict între state în următorii ani va fi competiția pentru resurse naturale care însoțește creșterea economică globală rapidă și îmbunătățirea nivelului de venit personal. În primul rând, interdependența economică aduce cu sine propriul set de vulnerabilități pentru societăți.
„În relația China – Japonia, puterea Japoniei reprezintă un motiv de alertă pentru poporul chinez. Ocupația militară japoneză a lăsat urme adânci în amintirea multor cetățeni chinezi. Însă și Japonia se teme de un vecin suspicios, aflat în plină creștere. Deși împiedicată de constituție, o creștere semnificativă a flotei și aviației japoneze este doar o chestiune de timp, mulți experți estimând că dezvoltarea Chinei conduce inevitabil spre o modificare a legislației în Țara Soarelui-Răsare. Alianța cu SUA aduce un mesaj clar: Japonia va putea conta pe SUA ca aliat într-un eventual conflict. Naționalismul chinez este exacerbat când vine vorba de trecut și de disputa teritorială legată de insulele Senkaku, care, deși nelocuite și minuscule au dubla valoare a unor zăcăminte de hidrocarburi și de victorie de imagine asupra celuilalt. Poate că strângerea relațiilor ar folosi ambilor parteneri, dar nu pare să existe încă o asemenea dorință”.
Parteneriatul dintre China și India nu este unul dominat de tradiționalism, aici existând mai multe variabile, date de interese ambelor țări, aflate într-un amplu proces de dezvoltare și creștere economică. Atât în China, cât și în India, perioada colonialismului și-a lăsat amprenta asupra filozofiei economice și a industriei. Deși au puncte comune în istorie, sau poate tocmai acestea au dus la razboiul dintre cele două state din 1962, război care s-a purtat în condiții foarte grele, la altitudini mari, în zone geografice cu condiții vitrege. O particularitate a acestui război a fost că nu au fost folosite forțe armate aeriene sau navale. Unul din motivele care au dus la războiul din 1962, îl reprezintă și ajutorul dat de India, tibetanilor, implicit acordarea azilului pentru Dalai Lama.
“China își lărgește sfera de influență în vecinătatea sa, prin acorduri tot de natură comercială, care crează o anumită dependență a statelor mai mici precum cele din zona Asiei Centrale sau a Peninsulei Indochineze. Obține din aceste acorduri o anumită cantitate de resurse, acces geografic spre regiuni îndepărtate dar percepute ca vitale, sau sprijin diplomatic în alianțe regionale sau în sediul ONU, împreună cu izolarea Taiwanului. China caută să descurajeze afirmarea de jure a independenței Taiwaneze prin instalarea unui număr de rachete tactice în zona Strâmtorii Taiwan. Numarând peste 800 de asemenea rachete în 2006, se poate deduce intenția acesteia de a intimida insula. Afirmarea unei zone de interes care să cuprindă “al doilea lanț de insule” este de natură pur teoretică la ora actuală, în sensul că lipsește (încă) posibilitatea militară de susținere. Dar este un bun indicator al direcției în care va fi ghidată acțiunea politico-economico-militară în regiune. Coreea de Nord este o problemă nerezolvată, transformându-se dintr-un aliat fidel într-un balast. China speră să prevină atât o altă intervenție tip Irak, cât și un gest prea necugetat al conducerii nord-coreene”.
În culise, se pare, acțiunile sunt deja în toi. Experții ministerului rus de externe ar lucra la draftul unui acord de cooperare politico-militară. Detalii nu sunt cunoscute deocamdată, dar prevederile acestuia ar trebui să treacă dincolo de cele ale Tratatului de bună vecinătate, prietenie și colaborare încheiat de Putin cu regimul comunist chinez în 2001. Chiar și acesta din urmă este generos în termeni de cooperare militară. În cadrul Organizației pentru Securitate de la Shanghai, Rusia și China fac manevere militare comune. Între 2004 și 2011, Beijingul a cumpărat 23% din exporturile rusești de arme. În principal e vorba despre avioane de vânătoare, motoare pentru aeronave, submarine diesel și baterii de rachete.
Unele produse de tehnică militară au fost exceptate până acum din cauza unei considerații față de americani. Asta s-ar putea schimba în contextul noilor evoluții, știut fiind faptul că China dorește achiziționarea de submarine nucleare 949A capabile să transporte rachete. Managerii firmelor de armament rusesc cer deja eliminarea oricărei restricții față de China și vorbesc chiar și despre unele proiecte comune.
Interesul militar al Chinei explică și relația sa față de Ucraina. Conform datelor de la Institutul suedez SIPRI, Kievul ocupă locul al treilea în clasamentul livrărilor de arme către Beijing. Numai în 2012, exporturile ucrainene de arme în China au totalizat 690 de milioane de dolari. Cu alte cuvinte, Partidul Comunist are tot interesul ca Ucraina să rămână în sfera de influență a Rusiei. O apropiere de NATO ar putea întrerupe această cooperare.
La toate acestea se adaugă și un alt amănunt: președintele Partidului Comunist Chinez, Xi Jinping, este un bun cunoscător al literaturii rusești. De notat și legăturile istorice tot mai des invocate în ultima vreme. În 1949, Republica Populară Chineză forma alături de URSS Blocul Democrațiilor Populare, care includea, printre altele și fosta RDG. Astăzi, cele două puteri sunt legate de viziuni autoritare asupra statului, iar apropierea dintre Rusia și China este deseori subestimată în Occident.
În același timp, China a avansat spre un joc de poziționare, ocupare a spațiului și strategie pe termen lung. În schimb Rusia și-a adaptat vechea politică bazată pe geopolitica de superputere la o strategie pe care o putem numi „pentru că pot”, și „pentru că nu mă poți împiedica”, o abordare mult mai aproape de jocul de GO ce pare a fi Marele Joc al etapei viitoare în Relațiile Internaționale.
Un alt stat care capătă valențe din ce în ce mai puternice, Arabia Saudită este, în mod clar, cea mai importantă dintre puterile ce compun Consiliul de Cooperare al Golfului (structură de cooperare regională care cuprinde șase state: Arabia Saudită, Bahrainul, Emiratele Arabe Unite, Kuweitul, Omanul și Qatarul). În plus, Arabia Saudită are, în cadrul lumii islamice, un avantaj cu totul excepțional, relativ lesne convertibil și în termeni de putere: faptul că pe teritoriul acestei țări se află mai multe dintre locurile sfinte ale islamului. Acest fapt oferă Arabiei Saudite o importantă fereastră de oportunitate, dar plasează, concomitent, pe umerii decidenților de la Riad o enormă responsabilitate.
În contextul tensiunilor majore care constituie o dominantă deja cronicizată a relațiilor dintre Arabia Saudită și Iran, saudiții (sunniți) sunt, în chip firesc, preocupați să nu îngăduie Iranului șiit să capete un plus prea consistent de putere în zona Golfului Persic, precum și în general în Orientul Mijlociu. Forțele militare saudite sunt, cantitativ și calitativ, deloc neglijabile. Conform unor surse deschise, se estimează că edificiul militar saudit este susținut de al patrulea buget al industriei militare – în ordinea descrescătoare a mărimii – din întreaga lume, după acelea ale Statelor Unite, Chinei și Rusiei. Cheltuielile Arabiei Saudite în domeniul apărării sunt extrem de consistente: cam 52,9 miliarde USD în 2013, iar prognozele economice și strategice indică faptul că această sumă ar putea crește mult în perioada următoare, atingând, cu un ritm al creșterii anuale de aproape 7,92 %, o mărime totală de 77,3 miliarde USD în anul 2018.
Organizația pentru Cooperare de la Shanghai
Organizația pentru Cooperare de la Shanghai(OSC) este un organism internațional din care fac parte Rusia, China și patru foste republici sovietice din Asia Centrală: Kazahstan, Tadjikistan, Uzbekistan și Kârgâzstan. Obiectivul acestei structuri este amplificarea cooperării diplomatice, militare și economice dintre statele membre. A fost fondată în anul 2001, cu scopul declarat pentru a lupta împotriva terorismului, dar majoritatea analiștilor politici o consideră a fi de fapt un mijloc de a contracara influența americană în Asia Centrală, regiune strategică bogată în hidrocarburi. Din organizație mai fac parte și Mongolia, Iran, India, Pakistan și Afganistan care au statut de observatori. În cei 10 ani care s-au scurs de la crarea OCS, Moscova a depus eforturi diplomatice în demersul ei de a obține recunoașterea internațională a instituției. Astfel, OCS a reușit să stabilească relații de parteneriat cu alte organizații internaționale – ONU, OSCE, CSI, ODKB (acordul de securitate colectiva a CSI),EvrazES. În prezent organizația poartă dialog cu Belarus, Turcia și Sri Lanka pentru aderare.
Organizația de Cooperare de la Shanghai este nu numai cea mai tânără organizație internațională, dar și una dintre cele mai ambițioase. La inițiativa Rusiei, OCS dorește să-și asume un rol important în Asia Centrală, dar și în cea de Sud-Est, vizând, pe lângă dimensiunea economică, și un important rol de securitate.
În această direcție, previziunea președintelui Putin era de a transforma Organizația de Cooperare de la Shanghai într-o structură având un rol similar cu cel al NATO și prin intermediu căreia să poată fi contracarată influența SUA în regiune. Bazele Organizației pentru cooperare de la Shanghai (OCS) sunt așezate odată cu semnarea acordurilor privind consolidarea încrederii în domeniul militar și reducerea reciprocă a forțelor armate în zonele de frontieră, semnate în anii 1996 și 1997 de către Kazahstan, Kârgâzstan, China, Rusia și Tadjikistan (Shanghai Five). Crearea OCS, sub acest nume, a fost anunțată în mod oficial la Shanghai în data de 15 iunie 2001, la o reuniune a șefilor Shanghai Five la care se adăuga și șeful statului Uzbekistan.
Documentul fondator, care definește rolurile, obiectivele și principiile de organizare, structura și principalele domenii de activitate este Carta adoptată la summit-ul din St Petersburg (Rusia) din luna iunie a anului 2002. Din decembrie 2004, OCS capătă statutul de observator în cadrul Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, iar în 2004 și 2005 Mongolia, India, Pakistan și Iran devin observatori în cadrul OCS. Obiectivele OCS acoperă aspecte cum ar fi securitatea regională și contracararea amenințărilor trans-naționale. Putem afirma că încă de la punerea bazelor organizației, a fost clar interesul Rusiei de a dezvolta instrumente politicomilitare dincolo de cadrul CIS, considerând cooperarea în cadrul OCS un mijloc de consolidare a poziției sale în Asia Centrală prin intermediul întăririi securității regiunii și 22 implicarea potențialului militar al Chinei și al celorlalte state din regiune. Există totuși câteva aspecte care îngreunează atingerea acestui obiectiv de către Rusia, și anume: reacția statelor din Asia Centrală membre OCS la inițiativele rusești de consolidare a dimensiunii militare a organizației, și mai ales propunerea Rusiei de adoptare a unui concept militar al OCS, în cadrul summitului de la Dușanbe din octombrie 2007, nefiind întâmpinată pozitiv de delegațiile prezente. calitatea de membru al OCS nu a limitat statele din regiune în a-și dezvolta relații de cooperare cu SUA și NATO, din dorința acestora de a stabili relații echilibrate atât cu Rusia, China, cât și cu Occidentul, pentru a-și menține un orizont diplomatic larg care să le permită realizarea propriilor interese naționale. majoritatea statelor din regiunea Asiei Centrale sunt în același timp, membri ai OTSC(Organizația Tratatului de Securitate Colectivă), astfel încât există o duplicare a mecanismelor de cooperare militară cu Rusia, ceea ce înseamnă o presiune suplimentară, în special pentru statele foste sovietice.
Asia și relațiile cu NATO
NATO își are originile în inițiativa care a dus la semnarea, în anul 1948, a Tratatului de la Bruxelles, prin care 5 state europene: Belgia, Olanda, Luxemburg, Franța și Marea Britanie, puneau bazele unui sistem comun de apărare, menit să le protejeze de agresiunile de natură politică, ideologică sau militară care le-ar fi putut pune în pericol securitatea. Au urmat apoi negocieri cu țările aliate în timpul celui de al Doilea Război Mondial – Canada și Statele Unite ale Americii „în scopul de a crea o Alianță unică a Atlanticului de Nord, fondată pe garanții de securitate și angajamente mutuale între Europa și America de Nord”. Astfel, la 4 aprilie 1949, la Washington, a fost semnat tratatul care instituia un sistem comun de securitate, bazat pe parteneriatul dintre statele semnatare și care constituie actul de naștere al Alianței nord-atlantice, creată pentru a veghea la pacea bătrânului continent greu încercat de cele două conflagrații mondiale. Cu alte cuvinte, „Planul Marshall a fost gândit să repună Europa pe picioare din punct de vedere economic”, în timp ce NATO a fost creată „să aibă grijă de securitatea ei”. Alianța are o vocație pur defensivă, securitatea sa este indivizibilă și orice atac împotriva unuia dintre membri săi este considerat un atac îndreptat împortiva tuturor membrilor, așa cum afirmă vestitul Articol 5, în timp ce prezența forțelor americane în Europa rămâne indispensabilă securității acesteia, securitate indisolubil legată de ceea a Americii de Nord. Admițând faptul că este o organizație politico-militară, NATO este preocupată de ambele dimensiuni. Astfel, din punct de vedere politic, organizația promoveză valorile democratice și încurajează cooperarea în chestiuni ce țin de apărare și securitate, scopul fiind construirea încrederii, în timp ce pe termen lung se dorește o creștere a capacității sale de a preveni conflictele. De cealaltă parte, din punct de vedere militar, vorbim despre NATO ca fiind adepta soluționării pe cale pașnică a diferendelor și disputelor, însă pregătit ca acolo unde diplomația eșuează (și o face în multe cazuri), să asigure capabilitatea militară necesară desfășurării unor misiuni care să readucă stabilitatea în statul/regiunea respectivă.
Imediat după crearea sa, NATO a trecut înr-o stare de „hibernare”, ca urmare a lipsei activității sale, astfel că Alianța a întâmplinat modificările apărute odată cu începutul anilor ’90 deopotrivă nepregătită și indecisă în legătură cu relevanța pe care o mai putea avea într-o lume în care principalul inamic al Vestului dispăruse, eliminând astfel necesitatea existenței sale. Destrămarea URSS-ului a reprezentat însă pentru Alianță momentul în care NATO a început să dobândească relevanța unei organizații de securitate de notorietate, iar deciziile pe care Alianța le-a luat ulterior și adaptările în funcție de evoluția mediului de securitate, i-au asigurat un binemeritat loc în selectul club al organizațiilor internaționale de securitate relevante. Numeroasele organisme și mecanisme create de NATO în domeniul gestionării crizelor și prevenirii conflictelor asigură organizației pârghiile necesare implicării sale în situațiile care ridică probleme pentru securitatea regională și nu numai, făcând din acesta un actor internațional de încredere atât pentru partenerii săi cât și pentru statele pe teritoriul cărora desfășoară misiuni. Modul în care NATO a evoluat, treptat, de la regional la internațional, reprezintă o consecință a modificărilor survenite la nivel internațional, acestea generând nevoia implicării Alianței în teatre de operații din afara spațiului său de acoperire. Misiunile desfășurate „departe de casă”, au transformat NATO într-o organizație regională cu ambiții globale, un partener coerent pentru ONU care datorită provocărilor cu care securitatea internațională se confruntă în prezent, are nevoie de un sprijin de nădejde. Iar misiunile NATO aflate în desfășurare în zone care depășesc granițele teritoriale ale Alianței cu mii de kilometri, demonstrează că aceasta și-a câștigat binemeritatul loc fruntaș în topul celor mai importante organizații internaționale de securitate.
De altfel, Doctrina Militară a Federației Ruse din 2010 identifică drept principal pericol militar extern dorința de a conferi potențialului de forță a NATO funcții globale ce contravin normelor internaționale și de a muta infrastructura militară a țărilor membre ale Alianței mai aproape de granițele Federației Ruse, inclusiv prin expansiunea blocului.
Totuși, în ciuda diferențelor politice, economice, sociale și militare dintre aceste cinci țări, ele împărtășesc aceeași viziune asupra unui sistem internațional multipolar. De asemenea, aceste țări sunt implicate și în operațiile de pace ONU, în anul 2011 contribuind cu aproximativ 15% din totalul personalului civil și militar al acestor operații: China constituie unul dintre cei mai mari zece contributori financiari și al 15-lea furnizor de resurse umane; Rusia este al 11-lea contributor financiar, iar India reprezintă cel de-al treilea participant cu trupe din lume la operațiile ONU.
Din punctul de vedere al participării efective în misiuni, în anul 2012 fiecare dintre țările asiatice, componente BRICS contribuia la operațiile ONU după cum urmează:
– Federația Rusă: Armenia (F. Rusă), Belarus (F. Rusă), Coasta de Fildeș (ONU), R.D. Congo (ONU), Georgia (F. Rusă), Golful Aden (F. Rusă), Kazakhstan (F. Rusă), Kyrgyzstan (F. Rusă), Liberia (ONU), Orientul Mijlociu (ONU), Moldova/Transnistria (F. Rusă), Sudanul de Sud (ONU), Sudan (ONU), Siria (F. Rusă), Tajikistan (F. Rusă), Ucraina (F. Rusă), Sahara de Vest (ONU); – India: Afghanistan (India), Coasta de Fildeș (ONU), R.D. Congo (ONU), Golful Aden (India), Liban (ONU), Sudanul de Sud (ONU), Sudan (ONU), Siria/Israel (ONU); – China: Coasta de Fildeș (ONU), Cipru (ONU), R.D. Congo (ONU), Golful Aden (China), Liban (ONU), Liberia (ONU), Orientul Mijlociu (ONU), Sudanul de Sud (ONU), Sudan (ONU), Timorul de Est (ONU), Sahara de Vest (ONU);
ASEAN – Asociația națiunilor din sud-estul Asiei
Proiectul ASEAN a fost considerat a fi o încercare ambițioasă a unui grup de cinci state în curs de dezvoltare, care au dorit să ofere un răspuns în fața presiunii confruntării ideologice din a doua jumătate a secolului XX. Literatura de specialitate l-a caracterizat ca o tentativă admirabilă datorită perpetuării sale în timp și extinderii spre alte state, dar totodată o victimă a propriilor sale deficente interne. Rezultat al mediului conflictual din Asia de Sud-Est, ASEAN a apărut ca un compromis la conflictului dintre Indonezia și Malaezia. ASEAN a deschis calea unei lungi cooperării între statele membre, cu toate că existența sa a cunoscut numeroase momente tensionate. Chiar dacă nu a fost vizualizată ca o organizație cu specific de securitate, involuntar, asociația a arătat, de-a lungul timpului, semnele accentuării importanței securizării spațiului prin integrarea pe mai multe direcții. Acest lucru s-a datorat unor multitudini de factori (poziție strategică, globalizarea economiei și finanțelor, nevoile de dezvoltare s.a.) care combinați au oferit o cu totul altă perspectivă asupra drumului pe care trebuie să-l urmeze ASEAN. Dezbaterea academică dintre paradigmelor Relațiilor Internaționale a încercat să ofere o perspectivă proprie asupra încercării ASEAN de a răspunde necesităților referitoare la crearea unui mediu de securitate într-o zonă unde se intersectau intersele naționale ale statelor cu putere de decizie importantă la nivel mondial.
ASEAN a urmărit să înglobeze toate statele din zona Asiei de Sud-Est într-o comunitate care să ofere cadrul de dezvoltare prielnic țărilor din această regiune. În această situație, Filipine, Indonezia, Malaezia, Singapore și Thailanda au oferit un răspuns acestor nevoi de securitate prin cooperare în plan economic, social, cultural, tehnic, științific și administrativ5 . O caracteristică a modelul ASEAN este lipsa definirii efective ca o comunitate de securitate, atitudine ce s-a datorat unui conflict între dorința de menținere a consensului membrilor (neluarea unei poziții comune împotriva metodelor de gestionare a chestiunilor interne ale statelor) și necesitatea asigurării unei securități a membrilor împotriva factorilor perturbatori (ex. răspândirea comunismului, conflicte ideologice, etnice, economice).
Integrarea pe orizontală s-a realizat succesiv, pe măsură ce diferendele bilaterale dintre statele inițiale ASEAN și terți s-au rezolvat: Brunei, Myanmar, Cambodgia, Laos și Vietnam au aderat imediat după ce s-a găsit o soluție de compromis între principiile organizației și specificul național al fiecărei țări în parte. Anii ‘90 aduc modificări importante și în politica externă a ASEAN întrucât confirmă o atitudine activă în vederea creării unor canale de discuție formale cu statele din regiunea Asiei-Pacific. Constituirea ASEAN Regional Forum (ARF) în 19946 prin reuniunea a 27 de state, a avut scopul de a asigura pacea regională. În virtutea informalității și egalității, ARF a fost construită fără o structură instituțională pe verticală și sprijină întâlniri interguvernamentale prezidate prin rotație de către un membru ASEAN.
Când ne propunem să analizăm dimensiunea politică a ASEAN, suntem tentați să cădem în capcana întinsă de cei care au afirmat că această asociație imită modelul european, deci integrarea statelor din Sud-Estul Asiei tinde spre o profunzime din toate punctele de vedere. Din păcate însă, realitatea este total diferită. Guvernele țărilor nu și-au arătat niciodată disponibilitatea de a depăși granițele trasate de scopul inițial al acestei unități regionale. Atât principiile de funcționare cât și practica au demonstrat că elitele nu se revendică la o apartenență regională, ci rămân la un stadiu național. La nivelul ASEAN, politica a fost înțeleasă în sens de promovare a unor interese naționale la o masă rotundă de discuție, recunoscând diversitatea de viziuni prin aplecarea permanentă spre un consens. În această ordine de idei, modelul ASEAN way a încercat valorificarea interguvernamentalismului printrun accent pus pe neintervenția în afacerile naționale, care reprezenta esența acelei melodii neschimbate a ASEAN7 . Fie că privim din perspectiva asigurării longevității ASEAN, fie că vedem consecințele ce decurg din raportarea deciziei la acest principiu așa cum le creionează Lee Jones în lucrarea deja citată, cert este că existența îndelungată a ASEAN este o realitate care nu trebuie ignorată. În plus, în momentul în care analizăm implicațiile negative ale acestui principiu, nu luăm în calcul experiența locală orientală care este total diferită de cea vestică, democratică
O altă caracteristică a dimensiunii politice a cooperării pentru securitate din ASEAN este asumarea unei politici externe active în regiunea Asia-Pacific prin susținerea creării unor forumuri de discuții cu statele ce au importanță în regiune: China, Coreea de Sud, Japonia. Ne referim aici la ASEAN +3 și ASEAN Regional Forum, unde s-a încercat găsirea unor soluții pentru rezolvarea diferendelor teritoriale sau prevenirea unei potențiale poziții comune care ar fi în defavoarea obiectului urmărit de ASEAN (SUA-China10).
Din perspectivă politico-militară în primul rând, s-a pus problema creării unor mecanisme de gestionare a conflictelor în interiorul organizației care să contribuie la atingerea scopului de a asigura pacea. Începând cu Tratatul de Amiciție și Cooperare (TAC) din 1976 și ajungând până la Charta ASEAN, s-a stipulat dorința de diminuare a tensiunilor latente dintre membrii săi11 .
11 e Shaun Narine, “ASEAN into the twenty first century: Problems and prospects”, în The Pacific Review, Vol.
Chiar dacă au existat propuneri de creare a unui instrument militar comun (Indonezia – anii 70, Singapore – 1982 și Malaezia – 1989)15, acestea nu au trecut de nivelul discuțiilor interguvernamentale atât datorită diversității interne (dezvoltare economică, acces la tehnologie, capacitate de producție, viziuni politice diferite), cât și a rolului pe care state precum SUA sau Marea Britanie îl au în menținerea climatului regional de securitate.
În acest sens, amintim constituirea ASEAN Free Trade Area (AFTA) în urma unei propuneri thailandeze16, votată în unanimitate. Se urmărea ca acesta să constituie un mecanism de protecție a economiei ASEAN prin reglarea afluxului firmelor străine (în special, cele japoneze) care au invadat piața statelor membre, dar și atragerea de capital străin pentru investiții17.
Concluzionând, putem constata că ASEAN deține o serie de disfuncționalități pe care le considerăm vulnerabilități la adresa definirii organizației ca o comunitate de securitate. În primul rând, diversitatea regională determină o situație paradoxală: „comunismul, monarhia, soft-autoritarismul, conducerea unei junte militare și democrația coexistă într-o rețea de cooperare regională având ca scop prezervarea armoniei interstatale și menținerea păcii și stabilității regionale”. Însă, acest mozaic politico-ideologic a determinat instituirea ASEAN way ca un fundament la care sunt raportate relațiile intra-ASEAN: s-au trecut cu vederea succesivele încălcări ale drepturilor omului, a violenței nelegitime a statului sau a nivelului precar de viață al cetățenilor. În al doilea rând, subliniem tendința exagerată de a aplica ASEAN way în plan extern și de a ignora aceste principii pe plan intern. De exemplu, principiul neintervenției a fost excesiv urmărit astfel încât nu s-au luat măsuri în cazurile de încălcare abuzivă a principiilor democratice. De asemenea, în politica externă, ASEAN a permis implicarea individuală sau comună a statelor în conflictele de graniță cu terții și uneori nu a ținut deloc cont de suveranitatea celor din urmă. În al treilea rând, menționăm lipsa de substanță a tratatelor încheiate în raport cu realitatea factuală. Aici ne referim, în special, la dimensiunea economică care a arătat ca interguvernamentalismul din ASEAN este un factor ce nu a contribuit la crearea unor economii naționale competente, ci a distras atenția de la discrepanțele de dezvoltare dintre membri. În ultimul rând, paradoxul ASEAN s-a afirmat în conflictul dintre extinderea și adâncirea37 integrării, între aplicarea modelul vestic și orientalismul inerent. În cele din urmă, ASEAN nu a reușit să își asigure climatul de securitate imaginat în 1967 din lipsa coagulării unei viziuni supranaționale care să le înglobeze pe cele naționale într-o formă unitară. Multilateralitatea securității aduce încă o dată în atenție complexitatea securității regionale a zonei de sud-est a Asiei determinată de importanța geopolitică coroborată cu o incapacitate a statelor ASEAN de a-și asuma poziția de lider independent de susținerea americană sau europeană.
CAPITOLUL III
ASIA ÎN CONTEXTUL INTERNAȚIONAL
Influențe externe
În ianuarie 2012, în documentul Defense Strategic Review asumat și prezentat de președintele Obama, Departamentul Apărării menționează clar că interesele fundamentale ale Statelor Unite impun o rebalansare strategică spre regiunea care începe de la Pacificul de Vest, continuă cu Asia de Est și de Sud-Est și include nordul Oceanului Indian. De la accentuarea prezenței militare navale americane în apele Mărilor de Est și de Sud ale Chinei (Beijing a reacționat imediat după publicarea acestui policy paper prin vocea ministrului de Externe, solicitând Statelor Unite „să-i respecte interesele în regiune”) până la dezangajările treptate de resurse de securitate din Europa și reorientarea lor spre zone mai interesante din proximitatea Pacificului, acest transfer al centrului de greutate al lumii va plasa uriașa Asie „în centrul scenei globale” a secolului XXI, cu bune și cu rele.
Statele Unite ale Americii în relațiile bilaterale și în politica externă au tratat China nu neapărat ca un dușman, dar ca un partener cu intenții „dubioase” cu care regulile și limitele trebuie stabilite strict și urmate întocmai, fără ca Beijingul să fie un partener de încredere în mod tradițional.Unul dintre aspectele care alimentează neîncrederea dintre cele două puteri, îl reprezintă faptul că SUA nu susțin și nu acceptă regimul comunist din China, iar pe cale de consecință regimurile de acest tip au nevoie de un inamic virtual, în raport cu care să justifice o preocupare pentru pregătirea în caz de agresiune, un „babau” al unui regim politic ancorat în trecut.
În situația conflictului dintre China și Tibet, sprijinul Statelor Unite ale Americii față de Tibet, nu a făcut decât să adâncească și mai rău prăpastia dintre cele două state. Amenințarea exercitată de fostul URSS și raportarea acestuia ca un posibil concurent a făcut China să își reconsidere poziția față de SUA, sensibil, nu radical și ca urmare a vizitei președintelui american în China, mișcare exclusiv diplomatică, a dus la inițierea de legături economice și ulterior, facilitarea admiterii Chinei în Consiliul de Securitate al ONU.
„Dorința succesorilor lui Mao, Deng Xiaoping în primul rând, de a moderniza statul s-a bazat mult pe investițiile americane și europene în industrie, în timp ce SUA câștigau un element suplimentar de presiune în duelul planetar împotriva blocului sovietic. Statele Unite ale Americii au sperat că evoluția economică va atrage și o graduală democratizare a regimului, însă evenimentele din Piața Tiananmen au arătat exact situația de fond. În această conjunctură s-a trecut la refacerea unor alianțe și trasarea unor noi orientări ale acestora. India, care se teme atât de strategia chineză a “Șiragului de Perle” (ce riscă să o izoleze din punct de vedere naval), cât și de refacerea unui context regional unde va rămane fără aliați, a ales o graduală apropiere de America. Asociația națiunilor din sud-estul Asiei (ASEAN) a trecut în statutul său o referire la conceptul “amenințării nedefinite”, cu trimitere clară la China. Din partea chineză putem remarca activitatea din Organizația de Cooperare de la Shanghai, unde împreună cu Rusia încearcă să alcătuiască o contrapondere la influența americană. Tentative de a redefini “războiul cibernetic” (inclusiv în sediul ONU s-a discutat aceasta noțiune) sau “războiul informațional” contribuie la imaginea unor țări care se tem de libertatea comunicării. Însă fundamental divergențele sino-americane se înscriu în trei categorii: sistemul american anti-rachetă, problema Taiwan-ului, problema drepturilor omului. Cu siguranță Taiwan rămâne cea mai spinoasă dintre cele trei, niciuna din părți nedorind să cedeze pentru moment”.
Un episod interesant al relațiilor Chinei cu Rusia, îl reprezintă semnarea de către cele două state a tratatului de prietenie, în anul 1950, moment în care Moscova s-a oferit să ajute China, din punct de vedere economic. Condițiile impuse Chinei, au fost total defavorabile acesteia, în condițiile în care cheltuielile specialiștilor ruși erau asigurate de China, iar o mare parte din rezerva de aur a acesteia din urmă, trebuia trimisă la Moscova. Pe măsură ce tratatul a evoluat și partea chineză a înteles care este costul ajutorului de „prietenie” acord de ruși, relațiile dintre cele două state s-au răcit, tratatul rămânând fără obiect.
„Astfel încât obținerea bombei atomice, mai puțin datorată sovieticilor (care au abandonat proiectul de sprijin) cât al unui remarcabil efort național, dădea Chinei dreptul de a prelua poziția de leader al universului comunist, de care URSS se dovedea nedemn în ochii PCC. Dialogul cu SUA era o mișcare tactică menită să pazească China de un razboi cu mai multe superputeri, însa scopul țării era să devină puternică bazându-se doar pe ea. Conflictul de frontieră, împreună cu sentimentul că vastele teritorii au fost pierdute în “secolul rușinii” față de Rusia au împiedicat aceste două țări să mai aibă relații atât de apropiate precum era de așteptat. O situație ușor paradoxală se întâlnește în sectorul aviatic, unde după înțelegerea cu SUA au început să fie achiziționate avioane occidentale, în dauna tehnologiei sovietice, în timp ce după Piața Tiananmen și căderea comunismului în URSS, furnizorii s-au schimbat. Blocarea comerțului cu armament a obligat din nou China să recurgă la tehnica militară rusă, reușind chiar să salveze sectorul rus de la faliment în acest proces. Ne putem întreba dacă fără existența manifestațiilor nu ar fi avut la ora actuală o mai mare apropiere între China și Occident, care, paradoxal, era exact scopul celor ce ieșiseră în calea tancurilor”. Concluzia acestor aspecte este aceea că apropierea influențelor Americii de interesele Chinei, precum și necesitarea de contrabalansare a unui posibil atac american, imprimă Chinei necesitatea reluării relațiilor cu Rusia la un nivel mai ridicat, în scopul asigurării capacităților militare respingerii oricărui atac american.
Colaborarea Chinei cu Rusia este una conjuncturală, pentru contracarea unui pericol mai mare, reprezentat de SUA, precum și pentru furnizarea de tehnologie de ultimă oră în domeniul armamentului, tehnologie care să consolideze poziția Chinei în regiune.
Statele din UE, ca entitate constituie în prezent una dintre cele mai mari piețe de desfacere a Chinei, aspect deloc de neglijat dacă luăm în considerare realitatea faptului că o dezvoltare economică susținută necesită piața de desfacere cât mai mare pentru punerea în valoare a produsului finit din industrie. Colaborarea economică în condiții reciproc avantajoase, duce la construirea unor relații diplomatice, care asigură la rândul lor protejarea unor interese chineze în regiune sau mai bine zis, susținere în organizații internaționale.
Faptul că încă nu se iau măsuri pentru practicele comerciale practicate de China, în special pe latura respectării proprietății intelectuale și celelalte aspecte ce decurg din acest concept, e iar un semnal că interdependența economică impune momentan tolerarea acestor practici, fără a impune sancțiuni serioase Chinei. În această linie se încadrează și interesul din ce în ce mai crescut al chinezilor pentru tehnologie de ultimă oră, pentru ca apoi să replicheze și să vândă la un preț mic.
Dorința Chinei de a se afirma în spațiul european și de a-și construi o imagine pozitivă, e susținută și de politicia financiară pe care o duce, respectiv de ajutorare a unor state cu deficite mari. Împrumuturile acordate sunt cu atât mai atractive pentru statele aflate în dificultate, cu atât mai mult cu cât acestea nu vin la pachet cu un set de politici monetare de austeritate sau impunerea unor reforme administrative, fiind accesate necondiționat, practic o gură de oxigen necondiționată sau un ajutor fără condiții restrictive.
China a dezvoltat investiții importante în majoritatea țărilor dezvoltate și influente, astfel încât interesele economice să primeze, iar în situația deloc convenabilă a posibilității aplicării, într-un viitor ipotetic a unor sancțiuni, aplicarea acestora să fie puțin probabilă, bazându-se pe susținerea celorlalte state.
Relații comerciale în industria armamentului
Industria armamanetului reprezintă un alt interes al marilor puteri, interes care este în strânsă legătură cu capacitatea de dezvoltare economică și cu susținerea unor interese comune în anumite regiuni.
Unul dintre cei mai mari producători de armament din regiune și practic cel mai mare exportator de armament în Rusia, îl reprezintă Rusia, care are contracte de livrare cu principalele forțe militare ale Asiei.
Trebuie să amintim aici, contractul de livrare către China, a 24 avioane de vânătoare și patru submarine, contract care se pare că este cel mai important contract de vânzare de armament între Moscova și Beijing din ultimii 10 ani.
De asemenea, compania rusă de armament Rosoboronexport va furniza armatei chineze sisteme de rachete cu rază scurtă de acțiune de tip S-400, potrivit site-ului agenției de știri Sputnik. Rachetele cu rază scurtă de acțiune S-400 reprezintă tehnologie de ultimă oră a Rusiei, care a fost inițial destinată doar producției interne, iar primul partener străin căreia i se vor livra aceste sisteme este China. Acest contract ne arată dour dimensiuni ale relațiilor Rusia – China, prima parteneriatul strategic între aceste două mari puteri și implicit încercarea Moscowei de a menține relații cât mai bune cu Beijingul, iar a doua dimensiune este aceea că treptat China a devenit interesată de tehnologie de ultimă ora, cunoscută fiind atitudinea ei către replicare și copiere, în scopul asigurării producției interne și ulterior și revânzării către alte state. În susținerea celei de-a doua teze, conform Raportului SIPRI, China a devenit, după SUA și Rusia, al treilea mare exportator de armament, la nivel internațional, export destinat cu precădere către: Pakistan, Bangladesh și Myanmar.
O altă legătură de tradiție în industria armamentului o reprezintă relația Rusiei cu India, la fel un mare consumator de armament și tehnologie de resort. India a importat de două ori mai multe arme în ultimii cinci ani față de cât armament a achiziționat înainte de 2008, se arată într-un studiu realizat de Institutului International de Cercetare si Pace de la Stockholm. Indienii și-au mărit importul de armament cu 111% în perioada 2009 – 2013. Rusia furnizează 75% din armamentul importat de India, în vreme ce doar 7% din totalul armelor importate de idieni vine de la americani. Cel mai recent contract dintre Rusia și India îl reprezintă un contract de aproximativ șapte miliarde de dolari privind livrarea de armament, inclusiv avioane de vânătoare Sukhoi, contract care urmează să fie finalizat.
Mai recent, Arabia Saudită, stat sunnit, s-a arătat a fi extrem de preocupată de conflictul din Siria, în condițiile în care regimul lui Bashar alAssad este masiv și constant susținut de către Iranul șiit (și, subliniez în mod special aceasta, nu este vorba doar despre susținere la nivelul discursului politic, ci și – susțin numeroase surse deschise, ca și destule oficialități occidentale – despre prezența în Siria a unor efective militare iraniene, ca și a unor cantități notabile de armament și de echipament militar trimise lui Assad de către Teheran), iar forțele de opoziție sunt, în marea lor majoritate, sunnite. Intensitatea conflictului dintre saudiți și iranieni a atins deja nivelul și relevanța pe care le putem numi folosind termenul proxy war.
Spre sfârșitul lui august 2013, presa internațională a prezentat informații legate de o propunere făcută de saudiți Rusiei, în secret: prințul Bandar bin Sultan, fost ambasador în SUA și actualmente șef al serviciilor secrete saudite, i-ar fi spus președintelui Putin că Riadul e gata să coopereze cu Moscova (și chiar să facă importante concesii) în domeniul comerțului cu petrol pe piața mondială, precum și să cumpere arme rusești de peste 15 miliarde de dolari, cerând în schimb ca Rusia să nu-l mai sprijine pe Bashar al Assad. Demnitarul saudit a amintit, afirmă surse deschise, și că Riadul îi controlează pe luptătorii ceceni ce luptă acum în Siria contra regimului Assad (și, indirect, contra extinderii influenței Iranului șiit), dând de înțeles și că Arabia Saudită îi poate determina pe ceceni să nu recurgă la atacuri teroriste contra Olimpiadei de la Soci, dar asta doar dacă Rusia încetează să-l sprijine pe Assad (care este acum cel mai important aliat regional al Teheranului).
Tensiunile interne și accesul la informație în principalele puteri militare asiatice
Dorința de comunicare la distanță a apărut odată cu omul, ca ființă complexă și a fost o constantă de-a lungul veacurilor. Sunt consemnări și dovezi, privind utilizarea unor mijloace de comunicare folosind curieri, focuri pe înălțimi, porumbei, alte semnale, cu sute de ani înainte de Hristos. De cele mai multe ori aceste mijloace de comunicare erau folosite pentru a avertiza despre atacurile inamicilor sau pentru a anunța o victorie.
În prezent informația a devenit un lucru esențial în orice proces, economic, politic și mai ales militar, iar mijloacele de răspândire a informației practic nu mai reprezintă o provocare atât de mare, cât securizarea și asigurarea confidențialității acesteia. Practic am translatat dificultatea procesului de obținere, stocare și promovare a informației, spre un alt proces, specific evoluției, procesul de protecție și diseminare către beneficiarul autorizat.
În acest context, mijloacele de intimidare, dezinformare au fost aduse la noi limite, prin toate sursele posibile, cu obstinație însă fiind folosit internetul. Nu trebuie să uităm că primul nucleu a ceea ce numim astăzi „Internet” a apărut ca urmare a cercetărilor Armatei SUA, concretizate în realizarea rețelei ARPANET în 1967, iar în următorii 25 de ani (1992), să vorbim de globalizarea acestuia, prin prezența în peste 100 de țări de pe toate continentele, astăzi un instrument fără de care societatea ca întreg nu poate funcționa.
Toate acestea devin, concomitent, realități ale lumii contemporane, în special în spații distante și fără interese majore conturate ale actorilor relevanți. Dar haosul internațional este dublat și de un alt tip de haos, al sfârșitului democrației așa cum o știam noi, sau a lansării unei noi generații de democrație post-computere, democrația 2.0.
Aici instrumentul de comunicare numit generic ”internet”, după ce a generat saltul tehnologic major ca fundament al globalizării, amenință să schimbe fundamental și democrația. Astăzi rețelele sociale sunt nu numai locuri de mobilizare, dar și instrumente de construcție a unor opțiuni de natură democratică, dincolo de regulile cunoscute.
Am avut două contexte care au dus la valorificarea instrumentului tehnic al rețelelor sociale dincolo de primăvara arabă: reacția clasei de mijloc și a intelighenției, principalii perdanți ai crizei, față de leadership-ul bancar financiar, principalul responsabil al crizei, dar premiat de leadership-ul politic prin sistemul de bail out, pentru că e „prea mare ca să cadă”, ca și sfârșitul statului bunăstării, welfare state, și cedarea de către stat către societatea participativă a unui set din atributele sale – în domeniul social, al pensiilor, al îngrijirii de lungă durată etc. În acest context, și situațiile particulare din unele state au dus la contestarea în bloc a clasei politice, dar și solicitarea de către clasa de mijloc a unui acces privilegiat la decizie, proporțional cu responsabilitățile asumate. Un nou raport între stat și societate este în curs de a se crea, iar această situație schimbă fundamental generația politică și pe cea democratică în întregul ei. Dacă regulile democratice actuale nu sunt în stare să gestioneze valorile fundamentale ale egalității accesului la șanse și a dreptății în cazul responsabililor crizei, atunci ele trebuie îmbunătățite, de aceea, în mod natural, internetul a dat naștere unor constructe sociale cu efecte nu de reflecție și găsire a unor soluții sau de terapie de grup, ci care trec de la faza contemplativă la cea de acțiune în stradă.
Aici e marele salt al democrației 2.0, mai ales că partea publică, care acționează, nu are lideri, nu se poate structura clasic pentru că nu o lasă constructul social obiectivat în rețeaua socială și care are propria sa viață și devenire, respinge agende și negocieri și obligă la respectarea opiniilor induse. Guvernarea trebuie să țină seama și de aceste constructe impersonale, ce trăiesc în spațiul virtual, dar produc acțiuni și efecte vizibile în stradă. Această schimbare amplifică haosul și anarhia internă, multiplică actorii și interesele care influențează politicile și de care trebuie ținut cont. Complexitatea dată de această multiplicitate de autori este deosebită în funcție de natura lor și gradul de implicare în așa fel încât ea ajunge să influențeze procese globale și în orice caz politici, inclusiv politica externă a unui stat, politica investițională a unei companii sau soarta unui actor politic.
Motorul transformării îl reprezintă contextul schimbărilor care se produc în societate, determinate de trecerea de la era industrială la era informației, a schimbărilor intervenite în caracteristicile războiului, precum și a amenințărilor privind terorismul, utilizarea armelor de distrugere în masă și, cu precădere, a celor biologice.
Din punct de vedere tehnologic, răspunsul este canalizat către asigurarea unui grad ridicat de disponibilitate în tehnologia informației, ceea ce va avea drept consecință schimbări esențiale nu numai în conținutul strategiilor de securitate, militare și de înzestrare, ci și în cel al strategiilor care abordează managementul riscurilor și amenințărilor.
Modernizarea apărării presupune coevoluția tehnologiei, conceptelor și organizațiilor în scopul asigurării unei baze sigure pentru capabilitățile militare. Schimbarea produsă în prezent este o provocare care impune un răspuns adecvat din partea domeniului apărării. Acest răspuns este măsurabil prin noile concepte tehnologice, generatoare, în perspectivă, de noi capabilități de susținere a avantajelor competitive în spațiul de luptă. Nu se poate accepta ideea transformării ca un scop în sine, fără o justificare realistă, în planul avantajelor fundamentale pe care le conferă în câmpul de luptă.
CAPITOLUL IV
ROMÂNIA – ASIA, RADIOGRAFIE GENERALĂ A RELAȚIILOR POLITICE, ECONOMICE ȘI MILITARE
Din punct de vedere strategic pentru România, studiul echilibrului de putere în Asia este un domeniu prioritar, în special în privința radiografiei relațiilor de cooperare prin prisma potențialului de dezvoltare cu China, Asia Centrală și Turcia.
4.1. România – China
Relațiile de cooperare cu China în domeniul cooperării economice și în domeniul dezvoltării sunt reglementate de: Acordul economic și comercial (1994), Acordul pentru evitarea dublei impuneri și prevenirea evaziunii fiscale (1991) și Acordul privind promovarea și protejarea reciprocă a investițiilor (1997). China este primul partener comercial al României din Asia și ocupă locul 16 printre investitorii străini. Interesele României sunt sintetizate în diminuarea deficitului comercial prin creșterea exporturilor; implicarea chineză în proiecte de anvergură (infrastructură, energie, agricultură ș.a.); identificarea proiectelor de cooperare în domenii „netradiționale” (IT, sectorul bancar, protecția mediului); explorarea și valorificarea posibilităților de cooperare pe terțe piețe (ex. Mongolia, Irak, Afganistan).
Interesele chineze sunt integrate orientării generale de promovare a produselor proprii pe piața europeană/UE, și de implicare în proiecte semnificative în domenii strategice (infrastructură de energie și transport). La nivel general relațiile economice dintre UE și China sunt marcate de aspecte neomogene: China este al doilea partener comercial și prima sursă de importuri pentru UE, în timp ce UE este primul partener comercial al Chinei; apărând însă un dezechilibru major în comerțul bilateral (UE a importat de peste 3,15 ori mai mult decât a exportat în 2008) și investițiile directe (4,5 miliarde euro în China, față de sub un miliard euro în UE).
În conformitate cu datele obținute de la Oficiului Național al Registrului Comerțului, în România, la data de 30.06.2012, erau înființate 10.441 societăți deținute de cetățeni chinezi și societăți mixte româno-chineze. La aceeași dată valoarea investițiilor chineze în România fiind de cca. 410,7 milioane dolari, plasând China pe locul 18 în clasamentul general al țărilor care au investit în România.
Forumul China-CEE16, organizat la București în noiembrie 2013, a constituit o oportunitate suplimentară deosebită pentru România de a atrage noi investiții din China, însă pentru a atrage noi investiții este necesară o strategie coerentă, stabilă în timp și aptă să încurajeze influxul de investiții de calitate, care pot contribui semnificativ la ameliorarea infrastructurii industriale, a competitivității mărfurilor și serviciilor românești și implicit la crearea de locuri de muncă.
Au fost inițiate mai multe proiecte între România și China care vizează: termocentrala de 500 MW de la Rovinari, achiziția companiei SC Cablul Romanesc SA de către compania China Fasten Group Co. Ltd, proiect Transelectrica de transmisie digitală pe fibră optică, retehnologizare și instalații de desulfurare la grupurile energetice 3 și 4 de la termocentrala Deva (Mintia), centrale solare de 35 MW și 25 MW, unitățile 3 și 4 de la CNE Cernavodă, etc.
În domeniul militar este puțin probabilă o colaborare de impact între țara noastră și China, având în vedere situația actuală a Chinei, care în prezent pe piața de armament este un important consumator, în special în raport cu Rusia cu care a încheiat contracte cu un impact financiar considerabil. România ca stat membru al Uniunii Europene și membru NATO a ales colaborarea în acest domeniu cu state din aria noastră de influență.
Opinia majorității analiștilor politici poate fi sintetizată astfel: “China nu are nicio legătură cu politica externă, noi nu facem politică externă cu China.”, comenta profesorul Dan Dungaciu sau “Relația cu RP Chineză este un drum înfundat: oricât ne-am dori investiții chineze,”, afirmă Radu Carp. Din punct de vedere teoretic al noțiunii de politică externă, România nu „face politică externă” cu China, dar poate dezvolta și consolida relațiile economice cu China și poate profita de nevoia acesteia de a avea o poartă de intrare în Europa, folosind aceste elemente în avantajul României.
În concluzie dacă anterior aderării României la Uniunea Europeana, politica externă a țării noastre, declarată public și asumată diplomatic, se transpunea dintr-o perspectivă exclusivă pro atlantic și pro europa, politica externă post aderare trebuie să susțină interesul național economic cu un caracter multilateral, respectiv dezvoltarea relațiilor economice și cu state exterioare spațiului euro-atlantic. Tendință care se observă deja în programul de politică externă al României și în demersurile de cooperare care se fac în prezent, fiind evidentă necesitatea dezvoltării puterii economice ca motor al puterii militare și implicit diplomatice. Dezvoltarea și consolidarea relațiilor economice cu China, un stat cu o putere economică uriașă, generează avantaje reciproce și poate fi imboldul necesar pentru ca România să își asigure dezvoltarea de care are nevoie pentru a fi un partener european puternic și competitiv.
4.2. România – Asia Centrală
După aderarea la UE, în 2007, România a devenit mult mai activă și mai atractivă în raport cu statele din Asia, în special cu China, statele din Asia Centrală și Turcia. Țara noastră este printre puținele țări europene care mențin mai mult de o ambasada în Asia centrală. În anii 1990, unul din obiectivele importante ale politicii noastre externe îl reprezenta revigorarea și reoperaționalizarea „Drumului mătăsii”. Pentru a îndeplini acest obiectiv România a aderat la Coridorul Internațional de Transport Europe-Caucasus-Asia(TRACECA). Eforturile diplomatice românești, în acest sens, au înregistrat un succes în ianuarie 2015 când potrivit unui comunicat al Ministerului Afacerilor Externe un român, Mircea Ciopraga, a fost ales în funcția de secretar general al Secretariatului Permanent al Conferinței Interguvernamentale TRACECA/ Transport Corridor Europe-Caucasus-Asia (CIG TRACECA). Ministerul Afacerilor Externe își exprimă încrederea că alegerea candidatului român va contribui la eficientizarea activității TRACECA “prin promovarea unor proiecte de interes comun și rute alternative pentru țările participante, precum și a unor reguli și proceduri moderne de natură a contribui la promovarea și fluidizarea traficului de mărfuri și persoane în regiune".
România a intensificat relațiile diplomatice bilaterale cu statele Asiei Centrale, în ultimele două decenii, din ambele perspective, respectiv de stat suveran, dar și de stat membru al UE, NATO și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa(OSCE). Țara noastră are o prezență diplomatică de tradiție și bine conturată în regiune. Astfel a fost deschisă o ambasadă în Kazakhstan în 1992, în Turkmenistan în 1993 și în Uzbekistan în1995. Kyrgyzstan și Tajikistan sunt acoperite prin serviciile ambasadei din Astana. Pe cale de reciprocitate doar Kazakhstan și Turkmenistan au ambasade în România, dar Uzbekistan are în plan deschiderea unei ambasade în Bucharest în viitorul apropiat. În 2012, Romania a fost gazda unei serii de evenimene organizate în București pentru comemorarea împlinirii a 20 de ani de relații diplomatice cu Kazakhstan and Turkmenistan.
Una din prioritățile programului de politică externă, stabilită de Guvernul României este aceea ca „România va acorda o atenție deosebită, regionally, relațiilor strategice dintre zonele Mării Negre și Mării Caspice prin consolidarea și diversificarea relațiilor bilaterale ale României cu statele Asiei Centrale și prin prisma intensificării rolului ei în rolul Uniunii Europene pentru inițiativă în regiunea Asiei centrale.
România a susținut implementarea Parteneriatului strategic extins pentru Asia Centrală, din 2007, pentru consolidarea stabilității și securității din această zonă, ocazie cu care țara noastră a trimis experți pentru asigurarea msiunilor OSCE din Asia Centrală, iar mai mulți diplomați români de marcă au condus misiuni OSCE în Tajikistan și Turkmenistan.
Oficiali români au avut multiple întălniri bilaterale cu omologii lor din Asia Centrală. Președintele Kazahstanului a vizitat Romania în 1998 și 2007, iar președinți români au vizitat Kazakhstanul în 1999, 2003 și 2007. Kazakhstanul este statul din Asia Centrală cu care țara noastră are cele mai strânse relații diplomatice. Cooperarea cu acest stat este de importanță strategică pentru România, având în vedere domeniul cooperării, respectiv cel energetic și industria de resort. În 2010, România a susținut Kazakhstanul în preluarea președinției OSCE precum și agenda de lucru propusă. Acesta este și cel mai important partener de comerț al României, cu o cifră de aproximativ 3 miliarde dolari.
În ceea ce privește relațiile diplomatice cu Turkmenistanul, președintele României a vizitat acest stat în 2012 și 2009, iar omologul acestuia a vizitat țara noastră în 1994, 2008 și 2011. Relații diplomatice dintre cele două state sunt cordiale, Turkmenistanul apreciind România ca o poarta către Uniunea Europeană. România este una dintre puținele țări cu care turkmenistanul are relații de cooperare active probabil pe locul 3, după Germania și Franța. Ca parte din parteneriatul strategic dintre cele două țări, adoptat în 2009, au fost puse bazele unui Comisii mixte interguvernamentale pentru Cooperare Economică și a unui Grup de lucru pentru energie.
În ceea ce privește relațiile diplomatice cu Uzbekistanul, președintele acestui stat a efectuat o vizită de lucru la București în1996, iar președintele țării noastre a efectuat o vizită de lucru la Tashkent în 2003. În spiritul bunelor relații diplomatice, România a acceptat să primească un număr de aproximativ 400 refugiați uzbeci, în urma evenimentelor de la Andijan din 2005, decizie apreciată de întreaga comunitate internațională.
România și-a concentrat dezvoltarea relațiilor diplomatice, în special cu cele trei state prezentate mai sus, Kazakhstan, Turkmenistan și Uzbekistan, ținând cont de oportunitățile economice pe care aceste state le pot oferi.
Intensificarea relațiilor de cooperare cu statele Asiei Centrale se materializează inclusiv prin susținerea, de către țara noastră a mult discutatului proiect Nabucco West, eșuat însă sau mai nou a proiectului AGRI, proiect care vizează și țara noastră și are drept scop principal, reducerea dependeței energetice de Rusia, a statelor din Uniunea Europeana, resusele provenind din Asia centrală. Un alt fundament, de importanță strategică pentru dezvoltarea relațiilor diplomatice și de cooperare cu Turkmenistanul și Kazakhstanul.
În lumina celor prezentate mai sus, a reieșit unul din aspectele delicate al relațiilor țării noastre cu Rusia, dependența țării noastre de resursele energetice ale acesteia, care au devenit practic o monedă de schimb sau chiar o armă a Rusiei, nu numai împotriva României, cât și a celorlalte state din Europa. Conștientizarea acestei vulnerabilități, a determinat statele europene vizate să intensifice relațiile de colaborare cu alte state, în încercarea de a găsi variante pentru alimentarea cu resurse energetice și eliminarea monopolului actual al Rusiei în acest domeniu.
4.3. România – Turcia
Turcia și România au, în mod tradițional, relații bilaterale care au evoluat într-un ritm constant de-a lungul ultimilor ani, deschizând calea pentru extinderea cooperării în orice domeniu posibil, incluzând comerțul, energia, transporturile și, de asemeni, cultura. Ca o confirmare a calității relațiilor diplomatice, începând din anul 2011, Turcia și România au ridicat relațiile tradiționale la nivel de Parteneriat Strategic. Trebuie avut în vedere că Turcia este o putere economică, bine consolidată, ocupă locul 6 în Europa și locul 17 în lume. Un indicator evident al comerțului bilateral dintre cele două state îl constituie volumul total pentru anul 2011, estimat la 7 miliarde dolari SUA. Turcia, este membră a NATO, din anul 1952, iar România a aderat în 2004. Armata Turciei este a doua armată ca mărime din NATO.
Participarea de trupe militare turce la parada militară organizată de Ziua Națională a României, arată încă o dată susținerea Turciei și relațiile militare de cooperare între cele două state, fiind totodată și o reconfirmare alături și de celelalte țări care au trimis, în mod simbolic, forțe armate, a faptului că NATO funcționează, răspunde prompt oricărui pericol, iar membrii alianței reprezintă o forță matură și bine închegată.
Din punct de vedere economic, singura rivalitate dintre România și Turcia o poate constitui prezența din ce în ce mai vizibilă a României în Asia Centrală, în scopul consolidării unor interese economice, mai exact asigurarea accesului la resurse energetice, poate chiar asigurarea distribuirii lor către Europa. Un prim pas în consolidarea intereselor noastre strategice la constituit parteneriatul strategic cu Azerbaidjan, semnat în 2009, și ulterior proiectul la care noi suntem inițiatori privind un posibil nou traseu energetic prin care gazul caucazian să ajungă în Europa, ocolind toate cele trei mari puteri de la Marea Neagră: Rusia, Ucraina și Turcia. În acest fel România și-a creat propriul NABUCCO, proiectul AGRI, printr-un acord semnat anul trecut de Azerbaidjan, Georgia și România, cărora li s-a alăturat ulterior și Ungaria.
Analiștii de la Stratfor consideră că proiectul AGRI stârnește neliniște atât Rusiei, cât și Turciei, care își văd lezate interesele economice în zonă. Statele membre AGRI au probleme serioase cu Rusia: Georgia are pe teritoriul său două enclave rusificate, Osetia de Sud și Abhazia, plus războiul ruso-georgian din 2008; Azerbaidjanul, are disensiuni cu Rusia, care i-a susținut și finanțat, pe armeni în conflictul din Nagorno-Karabach; iar România are relații reci cu Moscova și din cauza Republicii Moldova, care tinde să iasă de sub influența Federației Ruse și să intre în sfera occidentală.
În altă ordine de idei, Turcia este un stat cheie atât prin poziționarea geografică, cât și prin poziția acesteia în raport cu celelalte state islamice. Turcia este membră NATO, are pe teritoriul ei baze americane care permit intervenția în statele problemă și care subliniază relațiile strânse și susținerea Statelor Unite ale Americii pentru Turcia. Emergența Rusiei, lipsa de interes, pentru moment a SUA, aflată în campanie electorală, de a arbitra disputele din Orientul Mijlociu, competiția cu Teheranul au făcut din Ankara moderatorul central între Rusia, SUA și Iran pentru Siria.
Concluzii și considerații personale
Se impune redefinirea conceptului tradițional de securitate prin luarea în calcul a riscurilor non-convenționale. S-a ajuns la concluzia că interesele și obiectivele de securitate ale statelor se pot realiza doar prin cooperare continentală și internațională, deoarece nici un stat, oricât de puternic ar fi, nu-și poate asigura singur securitatea.
Conform dictonului latin „si vis pacem, para bellum” – dacă vrei pace, pregătește-te de război, România trebuie să își consolideze poziția în Europa, să asigure dezvoltarea economiei și să intensifice relațiile de cooperare cu state care pot oferi țării noastre, avantajele necesare reafirmării pe plan extern ca o forță redutabilă, un stat puternic capabil să răspundă oricăror provocări. Asia poate fi teritoriul încă neeplorat suficient de români care poate oferi avantajele necesare unei dezvoltări economice competitive, respectiv: resurse energetice, investiții interne, piețe de desfacere, etc.
Apărarea națională are ca obiect asigurarea oricând, în orice circumstanțe și împotriva oricăror forme de agresiune, a securității și integrității teritoriului, precum și a vieții populației în acord cu alianțele, tratatele și acordurile internaționale. Prin urmare, apărarea națională este un instrument privilegiat al suveranității naționale, al credibilității internaționale, mai ales când se exercită într-un cadru multilateral, și un garant al independenței naționale, integrității teritoriale și al respectului tratatelor la care statul este parte.
Apărarea națională nu depinde exclusiv de factorii interni unui stat, ci și de factorii externi, de configurarea mediului internațional de securitate și de statutul și rolul pe care statul le deține pe scena internațională. Acest lucru este ilustrat de analiza concepției asupra apărării naționale în corelație cu poziția țării respective în balanța de putere existentă în acest moment. Astfel, optând în studiul de față pentru trei mari categorii de state – superputere, mari puteri, puteri emergente și state eșuate –, se observă că există o corelație puternică între statutul internațional al fiecărei țări și concepția și organizarea apărării naționale: dacă la nivelul superputerii (SUA), apărarea națională are la bază resurse umane și materiale semnificative, iar documentele programatice sunt clar structurate, în cazul puterilor emergente (în special Brazilia, India, China și Africa de Sud) există deficiențe fie de natură financiară, fie de natură umană sau chiar în ceea ce privește documentele oficiale ce stabilesc cadrul de organizare și desfășurare a apărării naționale.
România este parte a Uniunii Europene, iar acest lucru poate constitui o carte importantă în dezvoltarea relațiilor de cooperare, în special pe linie economică, cu țări precum China, Turcia, statele din Asia Centrală, carte pe care o putem juca în folosul dezvoltării țării noastre. Reprezentăm o poartă de intrare către Uniunea Europeană, aspect care odată conștientizat, poate fi folosit în interesul țării noastre, la schimb cu satisfacerea intereselor statelor menționate.
China, în ciuda unei evoluții economice spectaculoase nu poate ascunde realitatea unui regim deși mult mai pașnic decât în perioada de dictatură a lui Mao, dar în continuare destul de agresiv și rigid. Poziția acesteia în Asia, este una strategică și în mod evident influentă, poziția unui stat care nu va ezita atunci când se simte vizat de o amenințare să recurgă la intimidare în relațiile sale cu alte state, atunci când putea obține un câștig, la mișcări militare sau alte mijooace de intimidare. Incidente de frontieră cu URSS, soldate cu destui morți, implicarea în conflictul din Coreea prin atacarea armatei americane, luptele cu India pentru o diferită interpretare a limitelor desenate pe harta regiunii de graniță în 1914, ocuparea deloc pașnică a Tibetului, războiul cu Vietnamul. Așadar o țară cu nimic mai pacifistă decât multe alte dictaturi, devenită însă mult mai amenințătoare grație dezvoltării armatei sale în vremuri recente. Inclusiv tendința ultimilor ani de investire a unor sume de bani considerabile și de alocare a unui procent din PIB, din ce în ce mai mare pentru asigurarea unor capacități militare impresionante promovează China, spre supremația militară.
China, în opinia mea, are și o componentă ușor volatilă, dată de frământările interne, un exemplu îl constituie evenimentele precum cele petrecute în Piața Tiananmen în 1989, care arată preocupările populației tinere către democrație și libertate, preocupări care pot afecta dezvoltarea puterii sale economice și militare. Un alt aspect care poate fi supus unei analize, îl constituie însăși economia puternică și în plină expansiune, economie care depinde de conjunctura internațională și într-un context ca cel al Uniunii Europene unde dreptul la proprietate intelectuală este respectat, taxele sunt comparabile între state, moneda este stabilă, creșterea economică a Chinei ar avea alte valențe, fiind diminuată considerabil.
Evoluția echilibrului de putere la nivel mondial, în general vorbind, nu este un proces care poate fi supus interpretării și prognosticului, decât cu riscuri și variabile, astfel încât pentru rămâne doar constatarea pesimist-umoristică a lui Albert Einstein – “Nu știu cum va fi lupta în al treilea război mondial, dar vă pot spune ce se va folosi în al patrulea…pietre”, constatare care dincolo de tenta umoristică, are un mare sâmbure de adevăr.
Având în vedere capacitățile militare ale principalelor puteri din Asia, rezultă în mod evident interdependența dintre resursele alocate pentru partea militară și gradul de dezvoltare economică al statului în cauză, interdependență care într-o accepțiune optimistă va asigura un viitor al alianțelor și parteneriatelor strategice, deoarece un conflict militar interstatal ar duce la afectarea serioasă și pe termen lung a procesului de dezvoltare economică.
Poziția României, începe să devină una corectă, cu orientare către viitor, respectiv consolidarea parteneriatelor strategice care se derulează deja în prezent, dar și atragerea de noi parteneriate, în special pentru asigurarea resurselor energetice, problemă care în contextul actual ne-a demonstrat vulnerabilitatea în raport cu acțiunile Rusiei.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, România își poate concentra resursele pentru dezvoltarea altor planuri, un exemplu fiind cel al cooperării cu statele bogate în resurse energetice din Asia Centrală, cooperare care poate fi exploatată, în raport cu poziția strategică actuală a țării noastre.
Orientarea țării noastre pro NATO și pro SUA este vizibilă în spațiul actual, iar acțiunile de politică internațională ale României trebuie să asigure interesele economice și să identifice parteneri statali de dialog, folosind atuu-rile țării noastre.
Aprecierea mea este că în viitorul relativ apropiat, în următoarele două decenii, Asia, prin puterile ei de referință, dacă va continua tendința actuală de închegare a alianțelor existente și susținere reciprocă a intereselor economice, va rezerva surprize de impact pentru comunitatea internațională, putând genera un pol al puterii, care să rivalizeze cu Statele Unite ale Americii.
BIBLIOGRAFIE
"Report for Selected Countries and Subjects". World Economic Outlook Database, April 2013. International Monetary Fund.
„Iran Navy to boost presence in international waters: Iran MP”, știre Press TV, 24 martie 2013, www.presstv.ir/detail/2013/03/24/295019/iran-to-boost-presence-in-intl-waters/
A. EVANS-PRITCHARD, „Saudis offer Russia secret oil deal if it drops Syria”, în Telegraph, www.telegraph.co.uk/finance/newsbysector/energy/oilandgas/10266957/ Saudisoffer-Russia
Andrei Popescu, Ioan Jinga, Organizații europene și euroatlantice, Editura Lumina Lex, București, 2001.
Central Intelligence Agency, The World Factbook, Aprilie 2013, URL: https://www.cia.gov/library/publications/ the-worldfactbook/#
China: trecut imperial, prezent global, Florin-Alexandru Panaitatu, http://geopolitics.ro/china-trecut-imperial-prezent-global-ii/, 2012
Cristina Bogzeanu, Statele BRICS, Studiu intern al CSSAS.
Dan Dungaciu, Sanda Cincă (coord.), NATO-post Lisabona și provocările regionale, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2011.
Dezvoltarea infrastructurii de apărare a României, General (r) prof. univ. dr. Eugen BĂDĂLAN, Sesiunea științifică de toamnă a CENTRULUI "UNIVERSUL ȘTIINȚEI“, 2011
Discover NATO. Basics. A political and military Alliance, http://www.nato.int/cps/en/ natolive/ what_is_nato.htm.
Eilstrup-Sangiovanni Mette, The End of Balance-of-Power Theory ?, European Journal of International Relations, SAGE Publications, vol. 15, nr. 2, 2009.
Eric MARTIN, „Goldman Sachs’s MIST Topping BRICs as Smaller Markets Outperform”, Bloomberg, august 2012, http://www.bloomberg.com/news/2012-08-07/goldmansachs-s-mist-topping-brics-as-smaller-markets-outperform.html
Eurasia Daily Monitor, – The Jameston Foundation, 9 februarie 2012
Gabriela Ioniță, Cooperarea Rusia-UE între deziderate și realități concrete, Cadran Politic, 2 mai 2010, http://www.cadranpolitic.ro.
Goldstein Joshua, Pevenhouse Jon C., Relații Internaționale, Ed. Polirom, Iași, 2008.
Henning SCHRŐDER, „Modern times”. Is there movement in Russian politics?, în Russian Analytical Digest, no. 77/2010, 28 April 2010
Henry Kissinger, Diplomația, Editura Bic All, București, 2007.
http://uk.finance.yahoo.com/news/saudi-arabian-defence-industry-placed-000000421.html
http://www.sipri.org/research/armaments/milex/milex_database
Information Office of the State Council, The Diversified Employment of China’s Armed Forces, 2013, Beijing, URL: http://news.xinhuanet.com/english/china/2013-04/16/c_132312681.htm
Iran Navy to expand its presence to the Atlantic ocean in 2013”, știre publicată la 18 martie 2013 pe site-ul World Tribune.com, http://www.worldtribune.com/2013/03/18/iran-navy-to-extend-itspresence-to-the-atlantic-ocean-in-2013/
Iulian Chifu, Democrația. Generația viitoare. Societatea participativă, societate activă și noile forme de constructe sociale, articol în curs de apariție, Revista Intelligence.
Iulian Chifu, Why Central Asia is Central to Eurasian Security, presentation and the Global Future Forum Conference, “Natural Resources, Economics and Geopolitics: Eurasian Interdependencies with Global Security Implications”, 17-18 September, 2013, Stokholm
J.F. Jr HOGE, „A Global Power Shift in the Making” in Foreign Affairs, iulie-august 2004.
John WALLEY, „Shifting economic power”, Centre for International of Governance Innovation și CESifo, Munchen, 2009.
Joseph NYE, Robert KEOHANE, Putere și interdependență, Polirom, Iași, 2009.
La politique de défense, URL : http://www.vie-publique.fr/politiquespubliques/politique-defense/organisation-defense-nationale/
Maria POSTEVKA, Vladimir ZODIAN, Zona Lărgită a Mării Negre, în Lumea 2011. Enciclopedie politică și militară (Studii strategice și de securitate), coordonatori de Teodor FRUNZETI, Vladimir ZODIAN, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2011
Mark Adomanis, Since 2000 Russia's Defense Spending Has Almost Tripled (But It Still Isn't A Threat To The West), Forbes, 8 ian 2013, http://www.forbes.com/sites/ markadomanis/2013/08/01/since-2000-russiasdefense-spending-has-almost-tripled-but-it-still-isnt-a-threat-to-the-west/
Military Power Projection in Asia, Dennis C. Blair, 2008
Ministry of Defence, Annual Report 2011-2012, 2012, URL: http://mercury.ethz.ch/serviceengine/Files/ISN/155964/ipublicationdocument _singledocument/a8ecb7f4-1571-440a-9cfe-c7c76a9d2d92/en/AR-eng- 2012.pdf
Ministry of National Defence, Defense Policy, URL: http://eng.mod.go.cn/database/defensepolicy/index.htm
NATO, op. cit., Departamentul de Diplomație Publică al NATO, Bruxelles, p. 23 84
Paradigme de securitate în secolul XXI, Buletinul Universității Naționale de Apărare ”Carol I”, Gl.mr.dr. Gabriel Gabor, Mr. Dr. Laura Ungureanu, Lt drd. Alexandru Cristian, pg 36-37, 2014.
Putin calls for 'Eurasian Union' of ex-Soviet republics”, BBC News. 4 octombrie 2011
Raja Mohan, expert și analist politic indian apud Amrit BEN GRANT BAGIA, Understanding India’s National Security Objectives through Indian Sources, Washington DC, 2011
Republic of Turkey, Ministry of Foreign Affairs, Policy of Zero Problems with our Neighbors, http://www.mfa.gov.tr/policy-of-zero-problems-withour-neighbors.en.mfa.
Revista NATO, http://www.nato.int/docu/review/2011/climate-action/energy_ security /ro/index.htm
Richard D. SOKOLSKI (editor), The United States and the Persan Gulf: Reshaping security strategy for the post-containment era, National Defense University Press, Washington, D.C., 2003
Russian Federation, Russia’s National Security Strategy to 2020, 2009, pp. 1-5, URL: rustrans.wikidot.com/russia-s-national-security-strategy-to-2020.
Russian Federation, The Military Doctrine of the Russian Federation, 2010, pp. 1-9, URL: http://www.sras.org/military_doctrine _russian_federation_2010.
Stéphane GARELLI, New waves in globalization and competitiveness. The shifting roles, 2008, http://www.imd.org/research/challenges/TC057-08.cfm .
Steven ORLOWSKI, Going beyond Jim O’Neill’s BRICS to investing in MIST, august 2012, http://emergingmoney.com/etfs/jim-oneill-mist-tur-ewy-skor-fko-eido-idx-ewwgsyax/.
Tendințe strategice ale transformării militare, general maior dr. Gabor Gabriel, Univers Strategic, Anul III, nr. 4 (12)
The International Institute for Strategic Studies, The Military Balance 2013, Routledge, London, 2013
The International Institute for Strategic Studies, The Military Balance 2013, Routledge, London, 2013
The Russia-EU-US drama, http://euobserver.com/opinion/118538
The United States and Asia’s Rising Giants, Ashley J. Tellis, 2011, The National Bureau of Asian Research
UE-Rusia: Relațiile dintre Moscova și Bruxelles sunt reci, http://www.presseurop.eu/ro/ content/newsbrief/3194691-relatiile-dintre-moscova-si-bruxelles-sunt-reci
V. PHANI KUMAR și Virginia HARRISON, „Indonesia and Philippines come of age”, MarketWatch, http://www.marketwatch.com/story/indonesia-and-philippines-comeof-age-2012-09-25
www.globalfirepower.com
www.mae.ro
www.unhcr.org
Prezenta lucrare conține ____ pagini.
11.06.2015
__________________
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Echilibrul de Putere In Asia (ID: 120946)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.