Dispozitii Generale cu Privire la Organizatia Natiunilor Unite
CUPRINS
Pag. Introducere………………………………………………………………………..2
Capitolul I
Dispoziții generale cu privire la Organizația Națiunilor Unite………3
Capitolul II
Adunarea Generală a O.N.U-componențe, procedura de creare și de activitate, felurile actelor adoptate…………………………………………………7
§ 1. Alcătuirea Adunării Generale a O.N.U……………………………………………..7
§ 2. Funcțiile și competențele Adunării Generale a O.N.U………………………….9
§ 3. Organizarea lucrărilor și adoptarea hotărârilor Adunării Generale a O.N.U………………………………………………………………………………………………………..16
Capitolul III
Consiliul de Securitate a O.N.U – componențe, procedura de creare și de activitate, felurile actelor adoptate……………………………………….19
§ 1. Alcătuirea și funcționarea Consiliul de Securitate al O.N.U………………19
§ 2. Adoptarea hotărârilor în Consiliul de Securitate al O.N.U. și competențele acestuia…………………………………………………………………………………21
Capitolul IV.
Proceduri de soluționare pașnică a diferendelor internaționale în cadrul O.N.U……………………………………………………………………………….26
Concluzii…………………………………………………………………………………………29
Bibliografie……………………………………………………………………………..31
Introducere
Organizația Națiunile Unite e o organizație internațională de tip clasic. Asta înseamnă că este alcătuită din state, în organele acesteia întrunindu-se reprezentanții guvernelor naționale. Acest lucru este valabil și pentru Adunarea Generală si Consiliul de Securitate ca principale organe ale O.N.U..
Adunarea Generală de multe ori a fost numită în mod eronat "Parlament mondial". Ea nu este în nici un caz un parlament, ci un forum de cooperare și consultare inter-statal, chiar dacă activitățile plenului sunt pregătite și organizate – așa cum se întâmplă și în cazul parlamentelor – în cadrul unor comitete.
Pe lângă aceste comitete, mai există și o serie întreagă de organe conexe care completează structura Adunării Generale. Diferențierea în diverse foruri este una din trăsăturile definitorii ale sistemului ONU. Articolul 7 din Carta ONU permite organelor principale ale ONU să constituie organe conexe în funcție de necesități, facilitate de care acestea s-au deservit în multe rânduri de-a lungul istoriei Organizației.
Ședința anuală a Adunării Generale începe în septembrie, la sediul din New York. Mai întâi sunt alese forurile de conducere și are loc dezbaterea generală, condusă în genere de miniștrii de externe ai statelor membre și care înregistrează și cel mai mare interes din partea mass-mediei. Înainte, ședința lua sfârșit în decembrie. Astăzi, Adunarea Generală se întrunește aproape tot anul.
Consiliul de securitate al O.N.U. este un organ investit cu competențe principale în domeniul menținerii păcii și securității inter-naționale. Consiliul de securitate este alcătuit din 15 membri, dintre care 5 permanenți (Republica China, Franța, Rusia, Marea Britanie și al Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii) și 10 membri nepermanenți aleși de către Adunarea Generală pe o perioadă de doi ani de zile, ținându-se seama în primul rând de contribuția membrilor la menținerea păcii și securității internaționale și la înfăptuirea scopurilor Organizației (art.23, alin. l; 2). Alegerea membrilor nepermanenți se face și în dependență de criteriul geografic din cele zece locuri în Consiliul de Securitate cinci sunt destinate țărilor din Africa și Asia, două pentru America Latină, două pentru Europa Occidentală, un loc pentru Europa de Est. La lucrările Consiliului de Securitate pot fi invitate să participe și alte state dar fără drept de vot (art.32). Consiliul de Securitate spre deosebire de Adunarea Generală este un organ cu activitate permanentă (art.28). Fiecare stat membru al Consiliului desemnează un reprezentant permanent la sediul organizației (art.28).[ 9, 17 ]
Acum că am discutat la general despre aceste două organe ale O.N.U.,în continuare voi încerca să fac referiri mult mai ample la acestea, studiind mai amănunțit fiecare element în parte al acestora.
Capitolul I.
Dispoziții generale cu privire la Organizația Națiunilor Unite.
Organizația Națiunilor Unite este una dintre cele mai importante organizații internaționale cu vocație de universalitate,ce are drept scop soluționarea problemelor cu caracter mondial. Sistemul O.N.U. a fost înființat pe parcursul a cel puțin 100 de ani. Ideea constituirii unei organizații inter-naționale,care să faciliteze colaborarea dintre statele lumii în scopul menținerii păcii a preocupat statele în special după primul război mondial. Realizarea din partea autorităților statale a pericolu-lui pe care-l provoacă războaiele pentru umanitate a stimulat procesul de creare a organizațiilor internaționale cu orientări politice,care să aibă ca scop evitarea războaielor.
În anul 1915 în Statele Unite, la Philadelphia, a fost înființată Liga pentru impunerea păcii, care a formulat"14 puncte"privind organizarea păcii la sfârșitul războiului,în Marea Britanie și în Franța au fost create comisii și comitete pentru constituirea unei Ligi a Națiunilor.[ 6, 147 ] În timpul primului război mondial au fost create vreo de 50 de proiecte pentru înființarea unei asemenea Ligi prin intermediul căreia să se evite un nou război.Unul din asemenea proiecte a servit drept bază pentru crearea Ligii Națiunilor.în 1919. Proiectul final al acestui document, denumit Pactul Societății Națiunilor, a fost aprobat în sesiunea plenară a Conferinței de pace din 28 aprilie 1919. Pactul a intrat în vigoare odată cu Tratatul de la Versailles la 10 ianuarie 1920.
Cele mai importante scopuri a Ligii națiunilor erau promovarea păcii și prevenirea războiului. Pe parcursul activității sale societate a soluționat pozitiv circa 30de conflicte între state,[7,151-152] însă cu toate acestea societatea Națiunilor nu și-a îndeplinit sarcinile și scopurile propuse.Cauzele eșecului suferit au fost în primul rând situația politică existentă în perioada 1919-1939; statele membre a Ligii națiunilor aveau tendința de izolare și dominare, în ai doilea rând, mecanismul juridic al Ligii era imperfect și nu permitea de a soluționa corect situațiile între state, de a căuta căi și mijloace pașnice pentru dezvoltarea relațiilor internaționale.[9, 14]
Fondata de guvernele unei lumi macinate de razboaie,ONU era menită să apere pacea si să sprijine progresul social si economic.Chiar daca nu are autoritate globala,ea a facut progrese importante.
Istoria umanitatii este plina de conflicte si de nedreptati. Incercarile de stopare a lor au avut doar un succes partial, atat in sec. XX cat si in perioadele anterioare.Capacitatile distructive ale armelor moderne si scara la care se poarta razboaiele au facut ca necesitatea unor aranjamente prin care sa se poata asigura pacea mondiala sa devina o tema mult mai stringenta decat in anii precedenti.
Adevaratul punct de cotitura a fost primul razboi mondial. Macelul a fost atat de inspaimantator incât multi oameni au hotărât ca acesta sa nu se mai repete niciodata. Ideea a fost incurajata si de guverne, sustinand ca vor duce “un razboi care va pune capat oricarui razboi”.Iar atunci cand SUA s-au vazut implicate in conflict, unul dintre cele Patrusprezece Puncte prezentate in ianuarie 1918 de presedintele american Woodrow Wilson era infiintarea unei “Asociatii Generale a Natiunilor”.
Ca urmare dupa sfarsitul razboiului a fost infiintata in 1919,Liga Natiunilor.Liga a avut rezultate bune ca organizatie umanitara dar a esuat in prevenirea agresiunilor si mentinerea pacii mondiale. Autoritatea sa a fost slabita inca de la inceput de absenta SUA, unde propunerile politice ale lui Wilson au fost respinse de un Congres izolationist.Apoi s-au instaurat regimuri militariste in Italia, Germania si Japonia. Ele sfidau internationalismul si din moment ce puterile democratice doreau cu orice pret sa evite un alt razboi. Liga nu a putut face prea multe pentru a penaliza agresiunea Japoniei impotriva Chinei saua invaziei italiene din Abisinia(1935). Cand Adolf Hitler a imbratisat politica expansionista, la inceput (1936-1939) Marea Britanie si Franta au stat linistite, iar mai apoi (1939) au declarat razboi Germaniei,fara a informa Liga.
In decursul conflagratiei mondiale care a urmat, aliatii s-au prezentat ca luptatori pentru pace, libertate si decenta impotriva fascismului barbar. In 1941, dupa o intalnire navala in mijlocul oceanului, Winston Churchill si Franklin D. Roosevelt au emis Carta Atlanticului, o insiruire de principii la care au aderat in timp multe alte state.Numarul statelor aliate modificandu-se.[4, 231]
Ideea creării unei noi organizații internaționale a apărut din primele momente al celui de al 2-lea război mondial. Expresia "Națiunile Unite" aparține Președintelui SUA Franklin D. Roosevelt și a fost folosită pentru primă dată în Declarația Națiunilor Unite 1942,de la l ianuarie,prin care repre-zentanți ai 26 de națiuni angajau guvernele lor să continue lupta împotriva Puterilor Axei. Ideea creării Organizației Națiunilor Unite este lansată oficial prin declarație semnată la Moscova la 30 octombrie 1943, de către miniștrii de externe al SUA, URSS, Marea Britanie și de ambasadorul Chinei în URSS Această declarație exprima necesitatea creării unei organizații deschise tuturor statelor lumii,cu scopul de a menține pacea și securitatea internațională.La conferința de la Tehe-ran 1943, cu participarea SUA, URSS și Marii Britanii, a fost prezentat planul american privind crearea unei organizații mondiale.
O etapă importantă în procesul de creare a ONU a fost conferința de la Dumbarton-Oaks din 1944 în cadrul căreia au fost stabilite principiile generale și mecanismul de funcționarea viitoarei orga-nizații. La conferința de la Yalîa, din februarie 1945, au fost prezentate modificări la documen-tele semnate la Dumbarton-Oaks și a fost adoptată hotărârea de a convoca conferința Națiunilor Unite în SUA, în aprilie 1945. Această hotărâre a fost realizată în cadrul conferinței de la San Francisco "Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională", din aprilie-iunie Î945. La această conferință au participat 50 de state, iar lucrările conferinței au fost consacrate elaborării Cartei ONU. Carta a fost semnată la 26 iunie 1945 și a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945. Actualmente ONU are 185 state membre.
Carta Națiunilor Unite cuprinde 19 capitole cu 111 articole și este unicul document internați-onal, prevederile căruia sunt obligatorii pentru toate statele. Importanța Cartei se manifestă prin faptul că ea e nu nurnai statutul organizației, menit să reglementeze activitatea ei,dar joacă rolul de fundament pentru formarea securității în lume, pentru elaborarea unui cod de comportament al statelor în relațiile politice, militare, economice, ecologice etc.. În preambulul Cartei ONU sunt indicate principalele motive a constituire Organizației Națiunilor Unite:luarea de măsuri pentru consolidarea păcii mondiale, practicarea toleranței și convețuirea împreună ca buni vecini.
Capitolul I al Cartei este consacrat reflectării scopurilor și principiilor de funcționare ale organi-zației. Primul și cel mai important dintre scopuri este menținerea păcii și securității internaționale, în articolul întâi sunt reflectate și măsurile prin intermediul cărora se realizează obiectivele stabi-lite: măsuri colective pentru înlăturarea amenințărilor, soluționare diferendelor prin metode pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional.
Un alt scop menționat în Carta ONU e realizarea cooperării în domeniul economic și social (art.1 al.3).Tot în același articol e menționat că ONU își propune de a realiza cooperarea internațională pentru a promova și încuraja respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți fără deosebire de rasă, sex. limbă si religie.
În articolul 2 ai Cartei se menționează că, pentru realizarea scopurilor propuse membrii organizației vor activa în conformitate cu următoarele principii:
principiul suveranității tuturor statelor membre
îndeplinirea tuturor obligațiilor internaționale cu bună voință
soluționarea pașnică a diferendelor internaționale
nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța
acordarea de ajutor organizației și neacordarea ajutorului statelor sancționate de ONU
neamestecul în treburile interne ale statelor
îndatorirea statelor de a coopera între ele
dreptul popoarelor la autodeterminare
Capitolul II e consacrat dispozițiilor cu privire la statul de membru a organizației. Articolul 4 al cartei stabilește că membri ai organizației pot fi în exclusivitate numai statele. Membrii ONU pot fi grupați în doua categorii și anume: membri originari care sunt statele participante la Conferința de la Sân Francisco și care au semnat și' ratificat Carta ONU (art.3); membri acceptați ulterior în organizație (art.4). [ 10, 241 ]
Admiterea unui stat în cadrul organizației se face pe baza hotărârii Adunării Generale,adoptată cu votul afirmativ a două treimi din membrii ei prezenți și votanți, la recomandarea Consiliului de Securitate. Recpmandarea Consiliului de Securitate este aprobată cu votul afirmativ a 9 membri, dintre care 5 aparțin membrilor permanenți. Art.5 prevede posibilitatea suspendării unui membru din exercițiul drepturilor și privilegiilor de care dispune.Această suspendare se face de către Adu-narea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate,dacă Consiliul de Securitate a între-prins o acțiune preventivă sau de constrângere împotriva membrului dat al Națiunilor Unite. Repunerea în drepturi se face tot de către Consiliu.Carta stabilește și posibilitatea excluderii unui membru din cadrul Organizației, în cazul în care acesta încalcă în mod persistent principiile cuprinse în Carta ONU (art.6). Până în prezent prevederile articolelor 5 și 6 nu au fost aplicate în practică, cu excepție cazului Africii de Sud din octombrie 1962.
In textul Cartei lipsesc prevederile cu privire la retragerea voluntară din cadrul organizației. La Conferința de la Sân Francisco, după lungi dezbateri s-a hotărât să nu se includă în Cartă nici o prevedere privind retragerea unui membru din Organizație. Totuși în practica a existat un singur caz de retragere voluntară și anume în 1965 Indonezia s-a retras din cadrul ONU, revenind ulterior în Organizație în septembrie 1966.[9, 14-17]
Mereu,se facea referire la acestea ca la“Natiunile Unite”si o data cu apropierea sfarsitului razbo-iului aceasta denumire insemna o noua asociere de state ce avea sa preia atributiile Ligii Natiunilor
In februarie 1945, Roosevelt , Churchill si Stalin au ajuns la o intelegere. In aprilie anul urmator, a inceput la San Francisco o conferinta internationala care a inceput sa schiteze Carta Natiunilor Unite; si la 24 oct. 1945 a luat fiinta Organizatia Natiunilor Unite.
Printre scopurile stipulate in Carta se numarau acelea de a pune capat razboiului si de a lupta pentru drepturile omului, toleranta, progres economic si social. Nici unul dintre acestea, nici orga-nizarea fundamentala a ONU nu s-au modificat semnificativ din 1945. “Parlamentul” ONU este Adunarea Generala in care e reprezentat fiecare stat membru si are un singur vot.Cu exceptia cazu-rilor de urgenta, adunarea generala se convoaca doar o data pe an, cea mai mare parte a atributiilor fiind rezolvata de comitete Punctele sale de vedere sunt facute publice prin intermediul rezolutiilor
Acum că am vorbit la general despre Organizatia Națiunilor Unite, în continuare vom încerca să discutăm și desspre principalele organe ale O.N.U.,axândune în special pe un studio mai amănunțit al Adunării generale a O.N.U. și al Consiliului de Securitate.
Capitolul II
Adunarea Generală a O.N.U. – componențe, procedura de creare și de activitate, felurile actelor adoptate..
§ 1. Alcătuirea Adunării Generale a O.N.U.
Dintre cele șase organe principale ale ONU, Adunarea Generală, prin competențele și funcțiile atribuite de Cartă,coroborate cu practica materializării acestora,apare ca fiind organul care și-a adus cea mai importantă contribuție în a conferi ONU calitatea de „centru de armonizare" a acțiunilor statelor pentru atingerea scopurilor comune proclamate de Cartă. Cu timpul, Adunarea Generală a dobândit, din ce în ce mai mult, o poziție de supraveghere generală a activităților Organizației.[6, 169]
Modul de organizare și principalele direcții de activitate sunt reglementate în capitolul IV din Cartă. Adunarea Generală este organul reprezentativ principal al Organizația Națiunilor Unite. El e format din reprezentanții tuturor statelor membre a organizației (art.9). Reprezentanțele statelor sunt formate din cel mult 5 membri. Fiecare stat membru are dreptul la un singur vot (art.18) în Adunarea Generală, indiferent de mărimea teritoriului sau a numărului populației. Activitatea Adunării Generale este desfășurată în cadrul sesiunilor anuale ordinare – convocate de Secretarul general al organizației' la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației, sau în cadrul sesiunilor extraordinare care sunt convocate în regim de urgență de către Secretarul General la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității statelor membre (art.20).[9, 169]
Potrivit art.9 al Cartei, Adunarea Generală se compune din toți membrii Națiunilor Unite. Dreptul unui stat de a fi reprezentat în Adunarea Generală,imediat ce a fost admis ca membru ONU, nu a fost niciodată contestat sau pus sub semnul îndoielii.Carta limitează la cel mult cinci numărul reprezentan-ților statelor în cadrul Adunării. Uneori, reprezentarea unor state a fost indirect nerecunoscută, prin intermediul procedurii de verificare a deplinelor puteri.
Limitarea la cinci persoane a numărului reprezentanților statelor in Adunarea Generală are puține urmări asupra capacității delegațiilor statelor membre de a participa la lucrările Adunării sau de a urmări lucrările acesteia.Prin Regulamentul interior(art.25 și 26)se admite desemnarea, în cadrul delegației unui stat, a cinci supleanți și „atâția consilieri, consilieri tehnici și experți câți consideră necesar fiecare delegație". ONU suportă cheltuielile privind transportul internațional pentru cei cinci membri ai fiecărei delegații. Numai aceștia și supleanții lor pot fi aleși în organele subsidiare a Adunării, în calitate de președinte, vicepreședinte sau rapsrtor. Votul unei delegații poate fi exprimat și de către consilieri sau experți.
Deplinele puteri ale reprezentanților, emanate de la șeful statului, șeful guvernului sau ministrul afacerilor externe, împreună cu lista tuturor membrilor delegației (supleanți, consilieri, experți) trebuie comunicată Secretarului General, dacă este posibil, cu o săptămână înaintea deschiderii sesiunii Adunării Generale. Imediat după deschiderea acesteia, la propunerea președintelui Adunării, se numește o Comisie de verificare a deplinelor puteri formată din 9 membri, în principiu, rolul acestei comisii constă numai în a stabili conformitatea deplinelor puteri ale fiecărei delegații cu regulile sti-pulate în Regulamentul interior al Adunării Generale, în practica ONU însă, în perioada „războiului rece", prin intermediul verificării deplinelor puteri s-a pus în discuție atât prezența unor țări în cadrul Adunării Generale cât și repre-zentativitatea anumitor delegații la sesiunile acesteia. Prezența unui stat la lucrările Adunării Generale s-a pus în discuție pentru prima dată în 1950, după constituirea Republicii Populare Chineze și au trebuit să treacă 21 de ani, până când prin rezoluția 2758 (XXVI), în 1971, s-a hotărât recunoașterea participării reprezentanților Republicii Populare Chineze și expulzarea celor ai Republicii Taiwan. Probleme privind reprezentativitatea delegațiilor au fost ridicate și în legătură cu alte state (Africa de Sud, Ungaria, Congo, Nigeria, Chile, Afganistan, Grenada, Israel etc.), dar în anumite cazuri, Adunarea Generală a refuzat, pur și simplu, să se pronunțe asupra conformității deplinelor puteri ale reprezentanților statelor în cauză.[6, 169-170]
Pentru soluționarea unor probleme importante ca alegerea membrelor nepermanenți în Consiliul de Securitate, alegerea membrilor ECOSOC, primirea noilor membri în cadrul ONU, numirea Secretarului general al ONU, aplicarea sancțiunilor față de membrii organizației, soluționarea problemelor bugetare și administrative, Adunarea Generală adoptă hotărâri obligatorii, cu două treime din membrii prezenți și votanți(art.18)al Celelalte probleme,inclusiv cele ce țin de menți-nerea păcii și securității sunt soluționate prin adoptarea unor rezoluții și declarații, ce au caracter de recomandare, cu o majoritate simplă a membrilor prezenți și votanți (art.18, alin.3). La activitatea Adunării Generale sunt admise și state ce nu sunt membre ale ONU, dar care au observatori per-manenți la ONU, reprezentanții organizaților internaționale și a instituțiilor specializate ale ONU.
În cadrul Adunării Generale funcționează 7comitete principale:comitetul politic special;comitetul pentru problemele economice și financiare; comitetul pentru probleme politice și de securitate; co-mitetul pentru probleme sociale,umanitare și culturale;comitetul pentru probleme de tutelă; co-mitetul pentru probleme juridice;comitetul pentru probleme administrative și bugetare. [9, 169]
§ 2. Funcțiile și competențele Adunării Generale a O.N.U.
O analiză a prevederilor Cartei referitoare la funcțiile și puterile Adunării Generale conduce la des-prinderea unor competențe de ordin general și a unora particulare,pe domenii distincte de acti-vitate,cum sunt menținerea păcii și securității internaționale ori cooperarea economică și socială. La rândul lor,competențele de ordin general privesc, buna funcționare a Organizației fie colaborarea sa cu statele membre,sau a acestora între ele pentru realizarea scopurilor ONU. Atunci când privim funcțiile și puterile Adunării Generale din punctul de vedere al modului cum acestea se exercită, desprindem unele funcții exclusive și alteh exercitate împreună cu alte organe principale ale ONU.
Competențele de ansamblu ale Adunării Generale sunt precizate în art. 10 al Cartei, potrivit căruia „Adunarea Generală poate discuta orice chestiuni sau cauze care intră în cadrul prezentei Carte, sau se referă la puterile și funcțiile vreunuia din organele prevăzute în prezenta Cartă…" și poate face „recomandări Membrilor Națiunilor Unite sau Consiliului de Securitate ori Membrilor Organizației și Consiliului de Securitate, în orice asemenea chestiuni sau cauze". Rezultă astfel că puterile și funcțiile Adunării Generale se extind la toate domeniile ce țin de competența ONU, așa cum acestea sunt determinate în articolul l al Cartei privind scopurile și principiile ONU, și cum sunt detaliate în alte articole ale Cartei. [ 5, 311 ]
Dintre competențele privind funcționarea Organizației,pentru care Adunarea Generală e abilitată să acționeze singură, menționăm:
-Alegerea metodelor de organizare a propriilor lucrări,în care sens,în baza propriului regulament de procedură,Adunarea Generală își organizează lucrările sesiunilor,alege organele conducătoare ale acestora și creează organe subsidiare, a căror varietate reflectă marea diversitate a sarcinilor și domeniilor de acțiune cu care este ea învestită;
Desemnarea membrilor altor organe ale ONU. Este de competența Adunării Generale de a alege membrii nepermanenți ai Consiliului de Securitate,luând în considerare contribuția statelor candidate la menținerea păcii și securității internaționale, a altor scopuri ale Organizației și principiul repartiției geografice echitabile.De asemenea Adunarea Generală alege cei 54 de membri ai Con-siliului Economic și Social, precum și o parte din membrii Consiliului de Tutelă;
Gestionarea resurselor financiare ale Organizației, în care sens stabilește contribuțiile statelor membre, aprobă și controlează execuția bugetară și examinează bugetele administrative ale insti-tuțiilor specializate.
Competențele privind activitățile Organizației,pe care Adunarea Generală trebuie să le exercite împreună cu Consiliul de Securitate,sunt urmarea consacrării în Cartă a principiului „separării pute-rilor" între organele ONU. Drept consecință, anumite competențe ale Adunării Generale, ca organ plenar al ONU, nu se pot realiza decât printr-o acțiune concertată cu Consiliu! de Securitate,în calitatea sa de organ permanent.Competențele partajate de cele două organe privesc, pe de o parte, statutul statelor membre și, pe de altă parte, anumite funcții elective, în prima situație este vorba de admiterea de noi membri care impune recomandarea Consiliului de Securitate, ori aplicarea de sancțiuni în anumite condiții,în cea de a doua situație, ne referim la alegerea Secretarului General al ONU ori a judecătorilor Curții Internaționale de Justiție,cu precizarea că dacă în cazul alegerii Secretarului Genera! decizia Adunării Generale e condiți-onată de o recomandare pozitivă a Consiliului de Securitate,în căzu! Alegerii judecătorilor Curții Internaționale de Justiție,cele două organe:Adunarea Generală și Consiliul de Securitate, – acționează paralel, independent unul de altul.
Cu privire la puterile și funcțiile Adunării Generale legate de realizarea scopurilor ONU,dintre care menținerea păcii și securității internaționale ori dezvoltarea economică și socială, le vom analiza separat, reținem unele funcții și puteri a căror exercitare a avut o mare influență asupra evoluției de ansamblu a raporturilor internaționale.
Prima dintre aceste funcții privește statutul „teritoriilor și popoarelor dependente". Pornind de la art.l al Cartei,potrivit căruia unul din scopurile fundamentale ale Națiunilor Unite îl constituie dezvol-tarea de relații amicale între națiuni, întemeiate pe respectarea egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele, și folosindu-se de unele din dispozițiile Cartei privind regimul internațional de tutelă, Adunarea Generală și-a afirmat competența asupra tuturor situațiilor coloniale și și-a întărit progresiv controlul asupra procesului decolonizării,în cadrul Adunării Generale feno-menul colonial a fost considerat ca sistem internațional unitar, ignorând structura pe categorii de „teritorii" reținută, în 1945, de Căită și s-a afirmat incompatibilitatea colonialismului cu scopurile și principiile Cartei. Prin Declarația1514 (XV)din 1960 privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale s-a obținu! condamnarea directă, globală și definitivă, a fenomenului colonial. Astfel Adunarea Generală a sprijinit toate mișcările de eliberare națională a teritoriilor dependente, a declarat legitimă recurgerea la lupta armată și a condamnat acțiunile de represiune ale statelor administrante a terito-riilor sub tutelă, în același timp, Adunarea Generală a afirmat datoria altor membri ai comunității internaționale de a acorda asistență mișcărilor de eliberare națională, la nevoie prin folosirea forței, fără ca prin aceasta să fie angajată responsabilitatea lor internațională față de statele administrante.
Prin crearea în noiembrie 1961 a Comitetului însărcinat cu urmărirea aplicării Declarației 1514 privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale,denumit„Comitetul celor24"Adunarea Generală și-a afirmat competența cu privire la toate situațiile coloniale și și-a întărit controlul asupra procesului decolonizării.Comitetul menționat,ca organ subsidiar a! Adunării Generale, a exercitat, în fapt, atribuții de organ principal al ONU, cum ar fi Consiliul de Tutelă,pe care în realitate 1-a înlocuit. Acest comitet determina ce teritorii sunt sau nu autonome, ori data limită a accesului acestora la independență și puteau sesiza Consiliul de Securitate asupra oricărui fapt care consi-dera că amenință pacea internațională. [ 8, 235 ]
Un alt domeniu în care, exercitându-și competențele, Adunarea Generală a influențat evoluția de ansamblu a relațiilor internaționale, îl constituie cooperarea în domeniul politic, în conformitate cu art.13 alin.1.lit. a., Adunarea Generală face recomandări având drept scop „a promova cooperarea internațională în domeniul politic și a încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internațional și codificarea lui". Raportul de interdependență dintre cooperarea politică și dreptul internațional apare evident: cooperarea în domeniul politic se manifestă mai des prin elaborarea de convenții sau prin revizuirea tratatelor depășite, care sunt supuse examinării statelor. Dezvoltarea progresivă și codificarea dreptului internațional apar astfel ca o prelungire naturală și rezultat al cooperării statelor în domeniul politic.
Realizarea cooperării politice prin drept, a constituit o trăsătură majoră a strategiei Adunării Generale de influențare a evoluției societății internaționale, în care sens a creat și structuri instituționale potrivite.Dintre acestea,pe primul plan se situează Comisia de Drept Internațional(CDI)și Comisia Nați-unilor Unite pentru dreptul comercial internațional (CNUDCI), prima având competență în domeniul dezvoltării progresive și codificării dreptului internațional public, iar cea de a doua, în elaborarea de proiecte de convenții privind dreptul comercial internațional.
Principalele teme studiate de CDI s-au finalizat sub forma unor convenții internaționale, adoptate în cadrul unor conferințe de negocieri, la baza cărora au stat proiecte de articole elaborate de Comisie. Dintre acestea, menționăm:cele patru convenții de la Geneva din 1958 și Convenția de la Montego-Bay din 1982 asupra dreptului mării,convențiile de la Viena din 1961 și 1963 privind privilegiile și imunitățile diplomatice, respectiv, consulare,convenția de la Viena din 1975 privind reprezentarea statelor în relațiile cu organizațiile internaționale,Convențiile de la Viena din 1969 și 1986 privind dreptul tratatelor,respectiv dreptul tratatelor încheiate între state și organizațiile internaționale sau între acestea.Problemele actual-mente în studiu în cadru CDI și cele ce figurează în programul său pe termen lung urmăresc să conducă la codificarea și dezvoltarea progresivă, în formă convențională,a ansamblului problematicii dreptului internațional.Dintre acestea menționăm proiectele de articole privind răspunderea statelor, protecția diplomatică, problemele cetățeniei în raport cu succesiunea statelor, actele unilaterale ale statelor. [ 10, 244-245 ]
La rândul său, CNUDCI a elaborat reguli uniforme privind desfășurarea comerțului internațional, dintre care sunt de reținut: Reglementările de arbitraj (1976),Convenția asupra transportului de mărfuri (Regulile de la Hamburg 1978), Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor privind vânzările in-ternaționale de mărfuri,proiectul de convenție asupra scrisorilor de schimb și biletelor internaționale la ordin.
Dintre domeniile în care exercitarea competențelor Adunării Generale se materializează în reguli de conduită cu impact asupra întregii comunități internaționale se include și cel al drepturilor omului, încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale a fost înscrisă în Carta ONU ca unul din scopurile
Națiunilor Unite.În art.55 se aduc precizări suplimentare,arătându-se că,în vederea creării condiți-ilor de stabilitate și de bunăstare,Națiunile Unite „vor promova respectarea universală și efectivă a drep-turilor omului și libertăților fundamentale pentru toți fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie". Aceasta înseamnă că: a) Organizația este abilitată să urmărească respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, imanente tuturor ființelor umane, indiferent unde acestea s-ar afla în lume; b) ea este îndreptățită să vegheze la respectarea reală, efectivă, a acestor drepturi de către orice stat; c) respectarea drepturilor omului devine o responsabilitate internațională Carta esre lacunară cel puțin în două privințe:nu dă o definiție a drepturilor omului și nici nu indică căile și mijloacele de punere în aplicare și de garantare a acestor drepturi.Completarea acestor lacune i-a revenit Adunării Generale și, sub directa sa îndrumare, ECOSOC și Comisiei drepturilor omului din subordinea ECOSOC.
Activitatea practică a Adunării Generale și a altor organe ONU cu competențe în domeniul dreptu-rilor omului, urmărind întregirea cadrului juridic și crearea mecanismelor de garantare a drepturilor omului, poate fi divizată în trei faze.
În prima dintre acestea,eforturile au fost consacrate definirii normelor fundamentale ale drepturilor omului. Astfel, a fost elaborat proiectul Declarației universale a drepturilor omului, recunoscută ca instrument fundamental de interpretare autorizată a dispozițiilor Cartei în acest domeniu și Pactele in-ternaționale relative la drepturile civile și politice și cele economice,sociale și culturale,cât și Protoco-lul adițional la Pactul privind drepturile civile și politice, care impune obligații juridice statelor ce îl ratifică și instituie un sistem de garanții și de mecanisme de control specifice.Activitatea normativă a ONU privind drepturile omului nu se limitează însă la elaborarea acestor instrumente de bază;ea înglo-bează numeroase alte convenții și declarații vizând fie anumite drepturi specifice fie anumite categorii de persoane.
Cea de a doua fază vizează promovarea generală a normelor privind drepturile omului,așa cum au fost elaborate și convenite în cadrul ONU. E etapa în care a fost pus în practică sistemul rapoartelor periodice, prezentate de statele membre în legătură cu evoluția, progresul în domeniul drepturilor omului, iar organele subsidiare aie Adunării Generale au elaborat o serie de studii asupra unor drepturi specifice și au asigurat numeroase servicii consultative. E totuși o etapă de așteptare: ONU, mai degrabă „sugerează" decât „cere." sau „impune" îndreptarea unor situații, corectarea acestora depinzând de voința ori bunăvoința statelor implicate,
După anul 1967, când Comisia drepturilor omului începe să intervină pentru soluționarea unor situații concrete de violare a drepturilor omului, se poate vorbi de începerea etapei de protecție a acestor drepturi prin intermediul ONU.Astfel, această Comisie ă fost abilitată să instituie grupuri spe-ciale, însărcinate cu anchetarea situațiilor de violare a drepturilor omului în diferite regiuni ale lumii și a instituit o nouă procedură de examinare a informațiilor cuprinse în comunicările primite de Națiu-nile Unite, privitoare Sa „ansamblul violărilor flagrante și sistematice". Au fost instituite grupuri speciale însărcinate cu misiuni de anchetă privind: politica de apartheid în Africa de Sud, situația drepturilor omului în Orientul Mijlociu și situația drepturilor omului în Chile. [ 7, 288 ]
După elaborarea normelor fundamentale privind drepturile omului și garantarea lor prin instrum-ente convenționale cu caracter general sau special și după dezvoltarea unor măsuri de promovare a acestora, Adunarea Generală, ca și alte organe din sistemul ONU în domeniul drepturilor omului, s-au angajat deplin pe calea protecției internaționale a acestora. Desigur că efectul acestei angajări poate fi urmărit și în relația sa directă cu „disponibilitatea" statelor de a pune în aplicare normele elaborate, sau de a emite legi interne în sprijinul aplicării acestor norme, în orice caz, din punctul de vedere al cerințelor Cartei, se poate nota orientarea constantă a Adunării Generale spre respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și libertăților fundamentale „pentru toți", fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
În afara funcțiilor privind viața organizației și a celor referitoare la scopurile și principiile Cartei, Adunarea Generală are competențe și exercită funcții în domeniul menținem păcii și securității interna-ționale,în rezumat,asemenea funcții,conferite prin articolele 10,11,12 și 14 din Cartă,comportă: exami-narea principiilor generale de colaborare pentru menținerea păcii și securității internaționale, inclusiv principiile ce guvernează dezarmarea și reglementarea înarmărilor;discutarea oricăror probleme privi-toare la acest domeniu; sesizarea Consiliului de Securitate asupra situațiilor ce ar putea pune în pri-mejdie pacea și securitatea internațională; inițierea de studii și formularea de recomandări în scopul de a promova colaborarea internațională în domeniul politic; soluționarea pașnică a diferendelor internaționale.
În privința implicării în soluționarea diferendelor internaționale,prin Cartă se stabilește o delimi-tare funcțională între Consiliul de Securitate și Adunarea Generală.O atare delimitare răspunde in-tenției fondatorilor Organizației ce au dorit să asigure Consiliului de Securitate un rol precumpă-nitor în menținerea păcii și securității internaționale,rol consacrat în art.24 al Cartei, potrivit căruia pentru „a asigura acțiunea rapidă și eficace a Organizației, Membrii săi conferă Consiliului de Securitate răspunderea principală pentru menținerea păcii și securității internaționale… „
În general,potrivit Cartei ONU,diferendele în soluționarea cărora intervine ONU pot fi reglementate pe două căi:prin mijloace pașnice sau prin constrângere.Prin Cartă,Adunarea Generală are numai atri-buții legate de soluționarea pașnică: folosirea constrângerii cade, în limitele pe care le vom expune în continuare,în sarcina Consiliului de Securitate. Astfel,Adunarea Generală poate discuta orice probleme privitoare la menținerea păcii și securității internaționale (art. 11 alin. 2), și, în legătură, cu aceste probleme, poate face recomandări, fie statului ori statelor interesate, fie Consiliului de Securitate (art. 11 alin. 2). Atunci când o asemenea problemă reclamă să se întreprindă o acțiune ea va fi deferită de Adunarea Generală Consiliului de Securitate,înainte sau după discutarea ei.În virtutea art.14, Aduna-rea Generală poate recomanda măsuri,pentru aplanarea pașnică a oricărei situații,indiferent de ori-gine, pe care o consideră de natură a dăuna bunăstării generale sau relațiilor prietenești între națiuni…"
Pentru păstrarea primordialității Consiliului de Securitate în reglementarea diferendelor dintre state, Carta exclude competența Adunării Generale de a face recomandări în două situații:
atunci când o problemă privind pacea și securitatea internațională reclamă să se între-prindă o acțiune (art. 11 alin. 2);
atunci când în privința unui diferend sau unei situații Consiliul de Securitate își exercită funcțiile care îi sunt atribuite prin Cartă (art. 10 alin. 2).
În prima situație, problema va fi deferită Consiliului de Securitate, iar în cea de a doua, Adunarea Generală poate face recomandări numai dacă Consiliul de Securitate îi cere acest lucru.
Un domeniu important, în care Adunării Generale îi sunt conferite competențe prin Cartă și în care ea exercită o serie de funcții, este cel economic și social. Obiectivele ca și atribuțiile ONU, în legătură cu cooperarea economică și socială internațională, sunt precizate în capitolul IX al Cartei (art. 55-60),ce pune în evidență interdependența dintre dimensiunea economică și socială a activită-ții ONU și procesul menținerii păcii și securității internaționale, înfăptuirea acestei dimensiuni revine, pe de o parte, Adunării Generale, care potrivit art. 13, „inițiază studii și face recomandări" în scopul de a promova cooperarea internațională în domeniile economic, social, cultural, al învățământului și sănătății" și, pe de altă parte, Consiliului Economic și Social, care va acționa sub autoritatea Adunării Generale (art. 60). Dacă în domeniul menținerii păcii și securității internaționale, inițiativa Adunării Generale este limitată de competența Consiliului de Securitate care deține, în acest domeniu, res-ponsabilitatea principală, raporturile sale cu ECOSOC au o natură ierarhică diferită: activitatea ECOSOC se desfășoară sub autoritatea și îndrumarea Adunării Generale.
Dacă excludem operațiunile de menținere a păcii, cea mai rnare parte a activității desfășurate de Națiunile Unite o reprezintă programele având drept scop „ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a brațelor de muncă și condiții de progres și dezvoltare economică și socială"'. Activitatea ONU în domeniul economic și social ia amploare odată cu creșterea numărului membrilor ONU ca urmare a procesului decolonizării.După anul1960Adunarea Generală a proclamat succesiv„Decadele Națiunilor Unite pentru Dezvoltare", cuprinzând politici și programe de dezvoltare, și a adoptat un număr important de declarații și strategii de dezvoltare, destinate întăririi cooperării internaționale în domeniile economic și social.
Referindu-ne la principalele acțiuni ale ONU în aceste domenii,semnalăm că Declarația asupra cooperării economice internaționale,adoptată de Adunarea Generală la sesiunea sa specială din’90 a stat la baza adoptării, de către același organ, a „Strategiei Dezvoltării Internaționale pentru cea de a patra decadă pentru Dezvoltare a Națiunilor Unite" (1991-2000), prin care se subliniază că principala temă a dezvoltării în decada90ar trebui să o constituie întărirea relației dintre dezvoltareaeconomică și bunăstarea generală, în acest context,în mai 1994, Secretarul General al ONU a publicat„Agenda pentru dezvoltare", ce reprezintă o schiță a unei noi concepții privind dezvoltarea. Aceasta se bazează pe 4 largi concepte: a) dezvoltarea trebuie recunoscută ca cea mai importantă sarcină a timpurilor noastre; b) dezvoltarea trebuie văzută în cele cinci principale dimensiuni ale sale – pace, economie, mediu înconjurător, justiție socială și democrație; c) consensul asupra priorităților și dimensiunilor dezvoltării trebuie să-și găsească expresia într-un mecanism de cooperare internațională, iar în cadrul acestuia Națiunile Unite trebuie să joace un rol major, atât în elaborarea politicilor cât și în conducerea operațiunilor.[ 2, 245-247]
§ 3. Organizarea lucrărilor și adoptarea hotărârilor Adunării Generale a O.N.U.
Adunarea Generală,organul plenar al ONU,se întrunește,de regulă,o dată pe an, în sesiuni ordinare, care se deschid la sediul din New-York al Organizației, în a treia zi de marți a lunii septembrie și durează până la mijlocul lunii decembrie. La începutul fiecărei sesiuni Adunarea stabilește durata ei, și poate decide, în cazul unei agende încărcate, prelungirea sesiunii în anul calendaristic următor. Adunarea Generală se poate întruni și în sesiuni extraordinare, atunci când împrejurările o cer. Convocarea unei sesiuni extraordinare se face de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate, ori a majorității statelor membre. O sesiune extraordinară de urgență poate fi convocată, în termen de 24 de ore, la solicitarea Consiliului de Securitate(prin votul a cel puțin 9 din membrii săi, permanenți sau nepermanenți), ori a majorității statelor membre ONU.
La începutul fiecărei sesiuni anuale,Adunarea alege un Președinte al sesiunii, 21 Vicepreședinți, ca și Președinții ceior șapte Comitete plenare ale Adunării Generale și Președintele Comitetului de verificare a deplinelor puteri. Aceștia formează Biroul adunării (Comitetul General).
În alegerea președintelui fiecărei sesiuni anuale,care se face prin vot secret,există un acord tacit ca acesta să nu fie reprezentantul unuia din cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate. Se urmărește asigurarea unei reprezentări geografice echitabile, prin rotirea, la președinția Adunării, a celor cinci grupuri de state: Africa, Asia, Europa răsăriteană, America Latină, Europa Occidentală și alte state. Principiul repartiției geografice echitabile e avut în vedere și la alegerea vicepreședinților Adunării și a președinților celor șapte Comitete principale.
Președintelui fiecărei sesiuni îi revine un rol important în desfășurarea acesteia, prin modul în care conduce dezbaterile Adunării și ca urmare a acțiunilor de conciliere pe care le poate întreprinde în procesul de adoptare a hotărârilor.
Biroul adunării examinează problemele legate de ordinea de zi a sesiunii respective, răspunde de coordonarea lucrărilor Comitetelor plenare ale adunării și, în general, sprijină Președintele în conducerea lucrărilor sesiunii.
După alegerea Biroului sesiunii,se procedează la adoptarea ordinii de zi.Datorită numărului mare al punctelor înscrise pe agenda fiecărei sesiuni(peste 160 în ultimii ani), Adunarea Generală distri-buie, pentru dezbatere, peste 75% din acestea între cele șapte Comitete plenare, în funcție de natura problemelor de care se ocupă fiecare comitet:
– Primul Comitet examinează problemele dezarmării și securității internaționale;
Comitetul Politic Special se ocupă de alte probleme politice, ce nu intră în competența Primului Comitet;
Al doilea Comitet are în competență probleme economice și financiare;
Al treilea Comitet examinează problemele sociale, culturale și umanitare;
Al patrulea Comitet este responsabil cu problemele decolonizării;
Al cincilea Comitet se ocupă de probleme administrative și bugetare;
Al șaselea Comitet dezbate problemele juridice.
Fiecare stat membru ONU are dreptul de a fi reprezentat în fiecare din cele șapte Comitete plenare ale Adunării Generale.
Lucrările Adunării Generale se desfășoară în ședințe plenare și în dezbateri în cele șapte Comitete plenare. Cea mai mare parte a ședințelor plenare ale Adunării Generale sunt consacrate dezbaterii generale, în cursul căreia șefii delegațiilor statelor membre, de regulă miniștrii afacerilor externe, prezintă poziția țărilor lor asupra celor mai importante probleme internaționale și fac aprecieri în legă-tură cu rolul și îmbunătățirile activității ONU. în ședințele plenare mai sunt examinate punctele de pe ordinea de zi ce se referă la menținerea păcii și securității internaționale,primirea de noi membri, alegerea membrilor unor organe principale și sunt adoptate proiectele de rezoluții,supuse aprobării Adunării de către cele șapte Comitete plenare. De regulă, aceste proiecte sunt înaintate ședințelor plenare ale Adunării Generale către sfârșitul sesiunii, după ce Comitetele plenare au încheiat examinarea lor. [ 3, 157-159 ]
Deși sesiunile Adunării Generale au în fiecare an o durată determinată,de aproximativ trei luni, acti-vitatea acestui organ al ONUse continuă prin lucrările unor organe subordonate,cum sunt:Comitetele speciale privind știința și tehnologia,resursele naturale,spațiul cosmic etc.,sau alte organisme create de Adunarea generală,precum Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare,Consiliul Alimentar Mon-dial, Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare sau Fondul Națiunilor Unite pentru Copii.
Adoptarea hotărârilor în Adunarea Generală e o expresie a principiului egalității juridice dintre statele membre ONU și a regulii majorității voturilor. Astfel,conform art. 18 alin. l al Cartei, „Fiecare membru al Adunării Generale dispune de un vot", în ceea ce privește aplicarea regulii majorității, Carta stabilește o distincție între „chestiunile importante" și „alte chestiuni".
Sunt considerate „chestiuni importante", conform art. 18 alin. 2 al Cartei, următoarele:
– recomandările referitoare la menținerea păcii și securității internaționale;
compunerea organizației și calitatea de membru ONU (admiterea de noi membri,suspen-darea drepturilor decurgând din calitatea de stat membru sau excluderea);
compunerea organelor principale ale organizației (alegerea membrilor nepermanenți al Consiliului de Securitate, alegerea membrilor Consiliului Economic și Social și ai Consiliului de Tutelă);
funcționarea regimului de tutelă;
bugetul organizației.
Carta precizează că hotărârile în „chestiunile importante" se iau cu majoritatea de două treimi din membrii prezenți și votanți.
Asupra tuturor celorlalte probleme (necalificate de Cartă drept „chestiuni importante"),hotărârile în Adunarea Generală se adoptă cu majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți.
Carta lasă deschisă posibilitatea ca Adunarea Generală să decidă, prin majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți, completarea „listei" chestiunilor calificate ca importante (art. 18 alin. 3). în cazul în care o asemenea completare are loc, în chestiunea respectivă hotărârile vor putea fi luate numai cu majori-tatea de două treimi a membrilor prezenți și votanți.
În Comitetele plenare ale Adunării Generale hotărârile se adoptă printr-o majoritate simplă.
Quorumul impus în ședințele plenare ale Adunării Generale este de jumătate din statele membre ONU, în timp ce pentru Comitetele plenare este de o treime din numărul acestora.
Hotărârile Adunării Generale mai pot fi adoptate, fără a se recurge la votul formal, prin consens, modalitate de decizie neprevăzută în Cartă. Consensul se consideră realizat atunci când se constată că, față de o anumită propunere, nu există nici o obiecțiune formală pentru adoptarea ei. Această constatare se face printr-o declarație a președintelui și este, de regulă, rezultatul unor intense negocieri între participanți.
Din dispozițiile articolelor10-14ale Cartei,referitoare la „Functii(le) și puteri(le)"Adunării Generale, rezultă că hotărârile acesteia au doar caracterul unor recomandări,deci o autoritate politică și morală, fiind lipsite de forță juridică obligatorie. De la această regulă fac excepție hotărârile privind funcțio-narea internă a organizației, care sunt obligatorii atât pentru statele membre cât și pentru organele subordonate.
Deși lipsite de valoare juridică, rezoluțiile Adunării Generale ONU se impun statelor ca norme de comportament, cu calitate de membri ai organizației. Statele nu pot încălca sau ignora cu ușurință rezoluțiile Adunării Generale, mai ales atunci când s-au pronunțat în favoarea acestora.[6, 172-183]
Capitolul III
Consiliul de Securitate a O.N.U – componențe, procedura de creare și de activitate, felurile actelor adoptate.
§ 1. Alcătuirea și funcționarea Consiliul de Securitate a O.N.U.
Autorii Cartei ONU au rezervat Consiliului de Securitate un loc aparte în sistemul instituțional al organizației, ca organ cu compunere restrânsă, învestit cu răspunderea principală în menținerea păcii și securității internaționale (art. 24). Pentru realizarea acestei răspunderi, Carta conferă Consiliului de Securitate puteri speciale de decizie și acțiune în prevenirea și rezolvarea conflictelor internaționale, iar statele membre ONU „acceptă să execute hotărârile Consiliului de Securitate", luate în conformitate cu dispozițiile Cartei (art. 25). Poziția și rolul deosebit rezervate acestui organ în structura organizației mondiale sunt relevate de compunerea sa, funcționarea, sistemul decizional și competențele ce le exercită.
Compunere. Destinat să facă față, prin „acțiuni rapide și eficace", unor situații conflictuale, alcă-tuirea acestui organ,în viziunea fondatorilor ONUtrebuie să răspundă unei duble cerințe:pe de o parte, să se limiteze la un număr restrâns de membri, iar pe de altă parte, să aibă în compunerea sa, obligatoriu și permanent, marile puteri aliate în cel de al doilea război mondial, cooperarea acestora fiind considerată ca principala garanție a menținerii păcii și securității în perioada postbelică. Ca atare, conform Cartei, Consiliul de Securitate cuprinde două categorii de membri: permanenți și nepermanenți.
Inițial, Consiliul cuprindea unsprezece membri: cinci membri permanenți, numiți prin Cartă – Republica China, Franța, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii – și șase membri nepermanenți. Ca urmare a unui amendament adus Cartei în 1963(intrat în vigoare ia sfârșiții! anului 1965),numărul membrilor neper-manenți a fost sporit la zece, Consiliul fiind compus, după 1965, din cincisprezece membri.
Membrii nepermanențj ai Consiliului sunt aleși de Adunarea Generală pe perioade de câte 2 ani. în fiecare an fiind aleși câte cinci dintre ei. Potrivit dispozițiilor Cartei, două criterii stau la baza alegerii membrilor nepermanenți: 1)contribuția statelor respective la menținerea păcii și securității inter-naționale și a ceioriaite obiective ale organizației; 2) o repartiție geografică echitabilă. Pentru îndepli-nirea acestui al doilea criteriu, distribuția celor zece membri nepermanen|i a fost convenită să se realizeze totdeauna astfel: 5 locuri pentru țări din Africa și Asia; 2 locuri pentru America Latină, 2 locuri pentru Europa Occidentală șil loc pentru Europa răsăriteană.Aceiași stat nu poate fi ales pentru două mandate consecutive, în calitate de membru nepermanent în Consiliul de Securitate.
Potrivit art. 31 al Cartei, Consiliul poate invita să participe la lucrările sale, fără drept de vot, alte state membre ONU, atunci când apreciază că interesele acestor state „sunt afectate în rnod special" de problematica ce formează obiectul dezbaterilor.
Funcționare. Consiliul de Securitate este un organ cu funcționare permanentă. El este astfel organizat încât să se poată întruni nu la date și pentru perioade predeterminate, ci ori de câte ori împrejurările internaționale o impun. Pentru aceasta, fiecare stat membru al Consiliului desemnează câte un reprezentant permanent la sediul organizației.[ 6, 183-184 ]
Lucrările desfășurate de Consiliul de Securitate sunt conduse de către un Președinte, care este desemnat din membrii Consiliului o dată la o lună de zile, pe rând din fiecare stat. Convocarea Consiliului se face de către Președinte la sesizarea oricărui stat membru ONU,Adunării Generale, Secretarului General al ONU, ori unui stat nemembru al ONU, dar care este parte la diferendul care este supus dezbaterii Consiliului.[9, 17]
Președinția lucrărilor se asigură prin rotație, câte o lună, de către reprezentantul fiecărui stat membru al Consiliului (în ordinea alfabetului în limba engleză).
Consiliul se convoacă de către Președintele în funcțiune, atunci când este sesizat, printr-o cerere, de către: 1) orice stat membru ONU; 2) Adunarea Generală; 3) Secretarul general al ONU; 4) un stat care nu este membru ONU, cu condiția ca acesta să fie parte la diferendul ce-1 supune dezbaterii Consi-liului și să declare expres că va accepta obligațiile de reglementare pașnică prevăzute de Cartă. Consiliul de Securitate se poate sesiza din oficiu, cu examinarea unui diferend sau situații, atunci când nici una din entitățile de mai sus nu acționează, în asemenea cazuri, Consiliul poate interveni chiar împotriva voinței părților în litigiu.
În ceea ce privește sesizarea Consiliului asupra unei situații sau diferend internațional, reține atenția faptul că această sesizare poate fi făcută de „oricare stat membru ONU", indiferent dacă este sau nu parte la acel diferend, în cazurile în care acesta apreciază că prelungirea diferendului sau situației ar pune. în pericol pacea și securitatea internațională.
§ 2. Adoptarea hotărârilor în Consiliul de Securitate a O.N.U. și competențele acestuia.
Particularitatea cea mai încărcată de consecințe,asupra rolului Consiliului de Securitate în menținerea păcii și securității internaționale, decurge din modul de desfășurare a procesului decizional în cadrul acestui organ. Potrivit Cartei (art. 27), fiecare membru al consiliului dispune de un vot.Toate hotărârile se adoptă cu o majoritate calificată de nouă voturi.Carta intro-duce însă o importantă distincție între „problemele de procedură" și „toate celelalte probleme", în cazul problemelor de procedură,majoritatea de 9voturi poate să rezulte din voturile favorabile ale oricăror state membre ale Consiliului – membrii permanenți sau nepermanenți. În „toate celelalte probleme"(probleme de fond),Carta prevede că votul afirmativ a minimum nouă membri trebuie să cuprindă și „voturile concordante ale tuturor membrilor permanenți" ai Consiliului. Rezultă astfel că, în problemele de fond, oricare din cei cinci membri permanenți poate, printr-un vot negativ,să împiedice adoptarea unei hotărâri.Această prerogativă acordată membrilor permanenți – așa numitul „veto", pe care fiecare din ei îl poate utiliza – le dă posibilitatea să blocheze, atunci când interesele lor sunt implicate, orice hotărâre a Consiliului, inclusiv acțiuni privind menținerea păcii și securității internaționale.[ 6, 185 ]
Consiliul de Securitate se poate examina din oficiu o situație sau diferend, atunci când nu este sesizat de alte entități, în cadrul ședințelor Consiliului pot fi adoptate hotărâri. Toate hotărârile se adoptă cu o majoritate calificată de nouă voturi (art.27, alin.2). Problemele de procedură sunt adoptate cu nouă voturi afirmative ale oricăror membri ai Consiliului. Celelalte hotărâri se adoptă cu nouă voturi afirmative, însă dintre care 5 trebuie să aparțină. [ 9, 17 ]
Carta ONU și Regulamentul„provizoriu"de procedură al Consiliului de Securitate nu conțin precizări cu privire la criteriile de a distinge, califica cele două categorii de probleme:procedurale și de fond.În cazul în care nu se poate stabili acordul general al membrilor Consiliului,în legătură cu determinarea caracterului de fond ori de procedură a unei anumite probleme, se proce-dează la vot. Calificarea unei asemenea probleme va fi decisă de majoritatea de minimum nouă voturi,ce trebuie să includă, și de această dată, voturile concordante ale celor cinci membri permanenți. Situația este cunoscută sub numele de „dublul veto", de care aceștia dispun în cadrul Consiliului de Securitate.
În situațiile în care un stat membru al Consiliului de Securitate este parte Ia un diferend,în legă-tură cu care Consiliul urmează să propună măsuri de soluționare pașnică, acel stat se va abține de la vot (art. 27 alin. 3 al Cartei).
Încă din primii ani de funcționare a Consiliului de Securitate s-a simțit nevoia atenuării rigorilor sistemului de luare a deciziilor în cadrul acestui organ, stabilit la Conferința de la Yalta. Astfel, abținerea de la vot a unui stat membru permanent, nu a fost interpretată ca un vot negativ. Această practică, care datează din 1946, a dat naștere unei norme cutumiare, consacrată și de Curtea Internațională de Justiție, în următorii termeni:
„Abținerea unui membru al Consiliului nu înseamnă că el se opune aprobării unei propuneri; pentru a împiedica adoptarea unei rezoluții care impune unanimitatea membrilor permanenți, un membru permanent trebuie să exprime un vot negativ" (Avizul consultativ al Curții Internațio-nale de Justiție privind Prezența continuă a Africii de Sud în Namibia, I. C. J. Reports, 1971, p. 22).
De asemenea, absența reprezentantului unui membru permanent de la vot, a fost asimilată cu abținerea acestuia, ceea ce, prin interpretare, echivalează cu neexercitarea dreptului de veto.
În practica proceselor decizionale ale Consiliului de Securitate din ultimul deceniu, tot mai multe din rezoluțiile acestuia sunt adoptate, ca și în Adunarea Generală, prin consens. Existența consensului este înregistrată de președintele în exercițiu, care constatând lipsa oricărei opoziții formale fată de o anumită propunere, nu o mai supune la vot și o declară adoptată prin consens.
Competențe, în temeiul art. 24 al Cartei, care conferă Consiliului de Securitate răspunderea principală în menținerea păcii și securității internaționale, competențele acestuia urmăresc să prevină izbucnirea unor conflicte,să intervină, dacă e cazul, pentru a le pune capăt și, în general, să dezamor-seze crizele internaționale, în acest cadru, atribuțiile Consiliului sunt grupate, de Carta ONU, în trei capitole distincte: Cap. VI – atribuții în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale; Cap. VII -atribuții în cazul unor„amenințări împotriva păcii"„încălcări ale păcii" și „acte de agresiune", care impun măsuri de constrângere, fără folosirea forței armate ori cu folosirea acesteia; Cap. VIII – atribuții în raporturile dintre ONU și organizații ori acorduri regionale, având ca obiect menținerea păcii și securității într-o anumită regiune geografică.
În temeiul misiunii sale principale, specificată de art. 24 al Cartei, Consiliul de Securitate a dezvoltat în practică anumite modalități concrete de intervenție, neprevăzute expres în textul Cartei, cunoscute sub denumirea generică de „operațiuni de menținere a păcii".
Carta ONU mai conferă Consiliului de Securitate o serie de atribuții legate de funcționarea în ansamblu a organizației. Astfel, alături de Adunarea Generală, alte organe ONU și instituțiile specializate, Consiliul poate solicita Curții Internaționale de Justific avize consultative și poate interveni, în cazul în care un stat, parte la un diferend soluționat de Curte, refuză punerea în aplicare a hotărârii acesteia (art, 94). Consiliul participă, de asemenea, alături de Adunarea Generală, la alegerea celor 15 judecători ai Curții Internationale de Justiție, împreună cu Adunarea Generală, Consiliul are competențe referitoare Ia structura și funcționarea ONU: alegerea Secretarului General (art. 97), admiterea de noi membri (art. 4), excluderea din organizație (art. 6) și suspendarea drepturilor și privilegiilor inerente calității de membru (art. 5).
În domeniul soluționării pașnice a diferendelor (Cap. V! a! Cartei), Consiliul poate:
să invite părțile la un diferend să îl soluționeze printr-unul din mijloacele menționate la art. 33 („tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, prin recurgere la organisme sau
acorduri regionale, ori prin alte mijloace pașnice, la alegerea lor";
să dispună o anchetă asupra unui diferend sau unei situații, care ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere unui diferend. Concluziile anchetei, întreprinsă de un
organ subsidiar al Consiliului, de o comisie formată din reprezentanți ai statelor ori personalități independente, constituie o primă etapă în stabilirea poziției Consiliului asupra diferendului, a cărui natură urmează să o determine;
să recomande părților Ia un diferend,procedura sau metoda de soluționare, ținând seama de natura diferendului, ori, la cererea acestora, să le recomande soluții concrete.
Rezoluțiile Consiliului de Securitate în aplicarea prevederilor Capitolului V3 al Cartei au valoarea unor recomandări, deci fără forță obligatorie pentru părți. Aceste rezoluții, generează însă anumite obligații de comportament. Statele nu pot împiedica, de exemplu, Consiliul de a ancheta „orice diferend sau situație ce ar putea da naștere unui diferend", în scopul de a stabili dacă prelungirea acestuia ar pune în pericol menținerea păcii și securității internaționale, în același timp, recomandările Consiliului nu sunt lipsite, din punct de vedere politic, de o anumită semnificație. Ținând seama de rolul pe care comunitatea internațională îl atribuie Consiliului în asigurarea păcii și securității internaționale, statele trebuie să ia în considerare și să examineze cu bună credință posibilitatea de a se conforma recoman-dărilor acestuia. [ 2, 353 ]
În cazurile în care Consiliul constată însă existența unor situații pe care le califică drept: (I) „o amenințare împotriva păcii", (2) „o încălcare a păcii", sau (3) „un act de agresiune", în temeiul dispozițiilor Capitolului VII al Cartei, acest organ ONU este autorizat să adopte rezoluții cu valoare obligatorie, prin care dispune măsuri mergând până la utilizarea forței armate.
Calificarea unei situații ca reprezentând o amenințare sau o încălcare a păcii ori un act de agresiune, apare astfel ca o premisă care legitimează măsurile cu caracter obligatoriu pe care Consiliul urmează să le adopte, în temeiul Capitolului VII ai Cartei, împotriva statului care se face vinovat de produ-cerea uneia din cele trei situații expuse.
În funcție de gravitatea situației, Consiliul poate adopta, mai întâi, anumite măsuri cu caracter pro-vizoriu, având drept scop să preîntâmpine agravarea acesteia (art. 40). în condițiile în care măsurile provizorii nu sunt executate sau nu produc rezultatul scontat, Consiliul poate decide, împotriva statului care se face vinovat de una din cele trei situații expuse, măsuri care nu implică folosirea forței armate, constând în „întreruperea completă sau parțială a relațiilor economice, și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio și a altor mijloace de comunicație, precum și ruperea relațiilor diplomatice" (art. 41).
Dacă nici asemenea măsuri nu se dovedesc eficiente, Carta acordă Consiliului de Securitate com-petența de a decide măsuri de constrângere implicând utilizarea forței armate (art. 42). în acest sens, s-a avut în vedere un dispozitiv militar condus de un Comitet de Stat Major care să dispună de con-tingente naționale de armate și armament, puse la dispoziția sa de statele membre ONU, în baza unor acorduri speciale, încheiate de Consiliul de Securitate cu aceste state (art. 43-47). în practică, însă, un dispozitiv militar astfel organizat, nu a putut fi constituit, datorită rivalităților și tensiunilor dintre cele două blocuri militare, în perioada războiului rece.
În aceste condiții, Consiliul de Securitate sau Adunarea Generală au dezvoltat în practică me-canismul de intervenție pentru menținerea păcii și securității internaționale, cunoscut, așa cum s-a arătat, sub denumirea de „Operațiuni de menținere a păcii". Inițial, acestea au fost identificate ca operațiuni pentru restabilirea păcii, cu posibilitatea de a utiliza personal militar, dar fără puterea de a recurge la mijloacele de constrângere prevăzute de Cap. VII al Cartei.
În lipsa unui regulament de procedură unanim acceptat, practica acestor operațiuni a impus o serie de particularități privind constituirea și desfășurarea lor:
Fiecare din aceste misiuni ONU sunt rezultatul unei inițiative a Consiliului de Securitate sau Adunării Generale;
ele se compun din contingente militare, puse la dispoziție de statele membre, și/sau, după caz, din misiuni de observatori;
mandatul și durata desfășurării lor sunt definite de ONU,cu luarea în considerare a particularită-ților fiecărei situații și trebuie să aibă acordul statelor pe teritoriul cărora se desfășoară;
sunt plasate totdeauna sub autoritatea Secretarului General al ONU.
În clarificarea rolului și limitelor misiunilor ONU de menținerea păcii,un rol deosebit a revenit Secretarului General al Organizației din perioada 1953-1961, Dag Hammerskjold. în timpul mandatului acestuia, asemenea operațiuni, la care ONU recurgea încă din 1948,au fost calificate ca o contribuție deosebită a organizației la soluționarea conflictelor și menținerea păcii și securității internaționale, în ceea ce privește preocuparea de a le găsi un temei legal în textele Cartei ONU, lui Dag Hammerskjold îi este atribuită celebra formulă: „Operațiunile de menținere a păcii reprezintă capitolul VI și jumătate al Cartei".
După ce s-a pus capăt războiului rece și a fost deblocat procesul decizional din cadrul Consiliului de Securitate, organizarea și modalitățile de desfășurare a Operațiunilor ONU de menținere a păcii înregistrează anumite noi trăsături.
În primul rând, du'pă 1990 asistăm Ia multiplicarea fără precedent a numărului misiunilor ONU în zone de conflict. Astfel, dacă în perioada 1948-1978 au fost inițiate 13 asemenea misiuni, în perioada 1988-1993 numărul acestora s-a ridicat la 20.
Î n al doilea rând, se poate observa tendința de diversificare a acțiunilor și a mandatului fiecărei misiuni. Această tendință a impus revizuirea conceptului tradițional privind operațiunile de menținere a păcii. Prin Declarația din 31 ianuarie 1992, adoptată la ședința Consiliului de Securitate la nivel de șefi de stat sau de guvern, se solicită Secretarului General „o analiză …a capacității ONU în domeniul diplomației preventive și operațiunilor de restabilire și menținere a păcii", în vederea întăririi și creșterii eficienței acestora. Ca urmare, în documentul cunoscut sub denumirea de „Agenda pentru pace", Secretarul General identifică următoarele patru categorii de activități și tipuri de operațiuni de menținere a păcii:
diplomația preventivă, vizând evitarea apariției unor diferende, prin măsuri sub incidența Capitolului VI din Cartă;
restabilirea păcii (peace-making), care intervine după declanșarea unui conflict și urmărește folosirea procedurilor de reglementare pașnică a diferendelor prevăzute, de asemenea,în Capitolul VI (mai ales art. 33);
menținerea păcii (peace-keeping), care presupune și acțiuni militare coercitive, dintre cele mențio-nate în Capitolul VII al Cartei;
consolidarea păcii (peace-building), care constă în acțiuni ulterioare încetării ostilităților, și urmărește, cu precădere, edificarea unor structuri interne în măsură să asigure menținerea soluției politice a conflictului.
În al treilea rând,în cazul desfășurării unor operațiuni, se constată că hotarul dintre măsurile dispuse în temeiul Capitolului VI și măsurile coercitive de impunere a păcii, dispuse în temeiul Capitolului VII, devine din ce în ce mai greu de sesizat. Asemenea măsuri se întrepătrund și se completează reciproc, existând tendința multiplicării cazurilor în care Consiliul de Securitate recurge cu precădere la măsuri coercitive, cu sau fără folosirea forței armate .[ 6, 183- 191 ]
Capitolul IV.
Proceduri de soluționare pașnică a diferendelor internaționale în cadrul O.N.U.
Odată cu crearea organizațiilor internaționale cu funcții politice și rol în menținerea păcii și se-curității internaționale,în statutul acestora au fost prevăzute,în special după apariția Societăților Națiunilor,unele proceduri specifice pentru rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale.
Rolul acestor organizații internaționale în rezolvarea diferendelor este complementar sau subsidiar, la ele apelându-se în general numai după ce au fost folosite alte mijloace pașnice. Rolul organizațiilor internaționale este în același timp și facultativ în rezolvarea diferendelor pe cale pașnică, atunci când sunt chemate să-și aducă contribuția ele neputând impune o soluție, ci având dreptul de a face recomandări părților în conflict, iar acestea în principiu pot ține sau nu cont de recomandările ce le-au fost făcute.
Potrivit Cartei O.N.U. atribuțiile în domeniul rezolvării pașnice a diferendelor revin în principal Adunării Generale și Consiliului de Securitate, care pot să înființeze și unele organe subsidiare în scopul de a le ajuta în îndeplinirea atribuțiilor lor. Un rol tot mai important revine și secretarului general al organizației.
Potrivit art.10 și 11 din„Carta O.N.U.’’, Adunarea Generală e obligată să examineze oricând orice diferend și orice situație internațională ce ar putea pune în pericol pacea și securitatea internațională, să facă recomandări statelor ori Consiliului de Securitate asupra modului de rezolvare a acestora sau să atragă atenția Consiliului de Securitate asupra situațiilor care ar putea pune în pericol pacea și securitatea internațională.
Recomandările Adunării Generale pot avea ca obiect fie procedurile de aplanare pașnică,fie modul concret de rezolvare a difbfen-dului. Ea poate face recomandări fie din oficiu, fie la sesizarea unui stat membru al O.N.U. ce nu este parte la diferend, a unui stat membru care este parte la diferend, sau a Consiliului de Securitate.
Adunarea Generală a fost de la începutul funcționării sale un cadru adecvat pentru dezbaterea problemelor cardinale ale epocii contemporane, iar statele implicate în situații internaționale com-plexe au recurs adesea la Adunarea Generală pentru a-și prezenta pozițiile și a găsi o rezolvare, dezbaterile din acest for având o influență politică și morală în determinarea părților de a acționa în sensul pozitiv pentru căutarea unei soluții pașnice, conform cu principiile și normele dreptului internațional, cu interesele păcii și securității internaționale.
Adunarea Generală a avut în numeroase diferende un rol activ, prin rezoluțiile sale invitând părțile să reia tratativele directe sau indicându-le căile concrete de soluționare, înființându-se comisii de anchetă sau numindu-se mediatori,recomandându-se Consiliului de raritate să ia măsurile corespunzătoare potrivit atribuțiilor ce-i sunt conferite de Cartă, sau încredințându-se secretariatului general al O.N.U. importante misiuni de bune oficii ori însărcinându-1 pe acesta coopereze cu statele aflate în diferend pentru facilitarea soluționării în mod pașnic.
Un rol important pentru soluționarea unor diferende concrete l-au avut sesiunile extraordinare de urgență ale Adunării Generale, atunci când Consiliul de Securitate s-a aflat în imposibilitatea de a acționa, care au contribuit efectiv la deblocarea situațiilor și la promovarea unor măsuri în direcția înlesnirii soluțiilor diferendului.
Realitățile internaționale impun,însă, creșterea calitativă a activității Adunării Generale, asuma-rea de către aceasta a unor sarcini tot mai complexe în prevenirea diferendelor sau în aplanarea lor încă din faze incipiente, problemă a cărei rezolvare nu se poate găsi decât în contextul general al creșterii rolului O.N.U. în viața internațională.
În concepția Cartei O.N.U. Consiliul de Securitate are răspunderea principală pentru menținerea păcii și securității internaționale, fiind abilitat să constate existența oricărei amenințări împotriva păcii, a unei violări a păcii sau a unui act de agresiune și să facă recomandări ori să hotărască ce măsuri trebuie să fie luate în acest scop (art. 39). [ 11 ]
În legătură cu rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale, Consiliul de Securitate poate lua măsuri importante în special în legătură cu acele diferende care pun în pericol pacea și securitatea internațională.
Atunci când socotește necesar,Consiliul de Securitate are dreptul să invite părțile aflate în dife-rend, dacă prelungirea acestuia ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internațio-nale, să rezolve neînțelegerea respectivă prin mijloacele de soluționare pașnică prevăzute în„Carta O.N.U." sau, dacă este cazul, să indice el însuși părților aflate în diferend, în orice stadiu s-ar afla acesta, ce proceduri sau metode de soluționare să utilizeze.
În baza competenței sale generale de a purta răspunderea principală pentru menținerea păcii și securității internaționale, Consiliul de Securitate își poate oferi bunele oficii, poate acționa ca anchetator,mediator,conciliator, dar în practică s-a folosit în puține situații de aceste prerogative.
De altfel,în pofida amplelor competențe ce i-au fost conferite prin Cartă,Consiliul de Securitate a avut o participare relativ scăzută și limitată în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale, raportat la numărul mare de diferende ce au avut loc în lume în perioada postbelică și care au amenințat pacea și securitatea mondială. O asemenea stare de fapt își are explicația în relativa neîn-credere a statelor în posibilitatea reală pe care Consiliul de Securitate ar avea-o de a interveni în mod eficient, datorită atât insuficienței cooperării între membrii permanenți, cât și deficiențelor de structură și procedură proprii. In situația în care a acționat, totuși, iar statele aflate în diferend au dovedit voință de cooperare, Consiliul de Securitate a avut contribuții utile în promovarea reglementării pașnice.
Potrivit „Cartei O.N.U." secretarul general este funcționarul cel mai înalt al organizației, cu atribuții foarte diverse și complexe în bunul mers al acesteia.
În materie de soluționare a diferendelor, rolul său statuat prin Cartă este redus,secretarul general având dreptul de a atrage atenția Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme care, după aprecierea sa, ar putea pune în primejdie pacea și securitatea internațională (art.99) și obligația de a îndeplini orice sarcini încredințate de celelalte organe principale ale O.N.U. (art. 98).
În baza acestor prevederi ale Cartei și depășind cadrul acestora, răspunzând unor comandamente superioare rezultate din necesitatea promovării înțelegerii și cooperării pașnice între state, secre-tarul general al O.N.U. a primit sau și-a asumat numeroase sarcini pe linia acțiunii în favoarea păcii și securității internaționale și a rezolvării neînțelegerilor dintre state în spiritul principiilor Cartei, rolul său real excedând cu mult prevederile actelor constitutive ale O.N.U.
În cadrul diferendelor internaționale,secretarul general a intervenit și a acționa cu operativitate, adeseori în mod util, pentru apropierea pozițiilor părților și netezirea asperităților, îndeplinind direct sau prin reprezentanții săi personali misiuni delicate de bune oficii, de mediere sau de con-ciliere, de informare a organizației mondiale asupra situației de fapt ori a stadiului diferendului, făcând părților implicate sau celorlalte organisme ale O.N.U. propuneri concrete de soluționare.
În contextul actual limitat al atribuțiilor conferite secretarului general prin „Carta O.N.U." în domeniul rezolvării pașnice a diferendelor internaționale, succesul acțiunilor sale depinde în mare măsură de calitățile proprii ale persoanei care îndeplinește această funcție și de încrederea pe care statele i-o acordă, dar realitatea vieții internaționale pledează pentru o lărgire a atribuțiilor acestuia, pentru sporirea rolului său, date fiind rezultatele pozitive obținute în numeroase ocazii în care alte organisme ale O.N.U. nu au intervenit sau nu au obținut rezultatele scontate.
Existența unor organizații internaționale regionale,de regulă la nivel continental,ce au în obiectul lor de preocupare problemele menținerii păcii și securității internaționale, constituie încă un element pozitiv în efortul de soluționare pașnică a diferendelor.Art.33al„Cartei O.N.U."prevede recurgerea la aceste organizații ca una din metodele de rezolvare pașnică a diferendelor internaționale, în acest sens,art.52 al Cartei precizează că statele care fac parte din organizațiile regionale trebuie să depună toate eforturile pentru rezolvarea pe cale pașnică diferendele locale prin intermediul acestor organizații înainte de a supune Consiliului de Securitate și că la rândul său,Consiliul de Securitate trebuie să încurajeze organizațiile regionale în acest sens,fie la inițiativa statelor intere-sate, fie din proprie inițiativă, tară ca pe această cale să se aducă atingere rolului și răspunderilor sale proprii pentru menținerea păcii și securității internaționale.[ 3, 188-192 ]
Concluzii.
Din cele expuse mai sus am ajuns la concluzia că Organizația Națiunilor este una dintre cele mai importante organizații internaționale cu vocație de universalitate, care are drept scop solu-ționarea problemelor cu caracter mondial. Sistemui Organizației Națiunilor Unite a fost înființat pe parcursul a cel puțin 100 de ani. Ideea constituirii unei organizații internaționale, care să faciliteze colaborarea dintre statele lumii în scopul menținerii păcii a preocupat statele în special după primul război mondial. Realizarea din partea autorităților statale a pericolului pe carel provoacă războaiele pentru umanitate a stimulat procesul de creare a organizațiilor internaționale cu orientări politice, care să aibă ca scop evitarea războaielor.
Însă, pentru relizarea acestor scopuri O.N.U. se bazează pe cele șase organe ale sale, dintre care, două, Adunarea Generală și Consiliul de Securitate le-am studiat amănunțit în aceastp lucrare. Asrfel întru realizarea principalului scop al lor menținera și apărarea păcii și securității internaționale aceste două organe au o mare contribuție.
Astfel, principalele competențe ale Adunării Generale sunt:
• discutarea oricărei probleme care se referă la puterile și funcțiile organelor prevăzute de Carta O.N.U. (art 10)
• poate discuta orice chestiune cu privire la menținerea păcii și securității internaționale și poate face recomandări privind aceste chestiuni statelor interesate (art. 11 alin 2)
• poate examina principile generale ale cooperării pentru menținerea păcii și securității internaționale (art.11 p.1)
• poate atrage atenția Consiliului de Securitate asupra situațiilor care pun în pericol menținerea păcii și securității internaționale (art. 11 p.3)
• poate iniția studii și face recomandări având drept scop promovarea cooperării internațio-nale în domeniul politic, economic, social, cultural, al educației și sănătății publice, a dezvoltă-rii progresive și codificării dreptului internațional (art. 13)
• poate recomanda măsuri pentru aplanarea pașnică a oricărei situații care poate dăuna bunăstării sau relațiilor prietenești între națiuni (art.14)
• primește și examinează rapoarte anuale și speciale ale Consiliului de Securitate și rapoartele celorlalte organe ale O.N.U. (art. 15)
• aprobă bugetul Organizației Națiunilor Unite (art. 17)
• îndeplinește funcții referitoare la sistemul internațional de tutelă (art. 16 si 85)
• poate înființa organe subsidiare necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale..
La fel putem vorbi aici și de contribuția enormă ce o are și Consiliul de Securitate pentru menținerea păcii și securității internaționale, prin următoarele contribuții ale sale:
• are răspunderea principală în menținerea păcii și securității internaționale (art 24)
• rezolvarea pașnică a diferendelor anchetarea oricărui diferend sau oricarei situașii (art.34)
• recomandarea procedeelor sau metodelor de aplanare a diferendelor (art. 36)
• atribuții în cazul unor amenințări împotriva păcii și securității internaționale de încălcări ale păcii sau agresiune,întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime aeriene, poștale, telegrafice, prin radio și a altor mijloace de comunicare, precum și ruperea relațiilor diplomatice (art. 41)poate intreprinde orice acțiune cu forțe vamale aeriene sau terestre,ce o consideră necesară pentru menținerea păcii și securității internaționale
• atribuții în raporturile dintre O.N.U. și organizații ori acorduri regionale având ca obiect menținerea păcii și securității internaționale întreo anumită regiune geografică (capitolul VIII)
• acordă servicii membrilor O.N.U. ori instituțiilor specializate, Consiliul poate cere Curții Internaționale de Justiție avize consultative (art 96) și poate interveni în cazul în care o parte la o cauză nu-și execută obligațiile ce-i revin în temeiul hotărârii Curții (art. 94)
• participă la alegere membrilor Curții internaționale de Justiție.
Bibliografie.
Constituția Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994.
Burian Alexandru, Balan Oleg, Serbenco Eduard, Drept internațional public, Ediția a II-a, Chiținău 2005.
Crețu Vasile, Drept internațional public, Editura fundației România de mâine, București 1999.
Diaconu Ion, Drept internațional public, Casa de editură și presă Șansa – S.R.L., București 1995.
Geamănu Gheorghe, Drept internațional public, vol II, București 1993.
Miga-Beșteliu Raluca, Organizații internaționale interguvernamentale, All Beck, București 2000.
Miga-Beșteliu Raluca, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public. All Educatonal 1997.
Niciu Marțian, Organizații internațonale, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1994.
Pântea Violeta, Dreptul organizațiilor internaționale, Chișinău 2004.
Popescu Dumitra, Năstase Adrian, Coman Florin, Drept internațional Public, Casa de editură și presă Șansa – S.R.L., București 1994.
Carta O.N.U., semnată la 26 iunie 1945 la San Francisco; intrată în vigoare la 24 octombrie 1945.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dispozitii Generale cu Privire la Organizatia Natiunilor Unite (ID: 120898)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.