Dimensiunea Europeana A Politicii Nationale Privind Relatiile Interetnice
DIMENSIUNEA EUROPEANĂ A POLITICII NAȚIONALE PRIVIND RELAȚIILE INTERETNICE( CAZUL REPUBLICII MOLDOVA)
CUPRINS
LISTA ABREVIERILOR
ADNOTARE (în română, rusă și engleză
INTRODUCERE
Capitolul I Aspecte istoriografice și teoretico-conceptuale ale dimensiunii europene a politicii naționale privind relațiile interetnice
Istoriografia cercetării dimensiunii europene a politicii naționale privind relațiile interetnice
Abordările teoretico-conceptuale a politicii naționale privind relațiile interetnice în contextul proceselor integraționiste
Concluzii la Capitolul I
Capitolul II. Specificul și evoluția dimensiunii europene a politicii naționale privind relațiilor interetnice
Politicile europene privind armonizarea relațiilor interetnice și edificarea identității naționale
Probleme actuale ale politicii etnice de integrare socială, lingvistică și culturală
Concluzii la Capitolul II
Capitolul III. Impactul politicii interetnice asupra formării identității naționale din Republica Moldova. Dimensiunea europeană
3.1. Relațiile interetnice în Republica Moldova la etapa actuală: probleme și tendințe
3.2. Contribuția comunicării multiculturale în formarea identității naționale
3.3. Concluzii la Capitolul III
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
LISTA ABREVIERILOR
APC – Acordul de Parteneriat și Cooperare;
ADF – Agenția pentru Drepturi Fundamentale Uniunii Europene;
CE – Consiliul Europei;
CNIE – Comisia Națională pentru Integrare Europeană;
CSI – Comunitatea Statelor Independente;
DSȚ– Documentul Strategiei pe Țară;
INS – Institutul Național pentru Statistică;
IPP – Institutul de Politici Publice;
IEDDO – Inițiativa Europeană pentru Democrație și Drepturile Omului;
MAEIE – Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene;
PAUEM – Planul de acțiuni Uniunea Europeană- Moldova;
PEV – Politica Europeană de Vecinătate;
RM – Republica Moldova;
SECI – Inițiativa de Cooperare din Sud- Estul Europei;
UE (CE) – Uniunea Europeană (Comunitățile Europene);
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste;
SEECP – Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est.
ADNOTARE
la teza de master în Relațiile Internaționale „ Dimensiunea europeană a politicii naționale privind relațiile interetnice (cazul Republicii Moldova)”, autor Para Olesea, Chișiău, 2015.
Structura tezei: introducere, 3 capitole, concluzii generale și recomandări, bibliografia din 89 titluri, 3 anexe, 73 pagini de text de bază.
Cuvintele cheie: politica externă, relații multilaterale, europenizare, procese integraționiste, democratizare, cooperare, federalizare, securitatea energetic, negociere, interes național.
Domeniul de studiu. Lucrarea respectivă constituie un studiu al Republicii Moldova în contextul relațiilor dintre Uniunea Europeană și Rusia.
Scopul și obiectivele lucrării. Scopul primordial al prezentei lucrări este cercetarea teoretico-analitică a Republicii Moldova în contextul relațiilor bilaterale cu Uniunea Europeană și Rusia, prin evidențierea rezultatelor obținute și perspectivelor pe viitor. Efectuarea cercetării a presupus realizarea următoarelor obiective: efectuarea cercetării istoriografice a relațiilor multilaterale în cadrul Organizatiilor Internaționale; analiza conceptelor de politică externă, relații internaționale și procese integraționiste; examinarea evoluției și specificului relațiilor dintre Uniunea Europeană și Rusia; analiza redimensionării relațiilor Republicii Moldova cu statele post- sovietice; evaluarea vectorului european al politicii externe a Republicii Moldova; evidențierea dialogului Republicii Moldova cu Rusia și Uniunea Europeană în reglementarea conflictului transnistrean.
Noutatea și originalitatea științifică rezidă în încercarea autorului de a sistematiza istoriografia cercetării și principalele concepții ale politicii externe, din bibliografia de peste hotare și cea autohtonă, de a realiza pentru prima dată analiza completă a studiului Republicii Moldova în contextul relațiilor dintre UE și Rusia. Realizarea unei cercetări și a unei sinteze de ansamblu a aspectelor ce au determinat stabilirea și dezvoltarea relațiilor politco-diplomatice ale Republicii Moldov cu Rusia și Uniunea Europeană pînă la etapa actuală, care va servi drept temei pentru inițierea unor discuții în societate, precum și drept fundament pentru luarea unor decizii politice. Încercarea de a prezenta de pe poziții critice, avantajele și dezavantajele Republicii Moldova în contextul relațiilor dintre UE și Rusia. Analiza abordărilor politice ale autorităților țării privind obiectivul integrării și determinarea influenței acestora asupra evoluției relațiilor Moldovei cu Uniunea Europeană, cît și perspectivele raporturilor moldo-ruse în ceea ce privește soluționarea conflictului transnistrean la etapa actuală.
Semnificația teoretică a lucrării reese din rezultatele și concluziile obținute în urma studiului de caz efectuat care a servit drept bază teoretico-metodologică a cercetărilor științifice a actorilor, instituțiilor și relațiilor internaționale. Recomandările sintetizate pot fi utilizate de către autoritățile țării pentru a stabili acțiuni concrete în scopul stabilirii priorităților politicii externe. Importanța aplicativă constă în evaluarea impactului parteneriatului Rusia-UE în special în perioada de tranzacție a societății moldovenești. Rezultatele lucrării pot fi utilizate de cadrele didactice drept suport teoretic și empiric în completarea factologică a cursurilor universitare.
Implementarea rezultatelor științifice: Rezultatele cercetării sunt reflectate în tezele conferințelor naționale și internaționale și în articole publicate în reviste de specialitate. Abordările, concluziile și recomandările lucrării pot fi utilizate de către autoritățile țării pentru a stabili acțiuni concrete în scopul trecerii la o treaptă calitativ superioară în relațiile cu UE dar inclusiv de menținere a cooperării cu Rusia. Concepțile prezentate pot completa și servi ca bază conceptuală pentru arsenalul teoretic și factologic al cercetărilor în domeniu. Poate servi drept sursă bibliografică pentru toți cei interesați de această problemă, inclusiv societatea civilă, oferind o analiză integră Republicii Moldova în contextul relațiilor bilaterale cu Uniunea Europeană și Rusia.
АННОТАЦИЯ
к диссертации по международным отношениям „Республика Молдова
в контексте отношений России и ЕC”, автор Пaрa Олеся, Кишинев 2013 года.
Структура работы: введение, 2 главы, общие выводы и рекомендации, библиография из 95 источников, 3 приложений, 73 страниц основного текста.
Ключевые слова: внешняя политика, многосторонних отношений, европеизация, интеграционные процессы, демократизации, сотрудничества, федерация, энергетическая безопасность, переговоры национальных интересов.
Область исследования. Данная работа представляет собой исследование Молдова в контексте отношений между ЕС и Россией.
Цели и задачи работы. Целью данной работы является теоретическое и аналитическое исследование двусторонних отношений Молдовы с Европейским союзом и Россией, послужной список и перспективы на будущее.. Для достижения этой цели были поставлены следующие эадачи: проведение исследований историографического многосторонних отношений в международных организациях; aнализ концепций внешней политики, международных отношений и интеграционных процессов; изучение эволюции и конкретных отношений между ЕС и Россией; aнализ изменения размера Молдовы отношений с постсоветскими государствами; eвропейской внешней оценки вектора политики Молдовы; подчеркивая диалога между Молдовой и Россией и ЕС в приднестровском конфликте.
Научная новизна и оригинальность работы состоит в попытке автора в систематизации историографического и основных концепции внешней политикиб, его местной и эарубежной библиографии, для достижения первого полного анализа изучения отношений между Республикой Молдова в ЕС и России. Создание исследования и общее резюме вопросов, которые привели создание и развитие отношений и дипломатической politco Молдовы с Россией и Европейским Союзом до этого этапа, который будет служить в качестве основы для проведения дискуссий в обществе, и в качестве основы для принятия политических решений. Пытаются представить критические позиции, преимущества и недостатки Молдова в контексте отношений между ЕС и Россией. Анализ политических подходов властей страны по интеграции цели и определить их влияние на развитие отношений между Республикой Молдова и Европейским союзом, а также перспективы русско-молдавских отношений в вопросе приднестровского конфликта.
Теоретическое эначение работы вытекает из достигнутых результатов и выводов.
Рекомендации исследования может быть использована властями страны установить конкретные действия с целью установления приоритетов внешней политики. Прикладная значимость работы состоит в оценке влияния партнерства Россия-ЕС, особенно во время транзитный период молдавского общества. Результаты исследования могут служить теоретической и практической основы в улучшении курсов.
Реализация научных результатов. Результаты исследования были представлены на национальных и международных конференциях, в научных статьях. Подходы, выводы и рекомендации работы могут быть использованы властями страны по созданию конкретных действий по переходу на качественно более высокий этап в отношениях с ЕС, но в том числе поддержание сотрудничества с Россией. Полное и концепции, представленные может служить в качестве концептуальной основы для теоретического и фактического арсенал исследований в этой области. Может служить справочником для всех тех, кто заинтересован в этом вопросе, в том числе гражданского общества, обеспечивая комплексный анализ двусторонних отношений Молдовы с ЕС и Россией.
ANNOTATION
of bachelor thesis in International Relations „Moldova in the context of relations between the EU and Russia", author Para Olesea, Chisinau 2013.
Work structure: introduction, 2 sections, conclusions and recommendations, the bibliography from 95 sources, 3 appendices, 73 pages of the basic text.
Keywords: foreign policy, multilateral relations, europeanization, integration processes, democratization, cooperation, federation, energy security, negotiation, national interest.
Area of research: This work is a study of Moldova in the context of relations between the EU and Russia.
The aim and the task of this work The primary purpose of this paper is theoretical and analytical research Moldova bilateral relations with the European Union and Russia, the track record and future prospects The achieve this goal we put forward the following objectives: conducting research historiographycal multilateral relations in international organizations; analysis of the concepts of foreign policy, international relations and integration processes; examining the evolution and specific relations between the EU and Russia; resizing analysis Moldova's relations with post-Soviet states; european foreign policy vector evaluation of Moldova; emphasizing dialogue between Moldova and Russia and the EU in transnistrian conflict.
The scientific novelty and originality resides in the attempt of the author to carry out a systematization of the historiography of research and main concepts and foreign policy from the foreign and local bibliography. to achieve first complete analysis of the survey Moldova relations between Russia and the EU context. Establish a research and an overall summary of the issues that have led the establishment and development politco-diplomatic relations with Russia, Moldova and the European Union up to this stage, which will serve as a basis for initiating discussions in society as well as basis for policy decisions. Trying to present the critical positions, advantages and disadvantages of Moldova in the context of relations between the EU and Russia. Analysis of policy approaches of the country's authorities on integration goal and determine their influence on the evolution of relations betwening the evolution and specific relations between the EU and Russia; resizing analysis Moldova's relations with post-Soviet states; european foreign policy vector evaluation of Moldova; emphasizing dialogue between Moldova and Russia and the EU in transnistrian conflict.
The scientific novelty and originality resides in the attempt of the author to carry out a systematization of the historiography of research and main concepts and foreign policy from the foreign and local bibliography. to achieve first complete analysis of the survey Moldova relations between Russia and the EU context. Establish a research and an overall summary of the issues that have led the establishment and development politco-diplomatic relations with Russia, Moldova and the European Union up to this stage, which will serve as a basis for initiating discussions in society as well as basis for policy decisions. Trying to present the critical positions, advantages and disadvantages of Moldova in the context of relations between the EU and Russia. Analysis of policy approaches of the country's authorities on integration goal and determine their influence on the evolution of relations between Moldova and the European Union, as well as prospects for russian-moldovan relations regarding the transnistrian conflict.
The theoretical significance of the work derives from the obtained outcomes and conclusions. The recommendations can be used in the country's authorities to establish concrete actions in order to establish foreign policy priorities. The applicative importance consists in evaluating the impact of the Russia-EU partnership especially in the transitions phase of the moldavian society. The study outcomes can be applied as theoretical and empirical background for the factological improvement of the following disciplines.
Implementation of scientific results. The achievements of the research are represented at national and international conferences and papers published in specialized magazines. The approaches, the conclusions and the recommendations of the paper can be used by the country's authorities to establish concrete actions to transition to a qualitatively higher stage in relations with the EU but including maintaining cooperation with Russia. Concepts presented can complement and serve as the basis for conceptual and theoretical arsenal of factual research. Can serve as a reference work for all those interested in this issue, including civil society, providing an integrated analysis Moldova bilateral relations with the EU and Russia
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța temei. Un subiect de polemică deseori abordat atît în mediile științifice, cît ți în cercurile simple ale publicului îl constituie problema politicii naționale privind relațiile interetnice în contextul vectorului european.
Prezentul ne dezvăluie că anterior declarării independenței statului național, dar și după această dată Republica Moldova se situează la confluența unei serii de identități. În acest context politica națională privind relațiile interetnice, rămîne a fi pe lista priorităților în procesul de integrare europeană a Republicii Moldova. Protecția lor, integrarea acestora în societate și armonizarea în ansamblu a relațiilor interetnice sunt momente importante, nerezolvarea cărora pentru Republica Moldova ar constitui un pericol la adresa stabilității, păcii și identității sale. Astfel actualitatea studierei politicii etnice rezultă din impactul ei asupra dezvoltării statului independent, a promovării valorilor lui democratice.
O actualitate deosebită are problema minorităților naționale pentru țările Europei ex- socialiste, în special și pentru Republica Moldova, regiune în care după destrămarea regimului totalitar se expune în prim plan ca necesitate strategică convețuirea constructivă și pașnică a grupurilor etnice și națiunii titulare. Reușita armonizării relațiilor interetnice in contextul vectorului european presupune depășirea unei complexități de probleme dificile, printre care și importanța de a elimina acea nedreptate socială, ce s-a cristalizat datorită neeficienței politicilor etnice și de integritate socială.
Cercetarea dimensiunii europene a politicii naționale privind relațiile interetnice este necesară cel puțin din cîteva motive majore. În primul rînd relațiile interetnice din cadrul statului moldovenesc deschid perspective determinării mecanismului, evidențierii particularităților fundamentale, stabilirii etapelor de bază ale procesului de „acomodare” și „includere” a grupurilor etnice minoritare în noul cadru statal, inclusiv al aportului care le-a revenit reprezentanților grupurilor minoritare în acest proces.
Analiza dimensiunii europene a politicii naționale privind relațiile interetnice se impune ca o problemă de studiu și prin faptul că permite să determinăm complexitatea și caracterul contradictoriu al politicii de integrare al grupurilor minoritare entice, să evidențiem cauzele care au dus la instabilitatea politică și tensiuni sociale, problemele din domeniul relațiilor interetnice fiind în esență o consecință a politicii sovietice.
Studierea politicii naționale privind relațiile interetnice este indispensabil interdependentă și de cercetarea fenomenelor noi, proprii perioadei de tranziție, la care au fost supuse majoritatea statelor post-comuniste, pornite pe calea democrației, statului de drept și protecției drepturilor omului, în special exemplul Republica Moldova.
Valorificarea tradiției și experienței europene în ceea ce privește promovarea și gestionarea drepturilor minorităților naționale în Republica Moldova, explică importanța și oportunitatea științifică a temei investigate. Caracterul multicultural al societății naționale trebuie să contribuie la interacțiunea și stabilirea relațiilor trainice între națiunea titulară și minoritățile naționale și la extinderea valorilor lor culturale, dar nicidecum la discordii interetnice.
Investigarea temei se impune și prin necesitatea de a cunoaște mai aprofundat procesul dezintegrării sovietice și evoluția statelor independente, de a evidenția esența grupurilor etnice, ca fiind concepute încă în perioada sovietică și inclusiv dimensiunea europeană a politiii naționale în acest context. Nu mai puțin important pentru conceperea lucrării date este și faptul că permite abordarea anumitor problem ce au fost tratate minuțios de o parte a autorilor, care pe această cale își exprimă apartenența la unul din cele două curente fundamentale: filo-român și filo-rus.
Actualitatea cercetării își găsește reflecția în investigarea mecanismului consensului interetnic și influenței lui asupra slăbiciuniii statului național direcționat spre procesul de integrare europeană.
Din punct de vedere practic, studierea dimensiunii europene a politicii naționale privind relațiile interetnice ar contribui la accelerarea procesului de integrare europeană și inclusiv la integritatea statală și identitatea națională.
Gradul de investigație a temei. Cu referire la analiza dimensiunii europene a politicii naționale privind relațiile interetnice, este de subliniat că au fost elaborate diverse studii și analize ce se axează pe mai multe direcții prioritare de cercetare a fenomenului. Tema în discuție a fost supusă unor cercetări științifice în lucrările și articolele politologilor, sociologilor și economiștilor atît din țările postcomuniste, cît și din Occident.
Cercetarea problematicii dimensiunii europene a politicii naționale privind relațiilor interetnice ale Republicii Moldova este una dintre cele mai delicate și sensibile sfere ale unei societăți în tranziție și necesită o abordare teoretică cît mai amplă și corectă. În acest context, am abordat cercetarea științifică prin prisma doctrinei din spațiul statului național, din România, dar și din spațiul francofon și anglofon. Printre autorii autohtoni care au studiat acest subiect pot fi menționați: Anghel E., Căldare Gh., Ciobanu- Țurcanu V., Purice M., etc.
O importanță deosebită pentru realizarea studiului nostru au avut și lucrările autorilor ce tratează problema integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Printre acești pot fi menționați: Efremov V., Barbăroșie A., Șarov I., etc. Ei pun accentul pe calea parcursă de Republica Moldova spre integrarea europeană, activitatea acesteia în cadrul unor politici regionale comunitare, analizată prin prisma rezultatelor obținute dar și a posibilităților neexploatate.
Deși literatura străină consacrată problemei politicii naționale privind relațiile interetnice este bogată, ne lipsea un studiu juridic de sinteză, cu referire specială la problema minorităților din Republica Moldova și Ucraina. Această sarcină, deloc ușoară, și-a luat-o tânărul jurist Eugen Patraș, doctor în drept internațional, care ne dăruiește o carte valoroasă și de cea mai mare actualitate.Cartea dată are un specific aparte datorită faptului că aici autorul tratează în mod diferit relația dintre existența minorităților și reglementările interne și internaționale privind situația relațiilor interetnice.
Printre cercetători americani care supun analizei problematica relațiilor interetnice, apelînd pînă la cele mai mici detalii, pentru a putea răspunde la întrebările propuse inițial putem remarca: Alcock A., Scott James Wesley., Spiliopoulou Å. A., etc. Din literatura de specialitate rusă m-am axat în cea mai mare măsura pe ideile lui Țîgankov., Guboglo M. N.
La fel, prezenta teză are ca bază normativă Constituția Republicii Moldova, acordurile bilaterale încheiate între Uniunea Europeană cu Republica Moldova, convențiile, hotărîrile, regulamentele, directivele și documentele care au tangență directă cu tematica abordată.
Investigația de față vine să completeze cercetările în domeniul respectiv, fiind abordate o serie de probleme teoretice și aplicative ce țin de specificul politicii naționale privind relațiile interetnice în contextul proceselor integraționiste.
Problema de cercetare constă în cercetarea specificului politicii etnice europene, evidențiând dimensiunile conlucrării între politica naționale și experiența statelor member Uniunii Europene.
Obiectul de cercetare vizează abordarea multidimensională a politicilor actuale privind situația și protecția minorităților naționale ca element constitutiv al relațiilor interetnice și determinarea particularităților și trăsăturilor specifice ale minorităților naționale din Republica Moldova pe parcusul vectorului European.
Scopul lucrării. Având în vedere complexitatea și caracterul multilateral al problemei cercetate, gradul, dar mai ales modul în care ea este tratată în literatura de specialitate, scopul principal pe care ni l-am propus constă în cercetarea dimensiunii europene a politicii naționale privind relațiile interetnice și a influenței asupra vectorului de dezvoltare a statului.
Obiectivele tezei. Realizarea scopului preconizat determină efectuarea următoarelor obiective ale cercetării:
• Efectuarea cercetării istoriografice a dimensiunii europene a politicii naționale în materia relațiilor interetnice;
• Analiza abordărilor teoretico-conceptuale a politicii naționale privind relațiile interetnice în contextul proceselor integraționiste;
• Examinarea politicilor europene și specificul lor în armonizarea relațiilor interetnice și edificarea identității naționale;
• Analiza dinamicii problemelor actuale ale politicii lingvistice și culturale;
• Evaluarea Autonomiei Găgăuze pe teritoriul actualei Republici Moldov• Evidențierea proceselor din raioanelee est ale Republicii Moldova ( Transnistria) în contextul problemelor minorităților interetnice;
• Elaborarea concluziilor privind dimensiunea europeană a politicii naționale în materia relațiilor interetnice.
Suportul metodologic și teoretico-științific al cercetării. Baza teoretico-metodologică a investigației o constituie cercetările teoretice a specialiștilor occidentali și autohtoni în domeniu. În cadrul investigației am aplicat și îmbinat un complex de metode teoretice și empirice, care au permis cercetarea dimensiunii europene a politicii naționale în materia relațiilor interetnice..
Printre acestea menționăm:
Metoda istorică a fost folosită pentru cercetarea politicii naționale în materia relațiilor interetnice în contextul proceselor de integrare europeană și evidențierea momentelor cheie în evoluția acestor relații. În același timp, această metodă a materializat posibilitatea de a face o cercetare generală a procesului de integrare europeană și inclusiv a rolului parteneriatului UE privind protejarea minorităților etnice.
Metoda sociologică a permis cercetarea opiniei publice cu privire la diverse probleme politice ce țin de aspectul politicii naționale privind relațiile interetnice care se află la un punct de răscruce în ceea ce privește viitorul său politic.
Metoda empirică a dat posibilitatea examinării principalelor trăsături ale noțiunilor și conceptelor care stau la baza prezentei lucrări și ne-a permis observarea diferențelor de abordare a problemei minorităților etnice în general și a dimensiunii europene a relațiilor interetnice, cît și ale problemelor care privesc statul național.
Prin intermediul metodei comparative, care constă în stabilirea trăsăturilor comune și particularităților distincte a fenomenelor, am încercat să distingem politica națională privind raporturile interetnice, comparativ cu politica Uniunuii Europene, și să reliefăm realitățile din Republica Moldova în raport cu practica altor state post-sovietice.
Prin metoda structural-funcțională, care implică un ansamblu de procedee axate pe recunoașterea și compararea deosebirilor, a rețelelor structurale, dezvăluind transformările posibile, am efectuat analiza cadrului legislativ și instituțional de integrare a grupurilor etnice minoritare din Republica Moldova.
Prin metoda calitativă, care permite colectarea unor informații în cadrul unor dezbateri deschise asupra unuia și aceluiași subiect, am putut interpreta informația asupra contextului interetnic din Republica Moldova extrasă din efectuarea unor sondaje de opinie în baza tehnicii interviului de grup semistructurat. Pentru cercetarea ansamblului raporturilor interetnice și factorilor de decizie din cadrul sistemului de putere am apelat la generalizare și analiza de conținut a documentelor politice, a datelor statistice, a sondajelor de opinie și campaniilor electorale. Am apelat, de asemenea, la extrapolare, la analiză și sinteză, la abstractizare și raționalizare, inducție și deducție, considerent ce ne-a oferit posibilitatea să evidențiem dinamica relațiilor interetnice în contextul proceselor integraționiste. La elaborarea tezei ne-am condus și de câteva principii de bază: științific, al obiectivității, istorico-cronologic, dialecticii, general uman, abordării sistemice, adevărului istoric, determinismului și al cercetării sincronice a problemei;
O importanța primordială pentru cercetarea de față are principiul interdisciplinarismului care ne-a permis să avem un suport considerabil constituit din diferitele viziuni disciplinare, realizările științelor sociologice, economice, politologiei și dreptului constituțional în materia politicii naționale privind relațiile interetnice.
Ipoteza cercetării. În contextul proceselor de integrare europeană politica națională este orientată spre armonizarea relațiilor interetnice și protejarea minorităților etnice.
Noutatea științifică a rezultatelor obținute. Caracterul inovator al investigației rezidă în încercarea de a construi un tablou integru a dimensiunii europene privind politica națională în materia relațiilor interetnice. În aceste circumstanțe, caracterul inovator al lucrării constă în:
– Realizarea unei cercetări și a unei sinteze de ansamblu a aspectelor ce au determinat stabilirea și dezvoltarea politicii naționale privind relațiile interetnice, care va servi drept temei pentru inițierea unor discuții în societate, precum și drept fundament pentru luarea unor decizii politice.
– Analiza abordărilor politice ale autorităților țării privind obiectivul integrării și determinarea influenței acestora asupra stabilirii politicii naționale privind protejarea minorităților etnice.
– Încercarea de a prezenta de pe poziții critice, avantajele și dezavantajele politicii naționale privind relațiile interetnice în contextul proceselor de integrare europeană.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării: Valoarea aplicativă și semnificația teoretică ale studiului derivă din rezultatele și concluziile obținute în rezultatul cercetării dimensiunii europene a politicii naționale în materia relațiilor interetnice. În această ordine de idei, menționăm următoarele semnificații valorice ale cercetării:
– Poate servi drept sursă de informare pentru toți cei interesați de această problemă, inclusiv societatea civilă, oferind o analiză integră a politicii naționale privind relațiile interetnice în contextul proceselor de integrare europeană.
– Abordările, concluziile și recomandările lucrării pot fi utilizate de către autoritățile țării în scopul reglementării eficientea politicii naționale privind relațiilor interetnice.
– Materialul cercetării ar putea fi utilizate, la fel, atât în activitatea educativ-științifică, cât și în formarea unei politici naționale echitabile și echilibrate față de grupurile naționale/etnice nu doar în Republica Moldova, ci și în alte state.
Structura și sumarul compartimentelor tezei. Volumul și structura tezei este determinat de logica derulării problemei și se supune scopului și obiectivelor cercetării. Lucrarea conține 90 de pagini, dintre care 80 de pagini text de bază, și cuprinde foaia privind dreptul de autor, adnotări în limbile română, rusă și engleză, lista abrevierilor,cuprins, introducere, trei capitole, concluzii și recomandări, bibliografie selectivă din 100 de surse, anexe și declarația privind asumarea răspunderii.
Cuvinte-cheie: relații interetnice, identitate, minorități naționale/etnice, contacte culturale, bilingvism, politică etnoculturală, etnocultură, manipulare, separatism.
Expunerea lucrării de cercetare a fost segmentată în trei capitole, fiecare orientat spre abordarea dimensiunii europene a politicii naționale în materia relațiilor interetnice
INTRODUCEREA include actualitatea și importanța temei, gradul de investigație a temei, problema de cercetare, obiectul de cercetare, scopul și obiectivelel tezei, suportul metodologic și teoretico-științific, ipoteza cercetării, noutatea științifică a rezultatelor obținute, importanța teoretică și valoarea aplicativă. Tot aici este prezentată structura lucrării.
Primul capitol al tezei, ASPECTE ISTORIOGRAFICE ȘI TEORETICO-CONCEPTUALE ALE ALE DIMENSIUNII EUROPENENE A POLITICII NAȚIONALE PRIVIND RELAȚIILE INTERETNICE, ilustrează abordările teoretico-conceptuale ale subiectului analizat, istoriografia problemei și sursele de documentare. În primul paragraf, Istoriografia cercetării dimensiunii europene a politicii naționale privind relațiile interetnice este efectuată analiza literaturii de specialitate utilizată pentru relevarea relațiilor interetnice din Republica Moldova și a gradului de elaborare a temei de investigație. Se atrage o atenție deosebită atât direcțiilor și problematicilor de cercetare, cât și curentelor de abordare a politicii naționale privind relațiile interetnice.. Istoriografia problemei este clasificată în autohtonă, românească, rusă și occidentală. În cel de-al doilea paragraf, Abordări teoretico-conceptuale, într-o manieră sintetică de receptare critică a perspectivelor, sunt prezentate modelele și teoriile de abordare generală, definiți termenii de relații etnice/interetnice și etnie, inclusiv derivatele acestora. Imperativele timpurilor în care trăim ne-a determinat să găsim noi explicații ale termenilor, mai apropiate de percepțiile noastre și de problemele cu care se confruntă Republica Moldova. În cel de-al treilea paragraf, Concluzii la capitolul 1, se efectuează o sinteză asupra celor expuse în capitol.
Cel de-al doilea capitol, FORMAREA DIMENSIUNII EUROPENE A POLITICII NAȚIONALE PRIVIND RELAȚIILE INTERETNICE, redă, incipient, o retrospectivă istorică asupra constituirii climatului etnic și raporturilor interetnice în Republica Moldova. În primul paragraf, Politicile europene prividn armonizarea relațiilor interetnice și edificarea identității naționale, se face analiza perspectivelor de dezvoltare a politicii naționale privind minoritățile etnice și evoluția Republicii Moldova în context interetnic. În cel de-al doilea paragraf, Probleme actuale ale politicii lingvistice și culturale, s-a acordat o atenție sporită fenomenului redeșteptării naționale.. În cel de-al treilea paragraf, Concluzii la capitolul 2, se înscriu principalele concluzii privind cel de-al doilea capitol.
Cel de-al treilea capitol, IMPLICAREA REPUBLICII MOLDOVA ÎN SOLUȚIONAREA PROBLEMEI MINORITĂȚILOR ETNICE EXISTENTE PE AMBELEL MALURI ALE NISTRULUI: DIFERENȚE ȘI SIMILITUDINI, trasează evoluția Republicii Moldova în contextul democratizării societății, efectelor traumatizante ale tranziției și raporturilor interetnice. În primul paragraf, Autonomia Găgăuză pe teritoriul actualei Republici Moldova, se schițează principalele etape în dinamica relațiilor interetnice din republică și se face o analiză detaliată a problemei minorităților găgăuze, care include divergențe și contradicții privind situația minorităților etnice în contextul noilor condiții geopolitice. În cel de-al doilea paragraf, Procesele din raioanele de est ale Republicii Moldova ( Transnistria), se evaluează influențele endogene și exogene ale condițiilor care perturbează protejarea drepturilor minorităților etnice. În cel de-al treilea paragraf, Concluzii la capitolul 3, se rezumă principalele ideila care s-a ajuns în urma elaborării celui de-al treilea capitol.
CONCLUZIILE ȘI RECOMANDĂRILE GENERALE ale cercetării includ principalele rezultate obținute, concluziile generale și recomandările finale.
Capitolul I. Aspecte istoriografice și teoretico-conceptuale ale dimensiunii europene a politicii naționale privind relațiile interetnice
Studiul istoriografic a cercetării dimensiunii europene a politicii naționale privind relațiile interetnice a permis o evaluare a problemelor de identitate etnică, istoria limbii, culturiii și statalității de cercetătorii autohtoni, din spațiul CSI inclusiv și occidentali care generalizează despre specificul promovării diferitor politici de incluziune a minorităților. Majoritatea lucrărilor analizează relațiile interetnice la etapa actuală și cooperarea interstatală dintre state privind soluționarea problemelor pe toate dimensiunile posibile.
Aspectele teoretico-conceptuale vor servi ca suport fundamental în ceea ce privește identificarea temei abordate și importanța politicii naționale privind relațiile interetnice în contextul proceselor de integrare europeană.
1. Istoriografia cercetării dimensiunii europene a politicii naționale privind relațiile interetnice
O privire complexă în literatura de specialitate dezvăluie interesul deosebit al istoricilor, politologilor, sociologilor, analiștilor politici față de subiectul relațiilor interetnice din spațiul actual al Republicii Moldova, care de câteva decenii se află în epicentrul dezbaterilor. Pentru mine, preocupările de cercetare au fost motivate, înainte de toate, de diferențele de abordare. M-am angajat în analiza acestui demers ca rezultat al câtorva întrebări capitale, după părerea mea – cum ar trebui interpretate evenimentele care se desfășoară în Republica Moldova, „ideologiile” elaborate, discursurile pronunțate și „patimile” care se dezlănțuie privind problema politicii naționale și relațiile interetnice; care este locul pe care ar trebui să-l acordăm fenomenelor reactive și construcțiilor autonome în analiza evoluțiilor interculturale din acest spațiu. Sigur, nu pretind să le găsesc la toate răspuns, dar mi se pare că „abordarea problemei este mai importantă decât soluționarea ei”.
Abordarea contextului interetnic în RSSM, ulterior în Republica Moldova, a avut drept reper anul 1991. Marile răsturnări de situație din anii 1989–1991 – mitingurile și cenaclurile literare – au contribuit la creșterea considerabilă a interesului față de o istorie veridică a spațiului de la est de Prut, dând curs editării lucrărilor autorilor români din perioada interbelică, fondării revistelor de cultură, lingvistică română și istorie – „Patrimoniul”, „Cugetul”, „Limba română”, „Destin Românesc” ș.a., în care se publicau articole și materiale de istorie universală și a românilor, documente istorice scoase din anonimat ale timpului, personalități marcante ale neamului etc.
Polaritatea politică care a configurat lumea postsovietică a caracterizat în mare măsură și demersul istoriografic asupra subiectului enunțat. Fiecare dintre martorii, actorii sau analiștii implicați, în mod direct sau tangențial, în analiza situației relațiilor interetnice înainte și după 1989 au expus viziuni specifice, care semnalează propriile aspirații privind dilema interetnică. O caracteristică, în acest context, este lucrarea autorului A. E. Jarnikov de la sfârșitul anilor 1980. El a pus sub semnul întrebării factorii care au generat fenomenul conflictelor interetnice: dacă s-ar fi putut evita sau nu erupția acestora; ce ar fi fost important de întreprins pentru diminuarea contradicțiilor interetnice și dacă „perfecționarea” federației sovietice ar fi fost o soluție?
Un loc considerabil în procesul investigațiilor științifice le-a revenit cercetătorilor științifici din cadrul Institutului de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei, care, sub impactul noilor procese din societate și-au schimbat direcția de cercetare, dând prioritate liberului cuget. Astfel, în studierea istoriei spațiului actual al Republicii Moldova, specialiștii în istorie contemporană, de la Institutul de Istorie, au trasat două etape distincte: cea de până la 1991 și cea de după 1991.
Difuzare emisiunilor ”Sinteze și Dezbateri de Politică Externă” la radio Vocea Basarabiei a oferit accesul la opinii variate și competente asupra evenimentelor și evoluțiilor de politică externă care au vizat nemijlocit situația minorităților etnice în Republica Moldova. Prezenta colecție divizată în patru capitole vizează diverse subiecte ce reflectă agenda și evoluția relațiilor interetnice ale Republicii Moldova. Laitmotivul tuturor interviurilor este integrarea europeană a Republicii Moldova, care este tratată, tot mai mult, prin prisma modernizării țării, și mai puțin, prin cea a alegerii geopolitice între Vest și Est. Interviurile reflectă schimbarea tectonică care s-a produs, în ultimii trei ani, în politica interetnică a țării, dar totodată evidențiază afirmarea și auto-determinarea minorităților etnice prin utilizarea liberă a limbii lor în viața internă, economică și social–politică. Datorită acestor schimbări, integrarea europeană a devenit un factor ce determină tot mai mult conținutul relațiilor Republicii Moldova cu principalii săi parteneri în contextul incluziunii minorităților entice.
Ulterior au început să fie studiate selectiv numai problemele cu privire la așa-numitele „pete albe” sau problemele tabuizate. Printre acestea menționăm lucrări în care au fost abordate diferite aspecte legate de istoria contemporană, politica etnoculturală de formare a identității moldovenești de tip sovietic care ar fi dus la lichidarea trăsăturilor naționale românești, aplicarea mecanismului de sovietizare și rusificare prin represiuni, colectivizare, înfometare, dar și prin strămutare de populație, impunerea limbii ruse drept limbă oficială etc. Dintre autorii care sau referit la aceste probleme sunt I. Guceac, M. Cernencu, E. e.t.c. Lucrările aceștor autori sunt una dintre primele care s-a înscris în procesul de „reînnoire”, „reconstrucție” și, în cele din urmă, de „naționalizare” a istoriei spațiului actual al Republicii Moldova.
Deși literatura străină consacrată acestei probleme este bogată, ne lipsea un studiu juridic de sinteză, cu referire specială la problema minorităților naționale din Republica Moldova. Această sarcină, deloc ușoară, și-a luat-o tînărul jurist Eugen Patraș, doctor în drept internațional, care ne dăruiește o carte valoroasă. Totuși nu putea exclude apariția noilor contradicții și interdependențe pe arena mondială, fapt ce constă în reeditarea și promovarea unor propuneri specific actualității de azi. Lucrarea „Minoritățile naționale din Ucraina și Republica Moldova. Statutul juridic” constituie o analiză științifică aprofundată a problemei minorităților naționale din Republica Moldova și Ucraina, prin exemplificarea de argumente eficiente în favoarea dezvoltării democrației și statului de drept. În realitate, problematica prezentată este de cel mai larg interes. Ea se referă nu numai la două state, dar analiza poate fi extinsă și la alte țări, coform principiului de drept roman „inter partes erga omnes”.
Deși interesul față de problema interetnică a fost totdeauna unul accentuat, cercetări științifice de sinteză care să-și fi propus studierea problemei privind relațiile interetnice din Republica Moldova și influenței acestora asupra evoluției statului moldovenesc independent lipsesc. Informații tangențiale care vizează subiectul de studiu întâlnim fie în lucrările consacrate construcției etnoculturale moldovenești și politicii etnoligvistice în RSSM, fie în studiile care tratează mișcarea de eliberare națională sau în studiile consacrate nemijlocit temei, dar care nu au depășit limitele unor cercetări sintetice, atât după volum, cât și după tematică.
Domeniu, pe cît de sensibil pe atît de important, al problematicii minorităților, în care consensul este, poate, cel mai greu de realizat, drepturile persoanelor aparținînd minorităților suscită, prin complexitatea problematicii, vii dezbateri. Cu referire la contextul interetnic, lucrarea dr. Ion Diaconu: „Minoritățile în dreptul internațional contemporan. Teorie și practică.” se prezintă ca o analiză temeinică, pe baza principiilor și normelor dreptului internațional.
Rod al unei cercetări de anvergură, derulată în timp, din perspectivă juridică această carte aduce o solidă informație asupra minorităților și judecățile de valoare ale unui expert în materie, care îmbină experiența diplomatică cu cea științifică. Această lucrare a fost editată cu convingerea stabilirii unor relații echitabile între etnii și este oportună prin delimitarea unor reglementări specifice ale dreptului internațional în materia minorităților.
Un compartiment de mare importanță al activității externe a statelor este desfășurată prin intermediul instituțiilor specializate ale Ministerului Afacerilor Externe, și anume prin misiunile diplomatice. Misiunilor diplomatice le revine sarcina de a transpune în practică obiectivele de politică externă elaborate de către instituțiile centrale ale statelor, de a promova în relațiile internaționale interesele sale naționale. După cum menționează Căldare Gh, activitatea misiunilor diplomatice peste hotare oferă Republicii Moldova posibilitatea de a dezvolta relații bilaterale și multilaterale, atît la nivel regional, cît și multilateral, cu toate statele lumii și organizațiile international, și inclusive se axează pe protejarea identității persoanelor care fac parte din minoritățile naționale.
Cu referire la contextul interetnic, Levanovskaia T argumentează că „în RSSM efectele de cooabitare cu alte naționalități a căpătat un caracter mai dramatic din punct de vedere național, deoarece au fost dublate de o politică deliberată a regimului sovietic de a crea confuzie etnică în rândurile populației locale și a mitului despre unitatea indestructibilă a popoarelor sovietice”. Cu toate acestea, mai menționează autorul, scopurile „politicii naționale” sovietice nu au fost atinse decât parțial, deoarece printre factorii care au agravat consecințele stăpânirii sovietice se înscrie vulnerabilitatea populației autohtone față de procesele de asimilare etnică, a cărei dimensiune esențială era crearea omului nou sovietic. Această vulnerabilitate provenea, probabil, din existența complexului de inferioritate față de un popor cu o tradiție imperială și cu o cultură de valoare universală în condițiile în care exista o adevărată „cortină de fier” ce izola teritoriul Basarabiei de restul teritoriului românesc după cel de-al Doilea Război Mondial.
În investigațiile lui Gh. Cojocaru este prezentată o analiză detaliată a evenimentelor emergente anului 1989. Autorul menționează că, în contextul mișcării de renaștere națională a românilor de la est de Prut, așa-zisul conflict interetnic a fost exploatat din plin de cei care suspectau Chișinăul de infidelitate în raport cu Moscova, în favoarea declanșării secesionismului teritorial transnistrean.
Conform opiniei lui Alexandru Burian, formulată în lucrarea “Geopolitica lumii contemporane”, prelegerea nr.7, succesul politicii externe a unui stat depinde de faptul cît de clar și fără echivoc îi sunt formulate interesele naționale, de ințelegerea profundă a căilor și mijloacelor de realizare a acestor interese. Printre scopurile prioritare ale statelor pe arena internaționala, pe primul loc se afla asigurarea securității țării sau a securității naționale sub toate formele și manifestările ei. În acest context Republica Moldova are un specific aparte, diferențiat de celelalte state pentru că odată cu proclamarea independenței se confruntă cu divergențe în sensul identității sale naționale, inclusiv a stabilirii priorităților politicii naționale privind armonizarea relațiilor interetnice.
O idee importantă cu referire la tensiunile interetnice prezintă lucrarea autorilor M. Purice și A. Pronin. Potrivit lor: „diferendele interetnice într-un stat au un caracter natural atunci când sunt încălcate drepturile minorităților etnice consfințite atât de Legea fundamentală, cât și de dreptul international”. În cazul Republicii Moldova, menționează ei, este vorba despre un conflict cu un caracter artificial care ține cu totul de alt domeniu, conflictul interetnic fiind investigat doar pentru a obține rezultate care nu au nimic cu neînțelegerile interetnice Într-un alt studiu, M. Purice declară că este necesar de recunoscut că incorectitudinea majorității etnice, după 1989, a constat în „marginalizarea intelectualității alogene de bună credință din punct de vedere profesional”, ceea ce a și generat neînțelegerile interetnice și a dus nemijlocit la declanșarea separatismului transnistrean. În cele din urmă, autorul dat expune într-un mod duplicitar termenii cu referire la grupurile etnice minoritare, catalogându-le totodată ,,victime” și
,,imigranți”, or, există diferențe majore între imigranți, minorități etnice și minorități naționale, ceea ce presupune integrarea și/sau autohtonizarea acestora în cadrul statului în care se află de cel puțin jumătate de secol.
Monografia: „Moldova suverană: trecut și prezent” reprezintă prima lucrarea care analizează în mod cuprinzător istoria populației, grupurile etnice care trăiesc în Republica Moldova. Această monografie explorează istoria statalității poporului moldovenesc, problemele de identitate etnică, istoria limbii, culturii și tradițiile poporului moldovenesc.
În timp ce multe studii au fost scrise pe mișcări politice naționaliste, sentimentul de cetățenie- sentimentul personal și cultural de apartenență la o națiune- nu a primit atenție proporțională. În lucrarea dr. Benedict Anderson este analizeazată crearea și funcția "comunităților imaginate" de naționalitate și modul în care aceste comunități au fost în parte create de creșterea statului-națiune, interacțiunea dintre capitalism și tipărirea și nașterea autohtonă a limbilor străine în Europa modernă timpurie. Importanța temei abordate reprezintă un subiect de dezbateri proeminent și la etapa actuală. Studiul dat deschide perspectiva determinării rolului drepturilor minorităților etnice într-o societate democratică, evidențiind trăsăturile lor particulare și semnificația stabilirii unui cadru juridic eficient privind dimensiunea europeană a politicii naționale în contextual relațiilor interetnice.
Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană reprezintă o temă de dezbateri la etapa actuală. O mare varietate de specialiști acordă însemnătate acestui subiect. Printre aceștia Gudîm A în lucrarea sa de bază: „Republica Moldova și Uniunea Europeană ca parteneri” a prezentat colaborarea Republicii Moldova în acest context prin semnarea diferitor acorduri de aderare la valorile europene. Totodată lucrarea de față reprezintă o posibilitate de evaluare a avantajelor și dezavantajelor Republicii Moldova în acest context. Republica Moldova are o perspectivă europeană; Moldova este un pilon al Parteneriatului Estic, putem spune că succesele obținute în domeniul reformelor în Moldova sunt foarte clare, iar în ceea ce privește Acordul de asociere, Acordul de liber schimb și condițiile pentru liberalizarea vizelor sunt remarcabile. Este important de remarcat și despre semnificația incontenstabilă a experienței europene în contextul incluziunii minorităților naționale, conform principiului: „ unitate prin diversitate”.
Lucrarea dr. Guboglo M. N prezintă o schemă conceptuală etno-politică de mobilizare a găgăuzilor din Republica Moldova în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Monografia prezintă istoria găgăuzilor și lupta lor pentru măiestrie, deținerea și utilizarea limbii ruse. Cercetarea dată analizează autonomia găgăuză, cadrul legislative etno- cultural, inclusiv cele trei limbi recunoscute oficial- găgăuză, moldovenească și rusă. Limba rusă, dobândirea statutului juridic al statului, alături de limbile moldovenească și găgăuză, devenind o comoară națională a poporului găgăuz, un mijloc de viață socio-economică și etno-politică, o barieră împotriva politicilor de asimilare și discriminatorii, un factor important în consolidarea identității naționale și identității etnice găgăuze.
Lucrarea respectivă ocupă un loc fundamental în cadrul cercetării mele științifice datorită faptului că are la bază analizat studiul minorităților etnice găgăuze din Republica Moldova, și inclusiv dispune de un complex de măsuri de armonizarea a relațiilor interetnice, atit la nivel intern, cît și extern. În rezultatul cercetării date cultivarea spiritului de armonie interetnică constituie un factor important în modelarea unei societăți multiculturale.
Monografia: „Justificări de protecție a minorităților în dreptul internațional”, scrisă de Spiliopoulou Å. A. reprezintă refleția cea mai completă a istoriei proiectului etnic. Aceasta este o experiență interesantă și informativă scrisă cu o metodologie semnificativă din istorie etnică și regională, plus și discursul valoros și cultural al istoriei relațiilor interetnice. Această carte analizează procesele etno-politice actuale și permite de a prezice viitorul, și, ca atare, poate fi de interes nu numai pentru istorici și cititor dar, de asemenea, pentru politicieni care activează la etapa actuală pe arena internațională. Avantajul incontestabil al cărții analizată este un apel la autorul unora dintre problemele de politică etnică, pe subiecte greu de discutat public. Inclusiv, în contextul lucrării putem remarca coraportul dintre majoritate și minoritate, care rămîne destul de contraversat, atît în legislația cît și în practica țărilor central și est- europene. Modul de soluționare a chestiunii în cauză reflectă direct nivelul de democrație a statului.
Se poate afirma cu îndreptățire că dreptul internațional contemporan însumează un complex de norme care protejează drepturile și identitatea persoanelor ce fac parte din minorități.
Examinarea problematicii minorităților în dreptul internațional contemporan, a drepturilor și obligațiilor persoanelor care se încadrează în grupul minorităților și a instituțiilor și normelor privind protecția identității acestora, presupune dreptul la existență al minorităților, ca premisă pentru toate celelalte drepturi. În acest context, Toggenburg G menționează că protejarea identității persoanelor care fac parte din minoritățile naționale însumează un complex de măsuri și aranjamente permanente menite să asigure menținerea și dezvoltarea propriei lor limbi, culturi și religii. Analiza identității naționale sub diferite aspecte pe care le dezvoltă documentele internaționale, a condițiilor care trebuie reunite, incluzînd acțiunea statelor și a altor factori care pot concura la exercitarea protejării minorităților.
Tabacaru D și Braga L prezintă un deosebit interes științific teoretic și practic la studierea procesului edificării unui stat de drept, care să protejeze drepturile personale, inclusiv și cele colective.În cercetarea științifică: „Relațiile interetnice și interconfesionale în Moldova: Situația și perspective.” prezintă un studiu complex asupra aspectelor pe care le comport garanțiile reale și eficiente privind protecția drepturilor omului, inclusiv drepturile minorităților etnice. În investigația dată ca puncte de reper au servit principiile și prevederile cuprinse în Constituția Republicii Moldova, probleme teoretice și spețe practice, legislația națională și internațională ce reglementează subiectul propus pentru cercetare.
Studiul dat este unical din considerentul ca există puține lucrări care să complinească această temă puțin abordată de cercetătorii autohtoni, constituind un studiu pe problema și tematica drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor aparținînd minorităților etnice, atît la nivelul valorii ce-l reprezentau în trecut, cît și a rolului ce îl joacă în contextul creării statului democratic și a păcii în lume, astăzi. Calitatea lucrării constituie un exemplu pentru alți cercetători din considerentul că prezintă o analiză coerentă și integrativă a problematicii drepturilor, în special al relațiilotr dintre diferite culturi și etnii.
Problema Protecției Drepturilor minorităților naționale s-a aflat în vizorul Consiliului Europei încă de la începutul activităților sale, însă odată cu destrămarea Uniunii Sovietice și cu accentuarea naționalismulul extremist în unele regiuni ale Europei, această problemă a căpătat o importanță incontestabilă. Protecția drepturilor minorităților naționale este un element crucial al protecției drepturilor omului. În acest context, Prisac L , în cercetarea sa științifică menționează că pe lîngă mecanismele speciale dedicate minorităților naționale, protecția minorităților naționale constituie un subiect important în activitatea organelor cum ar fi: Adunarea Parlamentară, Congresul Autorităților Locale și Regionale din Europa, Comisia de la Veneția și Comitetul European pentru Drepturi Sociale în baza Cartei Sociale europene.
Lucrarea de față constă în elucidarea diferitelor aspecte ale statutului minorităților etnice, a diferitor aspecte ale societății în care trăim și pe care ne-o dorim mai prosper, mai ordonată și mai protejată. Cum de elaborat aceste măsuri reprezintă o problemă pe care autorul dat s-a străduit pe parcusul cercetării s-o țină în vizor, s-o sesizeze și să vină cu recomandări specifice privind protejarea identității etnice, a cărei reglementare depinde în mare măsură de înțelegerea și voința politică, o soluție mai rezonabilă nu există.
Cultivarea spiritului de armonie interetnică în Republica Moldova, rămîne pe agenda de lucru a juriștilor, politicienilor, oamenilor de creație, care au un aport important în acest context. Problema limbii utilizate în relațiile internationale reflectă în mare măsură procesul evoluției relațiilor internationale.Actualmente odată cu instaurarea noului parlament după alegerile anticipate din 29 iulie 2009 mai stringent decât vreodată sunt repuse pe tapet problema promovării politicilor lingvistice corecte, care au scopul de a institui stima și respectul pentru limba română ca limbă vorbită de majoritatea populației băștinașe și politici care permit celorlalte limbi minoritare să se dezvolte la nivel de comunități lingvistice, în conformitate cu Carta europeană a limbilor.
În acest context, M. Purice justifică existența obiectivă a bilingvismului în Republica Moldova. Prin intermediul analizei sale științifice am ajuns la concluzia că bilingvismului este o realitate obiectivă, iar în ciuda schimbărilor priorităților de politică externă ale Republicii Moldova în procesul de democratizare și integrăre europenă, Moldova ar trebui să ia în considerare contextul interetnic.
Etnicitatea presupune întrunirea a patru particularități esențiale: continuitatea biologică, valori culturale împărtășite la nivelul întregii comunități, un spațiu de interacțiune și o categorie cultural unică. E. Anghel în lucrarea sa: „Moldova în contextul ordinii civilizaționale: dilemele propriei identificări”, caracterizează particularitățile specifice relațiilor interetnice. Totodată, lucrarea respectivă constituie o analiză pertinentă a modului în care se aplică prevederile dreptului internațional contemporan în contextul armonizării relațiilor interetnice și protejării minorităților naționale. În aceste context cercetarea dată analizează sistemic cele mai relevante documente internaționale în domeniu, instrumentele juridice și practicile fondate de aceste documente în contextul protecției drepturilor minorităților naționale.
Este necesar de remarcat despre rolul important a lucrării „Politica în Uniunea Europeană”,care a dat o explicație a proceselor integraționiste petrecute în relațiile internaționale și o cercetare adîncă a politicii interetnice a Republicii Moldova. Tendințele integraționiste actuale au devenit un punct atractiv al civilizației contemporane, reprezintînd nu doar un aspect al existenței umane, dar și o nouă formă de colaborare. În acest context, dimensiunea europeană a politicii naționale privind relațiile interetnice se axează pe obiectivul fundamental privind incluziunea minorităților entice și armonizarea comunicării interetnice.
În ultimul timp percepția externă este că Republica Moldova, după o perioadă de inerție, încearcă să-și găsească locul său atît în context regional, cît și în cel european. Nu mai există dubii, nici la Est, nici la Vest, că Republica Moldova tinde să realizeze obiectivul de integrare europeană și promovează politica în această direcție. Apreciind situația actuală, Moldovanu D afirmă că: ,,S-a văzut o activitate de succes a Republicii Moldova în ceea ce privește apropierea de Uniunea Europeană pe parcursul timpului. S-au intensificat contactele, vizitele în ambele direcții, s-au deschis foarte multe domenii de negocieri de importanță atât pentru Republica Moldova, cât și pentru Uniunea Europeană”.
Continuînd subiectul aderării Moldovei la Uniunea Europeană, putem menționa că viitorul european al Republicii Moldova este una din problemele discutate în exterior. Moraru V și Gribincea A. prin intermediul lucrării: ,,Republica Moldova și Uniunea Europeană: problemele și perspectivele cooperării” au prezentat perspectivele și riscurile Repulicii Moldova în cadrul Uniunii Europene. Așadar, adevăratele provocări pentru apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană sunt, prin natura lor, de ordin extern. Dar aceasta nu înseamnă că Moldova își poate permite să uite de afacerile sale interne și să întârzie agenda reformistă economică și democratică.
În concluzie, politica națională privind relațiile interetnice implică efectuarea unor analize detaliate pentru a înțelege la modul concret felul în care este afectată identitatea națională a minorităților entice și stabilirea colaborării în soluționarea conflictelor etnice actuale pe toate dimensiunile posibile.
Studiul istoriografic a permis o evaluarea a temei abordate, atît de cercetători din spațiul CSI, inclusiv de cei autohtoni și occidentali, care analizează dimensiunea europeană a politicii naționale privind relațiile interetnice și scot în evidență perspectivele statului moldovenesc în contextul incluziunii minorităților etnice în societate și protejării drepturilor lor naturale. Analiza istoriografiei problemei ne-a determinat să conchidem că abordările asupra acestui subiect nu sunt identice și univoce. Privite sub aspect cantitativ, tratările specialiștilor sunt din diverse domenii științifice- istorie, politologie, etnografie, filologie etc., prezentând un material extrem de complex. După câte se menționează, aproape că nu au existat specialiști care să nu fi simțit imboldul de a se pronunța în această chestiune. În pofida acestui fapt, trebuie să recunoaștem că discursurile științifice au fost alimentate de câmpul ideologic din care provin specialiștii, proiectând rezultatele din considerentul necesității de a-și determina și decodifica identitatea.
1.2. Abordările teoretico-conceptuale a politicii naționale privind relațiile interetnice în contextul proceselor integraționiste
Pînă în prezent nu s-a ajuns la un numitor comun în ceea ce privește minoritățile naționale. În special este vorba de problema definirii conceptului de minoritate națională, care pe lîmgă dimensiunea juridică are mai degrabă sens politic. În aspect politic, problema are o dublă abordare: prin prisma integraționalismului și cea a multiculturalismului.În primul caz este vorba de o serie de state unitare (Franța, România) care nu doresc să conteste caracterul omogen al națiunii și care nu și-ar dori prezența pe teritoriul său a minorităților și pledează pentru integrarea lor, pe cînd în cazul cel de-al doilea, este vorba de statele care au conaționali ce constituie minorități în alte țări (cum ar fi Ungaria). Aceste state sunt mai flexibile și predispose spre dialog în vederea ameliorării situației conaționalilor prin prezentarea unei autonomii culturale mai largi.
Doar în câteva acte internaționale se încearcă a defini conceptul de grup minoritar. În acest context, proiectul protocolului adițional elaborat de Asambleia parlamentară a Consiliului Europei din 1993, prevede următoarele criterii: – reședința grupului pe teritoriul unui stat și obținerea cetățeniei acestui stat; – prezența unor caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice specific; – să fie suficient de reprezentativ dar mai puțin numerous decît restul populației țării; – să aibă voința de a-și păstra particularitățile culturale, religioase, lingvistice, tradiția.
Prima definiție elaborată aplicabilă, în anumite limite, noțiunii de minoritate aparține Curții Permanente de Justiție Internațională, care în 1923, în Avizul Consultativ privind dobândirea naționalității poloneze, statuează: termenul ,,minoritate” pare să includă locuitorii care diferă de populație prin rasă, limbă ori religie, adică, printre altele, locuitori ai teritoriului de origine non-poloneză, indiferent că sunt naționali polonezi sau nu. Ulterior, Curtea și-a expus opinia cu ocazia avizului consultativ privind Școlile minorităților din Albania și, în 1930, în cel privind ,,Comunitățile” greco-bulgărești.
Legea Republicii Moldova privind minorităților naționale stabilește în art.1 că: „Prin persoane aparținînd minorităților naționale se înțeleg persoanele care domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova, sunt cetățeni ai ei, au particularități etnice, culturale, lingvistice și religioase prin care se deosebesc de majoritatea populației-moldovenii- și se consideră de altă origine etnică”.
ONU și protecția minorităților.
Deși în urma celui de-al doilea Război Mondial, ONU adoptă Declarația Universală a Drepturilor Omului, ea nu reflectă și drepturile minorităților. Aceste drepturi au fost evidențiate mai târziu în articolul 27 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, care prevedea următoarele: „În statele în care există minorități etnice, religioase sau lingvistice, persoanele ce aparțin acestor minorități nu pot fi private de dreptul de a avea în comun cu alți membri ai grupului, viața lor culturală proprie, de-a profesa și practica religia proprie, sau de avorbi limba lor”. Această Declarație a fost întâmpinată ostil de multe alte state, care nu erau pregătiți să le ofere minorităților etnice drepturi collective. Însă la 14 decembrie 1992, Asambleia generală a ONU adoptă Declarația drepturilor persoanelor ce aparțin minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice. Pe lîngă recunoașterea drepturilor specifice, Declarația le oferă minorităților posibilitatea participării la procesul de elaborare și luare a deciziilor ce vizează colectivitatea lor și dreptul de constituire a asociațiilor.
OSCE
Prima reglementare a problemelor minorităților întreprinsă de OSCE întâlnim în Actul final al Conferinței de la Helsinki din 1975 și care prevedea că statele pe teritoriul cărora există minorități trebuie să le asigure condițiile necesare respectării drepturilor omului.
În urma Conferinței de la Copenhaga asupra dimensiunii umane din 1990, este adoptată Declarația privind minoritățile etnice. Pe lîngă conținutul general al drepturilor, în Declarație este menționat și despre obligativitatea statelor de a le asigura minorităților drepturile și a le crea condițiile necesare. Astfel, statele se axau pe protejarea identității etnice, religioase și lingvistice a minorităților și să le garanteze posibilitatea studierii în limba maternă.În 1992, în urma Conferinței de la Helsinki este aprobată decizia instituirii funcției de Înalt Comisar pentru Minoritățile Naționale, care este numit de către Consiliul de Miniștri al OSCE și se bucură de o libertate extinsă.
Consiliul Europei.
Cele mai semnificative acte ale Consiliului Europei care vizează problematica minorităților sunt Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare din noiembrie 1992 și Convenția-cadru cu privire la protecția minorităților naționale, adoptată în 1995 și intrată în vigoare în 1998. Consider Convenția cel mai amplu document, care a ținut cont de toate prevederile actelor anterioare. Însă nici în Convenție nu găsim o definire a conceptului de minoritate.
Este important de menționat despre aportul Comisiei de la Veneția ca structură a Consiliului Europei și cooperarea ei cu Republica Moldova. Astfel, în 1995 Comisia a studiat proiectul Legii Republicii Moldova privitor la statutul minorităților și a întreținerii reuniunilor. Comisia a menționat absența definirii termenului de minoritate, statutul privilegiat al limbii ruse și lipsa clarității în anumite dispoziții.
Diferite criterii au dus la apariția, in literatura de specialitate, și a altor noțiuni care vizează minoritățile:
– „Minorități teritoriale’’ (autohtone sau istorice) și „extrateritoriale’’- în funcție de faptul dacă locuiesc sau nu în „ arealul teritorial istoric ’’, cu tenta de acordare a unui volum diferit de drepturi sau a unui „ teritoriu minoritar ’’.
– „Minorități superioare’’- cu pretenția de a fi purtători a unei culturi superioare față de cea a țărilor în care sunt stabiliți ( germanii din America Latină).
– „Minorități imperiale’’ sau „ex-dominante’’- de regulă, formate în urma destrămării marilor imperii, fiind citați, în acești termeni, rușii și ungurii, ca reprezentanți ai unei mentalități de nesupunere;
– „Minorități transfrontaliere’’- care sunt răspîndite în număr mare într-o serie de țări (evreii sau țiganii).
Într-o abordare complexă asupra tipologiei minorităților, F. Heckman fixează la baza acesteia trei principii esențiale:- Originea (căile de formare); – Structura socială; – Orientările politice. În conformitate cu această abordare minoritățile etnice pot fi clasificate în cinci tipuri: 1) minorități naționale; 2) minorități regionale; 3) minorități de migranți, 4) minorități colonizate; 5) minorități naționale noi.
Enciclopedia Britanică de studii sociale, referindu-se la grupurile etnice, le atribuie: originea comună; caracteristici culturale si fizice respective; același sistem de conștiință și același model de comportament.
În literatură deosebim și o altă clasificare a minorităților: minorități adevărate și pseudominorități. Primele sunt cele care au o stratificare istorică, culturală, politică, psihologică bine conturată, precum și organe care le asigură menținerea acestor calități distincte, iar cele din categoria a doua se formează în urma unor transformări politice în societate, de obicei ad-hoc, din initiativa unor lideri politici cu scopuri bine delimitate.
În consonanță cu ideologiile pe care le cultivă, minoritățile sunt clasificate în următoarele tipuri:
Pluraliste – care doresc acomodarea cu grupul politic dominant, cu condiția de a-și păstra identitatea culturală;
Asimilaționiste – care doresc să fie absorbite de grupul dominant-mentalitate specifică emigranților din țările dezvoltate, îndeosebi din SUA;
Secesioniste – care au ca scop autodeterminarea politică;
Militante – care vizează răsturnarea situației, accederea la propria dominație asupra națiunii dominante anterior.
În ceea ce privește noțiunea de origine etnică, ea este utilizată de documentele internaționale în același sens cu cea de origine națională. De asemenea, noțiunile de identitate etnică sau de identitate națională sunt întrebuințate ca sinonime. Sinonime parțiale apar și noțiunile de minoritate etnică și minoritate națională.Originea etnică/națională desemnează de cele mai multe ori locul sau țara de origine a persoanei; noțiunile de identitate etnică/națională au un sens asemănător, înglobînd și un aspect subiectiv, sentimentul, dorința de a păstra valorile specifice comunității respective.
Dezvoltarea culturilor diferitelor comunități lingvistice și etnice, luînd în considerare cazul Republicii Moldova constituie o realitate care se axează pe afirmarea și dezvoltarea identității statale specifice și inclusiv pe promovarea patrimoniului cultural national, indiferent de divergențele etnice. Păstrarea identității naționale specifice reprezintă unul dintre obiectivele de bază a politicii naționale. Diversitatea etnică, culturală și lingvistică, toleranța reciprocă și pacea interetnică constituie elemente de bază a politicii naționale, care se orientează spre promovarea identității statale. Reeșind din cele expuse putem menționa că politica națională constituie ansamblul măsurilor argumentate multilateral, direcționate spre dezvoltarea vieții naționale a popoarelor, indiferent de numărul acestora, la crearea unor raporturi echitabile între diferite etnii, la instalarea unor instrumente care vizează dialogul democratic între naționalități și puterea centrală.
Naționalismul are la bază două aspecte relevante:
1. Politic – naționalismul se manifestă în lupta pentru un stat national, drepturi naționale;
2. Etnic – în acest caz naționalismul degenerează în xenofobie și șovinism, adică presupune exacerbarea tradițiilor, rasei, culturii, in linii generale a identității etnice.
Importanța politicii naționale este condiționată de mai mulți factori. Unul dintre factorii de bază îl constituie naționalismul, care ulterior reprezintă o ideologie și politică de preamărire a unei națiuni în comparație cu alta. Ideologia naționalismului se axează pe următoarele axiome: prevalarea culturii naționale față de alte culture și promovarea valorilor statale față de cele ale persoanei.Pilonul de bază al politicii naționale îl reprezintă arta de armonizare a intereselor naționale, iscusința de a asigura dreptul fiecărei națiuni la existență liberă; la conservarea limbii, tradițiilor, culturii; la includerea în civilizația democratică modernă.
Direcțiile principale ale politicii naționale sunt următoarele:
– asigurarea egalității drepturilor, a libertăților, indiferent de aparteneța națională:
– întocmirea formelor civilizate de comunicare interetnică și a metodelor pașnice de rezolvare a conflictelor;
– crearea condițiilor necesare pentur dezvoltarea liberă a limbii, culturilor, tradițiilor tuturor grupuriloe etnice.
Politica națională este necesar să fie orientată spre:
– neutralizarea, în conformitate cu legislația privind drepturile omului și cerințele constituționale, a necontenitelor tentative de demoldovenizare, de negare a existenței națiunii moldovenești și a statalității moldovenești, de discreditare a istoriei Moldovei, de ignorare a etnonimului "moldoveni" și glotonimului "limba moldovenească";
– depășirea consecințelor conflictului civil de la sfîrșitul anilor 80 – începutul anilor 90 ai secolului XX, care a deformat relațiile interetnice în Moldova;
– neadmiterea restrîngerii sferei de folosire a limbii ruse în diverse domenii ale vieții statului și societății;
– soluționarea cît mai grabnică a problemei integrității teritoriale a țării;
– crearea neîntîrziată a condițiilor necesare pentru însușirea limbii moldovenești de către alolingvi;
– asigurarea concordiei civice;
– dezvoltarea tuturor comunităților etnice și lingvistice;
– dezvoltarea relațiilor interetnice.
Principalele principii ale politicii naționale sînt:
– ocrotirea limbii moldovenești și dezvoltarea culturii moldovenești, ținînd seama de caracterul lor est-romanic, respectarea istoriei, culturii și particularităților populației din raioanele de est ale Republicii Moldova;
– consolidarea păcii interetnice, înfăptuirea construcției național-culturale și lingvistice pe baza însușirii limbii moldovenești, păstrarea și dezvoltarea limbilor altor etnii care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova;
– egalitatea libertăților și drepturilor omului, indiferent de originea etnică, religie, limbă și cultură;
– respectul, recunoașterea și garantarea drepturilor tuturor cetățenilor republicii la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea specificului lor etnic, cultural, lingvistic și religios;
– inadmisibilitatea manifestărilor de discriminare pe criterii etnice, lingvistice și religioase, precum și a restrîngerii drepturilor cetățenilor la folosirea limbilor materne, la alegerea limbii de educare și instruire;
– importanța măsurilor privind consolidarea democrației în Republica Moldova;
– inadmisibilitatea oricăror acțiuni orientate spre asimilare și deznaționalizare.
Obligația constituțională de a se conforma prevederilor Declarației Universale a Drepturilor Omului și prevederile tratatelor internaționale în materie reprezintă o garanție a dezvoltării unui cadru juridic democratic pentru soluționarea întregului spectru al problematicii naționale. Ratificarea Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale și recunoașterea valabilității Recomandării 1201 a Consiliului Europei face ca promovarea politicii de stat în domeniu să fie în concordanță cu spiritul european.
Protecția identității naționale a unei minorități, inclusiv și sub aspectul lingvistic, nu vrea să însemne un izolaționism din partea acesteia în interiorul țării ai cărei cetățeni sunt. Promovarea diversității nu numai că nu exclude, ci chiar presupune cunoașterea limbii statului, fapt confirmat în prevederile naționale și internaționale. În acest context, politica națională are un aport considerabil în promovarea priorităților de bază privind dezvoltarea unui stat democratic.
Fiecare societate, oricît de primitvă, este necesar să dispună de o anumită distribuire și organizare a politicii sale. În acest context Balandier menționa că politica de stat poate fi definită ca rezultatul, pentru orice societate, din necesitatea de a lupta împotriva factorilor de natură externă care amenință cu dizolvarea. Politica de stat apare ca o necesitate socială, necesitate ce poate fi explicată, în primul rând prin prisma importanței pe care o prezintă menținerea echilibrului, a coeziunii interne a oricărei societăți. Dar ea apare și ca rezultat al unei necesități externe, explicată prin prisma faptului că orice societate globală este în legătură cu exteriorul, are legături cu alte societăți, fapt pentru care politica este necesar să organizeze aceste relații.
Politica națională are o perspectivă multidimensională. Astfel, distingem trei dimensiuni ai politicii: dimensiunea instituțională (polity), dimensiunea normativă și de conținut (policy) și dimensiunea procedurală (politics). Prin intermediul acestora înțelegem următoarele:
În primul rând, politica națională are o dimensiune instituțională, stabilită prin Constituție, tradiție și sistem juridic. De asemenea, și principiile formării voinței politice sunt canalizate tot prin intermediul instituțiilor: alegerile, drepturile fundamentale- precum dreptul la libertatea de opinie, dreptul de asociere în partide și asociații. În limba engleză, această dimensiune instituțională a politicii se numește polity.
În al doilea rând, politica națională are o dimensiune normativă, de conținut, care se referă la țelurile, sarcinile și obiectele politicii. Felul în care este constituită politica, precum și modul în care sunt îndeplinite sarcinile depind de diverse interese. Dimensiunea de conținut a politicii poartă denumirea engleză de policy.
În cel de-al treilea rând, politica are o dimensiune procedurală, care are ca scop fundamental medierea intereselor prin situații conflictuale și de consens. Acest proces permanent de formare a voinței politice și de mediere a intereselor nu poate fi înțeles doar prin simplul studiu al instituțiilor sau al conținuturilor. Pentru această dimensiune a conceptului de politică, limba engleză ne propune termenul politics.
Reeșind din cele expuse putem menționa că dimensiunile politicii naționale constituie elementele fundamentale ale unei societăți democratice și sănătoase, sub toate aspectele posibile
Prin politică externă înțelegem totalitatea scopurilor pe care un stat le urmărește și a sarcinilor pe care și le asumă în plan internațional, precum și totalitatea metodelor și mijloacelor prin care statul acționaează pentru realizarea lor. Inclusiv politica externă face referire la scopurile urmărite de statele naționale și la mecanismele de natură diplomatică, politică, economico-militară, care sunt mobilizate pentru aceste scopuri și planuri. În rezultatul celor expuse putem menționa că există două tipuri de conduită în politica externă:
• primul, în cadrul căruia statele prefer doar să reacționeze la impulsurile de pe arena internațională, desigur, cît mai mult posibil în felul în care sunt catalizate interesele proprii;
• al doilea, în cadrul căruia statele au o atitudine dinamică, creative, imaginative pe arena international.
Politica externă este știința și practica de guvernare a unui stat și reprezintă sfera de activitate social-istorică ce însumează relațiile, orientările și manifestările care apar între partidele politice, între diversele categorii și grupuri sociale, între națiuni ș.a.m.d. în vederea emancipării conceptelor proprii, în lupta pentru putere sau supremație ideologică etc. Analiza și viziunea asupra politicii externe moldovenești se împarte în două curente specifice. Unii dintre concurenți pledează pentru apropierea sau reapropierea de Moscova „pentru a rămîne moldoveni”, ceilalți pledează pentru mișcarea spre Vest în „scopul restabilirii adevărul istoric și recăpătării identității naționale”.
Noțiunea de ,,integrare” provine din latinescul ,,integro, integration” care înseamnă a pune la un loc, a reuni mai multe părți în vederea constituirii unui întreg. În limba franceză ,,integrer” și în limba engleză ,,to integrate” provin tot din latinescul ,,integro” și au cam același sens ca în limba română. Preluat din științele exacte, termenul a căpatat o largă utilizare în diferite domenii ale științelor socio-umane.
Prima definire a termenului de integrare în sens generic o găsim în Ediția întâia a “ The Oxford English Dictionary”, unde integrarea este caracterizată drept combinarea părților într-un întreg și uniunea este un întreg rezultat din combinarea unor părți ori a unor membri. Astfel, integrarea este procesul de atingere a stadiului de uniune. Atât în sensul general, cât și în cel politic, integrarea a fost definită ca o acțiune, ca un factor dinamic, care, indiferent dacă duce sau nu la completa realizare a unui integrum sau a unei comunități, își menține acțiunea prin rațiunea sa proprie. O asemenea acțiune este propulsată de motive obiectiv superioare și dialectic opuse autonomiei de până atunci a părților componente. În cazul de față, puterea motivatoare este presiunea interdependenței. Procesele integraționiste s-au accentuat dupa perioada Razboiului Rece și au devenit la etapa actuală un domeniu de studiu fundamental pentru sistemul internațional de state.
Procesul de integrare în cadrul Lavrousse Dictionnaire este definit ca intrare într-un subansamblu, iar Dictionnaire des sciences economiques subliniază că integrarea evocă, intr-o manieră generală, fie încorporarea unui element străin într-un ansamblu, fie trecerea de la o stare difuză la una conștientă; totdeauna, în noțiunea de integrare este inclusă cea de unitate – ceea ce este dispersat se unește. La fel ca Dictionnaire economique et financier, acesta consideră integrarea ca un aspect al concentrării, viziune ingustă, care nu mai corespunde evident prezentului.
În această ordine de idei, observăm că definirea integrării este diversă. Unii văd acest proces ca un nivel sau situație pe care statele națiune îl ating și apoi îl mențin, alții îl văd ca un proces în mișcare care în instanță este fără sfârșit. Ca urmare, pentru unii starea integrării este un punct bine definit, care poate fi observat empiric, de obicei prin formarea unei uniuni. Pentru alții, nu există nici un punct. Ei se concentrează pe procesul de integrare precizând că integrarea ar putea să nu fie neapărat o uniune formală. Pentru aceștia, integrarea este dată de variabilitatea unor caracteristici care se crede că reprezintă uniunea, și așadar, statele pot în mod constant oscila în procesul sau nivelul lor de integrare. Principalele sarcini ale integrării pot fi încadrate în următoarele categorii: menținerea păcii, realizarea sarcinilor specifice, cîștigarea unor noi imagini de sine și a unor noi identități funcționale.
Fiind cea mai avansată dintre formele de integrare regională, integrarea în Uniunea Europeană poate fi privită în diverse moduri, atât de teoreticieni (din științele sociale, ai dreptului etc.), cât și de simpli cetățeni. Ea este definită de către unii autori ca procesul care dezvoltă interdependența statelor europene între ele prin intermediul unor organe supranaționale. O definiție mai reușită, ar fi aceea că integrarea Europeană reprezintă un proces prin care țările înțeleg să-și transfere în mod progresiv de la nivel național la cel supranațional o serie de competențe ce țin de resortul suvernaității naționale, acceptînd să le exercite în comun și cooperînd în domeniile respective de activitate, în scopul atingerii unor obiective de natură politică, economică, socială și culturală ce vizează progresul și dezvoltarea acestor state.
Primele impulsuri spre integrarea europeană au fost remarcate imediat după cel de-al doilea război mondial, la început sub forma unor declarații și proiecte (W. Churchill, R. Shuman, J. Monnet,), mai tîrziu și prin acțiuni practice.
„În spațiul și perimetrul relativ determinate se difuzează elementele, faptele și fenomenele de cultură, modelele culturale ca unități integrale ale trăsăturilor culturale, iar la periferie se produc influențe, contaminări și decalcuri culturale”, asemenea celor produse în spațiul actual al Republicii Moldova, unde a avut loc un proces de schimb și conexiuni între două forme de civilizație (fondul românesc și rusesc) sau „împrumuturi” culturale din fondul ucrainean, bulgar, găgăuz ș.a., pentru anumite zone geografice, intrate într-un contact moderat sau forțat.
Într-o abordare extinsă, orice entitate umană, fiecare comunitate își asumă o gamă de reprezentări, referitoare la viață, natură, relații intersociale, despre divinitate, imagini despre lumea aceasta și cea de dincolo (postexistentă) într-un anumit spirit specific unei perioade istorice (Zeitgeist). Exploratorul mentalului colectiv, istoricul francez L. Febvre, consemna viziunea despre lume prin conceptul de utilaj mental, care desemnează o arie extinsă de reprezentări comune, modele educative, comportamente exprimate ca „stil de viață”, care menționează o modalitate proximă de a vedea mediul natural, lumea într-un sens mai general, reflectând astfel o viziune asupra lumii specific. În acest context, Febvre spunea că fiecare comunitate, nivel de cultură sau entitate socială își valorifică propriul său utilaj mintal.
În cele din urmă putem menționa că abordările teoretico- conceptuale a politicii naționale privind relațiile interetnice în contextul proceselor integraționiste au constituit un support principal pentru a înțelege specificul și esența statului moldovenesc în contextul raporturilor interetnice, iar identificările conceptuale ale minorităților naționale, relațiilor dintre diferite etnii și proceselor integraționiste au permis înțelegererea complexă și detaliată a studiului dat. În cazul Republicii Moldova problema relațiilor între structurile puterii și minorităților naționale ale statului necesită o abordare nouă și binegândită, deoarece problema specificată are o importanță crucială cît în procesul dezvoltării economice, atît și în păstrarea suveranității și integrității a statului, menționează cercetătorii din spațiul CSI , inclusiv occidentalii și cei autohtoni. Fie că este vorba despre „culturi”, „națiuni”, „etnii”, „minoritari”, aceste grupuri de apartenență sunt considerate de puteri și de persoanele înseși drept surse „esențiale” de identitate, iar analiza teoretico- conceptuală ne permite să delimităm complexitatea temei aborda
Concluzii la capitolul I
Analizând dimensiunea europeană a politicii naționale privind relațiile interetnice prin abordarea teoretico-conceptuală, reperele istoriografice și sursele documentare, ajungem la câteva concluzii. Explicarea elementelor fundamentale ale lucrării relevă o multitudine de abordări. Conceptele de bază – etnie; relații interetnice – au suferit o considerabilă reevaluare. Astfel, etnia, ca și echivalent al națiunii, este un grup uman cu percepția timpului și spațiului specific, cu simțul solidarității, istoriei, limbii și culturii împărtășite. Termenul de cultură, specifică grupurilor etnice, trimite la un ansamblu complex de credințe, norme și valori de atitudini comportamentale.
Pînă în prezent nu s-a ajuns la un numitor comun în ceea ce privește minoritățile naționale. În special este vorba de problema definirii conceptului de minoritate națională, care pe lîmgă dimensiunea juridică are mai degrabă sens politic. În aspect politic, problema are o dublă abordare: prin prisma integraționalismului și cea a multiculturalismului. În primul caz este vorba de o serie de state unitare (Franța, România) care nu doresc să conteste caracterul omogen al națiunii și care nu și-ar dori prezența pe teritoriul său a minorităților și pledează pentru integrarea lor, pe cînd în cazul cel de-al doilea, este vorba de statele care au conaționali ce constituie minorități în alte țări (cum ar fi Ungaria).
Analiza istoriografiei problemei ne-a determinat să depistăm că abordările asupra acestui subiect nu sunt identice și univoce. Privite sub aspect cantitativ, tratările specialiștilor sunt din diverse domenii științifice – istorie, politologie, etnografie, filologie etc., prezentând un material extrem de vast. După câte se constată, aproape că nu au existat specialiști care să nu fi simțit imboldul de a se pronunța în această chestiune, care la etapa actuală devine un subiect de dezbateri tot mai accentuat datorită impactului asupra integrității și suveranității statale. În pofida acestui fapt, trebuie să recunoaștem că discursurile științifice au fost alimentate de câmpul ideologic din care provin specialiștii, proiectând rezultatele din considerentul necesității de a-și determina și decodifica identitatea.
Istoriografia din Federația Rusă, cu referire la relațiile interetnice ale republicilor ex-sovietice, a abordat prioritar problematica minorității ruse ori rusolingve, pretinzând acordarea unei poziții deosebite acestora în cadrul noilor structuri statale. În cazul istoriografiei din România, care are în vizor cercetarea spațiului actual al Republicii Moldova, se referă cu preponderență la problema identitară a populației românești, ingerința Federației Ruse în treburile Republicii Moldova, inclusiv prin intermediul minorităților naționale/etnice. Istoriografia occidentală este predispusă să pună trecutului ex-sovietic întrebări care interesează în mod direct statele acestea.
Inventariind gradul de cercetare a problemei, ne-am permis sistematizarea istoriografiei în cea a autorilor din Republica Moldova, a autorilor din România, din Federația Rusă și a autorilor occidentali. Momentul declanșării mișcării de renaștere națională, care a avut impact asupra creșterii interesului pentru o altă istorie decât cea ideologizată a reprezentat un subiect contraversat pentru producția istoriografică a autorilor autohtoni.
Studiile de specialitate au devenit extreme de prolifice. Autorii de notorietate – Francesco Capotoni, Patrick Thornberry, Felix Ermacora, și alții au adus în actualitate cercetarea problematicii relațiilor interetnice. Dacă pe plan european în țările occidentale s-a reușit în mare măsură soluționarea problemei majoritate- minoritate printr-un grad avansat de dezvoltare a statului de drept și un nivel ridicat de viață, spatiul central, și mai cu seamă cel est-european, se confruntă din răsputeri cu discordia relațiilor interetnice.
În ceea ce privește problemele de referire ale cercetătorilor, putem spune că accentul acestora a fost pus îndeosebi pe: identitatea majorității populației (românească/moldovenească), factorii (mai ales cel al denumirii limbii vorbite (române – moldovenești)) care au determinat această identitate în context post-sovietic, relațiile interetnice determinate de redefinirea identității populației majoritare, statutul și locul grupurilor etnice minoritare în societatea moldovenească.
Capitolul II. Specificul și evoluția dimensiunii europene a politicii naționale privind relațiilor interetnice
Studiul analtic se axează pe delimitarea principalelor aspecte ale politicilor europene privind armonizarea relațiilor interetnice. În urma acestei analize sunt detrminați principalii promotori de politici în domeniul minorităților etnice în Europa precum: OSCE (CSCE) și Consiliul Europei, care ulterior au făcut din drepturile omului un aspect central al relațiilor sale externe, prin dialogurile politice pe care le deține cu țările terțe, acțiunile în multilaterale forumuri, cum ar fi ONU, precum și politicile de dezvoltare și asistență tehnică în domeniul drepturilor minorităților. Necesar este de menționat despre rolul cadru juridic bazat pe lupta contra discriminării, rasismului și xenofobiei care a contribuit la activități de sprijin menite să combată aceste fenomene.
O societate contemporană care pretinde a fi democratică nu poate rămîne în afara problemelor de integritate socială, lingvistică și culturală. Gradul ei de maturitate democratică se măsoară cu grija statului de a proteja ceea ce are mai sfînt, și anume: drepturile lui naturale, inclusiv dreptul la viață și la libertate personală, indiferent de religie, etnie, cultură, etc
2.1. Politicile europene privind armonizarea relațiilor interetnice și edificarea identității naționale
Protecția minorităților etnice, a drepturilor și libertăților persoanei aparținînd acestora face parte integrantă din protecția internațională a drepturilor omului și, ca atare, constituie un domeniu de cooperare internațională. Această problemă a prezentat interes pentru comunitatea internațională din cele mai vechi timpuri, dar o atenție deosebită s-a observat după încheierea primului război mondial, în condițiile creării noilor state, pe ruinele imperiilor țarist și habsburgic, ale recroirii granițelor de stat. Problema minorităților naționale a căpătat noi dimensiuni după cel de-al doilea război mondial, fiind prezentă, îndeosebi, în Europa Centrală și de Est.
Așadar, problema minorităților naționale are o actualitate deosebită pentru unele state din această parte a Europei. Ea este în atenția organismelor internaționale – O.N.U., O.S.C.E., Consiliul Europei, care de-a lungul anilor au elaborat documente de maximă importanță. Fiecare stat își elaborează propria legislație în privința minorităților, ținînd seama de documentele international, în acest context fiecare stat învață din experiența altor state.
Uniunea Europeană joacă un rol important, care nu poate fi neglijat în edificarea unor relații interetnice de cooperare și înțelegere între țările membre. Semnificația acestui rol este evidentă, dacă se ține seama că în spațiul comunitar coexistă 40 de limbi comunitare în care vorbesc circa 50 milioane de oameni.
Apreciind diversitatea lingvistică și culturală europeană ca un semn de vitalitate a civilizației și de aceea – un semn de îmogățire, la 16 octombrie 1981 Parlamentul European a adoptat o rezoluție asupra unei Cărți Comune a limbilor și culturilor regionale și ale drepturilor minorităților etnice. Documentul urmărea ca să încurajeze guvernele în perfecționarea legislației vizînd această această problemă. Comisia Parlamentului European a adoptat în 1989 un proiect al Curții Drepturilor minorităților etnice.
În situația interetnică din Europa Centrală și de Est, miniștrii de externe ai Uniunii Europene au adoptat la 17 decembrie 1991 un document privind liniile directoare pentru recunoașterea noilor state din Europa de Est și fosta Uniune Sovietică, prin care condițiile aderării la structurile europene sunt determinate în special de garantarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor minorităților naționale, conform angajamentelor semnate în cadrul CSCE. Documentul reafirmă atașamentul față de „valorile democratice" și edificarea identității naționale în spațiul post– comunist. Aderarea la Uniunea Europeană presupune de asemenea ca noile state să aibă relații de bună vecinătate cu țările limitrofe și să nu aducă împreună cu ele în Uniune probleme nesoluționate de frontieră sau de minorități. De atunci, un Comitet special examinează sistematic dacă țările date au luat măsurile legislative și administrative adecvate în privința minorităților naționale.Observăm că în atenția Uniunuii Europene nu intră crearea unui sistem propriu de protecție a minorităților naționale, referindu- se la acceptarea celui existent deja și făcînd- se trimitere la el. Toate aceste referiri frecvente la diferitele aspecte ale sorții minorităților de pe continent demonstrează interesul permanent în acest domeniu al forului european.
Luînd în considerare principiul fundamental, în virtutea căruia demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme, la 4 noiembrie 1950, la Roma, reprezentanții ai treisprezece guverne semnează Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamnetale, care intră în vigoare la 3 septembrie 1953. Completată sau modificată pînă în prezent de 12 protocoale adiționale, ea reunește toate cele 43 de state membre ale Consiliului Europei, printre care și Repulica Moldova din 1995.
În 1995 a fost adoptată Convenția- cadru privind protecția minorităților naționale, iar odată cu celebrarea a 50 de ani ai C.E.D.O a fost adoptat al 12- lea protocol adițional de interzicere a oricăror forme de discriminare. Noul protocol garantează faptul că nici o persoană nu poate fi obiect al nici unei forme de discriminare, de către nici o autoritate publică. În acest context, Secretarul General al Consiliului Europei, Waltert Schwimmer a subliniat că: „adoptarea protocolului nr. 12 al C.E.D.O. reprezintă o ameliorare semnificativă a protecției legale contra discriminării la nivel european. El va juca un rol esențial nu numai pentru lupta contra rasismului și intoleranței, precum și pentru eradicarea altor forme de discriminare".
Politici de promovare a drepturilor minorităților în Europa
Principalii promotori de politici în domeniul minorităților etnice în Europa sunt OSCE (CSCE) și Consiliul Europei. La fel ca și în cazul altor organizații internaționale, evenimentele din Europa Centrală și de Est după căderea comunismului au reprezentat principalul catalizator al promovării de politici în domeniul relațiilor interetnice. Problematica minorităților naționale a constituit obiectul atenției C.S.C.E./O.S.C.E încă de la începutul activității sale.
Actul Final de la Helsinki (1975) stipulează în mod expres, în cap. VII, obligațiunea statelor de a recunoaște și a respecta „ dreptul minorităților naționale în fața legii și posibilitatea deplină de a se bucura în mod efectiv de drepturile omului și libertățile fundamentale ". Prin Actul Final de la Helsinki drepturile omului devin un subiect de dezbateri tot mai proeminent și o temă de interes, o preocupare pentru toate statele membre ale OSCE, însă Documentul Final de la Viena (15 ianuarie 1989) conține angajamentul părților de a lua măsuri adecvate care să protejeze persoanele aparținînd minorităților naționale de orice discriminare și de a crea condiții optime promovării identității etnice, culturale, lingvistice și religioase. Pentru prima dată apare formula de „ identitate culturală " a minorităților naționale. Ambele avînd un scop comun, și anume protejarea persoanelor aparținînd minorităților etnice.
Un pas important, substanțial și de o influență superioară în ceea ce privește armonizarea relațiilor interetnice, se consideră, pe bună dreptate, Conferința CSCE de la Copenhaga (5- 29 iunie 1990), unde, pentru prima dată, un capitol întreg (IV) este consacrat acestui subiect. Statele participante au recunoscut că „problemele referitoare la minoritățile naționale nu pot fi rezolvate în mod satisfăcător decît într-un cadru politic democratic bazat pe statul de drept, cu un sistem judiciar independent eficace".
La Copenhaga s-au reconfirmat trei principii fundamentale care vizează minoritățile:
1.) respectul pentru drepturile persoanelor aparținînd minorităților naționale, ca parte componentă a drepturilor omului general- recunoscute, reprezintă un factor esențial pentru pace, justiție, stabilitate ți democrație;
2.) egalitatea tuturor în fața legii, indiferent de originea etnică; interzicerea oricărei forme de discriminare precum și a încercărilor de asimilare forțată;
3.) opțiunea personală asupra apartenenței la minoritate din care nu poate reeși nici un dezavantaj.
O inovație majoră, introdusă de CSCE în relațiile internaționale, a fost stabilirea de către Conferința la nivel- înalt de la Helsinki a postului de Înalt Comisar pentru Minorități Naționale. Noua instituție a fost creată ca răspuns la conflictul din fosta Iugoslavie, existând temeri că situația s-ar putea repeta și în alte state foste comuniste și reprezintă rezultatul convergenței tendințelor a doi factori: seriozitatea problemelor actuale ale minorităților și dorința fermă de creare a unor sisteme cu implementare eficientă.
În mandatul Înaltului Comisar pentru Minorități Naționale sunt înscrise atribuții specifice, ca "alerta timpurie", sau, în caz de nevoie, "acțiunea timpurie", aceasta urmând a fi aplicată într-un "stadiu cât mai incipient în legătură cu tensiunile implicând probleme ale minorităților naționale care nu au depășit încă stadiul unei alerte timpurii, dar care, după părerea Înaltului Comisar, sunt susceptibile să degenereze într-un conflict în aria CSCE, afectând pacea, stabilitatea sau relațiile dintre statele participante și necesitând atenția sau acțiunea Consiliului CSCE ".
Observăm că noua instituție nu este total independent. Având o activitate strict confidențială, independența Înaltului Comisar este doar față de părțile ajunse în cazul conflictului sau care alunecă spre situații divergente. Eficacitatea activității Înaltului Comisar este asigurată și de consensul politic al celor 51 de state, reprezentanții cărora au hotărât instituirea acestui post. Reeșind din cele expuse instituirea postului de Înalt Comisar reprezintă în egală măsură un succes deosebit pentru consolidarea diplomației preventive, de o importanță aparte în excluderea conflictelor interetnice. În prezent sunt relevante acțiunile misiunilor CSCE în detensionarea situațiilor conflictuale cu elemente interetnice (Bosnia, Republicaa Moldova, Crimeea, Carabahul de Munte, Kosovo etc.).
Concurența "sănătoasă" între Consiliul Europei și CSCE/OSCE, în protecția minorităților naționale după 1989 își găsește soluționarea optimă prin angajamentele politice ale CSCE care se transformau în angajamente juridice la nivelul Consiliului Europei. Exemplul cel mai concludent îl constituie Convenția- cadru privind protecția minorităților naționale.
Planul Balladur sau Pactul pentru Securitate și Stabilitate în Europa (1995) desfășurat sub egida OSCE și UE la inițiativa Franței reprezintă o conferință care se axează pe asigurarea stabilității pe continentul european, în ideea extinderii Uniunii către spațiul fost- comunist. Cele două puncte semnificative evidențiate privind problema minorităților în Europa se bazează pe două idei de bază:
• rezolvarea problemelor legate de frontiere;
• rezolvarea problemelor legate de minoritățile naționale, ca un pas semnificativ în contextul proceselor de integrare europeană.
Consiliul Europei are un rol semnificativ în ceea ce privește armonizarea relațiilor interetnice și protejarea minorităților etnice. Instrumentele principale utilizate în acest scop sunt: Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, Convenția Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale. Activitatea Consiliului Europei prin intermediul instrumentelor sus menționate contribuie la dezvoltarea standardelor legale privind identitatea națională și protecția minorităților etnice.
• Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (1950) încadrează prevederi generale care se bazează pe drepturile fundamentale ale omului, dar nu conține nici o prevedere care se referă la minoritățil etnice. Unicul articol care face referință la protecția minorităților etnice este articolul 14, care interzice discriminarea pe bază de limbă, origine socială sau națională, religie, asocierea cu o minoritate națională.
• Carta Europeană a Limbilor Minoritare și Regionale (1998) are ca scop fundamental protejarea limbilor regionale și ale minorităților naționale, promovarea dreptului de a le utiliza în sfera publică și privată. Carta dispune de un sistem dublu de protecție. În primul rînd stabilește că părțile ar trebuie să își stabilească politicile și legislația conform unor sarcini principale care includ: recunoașterea limbilor regionale și ale minorităților ca o sursă de bogăție culturală, necesitatea de a promova limbile regionale și ale minorităților, promovarea studierii și predării în aceste limbi la toate nivelurile.
Principiile fundamentale incluse în acest document cu o semnificație incontestabilă în contextul protejării identității naționale sunt: interzicerea discriminării, păstrarea identității religioase, etnice, culturale, lingvistice, egalitate în fața legii, interzicerea modificărilor în compoziția demografică a unei regiuni în detrimentul minorităților care se regăsesc în regiunea respectivă. Reeșind din principiile evidențiate, drepturile concrete transformă principiile și obiectivele enunțate în măsuri în domenii precum: educație, administrație, justiție, servicii publice, activități culturale, economice, sociale, mass-media.
• Un alt document semnificativ este Convenția Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale care a fost adoptată la 10 noiembrie 1994 și a intrat in vigoare din 1998. Aceasta nu conține drepturi colective, dar se axează pe ideea că minoritățile pot fi protejate prin protejarea drepturilor indivizilor aparținând acestor minorități. Convenția însumează un complex de principii generale în ceea ce privește drepturile indivizilor aparținând minorităților naționale.
Printre acestea putem menționa:
• non-discriminare;
• promovarea egalității;
• promovarea condițiilor necesare pentru păstrarea și dezvoltarea culturii, a religiei, a limbii și a tradițiilor;
• libertatea de asociere, exprimare, libertatea de gândire, a conștiinței și a religiei;
• acces liber la mijloacele de comunicare în masă;
• libertate lingvistică;
• utilizarea limbii materne în spațiul public și privat , oral și în scris, precum și în relațiile cu autoritățile;
• utilizarea numelui în limba maternă;
• afișarea informației de natură publică și privată;
• toponime în limbile minorităților;
• educație;
• instrucție în limba minorității;
• libertatea de a institui instituții educaționale;
• contacte transfrontaliere;
• cooperare internațională și transfrontalieră;
• participare în viața economică, culturală și socială;
• participare în viața publică;
• interzicerea asimilării forțate etc.
Convenția Cadru privind Protecția Minorităților Naționale a fost ratificată de 35 de state din cele 45 membre ale Consiliului Europei: Albania, Armenia, Austria, Azerbaijan, Cehă, Danemarca, Elveția, Estonia, Finlanda, Germania, Irlanda, Italia, Liechtenstein, Lituania, Macedonia, Malta, Moldova, , Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, România, Rusia, San Marino, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Serbia, Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Croația, Cipru, Republica Norvegia, Polonia, Portugalia, Ucraina, Ungaria.
Uniunea Europeană a făcut din drepturile omului un aspect central al relațiilor sale externe, prin dialogurile politice pe care le deține cu țările terțe, acțiunile în multilaterale forumuri, cum ar fi ONU, precum și politicile de dezvoltare și asistență. Promovarea și protecția drepturilor persoanelor aparținând minorităților este un element cheie al UE în special după al II- lea război mondial cînd acest subiect de dezbateri are repercursiuni grave asupra identității etniilor.
Uniunea Europeană sprijină Declarația ONU privind drepturile persoanelor care aparțin minorităților naționale și evidențiază integrarea drepturile omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților etnice în toate aspectele politicii sale externe. În scopul de a examina aceste aspecte se orietează spre stabilirea relațiile sale bilaterale cu anumite țări, inițiind dialogurile pe tema drepturilor. UE ridică probleme minoritare în aceste dialoguri cu țările terțe în mod regulat. Societatea este implicată activ în dialogurile privind drepturile omului în care UE se întâlnește în mod regulat cu reprezentanții societății civile. De asemenea, UE facilitează dialogul dintre apărătorii drepturilor omului și autoritățile din țară, acordând o mare importanță pentru activitatea de proceduri speciale ale ONU, inclusiv experților independenți pe problema minorităților etnice.
În Uniunea Europeană, prea multe persoane aparținând minorităților se confruntă în continuare cu amenințări, discriminare și rasism. Acestea se confruntă cu riscul de a fi excluse de la participarea pe deplin la viața economică, politică, socială și culturală la dispoziția majorități în țările sau societățile în care trăiesc. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene conferă competențe către Uniune să adopte un număr de instrumente care contribuie la protecția drepturilor persoanelor aparținând minorităților etnice. În aplicarea acestor instrumente, UE a pus în aplicare un cadru juridic pentru a lupta contra discriminării, rasismului și xenofobie și a contribuit financiar la programele de activități de sprijin menite să combată aceste fenomene.
Astfel, în anul 2000 au fost adoptate două directive prin care se interzice discriminarea la locul de muncă și în alte domenii precum formarea profesională, educația, accesul la bunuri și servicii.
Directiva privind egalitatea rasială (2000/43/CE), adoptată în anul 2000, a avut un impact pozitiv asupra modificărilor privind modul de combatere a discriminării rasiale. Înainte de adoptarea directivei, nu toate state membre dispuneau de legi și mecanisme detaliate de interzicere a discriminării rasiale. Așadar, marea majoritate au fost nevoite să aducă îmbunătățiri semnificative în contextul armonizării relațiilor interetnice. Directiva permitea statele membre să adopte măsuri pozitive. Mai mult decât atât, statele membre au fost obligate să desemneze sau să înființeze un organism independent, pentru a ajuta oamenii care au fost discriminați pe motive de rasă sau origine etnică în scopul primirii sfaturilor și sprijinului necesar.
Directiva privind ocuparea forței de muncă (2000/78/CE), care se baza pe interzicerea în mod implicit și special a discriminării fie directe sau indirecte la angajarea forței de muncă, indiferent de religie sau credințe, orientare sexuală sau vârstă. Directiva se caracteriza prin principiul tratamentului egal a persoanelor angajate în cîmpul muncii. Directiva cerea de asemenea aplicarea de măsuri pentru a asigura implementarea eficientă, prin diseminarea informației, dialog social și dialog cu organizațiile non-guvernamentale. Aceste reguli trebuie încadrate în dreptul național al statelor membre: regulile privind egalitatea rasială trebuiau transpuse în legislația internă până în 19 iulie 2003, iar cele privind orientarea sexuală, religia, persoanele cu dizabilități etc. au termen limită până în 2 decembrie 2003.
Un alt exemplu de legislație a Uniunii Europene privind discriminarea minorităților etnice este Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal. Această decizie- cadru se pronunță pentru armonizarea cadrului normativ privind reglementarea infracțiunilor care implică xenofobie și rasism. Comportamentul rasist și xenofobic trebuie să constituie o infracțiune în toate statele membre și trebuie să fie pedepsibil cu sancțiuni efective, proporționale și cu efect de descurajare, maximul pedepsei fiind cel puțin închisoarea de la unu până la trei ani.
Uniunea Europeană urmărește să îmbunătățească cunoștințele despre discriminare și să sensibilizeze populația atât de drepturile lor și, de asemenea, a beneficiilor de diversitate. Cu titlu de exemplu, Uniunea Europeană sprijină o campanie de informare "Pentru diversitate. Împotriva discriminării" în întreaga Europă pentru a face pe oamenii mai conștienți de drepturile și responsabilitățile lor, oferind evenimente publice, premii pentru jurnaliști și concursuri pentru tineri. Însă filmul "O societate diversă: combaterea discriminării în Europa", de exemplu, explorează egalitatea și diversitatea în conformitate cu legislația UE și evidențiază măsurile și instrumentele necesare celor care au suferit o discriminare.
Cooperarea cu societatea civilă. Comisia Europeană se consultă cu organizațiile societății civile în formularea și punerea în aplicare a politicilor sale privind nediscriminarea. Se organizează în mod regulat consultări prin care se solicită punctul de vedere al publicului înainte de a lua inițiativele politice majore, și cooperează cu organizațiile non-guvernamentale din sectorul social.
De asemenea, Uniunea Europeană sprijină financiar actorii intermediari – cum ar fi organizații non-profit, asociații de voluntari, fundații, ONG-uri și organisme similare – care sunt activi în lupta împotriva discriminării, rasismului și xenofobiei. De exemplu, UE oferă sprijin financiar pentru ONG-uri și alte entități prin intermediul programului său specific: „Drepturi fundamentale și cetățenie” pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2007-31 decembrie 2013. Făcând parte din programul general „Drepturi fundamentale și justiție”, acest program are ca obiective: promovarea dezvoltării unei societăți europene bazate pe respectarea drepturilor fundamentale; consolidarea societății civile; combaterea rasismului, xenofobiei și antisemitismului; și îmbunătățirea interconfesională, și înțelegerea interculturală și toleranța pe întreg teritoriul UE.
Coordonarea politicilor naționale pentru o societate incluzivă. Domenii central- politice pentru includerea minorităților etnice- cum ar fi educația, ocuparea forței de muncă, sau incluziunea socială- sunt în competența statelor membre UE. Statele membre elaborează programe naționale de reformă și planuri de acțiune naționale care stau la baza de raportare și de evaluări reciproce comune. Acest egal la egal exercițiu de învățare vizează încurajarea transferului de bune practici. Fondurile structurale ale UE, și în special Fondul Social European, servesc drept instrument pentru punerea în aplicare la nivel național a programelor si planurilor care vizează politica privind armonizarea relatiilor interetnice.
Agenția UE pentru Drepturi Fundamentale ("ADF") a fost înființată conform Regulamentului (CE) nr. 168/2007 al Consiliului in 15 februarie 2007. Aceasta colaborează cu alte organisme naționale și internaționale în scopul punerii în aplicare a legislației comunitare în vederea protejării identității civice a minorităților etnice. Totodată are un rol semnificativ în colectarea și analiza informațiilor și datelor oficiale și neoficiale pe problemele legate de drepturile fundamentale în cadrul Uniunii Europene, inclusiv și drepturilor minorităților etnice. Având în vedere diferențele de disponibilitatea datelor și calitatea lor în întreaga Uniune Europeană, agenția, de asemenea, se pronunță pentru dezvoltarea de metode și standarde pentru îmbunătățirea calitatății datelor. Agenția, ca un organism al Uniunii Europene, funcționează cu toate instituțiile relevante ale Uniunii Europene și organismele consultative. La nivel internațional, agenția lucrează îndeaproape cu Consiliul Europei, precum și ca cu OSCE, ONU și UNESCO.
Uniunea Europeană sprijină organizațiile societății civile în cauză cu minoritățile printr-o serie de programe tematice, cum ar fi: Inițiativa Europeană pentru Democrație și Drepturile Omului (IEDDO) care a finanțat un proiect în Turcia pentru a crea condiții de îmbunătățire a cooperării între majoritatea și minoritatea etnică, lingvistică și comunităților religioase și inclusiv să încurajeze soluționarea pașnică a conflictelor din societatea respectivă. În acest context, IEDDO constituie un program comunitar care oferă sprijin proiectelor care vizează:
– întărirea protecției minorităților etnice și grupurilor indigene;
– democratizarea statului;
– consolidarea coeziunii sociale prin integrarea persoanelor dezavantajate;
– combaterea discriminării, precum și consolidarea capitalului uman, în special prin reformarea sistemele de educație.
Interreg reprezintă un program comunitar specific privind stimularea dezvoltării economice pe continentul european, în special pe teritoriile locuite de minorități etnice. Programul respectiv se axează pe susținerea cooperării transfrontaliere în regiunile în care se intilnesc minoritățile etnice. Ca exemple pot servi regiunile între Tirolul de Nord și Sud dintre Italia și Austria, între Țara Bascilor din Franța și Spania, pe cînd programul PROGRESS finanțează activități de sensibilizare care vizează combaterea discriminării împotriva romilor și sprijinirea operațiunile unei rețele la nivelul UE și a ONG-urilor care reprezintă romii și apărarea drepturilor lor. Activități și mecanisme de finanțare utilizate pentru a ajuta incluziunea romilor, de exemplu: Programul de învățare pe tot parcursul vieții, Tineretul în acțiune; Programul Cultura (2007-2013), precum și Programul în domeniul sănătății 2008-2013.
Programe de finanțare în relațiile cu terții: oferă asistență financiară în scopul susținerii politicilor și instrumentelor de protecție a minorităților etnice, și totodată, se axează pe monitorizarea capacităților instituționale ale statelor în cauză pentru implementarea politicilor respective. Exemple de astfel de programe: PHARE pentru țările din Europa Centrală și de Est, CARDS pentru Balcanii de Vest, MEDA pentru țările mediteraneene etc. Reeșind din cele expuse PHARE reprezintă primul instrument financiar nerambursabil creat de Uniunea Europeană în scopul sprijinirii țărilor din Europa Centrală și de Est în evoluția către o societate democratică și o economie de piață.
Problemele minorităților sunt, de asemenea, integrate în strategiile de cooperare și planurile de acțiune.ale Consiliului Europei, în cadrul cărora se abordează dimensiune umanitară a drepturilor persoanelor aparținând minorităților. Acestea includ printre atribuțiile de bază: prioritățile de construire a păcii; promovarea drepturilor omului; buna guvernare și lupta împotri- va discriminării rasiale.Un alt exemplu este referirea explicită la respectarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale în Politica de vecinătate. Documentele de strategie și planurile de acțiune PEV sunt disponibile de la Comisia Europeană
Un membru în creștere a fost parte din dezvoltarea integrării europene de la inceputuri. În multe dintre țările candidate actuale și potențial candidate, persoanele aparținând minorităților au fost identificate ca fiind printre cele mai vulnerabile, care este motivul pentru problemele minorităților reprezintă un element esențial în contextul procesului de extindere al Uniunii Europene. Protecția minorităților, în special romii, a fost evidențiată ca fiind esențială într-o Uniune extinsă într-un număr de rezoluții adoptate de Parlamentul European.
Problemele minorităților sunt ridicate regulat în dialogul politic prin intermediul întâlnirilor cu țările candidate, cât și în timpul negocierilor de aderare. Uniunea Europeană constituie un forum principal privind protecția persoanelor aparținînd minorităților entice și oferă sprijin financiar pentru dezvoltarea societății civile și a dialogului care se concentrează pe trei domenii principale: 1. Sprijin inițiativelor civice locale și consolidarea capacității de a executa rolul societății civile; 2. Programe de vizitatori la organismele Uniunea Europeană pentru grupuri cu influență asupra procesului decizional în societate, cum ar fi jurnaliști, tineri politicieni, lideri sindicali și profesori; 3. Crearea de parteneriate între organizațiile societății civile și Uniunea Europeană destinate să ducă la un transfer de cunoștințe și a rețelelor.
Platforma Uniunii Europene pentru incluziunea romilor. Se estimeazaă că 10-12 milioane de romi trăiesc în statele membre ale UE, țările candidate și potențiali candidați, de multe ori în situații dificile. Conform rapoartelor și studiilor efectuate în ultimii ani, romii se confruntă cu un risc ridicat de discriminare și excludere socială. Uniunea Europeană abordează aceste probleme în strânsă cooperare cu statele membre. Uniunea Europeană urmărește o abordare pe problemele romilor, care este "explicit, dar nu exclusiv": Incluziunea romilor nu este separată de activitățile principale ale UE; mai degrabă, se acordă atenție situației specifice romilor în toate politicile și instrumentele UE care încearcă să îmbunătățească situația romilor.
În concluzie, Uniunea Europeană a pus în aplicare un cadru legal pentru combaterea discriminării, rasismului și xenofobiei și contribuie financiar la programele care sprijină activitățile destinate la combaterea acestor fenomene pe teren. Uniunea Europeană ridică problemele minoritare în dialogurile politice cu țările terțe și colaborează în mod activ la forurile ONU la promovarea și protejarea drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. În plus, Uniunea Europeană utilizează o gamă largă de instrumente de cooperare financiară și tehnică, inclusiv cooperare bilaterală cu guvernele statelor membre și sprijină direct societatea civilă, iar în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană, parteneriatul economic și politic unic în lume se bazează pe promovarea valorilor și drepturilor fundamentale ale omului, combaterea excluziunii sociale și a discriminării, respectarea diversității culturale și lingvistice.
2.2. Probleme actuale ale politicii etnice de integrare socială, lingvistică și culturală
În mod tradițional Uniunea Europeană este asociată cu uniformitatea regulilor impuse, precum piața comună sau moneda unică. Provocarea pentru Uniunea Europeană constă în găsirea unui echilibru între uniformitatea regulilor economice și diversitatea pe care o presupune multitudinea de tradiții, culturi, grupuri etnice care trăiesc între granițele sale, diversitate care se va îmbogăți și mai mult după aderarea statelor candidate.
Integrarea în Uniunea Europeană nu presupune pierderea identității, înlocuirea identității etnice sau naționale cu cea europeană. Uniunea oferă un cadru comun care permite întâlnirea dintre culturi, dintre tradițiile popoarelor care sunt membre ale sale. Astfel devine un spațiu în care, prin interacțiunea diversității etnice, religioase, lingvistice se stimulează creativitatea și îmbogățirea reciprocă.
În comparație cu alte părți ale lumii, precum Australia și Africa, unde numărul limbilor vorbite într-o țară este uneori de ordinul zecilor, statele europene se consideră monolingve, puține dintre ele fiind bilingve, trilingve, etc. Dacă numărăm limbile minorităților naționale sau regionale vorbite pe lânga limbile oficiale din Uniunea Europeană și țările candidate, ajungem la 50–60 de limbi. Pentru o imagine completă a diversității lingvistice a Europei trebuie să luăm în considerare și cazurile, în special ale imigranților, care vorbesc mai mult de o singură limbă, utilizând limba oficială la școală sau în relațiile cu autoritățile, și alte limbi în medii informale. Deși nu există statistici care să indice din acest punct de vedere diversitatea europeană, la o numărare s-ar ajunge la ordinal sutelor.
În concluzie, principiul ne-discriminării presupune obligația negativă a statelor care constă în a nu adopta acte sau măsuri ce ar limita accesul persoanelor aparținând minorităților naționale la formele de învățământ garantate celorlalte persoane. In Europa Occidentală principiul ne-discriminării reprezintă soluția care, în cele mai multe cazuri, permite să fie evitat riscul unor conflicte politice care ar avea la bază inegalități pe criterii etnice. Aceasta deoarece, după cum este menționat în Concluziile proiectului de Recomandare privind accesul minorităților la învățământ superior elaborat în cadrul Comisiei pentru cultură și educație a APCE la 18.07.1997, minoritățile “vorbesc, în mod normal, limba grupului dominant: catalanii și bascii vorbesc spaniola, galezii vorbesc engleza, laponii și finlandezii suedofoni vorbesc finlandeza etc. În aceste condiții, în care toți studenții noi înscriși vorbesc limba oficială a țării și știu că pot urma studii superioare în această limbă, nu există diferențiere între studenți în ceea ce privește accesul la învățământul superior”.
În Europa de Est în mod special, dezbateri intense trezește aspectul legat de drepturile specifice ale persoanelor aparținând minorităților naționale în domeniul învățământului. Duscuțiile vizează (a) posibilitatea de a înființa instituții private de către persoanele aparținând minorităților naționale și (b) limba de studiu și învățarea limbii materne.
Concluzii la Capitolul II
O societate contemporană care pretinde a fi democratică nu poate rămîne în afara problemei drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, inclusiv și protejarea drepturilor minorităților naționale. Gradul ei de maturitate democratică se măsoară cu grija statului de a proteja ceea ce are mai sfînt, inividual, și anume: drepturile lui naturale, inclusiv dreptul la viață și la libertate personală, indiferent de religie, etnie, cultură, etc.
În lume s-a statornicit deja un cadru normativ solid în domeniul protecției drepturilor ți libertăților minorităților naționale, inclusiv națiunii titulare. Din noțiuni inițial mai mult abstracte, declarative, integrate, de regulă, în dreptul țărilor asociate ale comunității mondiale, se evidențiază politici specifice fiecărui stat în parte. În momentul de față este de neconceput situația în care un stat s-ar detașa de respectarea drepturilor minorităților naționale ceea ce ar provoca imediat o reacție din partea celorlalte state, care, prin intermediul organismelor internaționale, ar lua măsuri concrete privind armonizarea relațiilor interetnice și protejarea minoritățile etnice.
Tratatul privind Uniunea Europeană prevede în mod explicit că drepturile persoanelor aparținând minorităților etnice sunt printre valorile pe care se întemeiază Uniunea Europeană, unicul forum economic și politic care este angajat în mod explicit să protejeze identitatea etnică.
Uniunea Europeană a pus în aplicare un cadru legal pentru combaterea discriminării, rasismului și xenofobiei și contribuie financiar la programele de sprijinire a activităților menite să combată aceste fenomene pe teren. Totodată, se implică în rezolvarea problemelor minorităților prin dialoguri cu țările terțe și cooperează activ în cadrul forurilor ONU în promovarea și protecția drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. În plus, Uniunea Europeană utilizează o gamă largă de instrumente de cooperare financiară și tehnică.
În 1920 Liga Națiunilor a fost organismul responsabil cu supravegherea și tratarea minorităților și încercarea de a preveni orice probleme care ar putea să degenereze într-un conflict internațional, în zilele noastre acest rol este jucat de diferite organisme instituționale, aparținând OSCE, Consiliul Europei și Uniunii Europene. Cu toate acestea, deficiențele sistemului actual sunt, de asemenea, foarte evidente, cum ar fi lipsa de moduri de a pune în aplicare clauzele incluse în tratatele internaționale în vigoare și lipsa aproape completă a mecanismelor internaționale coercitive care ar putea asigura executarea acesteia.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, legislația Uniunii Europene conține referiri explicite la drepturile minorităților în articolul 2 din Tratatul Uniunii Europene și articolul 21 din Carta drepturilor fundamentale. Combinat cu alte norme privind nediscriminarea pe motive de rasă sau origine etnică, și politicile privind educația și cultura, aceste referințe pot fi considerate ca oferind condițiile prealabile pentru exiostența unui regim comunitar de protecție a minorităților.
Unele documente legale au arătat un grad ridicat de valabilitate în anumite circumstanțe și s-au dovedit a fi utile. Cu toate acestea, o soluție stabilă a conflictelor generate de existența minorităților în unele state nu depinde atât de mult pe instrumentele juridice ale structurilor instituționale actuale, ci mai multe într-o reformulare fundamentală a conceptelor politice care, continuă să prezideze exercitarea puterii și în cele din urmă, crearea legii.
Capitolul III. Aspecte de independență civică, social- economică, social- politică a identității naționale în contextul proceselor integraționiste
În compartimentul dat se trasează evoluția Republicii Moldova în contextul democratizării societății, efectelor traumatizante ale tranziției și raporturilor interetnice. În primul paragraf, Relațiile interetnice în Republica Moldova, se schițează principalele etape în dinamica relațiilor interetnice din republică și se face o analiză detaliată a problemei minorităților naționale, care include divergențe și contradicții privind situația grupurilor etnice în contextul noilor condiții geopolitice.
În cel de-al doilea paragraf, Contribuția comunicării multiculturale în formarea identității naționale se evaluează influențele endogene și exogene ale condițiilor care perturbează protejarea drepturilor minorităților entice și aportul comunicării dintre diferite culture, etnii, și tradiții în vederea protejării identității naționale.
3.1. Relațiile interetnice în Republica Moldova la etapa actuală: probleme și tendințe
În condițiile actuale ale societății în tranziție, devine deosebit de actuală problema ocrotirii sociale a individului, indiferent de apartenența lui etnică, a creării unui mediu social-etnic corespunzător favorabil, care să permită manifestarea liberă și multilaterală a capacităților sale în toate sferele vieții sociale. Iar activismul personalității în domeniul relațiilor entice și interetnice, bunăoară, este în mare măsură determinat de nivelul de dezvoltare nu numai a Constituției naționale, dar și de posibilitatea ce o oferă realitatea contemporană în stimularea, materializarea și valorificarea individualității etnice a omului în practica de fiece zi a societății polietnice din Republica Moldova.
Statul national și societățile etnice reprezintă de fapt două niveluri concurente de organizare a vieții sociale. Minoritățile naționale pretend la statutul statal în măsură. Este evidentă tendința multor state spre crearea statelor monoculturale, deoarece monoetnismul este un factor de putere internă și externă a statului. Așa numai în ultimii 10-20 de ani în urma mobilizării etnice s-au discompus conform componentelor sale etnice cîteva state polietnice, multe alte state suferă din cauza conflictelor interetnice sub lozincele separatiste și naționaliste. Prin încercări serioase au trecut și statele federale în baza structurii căruia stătea componentul etnic. De exemplu în Marea Britanie în anii 60-70 situația în sfera relațiilor interetnice a fost atît de tensionată încât unii din cercetătorii politici presupuneau decăderea acesteia în urma presiunilor mișcărilor naționaliste și separatiste.
Una dintre cele mai dificile probleme cu care s-a confruntat societatea moldovenească în anii care au precedat declararea independenței a fost cea referitoare la relațiile interetnice. La momentul declarației independenței, la 27 august 1991, pe teritoriul Republicii Moldova existau două regiuni care își declarase deja independența față de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM).
Reconsiderînd evenimentele care s-au produs în acea perioadă am putea constata că există o discrepanță pronunțată între esența actelor adoptate de instituțiile statului (Parlament, Președinție, Guvern) și modalitatea în care aceste evenimente au fost reflectate în mass media locală și internațională. Unul dintre cele mai interesante documente, în acest sens, este Hotărîrea Parlamentului cu privire la statutul juridic al persoanelor aparținînd minorităților etnice, lingvistice și religioase în contextul conflictului armat din raioanele din partea stîngă a Nistrului” Nr. 1039-XII din 26.05.92 . Denumirea documentului demonstrează că parlamentarii au încercat să fie precauți, fiind conștienți de posibilitatea unor interpretări eronate sau chiar a unor provocări. Pe de o parte, din document se vede că după declararea independenței Republicii Moldova autoritățile s-a angajat să respecte cu strictețe normele internaționale referitoare la drepturile omului și să garanteze îndeplinirea lor pentru a nu admite careva discriminări.
Pe de altă parte, se observă că hotărîrea Parlamentului este o reacția la o sfidare cauzată de învinuirile și acțiunile adversarilor proceselor ce se desfășurau în acel timp în Republica Moldova și în întreg spațiu al Comunității Statelor Independente (CSI). Hotărîrea Parlamentului scoate în evidență o anumită situație demografică și socială creată în țară la momentul declarării independenței, situație pe care o califică drept o “urmare a politicii imperiale de asimilare, aplicată de-a lungul istoriei”. Astfel, în conformitate cu rezultatele recensămîntului efectuat în 1989 pe teritoriul Republicii Moldova locuiau: moldoveni (63,86 %), ucraineni (13,47%), ruși (12,47%), găgăuzi (3,57%), bulgari (2,02%), evrei (1,5%) și alții (3,11%).
Ținînd seama de această realitate, Parlamentul a considerat că problemele minorităților etnice, lingvistice și religioase nu pot să-și găsească o soluție satisfăcătoare decît într-un cadru de dezvoltare a proceselor democratice, bazat pe constituirea statul de drept, în care sistemul judiciar funcționează în temeiul legii (Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a C.S.C.E. din 29 iunie 1990, p. 30, la care Moldova a aderat la 10 decembrie 1991).
Prin Declarația de Independență a Republicii Moldova, din 27 august 1991, forul suprem „garantează exercitarea drepturilor sociale, economice, culturale și a libertăților politice ale tuturor cetățenilor Republicii Moldova, inclusiv ale persoanelor aparținînd grupurilor naționale, etnice, lingvistice și religioase, în conformitate cu prevederile Actului Final de la Helsinki și ale documentelor adoptate ulterior, ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă”
La 28 iulie 1990, Parlamentul Republicii Moldova a aderat la:
a) Declarația Universală a Drepturilor Omului;
b) Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice;
c) Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale.
Iar la 10 septembrie 1991, „recunoscând rolul excepțional al instrumentelor internaționale care configurează drepturile și libertățile fundamentale ale omului”, a aderat la:
a) Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (1 ausut 1975);
b) Documentul Final al Reuniunii de la Madrid pentru Securitate și Cooperare în Europa (9 septembrie 1983);
c) Documentul Final al Reuniunii de la Viena a reprezentanților statelor participante la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (19 ianuarie 1989);
d) Documentul Reuniunii de la Copenhaga al Conferinței pentru dimensiunea umană a C.S.C.E. (29 iunie 1990);
e) Carta de la Paris pentru o nouă Europă (29 noiembrie 1990);
f) Convenția internațională privind eliminareatuturor formelor de discriminare rasială (21 decembrie 1965);
g) Convenția privind lupta contra discriminării în domeniul învățământului (14 decembrie 1960).
Declarația Parlamentului din 26 mai 1992 menționează că „alinierea legislației interne la standardele internaționale în ceea ce privește drepturile omului este singura cale aptă să consolideze democrația și să asigure persoanelor care aparțin minorităților etnice, lingvistice și religioase drepturile legitime de a-și apăra și dezvolta identitatea”. Pe de altă parte „problemele minorităților etnice, lingvistice și religioase nu pot să-și găsească o soluție satisfăcătoare decât într-un cadru politic democratic, bayat pe statul de drept, în care sistemul judiciar funcționează numai în temeiul legii”. Forul legislativ a dorit să confirme prin aceasta hotărârea sa de a rezolva toate problemele ce țin de spectrul interetnic și de promovare a identității naționale a minorităților, în conformitate cu prevederile Documentului Reuniunii de la Copenhaga.
Principalele instrumente de reglementare a statului acestei categorii de persoane sunt conținute în următoarele documente:
1. Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994;
2. Declarația de Independență a Republicii Moldova, din 27 august 1991;
3. Legea Republicii Moldova cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, în baza căreia a fost adoptat Programul complex de stat pentru asigurarea funcționării limbilor pe teritoriul Republicii Moldova;
4. Hotărârea Sovietului Suprem al Republicii Moldova despre modul de punere în aplicare a Legii Republicii Moldova cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, din 1 septembrie 1989;
5. Declarația Parlamentului Republicii Moldova cu privire la statutul juridic al persoanelor aparținînd minoritățiloe etnice, lingvistice și religioase în contextul conflictului armat din raioanelel din stânga Nistrului, din 26 mai 1992;
6. Legea cetățeniei, din 5 iunie 1995;
7. Legea cultelor, din 24 martie 1992;
8. Pachetul de legi și hotărâri privind statutul juridic al Găgăuzilor;
9. Legea învățământului, din 9 martie 1995;
10. Concepția dezvoltării învățământului în Republica Moldova (februarie 1996);
11. Legea privind administrația publică locală, din 13 ianuarie 1995;
12. Legea Republicii Moldova privind partidele și alte organizații social- politice , din 17 septembrie 1991;
13. Legea cu privire la asociațiile obștești, din 10 ianuarie 1997;
14. Decretele Președintelui Republicii Moldova și Hotărârile de Guvern privind dezvoltarea unor culturi naționale în Republică.
O analiză atentă a argumentelor opozanților adoptării legislației lingvistice în 1989 scoate în evidență inconsistența acestora. Afară de invocarea faptului că noua legislație lingvistică contravenea, după părerea lor, normelor Constituției URSS și că conținea unele erori stilistice este imposibil de a găsi argumente ce ar arăta o posibilă strîmtorarea a drepturilor minorităților naționale.
Printre actele normative adoptate de Parlamentul Republicii Moldova și considerate de către liderii separatiști de la Tiraspol că ar fi de natură să încalce drepturile cetățenilor ale cetățenilor rusolingvi se numără legile cu privire la funcționarea limbilor, cetățenie, migrație și administrația publică locală. Ulterior examinarea acestora legi de către experții Consiliului Europei n-a scos în evidență nici un fel de pericole ce ar fi putut amenința drepturile minorităților naționale.
În luna octombrie 2001, Centrul Independent de Jurnalism (CIJ) a organizat la Chișinău o conferință internațională cu genericul “Multiculturalismul în societatea moldovenească”. Însăși faptul că a fost organizată o conferință cu genericul respect demonstrează că soluțiile valabile în țările democratice ar putea fi aplicate și în Republica Moldova. Totuși, există impedimente în acest sens. În cadrul conferinței s-a constatat că doar în perspectiva existenței unui liderism politc se poate vorbi despre aplicarea modelului multiculturalist în Republica Moldova. A fost simptomatică și prezența ziariștilor din Transnistria și Gagauz Yeri, care au vorbit despre susținerea benevolă și unanimă a conducerii de la Tiraspol și, respectiv, despre acceptarea tutelării adunărilor organizațiilor neguvernamentale de către organele de securitate. Un alt factor important care face necesară examinarea fenomenului multiculturalismului este legat de intenția conducerii de vârf a Republicii Moldova de a promova “interesele naționale ale țării care sînt interese le întregului popor dar nu ale comunităților etnice minoritare”.
Experiența celor 10 ani de independență au demonstrat că doar adoptarea unui cadru juridic adecvat nu este suficientă pentru armonizarea relațiile interetnice, pentru acesta mai este nevoie de crearea unui consens normativ care ar atenua efectele percepției diferite de către cetățenii aparținînd diferitor grupuri etnice a climatului politic intern și extern . Este logic să fie așa odată ce nașterea Republicii Moldova în calitate de stat suveran și independent a fost însoțită de un șir de traume cauzate de conflicte etnice. De asemenea, trebuie să se ia în calcul că indiferent de culoarea politică a guvernului întotdeauna pot exista suspiciuni dintr-o parte sau alta vis-à-vis de politica promovată. Acesta se referă, inclusiv, și la cadrul juridic.
Pînă nu demult, spre exemplu, se considera că soluția găsită pentru conflictului dintre Chișinău și Comrat a fost una adecvată, dar apariția unui conflict politic între puterea centrală și cea de la Comrat a arătat că polarizarea opiniei publice se face totuși după criterii etnice. Chiar dacă incriminările care i s-au adus în ianuarie 2002 bașcanului găgăuz, Dmitrii Croitor, se referă la delapidarea fondurilor publice, conflictului i s-a atribuit imediat o dimensiune etnică. Este foarte asemănător cu ceea ce s-a întîmplat și în cazul Transnistriei acum mai bine de 10 ani în urmă. În consecință atît presa din Transnistria, cît și o parte a presei din Rusia a prezentat conflictul drept o tendință a autorităților centrale de a suprima autonomia găgăuză.
Relațiile între instituțiile puterii și minoritățile naționale în majoritatea statelor lumii constituie un sistem complicat de influență reciprocă. Și dacă în secolul XIX și prima jumătate a secolului XX pe prim plan au ieșit problemele decolinizării și segregării rasiale, finalul secolului trecut a fost marcat de conflicte interetnice apărute ca consecință a colapsului Uniunii Sovietice și sistemului socialist, apariția radicalismului etnopolitic ca reactive la procesele puternice de migrație în urma globalizării totale.
Din a doua jumătate a secolului XX în majoritatea țărilor civilizate a lumii crește rolul statului în procesul de dirijare a relațiilor interetnice și inter-religioase în baza noilor concepții ideologice a multiculturalismului și pluralismului etnonațional. Din altă parte crește rolul organizațiilor și comunității internationale în supravegherea politicii naționale a statelor, care poate conține cît recomandări atît și acțiuni umanitare și militare.
Prăbușirea totalitarismului în fosta URSS a scos în evidență cu o deosebită acuitate, un întreg complex de probleme care își căutau de mai multă vreme. Nu întîmplător, unul din motivele principale care au stat la baza fărimițării imperiului sovietic a fost factorul național, iar ulerior acumularea pe parcusul a mai multor decenii de dictatură, ale numeroaselor nemulțumiri ale diferitelor grupuri etnice au răbufnit odată cu crearea, în spațiul ex-sovietic, a noilor state independente. iar ulerior acumularea pe parcusul a mai multor decenii de dictatură, ale numeroaselor nemulțumiri ale diferitelor grupuri etnice au răbufnit odată cu crearea, în spațiul ex-sovietic, a noilor state independenteRepublica Moldova, care și-a proclamat suveranitatea la 23 iunie 1990 și independența statală, la 27 august 1991, nu constituie în acest sens o excepție. În cazul Republicii Moldova problema relațiilor între structurile puterii și minoritățile naționale necesită o abordare nouă și binegîndită, deoarece problema dată are o semnificație crucială cît în procesul dezvoltării economice atît și în păstrarea integrității și suveranității statului.
Complexitate problemei minorităților naționale constă aici și în faptul că renașterea identității naționale a acestora (cu excepția rușilor) coincide în timp cu renașterea identității naționale a majorității românești. De aici, multitudinea de dificultăți reale, dar mai ales artificiale, legate de dorința unora sau nedorința altora ca majoritatea românească să-și recapete conștiința adevăratei sale identități. În această situație, voinței legitime de deșteptare și afirmare națională a fragedei republici i s-a conferit, o falsă conotație politică. Fenomenul este deosebit de bine observat pe parcusul ultimilor ani
În perioada decembrie 2004- Ianuarie 2005 s-a efectuat un sondaj național „Etnobarometru” pe 5 eșantioane: moldoveni/români – 822 pers., ruși – 412 pers., ucraineni – 413 pers., găgăuzi – 472 pers., bulgari – 431 pers. Conform acestui sondaj la întrebarea „Dacă nu ne sunt respectate drepturile vom lupta pentru ele” – 35,9% dintre respondenți au răspuns afirmativ, dintre care: moldoveni – 27%, ruși – 15%, ucraineni – 16%, găgăuzi – 22%, bulgari – 20%. Totalitatea minorităților naționale în Moldova formează un sistem complex de relații interetnice. La momentul actual situația în cîmpul geopolitic este influențată de următorii actori etnonaționali: Moldovenii – 2795 mii sau 64,5%; Ucrainenii – 600 mii sau 13,8%; Rușii – 562 mii sau 12,9%; Găgăuzii – 153 mii sau 3,5% și Bulgarii – 88 mii sau 2,0%.
Republica Moldova a făcut eforturi considerabile pentru a stabili un cadru legislativ și instituțional relativ complex și satisfăcător privind protecția drepturilor minorităților naționale. Cadrul juridic care se referă la drepturile minorităților naționale din Republica Moldova cuprinde mai mult de 30 de documente, dintre care 10 sînt de importanță internațională. Articolul 4 al Constituției Republicii Moldova, garantînd principalele drepturi ale minorităților naționale stipulate în documentele internaționale, stabilește prioritatea reglementărilor internaționale în raport cu cele prevăzute de actele normative naționale.
Un pas important spre recunoașterea și garantarea drepturilor reprezentanților minorităților naționale, care sînt cetățeni cu drepturi depline ai Republicii Moldova, indiferent de numărul și starea socială a lor, a fost adoptarea Legii Republicii Moldova Nr.382-XV din 19 iulie 2001 “Cu privire la drepturile persoanelor aparținînd minorităților naționale și la statutul juridic al organizațiilor lor”. Legea consfințeste un șir important de drepturi ale persoanelor care aparțin unei minorități naționale. Art. 4 al documentului garantează persoanelor aparținînd minorităților etnice dreptul de egalitate în fața legii și interzice toate discriminările bazate pe apartenența la minoritățile naționale. În capitolul referitor la învățămîntul public legea prevede posibilități adecvate de instruire în limba minoritară, cu condiția ca acest drept sa nu fie exercitat de o asemenea manieră astfel încît să împiedice reprezentanții minorității sa înțeleagă cultura și limba întregii comunități și să participe la activitățile sale cu care ar aduce atingere suveranității naționale, și ca nivelul de educație să nu fie inferior standardului general stabilit sau aprobat de autoritățile competente.
Principalul act internațional ratificat în acest domeniu de Parlamentul Republicii Moldova este Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale (Hotărîrea Parlamentului nr. 1001-XIII din 22.10.1996) – instrument juridic multilateral, consacrat protecției minorităților naționale și care stabilește principiile de respectare a drepturilor acestora. Pentru un stat tînăr independent acest eveniment a avut o semnificație deosebită întrucît minoritățile naționale constituie 35,5% din populația țării
În scopul promovării politicii de stat în domeniul relațiilor interetnice în Republica Moldova, au fost create organisme menite să asigure respectarea tuturor prevederilor legislației în vigoare, și anume:
– Departamentul Relații Interetnice;
– Institutul de Cercetări Interetnice al Academiei de Științe din Moldova;
– Comisia parlamentară pentru drepturile omului și minorități naționale;
– Centru pentru Drepturile Omului din Moldova.
Ca actor geopolitic, mai mult sau mai puțin independent, Republica Moldova a devenit acum de douăzeci și patru ani. În trecutul ei istoric, Moldova a fost defapt un cîmp geopolitic concentrat la care au pretins Turcia, Rusia, România. Astăzi fiind un stat independent, dar tînăr și mic Moldova, simte influența (inclusiv și asupra relațiilor interetnice) a schimbărilor geopolitice globale: colapsul sistemului bipolar, integrarea statelor europene și desfășurarea războiului antiteroristic global.
Conform cercetărilor efectuate de IMAS în august-septembrie 2004 în studiu Delphi pentru fundația Soros Moldova, se observă că în ceea ce privește politica față de minorități cei mai mulți dintre participanți consideră că Moldova a avut o politică echilibrată față de minoritățile naționale, ajustîndu-și legislația la cerințele organismelor internaționale și reușind să evite excesele. Cîțiva dintre participanți fac observația că în acest domeniu lucrările au rămas la nivel formal al legislației „goale” de conținut și că mai departe nu au fost implimentate nici un fel de politici care să stimuleze comunicarea sau colaborarea interetnică, reducerea decalajelor de dezvoltare dintre nord și sud sau care să pună în fața majorității și minorităților etnice țeluri comune. În același timp, în domeniu drepturilor minorităților etnice mai rămîn o serie de dificultăți care se impun a fi remediate, în principal, prin sporirea eforturilor autorităților și a reprezentanților minorităților naționale în vederea valorificării drepturilor acestora, precum și prin edificarea și consolidarea consensului dintre aceste part
Din punct de vedere legislativ situația poate fi considerată mulțumitoare, există aspecte care fac totuși ca anumite grupuri etnice să fie în avantaj față de altele. Aici opiniile au fost împărțite:
– Există opinii conform cărora moldovenii sunt în avantaj, datorită numărului, (reprezintă majoritatea) și faptul că limba lor este de stat. Această situație a făcut posibil ca la începutul anilor `90 moldovenii să înlocuiască alte grupuri etnice în administrație și în aparatul de stat.
– Un alt set de opinii afirmă că moldovenii sunt dezavantajați față de alte grupuri etnice, chiar dacă ei reprezintă majoritatea. Acest lucru este posibil datorită avantajelor pe care grupurile etnice rusolingve, în special rușii și ucrainenii le aveau asupra lor, la începutul anilor `90. Aceste minorități locuiau preponderent în urban, spre deosebire de moldoveni care erau mai degrabă o populație rurală, erau mai educați și aveau reprezentanți în poziții economice și politice cheie. Dacă din punct de vedere politic situația s-a întors în favoarea moldovenilor prin introducerea limbii molodovenești în administrație, din punct de vedere economic, minoritatea rusă alături de cea ucraineană domină țara. Mai mult dacă limba politicii și administrației a devenit limba moldovenească, limba economiei este limba rusă.
– Există deasemenea cîteva opinii care consideră găgăuzii, bulgarii sau țiganii ca fiind minorități dezavantajate. Acestea pentru că, în cazul găgăuzilor și bulgarilor este vorba de minorități care trăiesc mai mult în mediu rural, în zone foarte sărace din Sudul Moldovei. În cazul țiganilor, este vorba de un grup etnic care aderă cu greu la normele și valorile sociale ale majorității, și pentru integrarea cărora s-a făcut prea puține lucruri pînă acum.
În Republica Moldova au existat dezbateri intense cu privire la problemele legate de “limba de stat”, “a doua limba materna”, “limba de comunicare”, legate de statutul limbii ruse în R.Moldova, etc. Aceste dezbateri întotdeauna au fost plasate în contextul ce privește drepturile persoanelor aparținînd minorităților naționale.
Normele internaționale elaborate în a doua jumătate a secolului 20 arată o preocupare deosebită pentru drepturile lingvistice ale persoanelor aparținînd minorităților naționale în sensul eliminării politicilor discriminatorii promovate împotriva lor. În același timp aceste norme încurajează politicile de integrare ale statelor și cunoașterea limbilor de stat de către persoanele aparținînd minorităților naționale ca element al integrării. Atîta timp cît politica de integrare nu se transformă în “politică a terorismului lingvistic și a hegemoniei gramaticale” și este efectuată cu respectarea drepturilor omului, “binefacerile” și avantajele cunoașterii limbii oficiale de către persoanele aparținînd minorităților naționale sunt incontestabile. Studierea limbii oficiale reprezintă premiza unității sociale și un “factor al coeziunii și integrării sociale”. Aceasta este interpretarea dată prevederilor Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale. Art. 14(3) din Convenția-cadru prevede că posibilitatea studierii limbii minoritare sau de a primi educație în această limbă nu poate “aduce atingere învățăturii limbii oficiale ori a predării în această limbă”. Chiar dacă s-a pierdut unele din semnificațiile pe care le avea, instituția limbii oficiale le-a păstrat pe cele mai importante și din acest motiv documentele internaționale permit statelor să instituie limbile oficiale și să impună obligativitatea cunoașterii lor. Limba oficială este în continuare limba autorităților publice, limba în care statul își exercită autoritatea. Acest fapt este determinat de necesitatea organizării unei administrări eficiente a treburilor publice de către autoritățile de stat, comunicarea avînd în acest sens un rol primordial. Obligativitatea cunoașterii limbii oficiale nu este o discriminare deoarece nu obligă persoanele să comunice neapărat între ele și în orice moment în această limbă. Mai mult, atîta timp cît o persoană este dezinteresată de problemele publice ea poate să nu cunoască limba oficială sau să o cunoască foarte superficial.
Conform datelor din Comentariile Republicii Moldova la Avizul al Comitetului consultativ al Consiliului Europei privind realizarea Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale în Republica Moldova CM(2002)44, limba rusă este limba maternă pentru 1.003.563 de cetățeni ai Republicii Moldova, dintre care: 557.146 – ruși, 220.129 – ucraineni, 120.368 – moldoveni, 47.872 – evrei, 16.002 – bulgari, 11.365 – găgăuzi, 10.924 – bieloruși, în total – 23,1 % din populație. Pentru 1.962.112 de cetățeni (45,3 %), inclusiv pentru 1.488.865 de moldoveni (53,3 %) limba rusă este cea de-a doua limbă pe care o posedă. Limba moldovenească o posedă 169.893 persoane aparținînd minorităților naționale.
Statul justifică „folosirea binevolă” a limbii ruse pe teritoriul Republicii Moldova, în special în sud, prin aceea că: „Folosirea limbii ruse în comunicare interetnică este o necesitate obiectivă și nu afectează funcționarea altor limbi vorbite pe teritoriul Republicii Moldova. Statul întreprinde măsuri întru susținerea limbilor ucraineană, găgăuză, bulgară și a altor limbi vorbite pe teritoriul Republicii Moldova.” Dar realitatea este alta din păcate, minoritățile naționale fiind practic obligate să comunice între ele prin intermdeiul limbii ruse din motiv că nu se cunoaște limba moldovenească. Și în satele din sud puțini cunosc limba de stat deoarece nu este necesitatea de a comunica în limba molodvenească.
Conform Legii cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova (art.18), statul crează condițiile necesare pentru realizarea dreptului cetățenilor la educație și înstruire în limbile găgăuză, ucraineană, bulgară, ivrit, idiș, ș.a. În republică funcționează școli, clase, școli duminicale , sînt editate ziare și reviste.
În scopul îmbunătățirii situației social-economice a țiganilor, la 16 februarie 2001 Guvernul Republicii Moldova a adoptat Hotărîrea Nr.131 “Cu privire la unele măsuri de susținere a țiganilor Republicii Moldova” și a aprobat Direcțiile principale de susținere a țiganilor din Republica Moldova. Conform Hotărîrii menționate au fost prevăzute măsuri concrete întru îmbunătățire a stării sociale a țiganilor din Republica Moldova. Dar realitatea este de fapt alta, în republică nu sînt cadre didactice care ar putea preda în limba țigănească, nu sînt elaborate manuale de limbă țigănească, precum și manuale școlare de diferite obiecte în limba țigănească. În acest context putem constata careva deficiențe care se referă la:
– tratamentul privilegiat al limbii ruse in detrimentul limbilor vorbite de alte grupuri etnice minoritare;
– încălcarea legislației lingvistice în detrimentul minorităților dezavantajate sau în număr mic;
– lipsa unor condiții optime de studiere a limbii oficiale în școlile alolingve;
– imperfecțiunea practicii de studiere a limbilor în școala alolingvă;
– regimul deficient de utilizare a limbilor în Găgăuz-Yeri;
– accesul disproporționat al minorităților dezavantajate sau în număr mic la mass-media.
Luînd în considerație contextul politic general am putea identifica cinci factori principali care au avut sau pot avea un impact determinant asupra problemelor ce vizează relațiile interetnice din Republica Moldova. Este vorba despre: 1) speculațiile politice privind istoria Moldovei și identificarea etnică a băștinașilor; 2) politicile autorităților moldovenești privind asigurarea drepturilor minorităților naționale și atitudinea principalelor forțe politice din țară vis-à-vis de aceste politici; 3) cadrul legal internațional referitor la drepturile minorităților naționale; 4) politicile țărilor vecine vis-à-vis de comunitățile etnice respective și 5) politicile integraționiste din Europa. Ultimii trei factori din cei menționați sunt de ordin extern și au un impact crucial pentru influențarea factorilor interni referitori la asigurarea drepturilor minorităților naționale.S-ar putea afirma că pînă în prezent drepturile minorităților din Republica Moldova au fost garantate în măsura în care o poate face un stat cu potențialul economic al Republicii Moldova. Este adevărat că frustrările prin care au trecut cetățenii rusolingvi în perioada disoluției URSS nu au fost depășite încă. O altă problemă majoră cu care se confruntă cetățenii Republicii Moldova este, așa cum reiese și din discursul șefului statutului, cea a identității naționale și limbii populației băștinașe. După toate aparențele liderii minoritățile naționale pot contribui la soluționarea sau la complicarea acestor probleme care au o dimensiune mai mult politică decît științifică sau de drept în Republica Moldova .
Problemele istoriei, limbii etc. au cunoscut o abordare științifică de către cercurile academice. Deși, abordarea științifică presupune existența unui aparat dezvoltat al noțiunilor cu care operează cercetătorii, a unor repere metodologice și a criteriilor cel puțin pentru estimarea veridicității concluziilor, putem constata că diferite grupuri de cercetători din mediile academice ajung la concluzii cu totul diferite. Acest fenomen iese în evidență atunci cînd polemica dintre cercurile științifice degenerează în una politică, fiind însoțită de învinuiri reciproce vis-à-vis de folosirea unilaterală a metodologiei, utilizarea selectivă a surselor de informație, angajarea întregului arsenal științific într-o activitate care presupune fundamentarea concluziilor predeterminate de interese politice.
Din cele expuse mai sus am putea concluziona că Republica Moldova este mai degrabă un produs al conjuncturii politice internaționale. Meritul Mișcării de Renaștere Națională a fost că a asigurat într-o anumită măsură ireversibilitatea proceselor politice, principala forță motrice a cărora se aflau în capitala fostului imperiu sovietic. De aceea, nu este întîmplător că, în ultimii 10 ani, funcționari de stat de cel mai înalt nivel au lansat propuneri în vederea formulării unei idei naționale consolidatoare care ar justifica existența statului independent Republica Moldova. În caz contrar principalul garant al independenței Republicii Moldova va rămîne conjunctura politică, cu toate consecințele previzibile și imprevizibile ce reies din acest statut.
În consecință, concluziile din publicațiile cercetătorilor sunt supuse unui tratament reducționist în mass media, unde întreg arsenalul științific este utilizat pentru a influența opinia publică în sensul dorit. Acest gen de abordare a problemelor antagonizează de cele mai multe ori comportamentul cetățenilor predispuși spre recepționarea informațiilor de o manieră preconcepută. Așa s-a întîmplat, cînd neînțelegerile generate de acestea au contribuit la polarizarea comportamentului cetățenilor după criterii etnice. O parte din cetățeni, copleșiți de oferirea posibilității de a-și exprima liber opiniile înăbușite pe parcursul anilor a reacționat emoțional la impedimentele ridicate fața de oficializare a limbii lor natale. O altă parte a cetățenilor a extrapolat intențiile primei categorii dincolo de limitele după care fobiile au generat agresivitate reciprocă. Astfel, urmînd principiul: acțiune – reacție, s-a ajuns la conflict interetnic.
3.2. Contribuția comunicării multiculturale în formarea identității naționale
Evenimentul definitoriu al sfîrșitului de secol XX îl reprezintă trăirea diversității, a diferenței și a eterogenității societății. Ca urmare a proceselor transnaționale ale producției, consumului și comunicării, bunurile realizate la mari distanțe, evenimentele petrecute la mii de kilometrii de noi, devin experiențe cotidiene. Trăirea alterității, a condiției de străin devine și mai determinantă în locurile care sînt ținte ale migrației în masă, mai ales în metropole. Odată cu imigranții străini ia naștere căutarea unor noi forme de recunoaștere a celor care, deși au fost și pînă atunci „aici”, discursurile determinante ale societății i-au redus la tăcere ori i-au uitat la periferia vieții publice: minoritățile etnice autohtone sau cele care au imigrat mai demult. Diferențele sociale și culturale dintre cei de origine diferită, reprezintă o provocare atît pentru sfera politică, interesată să găsească soluții pentru astfel de situații, cît și pentru acele științe sociale care se angajează la o interpretare a acestora. Răspunsurile generate de această provocare au creat un nou tip de discurs: multiculturalismul.
Multiculturalismul reprezintă un discurs tipic pentru o modernitate tîrzie care își asumă experiența socială a diversității și a diferenței, reinterpretînd-o și reevaluînd-o. În construcția identităților sociale, multiculturalismul este conceput în opoziție cu strategiile omogenizatoare caracteristice modernității și pornește de la esența lor represivă și pune accentul pe diferențiere. Cultura, identitatea și politica devin categorii centrale ale dezbaterii și ale discursului public, context în care dobîndesc noi sensuri. La diferitele nivele ale identității sociale (etnice, culturale, rasiale și, după unele interpetări, și sexuale etc.), multiculturalismul validează tehnici similare ale reprezentării, avînd însă diferite variante în funcție de scopurile politice sau de premisele teoretice sau morale asumate.
Evidențierea comunicării, în special a celei multiculturale, într-un compartiment distinct este dictată de realitățile societăților în curs de formare, în special cea moldoveană, societăți în care schimbările profunde completate cu lipsa de experiență a instituțiilor sociale și tergiversarea soluțiilor la necesitățile membrilor comunității s-a soldat cu deteriorarea comunicării. Deteriorări care în timp au fortificat blocaje, care, de regulă persistă în comunicare de la cea interpersonală, inter și intragrupală, interetnică, interconfesională, pînă la cea societală. Blocaje în care comunicarea a devenit într-un fel tributară manipulărilor politicianiste, dar și un indicator al multiplelor divizări care s-au produs la toate nivelele ierarhiei comunitare.
În ceea ce privește dimensiunea sa politică, multiculturalismul este corelat, în primul rînd, cu emanciparea, cu recunoașterea și lupta pentru o reală egalitate de șanse a grupurilor determinate pe baze etnice și rasiale. În acest context, Kymlicka și Habermas menționează că problemele ridicate de identitatea culturală, de minoritățile culturale atît la nivelul principiilor, cît și al practicilor sînt diferite de problemele celorlalte grupuri marginalizate. Dar totuși putem găsi multe similitudini în felul în care se discută în ultimii douăzeci de ani despre minorități etnice sau rasiale. Se utilizează aceleași concepte (identitate, cultură) iar în interpretarea lor găsim referiri la aceleași tradiții ale istoriei ideilor. Dar cea mai mare asemănare este evidentă în tehnica prezentării problemelor, în modul în care sînt reprezentate și se fac publice diferitele probleme ale identității, și modul în care posibilitățile acțiunii politice sînt ajustate acestora. Ulterior, este important de menționat că discursul și practica politică a corectitudinii politice poate fi privit atît ca precedent, cît și ca parte integrantă a manifestării multiculturalismului.
În contradicțiile dintre adepții și oponenții multiculturalismului se confruntă concepțiile tradiționale și mai noi ale relației dintre identitate și politică. Adepții multiculturalismului cred că au găsit un instrument radical nou pentru tratarea deosebirilor sociale și acesta poate să funcționeze în cadrul statului de drept democratic. După Raz, liberalismul are trei răspunsuri la această problemă: atitudinea numită toleranță, care înseamnă și limitarea celor diferiți în folosirea spațiilor publice și a mediei; concepția care împotriva discriminării ocrotește prin drepturi individuale, precum și susținerea multiculturalismului din convingerea că libertatea și reușita personală depind de posibilitatea de a aparține unui grup național.
În ultimii ani, contradicțiile dintre Charles Taylor și Jürgen Habermas contextualizează problema drepturilor minorităților etnice, care este una dintre cele mai semnificative probleme ale politicii monetare. După opinia lui Taylor, la sfîrșitul secolului XX, în urma mișcărilor civice și feministe, și de emancipare ale celor mai diferite minorități, conceptul cheie al politicii a devenit recunoașterea, întărită prin raportul dintre identitate și recunoaștere. De exemplu, în democrația burgheză egala recunoaștere se poate realiza în două feluri. Politica universalismului înseamnă una dintre posibilitățile principale, care subliniază demnitatea egală a fiecărui cetățean, și scopul căreia este egalizarea drepturilor. Pe cînd, celălalt principiu, care după Taylor este la fel de compatibil cu statul de drept liberal, este politica diferențierii, după care obiectul recunoașterii constă în identitatea individuală a persoanelor sau grupurilor, în deosebirea lor de toți ceilalți. În acest caz, prețuirea egală i se cuvine cuvine celui diferit, a culturilor existente, ceea ce presupune și tratarea preferențială a grupurilor defavorizate.
O caracteristica a statului de drept modern este că între cetățenii săi nu există și nici nu se poate crea nici un fel de consens valoric substanțial. Încercările diferite de aceasta, care doresc să alcătuiască comunitatea valorilor și a culturii după Habermas sînt contrare modernității și ca atare într-o societate modernă vor fi segregate în mod necesar. Hotarele fiecărei comunități pozitiv discriminate se consolidează, dar șansele lor la egalitate scad. În opinia lui Habermas, singura cale practicabilă a integrării este formarea și menținerea consensului procedural privind procedurile legitime ale legislației și guvernării. Iar acesta, judecînd într-un model de asimilare cu două niveluri înseamnă că statul de drept democratic poate pretinde de la cetățenii săi, inclusiv de la imigranți, integrarea politică, în timp ce cel de-al doilea nivel, asimilarea etnică sau culturală, nu. Deci după Habermas, cheia tratării diferențelor în democrația liberală este separarea integrării politice de cea etnică.
Adepții multiculturalismului văd două modalități ale emancipării și totodată ale integrării sociale ale persoanelor aparținând minorităților marginalizate și identitățile nerecunoscute. Cultura comună controlată de stat, cele mai importante dicursuri publice și instituțiile politice trebuie transformate în așa fel încît acestea să recunoască și să reprezinte pluralismul valorilor, diferențele existente și dreptul la a fi diferit. Pe de altă parte, doresc să aplice temporar și tehnici speciale în practica politică, de exemplu, discriminarea pozitivă în diferite domenii concurențiale, cu ajutorul cărora se pot echilibra situațiile sociale defavorizate. Multiculturalismul caută soluții politice noi la problemele apărute în societățile moderne sau care pînă în present nu au fost soluționate în mod satisfăcător: statutul politic al imigranților, problema marginalizării minorităților autohtone, în general tratarea dezavantajelor sociale provenite din aceste diferențe. Multiculturalismul pune în evidență minoritățile, diversitatea. Dar înainte de toate, înseamnă un nou discurs, care pornind de la critica marilor narative ale modernității care țintește atît omogenizarea cît și discriminarea, situează într-un alt context raporturile dintre identitate, cultură și politică.
Multiculturalismul presupune, într-o societate cu o majoritate netă, largă, integrarea minorităților în contextul unei societăți în care majoritatea decide asupra regulilor și legilor social-culturale. Cu toate acestea, multiculturalismul nu se poate reduce la simpla integrare a minorităților, el referindu-se mai ales la ideea de coabitare, cu sublinierea dinamicii drepturilor colective, astfel încât, multiculturalismul liberal trebuie să fie astfel configurat, pe baze liberale moderne, încât să răspundă exigențelor diversității etnoculturale, să ofere un statut echidistant, o anume echitate și stabilitate etnică și culturală. Problematica atât de complexă a comunicării și dilemele identitare care se dezvoltă în perspectiva interculturalității trebuie să înglobeze și să țină seama de anvergura semantică, psihologică și socio-lingvistică a unor noțiuni precum: separare; autonomie; dreptul la identitate; integrarea în comunitate; de protecția drepturilor; menținerea, conservarea și consolidarea identității culturale sau naționale proprii etc. În ceea ce privește aporiile și paradoxurile comunicării, este important să se sublinieze ideea riscului unei izolări a grupurilor minoritare în agregatul multicultural, izolare care atrage după sine pericolul unei diminuări sensibile a echilibrului și stabilității societății. Între comunicare și făurirea unei legitimități identitare există o corelație evidentă, fiind de la sine înțeles că o comunicarea interculturală eficientă nu atrage după sine subminarea identității unei minorități, ci, dimpotrivă, conduce la o consolidare a conturului identitar al minorității, contribuind, în același timp, la sublinierea stabilității și coeziunii societății. Desigur, în privința relațiilor majoritate/ minoritate, se poate menționa că minoritarii plasează accentul asupra identității, în timp ce majoritarii se situează mai degrabă preponderent în perspectiva comunicării. O altă ipoteză presupune existența unui compromis, a unui spațiu de mediere între comunicare și identitate, prin care cele două componente s-ar regăsi într-o măsură mai mică, fiecare, în dialogul intercultural.
Desigur, cel mai important aspect este tocmai relația de interferență, colaborare, dialog, între identitate și comunicare, elemente ale umanului deloc radical distincte, ci, dimpotrivă, convergente, congruente, care pot fi percepute ca entități cu un grad apreciabil de variabilitate, prin care se poate efectua un grafic al relațiilor dintre diferitele componente ale unei societăți cu caracter multicultural. Foarte eficiente sunt, pentru o situare optimă a acestor două concepte (comunicare, identitate) în diagrama atât de paradoxală a interculturalității recursul la două teorii, una din sfera psihologiei sociale (modelul TILT – „Teaching individuals to live toghether” al lui de Kalman J. Kaplan), cealaltă din domeniul comunicării interculturale (Teoria strategiilor de aculturație a imigranților, concepută de J. W. Berry).
Conceptul de multiculturalism stă la baza noțiunii Uniunii Europene. Cele 27 de țări membre ale acestei uniuni sunt considerate ca având drepturi egale în ceea ce privește exprimarea în parlamentul european. Din această cauză în construcția europeană este integrat un corp a cărui funcție este doar traducerea în cele 23 de limbi ale țărilor membre. Traducerea constă atît în traducere simultană în timpul ședințelor cît și în traducerea documentelor în cele 23 de limbi. Din punct de vedere logistic, și nu numai, acesta este un exercițiu greu de pus la punct și ținut eficient în funcțiune.
Altă noțiune europeană care pretinde din ce în ce mai mult contur în ultimul timp este multilingvismul. Uniunea Europeană încearcă să încurajeze cunoașterea unei limbi oficialea acestei comunități, alta decât cea maternal. Acest concept se numește în alt limbaj birocratic european bilingvism. Am început prin prezentarea situației la nivelul Uniunii Europene pentru că eu cred că acesta este viitorul și prin aderarea cu drepturi depline la aceasta uniune, trebuie să recunoaștem, este și viitorul nostru. În câțiva zeci de ani cetățeanul uniunii europene ar trebui să se mute cu usurință dintr-o țara în alta și să își continue viața fără dificultăți.
Convețuirea în bune condiții a două (sau mai multe) etnii trebuie să se bazeze în primul rând pe o bună comunicare. Oricum unelta comunicării este limba, ceea ce înseamnă că trebuie să vorbim despre multilingvism. Cadrul normativ în acest context impune inscripții bilingve, cunoașterea limbii minorității în administrație, educație în limba maternă, toate în anumite condiții.La intersecția dintre culturi, chiar cu diferențe considerabile între ele, ideea de multiculturalism trebuie apreciată și încurajată deoarece exprimă sprijinul între oameni care aparent nu au nimic în comun, acceptarea diferențelor, integrarea și adaptarea la situații noi. Multiculturalismul trebuie să rămână factorul principal de progres social al Uniunii Europene pentru a valoriza diferențele și a realiza dezideratul desprins din deviza Consiliului Europei „Toți diferiți, toți egali”.
Percepția multiculturalismului în societatea contemporană rămîne diferită și în cercetările care se întreprind asupra conturării definiției acesteia. Astfel, în definitivările identificate ale multiculturalismului autorii își îndreaptă atenția spre o componentă sau alta, începînd cu dreptul multicultural, recunoașterea culturală, respectul multicultural și ajungînd pînă la interculturalism, transculturalism sau export multicultural. Și mai puțin este abordat multiculturalismul din perspectiva procesualității.
Considerăm că comunicarea multiculturală înglobează o totalitate de componente- de la comunicare, drept, recunoaștere, respect pînă la integrare și identitate cultural- asumată, care se cer a fi trecute prin prisma interconexiunii, interdependenței și interacțiunii, astfel găsindu-și expresia prin inter-culturalism.
Precizările aduse complexității definiției multiculturalismului, componentele căruia în alt context reprezintă procese sociale distincte, au facilitat procesul de înțelegere și identificare a oportunităților de menținere sau formare a echilibrului în societate, dar și posibilitățile de reducere din costurile pe care membrii comunității le suportă. Or, multiculturalismul este unul intra- și extrasocietal, influențînd considerabil viața cetății din a doua jumătate a sec. XX. Sunt
influențe, ascendența cărora modifică nu numai relația multiculturalismului cu intrasocietalul, dar și cu cele intersocietale sau globale. Astfel că multe dintre măsurile clasice de soluționare a unor sau altor probleme intrasocietale devin în realitate tot mai puțin concludente. Iar concilierea
și congruența atît de rîvnite de societățile contemporane sunt direct proporționale nivelului de sensibilizare și cunoaștere a impactului exercitat de multiculturalism.
Menținerea sau formarea unor asemenea stări sociale în contextul multiculturalismului nu este un lucru ușor de realizat. Este necesară o redimensionare a căilor de identificare a oportunităților întru facilitarea perpetuării multiculturalismului intra- și extrasocietal, de recunoaștere a fenomenului omniprezenței migranților prin activitățile concrete la care aceștia își aduc contribuția în societățile contemporane. Aceasta semnifică recunoașterea faptului că și ei își au propria contribuție la depășirea cadrului de stat-națiune spre cel de stat-societate. Astfel, configurația societăților contemporane este cea de societăți multiculturale cu toate consecințele mai mult sau mai puțin cunoscute.
Sunt societăți în care multiculturalismul are o politică cromatică destul de diversă: de la cele în care la baza raporturilor dintre etnia majoritară și minoritățile naționale stau valorile naționale și general-umane și pînă la cele în care migranții au fost transformați în minorități naționale, cum a fost în cazul noilor societăți apărute în urma destrămării megasocietăților ca cea sovietică sau iugoslavă. Schimbarea statusului din migrant în minorități cu drepturi colective a survenit drept urmare a greșelilor comise de conducerea noilor societăți, dar în mare parte și a organizațiilor internaționale, ceea ce a condus la încălcarea drepturilor omului. Gravitatea precedentului creat nu numai că a diminuat valoarea dreptului uman, dar a alimentat apariția fenomenului oamenilor doar cu drepturi și fără de responsabilități. Mai grav este că extinderea acestui precedent pare să fie inevitabilă și-i va afecta și pe cei care ieri erau printre susținători.
Analiza similitudinilor și divergențelor din societățile contemporane a adus în prim-plan un alt segment, deloc de neglijat – semnificația căutării propriei identități. Și nu oricum, ci prin prisma contribuției similitudinilor și divergențelor la asigurarea diversității în unitate a valorilor de la diferențele divergente pînă la depășirea dublului standard în raporturile extracadru dintre societăți. Sine dubio este o stare de lucruri real existentă din societățile contemporane, în care regulile aplicate la nivel de instituții și la cel dintre societăți nu întotdeauna sunt conforme cu aceasta. Cauza constă în frecvența recurgerii la dublul standard, în care evenimente similare produse într-o comunitate sau alta sunt tratate diferit.
Tratamentul diferențiat al acestora conduce în mediul social vizat la devieri și subterfugii de substituire din partea reprezentanților care au obținut drepturi nemeritate. Or, se cunoaște că într-un cadru comunitar obținerea a ceea ce nu meriți se face din contul celorlalți. Pe de altă parte, consecințele dublului standard asupra valorificării acțiunilor și constituirea/perpetuarea de valori în cadrul comunitar, prin susținerea tacită a proliferării fenomenului secularizării, afectează nu numai societățile vecine în actualele condiții de interconexiune și interdependență. Parafrazîndu-l pe Im. Kant, care se referise asupra încălcării dreptului într-o parte din lume pentru care mai devreme sau mai tîrziu trebuie să plătești, actualmente impactul costurilor îl suportă nu numai cei care l-au comis, dar și cei care în niciun fel n-au fost implicați. Într-o lume globalizantă, problemele uneia dintre părți ale sistemului se răspîndește cu repeziciune peste tot.În acest context, vom remarca că societățile prospere încearcă stăvilirea acestui impact prin asigurarea stabilității raportului dintre valorile naționale și general-umane, consolidate în legile scrise și nescrise, în timp ce tentativele similare de acest gen în noile democrații din Centrul și Estul Europei, din care face parte și cea moldovenească, nu arareori sunt contestate.
Astfel, se prefigurează perceperea frecventă la diferite nivele a interconexiunii manifeste drept acceptarea valorilor europene și neglijarea celor intra-cadru din propria societate. A fost realizată o monitorizare expres a semnificației valorilor comunitare în societățile apărute pe fundalul imploziei mega-societăților – Uniunii Sovietice, Iugoslaviei, Cehoslovaciei – și una particulară în cazul celei moldovenești.
Studiile întreprinse în perioada 1990-2011 s-au axat pe analiza naturii schimbărilor cu care se confruntă actualmente societatea. Aceste schimbări survenite la cumpăna dintre milenii au avut un caracter, natura căruia comportă o experiență nemaiîntîlnită după intensitatea transformărilor inter- și extrasocietale, au reușit să bulverseze societatea întra-atît, încît recurgerea la urgențe întru soluționarea problemelor cotidiene a evoluat de la excepție spre obișnuință.
În dificilul drum al căutărilor propriei identități în societate, membrii societății au raportat concilierea la activitățile și relațiile indivizilor, parafrazîndu-l pe G. Simmel, disponibilitatea instituțiilor sociale de a face față provocărilor cotidiene și statutul societății pe mapamondul civilizațional. Acest proces s-a realizat nu oricum, deoarece concilierea este și o reflecție a condiționării valorilor societale. Acestea aduc în prim-plan existența manifestă sau marginală a spațiului cultural propriu (cel al etniei majoritare) la confluență cu cele adiacente, iar proporționalitatea impactului direct sau indirect asupra stării de fapt, a fenomenelor care se derulează/declanșează sunt fie centrifuge, fie centripede. În prezent, perpetuarea a valorilor în acțiunile individuale, comunitare, sociale, regionale sau chiar planetare sunt luate în calcul din ce în ce mai puțin. Astfel, acțiunile care se întreprind și rezultatele obținute adeseori sunt interpretate drept valori, în realitate acestea fiind doar bunuri materiale create întru satisfacerea nevoilor membrilor societății, organizațiilor etc. pentru o anumită perioadă de timp.
Accentuarea comunicării s-a completat cu ansamblul ei de mijloace tehnice care permit schimbul de informații și dialogul (comunicarea mediatică), pînă la schimburi sociale sub cele mai diverse forme (comunicarea dintre bunuri, persoane și medii multiculturale). În dependență de modul în care comunicarea este organizată și dotată cu instituții care privilegiază, este sau autoritară sau democratică. Se consideră că nu este tocmai corect ca în accepțiunea sa cea mai largă comunicarea să se confunde cu ansamblul activităților sociale. Comunicarea facilitează, dar și se regăsește, în toate activitățile sociale, iar lipsa sau marginalizarea ei în societate sporește neînțelegerile și separările pe criterii dintre cele mai neaoșe. Parafrazîndu-l pe A. Codoban putem remarca că lumea contemporană, adică societățile, inclusiv cele în formare, sunt un construct al comunicării indiferent de realități.
Specificul comunicării s-a analizat per ansamblu, adică pe lîngă formele generale ale comunicării și cele de altă natură manifeste în mediile sociale ca: comunicarea interpersonală; comunicarea mediatizată; comunicarea instituționalizată. Altfel spus, ne interesează în ce măsură dinamica comunicării poate fi considerată direct proporțională nivelului de utilizare a acceptării, toleranței și încrederii în relațiile interpersonale, intracomunitare și inter-organizaționale sau inter-instituționale. Formele comunicării au fost completate în contextul multiculturalismului și globalizării cu cea inter-regională și inter-continentală.
Semnificația multiculturalului în contextul comunicării s-a axat și pe comunicarea prin limbaj, deoarece astfel este facilitată atît reflectarea activităților care se întreprind, cît și modul de viață existent în comunitatea multiculturală. Or, limbajul, după L. Wittgenstein, este asemănător unei cutii cu instrumente: acesta este constituit din instrumente multiple și cu funcții multiple. Nu există o manieră corectă de a le utiliza, iar altele – incorecte, totul depinde de situație și de ceea la ce ne referim. Astfel că funcțiile limbajului sunt folosite din perspectiva comunicării multiculturale în efortul de penetrare a similitudinilor prezente în asemenea societăți
ca cea moldoveană, estoniană și nord-irlandeză.
Acest specific și determină prezența de durată a neînțelegerilor sociale sau scindarea mediului social fie de facto și nerecunoscut de iure, fie și de facto și de iure, fiind alimentat din exterior. Reeșind din cele expuse, pentru societate contează nu atît criteriile după care s-au produs fracturile de caracter etnic, confesional sau politicianist, ci oportunitățile care ar facilita deblocarea comunicării între părți. În cadrul societăților respective sciziunile au următoarele caracteristici: în Irlanda de Nord sciziune este etnică și confesională (comunitatea irlandeză și cea uter-scoțiană); în Estonia – etnică și inter-etnică (dintre vorbitorii de limbă rusă veniți pînă și după 1940), confesională și politicianistă (dintre comunitatea majoritară și cea a neestonienilor (homus sovieticus); în Republica Moldova- intra-etnică (dintre vorbitorii de limba româna/moldovenească și susținătorii moldovenismului), dintre etnia majoritară și reprezentanții minorităților naționale (care îi refuză dreptul la spațiul cultural) și politicianistă (o parte dintre etnicii majoritari și a nevorbitorilor de limbă română – homus sovieticus).
Manifestările multiculturalismului din societățile enunțate reflectă subnivelul și dimensiunea componentei comunicării. Comunicării insuficiente i se datorează neasigurarea înlănțuirii celorlalte componente, ca urmare acestea rămîn separate și într-o procesualitate contradictorie.Ceea ce în cotidianul comunitar multicultural semnifică necomunicarea componentelor, în loc de contribuții la dezvoltarea comunicării, acestea se conectează fără voia lor la alte procese care alimentează neînțelegeri și menținerea de durată a blocajelor sociale, care, odată manifeste rămîn dificil de depășit, deoarece pe parcurs intervin alți factori dificil de depistat, dar care sunt interesați să mențină stare respectivă. Astfel, cu cît mai tîrziu din punctul de vedere al timpului social este depășirea lor, cu atît mai de durată devine scindarea comunităților, fie recunoscută sau nu de opinia publică internă și internațională.
Drept urmare a analizei efectuate asupra diferențelor și particularităților comunicării multiculturale cu celelalte componente din cadrul societăților menționate, s-a impus necesitatea evidențierii rolului educației interculturale. Educația interculturală reflectă ce, cum și de ce se comunică sau nu în societate. Astfel, cadrul educațional care contribuie la formarea și instruirea tuturor membrilor societății este conștientizat în aceste medii doar de un segment din populație, reducîndu-se în cea mai mare parte la cunoașterea limbii de comunicare a majoritarilor. Predomină acceptarea nivelului de formare și instruirea multiculturală ca fiind necesară instituțiilor și beneficiarilor acestora, și nu întregii colectivități. Persistă percepția detașată față de ceea ce se întîmplă cu comunitatea, care este eterogenă din punctul de vedere etnic.
Drept confirmare, în Irlanda de Nord educația interculturală se acceptă și realizează comunicîndu-se intra-grupal (irlandeză și utre-scots); intra- (migranții de după 1940) și inter-grupal (o parte dintre migranții de după 1940 și ne-estonienii de pînă la 1940), cu o orientare spre curriculumul estonian în Estonia; intra-grupal (migranții de după 1940 și majoritatea reprezentanților minorităților naționale, exceptînd ucrainenii și evreii) și inter-grupal (o parte puțin numerică din cei de după 1940 și reprezentanți ai minorităților naționale), cu o orientare spre curriculumul moldovenesc/român în Republica Moldova. Aceste practici sunt regretabile deoarece realitățile sociale necesită planificări și elaborări de politici sociale în baza educației interculturale. Ponderea educației interculturale în politicile respective este direct proporțională cu nivelul de pregătire pentru viață a membrilor comunității într-o realitate multiculturală.
În concluzie, în cadrul paragrafului dat a fost monitorizată contribuția comunicării în condițiile societății în formare și divergențele de comunicare care conduc la divizări intergrupale, intercomunitare, societale și pînă la cele cu caracter beligerant. În acest context, a fost realizată o radiografie comparativă a stării de lucruri manifestate în societatea moldovenească, în comparative cu cea estoniană. Un aspect important îl constituie faptul că au fost evidențiate perspectivele concilierii prin fructificare comunicării multiculturale în constituirea unui mediu congruent. A fost analizată contribuția comunicării multiculturale la edificarea și menținerea echilibrului comunitar în societatea în curs de formare și particularitățile manifestării concilierii în spațiul Republicii Moldova.
3.3. Concluzii la Capitolul III
În cadrul capitolului III au fost analizate relațiile interetnice în Republica Moldova, problemele de identitate etnică și culturală. În acest context, statul national s-a pomenit într-o stare de dezbinare interetnică, dezintegrare teritorială, care au impact asupra coeziunii civice și comunicării interetnice. Populația minoritară a Republicii Moldova, ca și cetățenii titulari, în măsură egală participă la toate procesele viale ale țării.
Problemele de interes comun pentru toți cetățenii Republicii Moldova care ar soluționa instaurarea consensului interetnic în societate sunt:
Rezolvarea problemei cu Transnistria;
Elaborarea unui program complex pentru perioada de tranziție în ce privește politica lingvistică a statului;
Elaborarea unei concepții a politicii Republicii Moldova în domeniul relațiilor interetnice.
În Republica Moldova se depun eforturi semnificative pentru ca drepturile minorităților entice să se transforme dintr-un ideal abstract într-o realitate pentru toți cetățenii țării. Atît autoritățile publice, cît și diverse organizații neguvernamentale își propun să contribuie prin activitatea lor la o mai bună respectare și apărare a drepturilor minorităților etnice. În acest context, problema relațiilor între structurile puterii și minoritățile naționale în cîmpul geopolitic a statului necesită o abordare nouă și binegîndită, deoarece problema dată are o importanță crucială cît în procesul dezvoltării economice atît și în păstrarea suveranității și integrității statului.
Armonizarea relațiilor interetnice este sarcina și obligația unui stat democratic și misiunea unei guvernări bune. Astăzi, după ce Republica Moldova și-a declarant devotamentul față de cursul strategic spre integrarea europeană, valorile universale din care fac parte și drepturile minorităților entice au căpătat o însemnătate aparte. Problema relațiilor interetnice stă alături de cea a păcii și securității internationale, fiind una dintre problemele de importanță majoră a vieții politice internationale, și a vieții politice naționale a fiecărui stat.
Complexitatea acestor relații se explică prin faptul că elita politică moldovenească nu a acordat atenția cuvenită problemei în cauză, atunci, la moment, în primii ani de independență. Ca rezultat, putem menționa că la etapa actuală nu se poate vorbi despre realiyarea unui consens etnic. Adevăratul consens etnic se poate evidenția atunci cînd fiecare cetățean își cunoaște nu numai drepturile, dar inclusive și datoriile, adică beneficiază nu doar de drepturi, ci-și onorează și obligațiunile. Însă cînd cineva, fie cetățean sau o populație, beneficiază de drepturi, iar de datorii nu ține seama și nu le îndeplinește, atunci se produce un haos, o anomalie, o dezbinare a integrității sociale. Reeșind din cele menționate, putem remarca că edificarea sau menținerea comunicarea multiculturale constituie un beneficiu, dar și o responsabilitate pentru toate componentele costituitoare ale unei societăți. În acest capitol a fost subliniată importanța comunicării multiculturale pentru dezvoltarea și perpetuarea comunității umane, aflate în fața noilor provocări ale proceselor de interdependență și globalizare.
În primul rînd, au fost identificate sursele care alimentează cauzele responsabile de menținerea echilibrului societal și oportunitățile care facilitează realizarea acestui deziderat pentru orice societate. S-a accentuat că condițiile contemporane în mare parte au schimbat raportul de forțe în societate de la intern versus extern și de la extern versus intern. A fost evidențiat rostul asigurării societății cu un cadru legislative coerent, dar și facilitării comunicării dintre legile scrise și nescrise pentru mediul social multicultural și necesitatea elaborării de politici viabile pentru a diminua politizarea excesivă a realității multiculturale. Totodată au fost analizate implicațiile factorului extra-societal asupra dimensiunii comunicării multiculturale și diferențele acesteia în noile democrații, în special cazul Republicii Moldova.
Conceptul de multiculturalism stă la baza noțiunii Uniunii Europene. Cele 27 de țări membre ale acestei uniuni sunt considerate ca având drepturi egale în ceea ce privește exprimarea în parlamentul european. Din această cauză în construcția europeană este integrat un corp a cărui funcție este doar traducerea în cele 23 de limbi ale țărilor membre. Traducerea constă atît în traducere simultană în timpul ședințelor cît și în traducerea documentelor în cele 23 de limbi. Din punct de vedere logistic, și nu numai, acesta este un exercițiu greu de pus la punct și ținut eficient în funcțiune.
Comunicarea multiculturală înglobează o totalitate de componente- de la comunicare, drept, recunoaștere, respect pînă la integrare și identitate cultural- asumată, care se cer a fi trecute prin prisma interconexiunii, interdependenței și interacțiunii, astfel găsindu-și expresia prin inter-culturalism.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Analizând chintesența relațiilor interetnice din Republicii Moldova prin abordarea teoretico- conceptuală, reperele istoriografice și sursele documentare, ajungem la câteva concluzii. Explicarea elementelor fundamentale ale lucrării relevă o multitudine de abordări. Conceptele de bază – etnie; relații interetnice – au suferit o considerabilă reevaluare. Astfel, etnia, ca și echivalent al națiunii, este un grup uman cu percepția timpului și spațiului specific, cu simțul solidarității, istoriei, limbii și culturii împărtășite. Termenul de cultură, specifică grupurilor etnice, trimite la un ansamblu coerent de norme, credințe și valori de atitudini comportamentale.
Analiza istoriografiei problemei ne-a determinat să conchidem că abordările asupra acestui subiect nu sunt identice și univoce. Privite sub aspect cantitativ, tratările specialiștilor sunt din diverse domenii științifice – istorie, politologie, etnografie, filologie etc., prezentând un material extrem de vast. După câte se constată, aproape că nu au existat specialiști care să nu fi simțit imboldul de a se pronunța în această chestiune. În pofida acestui fapt, trebuie să recunoaștem că discursurile științifice au fost alimentate de câmpul ideologic din care provin specialiștii, proiectând rezultatele din considerentul necesității de a-și determina și decodifica identitatea.
Inventariind gradul de cercetare a problemei, ne-am permis sistematizarea istoriografiei în cea a autorilor din Republica Moldova, a autorilor din România, din Federația Rusă și a autorilor occidentali. Momentul de turnură pentru producția istoriografică a autorilor din Republica Moldova l-a constituit declanșarea mișcării de renaștere națională, care a determinat creșterea interesului pentru o altă istorie decât cea ideologizată.
În studierea problemei interculturale, specialiștii contemporaneiști autohtoni au trasat două direcții distincte: cercetarea spațiului actual al Republicii Moldova de până și de după 1991. În pofida schimbărilor survenite în studierea problemelor de istorie a spațiului pruto-nistrean, totuși istoriografia din Republica Moldova are o serie de trăsături specifice. Simplificând, am putea spune că ne aflăm în fața a cel puțin două orientări istoriografice fundamentale, plasate pe poziții diametral opuse, tratarea subiectului reieșind din logica simpatiilor autorilor față de curentul prorus sau proromân/occidental. Pe de o parte, semnalăm adepții unei abordări concepute în manieră tradiționalistă, circumscrisă materialismului și determinismului, iar pe de altă parte, adepții unei abordări adaptate exigențelor epistemologice actuale.
În ceea ce privește problemele de referire ale cercetătorilor, putem spune că accentul acestora a fost pus îndeosebi pe: identitatea majorității populației (românească/moldovenească), factorii (mai ales cel al denumirii limbii vorbite (române – moldovenești)) care au determinat această identitate în context postsovietic, relațiile interetnice determinate de redefinirea identității populației majoritare, statutul și locul grupurilor etnice minoritare în societatea moldovenească.
În pofida faptului că accesul la documentele de arhivă, pentru un segment cronologic atât de restrâns cum este perioada 1989–2005, numit „timp al incertitudinilor” (detașarea temporală față de evenimente fiind foarte mică), a fost limitat, faptul însă nu ne-a determinat să renunțăm la corelarea acestora cu alte surse documentare de genul presei periodice, memoriilor, interviurilor, sondajelor, care au venit să consolideze tabloul raporturilor etnice din Republica Moldova.
Avînd în calitate de suport de referință investigațiile întreprinse și rezultatele obținute pe parcursul a celor două decenii, venim cu unele recomandări, utile nu numai în plan teoretic, dar mai ales sub aspect aplicativ, care vor contribui la cunoașterea, explicarea și înțelegerea unor probleme ce vizează caracterul societății aflate între conflict și conciliere și la elaborarea unor soluții plauzibile:
1.Necesitatea introducerii în curricula preuniversitară și universitara din Republica Moldova a unui curs de filosofie obligatoriu și nu opțional, cu un compartiment, la filosofia socială și un altul, la filosofia științei, care ar avea drept scop sensibilizarea tinerilor asupra modelului social, al societății în care urmează să-și aplice cunoștințele promovîndu-le. Astfel dînșii își vor asigura nu numai asocierea la Procesul de la Bolonia, dar și umanismul indispensabil în calificarea specialiștilor;
2.Este absolut necesar ca în Republica Moldova să fie aprofundate și extinse investigațiile din domeniul filosofiei sociale, acest exercițiu fiind oportun pentru ca cercetătorii să se include activ în circuitul științific internațional, inclusiv prin invitații în calitate de profesori asociați, pentru a avea posibilitate de a publica articole în reviste prestigioase de specialitate de peste hotare, nemaivorbind de participarea la foruri științifice și implementarea unor proiecte comune, astfel valorificînd și posibilitățile oferite de Programul F7. Astfel, cercetările aplicative necesită a fi canalizate pe probleme care țin de realitatea socială, aflate în interdependență cu alte discipline conexe. Indispensabilă este și necesitatea fundamentării științifice a strategiei de dezvoltare și a oportunităților de diminuare a impactului divizării în societatea moldovenească, experiența societăților baltice fiind una demnă de urmat/studiat;
3. Este indispensabil ca societatea Republica Moldova să fructifice „deschiderea” apărută la finele anului 2009 și să valorifice împrejurările favorabile de apropiere/asociere cu Uniunea Europeană, deoarece cadrul acestui proces oferă nu numai modernizarea, dar și întregirea societății. Valorificarea acestei opțiuni strategice presupune fortificarea gradului de funcționalitate a instituțiilor sociale prin realizarea planurilor de acțiuni convenite de comun acord, utilizarea la maximum a beneficiilor provenite din participarea la programele Parteneriatului Estic, implementarea prin programe guvernamentale a prevederilor aquis-ului comunitar și semnarea și ratificarea Acordului de Asociere cu UE, care să conțină o finalitate clară și pentru membrii comunității;
4.În contextul internaționalizării conflictului social din raioanele de est ale Republicii Moldova este necesar de a diminua asimetria existentă în procesul de negocieri prin transformarea acestuia într-un format cît mai eficient și în modul de exercitare a operațiunilor de menținere a păcii – prin substituirea forțelor actuale cu structuri polițienești civile cu caracter multinațional.
5.Pentru a depăși divizarea societății moldovenești este necesară și redimensionarea teritorial-administrativă conformă cu nevoile și necesitățile cetățenilor și de susținerea responsabilă a clasei politice, în special prin asigurarea cu un cadru legal adecvat și mecanisme eficiente de implementare a legislației. Se va face o racordare a legislației naționale la cea internațională privind elaborarea și implementarea de politici multiculturale, reieșind din particularitățile societății moldovenești, inclusiv prin intermediul strategiilor de dezvoltare a societății în formare;
6. Este impetuos necesară elaborarea și implementarea de programe social-economice și culturale regionale, care ar conduce la diminuarea fenomenului migrației, îmbătrînirii și stigmatizării populației din mediul rural. În această ordine de idei va fi binevenit să se exploreze experiența societăților baltice. Caracterul acestor elaborări se va axa pe următoarele:
programe socio-economico-culturale, elaborate la nivel de comunitate sau regiune, cu suport financiar extern/intern, care să se implementeze pe o parte și pe alta a Nistrului sau în raioanele de sud, în dependență de nevoile/necesitățile stringente, astfel contribuind la diminuarea manipulărilor politicianiste;
informarea, implementarea și evaluarea programelor respective cu concursul reprezentanților locali și al donatorilor externi pentru a analiza starea de lucruri reală și nu una închipuită;
redimensionarea politicilor lingvistice și transformarea lor în calitate de parte integrantă a politicilor social-economice și culturale competitive, formulate în baza unui suport legislativ revăzut și racordat la noile realități.
BIBLIOGRAFIE:
Abraham P., Dumitrescu C. Sociologia devianței și controlul social. București: Ed. Detectiv, 2010. 203 p.
Academia de Științe a Moldovei: Istorie și contemporaneitate 1946–2006. Chișinău: Ed. Știința, 2006. 490 p.
Alcock A. A History of the Protection of Regional Cultural Minorities in Europe. From the Edict of Nantes to the Present Day. Palagrave: Ed. Macmillan Press, 2000. 293 p.
Alesina A. Giavazzi F. Viitorul Europei: reformă sau declin. Chișinău: Ed. ARC, 1999. 180 p.
Anderson B. Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism. London: Ed. Verso, 2006. 224 p.
Andreescu G. Națiuni și minorități. Iași: Ed. Polirom, 2004. 207 p.
Anghel E. Moldova în contextul ordinii civilizaționale: dilemele propriei identificări. În:MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), Chișinău: Ed. USM, Partea XV. 2001, p 5-9.
Anghel E. Reprezentările identitare ale maselor în perioada de tranziție. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), Chișinău: Ed. USM, Partea XXIV. 2004, p 67-74.
Archer M.S. Culture and Agency. The place of culture in Social Theory. Cambridge: Ed. University Press, 1996. 351 p.
Aron R. Introduction à la philosophie de l’histoire. Essai sur les limites de l’objectivité historique. Paris: Ed.Gallimard, 1978. 444 p.
Bache I., Stephen Ch. Politica în Uniunea Europeană. Chișinău: Ed. Epigraf SRL, 2009. 180 p.
Barbăroșie A. Republica Moldova și integrarea europeană. Chișinău: Ed. Institutul de Politici Publice, 2003. 359 p.
Barth William Kurt. On cultural rights: the equality of nations and the minority legal tradition. Boston: Ed. Martinus Nijhoff Publishers, 2008. 237 p.
Bidilean V. Uniunea Europeană: instituții, politici, activități. București: Ed. Universitară, 2001. 148 p.
Blau J. Citizenship and Integration: The Enduring Legacy of National Definitions. New York: Ed. Columbia University, 2007. 170 p.
Бортникова Т. Деятельность этнокультурных обьединений в свете институционализации этнического. În: Украинцы и другие НКА в диалоге культур. Тюмень, 2006. c. 16-19.
Боршевский А.П. Актуальные аспекты международного законодательства и международной практики в области защиты прав национальных меньшынств. În: Revista de etnologie și culturologie, Chișinău, 2006, nr. 1, p. 251-258.
Buruian A. Relațiile internaționale. Politica externă și diplomația. Curs de lecții. Chișinău: ED: USM, 2007. 446 p.
Căldare Gh. Diplomația practică. Curs de lecții. Chișinău: Ed. APP, 2009. 211 p
Cernencu M. Republica Moldova: istoria politică. 1989–2000. Documente și materiale. Chișinău: Ed. USM, 2000, Vol. 1. 544 p.
Chinn J., Kaiser R. Russians as the New Minority: Ethnicity and Nationalism in the Soviet Successor States. Oxford: Ed. West view Press, 1996. 308 p.
Cohen R. Diasporas and the nation-state. În: International Affairs, 1996. vol. 72, nr. 3, p. 507-520.
Crowley J. Les usages de la culture, ou les limites sociologiques du multiculturalisme normatif. In: Les identités en débat: intégration ou multiculturalisme? Paris-Montrèal: L’Harmattan, 2000, p. 15-42.
Червенков Н. Болгаристика в Институте межэтнических исследований: состояние и
перспектива. În: Anuarul Institutului de Cercetări Interetnice, Chșinău, 2001, vol. II, p. 23-26.
Chifu I. Basarabia sub ocupație sovietică și tentative contemporane de revenire sub tutela Moscovei. București: Ed. Politeia-SNSPA, 2004. 415 p.
Cimpoeșu D. Republica Moldova între România și Rusia, 1989-2009. Chișinău: Ed. Casa Limbii Române’’Nichita Stănescu’’, 2010. 428 p.
Ciobanu-Țurcanu V. Pacea interetnică: educația prin valori. Pe baza studiului etno-sociologic al s. Valea-Perjei, r. Taraclia. Dezvoltare durabilă și interculturalitate. Chișinău: Ed. Pontos, 2004. 156 p.
Cojocaru Gh. Conștiința istorică, identitate de stat și identitate etnoculturală în Republica Moldova (Reînnodarea firului istoriei și pășirea în modernitate). În: Akademos, 2009, nr. 2 (13), p. 62-65.
Concepția politicii externe a Republicii Moldova (direcții principale de activitate) din 8 februarie 1995, Nr. 368 –XVI. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, martie, Nr.4.
Constituția Republicii Moldova (adoptatǎ de Parlamentul Republicii Moldova la 29. 07. 1994, în vigoare din 27. 08. 1994) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1, 1994.
Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale: Culegere de documente. Chișinău: Ed. Tipografia centrală, 2004. 68 p.
Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale: mecanismul de implementare. Din materialele seminarului internațional, Chișinău, Comrat, Bălți. Chișinău, 2000. 102 p.
Deutch Karl W. Analiza relațiilor internaționale. Chișnău: Ed. ,,Tehnica-Info”, 2006. 200 p.
Diaconu I. Minoritățile în dreptul internațional contemporan. Teorie și practică. București: Ed. Lumina Lex, 2009. 458 p.
Dimitrenco S., Mocanu V. Relațiile interetnice în Republica Moldova în contextul globalizării. În: Ecosofia și perspectiva umană: Culegere consacrată Zilei Mondiale a Filosofiei. Chișinău: Ed. Grafema Libris, 2005, p 324-331.
Encel Fr. Orizonturi geopolitice. Chișinău: Ed. Carter, 2011. 160 p.
Friedman J. Culture et politique de la culture. Une dynamique durkheimienne În: Anthropologie et societes. Paris, 2004. nr. 28, p. 23-43.
Ferréol G. Dicționarul Uniunii Europene. Iași: Ed. Polirom, 2001. 288 p.
Gelfand M., Brett J.M. The Handbook of Negotiation and Culture. Stanford: Ed. Stanford Business Books, 2004. 170 p.
Gribincea A., Grecu M. Moldova: Situation Analysis and Trend Assessment, Report commissioned by United Nations High Commissioner for Refugees, Protection of Information Section (DIP), 2004. 24 p.
Губогло M.Н. Русский язык в этнополитической истории гагаузов. Москва, 2004. 438 c.
Guceac I. Fenomenul constituționalismului în evoluția Republicii Moldova spre statul de drept. Chișinău: Ed. Tipografia Centrală, 2003. 344 p.
Gudîm A. Republica Moldova și Uniunea Europeană ca parteneri. Chișinău: Ed. CISR, 2002. 203 p.
Гуцу И.Т. Республика Молдова: экономика переходного периода. Кишинев, 1999. 455 c.
Hint M. Estonia: Ronte pacifique vers une libèration restauration. În: Wande Dressler, Le second printemps des nations. Sur les ruines d’un empire. Questions nationales et minoritaires en Pologne, Estonia, Moldavie, Kazahstane. Bruxelles: Ed. Éstablssements Emile Bruylant, 1999, p. 172-173.
Hotărârea Guvernului nr. 1374, Despre aprobarea Programului acțiunilor de implementare a limbii de stat, finanțat din sursele Fondului de implementare a limbii de stat pentru anul 2001, din 7.12.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 13.12.2001, nr. 152, art. 41.
Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 72 Cu privire la funcțiile de bază, structura, personalul scriptic și Regulamentul Departamentului de Stat pentru Asigurarea Funcționării Limbilor Vorbite pe Teritoriul Republicii Moldova (extras), adoptat pe 10.02.1992. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 28.02.1992, nr. 002.
Huntington S. Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale. București: Ed. Humanitas, 1997. 232 p.
Жарников А.Е. Межнациональные проблемы в СССР: причины, поиски решений (Беседа с читателем). Москва: Знание, 1990. 64 с.
Jinga I. Uniunea Europeană: realități și perspective. București: Ed. Lumina Lex, 1999. 204 p.
Legea cu privire la drepturile persoanelor aparținînd minorităților naționale și la statutul juridic al organizațiilor lor nr. 382-XV din 19.07.2001. Monitorul Oficial nr.107/819, 04.09.2001.
Legi și hotărâri adoptate la sesiunile Parlamentului Republicii Moldova: Dreptul civil. Partea 7. Chișinău: Ed. USM, 1992. 44 p
Levanovskaia T. Departamentul Relații Interetnice al Republicii Moldova: Documente, date, fapte, comentarii. Chișinău: Ed. Cartea Moldovei, 2003. 223 p.
Медведев В. А. Распад. Kaк oн нaзревал в „мировой системе социализма”. Moсквa, 1994. 400 c.
Moldovanu D. Integrarea europeană a Republicii Moldova . Chișinău: Ed. Știința, 2009. 200 p.
Moraru V. Gribincea A. Republica Moldova și Uniunea Europeană: problemele și perspectivele cooperării. Chișinău: Ed. Știința, 2010. 203 p..
Moroșan I. Reglementarea juridică a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Chișinău: Ed. Universitatea de Criminologie, 2003. 168 p.
Munteanu I. Chifu I. Fruntașu I. Chirtoacă N. Prohnițchi V. Dungaciu D. Moldova pe calea democrației și stabilității: Din spațiul post-sovietic în lumea valorilor democratice. Chișinău: Ed. Cartier, 2005. 340 p.
Mureșeanu C. Națiune, naționalism. Evoluția naționalităților. Centrul de Studii Transilvane. Cluj-Napoca: Ed. Fundația Culturală Română, 1996. 123 p.
Национальные отношения в Республике Молдова на современном этапе и пути их оптимизации. Сборник. Кишинев, 1999. 214 c.
Неретин В. Это наша с тобой биография: Рассказы и очерки. Кишинёв: Центр Русской культуры в Республике Молдова, 2001. 150 с.
Pascaru A. Societatea între conciliere și conflict. Cazul Republicii Moldova. Chișinău: Ed. ARC, 2000. 141 p
Patraș E. Minoritățile naționale din Ucraina și Republica Moldova. Statutul juridic. Cernăuți: Ed. Alexandru cel Bun, 1999. 314 p.
Petrencu A. Istoria Contemporană: Studii, materiale, atitudini. Chișinău: Ed. Cartdidact, 2011. 580 p.
Платонов П. Этнический фактор. Геополитика и психология. СПб: Речи, 2002. 520 c.
Prisac L, Bodrug I. Relațiile interetnice în Republica Moldova (1989-2005). Chișinău: Ed. Institutul de Istorie al AȘM, 2013. 30 p.
Prisacariu M. Statutul juridic al minorităților naționale. București: Ed. C.H Beck, 2010. 201 p.
Пронин А.А. Российские соотечественники в странах старого и нового зарубежья. Екатеринбург: Издательство Уральского Университета, 2002. 98 c.
Прорыв. Партия Коммунистов Республики Молдова (1993–2003). Кишинев: Метромпаш, 2003. 592 p.
Purice M. Problemele limbii române literare din secolul al XIX-lea : Seminar special. Chișinău: Ed. USM, 1999. 172 p.
Puterea politică și coeziunea socială în Republica Moldova din perspectiva integrării europene / Acad. de Științe a Moldovei, Inst. Integrare Europeană și Științe Politice / col. red. Moraru V, Roșca A, Varzari P [et.al.]; coord. șt.: Al Roșca; resp. ed.: Varzari P. Chișinău: Ed. Inst. Integrare Europeană și Științe Politice al AȘM, 2010. 222 p.
Rădulescu-Motru C. Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă și destin. București: Ed. Albatros, 1996. 184 p.
Репида Л.Е. Суверенная Молдова: история и современность. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008. 384 p.
Scott J.W. EU Enlargement, Region Building and Shifting Borders of Inclusion and Exclusion. Ed. Ashgate Publishing Limited, 2006. 260 p.
Snegur M. Labirintul destinului. Memorii. Vol. 1: Calea spre „Olimp’’ (perioada de pînă la 03.09.1990). Chișinău: Ed.Fundația „Draghiștea, 2008. 858 p.
Solomon C. Aspecte ale vieții politice în Republica Moldova (1989 -2002). Chișinău: Ed. USM, 2002. 266 p.
Spiliopoulou Å. A. Justifications of minority protection in international law. Boston: Ed. Kluwer Law International, 1997. 331 p.
Statul de drept și problemele minorităților naționale: materiale ale Conferinșei teoretico-științifice internaționale, 11-12 ianuarie 2002 (mun. Bălți) / col. Red.: Gh Costachi (red.-șt.)…, .- Chișinău: Ed. Universul, 2002. 268 p.
Степанов В.П. Развитие этногосударственного законотворчества в Республике Молдова (1989–2005 гг.) и деятельность государственных учереждений в деле защиты прав и свобод национальных меньшинств (на примере украинского населения). În: Revista de etnologie și culturologie, Chișinău, 2006, vol. 1, p. 8-109.
Șarov I. Ojog I. Evoluția politicii externe a Republicii Moldova ( 1998-2008). Chișinău: Ed. Cardidact, 2009. 192 p.
Tabacaru D, Braga L. Relațiile interetnice și interconfesionale în Moldova: Situația și perspective. Revista de filozofie și drept 1999.-N.2-3.-P.48-55.
Toggenburg G. Minority Protection and the Englarged European Union. Budapest, 2004. 120 p.
Țău N. Diplomație în culise. Suveranitate, Independență, Război și Pace. 1990–1998. București: Ed. Enciclopedică, 2002. 400 p.
Цыгынков П.А. Теория Международных Отношений. Москва: Ed. Гардарики, 2003, 590 c
Wendt A. Collective Identity Formation and the International State. In: American Political Science Review, 1991, vol. 88, nr. 2, p. 384-396.
Зайковская Т.В. Особенности межкультурной коммуникации в полиэтническом обществе. În: Revista de etnologie și culturologie, Chișinău, 2007, vol. 2, p. 166-170.
Зайковская Т.В. Проблемы исследования истории, языка и культуры русского населения Молдовы в Институте Межэтнических Исследований. În: Anuarul Institutului de Cercetări Interetnice, Chișinău, 2001, vol. II, p. 17-19..
Зеленчук В.С. Национальное возрождение и проблемы этнической идентичности. În: Этническая мобилизация и межэтническая интеграция. Москва, 1999, c 143-150.
ANEXA NR. 1. Structura etnică a Republicii Moldova
Băștinași declarați Moldoveni (69.62%)
Ucraineni (11.23%)
Ruși (9.39%)
Găgăuzi (3.85%)
Bulgari (2.02%)
Băștinași declarați Români (1.87%)
Țigani (0.32%)
Alte etnii (1.69%)
BIBLIOGRAFIE:
Abraham P., Dumitrescu C. Sociologia devianței și controlul social. București: Ed. Detectiv, 2010. 203 p.
Academia de Științe a Moldovei: Istorie și contemporaneitate 1946–2006. Chișinău: Ed. Știința, 2006. 490 p.
Alcock A. A History of the Protection of Regional Cultural Minorities in Europe. From the Edict of Nantes to the Present Day. Palagrave: Ed. Macmillan Press, 2000. 293 p.
Alesina A. Giavazzi F. Viitorul Europei: reformă sau declin. Chișinău: Ed. ARC, 1999. 180 p.
Anderson B. Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism. London: Ed. Verso, 2006. 224 p.
Andreescu G. Națiuni și minorități. Iași: Ed. Polirom, 2004. 207 p.
Anghel E. Moldova în contextul ordinii civilizaționale: dilemele propriei identificări. În:MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), Chișinău: Ed. USM, Partea XV. 2001, p 5-9.
Anghel E. Reprezentările identitare ale maselor în perioada de tranziție. În: MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), Chișinău: Ed. USM, Partea XXIV. 2004, p 67-74.
Archer M.S. Culture and Agency. The place of culture in Social Theory. Cambridge: Ed. University Press, 1996. 351 p.
Aron R. Introduction à la philosophie de l’histoire. Essai sur les limites de l’objectivité historique. Paris: Ed.Gallimard, 1978. 444 p.
Bache I., Stephen Ch. Politica în Uniunea Europeană. Chișinău: Ed. Epigraf SRL, 2009. 180 p.
Barbăroșie A. Republica Moldova și integrarea europeană. Chișinău: Ed. Institutul de Politici Publice, 2003. 359 p.
Barth William Kurt. On cultural rights: the equality of nations and the minority legal tradition. Boston: Ed. Martinus Nijhoff Publishers, 2008. 237 p.
Bidilean V. Uniunea Europeană: instituții, politici, activități. București: Ed. Universitară, 2001. 148 p.
Blau J. Citizenship and Integration: The Enduring Legacy of National Definitions. New York: Ed. Columbia University, 2007. 170 p.
Бортникова Т. Деятельность этнокультурных обьединений в свете институционализации этнического. În: Украинцы и другие НКА в диалоге культур. Тюмень, 2006. c. 16-19.
Боршевский А.П. Актуальные аспекты международного законодательства и международной практики в области защиты прав национальных меньшынств. În: Revista de etnologie și culturologie, Chișinău, 2006, nr. 1, p. 251-258.
Buruian A. Relațiile internaționale. Politica externă și diplomația. Curs de lecții. Chișinău: ED: USM, 2007. 446 p.
Căldare Gh. Diplomația practică. Curs de lecții. Chișinău: Ed. APP, 2009. 211 p
Cernencu M. Republica Moldova: istoria politică. 1989–2000. Documente și materiale. Chișinău: Ed. USM, 2000, Vol. 1. 544 p.
Chinn J., Kaiser R. Russians as the New Minority: Ethnicity and Nationalism in the Soviet Successor States. Oxford: Ed. West view Press, 1996. 308 p.
Cohen R. Diasporas and the nation-state. În: International Affairs, 1996. vol. 72, nr. 3, p. 507-520.
Crowley J. Les usages de la culture, ou les limites sociologiques du multiculturalisme normatif. In: Les identités en débat: intégration ou multiculturalisme? Paris-Montrèal: L’Harmattan, 2000, p. 15-42.
Червенков Н. Болгаристика в Институте межэтнических исследований: состояние и
перспектива. În: Anuarul Institutului de Cercetări Interetnice, Chșinău, 2001, vol. II, p. 23-26.
Chifu I. Basarabia sub ocupație sovietică și tentative contemporane de revenire sub tutela Moscovei. București: Ed. Politeia-SNSPA, 2004. 415 p.
Cimpoeșu D. Republica Moldova între România și Rusia, 1989-2009. Chișinău: Ed. Casa Limbii Române’’Nichita Stănescu’’, 2010. 428 p.
Ciobanu-Țurcanu V. Pacea interetnică: educația prin valori. Pe baza studiului etno-sociologic al s. Valea-Perjei, r. Taraclia. Dezvoltare durabilă și interculturalitate. Chișinău: Ed. Pontos, 2004. 156 p.
Cojocaru Gh. Conștiința istorică, identitate de stat și identitate etnoculturală în Republica Moldova (Reînnodarea firului istoriei și pășirea în modernitate). În: Akademos, 2009, nr. 2 (13), p. 62-65.
Concepția politicii externe a Republicii Moldova (direcții principale de activitate) din 8 februarie 1995, Nr. 368 –XVI. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, martie, Nr.4.
Constituția Republicii Moldova (adoptatǎ de Parlamentul Republicii Moldova la 29. 07. 1994, în vigoare din 27. 08. 1994) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1, 1994.
Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale: Culegere de documente. Chișinău: Ed. Tipografia centrală, 2004. 68 p.
Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale: mecanismul de implementare. Din materialele seminarului internațional, Chișinău, Comrat, Bălți. Chișinău, 2000. 102 p.
Deutch Karl W. Analiza relațiilor internaționale. Chișnău: Ed. ,,Tehnica-Info”, 2006. 200 p.
Diaconu I. Minoritățile în dreptul internațional contemporan. Teorie și practică. București: Ed. Lumina Lex, 2009. 458 p.
Dimitrenco S., Mocanu V. Relațiile interetnice în Republica Moldova în contextul globalizării. În: Ecosofia și perspectiva umană: Culegere consacrată Zilei Mondiale a Filosofiei. Chișinău: Ed. Grafema Libris, 2005, p 324-331.
Encel Fr. Orizonturi geopolitice. Chișinău: Ed. Carter, 2011. 160 p.
Friedman J. Culture et politique de la culture. Une dynamique durkheimienne În: Anthropologie et societes. Paris, 2004. nr. 28, p. 23-43.
Ferréol G. Dicționarul Uniunii Europene. Iași: Ed. Polirom, 2001. 288 p.
Gelfand M., Brett J.M. The Handbook of Negotiation and Culture. Stanford: Ed. Stanford Business Books, 2004. 170 p.
Gribincea A., Grecu M. Moldova: Situation Analysis and Trend Assessment, Report commissioned by United Nations High Commissioner for Refugees, Protection of Information Section (DIP), 2004. 24 p.
Губогло M.Н. Русский язык в этнополитической истории гагаузов. Москва, 2004. 438 c.
Guceac I. Fenomenul constituționalismului în evoluția Republicii Moldova spre statul de drept. Chișinău: Ed. Tipografia Centrală, 2003. 344 p.
Gudîm A. Republica Moldova și Uniunea Europeană ca parteneri. Chișinău: Ed. CISR, 2002. 203 p.
Гуцу И.Т. Республика Молдова: экономика переходного периода. Кишинев, 1999. 455 c.
Hint M. Estonia: Ronte pacifique vers une libèration restauration. În: Wande Dressler, Le second printemps des nations. Sur les ruines d’un empire. Questions nationales et minoritaires en Pologne, Estonia, Moldavie, Kazahstane. Bruxelles: Ed. Éstablssements Emile Bruylant, 1999, p. 172-173.
Hotărârea Guvernului nr. 1374, Despre aprobarea Programului acțiunilor de implementare a limbii de stat, finanțat din sursele Fondului de implementare a limbii de stat pentru anul 2001, din 7.12.2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 13.12.2001, nr. 152, art. 41.
Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 72 Cu privire la funcțiile de bază, structura, personalul scriptic și Regulamentul Departamentului de Stat pentru Asigurarea Funcționării Limbilor Vorbite pe Teritoriul Republicii Moldova (extras), adoptat pe 10.02.1992. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 28.02.1992, nr. 002.
Huntington S. Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale. București: Ed. Humanitas, 1997. 232 p.
Жарников А.Е. Межнациональные проблемы в СССР: причины, поиски решений (Беседа с читателем). Москва: Знание, 1990. 64 с.
Jinga I. Uniunea Europeană: realități și perspective. București: Ed. Lumina Lex, 1999. 204 p.
Legea cu privire la drepturile persoanelor aparținînd minorităților naționale și la statutul juridic al organizațiilor lor nr. 382-XV din 19.07.2001. Monitorul Oficial nr.107/819, 04.09.2001.
Legi și hotărâri adoptate la sesiunile Parlamentului Republicii Moldova: Dreptul civil. Partea 7. Chișinău: Ed. USM, 1992. 44 p
Levanovskaia T. Departamentul Relații Interetnice al Republicii Moldova: Documente, date, fapte, comentarii. Chișinău: Ed. Cartea Moldovei, 2003. 223 p.
Медведев В. А. Распад. Kaк oн нaзревал в „мировой системе социализма”. Moсквa, 1994. 400 c.
Moldovanu D. Integrarea europeană a Republicii Moldova . Chișinău: Ed. Știința, 2009. 200 p.
Moraru V. Gribincea A. Republica Moldova și Uniunea Europeană: problemele și perspectivele cooperării. Chișinău: Ed. Știința, 2010. 203 p..
Moroșan I. Reglementarea juridică a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Chișinău: Ed. Universitatea de Criminologie, 2003. 168 p.
Munteanu I. Chifu I. Fruntașu I. Chirtoacă N. Prohnițchi V. Dungaciu D. Moldova pe calea democrației și stabilității: Din spațiul post-sovietic în lumea valorilor democratice. Chișinău: Ed. Cartier, 2005. 340 p.
Mureșeanu C. Națiune, naționalism. Evoluția naționalităților. Centrul de Studii Transilvane. Cluj-Napoca: Ed. Fundația Culturală Română, 1996. 123 p.
Национальные отношения в Республике Молдова на современном этапе и пути их оптимизации. Сборник. Кишинев, 1999. 214 c.
Неретин В. Это наша с тобой биография: Рассказы и очерки. Кишинёв: Центр Русской культуры в Республике Молдова, 2001. 150 с.
Pascaru A. Societatea între conciliere și conflict. Cazul Republicii Moldova. Chișinău: Ed. ARC, 2000. 141 p
Patraș E. Minoritățile naționale din Ucraina și Republica Moldova. Statutul juridic. Cernăuți: Ed. Alexandru cel Bun, 1999. 314 p.
Petrencu A. Istoria Contemporană: Studii, materiale, atitudini. Chișinău: Ed. Cartdidact, 2011. 580 p.
Платонов П. Этнический фактор. Геополитика и психология. СПб: Речи, 2002. 520 c.
Prisac L, Bodrug I. Relațiile interetnice în Republica Moldova (1989-2005). Chișinău: Ed. Institutul de Istorie al AȘM, 2013. 30 p.
Prisacariu M. Statutul juridic al minorităților naționale. București: Ed. C.H Beck, 2010. 201 p.
Пронин А.А. Российские соотечественники в странах старого и нового зарубежья. Екатеринбург: Издательство Уральского Университета, 2002. 98 c.
Прорыв. Партия Коммунистов Республики Молдова (1993–2003). Кишинев: Метромпаш, 2003. 592 p.
Purice M. Problemele limbii române literare din secolul al XIX-lea : Seminar special. Chișinău: Ed. USM, 1999. 172 p.
Puterea politică și coeziunea socială în Republica Moldova din perspectiva integrării europene / Acad. de Științe a Moldovei, Inst. Integrare Europeană și Științe Politice / col. red. Moraru V, Roșca A, Varzari P [et.al.]; coord. șt.: Al Roșca; resp. ed.: Varzari P. Chișinău: Ed. Inst. Integrare Europeană și Științe Politice al AȘM, 2010. 222 p.
Rădulescu-Motru C. Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă și destin. București: Ed. Albatros, 1996. 184 p.
Репида Л.Е. Суверенная Молдова: история и современность. Chișinău: Tipografia Centrală, 2008. 384 p.
Scott J.W. EU Enlargement, Region Building and Shifting Borders of Inclusion and Exclusion. Ed. Ashgate Publishing Limited, 2006. 260 p.
Snegur M. Labirintul destinului. Memorii. Vol. 1: Calea spre „Olimp’’ (perioada de pînă la 03.09.1990). Chișinău: Ed.Fundația „Draghiștea, 2008. 858 p.
Solomon C. Aspecte ale vieții politice în Republica Moldova (1989 -2002). Chișinău: Ed. USM, 2002. 266 p.
Spiliopoulou Å. A. Justifications of minority protection in international law. Boston: Ed. Kluwer Law International, 1997. 331 p.
Statul de drept și problemele minorităților naționale: materiale ale Conferinșei teoretico-științifice internaționale, 11-12 ianuarie 2002 (mun. Bălți) / col. Red.: Gh Costachi (red.-șt.)…, .- Chișinău: Ed. Universul, 2002. 268 p.
Степанов В.П. Развитие этногосударственного законотворчества в Республике Молдова (1989–2005 гг.) и деятельность государственных учереждений в деле защиты прав и свобод национальных меньшинств (на примере украинского населения). În: Revista de etnologie și culturologie, Chișinău, 2006, vol. 1, p. 8-109.
Șarov I. Ojog I. Evoluția politicii externe a Republicii Moldova ( 1998-2008). Chișinău: Ed. Cardidact, 2009. 192 p.
Tabacaru D, Braga L. Relațiile interetnice și interconfesionale în Moldova: Situația și perspective. Revista de filozofie și drept 1999.-N.2-3.-P.48-55.
Toggenburg G. Minority Protection and the Englarged European Union. Budapest, 2004. 120 p.
Țău N. Diplomație în culise. Suveranitate, Independență, Război și Pace. 1990–1998. București: Ed. Enciclopedică, 2002. 400 p.
Цыгынков П.А. Теория Международных Отношений. Москва: Ed. Гардарики, 2003, 590 c
Wendt A. Collective Identity Formation and the International State. In: American Political Science Review, 1991, vol. 88, nr. 2, p. 384-396.
Зайковская Т.В. Особенности межкультурной коммуникации в полиэтническом обществе. În: Revista de etnologie și culturologie, Chișinău, 2007, vol. 2, p. 166-170.
Зайковская Т.В. Проблемы исследования истории, языка и культуры русского населения Молдовы в Институте Межэтнических Исследований. În: Anuarul Institutului de Cercetări Interetnice, Chișinău, 2001, vol. II, p. 17-19..
Зеленчук В.С. Национальное возрождение и проблемы этнической идентичности. În: Этническая мобилизация и межэтническая интеграция. Москва, 1999, c 143-150.
ANEXA NR. 1. Structura etnică a Republicii Moldova
Băștinași declarați Moldoveni (69.62%)
Ucraineni (11.23%)
Ruși (9.39%)
Găgăuzi (3.85%)
Bulgari (2.02%)
Băștinași declarați Români (1.87%)
Țigani (0.32%)
Alte etnii (1.69%)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dimensiunea Europeana A Politicii Nationale Privind Relatiile Interetnice (ID: 120854)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.