Învățătura Ortodoxă Despre Sfânta Taină a Pocăinței

I. Învățătura ortodoxă despre Sfânta Taină a Pocăinței

Ca și Sfântul Ioan Botezătorul, Domnul nostru Iisus Hristos își începe predica Sa mântuitoare prin chemarea la pocăință (Matei 3, 2; 4, 17). El afirmă că a venit în lume ca să cheme la pocăință pe cei păcătoși (Matei 9, 13). „Va fi mai multă bucurie în, cer, pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, cărora nu le trebuie pocăință” (Marcu 15, 7). Adânc cunoscător al sufletului omenesc, înțelegător față de slăbiciunea omenească, știind ce răni adinci produce păcatul în viața credinciosului chiar după botez, Mântuitorul Hristos a lăsat pocăința ca o adevărată Vitezdă a curățirii de păcate, ca taină a însănătoșirii vieții morale a credincioșilor. Prin aceasta, pocăința stă în strânsă legătură cu lucrarea de răscumpărare, fiind urmarea ei firească. „Așa este scris, spune însuși Mântuitorul, și așa trebuia să pătimească Hristos și să învie din morți a treia zi, și să se propovăduiască în numele Lui pocăința și iertarea păcatelor la- toate popoarele, începând de la Ierusalim” (Luca 24, 46-47). Toată Scriptura, prin natura și cuprinsul ei exprimă o chemare, o învățătură spre pocăință. Pe baza celor spuse de Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție a tratat și dezvoltat învățătura despre pocăință, sub diferitele ei aspecte.

Ținând seama de rolul pe care-1 îndeplinește pocăința, ea poate fi privită ca Taină și ca virtute. Ca Taină ea este specific creștină, ca virtute este un simțământ comun tuturor, ce-și are obârșia în natura psihologică și morală a omului.

I.1. Taina Pocăinței

În lucrarea pocăinței distingem mai multe etape. La începutul oricărei pocăințe stă cunoașterea de sine la care ajungem îndeosebi prin autocercetare sau examenul de conștiință. Determinat de conștiința că este răspunzător față de Dumnezeu și de semenii săi, și că trebuie să se justifice în fața Lui pentru tot ce a făcut, creștinul caută ca, din timp în timp, să-și cunoască situația sa morală în care se găsește. El recheamă în memorie toate faptele dintr-o anumită perioadă de timp, apoi le judecă în raport cu principiile morale și astfel vede dacă au fost bune sau rele. Lucrarea de valorificare a faptelor în raport cu legea morală o face îndeosebi rațiunea și conștiința morală. Cunoașterea de sine și cercetarea conștiinței este o condiție esențială a pocăinței. În urma ei ajungem la recunoașterea sinceră a păcatelor săvârșite și la conștiința clară a vinovăției proprii de a le fi săvârșit: „Fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu este pururea înaintea mea. Ție unuia Ți-am greșit, căci am făcut ceea ce-i rău înaintea Ta” (Psalm 50, 3-4). Conștiința păcătoșeniei și a vinovăției îl duce pe creștin la starea de căință, adică la părerea de rău și nemulțumirea pentru păcatele săvârșite. Căința, denumită și frângerea inimii, este o durere a sufletului și o repulsie continuă față de păcatul săvârșit. Ceea ce ne determină la căință, pe lângă conștiința păcătoșeniei și a vinovăției, este și ura față de păcat și de urmările lui în viața aceasta și în cea viitoare, adică frica de Dumnezeu și de pedepsele iadului, și îndeosebi credința și dragostea față de Dumnezeu, deoarece ne dăm seama că prin păcat ne-am arătat nevrednici de iubirea Sa, L-am supărat și L-am jignit; căci toate păcatele noastre, direct sau indirect, sunt tot atâtea săgeți îndreptate împotriva Mântuitorului. Determinat de aceste motive, prin căință, creștinul urăște păcatul pe care altădată 1-a iubit și l-a făcut; ar vrea ca să nu-1 fi vrut și să nu-1 îl făcut; ar vrea ca să-1 înlăture din trecutul vieții sale. „În căință noi trebuie să ajungem atât de departe încât să ne putem despărți de un crâmpei al existenței noastre, pe care să-1 excludem din conținutul axiologic aî persoanei proprii, și aceasta din motiv că acest crâmpei a întunecat acest chip și asemănarea noastră cu Hristos”.

Dar ori de câte ori ne căim de păcatul săvârșit, o dată cu aceasta ne răsare în suflet, în aceeași clipă, dorința și hotărârea de a nu-1 mai săvârși. Vrem să ne îndreptăm, adică s-o rupem cu păcatele săvârșite in trecutul apropiat sau îndepărtat al vieții, și să începem, de la început, o viață nouă, virtuoasă. Hotărârea de a nu mai păcătui este legată deci în mod natural de căință, deoarece cel ce simte regret pentru păcatul săvârșit și-1 urăște, în mod firesc, înseamnă că el ar vrea să nu-1 fi săvârșit, și prin aceasta se simte îndemnat să ia hotărârea ca să nu-1 mai săvârșească în viitor. Întoarcerea de la păcat la virtute, la Dumnezeu, este lucrul esențial în lucrarea pocăinței. Aceasta nu se poate face fără o căință sinceră și puternică. Căci Dumnezeu și păcatul stau pe două planuri opuse. Nimeni nu-și poate întoarce fața spre Dumnezeu, fără ca mai întîi să-și întoarcă fața de la păcat.

În raport cu păcatul, lucrarea căinței se manifestă deci în trei direcții: aversiunea pentru păcatul prezent, regretul retrospectiv de a-1 fi săvârșit, și hotărârea de a-1 evita în viitor. Căința înseamnă deci pe de o parte regret și nemulțumire față de ceea ce am fost și sînt; ea mă arată așa cum n-aș vrea să îi fost și să fiu. Pe de altă parte, căința înseamnă aversiune față de păcat, ea mă arată așa cum aș vrea să fiu, cum vreau să devin în viitor. Sub acest aspect, căința face cunoscută intimitatea credinciosului, omul cel tainic al inimii, care dorește să nu mai fie ceea ce a fost, ci vrea să devină mai bun decât cum a fost și este. În acest fel, hotărârea de a nu mai păcătui și de a face numai bine este o nouă treaptă, deosebit de importantă, în lucrarea pocăinței. Căci nu ajunge numai să recunoști că ești păcătos, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ceea ce de obicei fac cei mai mulți dintre păcătoși; ci mai trebuie și gândul și hotărârea de a te ridica, de a te schimba în bine.

O dată ce creștinul și-a recunoscut păcatele, le condamnă, le regretă și se recunoaște vinovat de săvârșirea lor, primul pas ce trebuie să-1 facă, în împlinirea hotărârii de a se îndrepta, este ca să-și mărturisească păcatele săvârșite, fapt ce constituie o nouă etapă în lucrarea pocăinței. Mărturisirea păcatelor este atât o necesitate psihologică, atunci când credinciosul este pătruns de o căință sinceră, cât și o poruncă dumnezeiască. Ființa omenească simte nevoia de a-și împărtăși semenului sentimentele și gândurile sale, bucuria sau necazul, precum și toate cugetele ce o frământă. Conștiința păcătoșeniei și a vinovăției apasă sufletul cu greutatea unui munte de sub apăsarea căruia caută să iasă. „Căci păcatul numai după ce a fost săvârșit, deplin fiind, stârnește durere sufletului ce l-a născut; păcatul abia după ce a fost săvârșit sfâșie și torturează în dureri gândurile care-i dau naștere”, creând astfel în ființa credinciosului o stare de zbucium sufletesc. Pentru a ne elibera de această stare apăsătoare, avem nevoie de iertare pentru păcatele săvârșite, iertare pe care o primim numai prin mărturisirea lor.

Credinciosul se poate mărturisi lui Dumnezeu în duh de căință, prin rugăciune. Această mărturisire își are valoarea ei, dar nu este suficientă pentru iertarea păcatelor. Deoarece păcatele săvârșite n-au fost numai o simplă decădere personală, ci prin ele am luat o atitudine de indiferență și dușmănie față de semenii noștri și față de Dumnezeu, tocmai pentru aceasta, iertarea pentru păcatele săvârșite nu mi-o pot da eu singur, ci trebuie s-o primesc de la cei față de care sunt vinovat și răspunzător, adică de la semenii mei și în ultimă instanță de la Dumnezeu, deoarece, în mod direct sau indirect, toate păcatele sunt împotriva lui Dumnezeu. O mărturisire și o pocăință numai față de sine însuși, nu există; aceasta nu poate da nici iertarea, nici liniștea sufletească. Starea sufletului chinuit de conștiința păcatelor, precum și liniștea după primirea iertării prin mărturisire, o vede foarte bine psalmistul David. „Răutățile mele, au covârșit capul meu, ca o sarcină grea apasă asupra mea. Toată ziua umblu apăsat de întristare. Slăbit sunt peste măsură și răcnesc de durerea inimii mele” (Psalm 38, 1-8). „În tăcerea mea, oasele mele s-au măcinat de gemetele mele necontenite; căci zi și noapte mâna ta apăsa greu peste mine; vlaga mea s-a topit ca de arșița soarelui. Ți-am dezvăluit însă păcatul meu și vinovăția mea nu ți-am tăinuit-o, ci am zis: «Vreau să mărturisesc Domnului fărădelegile mele. Iar Tu ai ridicat povara păcatului meu» (Psalm 32, 3-5). De asemenea, fiul risipitor, pentru a scăpa din situația jalnică în care l-a adus păcatul, s-a întors la tatăl său față de care s-a mărturisit cu adâncă căință, zicînd: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta, și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; primește-mă ca pe unul din slujitorii tăi” (Luca 15, 21).

Mărturisirea păcatelor este deci singura cale de obținere a iertării și de refacere a echilibrului sufletesc. Ea se poate face față, de un prieten, pentru a-i cere un sfat, și față de cel care am greșit, pentru a-i cere iertare. Și una și alta este bună și necesară (cf. Iacob 5, 16), dar nu sunt suficiente pentru a produce iertarea în fața lui Dumnezeu. Iertarea și liniștea deplină a sufletului o dobândește credinciosul numai prin Taina spovedaniei, „prin mărturisirea făcută în fața duhovnicului, și anume nu istorisind numai simplu și rece păcatele, ci spunându-le cu frângere de inimă și cu regretul de a le fi săvârșit”. Penitentul își mărturisește păcatele sale înaintea duhovnicului, verbal și personal, ca și cum le-ar mărturisi Mântuitorului Hristos, ca și cum ar fi în fața Lui. „Iată, Hristos, spune preotul, penitentului, stă de față nevăzut, primind mărturisirea, ta cea cu umilință. Deci nu te rușina, nici te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată și sfânta Lui icoană înaintea noastră este, iar eu sunt numai un martor”. Mărturisirea se face deci lui Hristos Dumnezeu, reprezentat prin persoana duhovnicului, „pentru ca în felul acesta să nu te mărturisești lui Dumnezeu ca unei noțiuni abstracte. Să fie o prezență personală și concretă în fața căreia te mărturisești ca în fața lui Dumnezeu”. Prin aceasta, spovedania primește o însemnătate deosebită; ea este un moment de întâlnire cu Hristos. Cu conștiința că se mărturisește Mântuitorului Hristos, credinciosul își descoperă înaintea duhovnicului toată starea sa sufletească, până la cele mai adânci cute ale sufletului. „Ceea ce nu descoperă nici celui mai bun prieten, îi mărturisește duhovnicului. Astfel, duhovnicul, datorită puterii sale sacerdotale, poate pătrunde ca nimeni altul în interiorul conștiinței morale a penitentului, stabilidu-se între, ei o relație sufletească unică între relațiile, dintre făpturile umane”. De aici necesitatea ca preotul să fie un bun duhovnic, pentru a sesiza starea morală a penitentului și a da fiecăruia îndrumările necesare pentru îndreptare.

Ca și examenul de conștiință, și căința, mărturisirea nu este un lucru ușor de făcut. Ea necesită o voință puternică, prin care să biruim mândria, aroganța și rușinea, care nu lasă sufletul credinciosului să se smerească, să-și recunoască și să-și mărturisească păcatele, sub pretextul că aceasta ar constitui un act de înjosire. Adevărul este că mărturisirea păcatelor nu înseamnă o înjosire, o dezbrăcare și deschidere nedemnă a sufletului omenesc ci, dimpotrivă, ea este un act de demnitate și curaj, în această privință Sfinții Părinți folosesc adeseori următoarea comparație: după cum o boală, dacă este ascunsă și netratată, din neglijență sau din rușine de medic și din frică de tratament, duce la moarte, tot așa și păcatele nemărturisite din rușine sau din altă pricină rămân ca un fel de rană. dureroasă în sufletul credinciosului, și duc la moartea sufletească. „Nu-ți fie rușine a mărturisi păcatele”, spune Sfînta Scriptură (Sirah 4, 28). Nedemn și rușinos a fost momentul când s-a săvârșit păcatul, nu când este recunoscut și mărturisit. Și dacă nu ne-a fost rușine cînd l-am săvârșit, cu atât mai puțin trebuie să ne fie rușine când îl recunoaștem și-1 mărturisim. Cele mai multe din păcate se văd, chiar dacă nu le mărturisești, dar se văd într-o înfățișare hidoasă. Dar când le mărturisești, în duh de căință, apari mai înfrumusețat. Săvârșirea păcatului înseamnă o biruință a lui asupra noastră „Căci tot cel ce a făcut păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34; Iacob 2, 19), iar căința și mărturisirea păcatului este un act de biruință a noastră asupra lui. De aceea, adevărata mărturisire este ca un fel de erupție a sufletului, care caută să înlăture de pe sine carapacea păcatului și să iasă la suprafață, la lumină și libertate. Mărturisirea slăbește și veștejește astfel puterea și influența păcatului asupra noastră.

În lucrarea pocăinței, mărturisirea păcatelor reprezintă deci un progres însemnat față de căință. Căința este o stare interioară de gânduri, un deziderat pios al creștinului de a ieși din închisoarea păcatului. Regretele apar însă uneori și în mod instinctiv, involuntar. De aceea mărturisirea nu rezultă totdeauna numai dintr-o căință interioară. Ea este un act nou ce se adaugă căinței, este un act cu mult mai viguros decât căința, pentru că este un act eminamente voluntar, bărbătesc. De aceea mărturisirea dă gândurilor de căință acea supremație categorica și durabilă asupra celorlalte gânduri, acea trăinicie care face din ele o treaptă solidă pentru săltarea credinciosului din starea de decădere a păcatului, din noianul gândurilor care-1 poartă ca niște valuri când încoace, când încolo. Gândurile de regret nu depind totdeauna numai de om, dar mărturisirea lor depinde numai de el; depinde de el să le facă statornice aceste gânduri de regret și să le traducă în viață. „Prin căință, păcatul este țintuit la pământ, dar abia prin mărturisirea acestuia el este cu totul alungat din împărăția sufletului nostru. Numai prin mărturisire el este scos la lumina zilei, care-1 usucă și-1 distruge. Numai prin mărturisire noi aruncăm balastul păcatelor peste bordul ființei noastre, și ne ușurăm vindecându-ne”. De aceea este recomandabilă mărturisirea mai deasă. Sufletul nostru este atunci ca o casă des văruită și aerisită, în care nu se poate încuiba praful și mucegaiul păcatului. După cum se vede, mărturisirea are un rol atât de însemnat în lucrarea pocăinței, încât însăși Taina pocăinței este denumită Taina mărturisirii (sau a spovedaniei). „Taina mărturisirii, este leacul cel dintâi și cel mai sfânt dintre toate, în care se aplică pedagogia divină, în care se face educația sufletului, după legile lui Iisus Hristos și după disciplina Bisericii. Nu este altă instituție pe lume care să ofere mijloace atât de puternice pentru mișcarea adâncurilor sufletești ale creștinului și să ajute înălțarea acestuia la o viață religioasă morală ca Taina mărturisirii”.

Momentul culminant în lucrarea pocăinței îi constituie iertarea pe care o rostește preotul duhovnic, prin formula de dezlegare, după ce a ascultat mărturisirea penitentului. În aceasta constă de fapt esența pocăinței ca Taină; prin ea creștinul primește de la însuși Dumnezeu iertarea păcatelor mărturisite duhovnicului, cu. căință sinceră. Preotul iartă păcatele în baza puterii primite de la Mântuitorul: „Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23). „Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este cu noi. Dacă însă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nedreptate” (I Ioan 1, 9). Când iartă preotul păcatele în Taina pocăinței, ele sunt iertate și din partea lui Dumnezeu. Referindu-se la această putere dată preoților, Sfântul Ioan Gură de Aur spune printre altele: „Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți jos pe pământ. Stăpânul aprobă hotărârea dată de robi. Preoții Noului Testament n-au luat numai puterea de a vedea dacă cineva este sau nu vindecat, ci puterea deplină de a vindeca. Preoții au puterea să ne ierte păcatele nu. numai când se nasc din nou prin Sfântul Botez, ci și după ce ne-au botezat”.

Iertându-i-se păcatele, credinciosul este eliberat de orice pedeapsă temporală sau veșnică, și prin aceasta dobândește nădejdea moștenirii vieții veșnice. Sub acest aspect, Taina pocăinței capătă proporțiile unei adevărate judecăți. Căci prin mărturisire, credinciosul se desolidarizează de păcatele săvîrșite; el nu mai așteaptă să fie acuzat și judecat pentru ele la Judecata din urmă, ci înainte de a ajunge la aceasta prin mărturisire el însuși vine înaintea lui Dumnezeu, se acuză și se condamnă pentru păcatele săvârșite. Dumnezeu însuși vrea și cere să facem aceasta „Tu m-ai copleșit cu păcatele tale și cu fărădelegile tale m-ai chinuit, zice Domnul. Eu sunt acela care iartă păcatele tale și nu-și mai aduce aminte de fărădelegile tale. Adu-ți aminte și să ne judecăm între noi: spune-mi întâi tu, una câte una, fărădelegile tale, ca să te dezvinovățești” (Isaia 43, 24-26). Pocăința este, deci, judecată mai înainte de judecata lui Dumnezeu. Prin ea credinciosul se judecă și este judecat, dar este judecat cu dragostea Părintelui ceresc, care nu vrea moartea păcătosului, ci ca să se întoarcă și să fie viu. În Taina pocăinței deci nu este vorba de pedepsirea păcătosului, ci de iertarea și îndreptarea lui; ea schimbă cumpăna ce ar trebui să existe între păcat și pedeapsă, care se anulează prin iertare. Însuși Domnul Hristos n-a cerut altceva, celor pe care i-a vindecat și iertat de păcate, decât ca „de acum să nu mai greșească” (Ioan 5, 14; 8, 15).

Primind iertare pentru păcatele mărturisite, cu zdrobire de inimă, credinciosul nu va mai fi tras la răspundere pentru ele la judecata din urmă. „De ne-am fi judecat pe noi înșine, n-am mai îi judecați de Domnul” (I Corinteni 9, 31). „Sunt două judecăți, una aici pe pământ, în vederea mântuirii, și alta după sfârșitul lumii, este judecata osândirii. În viața de acum când, prin pocăință, noi din propria noastră voință ne găsim vinovați, primim judecata și intrăm liberi în lumina dumnezeiască. În același timp, prin dragostea și milostivirea dumnezeiască, această acuzare și judecată se face în taină, în străfundurile sufletului nostru, pentru curățirea și iertarea păcatelor noastre. Numai Dumnezeu, noi înșine și duhovnicul vedem atunci străfundurile ascunse ale inimilor noastre. Credincioșii care suferă în viața de acum o asemenea judecată nu mai au a se teme de o altă cercetare. Însă acelora care nu voiesc deloc să intre de aici de jos în lumină, pentru a fi acuzați și judecați, celor care urăsc lumina, a doua venire a lui Hristos, le va descoperi lumina, care le rămâne ascunsă în prezent, și va scoate printr-însa la arătare tot ce rămâne tainic. Tot ce noi ascundem azi în adâncul inimii nevrând deloc să descoperim prin pocăință, se va descoperi atunci în lumină, înaintea feței lui Dumnezeu, înaintea universului întreg, și așa cum suntem în realitate, vom ieși la arătare”. De aceea Sfinții Părinți socotesc de obicei vremea vieții pământești ca vreme de pocăință, iar timpul după moarte este vremea judecății, când pocăința nu mai are nici un efect (Luca 16, 9-31).

Prin taina pocăinței credinciosul dobândește în acest fel starea de har și nevinovăție pe care o avea la Botez, și intră din nou în comuniune cu Dumnezeu, așa cum fiul din pilda evanghelică a intrat în comuniune cu tatăl său, din clipa în care a fost iertat (Luca 15, 17-24). Pocăința înlătură astfel orice obstacol din calea harului primit prin Botez. Harul Botezului reface tendințele spre bine, iar harul pocăinței întărește tendințele firii de a repara ceea ce a făcut rău, aducând astfel o nouă intensificare a vieții ce pornește din puterile Botezului, fapt pentru care pocăința și a fost numită o reînnoire a Botezului, sau al doilea botez. De aceea, pe cât de necesar este Botezul, pentru lucrarea mântuirii și a desăvârșirii, aproape tot atât de necesară este și pocăința. „Dacă n-ar fi pocăința, spovedania, , abia de s-ar mântui cineva”, spune Sfântul Ioan Scărarul. Iertarea constituie pentru cel ce s-a căit și și-a mărturisit păcatele, un ajutor de prim ordin, o încurajare puternică spre a duce lupta mai departe, pentru a înlătura cu desăvârșire din sufletul său efectele răului săvârșit și pentru a progresa în direcția binelui. Iertarea ferește de deznădejde pe cel ce se căiește și-și mărturisește vina, insuflându-i încrederea că în el mai sunt încă puteri necariate de rău, și de aceea capabile să topească în unda lor urmările dezastruoase ale păcatului. Taina pocăinței aduce în acest fel liniște, ușurare, mulțumire și bucurie în sufletul creștinului.

Pocăința nu se reduce deci la o simplă formalitate, numai la un simplu regret subiectiv, ci ea trebuie să se arate și în fapte, în schimbarea vieții spre bine. Aceasta este etapa în care creștinul trebuie să-și ispășească păcatele săvârșite, adică să-și vindece sufletul rănit de săgețile păcatului, făcând „roade vrednice de pocăință” (Luca 3, 8), fapte care să confirme existența și sinceritatea pocăinței. Sufletele rănite de păcate nu se liniștesc până ce nu-și restabilesc frumusețea lor morală, stricată prin păcat, și aceasta se săvârșește prin realizarea faptelor bune, contrarii celor rele făcute până acum, adică prin împlinirea canonului (epitimiei), pe care preotul duhovnic îl dă penitentului, ținând seama de păcatele săvârșite și de starea morală a penitentului. Canonul (epitimia) nu are un caracter pedepsitor, ci el este un fel de medicament și tratament curativ și preventiv, ce constă din prescrierea anumitor îndrumări de comportare în viață, care să favorizeze îndreptarea credinciosului. Hotărârea penitentului de a se îndrepta primește un caracter sacru, cultic, devenind un fel de angajament înaintea lui Dumnezeu. De aceea, potrivit Rânduielii spovedaniei, preotul duhovnic spune penitentului, după ce acesta și-a mărturisit păcatele: „Iată de acum de toate acestea dator ești să te păzești, de vreme ce te-ai botezat cu al doilea botez, după rânduiala Tainelor creștinești. Pune dar de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu, cel ce poate să-ți ajute; și mai vârtos te păzește ca să nu te întorci iarăși spre greșalele acelea ce ai făcut, ca să nu te faci de râs și batjocură”. Mântuitorul Iisus Hristos însuși a cerut celor pe care i-a iertat, ca „de acum înainte să nu mai greșească, ca să nu le fie ceva mai rău” (Ioan 8, 15). Această schimbare radicală a vieții necesită un efort deosebit din partea voinței, care printr-un adevărat eroism moral se smulge de pe drumul păcatului bătătorit până acum și se hotărăște pentru o cale nouă, aceea de realizare a binelui ce duce la desăvâșire. După cum obârșia păcatului se află nu numai în slăbiciunea firii ci îndeosebi în libertatea de voință, de asemenea și adevăratul determinant spre pocăință este tot voința și dorința sinceră și fierbinte de a ne lepăda de păcat.

Cu cât păcatele au fost rnai mari, cu atât și pocăința trebuie să fie mai puternică și mai lucrătoare. Desigur că nu timpul ispășirii și al penitenței este hotărâtor pentru obținerea îndurării și a izbăvirii noastre de păcat, ci îndeosebi căldura, profunzimea, intensitatea și participarea reală a întregii noastre ființe la ajungerea acestui scop. Mântuitorul spune femeii păcătoase, ce-și plângea păcatele la picioarele Lui: „Se iartă păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult” (Luca 7, 47). Pe lângă alte dovezi de pocăință, ca: rugăciunea stăruitoare, postul, milostenia, smerenia etc., Sfinții Părinți menționează îndeosebi lacrimile, care sunt o mărturie a sincerității durerii sufletești și a setei de mîntuire; ele arată că pocăința a răzbit adânc învârtoșarea inimii și că pământul nostru este răscolit destul de adânc pentru a dezrădăcina și usca toate buruienile și neghina păcatului dintr-însul. De aceea Sfântul Grigorie Teologul numește pocăința, botezul lacrimilor. Pildă în acest sens este pocăința Sfântului Petru, care a plîns cu amar și și-a spălat astfel păcatul lepădării prin lacrimile pocăinței.

I.2. Virtutea pocăinței

Lucrarea pocăinței nu încetează o dată cu mărturisirea și dezlegarea dată de duhvnic, ci ea continuă și după aceea. Pe lângă pocăința ca Taină, numită mărturisire sau spovedanie, și pe care credinciosul o face la anumite intervale în decursul anului bisericesc, îndeosebi în cele patru posturi, pocăința este și o lucrare continuă. Aceasta este pocăința ca virtute, numită îndeosebi căință, care ne arată mereu greșelile și nedesăvârșirea noastră și ne face să ne încordăm mereu voința pentru a progresa în viața morală.

Căința permanentă este o necesitate de prim ordin în viața credinciosului. De fapt, nici un om nu este indiferent față de trecut și față de faptele sale, ci ia o atitudine față de ele. Dar această atitudine, plină de pasiune, poate este una de orgoliu și îngâmfare față de ce s-a realizat; în acest caz, credinciosul socotește că a făcut tot ceea ce trebuia să facă; el trăiește cu iluzia că este desăvârșit și fără greșeală. Mândria îl face orb față de păcatele sale. A doua atitudine poate fi una de căință și nemulțumire, care corespunde realității totdeauna. Căci noi greșim aproape în fiecare clipă, și în lupta cu păcatul niciodată nu-1 biruim definitiv, ci nurnai parțial. De aceea avem nevoie de un regret care să ne însoțească permanent, care să ne umilească statornic, de o voce care să ne arate mereu imperfecițunea celor săvîrșite. „De păcătuiți în toate zilele, în toate zilele faceți pocăință. Și după cum procedăm cu casele învechite și stricate, unde, după ce am scos părțile putrede, reparăm locul cu material nou, și mereu suntem cu grijă și luare aminte, tot așa să facem și cu noi înșine. Dacă din pricina păcatului te-ai stricat, înnoiește-te prin pocăință”.

Căința continuă este astfel ca un arc puternic încordat spre o viață nouă. Ea se referă desigur mai întîi la păcatele săvîrșite în trecutul apropiat sau mai îndepărtat al vieții noastre. Ea are în vedere în primul rând abaterile grave de la îndatoririle față de Dumnezeu, față de semeni și față de noi înșine. Dar nici păcatele socotite mărunte nu trebuie scoase de sub privirile căinței, chiar într-un stadiu superior de viață morală.

Ceea ce dă o însemnătate deosebită căinței este faptul că prin ea. credinciosul poate deveni stăpân asupra greșelilor săvârșite și se poate curați de ele. Căci căința nu este numai o simplă amintire, o simplă înregistrare a păcatelor săvârșite, ci prin ea noi adăugăm totdeauna ceva nou acestor fapte, le privim într-o lumină nouă. Sfântul Apostol Pavel, de pildă, își amintea mereu de comportarea sa față de Hristos, înainte de convertire; el regreta profund acest fapt, ce-i producea o durere continuă și care-1 făcea să spună că nu-i vrednic a se numi apostol al lui Hristos (I Corinteni 15, 9); pe de altă parte însă, amintirea acestei comportări regretabile constituia totodată și un impuls permanent spre o activitate cât mai rodnică pentru Evanghelia lui Hristos, pentru a repara astfel greșeala trecută. Și într-adevăr, datorită acestui impuls nestăvilit, Sfântul Pavel a lucrat mai mult decât toți ceilalți Apostoli (I Corinteni 15, 10). Fapta rea, dată săvârșită, nu mai poate fi suprimată în realitatea ei fizică și istorică deci, dar sensul, valoarea și puterea ei pot fi modificate; se poate și trebuie să-i anulăm realitatea ei morală. Se pot stăvili urmările faptei rele. Dacă înainte de a face actul căinței păcatele trecute sunt o forță eare ne atrage ca să continuăm calea păcatului prin actul, căinței se realizează o schimbare radicală în sufletul nostru: conștiința păcătoșeniei devine un imbold de a ne elibera din robia păcatului și de a păși numai pe calea binelui. Numai o astfel de căință este adevărată căință, care nu se mărginește la un simplu regret superficial, ce dispare curând, pentru ca să rămânem tot ceea ce am fost, ci o căință profundă, o convertire, care ne răscolește până în adîncul ființei noastre și care dă o altă direcție forțelor și acțiunilor noastre, pășirea fermă pe calea virtuții. Din piedică a viețurii în bine, fapta rea poate fi transformată deci în temelie a unei vieți noi, de progres în bine. Prin pocăință putem face, deci, ca pe locul unui păcat săvârșit în trecut să țîșnească un izvor de viață nouă; orice clipă a vieții noastre din trecut se poate curați astfel de răul din ea, după cum se poate curați un izvor de noroiul din el. Căci deși păcatul săvârșit rămâne făcut, totuși, printr-o căință intensă și continuă, cu timpul, păcatul respectiv nu ne mai apare în urâțenia lui de la început, ci apare ca ceva șters, ca o simplă urmă sau pată pe locul unde altădată a fost o rană deschisă și dureroasă, sau nu mai rămâne nici această urmă. Împotriva cancerului vieții morale, care sunt patimile și păcatele, căința este leacul prin excelență care nu numai că ne vindecă rănile păcatului, dar și scoate la iveală din adâncul ființei puteri proaspete, pe care nici nu bănuim că le mai avem. Căința este astfel singura cale prin care se poate realiza acest proces de întinerire a ființei noastre și totodată singura cale de recâștigarea puterilor pierdute.

Căința însă nu trebuie să privească numai în mod analitic la păcatele săvârșite și la urmările lor, ci trebuie să se refere îndeosebi la noi, ca ființe capabile de a face asemenea fapte condamnabile; trebuie să fie o căință ființială. Credinciosul trebuie să se refere deci prin căință la întreg modul său de a fi ca izvor al faptelor rele pe care le-a săvârșit și le săvârșește. Nemulțumit cu acest mod de a fi, cu acest eu al său, pe care nu-1 mai vrea, el reușește să pună în locul lui eul pe care-1 vrea, sau mai precis, eul vechi dar înnoit total, după imaginea pe care și-a făcut-o despre chipul adevăratului creștin. Și așa, cum o faptă rea, prin amintirea plină de regret, se poate curați, iar în locul ei se poate înrădăcina temeiul hotărârii de a lucra bine în viitor, tot așa în locul eului vechi putem să sădim și să facem să crească, prin Botez și pocăință, eul cel nou. Aceasta este noua naștere duhovnicească, prin care trebuie să treacă fiecare creștin, „căci de nu se va naște cineva din nou, nu va putea să vadă împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3).

Această nouă naștere o are în vedere și Sfântul Apostol Pavel, când vorbește despre omul cel nou: „Dezbrăcați-vă de omul cel vechi și de faptele lui și vă îmbrăcați în cel nou, care se înnoiește prin cunoștința de Dumnezeu după chipul celui celui ce 1-a zidit” (Coloseni 3, 9-10).

Posibilitatea de a ne curați și vindeca prin pocăință de păcatele săvârșite este mărturisită de Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, și confirmată de experiența nenumăraților creștini. „Veniți să stăm împreună la judecată, zice Domnul. Dacă vor fi păcatele voastre stacojii, ca zăpada le voi albi, și de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face” (Isaia 1, 18). Vorbind despre înnoirea vieții credincioșilor efeseni, Sfântul Apostol Pavel le spune cu bucurie: „Altădată erați întuneric, iar acum sunteți lumină în Domnul: ca fii ai luminii să vă purtați” (Efeseni 5, 8). Analizând cu multă pătrundere starea credinciosului îndreptat prin pocăință, Sfântul Ioan Gură de Aur spune în continuare: „Dumnezeu când șterge păcatele, nu lasă nici o urmă, nu îngăduie să rămână nici o cicatrice, ci odată cu sănătatea ne dă și frumusețea; odată cu îndepărtarea pedepsei, ne dă și dreptatea (ne face drepți), și face ca acel ce a păcătuit să fie la fel cu cel ce n-a păcătuit. Căci șterge păcatul și-1 face nici să nu mai fie și nici să fi fost. Așa de temeinic îl desființează, de nu mai rămâne nici cicatrice nici urmă, nici dovadă, nici semn”.

Deci nu numai noi suntem determinați de trecut, ci și trecutul de noi. Nu suntem numai mânați înainte de povara greșalelor din trecut, înfășurată prin deprinderi în jurul nostru, ci putem să înlăturăm această povară, putem dezrădăcina deprinderile rele, putem începe viața de la început, printr-o nouă naștere duhovnicească, ca niște copii ai lui Dumnezeu. Psalmistul David, ninivitenii, Sfântul Petru, vameșul, Zaheu, femeia păcătoasă, Maria Egipteanca, Fericitul Augustin etc., sunt numai câțiva din numărul foarte mare al celor ce și-au schimbat și înnoit viața prin pocăință, ridicându-se din starea de păcat pe culmile sfințeniei.

Ținând seama de posibilitatea însănătoșirii vieții morale prin pocăință, oricât de decăzut ar fi cineva, ei nu trebuie să deznădăjduiască. Nu există păcat care să nu poată fi iertat și curățit prin pocăință. Aceasta însă nu înseamnă a fi nepăsător și a amâna mereu pocăința. „Nu zăbovi a te întoarce la Domnul și nu amâna (pocăința) de la o zi la alta” (Sirah 5, 7). Ai păcătuit. Intră în biserică și-ți șterge păcatul. De câte ori cazi jos, de atâtea ori te ridici; tot așa, de câte ori ai păcătuit, să te căiești de păcat și să nu-ți pierzi nădejdea. Căci este foarte primejdios și rău ca odată căzut, să rămâi acolo jos, să nu mai încerci a te ridica; este periculos ca odată rănit, să neglijezi vindecarea rănii primite. Acestora se adresează chemarea Sfintei Scripturi, care zice: „Oare cel ce cade nu se ridică, și cel ce se abate, nu se întoarce ?” (Ieremia 8, 4). Pocăința este o îndatorire de căpetenie pentru fiecare creștin. A o amăna mereu, înseamnă a accepta să rămâi în starea de decădere a păcatului și a refuza posibilitatea ce ți se oferă de a te ridica la starea sublimă de săvârșire a binelui, în care stă adevărata vrednicie și demnitate a omului.

Pocăința însă nu se referă numai asupra păcatelor săvârșite, ci și lipsa binelui cunoscut și care putea îi împlinit, este de asemenea un obiectiv al pocăinței. „Cel ce pricepe să facă bine și nu face, acela are păcat” (Iacob 4, 17). Este un păcat prin omitere, adeseori tot atât de grav ca și cel săvîrșit prin comitere. Viața credincioșilor se poate asemăna cu un fagure, format din nenumăratele celule sau clipe ale vieții, pe care ei, ca niște albine harnice, trebuie să le umple cu mierea simțămintelor și faptelor bune. Și totuși, câte din clipele vieții nu rămân pustii de lucrarea binelui, sau, mai grav, sunt pline de otrava păcatului, fapt care trebuie să determine o căință puternică și continuă. Ținând seama de acest fapt, a face fapte vrednice de pocăință înseamnă să nu mai repetăm păcatele din trecut, iar în prezent și viitor să săvârșim nu numai binele pe care se cade în mod firesc să-1 împlinim, ci și binele pe care trebuia și l-am fi putut realiza în trecut, dar nu l-am realizat. E destul de greu să săvârșești la timpul cuvenit binele ce trebuie realizat: „Ajunge fiecărei zile grija ei” (Matei 6, 34). Dar atunci când în cele mai multe din zilele trecute ale vieții n-am făcut binele ce trebuia făcut sau, mai grav, am făcut mai mult fapte rele, acestea sunt zilele pierdute pentru lucrarea binelui și a mântuirii.

Adevărata căință se referă însă chiar și la faptele bune săvârșite, din cauza nedeplinătății lor. Dacă astăzi, în raport cu ziua de ieri am progresat în virtute, progresul de azi este o acuză pentru negrija și starea inferioară de ieri, iar progresul de mâine față de astăzi este o acuză pentru starea de azi, ș.a.m.d. Chiar când săvârșim însă o faptă bună, adeseori săvârșirea ei este amestecată cu anumite porniri pătimașe. Dar chiar și atunci când binele săvârșit este străin de orice umbră pătimașă, împlinirea lui tot nu atinge gradul de înălțime pe care-1 dorim noi. Toate aceste cazuri arată că se poate vorbi de o nedeplinătate în virtute, cum spun Sfinții Părinți, fapt pentru care și virtutea devine pricină de căință desigur într-o măsură mai mică. Această căință cumpătată, dar totuși intensă pornește din convingerea că se putea lucra mai mult și mai bine, că ceea ce am realizat nu este decât ceva insuficient față de ceea ce trebuia și putea să fie realizat.

Viața creștinului, cu toate acțiunile și simțămintele ei este supusă deci acestei căințe. Oricât de sus ne-am ridica, din punct de vedere moral, ea se ridică și mai sus. Chiar insuficiența căinței tot prin căință este blamată, printr-o căință mai desăvârșită. Nici o faptă și nici un gând nu este deasupra căinței, și nu se poate sustrage de sub forul de judecată al ei. Căci căința nu este numai o judecată subiectivă care se exercită în numele idealului sfințeniei, cugetat subiectiv; în acest caz ea n-ar umple sufletul cu atâta neliniște, și atâa apăsare. Ci căința este expresia unei relații între noi și Dumnezeu. Ea este trezită și susținută întocmai de intuiția prezenței unei autorități, mai presus de noi, a lui Dumnezeu, față de care ne simțim responsabili. Dacă n-am fi în această relație, nu ar avea de unde răsuna în noi judecățile și pretențiile absolute ale căinței. În acest fel căința este un transparent spre Dumnezeu, este acul cu care El împunge neîncetat inima noastră, este mâna Lui care ne trage mereu mai sus pe scara desăvîrșirii mai aproape de El.

Lucrarea căinței ca și a smereniei de care este nedespărțită, cuprinde în sine deci o împreunare de stări sau poziții contradictorii în aparență, care însă nu se anulează reciproc, ci dau o realitate foarte complexă: ea este nemulțumire și regret pentru faptele din trecut, dar și încredere că va progresa în bine. Credinciosul adevărat spune împreună cu Sfântul Pavel: „Sunt cel dintâi dintre păcătoși” (I Timotei, 1 15). Amintirea vieții din trecut trebuie să fie deci totdeauna colorată de nemulțumire. Nemulțumirea însă nu trebuie să fie exagerată și descurajantă, căci aceasta paralizează forțele noastre viitoare. „Când știm că suntem păcătoși, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim ușori la minte și lenevoși, căci amândouă acestea ne-ar duce la pieire. Căci deznădăjduirea ne împiedică de a ne ridica din căderea în păcate, iar lenevirea face ca și cei ce li se pare că stau să se poticnească și să cadă. Descurajarea este fatalistă, pe când căința este purtată de credința în mai bine. «Întristarea pentru Dumnezeu, naște pocăința neschimbăcioasă spre mîntuire, iar întristarea lumească naște moarte» (II Corinteni 7, 10). Descurajarea 1-a dus pe Iuda la moarte, iar căința sinceră 1-a îndreptat pe Petru”. Căința nu trebuie să fie o îndoială în posibilitățile noastre, ci o constatare a insuficienței realizărilor de până acum. Dacă e descurajare, este ea însăși un păcat, unul din cele mai grele păcate. Nu din sentimentul că nimic nu se poate face adevărat bun rostește conștiința noastră stricăciosă, necontenit o judecată critică asupra faptelor trecute, ci din sentimentul adânc să se poate lucra și mai bine, din experiența unor puteri tainice cu mult mai mari, din sentimentul că în ceea ce am făptuit și în modul în care ne-am comportat nu ne-am realizat decât într-o măsură insuficientă și într-un chip palid, aceea ce puteam fi. Căința nu exprimă deci, ca descurajarea sau indiferența. Prin aceasta căința, deși are ca simțământ dominant nemulțumirea, totuși ea nu dă vieții creștine un caracter pesimist, ci dimpotrivă înseamnă optimism sănătos și izvor de bucurie și mulțumire.

Prin aceste însușiri, pocăința este cea mai mare dintre virtuți, nu pentru că ea însăși este o virtute înfăptuitoare ca celelalte, ci pentru că rămânând mereu nemulțumită cu ceea ce realizează celelalte virtuți, le împinge mereu înainte. „Părerea de rău pentru păcatele săvîrșite face sufletul mai curat decât aurul; așa după cum curentul mână corabia din largul mării înfuriate spre portul liniștit și sigur, tot așa aducerea aminte a greșelilor, cu aversiune și nemulțumire față de ele și cu hotărârea de a nu le mai săvârși, sunt ca un fel de curent permanent, care mână corabia vieții omenești din marea spumegândă a păcatului spre portul virtuții și al fericirii”. Pocăința este astfel un motor al tuturor virtuților. Prin ea creștinul, călcând pe sine însuși și judecându-se în numele pretențiilor lui Dumnezeu, se ridică mereu mai sus. Numai prin ea, noi suntem mereu altfel, mereu deasupra noastră și în mișcare dincolo de punctul la care ne aflăm, mai aproape de dragostea divină. De aceea căința este necontenită, ea nu se termină niciodată cât trăim. Celelalte simțăminte ale noastre se, schimbă după împrejurări, căința este însă cu toate faptele si simțămintele noastre, ea este firul care le leagă pe toate laolaltă.

Pocăința cuprinde în sine întreaga lucrare de desăvârșire a vieții creștinului. De la starea de păcătoșenie, când credinciosul este stăpânit în chip silnic de păcat, prin lucrarea pocăinței el se întoarce pe calea binelui; prin săvârșirea continuă a roadelor vrednice de pocăință el crește duhovnicește, trecând de la starea de pruncie duhovnicească la starea de bărbat desăvârșit, adică la starea de sfințenie, care constă într-o astfel de întărire a creștinului în bine, prin consolidarea în virtuți, încât să nu mai săvârșească nici o faptă rea și nici măcar în gând să nu mai fie tulburat, cu ușurință, de ispita de a face vreun rău; viața lui este însuflețită acum de o dragoste fierbinte față de Dumnezeu și de oameni. În prima perioadă a pocăinței predomină starea de căință adâncă, iar în a doua, râvna și dragostea de a face cât mai mult bine, fără ca simțământul căinței să dispară. Pocăința determină și susține astfel un progres continuu în moralitatea obiectivă și subiectivă. Oricât de multe și însemnate ar fi însă faptele noastre, pocăința face ca dorința și dragostea de săvârșire a binelui să depășească totdeauna posibilitățile și puterea de a-1 realiza în întregime și în faptă. Dacă dragostea înseamnă bucuria de a face altora bine și bucurie, atunci când nu se poate să facă binele dorit, căința pentru aceasta devine o adevărată pătimire și suferință continuă. Dar după cum binele cunoscut și nerealizat în faptă, în cazul când acesta ar fi fost posibil, constituie un păcat, tot așa și binele pe care dorim să-1 facem, dar nu-1 putem săvârși, și regretăm profund aceasta, în fața lui Dumnezeu el contează ca și realizat. Ceea ce nu putem face cu fapta, plinim deci prin simțămintele de pocăință. Prin aceasta, pocăința completează și desăvârșește binele pe care nu-1 putem face și în faptă. Cu alte cuvinte moralitatea subiectivă, al cărei suflet este pocăința, completează și desăvârșește moralitatea obiectivă; ea umple golurile lipsei binelui din viața noastră. Pocăința desăvârșește în acest fel pe creștin, ridicându-1, săltându-1 de la starea de pitic al faptelor la statura superioară a omului duhovnicesc al inimii, la statura bărbatului desăvârșit, după măsura deplinătății lui Hristos (Efeseni 4, 13).

Ceea ce trebuie accentuat este faptul că între cele două aspecte ale pocăinței, ca Taină și ca virtute, este o strânsă legătură de dependență reciprocă. Pocăința ca virtute (căință permanentă) pregătește continuu și statornic pe creștin pentru pocăința ca Taină, care alungă din sufletul său gunoiul de păcate pe care 1-a desprins treptat de sufletul său prin virtutea pocăinței; fără virtutea pocăinței, Taina pocăinței (mărturisirea) se face fără frângerea inimii, devine doar o înșirare rece de fapte, deci o formalitate exterioară săvârșită numai în virtutea unei tradiții și care nu determină o îndreptare reală a vieții. De asemenea, virtutea pocăinței n-ar putea săvârși curățirea de păcate și înnoirea vieții credinciosului fără Taina pocăinței, prin care primim iertarea și dezlegarea deplină a păcatelor și ajutorul harului divin. Taina pocăinței ne dă deci noi puteri pentru lucrarea pocăinței ca virtute. Ajutorul lui Dumnezeu se primește și prin rugăciunea stăruitoare, care trebuie să însoțească continuu lcrarea pocăinței. Pocăința pregătește pe creștin pentru dumnezeiasca Euharistie, prin care primește însuși Trupul și Sângele Domnului Hristos, deci un ajutor deosebit de important pentru lucrarea pocăinței. Se poate spune că virtutea pocăinței reprezintă îndeosebi efortul uman, iar Taina pocăinței reprezintă ajutorul harului divin. Însănătoșirea vieții morale a creștinului este deci o lucrare de comuniune, o lucrare ce se realizează prin colaborarea și întrepătrunderea dintre efortul uman (virtutea pocăinței) și ajutorul harului divin (Taina pocăinței). Prin aceasta, pocăința are o strânsă legătură și cu credința. Ele se cheamă una pe alta. Nu poate fi credință adevărată și vie fără căință sinceră, nici pocăință întreagă și lucrătoare fără credință vie. Una se zidește pe cealaltă.