Învățământul ÎN „telegraful Român” Între Anii 1868 1888doc

=== ÎNVĂŢĂMÂNTUL ÎN „TELEGRAFUL ROMÂN” ÎNTRE ANII 1868- 1888 ===

FACULTATEA DE LITERE ȘI ARTE

SPECIALIZAREA: PROFESOR DOCUMENTARIST

LUCRARE DE LICENȚĂ

2016

ÎNVĂȚĂMÂNTUL ÎN „TELEGRAFUL ROMÂN” ÎNTRE ANII 1868- 1888

1

CUPRINS

INTRODUCERE

1.ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1868- 1888

1.1.ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1868- 1876

1.2. ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1876- 1888

2.REPREZENTANȚII DIN PERIOADA 1868- 1888

2.1. ÎNVĂȚĂTORII

2.2.PREOȚII

3.REUNIUNI (ORGANIZĂRI ) ALE ȘCOLILOR, LICEELOR

4.PASTORALE ALE MITROPOLITULUI ANDREI ȘAGUNA DE PAȘTI ȘI DE CRĂCIUN (1864-1873)

4.1.BIOGRAFIA MITROPOLITULUI ANDREI ȘAGUNA

4.2. STUDIILE MITROPOLITULUI ANDREI ȘAGUNA

4.3.ACTIVITATEA PUBLICĂ, POLITICĂ ȘI CULTURALĂ A MITROPOLITULUI ANDREI ȘAGUNA

4.4.ACTIVITATEA PASTORALĂ A MITROPOLITULUI ANDREI ȘAGUNA

4.4.1.PASTORALA MITROPOLITULUI ANDREI ȘAGUNA DE PAȘTI ȘI DE CRĂCIUN

5.RIDICAREA ȘCOLILOR PE SATE

5.1.APARIȚIA CĂRȚILOR DE ÎNVĂȚĂTURĂ ȘI A REVISTELOR

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2

INTRODUCERE

Productia istoriografiei românesti din perioada interbelica, din timpul regimului comunist si respectiv post-decembrista, referitoare la istoria Transilvaniei în secolul al XIX-lea si începutul secolului al XX- lea, releva o prezenta aproape constanta a temelor si subiectelor legate de scoala confesionala. Scolile au reprezentat alaturi de cele doua biserici ale românilor ardeleni, institutii „nationale”, cu rol major în formarea natiunii si în afirmarea identitatii sale. Frecventa temelor legate de istoria scolilor confesionale, în preocuparile istoricilor interesati de secolul al XIX- lea transilvanean, este pe masura ponderii detinute în epoca de institutiile si asezamintele scolare ale celor doua confesiuni românesti, ortodoxa si greco-catolica. Este la fel de adevarat ca într-o anumita perioada, caracterul confesional al scolilor la care ne referim a fost trecut sub tacere de istoriografie, aceasta preferând în perioada 1948-1989 sa eludeze apartenenta acestor scoli la structurile bisericesti, precum si sprijinul dat de biserici procesului de învatamânt din scolile confesionale, elementare, gimnaziale si liceale. Minimalizarea problematicilor de istorie bisericeasca si a vietii religioase sau a figurilor de ierarhi din istoria nationala a românilor ardeleni, impusa de comandamentele ideologice ale regimului comunist a facut ca si istoria scolilor confesionale sa fie abordata partial si incomplet, prin omiterea strânselor sale raporturi cu institutia bisericeasca.

Aceste lucrari trateaza doar anumite aspecte din trecutul învatamântului românesc confesional în perioada dualismului austro- ungar, încât pâna la ora actuala nu avem o lucrare de sinteza consacrata întregii zone si care sa trateze aspectele scolii din toate punctele de vedere.

La mijlocul secolului al XIX-lea, dupa Revolutia de la 1848-1849, chiar daca aceasta a fost înfrânta, în viata societatii românesti, deci si în Transilvania, se constata producerea unor schimbari în toate domeniile: social, politic, cultural, economic. Într-un timp relativ scurt, ca urmare a revolutiei, asistam la eliberarea sociala a iobagilor, la recunoasterea în 1863, pentru natiunea româna, a unui statut de egalitate cu fostele natiuni privilegiate, la

3

obtinerea autonomiei religioase prin înfiintarea Mitropoliei Greco-Catolice Blaj, în 1853 si a celei ortodoxe din Sibiu în 1864, la extinderea si consolidarea institutiilor de cultura, la înfiintarea unui numar destul de mare de fundatiuni si fonduri banesti publice românesti. Ceea ce aduce nou mijlocul secolului al XIX-lea este o crestere a contingentului intelectualitatii, fenomen ce continua pâna în 1918. În sate, categoriei mai vechi a preotilor a caror instructie scolara devine treptat tot mai buna, i se alatura învatatorii, iar la orase si târguri creste numarul functionarilor români de stat, al profesorilor, al clericilor de rang superior, al liber-profesionistilor. Tot acum creste si numarul populatiei urbane românesti care îsi constituie parohii proprii, da primele semne ale unei vieti colective mai elevate. De asemenea, apar marile asociatii culturale, între care o importanta hotarâtoare a avut-o „ASTRA”.

4

1.ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1868- 1888

1.1.ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1868- 1876

În anul 1858 numărul școlilor din Transilvania se ridica la 2399, din care românesti 982, maghiare 957, sasesti 468. Numarul școlilor românesti a crescut în intervalul 1851-1858 cu 239, în timp ce al școlilor maghiare numai cu opt scoli, iar cel al școlilor germane cu doua școli. Dar, raportate la numarul total al populatiei românesti numarul scolilor, mai bine de 60% dintre copiii români ramân neșcolarizati.1

Situația învățământului în comitatele Zarand si Hunedoara era si mai grea. În 1841 erau aici numai 13 scoli. Doar în cele mai importante localitati ale celor doua comitate, în Deva, Hunedoara, Geoagiu, Orastie, Brad, Sacarâmb si Tebea existau scoli cu caracter permanent.

Situatia școlilor din Tara Hategului era si mai grava, dupa cum rezulta din memoriul înaintat de catre vicarul Stefan Moldovan, la 19/31 august 1852, guvernatorului Transilvaniei. Se arata în memoriu ca în 60 de comunitati mai mari si 22 mai mici nu se afla nici o scoala elementara.

Cu toate aceste greutati, Andrei Saguna, dar si episcopul unit Alexandru Sterca Sulutiu erau neclintiti în convingerea lor ca scolile elementare si secundare trebuiau sa se afle sub conducerea bisericii, deoarece considerau procesul educational nu numai dobândire de cunostinte sau pregatire pentru cariera, ci si o experienta morala si spirituala, în acelasi timp. Conformându-se masurilor luate de conducerea celor doua biserici nationale românesti din Transilvania, majoritatea comunitatilor bisericesti din zonele comitatului Hunedoara au trecut pe masura puterilor lor la redeschiderea sau înfiintarea de scoli confesionale românesti ortodoxe sau unite. Cu toate greutatile întâmpinate multi protopopi, în calitatea lor de inspectori scolari tractuali, îsi concentreaza activitatea asupra scolilor satesti, convingând comunitatile sa faca eforturi pentru a le sustine. Este amintit exemplul protopopilor ortodocsi, Iosif Basa al

1 N. Albu, Istoria scolilor românesti din Transilvania între 1800-1867, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1971.

5

Zarandului, Petru Moldovan al Halmagiului, Nicolae Crainic al Dobrei, Ioan Papiu al Devei, Ioan Ratiu al Hategului, Nicolae Popovici al Orastiei. Lor li se adauga protopopii greco-catolici, Beniamin Densusianu de la Sacarâmb, Petru Valean de la Orastie si vicarii Stefan Moldovan, Gavril Pop si Petru Pop de la Hateg. Prin activitatea lor scoala sateasca din sud-vestul Transilvaniei va face lente, dar sigure progrese.

Imediat dupa încheierea pactului, guvernul maghiar a emis o serie de legi care urmareau întarirea dominatiei natiunii maghiare asupra celorlalte popoare – Legea nationalitatilor din 1868, care promulga, din punct de vedere politic, existenta unei singure natiuni în Ungaria, adica “natiunea maghiara, unitara”. Toate celelalte nationalitati din regat erau considerate “natiuni politice maghiare ale cetatenilor de diferite limbi”.

Instaurarea dualismului austro-ungar aducea dupa sine si imediata reorganizare, pe baze noi a învatamântului primar, potrivit intereselor statului austro-ungar. Reforma scolara a ministrului maghiar al învatamântului si cultelor, Iosif Eotvos si-a gasit expresia în Legea învatamântului nr. 38 din 1868, votata de parlamentul maghiar la 7 decembrie, acelasi an, lege care a pus bazele învatamântului modern din Transilvania.

În anul 1872, portofoliul Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice a fost acordat lui Trefort Ágoston. Acesta a continuat programul ministerial al ministrului Eötvös, atât în problemele scolare, cât si în privinta relatiilor dintre confesiuni si stat. Ministrul Trefort a întarit controlul statului asupra scolilor confesionale prin legislatia scolara din anii urmatori. De asemenea, în completarea programului de centralizare excesiva a statului, ministrul Trefort a fost preocupat si de celelalte nationalitati, ale caror sisteme scolare se sprijineau pe autonomia unor biserici nationale (ex.: români, sasii ardeleni si sârbi). Prin urmare, autoritatile guvernamentale maghiare au fost interesate de adoptarea unor masuri care sa limiteze drepturile autoritatilor bisericesti asupra scolilor confesionale.2

Aceasta tendinta de penetratie si amestec al statului în viata culturala si scolara a românilor si-a gasit o forma precisa în Legea nr. 28/1876. Prin ea se preciza ca inspectoratul

2 P. Brusanowski, Învatamântul confesional ortodox din Transilvania între anii 1848- 1918, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitara Clujeana, 2006.

6

scolar regesc trebuia sa verifice si sa aprobe planurile de învatamânt, manualele scolare si materialul didactic pe care îl foloseau învatatorii. Cadrul legislativ al învatamântului devine si mai rigid si mai restrictiv privind minoritatile din Ungaria, prin prevederile Legii nr. 18/1879 sau prima Lege Trefort, prin care ministrul ce a pus-o în aplicare devine celebru. Acum, se hotaraste obligativitatea predarii limbii maghiare în toate scolile confesionale poporale. Politica scolara exclusivista a guvernului maghiar a fost continuata, la începutul secolului al XX-lea prin aparitia de noi legi. Astfel, a fost elaborata Legea nr. 27/1907, datorata ministrului de Culte si Instructiune publica, Albert Apponyi care a si dat numele legii – votata la 19 martie 1907. Aceasta lege viza în esenta desfiintarea scolilor confesionale ale nationalitatilor maghiare, deci si cele românesti transilvanene.3

Aplicarea prevederilor Legii nr. 38/1868 a produs schimbari importante în continutul planurilor de învatamânt, ale programelor scolare, precum si în cel al manualelor utilizate în scolile confesionale. Pâna la aparitia acestei legi, în acest tip de scoli, obiectele de învatamânt cunoscute si studiate au fost scrierea si citirea, gramatica, ortografia, religia, aritmetica si datoriile cetatenesti. Noua lege a introdus si studierea unor materii cu caracter stiintific si cu orientare practica, care corespundeau cerintelor vremii si chiar ale statului austro-ungar dualist. Ca urmare, prin legea mentionata au fost introduse ca obiecte de studiu: geografia tarii si geografia generala, istoria statului, istoria naturala, fizica, economia de câmp si exercitii practice de agricultura, gimnastica.

O problema deosebita, care a întâmpinat unele greutati majore în rezolvarea ei, a fost asigurarea scolilor confesionale cu materialul didactic necesar. Legislatia învatamântului prevedea ca scolile confesionale sa fie dotate cu un material didactic strict necesar precum table pentru scris, rechizite scolare, “masini de comput” (de socotit), harti geografice si istorice, tablouri pentru stiintele naturale si pentru practica agricola, unelte agricole necesare pentru gradinile scolare, tabele pentru caligrafie, globuri pamântesti si altele. Toate aceste materiale didactice au lipsit în buna masura în prima parte a perioadei cercetate, dar pe masura ce autoritatile scolare confesionale centrale sau locale au fost în masura sa asigure prezenta acestora în scoli, iar procesul de învatamânt s-a diversificat în folosul generatiilor de scolari.

3 O. Ghibu, Scoala româneasca din Transilvania si Ungaria: desvoltarea ei istorica si situatia ei actuala, Bucuresti, Institutul de Arte Grafice „Carol Gobi”, 1915.

7

În contextul crizei financiare care a început și în România, I. Strat (1866-1867) inițiază proiecte pentru reduceri semnificative ale bugetului ministerului. În privința învățământului, el dorea schimbarea legii din 1864 din cauza rapidității cu care a fost admisă și care avea multe imperfecțiuni și incoerențe. Astfel, la 19 noiembrie 1866 el trimitea Consiliului de Miniștri proiectul său cu privire la modificarea legii din 1864, prin care declara că legea din 1864 nu a trecut prin corpurile legislative, unele articole fiind modificate înainte de a se aplica legea, iar Consiliul general al instrucției, care nu exista în alte țări cauza statului doar cheltuieli și obstacole instrucției, folosind timpul în discuții inutile și că drepturile profesorilor nu sunt prezentate cu precizie, unii profesori de specialitate (superiori) dețin facultatea de a profesa și în alte domenii.

Din cauza dezbaterilor în legătură cu proiectul, dar și a abandonării portofoliului propunătorului, Consiliul general al instrucției solicită retragerea lui.

În perioada următoare, respectiv martie 1867- august 1867, la guvernare s-a situat Dimitrie Brătianu, iar cu guvernări relativ scurte s- au succedat, în perioada august 1867 – noiembrie 1868, Dimitrie Gusti; în perioada noiembrie 1867 – decembrie 1869, Alexandru Crețulescu; în perioada decembrie 1869 – aprilie 1870, Gh. Mârzescu; P. P. Carp, în perioada mai 1870 – decembrie 1870; N. Gr. Racoviță, decembrie 1870 – martie 1871; Christian Tell (1871-1874) și Titu Maiorescu (1874-1876).

Proiectul elaborat de Al. Crețulescu și editat ulterior în Trompeta Carpaților realiza și unele remedii la legea din 1864, ca de exemplu, „recunoașterea existenței școlilor pedagogice de la București și Iași și înființarea uneia noi la Craiova; acordarea inamovibilității tuturor profesorilor și învățătorilor definitivi.”4 Astfel, cele mai multe controverse sunt în legătură cu prevederile proiectului, care specifica desființarea Consiliului permanent și a Consiliului general al instrucției datorita revenirii la vechea formulă a Eforiei Școlilor. Dar acest proiect nu poate fi acceptat datorită procesului de evoluție a învățământului românesc.

4 N. Isar, C. Gudin, Din istoria politicii școlare românești. Problemele învățământului în dezbaterile parlamentare (1864-1899), Ed. Universității din București, Bucuresti, 2004: 62.

8

Succesorul lui Al. Crețulescu la conducerea ministerului a fost P. P. Carp, un tânăr conservator, susținător al ideilor junimiste, care a experimentat o nouă strategie de modificare a învățământului românesc având același obiectiv ca și predecesorii săi, prin implicarea în proiectul său a oamenilor de cultură din acea perioadă. El modifică tactica în privința raporturilor cu membrii Consiliului permanent și solicită propuneri pentru schimbarea învățământului românesc. Datorită faptului că proiectul său nu obține o formă finală, nu poate fi supus dezbaterilor din corpurile legislative.

În perioada guvernării conservatoare, Lascăr Catargiu era primul ministru, Christian Tell (1871-1874) și Titu Maiorescu (1874-1876) fiind la conducerea Ministerului Cultelor și Instrucției Publice.

Christian Tell transmite proiectul de reformă în deschiderea corpurilor legislative din 17 octombrie 1871. Datorită raportului Consiliului permanent și propunerilor pentru modificarea stării învățământului, cu care nu a fost de acord, Ch. Tell „dori o reformă totală.”5 Argumentele pentru modificarea legii se regăsesc în introducerea proiectului:

„Consiliul general al instrucției pune piedici învățământului și este compus din elemente disparate; învățătorii erau prea puțin plătiți; seminariile trebuiau astfel organizate încât preoții să poată deveni și învățători; statul neputând aplica obligativitatea, pentru că nu are școli și numărul necesar de învățători trebuie să renunțe la exigența legii.”6

5 I. P. Teiușan, Contribuții la studiu legislației școlare românești. Legea instrucției publice din 1864, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1963: 124.

6 I. P. Teiușan, Contribuții la studiu legislației școlare românești. Legea instrucției publice din 1864, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1963: 125.

9

După cum se observa, se menținea ideea desființării Consiliului general și

„modificarea rolului corpului consultativ, care urma să fie Consiliul superior al instrucțiunii publice, în locul Consiliului permanent (deci o schimbare în primul rând de titulatură, figurând și în unele proiecte anterioare, și acceptată în principiu, chiar de membri Consiliului permanent).”7

S-au purtat discuții pe tema proiectului elaborat de Ch. Tell, clauza criticată a fost cea referitoare la preoții care au ocupat posturile de învățători. În contextul neînțelegerilor parlamentare în privința bugetului dar și a planului reformator al lui Ch. Tell se afirmă omul de cultură, Titu Maiorescu, critic al proiectului. Privind incompatibilitatea dintre menirea dascălilor și a preotului, el declara: „Preotul prin misiunea sa pur dogmatică sau prin nivelul scăzut al pregătirii intelectuale, nu putea să îndeplinească îndatoririle unui învățător.”8

Christian Tell pleacă de la minister în 1874, la începutul lunii ianuarie, fără transformarea proiectul în lege, iar succesorul la conducerea instrucției publice, după o guvernare scurtă a lui Vasile Boerescu, a fost Titu Maiorescu, în perioada 1874-1876. Devenind parlamentar, el s- a implicat în dezbaterile cu privire la învățământul românesc, și a susținut ideea modificării legii din 1864:

„școlile elementare cer o mai bună pregătire a învățătorilor, prin institute normale, destinate la aceasta. Învățământul secundar trebuie să adopte o direcție mai reală, pentru ca să poată corespunde necesităților unei țări, ale cărei legitime aspirații în viitor sunt în parte întemeiate pe

7 N. Isar, C. Gudin, Din istoria politicii școlare românești. Problemele învățământului în dezbaterile parlamentare (1864-1899), Ed. Universității din București, Bucuresti, 2004: 72.

8 „Convorbiri literare”, nr. 3, 1870: 39, în Ibidem, p. 78.

10

dezvoltarea ei economică. Facultățile pe lângă cultura abstractă a științelor care le este atribuită, vor realiza și scopul de a da statului înalți funcționari ce-i trebuie și un corp profesoral bine pregătit pentru școalele secundare.”9

În discursul lui se evidențiază principalele modificări, care sunt susținute de proiectul de lege. Astfel, în luna ianuarie proiectul de lege intră în discuțiile Adunării Deputaților. Gheorghe Exarhu „a început prin a constata că instrucția primară și cea secundară nu există sau nu determină decât rezultate nesatisfăcătoare.”10

Proiectul evidenția necesitățile legii din 1864 în privința învățământul primar prin dezvoltarea dorinței de a sistematiza școlile pentru învățători, deoarece „legea prezentată are rolul a da importanță descoperirii intelectuale a populației.”11 În privința școlilor secundare se recomanda desființarea internatelor, iar din resursele rămase din întreținerea lor se acorda burse elevilor.

Transformarea liceului de 4 ani în gimnaziu real, accentul fiind pe discipline reale și practică, reprezenta o modificare a proiectului. El realiza și o divizare: „după absolvirea școlii primare, elevii urmau cursurile gimnaziilor clasice, care îi pregătea pentru liceu sau cursurile gimnaziilor reale, care îi pregătea pentru școlile de comerț, agricultură, industrie, veterinar și telegrafie.”12

9 N. Isar, C. Gudin, Din istoria politicii școlare românești. Problemele învățământului în dezbaterile parlamentare (1864-1899), Ed. Universității din București, Bucuresti, 2004: 84.

10 I. P. Teiușan, Contribuții la studiu legislației școlare românești. Legea instrucției publice din 1864, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1963: 129.

11 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, București, 1897: 396, în N. Isar & C. Gudin, op. cit., p. 87.

12 I. P. Teiușan, Contribuții la studiu legislației școlare românești. Legea instrucției publice din 1864, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1963: 130.

11

În privința cadrelor didactice, „era obligatoriu ca profesorii de liceu să fie licențiați, iar profesorii de facultății să dețină doctorat; ei se recrutau numai prin concurs, dispozițiile aveau menirea să ridice calitatea învățământului secundar și superior.”13 Învățământul superior nu includea facultățile de drept, litere și filozofie de la Iași, ci doar cele de la București, astfel s- a inițiat ideea de a înființa o facultate cu profil politehnic la Iași în locul facultății de științe.

În cadrul discuțiilor din Adunarea Deputaților s-au înregistrat critici privind unele articole din proiect; Cezar Bolliac era împotriva clauzelor obligativității unde sunt școli, confirmând ideea că „școlile trebuie sa ajungă în toate cătunele.”14 Titu Maiorescu diviza economia proiectului în trei categorii: „introducerea de școli normale în învățământul primar; introducerea gimnaziilor reale și a școlii politehnice în învățământului secundar și superior; stabilirea unor condiții pentru admiterea candidaților la profesorat.”15

În luna ianuarie, Titu Maiorescu primește votul din partea Senatului, iar după consultările cu ceilalți membri ai guvernului urmând să își dea demisia.

Demisia lui nu a însemnat și retragerea proiectului de lege, iar succesorul său, P. P. Carp, îl preia în ideea de a-l pune în aplicare. Cu toate încercările lui Titu Maiorescu și a noului ministru P. P. Carp, proiectul pentru modificarea învățământului a fost retras din biroul Camerei.

13 T. Maiorescu, Discursuri parlamentare, București, 1897: 401, în N. Isar & C. Gudin, op. cit., p. 88.

14 I. P. Teiușan, Contribuții la studiu legislației școlare românești. Legea instrucției publice din 1864, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1963: 131.

15 I. P. Teiușan, Contribuții la studiu legislației școlare românești. Legea instrucției publice din 1864, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1963: 132.

12

1.2. ÎNVĂȚĂMÂNTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1876- 1888

După conducerea conservatoare a lui Lascăr Catargiu urmează guvernarea liberală (1876-1888), sub conducerea lui I.C. Brătianu, care a fost considerata ca fiind o perioada marcată de mari realizări.

În perioada guvernării liberale s- au aflat la conducerea Ministerului Cultelor și Instrucției Publice 10 miniștri: în perioada 24 iunie 1876 – 30 octombrie 1878; 23 iunie 1884 – 1 februarie 1885, Gheorghe Chițu; I.C. Brătianu, în perioada 31 octombrie – 24 noiembrie 1878; G. Cantilli, din 25 noiembrie 1878 până în 10 iulie 1879; N. Crețulescu, în perioada 11 iulie 1879 – 21 ianuarie 1880; Vasile Boerescu, în perioada 22 ianuarie – 19 iulie 1880; Vasile Conta, din 20 iunie 1880 – 9 aprilie 1881; Vasile Alexandrescu Urechia, în perioada 10 aprilie – 8 iunie 1881 și 9 iunie 1881 – 31 iulie 1882; Petre S. Aurelian, în perioada 1 august 1882 – 22 iunie 1884; Dimitrie A Sturdza, 2 februarie 1885 – 28 februarie 1888 și Constantin Nacu, 1 – 21 martie 1888.

Din anumite motive și din cauza implicării lor în cadrul ministerului, se reflecta inițiativele de modificare a legii din 1864 a următorilor candidați: Gh. Chițu, V. Conta, V.A. Urechia, P.S. Aurelian, D.A. Sturdza.

Gh. Chițu va elabora un proiect de lege prezentat de V. A. Urechia în cadrul ședințelor din Camera Deputaților la sfârșitul lunii aprilie 1877. Proiectul de lege pentru numirea profesorilor de gimnazii, școli profesionale, licee și facultăți conținea 24 de articole referitoare la pașii ce trebuie urmați într-o carieră didactică. Cadrele vacante de la gimnazii și licee se ocupau în baza unei liste generale de merit, unde se înscriau, în ordinea rezultatelor obținute la concurs, absolvenții școlilor normale, școli care funcționau pe lângă facultățile de litere și de științe din București și Iași. Datorită începerii războiului de independență discuțiile pe baza proiectului au fost sistate, ele fiind reluate în februarie 1879.

Proiectul inițial a suferit unele modificări în ceea ce privește selecționarea profesorilor de gimnaziu și liceu, ei fiind aleși din rândul licențiaților și doctorilor de la facultățile menționate.

13

Pentru învățământul superior, candidații aveau nevoie de diploma de absolvire a liceului și diploma potrivit căreia au finalizat un curs de instrucție. Recomandările au fost acceptate astfel încât proiectul să devină lege prin acumularea de 63 de voturi favorabile.

Discuțiile în privința acestui proiect au început în anul 1877, iar legea va fi votată în perioada în care ministrul G. Cantilli era la conducere. Proiectul, devenit lege, suspendă seria de proiecte pentru modificarea legii din 1864, proiecte care nu au fost materializate.

Gh. Chițu a încercat să aducă modificari și sistemului de inspecție din acea perioada, însă proiectul a determinat numeroase opoziții, iar în contextul reducerilor bugetare care trebuiau efectuate, a fost retras.

V. Conta, profesor de drept la Facultatea din Iași, a îmbrățișat cariera de ministru pentru o perioadă relativ scurtă, în care a încercat să reformeze învățământul românesc printr-o serie de inovații. S- a ocupat în special de învățământul public și privat, proiectul său de lege fiind complex, conținând 245 de articole pe care le elaborase în mai puțin de o lună.

Prin expunerea motivelor, în introducerea proiectului se observă obiecțiile aduse legii din 1864, iar I. P. Teiușan le împarte în trei categorii distincte: administrația neorganizată, deoarece nu s-a prevăzut în ea inspectori generali, nu au fost definite atribuțiile organelor instituite, iar Consiliul s-a dovedit inutil; personalul didactic nu deținea controlul, fapt care a condus la abuzul celor neconștiincioși; instrucția și organizarea școlii nu corespundea cu starea economică și socială.

Proiectul său conținea o serie de inovații din care menționez: serviciul de inspecție era acum compus din „3 inspectori generali care supervizau: primul, evoluția școlilor primare, al doilea școlile normale, seminariile, gimnaziile, liceele și universitățile; al treilea școlile de meserii, cele reale și de arte frumoase”16

16 T. Georgescu, E. Bâldescu, Ctitori de școală românească (secolul al XIX-lea), București, 1971: 155-169.

14

În ceea ce privește instrucția primară se făcea „împărțirea în două grade: inferioară și superioară (…). Copiii de săteni aveau să fie puși în stare de inferioritate.”17 Proiectul acorda un interes sporit instrucției fetelor, obligând comunele să înființeze școli de fete, alături de cele de băieți, acordând prioritate la numirea învățătoarelor în clasele mici ale școlilor primare, dând acces femeilor în școala normală, superioare și facultatea de medicină, cu o curioasă restrângere a dreptului de a urma cursurile celorlalte facultăți, îngăduindu-le totuși a le absolvi prin examene.

Interzicerea de a preda religia în școală a reprezentat obstacolul major privind aprobarea proiectului, dat fiind faptul că în perioada modernă se urmărea detașarea învățământului de biserică, activitate observată din timpul domniei lui Al. I. Cuza, când s-au închis școlile confesionale. Cu toate modificările, proiectul nu a obținut voturile necesare pentru a deveni lege, iar astfel ministeriatul lui V. Conta se încheie.

Succesorul lui V. Conta este V.A. Urechia, om de cultură și cunoscător al problemelor din învățământ, elaborează un proiect pentru modificarea instrucției publice. Prioada scurtă petrecută la guvernare, dar și implicarea bugetară pentru executarea proiectului, nu a aprobat inițiativele sale, acesta rămânând la stadiu de proiect.

La conducerea Ministerului Cultelor și Instrucției Publice va fi P.S. Aurelian, care insituie proiectul de lege pentru a grada remunerarea corpului didactic. El este primul ministru care nu dorea modificarea completă a legii din 1864, urmărind modificarea unor clauze cu scopul de a deveni aplicabile. Proiectul său aproba atât un salariu minim cât și sporurile primite datorita creșterii gradației în învățământ, proiect care va fi votat la începutul lunii martie 1883. De activitatea ministrului se leagă și legea privind înființarea casei pentru ajutorul școlilor, binevoitorii având posibilitatea să doneze un ajutor material folosit pentru acoperirea deficitelor din învățământul românesc.

17 I. P. Teiușan, Contribuții la studiu legislației școlare românești. Legea instrucției publice din 1864, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1963: 143.

15

Ministru D. A. Sturdza s- a aflat la conducerea ministerului la începutul lunii februarie 1885 și a secționat al doilea ministeriat a lui Gh. Chițu. În perioada în care a fost la conducerea ministerului, până în 1888, a elaborat un nou proiect de reformă școlară, dar fără a deveni lege. O importanță semnificativă în elaborarea proiectului o are Spiru Haret, în calitatea sa de secretar general din acea perioada. El surprindea problemele școlare, cu referire la starea învățământului secundar și a criticat legea din 1864, accentuând că aceasta a fost aprobată fără a se lua în calcul posibilitățile țării din acea perioada. Proiectul ministrului debuta cu o definiție a școlilor publice; școlile publice includeau toate instituțiile întreținute de stat sau private cu clauza de a se afla sub administrarea statului. Se recomanda o nouă organizare a învățământului, lângă instrucția primară, secundară și superioară, se adauga și cea elementară, cu grădinițe pentru copii. Perioada cursurilor în învățământul primar la orașe avea sa fie de 4 ani, iar la sate de 5 ani, motivul fiind de ajutorul dat de copii părinților la muncile agricole.

Proiectele anterioare urmăreau dezvoltarea în privința emancipării fetelor printr- un program al școlilor de fete, ultimul proiect limita accesul acestora la cultură și a fost respins, astfel s-a finalizat marea guvernare liberală și planurile pentru modificarea învățământului românesc.

16

2.REPREZENTANȚII DIN PERIOADA 1868- 1888

2.1. ÎNVĂȚĂTORII

De- a lungul vremii, cercetători, cadre didactice si martorii evenimentelor au consemnat episoade din istoria învățământului arădean. Unii și-au asumat rolul de cronicari ai unei istorii subiective. Grație preocupărilor avute, dar și a bogatului material arhivistic, putem reconstrui trecutul și evoluția instituției școlare, regăsind totodată dascăli care, prin pregătirea lor, au susținut școala, tradițiile și cultura românească, indiferent de regimurile politice.

Instituție centrală în formarea cetățeanului, modelarea valorilor și spiritului civic, școala a contribuit la afirmarea conștiinței publice și naționale, precum și la iradierea științei de carte de la intelectualitate spre populația de rând. Valorile culturale românești, dacă facem referire doar la ele, au evoluat și s- au manifestat, în secolul al XIX-lea și începutul următorului deceniu sub conducerea instituției școlare și ecleziastice.

Răsfoind filele istoriei învățământului transilvănean și arădean, în perioada 1867 – 1918, întreaga structură școlară a fost organizată printr-o legislație riguroasă, uneori cu implicații ce au adus frământări și proteste din partea comunităților ce doreau să păstreze confesionalitatea și identitatea propriilor școli. Chiar dacă Legea din 1868 în chestiunea învățământului din Ungaria sau Legea Eötvös, sancționată la 5 decembrie 1868, a stipulat că dreptul de a înființa școli revenea confesiunilor, societăților publice, comunităților și statului, totuși, din cauza unor prevederi restrictive, greu de suportat de comunități, autoritățile confesionale au fost nevoite să recurgă la ajutorul statului. Acest fapt le-a îngreunat funcționarea, multe dintre instituții de învățământ caracter confesional încetându-și activitatea.

Legislația școlară din perioada dualismului austro-ungar a avut consecințe benefice asupra evoluției sistemului de învățământ. Prin modificările aduse s-a încercat o permanentă adaptare la cerințele economice și sociale ale lumii moderne. Cadrul legislativ a avut

17

menirea de a contribui la înființarea unui număr însemnat de școli, care să cuprindă un efectiv cât mai mare de elevi. A contribuit la o stabilitate a personalului didactic, prin asigurarea dreptului la salarizare și la un trai decent. Articolele legilor au vizat funcționarea în bune condiții a sistemului instructiv- educativ. Dincolo de aceste prevederi se constată o deplasare treptată dinspre scopul educativ spre cel politic. În textele legilor au fost inserate prevederi care îngrădeau dreptul autorităților nemaghiare de a-și rezolva problemele școlare. Această tendință de deznaționalizare avea să fie criticată nu numai în presa vremii, Tribuna Poporului, Biserica și Școala, dar și în pozițiile deputaților în Parlamentul budapestan, Vasile Goldiș si Ștefan Cicio Pop.

Rețeaua școlară ce s-a dezvoltat în intervalul 1867 – 1918 a avut tradiție încă din veacul al XVIII-lea. Înființarea Preparandiei (1812) și a Institutului Teologic (1822) a deschis noi perspective pentru pregătirea cadrelor didactice. Generații de dascăli, instruiți de profesori renumiți, s-au ocupat de tinerii adolescenți, implicându-i în activitățile cultural-educative. Dascălii, activi în cadrul Reuniunii Învățătorilor, au susținut lecții practice, au publicat articole al căror conținut făceau referire la problemele școlare, culturale, naționale, sociale, economice si politice. Acționari sau membrii ai diverselor societăți sau instituții financiare, ei au susținut propășirea economică a lumii rurale. De asemenea, au mobilizat membrii comunității în susținerea politicienilor în campaniile electorale sau cu ocazia diverselor proteste inițiate de aceștia împotriva măsurilor abuzive ale autorităților maghiare.

După realizarea Unirii de la Alba Iulia din 1918, eforturile lor s-au îndreptat spre integrarea învățământului din aceste părți în structurile noului Stat. Unii dintre ei au făcut parte din Marele Sfat Național, iar Iosif Moldovan, fostul președinte al Reuniunii Învățătorilor, a preluat conducerea Revizoratului Școlar din Arad.

Ca responsabil al Resortului Cultelor, Vasile Goldiș, cunoscător al realităților școlare și culturale din Transilvania, a acționat constat în vederea refacerii cadrului instituțional instructiv- educativ.

În perioada interbelică, cadrele didactice au continuat să sprijine și să dezvolte sistemul instructiv- educativ, cultura și tradiția românească.

18

În acest climat cultural și politic, în care românii au căutat prin toate mijloacele să-și păstreze valorile culturale, limba, tradițiile, instituțiile ce simbolizează propria identitate Biserica și Școala, s-a remarcat învățătorul Nicolae Cristea. La rândul său, a îndeplinit misiunea trasată de dascălii Preparandiei și de Consistoriul arădean, apoi de organismele noului Stat, România.

Nicolae Cristea s-a născut în localitatea Mândruloc, județul Arad, la 5 decembrie 1882, în familia lui Gheorghe și a Anei; tatăl era agricultor, iar mama casnică. Nașa de botez a fost “plugărița” Floare Cladovan. Preotul care l-a creștinat în Biserica Ortodoxă din Mândruloc, cu hramul “Intrarea în biserică”, a fost Sigismund Bozgan.

Viitorul dascăl a urmat clasele primare în satul natal, în perioada 1888 – 1894, primind certificatul de absolvire. Între anii 1897 – 1903, a parcurs cursurile Institutului Pedagogic- Teologic, ca elev ordinar. În urma examenului susținut în fața comisiei formată din Roman Ciorogariu, dr. Petru Pipoș, dr. Ioan Petran, Ioan Costea, Nicolae Mihulin, Ioan Nicorescu, Ioan I. Papp (președinte), Varjassy Arpad (inspector școlar regal) și Vasile Goldiș, Nicolae Cristea a obținut Testimoniul de calificațiune invățătorească in 8 iunie 1903, cu calificativul “distins”.18

După absolvire, s-a întors acasă ca să- i învețe carte pe copiii, care in viitor vor susține cultura, tradiția și viața politică a românilor din părțile Aradului.

La scurtă vreme, în 26 aprilie 1904, acesta s-a căsătorit cu Cociuban Florica, casnică, născută în 18 octombrie 1886, la Mândruloc. Jurămintele le-au depus în fața martorilor Colțeu Floare și Cicireu Dimitrie. Soția sa avea să-i dăruiască doi copii, pe Filaret și Marin Bujor. Filaret s-a născut în 24 octombrie 1905, iar Marin Bujor în 23 martie 1916.

Din 1 iulie 1905 până la 31 august același an, a prestat serviciul militar în cadrul Regimentului Cezaro- Crăiesc 33 Infanterie.

18 T. Botiș, Istoria Școalei Normale și a Institutului Teologic Ortodox Roman din Arad, Editura Consistoriului, Arad, 1922: 487.

19

Activitatea didactică a desfășurat-o între 1 septembrie 1903 – 31 august 1940. La 1 septembrie 1903, în urma dorinței exprimate, Nicolae Cristea a fost numit de Consistoriul arădean, învățător titular la Școala Primară Confesională Greco-Ortodoxă Română din comuna Mândruloc.

Între 27 iulie 1914 – 4 noiembrie 1918 a facut parte din Regimentul 33 Infanterie, fiind eliberat cu gradul de caporal.

Potrivit unei situații a învățătorilor mobilizați, internați, prizonieri sau refugiați, întocmite în anul școlar 1917 – 1918 de Consistoriul arădean, între acei dascăli au fost menționați învățătorul Nicolae Cristea și colegul său, Petru Colțeu, din Mândruloc, localitate integrată protopopiatului (inspectoratului) ortodox român al Aradului, supliniți de Teodor Popa.19

În acele vremuri, prin intermediul periodicului Biserica și Școala, dascălii rămași erau îndemnați următoarele: “Glasul luminat, blând și convingător /să/ răsune și atunci când zângănitul de arme se aude în depărtare. Cultura adevărată, credința tare și neclintită în D-zeu formează merindea cea mai potrivită pentru fiecare ostaș care pleacă la luptă”.20

Privării școlilor de cadre didactice i s-a adăugat situația economică grea din timpul Primului Război Mondial, care a afectat majoritatea gospodării țărănești. Mulți părinți nu-și mai trimiteau copiii la școală, iar unele instituții de învățământ și-au închis porțile.21 Cu toate acestea dascălii rămași se străduiau să mențină funcționale instituțiile de învățământ. Dintr-un raport despre examenele de la sfârșitul anului școlar 1917 – 1918 al revizorului școlar Romul Frateș reiese că frecvența școlară era critică. Mai mult odată cu încetarea controlului, copii erau angrenați în activitățile gospodărești și nici nu aveau cele necesare frecventării cursurilor școlare.

19 V. Popeangă, Școala romanească din părțile Aradului in perioada 1867 – 1918, Arad, 1976: 247 – 253.

20 Biserica și Școala, nr. 35 din 30 august/12 septembrie, 1915: 258.

21 O. Greffner, “Acțiuni cu caracter național și social, în anul 1918, în județul Arad”, Ziridava, 1974: 180.

20

Schimbările politico- militare și strategice de la sfârșitul anului 1918, criza din Imperiul Austro-Ungar, înfrângerile suferite pe câmpul de luptă, declarațiile marilor puteri ale lumii în privința dreptului popoarelor de a-și hotărî singure soarta, au contribuit la desfășurarea ultimului act al unirii tuturor românilor. Aradul avea să devină centrul deciziilor cruciale ale românilor transilvăneni. Aici avea să se prelimineze episodul deciziei de unificare cu Țara mamă.

Apropierea dintre factorii politici arădeni și lumea satelor a fost posibilă grație contactelor permanente cu elita intelectuală rurală. Ancorat în realitățile economico- sociale, politice și culturale ale vremii, Nicolae Cristea și-a înscris numele în rândul militanților pentru dobândirea drepturilor politice și naționale. El s-a implicat activ în desfășurarea evenimentelor din lunile noiembrie și decembrie ale anului 1918. În localitățile comitatului Arad s-au constituit Consiliile Comunale Românești și Gărzile Naționale. Potrivit directivelor Consiliului Național Român “în fiecare comună mare sau mică să se aleagă de obștea satului un consiliu național în frunte cu preoții, învățătorii și intelectualii din localitate, care … va conduce toate treburile sătești, deci va fi depozitarul suveranității naționale în acea comună”.22 În concordanță cu cerințele C.N.R.C., la 1/14 noiembrie 1918, satenii impreuna cu preotul Iancu Ștefănuț și învățătorul Nicolae Cristea, au depus jurământul în fața Consiliului Național Român. Redactorii ziarului Romanul au consemnat ca in pluton, soldatii erau imbracati in haine de sarbatoare cu frunză de stejar în pălării, impreuna cu învățătorul lor și câțiva voluntari români cu steag românesc s-au oprit în curtea Romanului cântând „Hai să dăm mână cu mână” și „Desteaptă- te Române !”

În aceeași localitate, la 23 noiembrie a fost ales Consiliul Comunal. Președinte al Comitetului Național din Mândruloc a fost desemnat preotul Iancu Ștefănuț, care l-a numit ca notar pe Nicolae Cristea.23

22 L. Oanea, Unirea de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, București, 1964: 115.

23 A. Caciora, N. Roșuț, Aradul in lupta pentru eliberare socială și națională, Documente, vol. I, Arad, 1978: 245.

21

În cadrul ședinței extraordinare a Reuniunii Învățătorilor, convocată în 18 noiembrie, de președintele Iosif Moldovan și secretarul Nicolae Cristea, la Școala Centrală din Arad, au fost elaborate listele oficiale ale delegaților la Alba Iulia. Nicolae Cristea a fost delegat de Reuniunea Învățătorilor de la Școalele Poporale Confesionale Ortodoxe Române din Protopopiatele Arădene să exprime voința de unire în numele acestei organizații profesionale.

După încheierea Adunării de la 1 Decembrie 1918, învățătorii prezenți s-au întrunit pentru a discuta despre soarta școlilor românești în noile împrejurări politice, exprimandu- si intenția de a edita un organ de presă politico-didactic, care să apere interesele corpului didactic și convocarea unui congres al învățătorilor români.

Potrivit relatărilor fiului său, Marin Cristea, preluate de istoricul arădean Dan Demșea, după 1 Decembrie 1918, Nicolae Cristea s-a refugiat la Lipova până în primăvara anului 1919.

Chiar dacă a funcționat ca învățător cu o vechime de peste 15 ani, după Unirea din 1918, a depus jurământul în fața membrilor Revizoratului Școlar Arad, la data de 10 Ianuarie 1920.

În paralel cu activitatea didactică, între anii 1919 – 1920, a urmat cursurile Școlii Secundare I-IV din Sântana, finalizate cu Testimoniul din 1920. Între 15 octombrie 1919 – 31 august 1931, Secretariatul General din Cluj, Resortul Cultelor și Instrucțiunii Publice l- a reconfirmat ca titular, prin Ordinul de numire din 1919, la Școala Primară de Stat din localitatea natală. În perioada 15 octombrie 1919 – 30 septembrie 1921, a fost numit ca învățător în Mândruloc de către Ministerul Instrucțiunii, prin Ordinul din 1919. Aserțiunea e susținută de bogatul material fotografic păstrat în arhiva familiei Cristea.

Acesta a fost beneficiarul unor venituri suplimentare, ca urmare a participării sale la Primul Război Mondial, dar și a condițiilor economice și financiare precare ale acelor ani. Greutățile materiale cu care s-au confruntat dascălii, dacă facem referire doar la

22

ei, dar și eforturile de integrare în structurile noului Stat, au impus o serie de măsuri în beneficiul acestei categorii sociale. Astfel, pe lângă cei 900 lei, acesta mai primea suplimentar bani pentru război de 750 lei, familiar de 1200 lei, de scumpete de 1800 lei, “ajutor de vestimente” de 1100 lei, precum și de serviciu de 800 lei. Conform Ordinului Ministerului Instrucțiunii Naționale, din 1919, salariul său de bază încasat de la stat a fost de 3000 lei, în perioada 15 octombrie 1919 – 30 septembrie 1921, la care s-au adăugat 450 lei/lună, din 1 octombrie 1920 până la 31 octombrie 1921; gradații: 337 lei, 50 bani, din 1 octombrie 1920–31 octombrie 1921, precum și 750 lei în 1 noiembrie 1921; supliment de război: 3300 lei, din 15 octombrie 1919 – 30 septembrie 1920; adaus familiar: 1200 lei, din 15 octombrie 1919 până la 30 septembrie 1920; de scumpete: 200 lei, din 1 octombrie 1920 până în 31 octombrie 1921, precum și 200 lei în 1 noiembrie 1921; de vestimentație: 1100 lei, din 15 octombrie 1919 – 30 septembrie 1920; de serviciu: 800 lei, din 15 octombrie 1919 până la 30 septembrie 1920.

Ulterior, prin Ordinul de numire din 1932, emis de Ministerul Instrucțiunii, și prin conținutul adresei din 23 iunie 1931, dascălul Nicolae Cristea a fost transferat la Școala nr. 3 din Arad. În anul școlar 1931 – 1932, acesta a fost detașat la Școala nr. 1, în locul învățătorului Dârlea, iar din 1 septembrie 1932 până în 31 august 1940 la Școala nr. 12. Conform Ordinului Ministerului Educației Naționale, din 1939 și a Inspectoratului Școlar din 1939, Nicolae Cristea putea continua activitatea. Același Minister, a dispus funcționarea sa în învățământ. La rândul său, Inspectoratul Școlar Timiș i-a adus la cunoștință faptul că putea continua activitatea de director și cea de învățător până la termenul de pensionare cerut de lege.

Perspicacitatea, integritatea și alte valori i-au asigurat un loc aparte în rândul cadrelor didactice din vremea sa. Figură activă, Nicolae Cristea a dobândit numeroase funcții, care l-au propulsat în rândul elitei intelectuale. Între anii 1912 – 1919, a îndeplinit funcția de prim secretar al Reuniunii Învățătorilor români ortodocși din comitatul Arad, iar între 1906 – 1912, a fost membru al comitetului acesteia. În perioada 1910 – 1914, a făcut parte din comitetul redacțional. Sarcinile ce-i reveneau în această calitate, le îndeplinea cu maximă responsabilitate.

23

Activitatea sa s-a concretizat și în una scriitoricească. Dintre articolele sale publicate în periodicul Reuniunii Învățătorilor amintim: Tolstoi, Din ideile răposatului dr. Petru Șpan, Cuza Vodă ori cele legate de recenzarea unor publicații ale epocii24 , la finalul ultimelor semnându-se cu inițialele “N. C.”.

În perioada interbelică, respectiv spre sfarsitul anului 1921, Asociația a început editarea periodicului bilunar Școala primară. Redactorul responsabil al acestuia până la încetarea activității publicației, 15 octombrie 1923, a fost Nicolae Cristea.25

La 15 noiembrie 1919, în cadrul adunării generale desfășurată la Șiria, Reuniunea Învățătorilor Români din Dieceza Aradului și-a schimbat denumirea în Asociația Învățătorilor din Orașul și Județul Arad. Continuatoare a obiectivelor vechi, dar in concordanta cu realitățile și cerințele perioadei interbelice, organizația a promovat valorile și tradițiile culturii și învățământului românesc. Un episod demn de menționat a fost cel din anul 1923, când în cadrul adunării generale extraordinare a Asociației Regionale a Învățătorilor s-a decis ca dascălii din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș să-și desfășoare activitatea sub forma congreselor și cercurilor culturale. Față de noua tendință, președintele Asociației Județene, în perioada 1922 – 1932 și vicepreședinte al Asociației Regionale, Nicolae Cristea a reacționat negativ. El s-a opus unificării deoarece considera că în cadrul Congreselor generale “se descarcă “patimi politice” cu atâta ardoare, încât eroii se pot asemăna cu un “grup de samsari ajunși la păruială pe chestii materiale zădărnicite”.26

În anul 1927, salariile tuturor cadrelor didactice au fost amortizate. La inițiativa învățătorului Dimitrie Boariu, din Chișineu- Criș, a fost reorganizată Asociația Județeană a Învățătorilor.

24 N. Cristea, Reuniunea invățătorilor VIII, nr. 3 din martie (1911): 69 – 71; N. Cristea, “Din ideile răposatului dr. Petru Șpan”, Reuniunea invățătorilor VIII, nr. 5 din mai (1911): 154 – 155 și Reuniunea invățătorilor X, nr. 12 (decembrie 1913).

25 A. Ilica, “Asociația Învățătorilor Arădeni în Perioada Interbelică”, Școala vremii, 2005: 11.

26 Ibid, pg. 6.

24

Întruniți la Ineu în cadrul conferinței generale din 12 noiembrie 1929, învățătorii au hotărât reorganizarea Asociației și stabilirea obiectivelor de acțiune în plan social, economic și cultural, sub președinția lui Nicolae Cristea, reconfirmat în funcție. În 1935, prin vot secret, Comitetul de conducere al Asociației l-a desemnat din nou ca președinte pe Nicolae Cristea.27

Ca exponent al elitei intelectuale a lumii rurale, Nicolae Cristea a sprijinit fondarea unor instituții financiare, care să faciliteze sătenilor contractarea unor credite. De altfel, spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul veacului următor, învățătorii au acționat în vederea întemeierii la sate a unor instituții de credit, reuniuni de ajutorare. Înființarea băncilor românești a fost privită ca o acțiune de prosperitate a poporului român și de salvare de cămătari. În primăvara anului 1914, la 1 martie, a fost înființată Reuniunea de Cruțare și Ajutorare ca Asociațiune “Pomul” din Mândruloc și din Jur, în cadrul căreia acesta a îndeplinit funcția de notar.

Între alte funcții deținute se numărau cea de secretar al Secției Județene a Învățământului, ca președinte al Cercului Cultural al plasei Arad, de membru al Comisiei de Administrație a Căminului Studențesc al Județului Arad, de membru al Consiliului de Administrație al Fondului “Gheorghe Lazăr”, de președinte al Asociației Învățătorilor din Județul Arad, de vicepreședinte al Asociației Învățătorilor din Ardeal și cea de președinte al Băncii Învățătorilor din Județul Arad. De asemenea, a îndeplinit și funcția de inspector școlar al plasei Radna.

În perioada interbelică, întreaga familie a dobândit Certificatul de naționalitate, care atestă că era de naționalitate română, înscrisă la numerele 491, 492, 493, 494, conform articolului 53 și următoarele din Regulamentul privitor la constatarea naționalității române.

27 Ibid, pg.7

25

Conform unui extras din Registrul stării civile de nașteri, fiul cel mare al învățătorului Nicolae Cristea, Filaret s-a căsătorit la Cluj, în data de 19 iulie 1930, cu Cornelia Constanța Ștefiu, potrivit actului din 1930.

După o activitate intensa, dascălul s-a stins din viață în ziua de 24 iulie 1952, la Arad, fiind înhumat în cimitirul din satul său natal, Mândruloc. Personalitate activă, implicat în activitățile cultural-educative, sociale, economice și politice, Nicolae Cristea a răspuns cerințelor societății dinainte și după realizarea Marii Uniri de la Alba Iulia. De altfel, întreg corpul didactic arădean, a stat mereu în fruntea poporului. Elita autohtonă a constituit liantul spre mentalul social al lumii rurale. Dascălii au fost prezenți în evenimentele din perioada 1867 – 1918, în care românii, ca entitate etnică în structurile monarhiei dualiste, și-au afirmat dezideratele politico-naționale. Activitatea lor s-a afirmat și mai mult în structurile noului Stat, România, când au putut să contribuie la dezvoltarea culturii și tradiției proprii.

Generația de dascăli formată la Preparandia arădeană, instruită în a acționa în vederea formării noilor generații care să promoveze valorile românești, să implice comunitățile în activitățile economico- financiare, să combată excesele și abaterile de la conduita morală, a avut misiunea de a contribui, prin toate mijloacele, la prosperitatea națiunii române. Modele de urmat în comunitățile din care făceau parte, cadrele didactice au format elita intelectuală, care a marcat devenirea tinerei generații.

Potrivit dascălului Iuliu Vuia “Învățătrul e corana, suculu și sufletulu școlei. O națiune va fi puternică și respectată, decă va ave învățători bravi”.28 Așadar, școala s-a impus ca factor decisiv în conservarea identității naționale, în educarea tinerei generații, devenind o componentă esențială a civilizației lumii moderne și contemporane.

28 I. Vuia, “Învețătoriulu românu”, Biserica și Școala VII, nr. 39 din 25 septembrie/7 octombrie, 1883.

26

Soarta învățătorilor Transilvăneni din Bihor după Unire, era foarte grea, ei fiind implicați activ în acțiunile premergătoare actului istoric de la 1 Decembrie 1918 „pregătind spiritele dela țară în vederea marelui act al Unirii”29 , iar mai apoi ca delegați sau participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, învățătorul Tripon Iosif din Bratca, fiind unul din cei 60 de delegați oficiali cu drept de vot30, învățătorul Paul Georgiu din Lăzăreni31, au fost supuși, ca de altfel întreaga populație românească, unor ,,manifestări de un atroce naționalism, ai căror autori au fost soldații infestați de un condamnabil spirit șovinist antiromânesc, combinat cu iluzia unei posibile întoarceri înapoi a istoriei, în sensul recuperării de către ei – pentru Ungaria – a străvechiului teritoriu românesc al Transilvaniei.”32

Nenumărați alți dascăli bihoreni au fost ținta unor acțiuni de intimidare, ba chiar de eliminare, în perioada imediat următoare Marii Uniri.

Tăvălugul războiului a trecut și peste școlile din Bihor. Multe sate au rămas cu clădiri dărăpănate, insalubre, iar altele chiar fără construcție școlară.

De numele ministrului Dr. C. Angelescu se leagă inițierea unei campanii uriașe de construcții școlare, oferind cadru instituțional pentru bunul mers al învățământului.

În data de 7 și 8 aprilie 1922 ministrul instrucțiunii, Dr. I. C. Angelescu, convoacă la București o întâlnire cu inspectorii și revizorii școlari din toată țara, aceasta fiind cea dintâi care aduce împreună organele de control din Ardeal cu cei din vechiul regat, din Bucovina și din Basarabia.

Scopul acestei consfătuiri a fost prezentarea situației învățământului din țară, cu accent pe starea clădirilor școlare.

29 A. Barna, Învățătorii la Alba-Iulia, în Gazeta de Vest, Anul 1929, No 32, p.1

30 Ioan Groze, Bratca. Arheologia unei civilizații rurale , Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 2009: 72.

31 G. Moisa, Monografia comunei Lazareni, Editura ARCA, Oradea, 2007: 119.

32 V. Faur, Viața politică a românilor bihoreni 1849-1919, Fundația Culturală ,,Cele Trei Crișuri”, Oradea, 1992: 153

27

Revizorul școlar al județului Bihor, Gh. Tulbure, prezentând situația din județul său, arată că în satele din părțile unguresti, țăranul român n- a contribuit la construirea școlilor, politica statului unguresc fiind aceea de a construi școli de stat fără bani, aceasta putând constitui un impediment în ridicarea de școli noi cu concursul material al sătenilor. El solicită în acest sens un sprijin important din partea statului, afirmând că în Ardeal exista edificii frumoase si moderne.

Propune trei soluții prin care s-ar putea ajunge mai ușor la realizarea necesarului de școli din acest județ: impunerea de către prefect a unui impozit special asupra comunelor, care să fie destinat ridicării școlii, lemnul necesar construcției să fie dat gratuit, sau cu un preț minimal, din pădurile statului și cele particulare, iar localurile școlilor confesionale să fie date în chirie sau vândute statului.

Își exprimă totodată speranța ca și țăranii să aducă un oarecare sprijin în această acțiune, în urma propagandei pe care o vor face organele școlare de control.

Cercetările arhivistice, și nu numai, au reliefat faptul că dezideratul privind construcția de școli în Bihor, stabilit încă din anul 1922, a fost realizat cu destulă greutate, astfel că și-n anul 1938 mai întâlnim localități, cum ar fi localitatea Măgura, în care nu exista biserica si scoala nici după 20 de ani de la Unire.

În satele și școlile existente, activitatea didactică se făcea simțită prin derularea unei activități școlare și extrașcolare intense, acompaniate de completarea unei sume de documente școlare: cataloage, matricole, foi calificative, registre de prezență, precum și multe altele cerute de forurile de conducere și control.

Punerea în lumină a documentelor școlare existente de-a lungul perioadei interbelice, pentru învățământul primar, activitate pe care n-am mai întâlnit-o în cercetările istorice anterioare, scoate în evidență preocuparea noastră pentru dezvoltarea subiectului abordat pe toate palierele posibile.

Datele, informațiile, prezente în dosare, registre, chiar foi volante, pe care le-am prezentat și analizat în acest capitol, sunt preluate din arhiva Școlii cu clasele I-VIII Batăr,

28

cât și a Școlii cu clasele I-IV Lelești. Din păcate, de-a lungul vremii, păstrarea nu întotdeauna în cele mai avantajoase condiții a făcut ca unele dintre ele să se degradeze, iar altele, tocmai datorită regimului de păstrare a actelor, au fost înlăturate, fiind duse la maculatură.

În ceea ce privește activitatea extrașcolară a învățătorilor din Ardeal, începuturile ei se regăsesc pe la anul 1870, când Mitropolitul Șaguna, „prin circularul Nr. 225 școl. se adresează protopopilor și-i invită, ca în înțelegere cu preoții și învățătorii, să înființeze școli de adulți, cari au funcționat probabil până la anul 1872, de când nu se mai face nici o amintire despre ele.”33

Un continuator valoros a acestei acțiuni este „Astra”, care în „1908 a reînviat cursurile amintite și a introdus conferințele poporale, cari înainte de războiu luaseră un avânt frumos.”34

În anul 1898, Spiru Haret, Ministrul Instrucțiunii din vechiul regat, supranumit „Omul școalei”, a fost cel care „a cerut învățătorului să iasă dintre zidurile școlii și să se pregătească pentru marea bătălie culturală pe care el a numit-o activitate extrașcolară.”35

Normal că o astfel de activitate suplimentară pentru cadrele didactice a avut, pe lângă adepți, și voci împotrivă, care susțineau că va constitui un impediment în realizarea conștiincioasă a activității din cadrul școlii dar, de-a lungul timpului, s-a putut constata că „activitatea aceasta, prin urmare, departe de a fi o piedecă pentru bunul mers al școlii propriu zis, din contra pare a fi un imbold”36 , după cum se observa din datele publicate de N. Nicolaescu, fost inspector școlar, în Revista generală a învățământului, avand titlul Mișcarea economică la sate.

33 Dr I. Mateiu, Din carnetul unui dascăl, în Ioan Mango, Activitatea extrașcolară. Pregătirea corpului didactic, în Școala Noastra, Nr. 14, 1924.

34 I. Mango, Activitatea extrașcolară. Pregătirea corpului didactic, în Școala Noastra, Nr. 14, 1924: 261.

35 I. Drăgotoiu, Rolul școlii și al dascălului în concepția școlii sociologice a lui Dimitrie Gusti, în Revista de pedagogie, Nr. 5, 1990: 53.

36 Gh. Adamescu, Problema educației populare și activitatea extrașcolară , în Ioan Mango, op. cit. p. 261

29

După Marea Unire, când învățământul primar de pe cuprinsul întregii țări făcea progrese în unificarea sa, ministrul Dr. C. Angelescu face o pledoarie pentru răspândirea culturii, și îndrumarea morală a poporului prin intermediul corpului didactic și al preoțimii, datorită numărului, culturii și pregătirii profesionale, precum și distribuirii acestora pe teritoriul țării.

El propune să se creeze în jurul școlii o serie de organizații, care să ajute oamenii săraci să se ridice prin învățătură, după cum ar fi: cantine școlare, organizații de ajutorare cu cărți, îmbrăcăminte și încălțăminte, case de economii școlare, pentru deprinderea economiei și folosirii înțelepte a banului, cămine școlare la oraș și azilurile de vară la sate, pentru supravegherea copiilor, societăți de ajutor mutual între școlari, de ocrotire a celor mici și slabi, de ocrotire a animalelor, pentru îndrumarea copiilor ,,spre cultura și morala socială”, excursii școlare, biblioteci școlare, cursurile de adulți, pentru neștiutorii de carte, cursuri de perfecționare în meserii, pentru plugari și meseriași, școli de iarnă și de vară pentru săteni, pentru a învăța unele meserii, cum ar fi albinăritul, altoitul, sericicultura pentru fete, bibliotecile populare, ca loc de întâlnire a tineretului și adulților pentru a găsi în cărți ,,îndrumări de bine”, dar și biblioteci pedagogice județene, pentru lărgirea culturii generale și a celei pedagogice a corpului didactic, pentru a putea susține cu și mai multă competență cercurile culturale la sate și conferențele lunare la orașe în care să dezbată teme instructive și moralizatoare, combaterea unor vicii și prejudecăți, alături de teatru școlar, coruri, jocuri pentru educația națională și artistică, reprezentații cinematografice, proiecții luminoase, vizite la muzee și nu în ultimul rând sărbătorirea zilelor mari ale neamului.

În scopul desfășurării unei activități didactice de calitate, învățătorii bihoreni sunt conștienți că nu sunt suficiente cunoștințele asimilate în școala normală, ci ele trebuie îmbogățite din timp în timp, prin intermediul activităților și cursurilor de perfecționare.

Mijloacele de perfecționare a membrilor corpului didactic erau variate, astfel că după legea din 1924 întâlnim:

Conferințele generale organizate anual cu durata de 3 zile, pe teme privind chestiunile generale de învățământ primar în vederea perfecționării mijloacelor de învățământ;

30

b. Cercurile culturale, organizate lunar pentru lărgirea cunoștințelor teoretice și practice și pentru a susține conferințe în fața sătenilor;

c. Cursurile de completare a cunoștințelor, organizate în timpul vacanței, pe lângă școlile normale sau școlile speciale, în vederea dobândirii de noi cunoștințe pentru membri corpului didactic primar;

d. Cursurile de repetiție, organizate cu examen final, la propunerea inspectorului regional, la școala normală, special pentru membrii corpului didactic primar .

În activitatea de perfecționare a corpului didactic, un rol major revine bibliotecii școlare, care are rolul de a cultiva gustul de citit și bibliotecii pedagogice, organizată pe lângă școala normală, cu cărți de literatură, istorie, geografie, știință, pedagogie și didactică, spre a fi utilizate de membrii corpului didactic pentru cultura lor generală și profesională.37

Legea din 1939 prezintă ,,activitatea de perfecționare și de completare a cunoștințelor necesare învățătorilor prin:

a. cercuri culturale;

b. cursuri speciale;

c. călătorii de studii;

d. cursuri de completare a cunoștințelor;

e. cursuri de repetiții.

Cursurile la care îi întâlnim pe dascălii bihoreni nu erau toate erau gratuite. Dintre centrele de perfecționare, îl amintim pe cel de la Vălenii de Munte, inițiat de Nicolae Iorga.

37 G. C. Cristea, op. cit., p. 283

31

În dezvoltarea școlii primare bihorene în perioada interbelică, un element important îl reprezintă activitatea revistelor, ziarelor cu caracter pedagogic și cultural conduse de către învățători.

Publicațiile dascălilor din județul Bihor din perioada interbelică sunt: Școala Nouă (1922-1924), Foaia Școlară și Școala Bihorului (1925- 1930 și 1933-1938), Școala de Vest (1932-1933), Glasul Nostru (1933-1934), Rânduri (1934-1936), Crișul Negru (1936-1938), precum și Buletinul Școlar (1935-1938).

În cuprinsul celor șapte reviste, cu perioadă de apariție de lungă sau scurtă durată, se regăsesc rubrici variate. Amintim astfel articole care dezbat teme pedagogice, metodice sau culturale, prezentare sau recenzii de cărți sau reviste, știri, informații, circulare, ordine ale forurilor superioare, chiar și preluări de articole din alte publicații similare, toate acestea înscriindu-se în acțiunea de perfecționare continuă a corpului didactic.

În spiritul dorinței de continuare a pregătirii inițiale a învățătorilor se înscrie și acțiunea de propagandă, în paginile acestor publicații, a necesității de a-și forma fiecare învățător o bibliotecă personală, alături de cea pe care să o înființeze la școala la care lucrează.

Alături de problemele școlare și cele extrașcolare, un loc important este acordat și celor de factură socială.

Menționăm că Buletinul școlar se limitează doar la transmiterea comunicărilor oficiale ale organelor de control.

De-a lungul perioadei interbelice, alături de munca la catedră, învățătorilor li se cerea și o serie de activități extrașcolare. Dacă monitorizarea activității era foarte bine realizată, nu de puține ori fiind sancționați pentru nerealizarea unora dintre aspecte de către autoritățile școlare; nu același lucru se poate afirma despre salarizarea învățătorilor pentru efortul depus.

Mărturie stau o serie de articole, de cărți, scrise despre această perioadă istorică, dar și multe intervenții ale presei vremii, articole scrise de învățători în publicații de specialitate, ordine, circulare ale organelor de îndrumare și control.

32

Problema salarizării este pe ordinea de zi a tuturor congreselor, întâlnirilor celor din învățământ pentru că, în viața de zi cu zi, dăscălimea o resimțea acut.

Enumerarea tuturor manifestărilor revendicative desfășurate de-a lungul perioadei interbelice este realizata pentru a reliefa nesiguranța pe care o trăiau, semnalul de alarmă pe care încercau să-l tragă.

Câtă vreme dascălii, cărora în repetate rânduri li se reamintea că trebuie să fie model pentru săteni, erau obligați să se împrumute la cei din urmă, deoarece salariile întârziau, iar când ajungeau nu puteau să acopere toate nevoile, statutul lor era grav afectat.

Datorită pregătirilor de război, respectiv A Doua Conflagrație Mondială, a concentrării multor învățători, cei care au rămas la posturile lor se confruntau cu multe probleme, atât de ordin școlar, cât și material, viața lor devenind tot mai grea.

După Primul Război Mondial, învățătorii, puțini la număr, erau în situația de a nu avea unde să desfășoare activitatea didactică, întrucât școlile au fost distruse de război. Se impunea reconstruirea școlilor sau construirea unora în localitățile în care nu existase școală românească până la acea dată.

Cercetările arhiviste includ documentele prin care este dovedit faptul că de-a lungul perioadei interbelice bihorenii au menținut strădania întreprinsă în scopul măririi numărului de școli, în cele mai multe cazuri cu un ajutor minor din partea statului.

De remarcat este, în foarte multe sate ale județului, efortul deosebit al dascălilor depus la înălțarea edificiilor școlare, efort constând din supravegherea lucrărilor, cât și in implicarea directă, contribuind cu sume de bani în finalizarea lucrărilor.

Cercetarile alături de descrierea documentelor școlare realizează și verificarea corelației care exista între aceste documente și tratarea din punct de vedere sociologic a acestui aspect, evidențiaza starea precară în care se găsea învățământul primar bihorean după Unire, câtă vreme registrele școlare erau confecționate din unele vechi de către dascăli, ținând cont că până în 1918 toate erau în limba maghiară.

33

Regimul circulației documentelor școlare, modalitatea de achiziționare a manualelor școlare, modul de evaluare a cunoștințelor și deprinderilor dobândite de elevi sunt doar câteva din aspectele documentelor studiate.

Activitatea școlară nu se desfășura strict în spațiul sălii de clasă, de multe ori mult prea strâmt pentru numărul mare de elevi cuprins într- o clasă. Elevii aveau activitate practică în grădina școlii, pe terenul de experiență sau chiar în aer liber.

Activitatea extrașcolară derulată de învățătorii din județul Bihor în perioada interbelică, alături de cea școlară constituie o parte importantă a muncii lor, înscriindu-se într-o paletă largă de acțiuni, de la dezvoltarea orizontului de cunoaștere a elevilor, dar și a sătenilor prin susținerea conferințelor pe diverse teme, a înființării bibliotecilor școlare și sătești, a unor societăți pentru tineri, la viața acestora prin exemplele date de către apostolii satelor sau prin constituirea unor societăți de temperanță, precum și de dezvoltare a laturii economice a vieții țăranului din această parte a țării, prin implicarea în „cooperative și tovărășii economice” sau chiar cursuri practice realizate cu aceștia.

Serbările organizate cu ocazia sfârșitului de an școlar, sau chiar cele prezentate cu ocazia evaluărilor școlare, contribuiau la crearea unei atmosfere de sărbătoare în sat.

Pe lângă orarul școlar deosebit de încărcat, ei erau solicitați la plantat de puieți, precum și la alte acțiuni pe care le duceau la bun sfârșit.

Perioada interbelică reprezintă pentru românii din județul Bihor realizarea unui deziderat de veacuri al acestora, și anume Unirea cu Patria- mamă.

În această conjunctură este pe deplin justificată importanța care i se acordă școlii, adică locului în care alături de multele cunoștințe pe care ți le însușești, ai parte de a învăța să gândești si sa simti în limba română.

Era important ca și învățătorii, la rândul lor ,,să învețe despre cum este mai bine să-i învețe pe alții”. Jocul acesta de cuvinte nu face altceva decât să întărească faptul că în perioada interbelică se simțea o nevoie acută de perfecționare în rândul cadrelor didactice de la învățământul primar.

34

Cele două legi ale învățământului prezentate au punctat necesitatea activității de perfecționare, dar mai ales au condus direcțiile în care se poate realiza aceasta.

Formele de perfecționare în care sunt înscriși un număr mare de învățători din județul Bihor denotă nu doar grija forurilor tutelare pentru respectarea legilor, dar și importanța pe care o reprezintă ,,segmentul învățământ” în viața țării.

Temele abordate pe parcursul tipurilor variate de perfecționare, de la eliminarea unor elemente eronate, la completarea unora lacunare și până la însușirea celor noi, au contribuit atât la formarea cognitivă a cursanților, cât și abilitarea acestora cu competențe specifice.

De-a lungul perioadei interbelice, învățătorii nu erau trimiși la cursuri doar ca să se perfecționeze, din punct de vedere profesional sau al culturii generale, ci în special pentru a putea să devină modele pentru țăranii din satele în care profesau. Era necesar să le îndrume copiii în ceea ce privește activitatea școlară, dar și să-i formeze ca viitori oameni responsabili ai comunității. De asemenea, reprezentau, alături de preotul satului și notarul, elementul care ținea românismul în această parte a țării. Îi învățau pe săteni să vorbească românește, să valorifice datinile și obiceiurile strămoșești, să-și cultive pământul după metode noi, să-și crească și îngrijească fiii și fiicele respectând normele de igienă, dar și pe cele morale.

La rândul lor, învățătorii luau modele de la profesorii universitari care le susțineau conferințe și activități practice pe parcursul perioadei de perfecționare.

Revistele pedagogice și culturale apărute în județul Bihor în perioada interbelică, din care două au și fost prezentate în detaliu în lucrare, respectiv Revista „Școala Nouă” și Revista „Rânduri” au promovat învățământul românesc din județul Bihor, dar au prezentat și piedicile sociale inerente unei astfel de perioade istorice: necunoașterea de către copii a limbii române, ba chiar și de către unii dascăli, reticența unor părinți vizavi de școala românească, chiar dacă ei trăiau deja în țară românească, precum și starea învățătorilor.

Revistele cuprindeau articole care tratează teme de pedagogie sau metodică, circulare, ordine, diferite știri și informații, precum și semnalarea apariției unor cărți, atât cu caracter pedagogic, cât și beletristic sau de cultură generală, a unor reviste cu preocupări

35

asemănătoare, fiind ale confraților din alte localități ale țării, sau reviste care contribuie la sporirea culturii țăranilor.

Revistele nu contineau cercetări sau articole ale unor pedagogi de seamă ai vremii, dar strădania celor care publică de-a lungul apariției contribuie la perfecționarea celor care făceau parte din corpul didactic.

Mai mult, se descopera stimuli ai dascălilor de a apela la toate resursele sufletești pentru a fi apreciați de către părinții copiilor, în special cei de la sate, cu care să ducă o activitate, ca astfel să poată contribui la ridicarea culturală a țăranului român din această parte a țării.

Planurile de lecție apărute în reviste scot în evidență preocupările învățătorilor și ale profesorilor de pedagogie de la școlile normale din Oradea, de a organiza procesul instructiv-educativ pe bazele unei didactici novatoare.

Circularele, ordinele inserate pe parcursul revistei au avut rolul de a prezenta liniile de dezvoltare a învățământului românesc transmise dinspre forurile centrale și locale de control.

Militantismul revistelor pentru ridicarea calității învățământului primar fac din acestea un element viu de păstrare a conștiinței românești în contextul învățământului bihorean interbelic.

Importanța acestor reviste, pe lângă sprijinirea învățământului primar constă și în faptul că au sporit numărul publicațiilor românești în această parte a țării, care a fost privata de posibilitatea de a-și exprima sentimentele românești.

Documentele școlare existente de-a lungul perioadei interbelice coordoneaza activitatea derulată în timp, atât a celei de predare- învățare, cât și cea complementară acesteia.

Activitatea de apostolat nu s-a ridicat la nivelul muncii depuse de către dascălii din perioada interbelică. Invatatorii erau omiși de la creșterile salariale, dar primii în momentul tăierii din salariul modest.

36

Exemple de abnegație și dăruire, învățătorii bihoreni din perioada interbelică merită a-și afla locul în cartea neamului românesc.

Cercetarea învățământului și culturii românești din Maramureșul perioadei dintre Revoluția de la 1848 și Marea Unire din 1918 a constituit domeniu distinct chiar din primul deceniu al secolului XX. Totuși istoriografia problematicilor enunțate rămâne pentru nordul românesc relativ săracă, dacă ne raportăm la cercetări similare referitoare la spațiul transilvănean, deși numărul și calitatea studiilor din ultimele decenii s-au înmulțit.

Interogarea unor fonduri arhivistice aflate la Arhivele Naționale sau muzee din nordul românesc și a unei relativ importante bibliografii au stat la baza tezei Învățământ și cultură românească în Maramureș între 1848 și 1918, care propune o abordare orientată sistematic spre decriptarea unor aspecte mai însemnate din cultura și învățământul românesc a ținutului voievozilor.

Ca arie geografică se referă la localitățile cu populație predominant românească a comitatului Maramureș, incluse din anul 1860 în vicariatul greco-catolic al Maramureșului, din cadrul Episcopiei greco-catolice a Gherlei, înființată la începutul deceniului absolutist. Includerea parohiilor românești în 1856 în episcopie, prin dezmembrarea lor de la Episcopia greco-catolică a Muncaciului, a însemnat reincluderea românilor maramureșeni în circuitul transilvănean al valorilor culturale.

Deși învățământ românesc a existat în Maramureș din timpuri străvechi, făcut de obicei în mănăstiri ori în tinda bisericii, despre un învățământ instituționalizat în sens modern, cu excepția unui episod de la sfârșitul secolului XVIII din timpul reformelor iosefine, se poate vorbi abia din deceniul neoabsolutist. În acești ani, sub presiunea autorităților militare imperiale, satele maramureșene închiriază sau construiesc case care vor servi ca spații de învățământ și locuințe pentru învățătorii aduși din zonele românești limitrofe Maramureșului de către structurile ierarhice ale bisericii greco- catolice sub oblăduirea cărora a fost pus învățământul național, în baza unei vechi și puternice tradiții a autonomiei bisericești.

38 I. Agrigoroaiei, România interbelică, vol. I, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2001

37

Perspectiva aleasă de prezentare a multitudinii de problematici specifice învățământului național românesc, a fost cea din prisma fluxului de legiuiri, norme, ordine, dispoziții provenite în principal de ministerele imperiale și îndeosebi cel al învățământului, de la resortul învățământului al Consiliului de locumtenență, iar după încheierea pactului dualist, în special de la Ministerul ungar al Cultelor și Instrucțiunii Publice și de la structurile subalterne, comunicate printr-un mare număr de circulare prin intermediul structurilor confesionale ale bisericii greco-catolice. Acestea, vor transmite, în baza autonomiei din ce în ce mai restrânsă spre sfârșitul perioadei cercetate prin imixtiunea statului, circulare cu ordine și dispoziții proprii adresate preoților în calitate de directori școlari și învățătorilor cei care realizează demersul didactic.

Luând în considerație principalele legiuri care au marcat parcursul învățământului din partea transleitană a Imperiului Habsburgic, și implicit cel românesc din Maramureș, am propus o periodizare cu scopul de a oferi o imagine coerentă a complexei și complicatei problematici școlare între Revoluția de la 1848 și Marea Unire din 1918. Deși Entwurful contelui Leo Thun nu s-a adresat în mod direct învățământului elementar, prin ciclul de reforme pe care l-a antrenat ulterior, a adus beneficii învățământului românesc elementar din Maramureș, marcând nașterea unui învățământ elementar instituționalizat. În deceniul liberal, cu toate că s-a înregistrat un recul în activitatea școlară, controlul și organizarea învățământului este preluată aproape exclusiv de biserică. Legea școlară pentru învățământul elementar, Articolul de lege XXXVIII din 1868, promulgat după încheierea pactului dualist, va constitui cadrul pentru tot eșafodajul juridic ulterior. Va lăsa în sarcina comunităților întreținerea școlilor și a învățătorilor, dar va introduce însă o serie de condiționări de ordin material, neîndeplinirea lor atrăgând transformarea lor în școli comunale, cu pierderea caracterului confesional și implicit cel național. Restrângerea învățământului românesc în școlile elementare confesionale începe odată cu aplicarea Articolului de lege XVI din 1879 privind introducerea limbii maghiare în învățământul primar și înregistrează aspecte dramatice odată cu aplicarea celei de a doua legi de salarizare a învățătorilor, Articolul de lege XXVII din 1907.

Răspunsul școlilor românești din Maramureș față de acest flux normativ a fost diferit în funcție de perioadă și a antrenat comunitățile confesionale românești într-un efort de

38

adaptare. În teză sunt prezentate aspecte ale acestui efort adaptativ în funcție de periodizarea propusă, în care au fost implicați oameni și resurse materiale și financiare. Au fost înregistrate replieri succesive, în funcție de pretențiile structurilor specializate ale statului sau cele confesionale, și au fost materializate în închirieri de case care vor servi drept școală, urmate de construirea și amplificarea unor spații cu destinație școlară, achiziții de mobilier școlar, material didactic și manuale, formarea și calificarea învățătorilor și asigurarea întreținerii lor cu salarii și locuință. În acest efort de adaptare a fost antrenată în primul rând biserica greco-catolică, pe toate palierele ierarhice, începând cu clerul superior și până la comunitățile confesionale. Fiecare din aceste paliere a avut roluri și atribuții specifice, înrădăcinate într-o îndelungată tradiție. Pentru Maramureș un rol important l-a avut vicariatul greco-catolic românesc, constituit din vicar și Consistoriul subaltern, a cărui activitate debutează din 1861, care a avut rolul de coordonare și control, dar și de asigurare a uniformității și a unui răspuns unitar și coordonat al comunităților confesionale față de dispozițiile legilor, ordinelor și dispozițiilor în materie școlară provenite de la autoritățile statale sau ale episcopiei. Vicarul și Consistoriul subaltern și-au asumat roluri care depășesc limitările înguste ale diplomelor vicariale, devenind o adevărată instituție de coordonare a învățământului și a activităților culturale naționale. Vicarii Mihail Pavel (1861-1872), Ioan Pop (1872-1878), Mihail Kökényesdy (1878-1887) și Tit Bud (1897-1917) au fost personalități ale societății Maramureșului dintre 1861 și 1918, având o remarcabilă activitate culturală și națională.

Protopopii, ca membrii în Consistoriul subaltern, dar mai ales ca inspectori școlari pentru școlile din protopopiatele Sighet, Mara, Cosău, Iza, Vișeu și Ieud, au avut un rol determinant în coordonarea și controlul învățământului sătesc precum și a unor activități cultural naționale. Astfel au putut fi identificate trei generații de protopopi în răstimpul dintre 1848 și 1918, unii cu reale merite pe tărâm școlar și cultural. Responsabilitatea organizării școlilor confesionale sătești va reveni în primul rând clerului: parohi, administratori parohiali sau capelani, fiindu-le desemnate atribuții specifice în virtutea autonomiei confesionale. Un aspect interesant relevat în teză este acela al preoților care au funcționat simultan ca învățători în școlile sătești.

39

Starea școlilor reflecta starea economică a comunităților parohiale. Bunăstarea școlii va depinde de zelul preotului, dar și de darea de mână a membrilor comunității confesionale, întrucât cuantumul de 5% din impozitul direct distribuit pe comunitate, prevăzut în legea școlară privind învățământul primar din 1868, nu asigurau satisfacerea nevoilor tot mai multe ale școlilor confesionale. Dat fiind faptul că multe comunități sătești aveau o situație economică precară, statul a preluat o parte din sarcina întreținerii învățătorilor prin cele două legi de salarizare, Articolul de lege XXVI din 1893 și Articolul de lege XXVII din 1907, dar condiționările impuse prin aceste legi învățătorilor dar și comunităților sunt semnele unui proces al învățământului și realizarea lui în limba oficială a statului maghiar dualist. De altfel, primele școli de stat cu limba de predare maghiară au fost înființate în satele românești ale comitatului Maramureș începând din 1895 care au preluat o parte din elevii satelor românești. Învățătorii confesionali sunt cei care au realizat demersul didactic în școala elementară, a cărei durată a fost mărită de la patru ani la șase ani prin legea școlară din 1868, lege care a impus ca obligatoriu și învățământul complementar de trei ani sau școala repetițională în care trebuiau să predea aceeași învățători.39 Modeștii cantori- învățători din preajma Revoluției de la 1848 au fost înlocuiți cu o generație tânără, care au început să aibă conștiința apartenenței la un corp profesional încă din primii ani ai creării unui învățământ instituționalizat. În școlile maramureșene din deceniul absolutist și până la Marea Unire s-au succedat mai multe generații de dascăli, a căror nivel de pregătire didactică a crescut progresiv, odată cu îmbunătățirea învățământului preparandial. Dar învățătorii au devenit și o miză politică, fiind văzuți de autoritățile școlare ale statului dualist, mai ales după 1879, instrumente în procesul de maghiarizare. S-a încercat de către inspectorii regești școlari, desolidarizarea lor de către ierarhia bisericească, fenomene mai greu de controlat de clerul superior din vicariatul Maramureșului la începutul secolului XX de teama extinderii apostaziei din două localități de pe cursul superior al Izei. Dascălii, care trebuiau să asigure demersul didactic, au trebuit să aleagă între conștiința datoriei și iluzoria protecție asigurată de inspectorii școlari civili.

39 C. Angelescu, Evoluția învățământului primar și secundar în ultimii 20 de ani (1917-1937), Ed. Curentul, București, 1937

40

Dotarea materială a școlilor a fost în atenția directorilor școlilor sătești din Maramureș, introducerea și urmarea unor programe școlare. Dacă în programele școlare până în 1868 în Maramureș au fost urmate în linii mari prevederile Verordung-ului publicat în 1855, din 1877 este introdusă o nouă programă școlară, care va trebui readaptată în 1879, odată cu promulgarea Articolului de lege XVIII din 1879, în care predarea limbii materne este subordonată predării limbii maghiare, scopul principal fiind obținerea bilingvismului. Un nou plan de învățământ a fost impus după promulgarea Articolului de lege XXVII din 1907. Potrivit acestui plan scopul predării limbii maghiare în școlile cu limbă de predare nemaghiară, era învățarea astfel încât un elev de altă naționalitate să și-o însușească în școala primară, iar la sfârșitul clasei a IV-a să se poată exprima cursiv în limba maghiară, atât în vorbire cât și în scris.

În ceea ce privește manualele, expresia materială a aplicării programei școlare, dacă în primii ani după organizarea școlilor sătești din deceniul neoabsolutist și în deceniul liberal principala problemă a fost aprovizionarea, după înființarea tipografiei diecezane, aprovizionării, acum relativ îmbunătățite, i s-a adăugat controlul manualelor, cu un evident substrat politic din partea autorităților școlare, urmate de numeroase interziceri care au dăunat calității lor.

Miza juridica și administrativa era elevul, care în situația Maramureșului era în majoritatea cazurilor fiu de țăran, parte dintr-o lume cu un alt sistem de valori decât cele promovate de către politica oficială a vremii, în care puternica tradiție sătească se considera suficientă pentru educația propriilor progenituri. În general rutele școlare ale elevilor maramureșene se terminau odată cu absolvirea celor patru și abia mai târziu a celor șase clase obligatorii. Puțini elevi vor ajunge să frecventeze gimnaziile maghiare sau românești sau vor absolvi studii superioare care să le asigure accesul într-o elită intelectuală. Una din cauzele sistemului de învățământ de după Revoluția de la 1848 a fost slaba frecvență având multiple motivații: mentalitatea lumii rurale, precaritatea economică a unor familii, lipsa de finalitate a demersului didactic și multe altele. Slaba frecvență explică și lipsa de succes a politicilor școlare a autorităților maghiare dualiste. Scopul politic al demersului didactic este exprimat prin Articolul de lege XXXVII din 1913, care condiționează obținerea dreptului de vot de susținerea unui examen de limba maghiară la absolvirea școlii primare și a celei repetiționale de către elevii nemaghiari.

41

Un alt aspect, netratat în studiile de specialitate a fost acel al fundațiilor și burselor școlare, înscriindu-se într-un efort de asigurare a stabilității învățământului confesional. Fundațiile școlare întemeiate de clerici, mireni sau comunități confesionale, aveau diferite proveniențe: testamente, donații, colecte, convertirea obligațiunilor prin răscumpărarea veniturilor provenite din cârciumărit, în baza Articolului de lege V din 1902, obligațiuni emise ca urmare a aplicării Articolul de lege XXXVIII din 1888. Aveau ca scop asigurarea salarizării învățătorilor, ajutorarea copiilor săraci, înzestrarea, repararea sau construirea de școli noi. În ciuda scopului lor social, complementar activității statului, fundațiile au fost supuse unui riguros control politic. Unele dintre ele au avut o funcție socio-economică incontestabilă: au asigurat locuitorilor satelor o sursă de creditare avantajoasă. Dintre acestea cea mai veche a fost fundația köszegyiană care a asigurat burse pentru elevii români și ucraineni de origine nobilă din școlile sighetene.

Biserica a încercat din răsputeri să asigure o educație religioasă și națională pentru copiii satelor românești, iar statul a impus educația în spiritul culturii maghiare pentru a multiplica numărul cetățenilor maghiari, pentru a-i transforma în bilingvi. Cel mai susținut efort al societății românești maramureșene a fost acela de a facilita funcționarea școlilor naționale, cu scopul de a asigura pe lângă însușirea unor noțiuni din doctrina creștină sau din domeniul științelor reale și a unor noțiuni de limbă și cultură românească.

Însă cel mai important proiect cultural românesc din Maramureș, care a coagulat clerul și laicii, a fost cel al Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș, a cărei activitate a căpătat aspectul unei veritabile instituții de învățământ și cultură. Inițial nu s-a dorit tutela confesională, dar pentru faptul că, numai sub această tutelă a putut funcționa Preparandia, care de altfel a pregătit învățători pentru școlile confesionale, a trebuit să accepte acest caracter. Legat de umbrela confesională, acceptată prin forța tradiției de monarhia dualistă, funcționarea Preparandiei și însăși activitatea Asociațiunii a fost legată de ceea ce am numit dosarul parohia Sighet, deschis impreuna cu dezmembrarea parohiilor românești de la episcopia Muncaciului, când Sighetul deși avea o comunitate românească majoritară în raport cu rutenii, a rămas în cadrul aceleiași episcopii in urma unor manevre subterane.

42

Au urmat aproape două decenii de activitate petiționară, care a ajuns până la Pontificele roman până când a fost înființată parohia Sighet. Însă dosarul Sighet, care însemna în fapt începutul cuceririi culturale a Sighetului, nu va fi închis decât după construirea bisericii greco-catolice, a școlii confesionale românești și stabilirea în 1900 a sediului vicariatului.

De activitatea Asociațiunii este legată și înființarea Societății de lectură „Dragoșiana” care reprezenta latura literar- artistică a activității nucleului de intelectuali din cercul Asociațiunii.

În activitatea Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș se identifica câteva etape stabilite în funcție de activitatea dominantă: începuturile (decembrie 1860 – mai 1861) când s-au conturat modalitățile principale de desfășurare a activităților sale, perioada preparandială (mai 1861- 2 iulie 1870) cât timp a funcționat Preparandia sub tutela Asociațiunii, zidirea internatului (18 iulie 1870 și 21 noiembrie 1885) și perioada internatului, cea mai lungă perioadă, din 21 noiembrie 1885 până în 19 mai 1919, data adunării generale, când au fost aprobate statutele Asociațiunii după Unire.

De tutela confesională nu s-a desprins nici Astra, a cărei prezență activă și organizată este înregistrată în Maramureș din 1910, creând o situație de competiție cu Asociațiunea pentru cultura poporului român, marcând prin activitatea ei afirmarea unei noi generații de clerici și laici, mai puțin dispuși la compromisuri cu puterea politică.

O activitate culturală și didactică interesantă a avut-o și corpul profesional al învățătorilor constituiți mai întâi, încă din deceniul liberal în conferințe învățătorești, care au avut menirea de a fi tribune de dezbatere a principalelor probleme cu care se confruntă învățământul.40 Consiliul de locumtenență a dispus în 1863 obligativitatea asocierii învățătorilor în conferințe bianuale la nivel de cerc politic sau protopopiat. Aceste organizații trebuiau să se întrunească într-o conferință generală la nivel de comitat. Scopul declarat al conferințelor va fi introducerea uniformității în cercul de inspecție, îndeosebi în ceea ce privește metodele și

40 G. Antonescu, Baza pedagogică a reorganizării învățământului,Ed. Cultura Națională, București, 1923

43

manualele folosite. Ele au fost organizate sporadic în deceniul liberal iar câțiva ani după 1872 au constituit o alternativă la cursurile de șase săptămâni organizate pentru învățătorii suplinitori. Articolul de lege XXXVIII din 1868 stipula în unul din paragrafele finale obligativitatea asocierii învățătorilor într-o reuniune în 1875. Înființarea Reuniunii învățătorilor greco- catolici români din vicariatul Maramureșului este consemnată în 1883. Asociațiile de învățători, concepute ca instrumente la dispoziția statului ungar, au devenit mijloace de apărare a intereselor școlii românești din Transilvania și părțile limitrofe, supusă presiunii de deznaționalizare din partea regimului dualist instalat după 1867. Din 1886, Reuniunea învățătorilor, sub coordonarea vicarilor Mihail Kökényesdy și apoi Tit Bud, s-a orientat spre activități practice, fiind organizate anual în satele maramureșene, devenind un model de realizare a unor activități didactice și culturale, catalizând interesele învățătorilor înspre scopuri pragmatice, precum promovarea pomiculturii în satele maramureșene dar și culturale, culegere de folclor, întocmirea de monografii sătești si constituirea de biblioteci .

După Revoluția de la 1848, Maramureșul înregistrează o mișcare națională și culturală comparabilă cu cea transilvăneană. La sfârșitul secolului XVIII și în prima jumătate a secolului XIX, în Maramureș nu a fost posibilă o mișcare de amploarea Școlii Ardelene, din lipsa unei intelectualități în număr suficient de mare care să genereze masa critică necesară pentru conturarea unei activități cultural naționale. Condiția de periferie a Maramureșului și-a spus în acest caz cuvântul. Dar ecourile Școlii Ardelene au ajuns în Maramureș și au fost asimilate de intelectualii formați în prima jumătate a secolului XIX, generație care a înființat și susținut Asociațiunea pentru cultura poporului român din Maramureș, cea mai activă și mai dinamică generație din întreaga perioada. Acest fapt a fost posibil odată cu reintegrarea Maramureșului în circuitul transilvănean al valorilor, din punct de vedere canonic în 1856, în episcopia Gherlei, care a fost premiza reintegrării culturale, când Maramureșul și-a depășit condiția de periferie. Generația care a făcut Unirea, sau generația astristă a spart barierele acestei tendințe.

Expresia cea mai elocventă a depășirii condiției a maramureșenilor, a fost circulația cărții și presei românești. Atât cartea cât și presa a circulat pe anumite circuite culturale, cel mai ușor de identificat fiind cel asigurat de către biserica greco-catolică, structurile confesionale preluând încă un rol cultural, acel de difuzor de presă și carte românească.

44

Maramureșenii s- au remarcat ca și consumatori de cultură, fiind și producători. Cu toate că n-au lipsit inițiative de înființare a unui periodic românesc în Maramureș, lipsa unui suport financiar consistent și stabil a descurajat inițiativele. Dar au fost prezenți cu articole în periodicele timpului, politice, literare, culturale, bisericești sau școlare cu articole sau studii. Unii sau remarcat ca autori ale unor lucrări cu conținut teologic, istoric, folcloric, medical ori manuale școlare. Generațiile de români maramureșeni care s-au succedat în cei 70 de ani dintre revoluția de 1848 și Unirea din 1918 s-au manifestat creativ în domeniul literaturii, a culegerii de folclor, al istoriei incluse mișcării naționale românești cu aspecte specifice în acest ținut multietnic care a fost Maramureșul de dinainte de Marea Unire.

In domeniul literar contribuția maramureșenilor nu este lipsită de interes. Plăsmuirile literare, destul de puțin cunoscute și valorificate, provin de la tineri, precum juristul Simion Botizan, cu interesante producții poetice apreciate de contemporani, ori studentul medicinist, Artemie Anderco, devenit un memorialist cu real talent literar, remarcat de posteritate sau de la maturi precum Laurențiu Mihalyi, care din motive încă neidentificate, nu a publicat decât foarte puțin, cu toate că a fost erudit cu inventivitate epică remarcabilă. Însă toți sunt tributari mișcării literare romantice a cărei ecouri se resimt și în Maramureș.

Deși nu aparține scrisului literar propriu zis, culegerea de folclor a intrat în atenția cercetării întreprinse pentru elaborarea tezei, întrucât potrivit practicilor încetățenite între culegătorii de folclor ai vremii, intervenția în textul primar este destul de frecventă și de aceea limita între consemnarea textului folcloric și creația culegătorului este greu de stabilit.41 Culegerea folclorului, reflex romantic prelungit până la începutul secolului XX, a fost una din cele mai consistente aspecte ale mișcării culturale maramureșene, dat fiind numărul mare de nume implicate în acest demers. Trebuie remarcată cea dintâi culegere de folclor, cu caracter sistematic, realizată de Laurențiu Mihalyi la jumătatea secolului XIX, care a servit ca inspirație pentru o proiectată epopee: Tatarataratura.

41 V. Popeangă, Școala românească din Transilvania în perioada 1867-1918, E. D. P., București, 1974

45

Una din cele mai interesante activități ale intelectualilor maramureșeni anterior Marii Uniri a fost cea de recuperare a trecutului istoric al Maramureșului: studierea și publicarea izvoarelor istorice cu referire la românii maramureșeni și instituțiile lor tradiționale, materializată în studii și colecții de documente. În cazul istoricilor, personalitatea lui dr. Ioan Mihalyi de Apșa se detașează de fundalul epocii. Pasionat erudit și colecționar, a avut se pare intenția de a scrie o monografie istorică a Maramureșului, aceea de publicare a unei colecții de documente referitoare la Maramureșul secolelor XIV și XV. Lucrarea care a rezultat în urma cercetărilor sale, care l-a consacrat ca istoric, a fost Diplomele maramureșene din secolele XIV și XV, pe lângă alte studii în publicațiile vremii. Recuperarea trecutului istoric a avut o puternică marcă identitară, volumul de documente al lui Ioan Mihalyi de Apșa, apărut în anul 1901, constituie baza oricărei cercetări întreprinse pentru a scrie istoria Maramureșului dar și a istoriei românilor din secolele XIV și XV.

Un alt domeniu cultural încă incomplet studiat este cel al artelor, in care românii maramureșeni s-au manifestat creativ. Și în acest domeniu, în lipsa unor instituții românești specializate, biserica și-a asumat forme de educație muzicală și estetică. Comunitățile parohiale au ridicat biserici de zid, care au profunde semnificații în epocă, fiind dincolo de aspectele identitare și apologetice, expresia emancipării social-naționale și recuperarea unui trecut în care românii au avut hegemonia culturală a „țării”, care au moștenit-o de voievozi. Începând cu secolul XIX, locul vechilor și elegantelor biserici de lemn, începe să fie luat de bisericile de zid construite după modele impuse de autorități și aflate în circulație. Nu se poate vorbi de un stil propriu românesc deoarece arhitecții nu cunoșteau acest stil. Nici preoții și nici curatorii nu doreau acest lucru, orientându-se după modelele existente în epocă. Este păstrată însă tradiția iconostaselor și a picturii interioare bizantine. Cât privește pictura, lipsită de tradiție și posibilități de însușire, nu a cunoscut decât o practicare accidentală, iar referitor la muzica, s- a cultivat cea bisericeasca, care a fost promovata de învățătorii de la școlile din satele maramureșene.

46

2.2. PREOȚII

Impactul pe care evenimentele politico- economice le-au avut asupra comunităților incepe de la primele luări de poziție din partea intelectualilor români după revoluția de la 1848 de a-și exprima nevoia de independență socială și politică ca reacție la aceste schimbări. Acest demers a fost realizat în preajma deciziei împărătești de a acorda Bisericii Ortodoxe din Transilvania dreptul la autonomie și la înființarea Mitropoliei Ortodoxe Române din Transilvania și Ungaria sub grija Mitropolitului Andrei Șaguna.

Evenimentele majore transilvănene au schimbat înfățișarea comitatului Cluj din punct de vedere socio- economic până la Marea Unire. Deciziile adoptate de Dietele transilvănene, deșteptarea socială dar mai ales ființa națională promovată de Revoluția pașoptistă și mișcarea memorandistă, au afectat deciziile instituționale bisericești transilvănene prin reînființarea Mitropoliei Ortodoxe Române din Transilvania și creșterea edificiilor de cult la nivel local în comitatul de pe Someșul Mic. Prin implicarea directă a clerului și deopotrivă a credincioșilor ortodocși în aceste evenimente, s-a dovedit existența unei strânse legături între vectorii naționali români, persoane care au crezut în redescoperirea vorbitorilor de aceeași origine, limbă și tradiții, motivații ce au contribuit la implicarea în realizarea Marii Uniri.

Lupta politică a românilor din 1892-1894, prin Memorandul semnat de intelectualii uniți și ortodocși transilvăneni, s-a încheiat la Cluj prin procesul organizat contra semnatarilor petiției, fapt care a dus la încarcerarea conducătorilor Partidului Național Român și la răcirea relațiilor dintre români și casa de Habsburg, considerată până atunci o aliată contra încercărilor de maghiarizare ale parlamentului de la Budapesta.42

Primul război mondial, urmat de Unirea de la 1918 a adus un val de sărăcie morală și materială în rândul românilor care au îndurat greu cei patru ani de război în care tinerii cu putere de muncă a fost recrutați iar preoții erau fie acuzați de colaborare cu forțele române, fie considerați de credincioși colaboratori ai maghiarilor, ceea ce a provocat o tensiune ce a izbucnit violent la nivel local la finalul războiului.

42 N. Bocsan, Memorandul (1892-1894), București, Editura Progresul Românesc, 1994.

47

Evenimentele Unirii de la Alba Iulia și ale Mișcării memorandiste nu au fost detaliate în lucrarea de față deoarece subiectul este extrem de vast, existând deja o colecție importantă de cărți, articole și lucrări științifice care abordează aceste teme și implicațiile ce le-au avut asupra românilor transilvăneni, respectiv clujeni.

Organizarea administrativă, politică și economică a comitatului Cluj intre anii 1864-1918 cu referire la delimitarea geografică a comitatului Cluj și modificările care s-au făcut de-a lungul timpului acestei structuri și a subdiviziunilor sale, precum și impactul pe care aceste modificări le-au avut la nivelul comunităților sătești.

Analizarea structurii administrativ-teritoriale a comitatului Cluj a fost necesară deoarece a relevat diferențe economice, sociale, etnice și culturale între cele două zone principale ale Clujului numite ”Clujul de Jos” și ”Clujul de Sus”, distincție ce s-a manifestat pe tot parcursul secolelor XIX și XX.

Având zonele geografice și administrative ale comitatului delimitate, prin structurile locale s-a realizat o analiză amănunțită asupra evoluției politice și economice.

Implicarea forurilor de conducere din comitatul Cluj s-a manifestat printr-o atitudine retrogradă la adresa românilor din regiune, care nu au reușit să se impună în administrația locală sau în justiție. Puterea administrativă și politică a comitatului și a orașului Cluj era dominată de maghiari, în special de nobili în zona rurală și de burghezi în cele două orașe. În mediul urban, datorită înlesnirilor legislative și a schimbărilor sociale survenite, burghezii ajung la o putere decizională crescândă în aparatul de conducere.

Băncile românești au fost esențiale pentru dezvoltarea economică locală prin îmbunătățirea antreprenoriatelor. Asociațiile culturale românești propuneau proiecte viabile de întărire a puterii economice a românilor, deziderate care nu au fost suficiente pentru a deveni proprietari locali.

Situația demografică religioasă s-a bazat pe recensăminte și pe datele furnizate de documentele găsite în Arhiva Mitropoliei Ardealului de la Sibiu, acestea completându-se reciproc.

48

Evenimentele care au devastat comunitățile: epidemii, secete, războaie ori revolte, au marcat negativ evoluția comunităților clujene în general și a celor românești în special, așa cum au evidențiat recensămintele austro- ungare.

Acțiunile statului au influențat situația etnică din comitatul Cluj, de aceea, implicit s-a acordat o atenție deosebită indicilor demografici care au demonstrat statistic, dincolo de subiectivismul statului sau al naționalităților, tabloul etnic pe plăși al românilor ortodocși sau a modificărilor survenite în urma acțiunilor naționale promovate prin Biserică, dar și limitările cauzate de o legislație naționalistă părtinitoare.43

Pierderea identității naționale a credincioșilor din zona Clujului a condus la acțiuni întreprinse de către Asociația culturala ASTRA pentru culturalizarea românilor din zona rurală și menținerea identității românești a tinerilor veniți la studii în zonele urbane, prin broșuri, evenimente sociale, prelegeri educative, înființare de fonduri de întrajutorare, biblioteci sătești și bănci românești.

Un alt aspect cu referire la locuitorii comitatului Cluj, este legat de problematica confesională, așa cum reiese din datele furnizate de recensămintele autorităților austro-ungare și de protocoalele bisericești ortodoxe, punându-se accent asupra neconcordanțelor dintre ele, pentru a creiona obiectiv modul de relaționare a evenimentelor principale ale vieții, în raport cu Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe Române. Trecând dincolo de statistici, sunt analizate comparartiv comunitățile românești ortodoxe, greco-catolice și a altor confesiuni din comitat și evoluția acestora în orașe, târguri și sate, în special a importanței pe care sentimentul religios l-a avut în conturarea familiei ortodoxe din această zonă. Acest capitol continuă cu examinarea vieții familiale a comunităților ortodoxe din comitat și a acțiunile realizate de preoți și protopopi la nivel local pentru îmbunătățirea morală și spirituală a credincioșilor.

S-a demonstrat faptul că, în ciuda încercării statului austro-ungar de a înstrăina credincioșii de Biserica lor milenară, mirenii au rămas fideli Sfintelor Taine: Botezul, Cununia, Maslul și ierurgia înmormântării.

43 G. Bodea, , Clujul. Pagini de istorie revoluționară, Cluj, Editura Consiliului Cluj, 1971.

49

Tranziția economică a societății a generat înregistrarea civilă a căsătoriilor, condiție impusă de către statul austro-ungar pentru a deține o evidență centralizată a populației, bazată pe un sistem comun, fapt ce a avut drept consecință creșterea numărului de cupluri ce nu apăreau ca fiind căsătorite în documentele parohiilor, precum și o creștere a numărului de copii considerați nelegitimi, în special în comunitățile izolate.

Actele pe care o parohie era obligată să le aibă la sfârșitul secolului al XIX-lea sustineau atât administrația bisericească, cât și pe cea statală în a observa evoluția comunității. De asemenea, se evitau în acest fel abuzurile din partea preoților sau epitropilor. Inventarierile făcute la moartea sau la numirea unui preot în parohie demonstrează faptul că existau protocoale începând cu anul 1819, astfel: Protocolul botezaților, Protocolul cununaților, Protocolul morților, Protocolul bunei-învoiri (logodnei), Protocol de esebite (ieșiri), Protocol de intrări a documentelor, Jurnal de cassă (situația financiară), Protocoale ale sinoadelor arhidiecezane, acte de arhivă ce cuprindeau corespondența, precum și sigiliul parohial din aramă cu litere chirilice sau latine.44

Pentru studiul obiectiv al vieții românilor ortodocși din comitatul Cluj s-au folosit informațiile obținute din Calendarele Mitropoliei, Conscripțiile “sufletelor”, Conscripțiile școlare, Protocoalele matriculare, care până în anul 1895 au funcționat ca unice documente de stare civilă, Inventarele de bunuri (care se raportau și la structura populației locale), precum și evidențele asociate taxelor parohiale sau ale bunei învoiri. De real folos au fost documentele și scrisorile trimise de protopopii, clerul și credincioșii din zona Clujului către Consistoriul sibian, aflate în Arhiva Mitropoliei Ardealului, mai ales cele din perioada 1850-1918. Analiza manuscriselor oferă o amplă perspectivă susținută de argumentația necesară înțelegerii provocărilor cu care credincioșii și preoții s-au confruntat în această perioadă. De remarcat este faptul că multe dintre sursele inițiale s-au distrus în timp, de exemplu extrasele și protocoalele sufletelor și a botezărilor au ars în timpul revoluției din 1848 sau au dispărut din arhivă.

Contextul politico-social și religios al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea ca punct

44 Arhivele Mitropoliei Ardealului din Sibiu, Documente 1895, secțiunea III, Nr. 489.

50

de trecere spre analizarea detaliată și specifică a vieții sociale și materiale a Bisericii Ortodoxe clujene locale cu referire la relațiile pe care protopopiatele clujene le-au întreținut cu Mitropolia Ortodoxă din Transilvania de la Sibiu.

Unii protopopi au păstrat o mai bună legătură cu autoritățile sibiene, cum au fost protopopii Simeon Pop Moldovan al Turdei sau Tulliu Roșescu al Clujului. Protopopii din familia Roșca, care au fost îndrumătorii tractului Unguraș pe întreaga perioadă analizată, au demonstrat grijă duhovnicească fată de cei păstoriți, mai ales după adoptarea legilor școlare care au dus la scăderea numărului de școli confesionale ortodoxe în zona Clujului.

In structura protopopiatelor din zona Clujului se urmareste evoluția lor din punct de vedere numeric, organizațional și funcțional, incluzând aspecte externe și interne care au dus la restrângerea numerică a protopopiatelor pe parcursul perioadei cercetate. Rolul protopopilor clujeni în dezvoltarea simțământului religios și moral a credincioșilor, dar și implicarea lor în organizarea conferințelor protopopești sunt elemente- cheie ce au necesitat o strictă cercetare pentru a evidenția legătura dintre cler și credincioși într-o zonă ortodoxă minoritară.

Schimbările pozitive survenite pe plan național nu au fost dublate de o evoluție pozitivă a protopopiatelor ortodoxe clujene, care, din cauza reducerii numărului de parohii și a creșterii filiilor, în genere din motive financiare, au suferit o reducere numerică prin desființarea protopopiatelor Clujul de Sus și Secu. Documentele prezintă o situație răvășitoare cu privire la statutul preoților și învățătorilor ortodocși ce își desfășurau activitatea în cele trei tracturi principale din comitatul Cluj: Cluj, Unguraș și parțial Turda. Până în anul 1868 existau două protopopiate cu titulatura ”Cluj”: Clujul de Jos, cu sediul în oraș, și Tractul Clujul de Sus, cu scaunul protopopesc în Călata Mare. Protopopiatul Secului cu sediul în Sic, se desființează după reorganizarea protopopiatelor începând cu anul 1881, datorită diminuării numărului de credincioși. De remarcat este faptul că lipsa protopopiatului român ortodox a fost un factor determinant ce a condus la maghiarizarea masivă a zonei la începutul secolului XX.

A doua componentă a clerului ortodox, preoții locali, modul de alegere a acestora, educația pe care au primit-o și comportamentul lor în viața parohială și politică

51

a vremii, de asemenea sunt tratate divergențele dintre preoți și protopopi sau abaterile comportamentale aduse în atenția Mitropoliei sibiene.

În paralel, starea materială a clerului clujean și a credincioșilor a fost explorată cu referire la averea parohiilor și apelarea în mod repetat la ajutorul de stat în contextul impunerii de către autorități a unor salarii greu de colectat din partea preoților de la comunitățile paupere pe care le păstoreau. Deoarece averile parohiale erau restrânse, în condițiile în care bugetul bisericesc local trebuia să susțină asigurările clădirilor, refacerea edificiilor, plata impozitelor pe terenuri, o parte din parohiile clujene au vândut pământul sau au renunțat la dreptul de morărit. Micromonografiile parohiale, cu o trecere în revistă a preoților slujitori, a lăcașului de cult și a evenimentelor principale din localitate, au fost incluse schematic, accentuându-se specificitatea edificiilor și a tradițiilor locale. În ciuda cercetărilor întreprinse, nu s-au putut realiza biografii amănunțite ale clerului ce activa în aceste protopopiate, datele obținute fiind de cele mai multe ori fragmentare. Lăcașurile de cult din lemn sau piatră ce fuseseră ridicate în principal în secolul al XVIII-lea, au reușit în mică măsură să fie restaurate, iar construcția de noi biserici a fost sporadică în comitatul Cluj, neexistând o implicare reală a statului în dezvoltarea religioasă sau morală a poporului român.

Este necesară studierea în amănunt a arhivelor existente în parohiile fostului comitat Cluj, pentru a avea o imagine exhaustivă asupra acestui subiect și a contextului ce a premers schimbările social-religioase din zonă, demers științific vast ce depășește cadrul studiului de față.

In concluzie, misiunea Bisericii s-a manifestat în această perioadă pe multiple niveluri: social, cultural, educațional, național, fără a-și uita menirea acordată de Iisus Hristos și anume aceea de vesti voia lui Dumnezeu și a-i îndruma pe credincioși spre mântuire.

52

3.REUNIUNI (ORGANIZĂRI ) ALE ȘCOLILOR, LICEELOR

Pentru o privire de ansamblu asupra modului de funcționare a acestor reuniuni trebuie să facem o retrospectivă la Legea XXXVIII prin care cele două biserici românești, greco-catolică și ortodoxă, au obținut statutul de autoritate tutelară a școlilor confesionale. În acest context, toată responsabilitatea funcționării acestor instituții, de la asigurarea localurilor școlare, dotarea claselor cu material auxiliar, didactic ori instituirea și perfecționarea învățătorilor în cadrul reuniunilor intra sub jurisdicția bisericilor.45

Patronul spiritual suprem al tuturor reuniunilor era mitropolitul. Subordonații acestuia pe scară ierarhică, episcopii din diecezele sufragane erau președinții de onoare ai asociațiilor, iar vicarii, conducătorii lor în teritoriu, unde existau reuniuni centrale și structuri organizatorice mai mici numite filiale.

Fiecare reuniune filială își desfășura activitatea în granițele unui protopopiat, cu protopopul tractului respectiv în funcția de președinte. De regulă, învățătorii erau proporțional reprezentați în structura de conducere însă, au existat și excepții, cum este cazul Reuniunii învățătorilor greco-catolici din jurul Gherlei în care doar funcția de bibliotecar i-a fost atribuită unui învățător, restul funcțiilor fiind ocupate de către profesorii Preparandiei din Gherla, artizanii acestei reuniuni.

Pe lângă organizarea, deschiderea și conducerea lucrărilor adunărilor generale, protopopii aveau misiunea de a urmări și facilita strângerea contribuțiilor bănești ale membrilor, difuzarea cărților, a revistelor de specialitate ori a deciziilor consistoriale în teritoriu. La baza piramidei se aflau membrii ordinari – învățătorii, cărora li se datora practic activitatea reuniunilor.

Desfășurate în mod normal de câte două ori pe an la nivel filial și o dată în cazul reuniunii centrale, adunările generale erau expresia vie a idealului reuniunii, cu beneficii pe

45 V. Bițu, Memoria colecțiilor bibliotecii Astra: Ioan Pop Reteganul, in: Sargeția. Deva, 2006: 249-255.

53

mai multe planuri. Pe de o parte, prin sistemul uzual rotativ instituit și excepțional prin cel al „tragerii la sorți”, învățătorii erau obligați să participe activ la ședințe, să elaboreze planuri de lecții, element de noutate introdus de reuniuni, să consulte bibliografie de specialitate sau să-și asigure instrumente didactice de cea mai bună calitate. Făcând aici o scurtă paranteză, amintim zelul unora dintre învățători care au improvizat materiale didactice dintre cele mai inedite, dar și ignoranța sau superficialitatea altora, care nu-și țineau lecția pe motiv că nu dispun de materiale auxiliare corespunzătoare. Un rol important pentru perfectarea metodologică folosită de către propunător îl avea comisia de critică, care analiza atât prestația pedagogică și metodologică a învățătorului cât și nivelul colectivului de elevi.

Pentru a controla absenteismul reuniunile au instituit „amendarea” absenților cu taxe ce puteau varia între 2 și 4 florini, în funcție de numărul abaterilor consemnate. Deși inedită și blamată uneori, metoda a avut efectele scontate. Banii cumulați în acest fel au fost redirecționați în scopuri practice bine determinate, precum achiziționarea cărților pentru bibliotecile filiale ale reuniunilor.

În vederea înțelegerii complexității administrative am detaliat aspecte legate de clasificarea și atribuțiile membrilor: ordinari, fondatori, onorari, corespondenți, părtinitori sau ajutători, modalitatea de alegere și prerogativele funcționarilor, respectiv a președintelui, vicepreședintelui, secretarului prim și a celui secundar, atribuțiile bibliotecarului, notarului, casierului, controlorului și ale avocatului. Am urmărit totodată stabilirea contribuțiilor și achitarea lor, structura și competențele Adunării generale, organizarea și atribuțiile Comitetului Central, dizolvarea reuniunii sau manifestarea învățătorilor în cadrul reuniunilor filiale.46

S-a inființat și organizarea reuniunilor din Banat, respectiv a Reuniunii învățătorilor greco-catolici din Lugoj și a Reuniunii învățătorilor greco-catolici din ținutul Hațegului, subordonate Episcopiei de Lugoj.

Obiectivul asocierii învățătorilor greco- catolici români este înscrierea și activarea membrilor acestor reuniuni în organizații ale statului maghiar, precum Asociația tuturor reuniunilor din Ungaria, Casa învățătorilor budapestani sau Fondul de ajutorare a învățătorilor de

46 V. Curticăpeanu, Mișcarea culturală românească pentru unirea din 1918, București, Editura Științifică, 1968.

54

rit latin și grec de la Strigoniu. Plasând evenimentele în perioada de maghiarizare forțată promovată în timpul dualismului austro-ungar și pe fondul unei atitudini restrictive din partea reprezentanților statului care încercau să limiteze sau să împiedice ținerea adunărilor românești. Explicația rezidă în aceea că dorința de a obține unele drepturi echivalente cu ale învățătorilor maghiari a primat în fața naționalismului. Așa se explică participarea dascălilor români la fondurile acestor organizații, unele dintre ele constituite pentru perfecționarea metodică, altele pentru acordarea unor ajutoare financiare ori cazare pentru elevii români trimiși la stagii școlare în Budapesta. Acordarea unei diurne care să acopere cheltuielile aferente deplasărilor la diversele consfătuiri ale reuniunilor învățătorești a fost o problemă comună, intens dezbătută.

La începutul secolului XX activitățile desfășurate în cadrul reuniunilor sunt canalizate spre înființarea unor alianțe, a unor structuri organizatorice noi, regionale și de mai mare amploare, care să reprezinte interesele tuturor învățătorilor Transilvania și Banat.

Susținerea financiară a reuniunilor prin cotizații,47 donații ori instituirea Fondurilor scolastice sau a unor noi forme de ajutor reciproc: Fondul funerar, Fondul „Toți pentru unul”, Fondul de ajutor destinat elevilor preparandiali, Reuniunea de înmormântare sau Orfelinatul destinat îngrijirii descendenților orfani ai învățătorilor și învățătoarelor de la școlile poporale elementare, superioare și civile, directoarelor de azilele și ai tuturor profesorilor preparandiali din Arhidieceza greco-catolică de Alba Iulia și Făgăraș și diecezele sufragane ale Mitropoliei de Blaj .

Dat fiind faptul că reuniunea nu era subvenționată de stat, ci își asigura resurse financiare proprii, din contribuțiile membrilor, donații, din tipărirea și vinderea unor opere pedagogice sau a unor bilete de bal, menținerea acestui sistem filantropic a constituit un efort suplimentar.

Întrucât reuniunile de învățători erau organizații profesionale cu caracter cultural organizate pe baze național-confesionale, care și-au propus pe lângă perfecționarea metodică a membrilor și ridicarea nivelului cultural al societății românești, îndeosebi a celei

47 B. Dobozi, Reuniunea învățătorilor din Reghin în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Scop și împliniri. În: Reghinul cultural. Reghin 1999: 77-84.

55

rurale. Deși această dimensiune se identifică oarecum cu acțiunile ASTREI, trebuie să subliniem implicarea nemijlocită a acestor organizații învățătorești, care au extins funcția de educație deținută la acea dată de către preoți și învățători și în paralel cu programele ASTREI, au dezvoltat noi forme de instrucție și culturalizare a populației adulte.

Prin intermediul prelegerilor și disertațiilor ținute de către învățători, preoți sau alți intelectuali în adunările generale ale reuniunilor, țăranii învățau principiile unei economii raționale, în care pământul cultivat putea produce recolte bogate, iar stupăritul, creșterea viermilor de mătase, a pomilor sau a vitelor de soi asigură câștiguri economice imediate.

Potrivit opiniei majorității, școala era chemată să îi pregătească pe viitorii gospodari ai satelor și s-a avut în vedere găsirea unui echilibru între cunoștințele teoretice transmise în școală și punerea lor în practică. Așa se explică înființarea unor grădini de aplicație model pe lângă școlile greco-catolice române sau prima pepinieră din vicariatul Maramureșului, cea de la Sat Șugatag, înființată cu concursul reuniunii învățătorești.

Desfășurat printr-un proces amplu, de lungă durată, care a antrenat în egală măsură statul, biserica, școala, asociațiile culturale sau chiar pe unii particulari, combaterea analfabetismului a reprezentat un alt obiectiv major al membrilor ordinari, care pe fondul unei legislații favorabile au ținut cursurile de educare a populației adulte. Alături de acestea au fost organizate serbări sătești, șezători culturale, reuniuni de citire, formați corale ori teatrale, reuniuni de temperanță ori economice, care au contribuit incontestabil la creșterea nivelului cultural și economic al statelor românești.

O altă funcție a reuniunilor este aceea de prezervare a identității naționale prin apărarea limbii, a tradițiilor și a obiceiurilor locale. Nu putem pierde din vedere contribuțiile învățătorilor la culegerea și transmiterea folclorului, mai cu seamă că în compoziția primei generații de folcloriști maramureșeni regăsim membrii ai reuniunii.

Demersurile făcute de către învățători pentru înființarea propriilor organe de presă precum Învățătorul Român, proiectul reuniunii din Sălaj, Foaia Scolastică revista Reuniunii învățătorilor greco-catolici din Arhidieceza de Alba Iulia și Făgăraș, sau difuzarea

56

Școlii practice. În vederea conturării unei imagini globale asupra modului în care au fost înființate și susținute aceste reviste de specialitate, am prezentat pe de o parte încercările locale ale reuniunilor, iar pe de altă parte transformarea Foii Scolastice în cadrul reuniunilor greco-catolice din Mitropolia de Blaj.

Întrucât presa pedagogică facilita învățătorilor posibilitatea de a consulta planuri de lecții, studii de pedagogie sau de psihologie a copilului, reflecții metodologice, considerații pe marginea obiectelor de învățământ și nu în ultimul rând, ultimele noutăți în materie de legislație școlară, recunoaștem aportul major al periodicelor în cadrul amplului proces de uniformizare a sistemului instructiv-educativ de la noi din țară.

Rolul central l-au avut vicarii Alimpiu Barbulovici, Victor Mihály de Apșa, Ioan Marian și Tit Bud în viața reuniunilor și relațiile stabilite între intelighenția românească locală și învățători, reliefate prin prisma celor implicați în problemă.48

Exista un catalogul tuturor membrilor înscriși pe listele Reuniunilor învățătorilor greco-catolici români din Transilvania și Banat, grafice ale ședințelor, Statutele oficiale ale reuniunilor învățătorești, al Orfelinatului și Reuniunii de înmormântare sau listele cărților din biblioteci.

Înființate oarecum ca instrumente de control ale administrației statului, reuniunile au devenit adesea fortărețe ale naționalismului românesc. În fața tendințelor de destabilizare promovate de către autorități, învățătorii s-au situat pe poziții ferme, de respingere categorică față de proiectele reprezentanților statului care încercau să determine conducerea reuniunilor să adopte limba maghiară în discursurile publice ținute cu ocazia diverselor consfătuiri.

Protejați de prevederile inserate în Statutele validate de către Ministerul Cultelor și a Instrucțiunii Publice, în care se stipula folosirea limbii române în cadrul reuniunilor,

48 I. S. Nistor, Aspecte inedite privind contribuția mitropolitului Victor Mihaly de Apșa la dezvoltarea învățământului românesc din Transilvania. În: Cultura creștină. Blaj, NR. 1, 1997: 84-98.

57

învățătorii nu au cedat presiunilor, ci au continuat să păstreze limba română la toate manifestările lor. Când Reuniunea Învățătorilor Români Sălăjeni a fost somată oficial să elimine din titulatură denumirea de „români”, aceasta nu s-a conformat și a reușit să-și mențină denumirea oficială până la dizolvarea din cauza unor neînțelegeri interne și pe fondul declanșării Primului Război Mondial.

Acțiunile promovate de către învățători în cadrul reuniunilor au susținut unitatea națională, fără apartenență confesională, au apărat limba, folclorul, tradițiile și obiceiurile românești.

Prin activitatea desfășurată în cadrul școlilor, reuniunilor de învățători sau asociațiilor culturale și prin intermediul societăților menite să promoveze prosperitatea economică a țăranului român, învățătorii s-au remarcat drept actori principali ai culturalizării lumii rurale, într-un timp în care acest proiect reprezenta miza esențială a societății românești din Transilvania.

58

4.PASTORALE ALE MITROPOLITULUI ANDREI ȘAGUNA

4.1.BIOGRAFIA MITROPOLITULUI ANDREI SAGUNA

Andrei Șaguna s-a născut la 20 decembrie 1808, la Miskolc, fiind numit prin botez Anastasiu. Era al treilea copil al negustorului Naum, din familia Șaguna, care s-a mutat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, din Grabova, de lîngă orașul Moscopole, datorita masacrelor prin care Macedonia a fost supusă lui Ali Pasa din Ianina.

Din Moscopole au emigrat marile familii macedoromâne, care au contribuit decisiv la cristalizarea activităților comerciale și bancare din Belgrad, Viena și Budapesta și la renașterea sentimentului național românesc din Austro-Ungaria și Transilvania. Familia Șaguna, Sina, Ucuta, Darvari, Caracaș, Mocioni, Gojdu au adus contribuții majore pentru cultura și civilizația popoarelor în mijlocul cărora s-au stabilit și ideii naționale române.

În noua lor patrie, macedoromânii au adus cu ei o lungă experiență și capitaluri, pe care le-au valorificat, devenind un factor catalizator în constituirea unei burghezii comerciale și financiare. Comerțul le-a adus mari beneficii materiale, ceea ce le-a facilitat posibilitatea să conduca traficul cu mărfuri dintre Imperiul Otoman și cel Habsburgic. Influența lor a fost relevantă, mai ales asupra populației de la orașe, unde au pus bazele comerțului. Macedoromânii stabiliți pe aceste meleaguri nu s-au limitat doar la preocupările negustorești, ci au contribuit în unire cu negustorii greci, la menținerea și întărirea Bisericii Ortodoxe. Multe biserici au fost clădite din inițiativa lor și înzestrate apoi cu icoane, clopote și multe cărți sfinte. La sfîrșitul secolului al XVIII-lea pot fi enumerate 19 biserici și capele grecești. S-au ridicat biserici la Oradea, Vác, Balassagyarmat, Zimony, Karcag, Kecskemét, Léva, Miskolc, Bichiș, Ungvár, Pesta, Szentes și Tokaj, iar capele la Gyöngyös, Diószeg, Nagykanizsa, Sibiu, Sopron și Nagyszombat.49

În istoriografia română se menționează, că în anul 1606, cateva familii macedoromâne s- au așezat în orașul Miskolc. Istoricii maghiari datează așezarea lor în acest

49 M. Berényi, Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, Giula, 2000: 6.

59

oraș la sfîrșitul secolului al XVII-lea. Macedoromânii din Miskolc au fost originari din Moscopole, Grabova, Lunca si Civara. In scurt timp au devenit negustori bogați, obținând dreptul de a exercita comerțul cu amănuntul și ambulant. În anul 1720 s-a constituit „Compania comercială grecească din Miskolc”, ai carei membri au vorbit limba greacă și aromână. Exportul si comerțul de vinuri și de lemne din Ungaria a aparținut macedoromânilor din Tokaj și Miskolc, export care s-a îndreptat mai ales spre Polonia, către orașele Poznan și Lublin. Unele familii așezate în Miskolc au venit din Polonia ca mari negustori, cum sunt frații Grabovszky, Atanasie Mutovszky, Naum și Evreta Șaguna, care s-au stabilit în Ungaria, la Pesta și Miskolc, pentru a coordona mai bine exportul. Ei au avut legături comerciale cu Viena, fiind prezenti la târgurile din Viena, Pesta, Nagyszombat, Debrecen si Hegyalja. Comercianții greci au închiriat și au ridicat în centrul orașului circa 200 de clădiri imobiliare, magazine, cafenele, băcănii si pivnițe de vin.

In 1730, la Mișcolț s- a constituit o puternică colonie macedoromână, unde se găseau aproape 300 de negustori aromâni cu familiile lor, având școala și biserica lor. Fiind statornici în legea strămoșească, ei au respectat cu sfințenie tradiția și obiceiurile de acasă. Icoana Moscopolei era vie în mintea lor, povestind cu melancolie de patria îndepărtată si de lucrurile minunate legate de cetatea din Peninsula Balcanică. Astfel, copiii află că la hotarul dintre Macedonia și Albania, a fost un oraș cu 60 mii locuitori, 70 de biserici, școli înalte, oameni învățați și lume înstărită. Exista multa bogăție, încat femeile purtau pantofi împodobiți cu aur și mături care erau aurite. Bătrânii povesteau si despre vremurile în care ținutul Moscopolei a fost prefăcut în ruină, fiind distruse Nicolița, Linotopea, Nicea, Lînca, Grabova, Sipisca și Bitcuchi, astfel ei au fost obligați să plece.

În acest mediu Macedonian a crescut și s-a dezvoltat Andrei Șaguna.50

În anul 1700, macedonenii din Miskolc au construit o capelă în centrul orașului, cu hramul Sf. Naum. Primul paroh care a slujit timp de 60 de ani (1726-1786), a fost Bendellasz Evratiosz In anii 1746 a fost efimeriu, la Miskolc, moscopolitul Constantin ieromonahul. El a fost un om cult și teolog, după cum mărturisește lucrarea religioasă, pe care a editat- o, introducand tipografia.

50 S. Diamandi, Oameni și aspecte din istoria aromânilor, București, 1940: 155–156.

60

Bibliograful Zaviras spunea despre el “că fost arhimandrit al mînăstării Sf. Naum, situată în apropierea Voscopolei; bărbat pios, respectabil și foarte virtuos, a fost efimeriu al ortodocșilor din orașul Miskolc”.51 Capela ortodoxă din Miskolc a fost vizitată în 1782 de țarina Caterina II, care a donat o icoană aurită reprezentînd pe Fecioara Maria.

După ce biserica, clădită de românii mecedoneni la începutul stabilirii lor în Miskolc s-a ruinat, în 1785 au inceput să-și zidească o biserică nouă, a cărei construcție, realizată sub conducerea arhitectului Ioan Adami, s-a prelungit pînă în 1806, aceasta fiind zugrăvită de către Teheodosim Ianinka. În 1791 a fost sfințit iconostasul, cel mai frumos din Europa- Centrală, avînd o înălțime de 16 m și mai mult de 87 de icoane, pictate de pictorul vienez Antoniu Kuchelmeister, iar în 1807 au fost zugravite și frescele interioare.

Acest edificiu, care aparține uneia din cele mai frumoase biserici ortodoxe din Ungaria, a fost sfințit în 1806, de episcopul din Buda, Dionisios Popovici. În semn de amintire, pe fațada bisericii ortodoxe din Miskolc s-a pus o inscripție, în grecește, pe care scrie: „Această biserică a Sfintei Treimi s-a întemeiat în 1785 pe timpul puternicului Iosif al II-lea, regele Ungariei, și s-a isprăvit în anul 1806, pe timpul puternicului împărat Francisc al II-lea, regele Ungariei, cu cheltuiala fraților valahi din Macedonia”.52 În cazul coloniilor grecești din imperiu, toate privilegiile și actele comunităților bisericești se refereau la greci și vlahi, iar în inscripția de pe biserica din Miskolc, fiind vorba doar de vlahi.

„Între acești frați români, cari n-au pregetat a-și deschide punga și a jertfi din avutul lor pentru a înălța un frumos altar de închinare Domnului, e însemnat la locul al 3-lea Evreta Șaguna, bunicul despre tată, iar la locul al 12- lea Anastasiu Mihail Muciu, bunicul despre mamă al mitropolitului Șaguna.”53 Și astăzi în biserica din Miskolc, Sfînta Masă din Altar poartă o inscripție: „dăruită de Evreta Șaguna”.

Cei doi comercianți, veniți din Grabova de lîngă orașul Moscopole, erau buni prieteni și au pregătit terenul pentru căsătoria copiilor lor.

51 Pericle Papahagi, Scriitori în secolul al XVIII , București, 1909: 27.

52 M. Berényi, Colonia macedoromînă din Miskolc și familia Șaguna, În: „Simpozion”, Giula, 1998: 21.

53 I. Lupaș, Istoria bisericească a românilor ardeleni, Sibiu, 1918: 170.

61

În „Protocolul Cununaților”, păstrat în arhiva bisericii ortodoxe din Miskolc, se găsește însemnarea în care se spune, că la “1 mai 1802 Naum, fiul lui Evreta Șaguna, după a treia vestire în biserică, a luat în a doua căsătorie de muiere legitimă pe Anastasia, fiica lui Mihail Muciu și s-au cununat prin mine preotul Constantin. Naș a fost Anastasiu, fiul lui Adam Ghergha”.

La 11 februarie 1803, s-a născut primul copil din această căsătorie, primind numele bunicului Evreta. După trei ani, la 27 august 1806 s-a născut fetița, numită Ecaterina, iar la sfîrșitul anului 1808 s-a născut al treilea copil, Anastasiu, după numele mamei sale și al bunicului. În “Protocolul botezaților” din Miskolc s-a păstrat despre nașterea acestui copil însemnarea: „Anastasiu, fiul lui Naum Evreta Șaguna și al soției sale Anastasia s-a născut în 20 Decemrie și s-a botezat și miruit în 28 Decembrie 1808 prin mine preotul Constantin Vulco. Nașul lui a fost Anastasiu, fiul lui Adam Ghergha”.54

Aceasta nu a fost o familie fericită, deoarece Naum era impresionabil, emotiv și nu se pricepea la afaceri, irosind zestrea soției și propria moștenire în cîteva afaceri fără valoare, iar la scurt timp după nașterea celui de-al treilea copil a dat faliment, lăsîndu-și familia în sărăcie. Anastasia Șaguna și- a părăsit soțul și a plecat cu copiii în casa tatălui ei la Miskolc.

In martie 1814, susținut de episcopul catolic din Eger, Ștefan Ficher, Naum Saguna împreună cu cei trei copii, trece la catolicism, copiii urmand să fie crescuți în credința catolică, pe cheltuiala episcopiei. Mama copiilor și bunicul lor Mihail Muciu, care acum locuia în Pesta, dezaprobă această faptă.

In octombrie 1814 tribunalul a ordonat Anastasiei Șaguna să- și dea copiii în grija arhidiaconului romano- catolic de la Miskolc, care își asuma răspunderea pentru educarea lor morală și spirituală în noua confesiune a tatălui lor. În octombrie 1815, pentru a evita aducerea la îndeplinire a hotărîrii tribunalului, ea s-a mutat împreună cu copiii la Pesta, în casa unchiului său Anastasie Grabovszky, unul din conducătorii marii comunități macedoromâne, cu o clară conștiință socială. Acolo copiii au urmat școala grecească, au mers la biserica greco-valahă și au continuat să fie crescuți în religia ortodoxă.

54 M. Berényi, Colonia macedoromînă din Miskolc și familia Șaguna, În: „Simpozion”, Giula, 1998: 27.

62

Între timp, încercarile Anastasiei și ale tatălui ei pentru anularea deciziei tribunalului au rămas fără rezultat si au dus la trimiterea unei petiții către Locotenența Regală a Ungariei. Hotărîrea tribunalului a fost menținută, iar Anastasia Șaguna s-a reîntors la Miskolc impreuna cu copiii, care au fost înscriși la școli catolice.

63

4.2. STUDIILE MITROPOLITULUI ANDREI SAGUNA

În 1823, Șaguna a părăsit Miskolcul și s-a mutat la Pesta, pentru a locui cu familia Grabovszky, unde a urmat gimnaziul catolic superior la piariști, pe care l-a absolvit în 1826, ca al șaptesprezecelea într-o clasă de 103 elevi, obținînd aprecieri deosebite pentru rezultatele la teologia romano-catolică și la limba maghiară. Diploma îl prezenta ca fiind de naționalitate maghiară și religie catolică. Devotamentul său pentru ortodoxie și pentru tradițiile naționale ale familiei sale a rămas ferm în pofida instruirii sale în teologia romano- catolică și a limbii maghiare.

Mama lui s-a ocupat de formarea sa religioasă, l-a învățat să respecte învățăturile morale ale ortodoxiei și a aprofundat aprecierea lui pentru frumusețea ei liturgică. Copiii Anastasiei Șaguna au primit educație catolică, dar ea a exercitat asupra educației lor o influență statornică. Mitropolitul Șaguna își aducea aminte, cînd frecventa școala catolică din Miskolc, ca mama lui îl învăța acasă rugăciunile străbune și îl trimitea duminica și în zile de sărbători cu prescuri la biserica ortodoxă, pentru ridicarea căreia au jertfit amandoi bunicii lui, Evreta Șaguna și Anastasiu Mihail Muciu.

Tanărul Anastasiu, după terminarea studiilor gimnaziale, la 18 ani, s-a întors și el la biserica strămoșeasca, declarand ca desi a studiat în gimnaziile catolice din Miskolc și Pesta religia romano-catolica, convingerea lui l-a îndeamnat să urmeze sfintele reguli ale Bisericii Ortodoxe. El va înainta o cerere Locotenenței Regale din Ungaria, în care cere permisiunea de a se reîntoarce la Biserica Ortodoxă, pentru a-și păstra credința strămoșească. După multe piedici, prin decretul regesc din 2 septembrie 1828, i se va aproba cererea de a reveni la religia mamei sale.

În anul 1829, Șaguna finalizează studiile de Filosofie și Drept de la Universitatea din Pesta și decide asupra unei cariere. Inteligența lui si sprijinul financiar din partea unchiului mamei sale, îi deschideau nenumărate posibilități, viața de negustor fiind alegerea evidentă, dar decide să devină preot.

64

Respectul pentru ortodoxie și puternica credință în misiunea spirituală a clerului au valorat mai mult decît avantajele materiale oferite de o carieră reușită în afaceri.

Sentimentul misiunii sociale al lui Șaguna a fost foarte dezvoltat, iar in timpul celor șase ani petrecuți în casa familiei Grabovszky din Budapesta, din 1823 pînă în 1829, s-a alăturat societății cosmopolite si a venit în contact cu noile curente sociale și culturale.

În prim plan se aflau ideile care au trezit conștiința națională a intelectualilor macedoromâni și i-a îndemnat, să cerceteze tradițiile lor istorice și lingvistice. Ei datorau o parte din inspirația lor scrierilor istoricilor și filologilor români din Transilvania, Samuil Micu-Clain, Gheorghe Șincai si Petru Maior, care au trăit la Budapesta la începutul secolului, fiind editori și cenzori de cărți românești publicate în Tipografia Universității din Buda.

Negustorii macedoromâni din Pesta au acordat sprijinul moral și financiar pentru renașterea culturală și pentru editarea cărților, cel mai generos fiind Anastasie Grabovszky. El s-a abonat la toate publicațiile noi în domeniul istoriei și limbii române și macedoromâne.

Locul de întîlnire a intelectualilor, a membrilor coloniei macedoromâne din Pesta și studenților români a fost casa macedoromânului Anastasie Grabovszky. El a activat în viața socială a comunității lor ca îndrumător al eforturilor de a obține egalitate pentru macedoromâni în conducerea Bisericii Ortodoxe „Greco-Valahe” din Pesta, iar soția sa ca președintă a „Societății Femeilor Macedo-Române din Pesta”, care a fost organizată în 1815 pentru promovarea educației în limba maternă. Casa lor a devenit locul preferat de întalnire al românilor din toate părțile monarhiei habsburgice și din principatele Moldovei și Țării Românești. Printre oaspeți s-au numărat Petru Maior, Damaschin Bojincă, istoric din Banat, și membri ai familiei Golescu, care vor avea un rol important în revoluția de la 1848 din Țara Românească. Ei n-au făcut nici o distincție între macedoromâni și ceilalți români, ci i-au tratat pe toți ca membri ai aceleia și națiuni, indiferent de granițele politice. Grabovszky a făcut generoase donații Bisericii Ortodoxe din Transilvania, in 1813 contribuind cu 100 de guldeni la fondul pentru construirea unei reședințe episcopale la Sibiu, în care strănepotul său, Andrei

65

Saguna, în vîrstă de cinci ani, va locui mai tîrziu.55

Grabovszky a fost implicat în controversa dintre grecii și macedoromânii din Pesta pe tema conducerii comunității greco- valahe. In secolul al XVIII-lea grecii au dominat, însă la 1800 macedoromânii i-au întrecut ca număr și au devenit o forță mai dinamică în viața culturală și de afaceri a comunității. Ei își dădeau seama de rezultatele unei conștiințe naționale, prin urmare disputele lor au devenit intransigente. În 1808, Grabovszky i-a reprezentat pe români în încercarea de a avea serviciile religioase în limba lor și în limba greacă.

Grabovszky a fost un om de prestigiu, a realizat publicațiile românești editate la Tipografia din Buda, fiind prieten cu boierii din Principate și cu magnații maghiari. În atmosfera spirituală, impregnată de concepția istorică și lingvistică Școlii Ardelene, s-au întalnit în salonul literar al lui Grabovszky oameni de cultură română, între care Petru Maior, Samuil Micu Clain, Damaschin Bojincă, Dimitrie Țichindeal, Moise Nicoară, Ștefan P. Neagoie, Teodor Aaron, Emanuil Gojdu, Eftimie Murgu, Petru Moaler Câmpeanu, Andrei Mocioni, Constantin Lecca, Paul Vasici, Partenie Cosma si Zaharie Carcalechi.

În casa lui, pe lîngă subiecte cultural- literare, s-a mai dezbătut și problema bisericii românilor din Banat și Ungaria, care era sub dominația ierarhiei sârbe. Lupta începută de Moise Nicoară, prieten cu Grabovszky, a fost apreciată de societatea română din capitala ungară.

Prin urmare, tînărul Anastasie Șaguna putea aici, în casa unchiului său, să primească o creștere aleasă, deplin corespunzătoare pozițiunii sale înalte din viitor. In liceu și la Universitate, el își făcuse cunoscuți și avuse intrare în casele cele mai de frunte din Pesta. Renumitul Maghiar literat și bărbat de Stat, fost ministru, Baronul Eötvös, stătea în legături amicale cu Șaguna încă din tinerețe.56

55 K. Hitchins, Ortodoxie și naționalitate. Andrei Șaguna și românii din Transilvania 1846–1873, București, 1995.

56 N. Popea, Archiepiscopul și Metropolitul Andreiu Baron de Șaguna, Sibiu, 1879: 22.

66

În acest timp, Șaguna a legat o prietenie și cu viitorul mecenat Emanuil Gojdu.

Singura informație despre efectul renașterii macedoromâne la Anastasiu Șaguna ne provine de la Nicolae Popea, care relatează faptul că Șaguna a început studierea sistematică a daco-românei la îndemnul unchiului său.

67

4.3.ACTIVITATEA PUBLICĂ, POLITICĂ ȘI CULTURALĂ A MITROPOLITULUI

ANDREI ȘAGUNA

Activitatea mitropolitului Șaguna în Transilvania s-a desfășurat într-o perioada secolului al XIX-lea, marcată de Revoluția română din anii 1848–1849, regimul absolutist habsburgic (1849–1859) și de înființarea Austro-Ungariei (1867–1918). El, asemenea multor contemporani, s-a implicat și în viața național- politică a românilor, fiind considerat diplomatul revoluției din 1848–1849, iar mai tîrziu, membru în Dieta Transilvaniei, în Senatul imperial din Viena și în Casa magnaților din Budapesta .

Diplomația de care a dat dovadă în relațiile cu Viena imperială, a facilitat, în anul 1864, recunoașterea poporului român ca națiune politică egală în drepturi cu celelalte națiuni din Transilvania maghiarii, sașii și secuii. Șaguna s-a pronunțat in favoarea activismului politic, considerîndu-l ca singura manieră de a lupta pentru drepturile românilor, ceea ce a și realizat în Parlamentul de la Budapesta, fiind o personalitate care și-a caștigat respectul tuturor.

Andrei Șaguna a continuat tradiția înaintașilor săi de a fi în fruntea poporului român în lupta pentru drepturi politice, sociale și naționale. La 1848- 1849 s- a constatat că nu toți românii din statele Austriei aveau acțiuni unitare. Este meritul lui Andrei Șaguna că a reușit să-i adune pe mulți conducători români din Ardeal, Banat, din părțile vecine ale Ungariei și din Bucovina, redactand memoriile înaintate împăratului.

In perioada luptei revoluționare a ramas credincios Casei de Habsburg, fiind convins că românii, cu experiența și resursele lor limitate, puteau să se apere de maghiarizare și să- și atingă aspirațiile naționale, numai cu ajutorul acesteia.

După anul 1867, el s-a pronunțat pentru activismul politic, considerîndu-l ca singura manieră de a lupta în parlamentul maghiar pentru drepturile românilor. În conferinte, lui Andrei Saguna i s-a oferit prilejul de a demonstra necesitatea cerințelor, cu argumente

68

istorice. El a demonstrat că nici o națiune nu poate renunța la identitatea, interesele și aspirațiile sale, iar acolo unde coexista cu mai multe națiuni, este importanta acceptarea lor reciprocă. Fiecare națiune trebuie să contribuie la binele națiunilor, astfel ca drepturile de afirmare proprie a fiecăreia devin îndatoriri, iar statul trebuie să dezvolte puterile materiale și spirituale ale cetățenilor.

S-a instalat dualismul austro- ungar si s-au anulat multe legi favorabile românilor, iar românii s-au împărțit în două tabere politice: activiștii, care doreau să lupte pentru drepturile lor în Parlamentul de la Budapesta și pasiviștii, care recomandau abținerea de la orice colaborare politică în Parlament. Șaguna a fost de partea activiștilor, el a avut temperament de luptător si nu a crezut în retragerea din luptă, iar neînțelegerile dintre români l-au imbolnavit pe Șaguna.

Intre anii 1848 – 1867, un rol important în acest proces de transformări sociale și politice l-a deținut învățământul, mai precis școala elementară confesională ortodoxă. Cu un dezvoltat simț politic, Șaguna a știut să folosească atât prevederile legislației școlare austriece, Constituția politică a școlilor, precum și noile principii educaționale promovate de reformatorii Cabinetului vienez, pentru a obține autonomia școlilor confesionale ortodoxe din Ardeal și înlăturarea controlului deținut de episcopul catolic. Șaguna a pus înaintea faptului împlinit conducerea ultramontanistă din Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice de la Viena, în special pe rivalul lui din capitala Imperiului, ministrul contele Leo Thun. Saguna a știut să mențină legături cordiale cu familia imperială si este considerat primul român care s-a bucurat de respectul suveranului habsburgic, a avut acces liber în cabinetul imperial și a reușit astfel să atragă atenția monarhului asupra importanței pentru Dinastie a românilor din Transilvania și Ungaria. Poziția privilegiată pe care a deținut-o la Curtea imperială se poate observa și din faptul că mitropolia românească din Transilvania și Ungaria a fost reînființată printr-un decret autograf al monarhului la 24 decembrie 1864, data care reprezenta Ajunul Crăciunului și ziua de naștere a împărătesei Elisabeta. Astfel, într-o asemenea zi de sărbătoare religioasă și familială, suveranul unuia dintre cele mai mari imperii europene, datorită prețuirii pe care o purta marelui ierarh român, s-a gândit să repună în drepturi vechea organizare mitropolitană a ortodocșilor ardeleni, dar nu prin semnarea unui document redactat de cancelarie, așa cum se

69

întâmpla de obicei, ci prin rescript ad-hoc, scris de mâna sa.57 Relațiile lui Șaguna nu s-au oprit la Curtea imperială, în urma legăturilor sale de prietenie cu Eötvös József, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice din primul Guvern maghiar al epocii dualiste, a reușit recunoașterea legală a Mitropoliei sale în sistemul legislativ al Regatului ungar.

Prin urmare, datorită faptului că au fost condusi de unul din cei mai mari oameni politici din monarhia habsburgică, românii ortodocși din Ardeal și din Ungaria și-au găsit propriul loc în noul context politic constituit de Imperiul austro-ungar.

Obținerea autonomiei școlare de către Biserica Ortodoxă în deceniul neoabsolutist, se datoreaza spiritului deschis și receptivității episcopului Andrei Șaguna. Inainte de eliberarea socială adusă de revoluția de la 1848, Șaguna s-a adresat clerului, atrăgându-i atenția asupra responsabilității sale cu privire la educarea poporului de rând: "Știind eu ce lipsă mare are poporul nostru de a căpăta învățătură, de a se desăvârși și lumina, poftesc pe întreaga mie iubită preoțime ca să se nevoiască a întocmi și spune cuvântări bisericești, adecă a învăța și lumina pre poporenii noștri".58

Această circulară nu privea în mod direct nici școala și nici pe dascăli. Din punct de vedere juridic, Șaguna nu avea nici o competență de a se preocupa de școală, deoarece din anul 1837, Guvernul ardelean i-a luat episcopului ortodox, Vasile Moga, dreptul de "superinspecție" asupra școlilor confesionale ortodoxe, acordându-l episcopului romano-catolic din Alba – Iulia. Dăscălimea românească din Transilvania avea pregătire pedagogică și influență redusă în viața satului românesc, astfel Șaguna a fost nevoit să aibă în vedere atât îmbunătățirea situației juridice a învățământului românesc, cât și cea a pregătirii dascălilor.

În condițiile sociale și politice existente în primii ani ai păstoririi lui Andrei Șaguna, schimbarea statutului juridic al sistemului de învățământ confesional ortodox era imposibil de îndeplinit. Situația era însă diferită în ceea ce privește pregătirea pedagogică a dascălilor și a preoților.

57 N. Popea, Vechea Metropolie ortodoxă româna a Transilvaniei. Suprimarea și restaurarea ei, Sibiu, 1870: 295.

58 Circulara nr. 119 din 12 februarie 1848, la N. Popea, Archiepiscopul și Metropolitul Andreiu Baron de Șaguna, Sibiu, 1879: 308.

70

Astfel, după sosirea în Transilvania a dispus ridicarea cursului clerical de la șase luni la un an, introducând noi materii de învățământ: Teologia Pastorală, Metodul învățătoresc, Exegeza și Gramatica românească. Inovația realizata de Șaguna, avea scopul ca tuturor "candidații de preoți să le fie dată posibilitatea să fie și învățători și astfel să corespundă și mai bine misiunii lor culturale de luminători ai poporului și de supraveghetori ai școalelor, suplinându-se în chipul acesta pe un timp oarecare și lipsa institutului pedagogic".59

O noua etapa în dezvoltarea învățământului românesc a fost realizata în vara anului revoluționar 1848, la 10 august, când Șaguna i-a trimis ministrului Cultelor și Instrucțiunii publice din Guvernul maghiar, Eötvös József, cererea pentru aprobarea ridicării cursului clerical la doi ani de studii, cu doi profesori și 20 de elevi, costurile procesului de învățământ urmând să fie de 2600 florini anual, plătiți din fondul sidoxial. Datorită evenimentelor care au urmat în următoarele luni, Șaguna nu a primit nici un răspuns, însa fără să dețină o aprobare oficială, în ședința Consistoriului eparhial din 17/29 octombrie 1849, Șaguna a reorganizat cursul clerical. Durata acestuia a rămas aceeași, de două semestre, dar a fost introdusă o disciplină nouă, Istoria bisericească. Școala clericală continua să îndeplinească și funcția unui institut pedagogic.

La 12 martie 1850 episcopul Andrei Șaguna a convocat primul sinod al eparhiei sale și a introdus învățământului primar ortodox noi baze. În articolul XVII s-a stabilit, "ca până la altă rânduială, tot insul dintre protopopi să fie inspectorul școalelor din districtul său, și din timp în timp să raporteze Preasfinției Sale, iară Preasfinția Sa înaltului Ministeriu de cult. Școala clericală a diecezei acesteia să se prefacă într-un institut teologico-pedagogic, să se înzestreze întocmai după cum sunt întocmite alte seminarii, și tot clerul să fie dator înainte de ce s-ar preoți a fi învățător după stările împrejur".60

Aceste hotărâri au fost deosebit de importante pentru învățământul confesional ortodox. În 1852, cursul clerical a fost ridicat la doi ani de studii, iar în toamna anului următor, a fost înființată o secție pedagogică .

59 E. Roșca, Monografia Institutului seminarial teologic-pedagogic "Andreian" al Arhidiecezei Gr. Or. Române din Transilvania, Sibiu, 1911: 22.

60 Actele Soborului Bisericei Ortodoxe Răsăritene din Ardeal din anul 1850, Sibiu, p. 45.

71

Spre deosebire de cursul clerical, cel pedagogic a avut la început durata de un singur an, fiind ridicat la doi ani de studii, în 1861.61 Este de remarcat prima prevedere a articolului XVII din hotărârea Sinodului, cea despre modurile de inspectare a școlilor poporale sătești. Fără să atenteze la dreptul de inspecție al episcopului catolic din Alba Iulia, Sinodul a adus școlile poporale în responsabilitatea protopopilor și a episcopului, fiind evidentă influența legii școlare austriece, Constituția politică școlară, conform căreia protopopii îndeplineau concomitent și funcția de inspectori școlari districtuali. Elementul nou adus de Șaguna a fost așezarea episcopului ortodox la conducerea sistemului școlar elementar din dieceză, deoarece doar pe baza acestui drept avea calitatea de a trimite rapoarte directe către ministerul Cultelor și Instrucțiunii publice din Viena. Dacă s-ar fi respectat prevederile legii austriece, inspectorul suprem al școlilor confesionale ortodoxe din Ardeal ar fi trebuit să fie episcopul catolic. Însă hotărârea sinodului nu a amintit de superinspecție școlară a episcopului catolic, dar nici a celui ortodox, numai de un drept de inspecție al protopopilor. Totodată, articolul al XVII-lea a recunoscut dreptul de control al Statului, episcopul fiind nevoit să trimită rapoartele direct Ministerului.

Șaguna nu a susținut în mod expres autonomia școlară pentru Biserica Ortodoxă, dar respectând cadrele juridice existente ale Constituției din 4 martie 1849, a pus bazele necesare pentru obținerea într-o epocă ulterioară a autonomiei școlare a Bisericii Ortodoxe.

Aceste calcule ale marelui ierarh s-au dovedit a fi în cele din urmă corecte, întrucât în cuvântarea de deschidere a Sinodului din 1864, Șaguna a putut să afirme, desigur cu bucurie și mândrie, că articolul XVII din 1850 l-a împuternicit "cu suprema inspecțiune școlară, iar pe Părinții Protopopi cu direcțiunea tractuală și prin această hotărâre sinodală din anul 1850 am scăpat școalele noastre de sub superinspecțiunea unui episcop de Biserică străină".62

61 M. Păcurariu, Două sute de ani de învățământ teologic la Sibiu, Sibiu, 1987: 63- 67.

62 Actele Sinodului Bisericii greco-reseritene în Ardealu din anul 1864, p. 66.

72

La sfârșitul deceniului neoabsolutist, autoritățile vieneze au acceptat autonomia școlară a Bisericii Ortodoxe din Ardeal. In cuvântarea de deschidere a Sinodului din anul 1864, Șaguna delara: "Mai mari și mai îndelungate lupte au costat mie aducerea la valoare a §-lui 17 din Conclusele Sinodului nostru din a. 1850, pentru că Ministeriul de atunci absolutistic au resolvit numai la anul 1859, prin emisul său din 23 Fauru, ca să încredințeze și din partea Statului inspecțiunea locală a școalelor preoțimei locale, inspecțiunea tractuală Protopopilor, iar Episcopului și Consistoriului suprainspecțiunea și îngrijirea afacerilor școlare".63 Însă decretul din 23 februarie 1859 a fost transmis lui Șaguna doi ani mai târziu, în 13 septembrie 1861.

Până la recunoașterea autonomiei școlare ortodoxe, învățământul confesional al românilor ardeleni ortodocși era într-o situație confuză, deoarece Șaguna nu avea drept de inițiativă, nu era îndreptățit să pună în aplicare măsurile pe care le considera în organizarea școlilor populare ortodoxe românești din Ardeal, datorita teoreticienilor Ministerului Cultelor și Instrucțiunii publice din Viena, care au pus sistemul de învățământ sub controlul Statului; dar Biserica nu și-a pierdut influența în organizarea școlară. Datorita prevederilor Constituției din 4 martie 1849, Ministerul și Curtea de la Viena au fost nevoite să accepte un grad de implicare mai mare a conducerilor celor șase confesiuni existente, romano-catolică, grecocatolică, ortodoxă, luterană, reformată și unitariană. In nici o altă provincie austriacă, principiul confesional în organizarea învățământului nu a putut fi mai bine pus în practică decât în Ardeal.

In anul 1849, guvernatorul Ludwig von Wohlgemuth a emis o publicațiune, în care atrăgea atenția asupra necesității dezvoltării și modernizării învățământului în Transilvania, cu scopul de a asigura egalitatea tuturor popoarelor din Ardeal. Pentru realizarea acestui deziderat, a propus ca învățământul primar și secundar să se afle sub îndrumarea Bisericii și să se desfășoare în limba poporului. Un interes special l-a acordat școlilor confesionale românești, fapt pentru care a înființat școlile pedagogice de la Orlat și Năsăud.

63 Actele Sinodului Bisericii greco-reseritene în Ardealu din anul 1864, p. 67.

73

În primăvara următoare a sosit în Transilvania secretarul ministerial din Viena, Ritter von Heusler, care a adus Principii pentru organizarea sistemului de învățământ din Transilvania, document care prevedea dreptul de supraveghere de către stat a tuturor școlilor din Imperiu și solicita ca toate școlile elementare să fie confesionale.64

Pe baza Publicațiunii din 19 aprilie 1850, Șaguna a continuat, ceea ce a început în Sinodul din anul 1850, stabilirea principiului confesional ca bază a organizării școlilor confesionale ortodoxe. Astfel, episcopul a dat protopopilor și preoților șase îndrumări: construirea școlilor de către fiecare biserică, comunitățile sărace trebuind să anunțe Consiliul eparhial despre imposibilitatea de a ridica școală și să refuze legătura cu altă religie; dascălii să fie de confesiune ortodoxă; învățătorii să-i învețe pe elevi din cărțile tipărite în Tipografia Diecezană; necesitatea dascalilor de a detine un atestat de la episcop; necesitatea protopopilor de a trimite rapoartele despre școală la episcop, care le va preda protopopului profesor Moise Fulea.

Aceasta reprezinta prima mențiune expresă a dreptului de „superinspecțiune” deținut de Șaguna asupra școlilor confesionale ortodoxe. Din acest motiv, în următorul punct a cerut ca protopopii să-i "arate fără întârziere școalele acelea care s-ar afla sub inspecțiunea vreunui șef de altă religie".65

Doi ani mai târziu, la 10 august 1854, Șaguna a emis Ordinăciunea arhierească pentru rândul cel bun în Școalele noastre poporale, care cuprindea regulamentul și programa analitică a învățământului de bază. Mai întâi, se indica modul repartizării elevilor pe clase, unde existau doi sau trei dascăli, astfel ca fiecare nivel de pregătire să se efectueze separat, iar unde exista doar o singura clasă, dascălul era nevoit sa se adapteze situatiei. Conform planului de învățământ stabilit de Șaguna, trebuiau organizate trei clase normale separate. În clasa întâi urmau să se predea Abecedarul, Bucoavna, Scrierea, Cântarea, Istoria biblică, Ceaslovul și Datorințele supușilor. În clasa a doua, se preda: Urmarea Ceaslovului, Catehismul cel Mic, Aritmetica de bază, Gramatica de bază, Urmarea Datorințelor supușilor, Scrierea Cântarea si Abecedarul nemțesc .

64 F. Teutsch, Geschichte der Siebenbürger Sachsen für das sächsische Volk, vol. III, Sibiu, 1910: 244.

65 Circulara 530 din 24 aprilie 1852, la Gh. Tulbure, op. cit., p. 253-255.

74

În clasa a treia, se aprofundau Catehismul, Gramatica românească și germană și Aritmetica, adăugându-se ca materii noi Geografia și Istoria. Ordinăciunea mai cerea protopopilor să facă inspecții frecvente în școli, iar parohilor să viziteze școala cel puțin o dată pe lună, în calitatea de directori ai acesteia și să transmită scaunului episcopal, prin intermediul protopopilor, neregulile constatate.66

Fiind asigurat de menținerea autonomiei școlare a Bisericii Ortodoxe din Ardeal, episcopul Șaguna a început o importantă operă de organizare în detaliu a procesului de învățământ în toate școlile confesionale ortodoxe din eparhia sa. El nu a putut întreprinde această operă în deceniul neoabsolutist, deoarece nu a dispus de autonomie școlară, in schimb s-a văzut nevoit să transmită clerului și dascălilor măsurile legislative hotărâte de funcționarii Ministerului Cultelor și Instrucțiunii publice.

Situația s- a schimbat la începutul epocii liberalismului constituțional, ceea ce i- a permis lui Șaguna să emită mai multe regulamente de organizare internă a școlilor.

In 1862, a publicat Instrucțiune pentru învățătorii din școlele normale și capitale de religie ortodoxă răsăriteană, de sub Inspecțiunea Supremă școlară a Bisericii ortodoxe răsăritene din marele Principat al Ardealului, sub formă de broșură tipărită de Tipografia din Sibiu.

Menirea acestei instrucțiuni era de a demonstra învățătorilor didactica practică, generală și specială la predarea obiectelor de învățământ. Aceasta cuprindea opt capitole: Introducerea; Didactica generală la tractarea cu școlarii; Despre școlele elementare parohiale; Despre clasele școlii capitale; Didactica specială; Obiectele de învățământ si Unele măsuri spre strânsă păzire pentru învățători.

În capitolul al doilea, Șaguna atrage atenția învățătorilor să țină cont de teama față de școală a copiilor, deoarece aceștia au fost amenințați încă din copilarie că se vor da la școală unde domina severitatea. Din acest motiv, învățătorii trebuiau să-i primească cu dragoste pe copii la școală. In acest capitol sunt cuprinse modurile și etapele de aplicare a

66 Circulara 581 din 10 august 1854 la Gh. Tulbure, op. cit., p. 277-278.

75

pedepselor la copii, astfel copiii leneși vor fi dați în grija celor harnici si se vor reține la școală după orele de curs, sub supraveghere și obligați să învețe; înfruntarea; dojana publică; prezentarea în fața parohului sau a protopopului; insemnarea pe tablă a numelui celui care a greșit; așezarea vinovatului în scaunul destinat celor vinovați; prezentarea la părinți; citarea celui vinovat în fața directiunii școlare. Privind pedeapsa trupească, se aplică Legea școlară din Austria, Constituția politică a școlilor, care, la paragraful 243 "iartă pedeapsa trupească, dar numai cu știrea și învoirea parohului și să se săvârșească prin părinți sau cel puțin în prezența părinților. Orice maltratare ce ar comite învățătorul cu vreun școlar, întâia oară se pedepsește cu atrestare de la trei până la o lună de zile, iar la întâmplări repetate cu depunere. Ca fapte vrednice de pedeapsă trupească sunt: opunerea malițioasă și repetată, imoralitatea și furtul. Ca instrumente pentru pedepsirea trupească este prescrisă varga."

Capitolul al treilea cuprinde instrucțiuni privind școlile elementare parohiale. Obiectele de învățământ din școala populară cu o singură clasă trebuiau să fie aceleași cu cele ale primei clase din școlile capitale. După posibilități, în cazul în care învățătorul era perseverent, se putea realiza o separare corespunzând clasei a doua din școlile capitale. Astfel, primele două clase ale școlilor capitale aveau aceeași organizare ca și cele din școlile elementare. Ciclul de învățământ continua în clasele următoare prin predarea următoarelor materii: Catehismul, Cunoștințe graduale ale limbii materne, Gramatica, Ortografia, Gramatica unei limbi patriotice, "Computul" sau Aritmetica, Caligrafia și Cântarea bisericească.

Capitolul cinci al instrucțiunii are ca tematică Didactica specială, referindu-se la modul de predare a religiei de către catihet. În clasa intai trebuia să se înceapă cu predarea Bucoavnei, cu rugăciunile obișnuite din timpul zilei, apoi Istoria biblică (Vechiul și Noul Testament), cu arătarea legăturilor între rugăciuni și Scriptură. În clasa a doua urma să se predea Catehismul mic, apoi în clasele a treia si a patra, Catehismul bogat.

Prezentarea modului de predare a celorlalte materii de învățământ este cuprinsă în capitolul al saselea. Aceste materii erau: Abecedarul, citirea cărților de lectură și cu exerciții ale Gramaticii, Scrierea .

La lecțiile de Citire trebuia folosit Abecedariul lui Zaharia Boiu.

76

Instrucțiunea prevedea ca poeziile din acest Abecedar să fie folosite ca exerciții de memorie pentru școlari. În clasa a doua, cartea de citire cuprinde Datorințele supușilor, unde se exersează ortografia și învățatul pe de rost pentru memorie. Manualul de citire din clasa a treia era Învățătoriul și poporul de D. Atan. Marinescu. În clasa a patra, elevul trebuia să înțeleagă tot ce a citit, atât în privința cuprinsului cât și a limbii, să cunoască alcătuirea gramaticală și sintetică a limbii de învățământ, analizarea, compunerea și abreviațiunea construcțiilor. Pentru atingerea acestui scop se prevedeau 12 ore/săptămână la limba maternă, câte 10 ore în clasele a doua și a treia, iar pentru clasa a patra, 9 ore. Dintre acestea, pentru citire se prevedea: 4 ore pentru clasa a doua, 3 ore pentru clasa a treia și 2 ore pentru clasa a patra. În ce privește ortografia și compunerea se vor prevedea pentru clasa a doua 3 ore, pentru clasa a treia și a patra, câte 4 ore. Pentru Gramatică, se prevedea câte 3 ore pentru clasele a doua, a treia și a patra.

Referitor la Scriere, paragraful 39 prevede ca în clasa întâi, copilul să învețe să scrie cuvinte și construcții mici, in clasa a doua construcții mai mari, în clasa a treia scrierea cu diferite litere și în clasa a patra, se continuă caligrafia.

Paragraful 40 enumeră și celelalte obiecte de învățământ: Computul (Aritmetica), Desen Istoria naturală și patriotică si Aritmetica. În clasa întâi se va socoti până la 100 și se va cunoaște florinul ca monedă, în clasa a doua trebuia să se predea socotitul; în clasa a treia, folosirea computului precum și fracțiile, iar în clasa a patra, socotitul cu numere mai mari și prefecționarea în comput.

În ceea ce privește Desenul, se recomanda să se introducă unde permite situatia locala, doar în clasa a patra.

O altă materie era Istoria naturală și patriotică, care trebuia să se predea cu ocazia interpretarii realizate de învățător asupra obiectelor din Cartea de lectură , prin narațiuni ocazionale și prin arătarea obiectelor și a fenomenelor naturii. Nu exista în programă ore special destinate acestei materii, inițierea în aceste cunoștințe se făcea prin lecturile folosite la alte discipline școlare.

77

Capitolul șapte cuprinde prevederi generale despre procesul de învățământ. Astfel, numărul orelor pe săptămână trebuia să fie cuprins între 20 și 24, iar cursurile școlilor capitale trebuia să înceapă odată cu cele ale gimnaziilor. Anul școlar trebuia împărțit în două semestre, după fiecare semestru organizându-se examene pentru a se vedea metoda învățătorului, randamentul fiecărei clase, precum și starea învățământului. Vacanțele stabilite erau de Crăciun, de la 24 până la 27 decembrie, de Paști, de la sâmbăta lui Lazăr până în joia după Sf. Paști și trei zile la Rusalii. Vacanța de vară cuprindea luna august, la care se mai adaugă o lună de zile în timpul secerișului și al culesului de vii sau de porumb.

Conform legislației în vigoare, școlile capitale aveau patru clase și patru învățători. În cazul școlilor capitale cu doar trei clase, instrucțiunea stabilea ca ultima clasă să fie împărțită în două, pentru școlarii de clasa a treia și a patra. Același lucru se aplica și pentru școlile parohiale care au doi învățători și două clase, dar împărțite în două. Similar cu legislația austriacă din epoca absolutistă, instrucțiunea a stabilit că școlile triviale trebuiau să fie echivalente cu cele trei clase inferioare ale școlilor capitale, astfel că școlarii din clasele școlii triviale se pot primi în clasa a patra din școala capitala.

78

4.4.ACTIVITATEA PASTORALĂ A MITROPOLITULUI ANDREI ȘAGUNA

La îndemnul lui Maxim Manuilovici, episcopul Vîrșețului și rudă a familiei Grabovszky, Șaguna și-a început studiile pentru preoție la Institutul Teologic din Vîrșeț în toamna anului 1829.

După terminarea studiilor teologice, a fost chemat de Mitropolitul sîrb Ștefan Stratimirovici, profesor de teologie la Carloviț iar la 1 noiembrie 1833, a intrat în monahism, la Mănăstirea Hopovo, primind numele Andrei și fiind hirotonit ierodiacon. Între anii 1834–1838 a trecut prin treptele ierarhice si onorifice, de la preot pînă la protosinghel. În anul 1842 a fost făcut arhimandrit la mănăstirea Hopovo, urmînd ca în anul 1845 să fie numit stareț la Mănăstirea Covil. A activat ca profesor la seminariile teologice din Vîrșeț și Carloviț, fiind și secretar al consistoriilor celor două eparhii. În 1846, Mitropolitul Carlovițului, Iosif Raiacici, îl recomandă cancelarului Iosika de la Viena pentru înalta demnitate de vicar.

În urma decesului fostului episcop de la Sibiu, Vasile Moga, in anul 1845, împăratul a urmat sfatul mitropolitului de la Carloviț și a trimis în 27 iunie 1846 la Sibiu pe arhimandritul Andrei Șaguna, ca vicar general al Bisericii Ortodoxe din Ardeal. În Ardeal a fost primit cu retinere, deoarece se credea că e sârb. Doi nepoți ai lui Vasile Moga, Ioan Moga și Moise Fulea, doreau scaunul unchiului lor. Șaguna își afirma cu tărie românitatea sa, iar privind neîncrederea arătata, el a luat o seamă de măsuri spre îndreptarea situației din Biserică.67

Nici alegerea în scaunul episcopal nu a fost dorita de către toți protopopii transilvăneni, astfel voturile acordate la sinodul protopopiilor din 1847 îl clasau pe locul al treilea cu numai 27 de voturi avînd înainte pe Ioan Moga cu 33 și pe Moise Fulea cu 31. Totuși mitropolitul Raiacici l-a recomandat oficial împăratului Ferdinand în ianuarie 1848, iar la 5 februarie Șaguna a primit scrisorile de numire în funcția de episcop al Episcopiei Transilvaniei. Hirotonirea sa a avut loc la 30 aprilie 1848, în catedrala din Carloviț.

67 M. Păcurariu, 100 de ani de la moartea Mitropolitului Andrei Șaguna, In: „Biserica Ortodoxă Română, anul XCI, 1973: 854.

79

În anul 1848, episcopul Șaguna și-a început activitatea publică în Transilvania, fiind hirotonit arhiereu la Carlovi. El a avut un rol important în evenimentele anului 1848, ca președinte al Marii Adunări Naționale de la Blaj, al „comitetului permanent” al românilor din Sibiu. Orientarea întrunirii de la Blaj s-a fixat la Sibiu, în convorbirile preliminare dintre Șaguna și Bărnuțiu.68

Conjunctura politică din Transilvania a cerut ca ierarhii să se implice și în problemele politice ale vremii. La cîteva zile după hirotonirea sa ca episcop, Andrei Șaguna a plecat la Cîmpia Libertății de la Blaj, conducând împreună cu episcopul unit, Ioan Lemeni, Marea Adunare din 3/15 mai 1848, unde au participat 40.000 de români. Șaguna a înțeles principiile formulate de Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Avram Iancum si a susținut doleanțele românilor pentru drepturi, libertate, independență, limbă românească, școli românești și o Mitropolie Ortodoxă Română. La marea adunare de la Blaj el a fost numit conducătorul delegației care avea să prezinte împăratului Petiția națională prin care se cerea desființarea iobăgiei și a dijmei; libertatea comercială și industrială; tribunale cu jurați; dotarea clerului român din fondurile publice, școli pentru toate satele; gimnazii, seminarii și o universitate românească, ștergerea privilegiilor. Românii transilvăneni în această petiție și-au declarat autonomia, pretinzand drepturi egale cu celelalte minorități din imperiul austriac.69

Șaguna a acceptat să facă mai multe drumuri la Viena prezentînd împăratului mai multe memorii, în care prezenta situația grea a românilor din Transilvania.

Istoricii i- au acuzat pe patrioții ardeleni și pe episcopul Andrei Șaguna, că și- au pus prea mari sperante în împăratul de la Viena și au colaborat cu autoritățile civile și militare austriece. Similar au procedat Simion Bărnuțiu, cu întreg Comitetul național român din Sibiu și Avram Iancu cu toți prefecții lui.

68 A. Plămădeală, Momentul Andrei Șaguna în istoria și în cultura Transilvaniei, în „Mitropolia Ardealului”, Nr. 1–2, 1984: 9.

69 C. Albu, Lumina din trecut. Aspecte din lupta Transilvaniei pentru independență și unitate națională, București, 1992: 181.

80

De cînd Transilvania a trecut în stăpînirea Habsburgilor, românii și- au îndreptat gîndurile spre Curtea imperială din Viena, convinși că numai împăratul va putea să înlăture nedreptățile de ordin național și social din Transilvania, unde nobilimea maghiară deținea o poziție predominantă în viața politico- socială.

De altfel, în împrejurările de atunci, din 1848, românii transilvăneni nu aveau la cine sa apeleze, orice ajutor din afară fiind exclus. În Moldova, domnitorul Mihail Sturdza (1834- 1849) a eliminat încercarea tinerilor moldoveni din 28 martie 1848, de a soluționa unele revendicări social- politice moderate pe calea unei simple petiții.

În Țara Românească, guvernul revoluționar provizoriu instalat în iunie 1848 s-a menținut timp de trei luni, dar revoluția a fost suprimată de trupele otomane și țariste. În afară de aceasta, boierimea retrogradă din Țara Românească și Moldova sustinea forțele militare străine pentru menținerea stărilor de lucruri existente si suprimarea oricăror idei progresiste sau revoluționare.

O unire a forțelor revoluționare românești cu cele maghiare era exclusă, datorita Dietei de la Cluj în care s-a votat unirea Transilvaniei cu Ungaria fără consultarea românilor, iar guvernul maghiar refuza satisfacerea revendicărilor românești; pentru masele țărănești, orice colaborare cu maghiarii era imposibila datorită abuzurilor marilor proprietari față de foștii iobagi și atrocități comise de gărzile naționale maghiare și secuiești împotriva românilor și a sașilor.

Alături de ceilalți cărturari patrioți ai timpului, Șaguna a considerat că lupta lor se poate desfășura numai pe baze constituționale, legale, cu recunoașterea autorității de stat habsburgice. Astfel, politica sa față de Curtea din Viena nu a fost determinată de rațiuni dinastice, ci de interesele națiunii sale, al cărei program fusese respins de conducătorii revoluției ungare. Ca om politic, conștient de responsabilitatea pe care o avea față de Biserica și națiunea sa, aspirând spre realizarea programului revoluționar al emancipării națiunii române, Șaguna a căutat soluții corespunzătoare momentului istoric de atunci.70

70 M. Păcurariu, Preoții ardeleni – tribuni și martiri ai revoluției, In: „Magazin istoric”, 1998, nr. 6.

81

Meritul lui Șaguna privind evenimentele din 1848–49, a constat în faptul că a reușit să pună interesul național înaintea celui confesional, realizînd astfel, la Blaj, o adevărată unire a întregii națiuni române din Transilvania. Alecu Russo, participant la adunare, nota în acest sens ca rareori exista zile de frăție in istoria unui popor împărțit în credința sa, ca cea din 3/15 Mai 1848.

La începutul adunării Șaguna spunea ca toate nemulțumirile și supărările trecutului trebuie date uitării, deoarece toți erau frați în Hristos, frați români. Fiind oricînd pregatit de sacrificiu pentru cauza înfrățirii românilor din Transilvania, a plecat la Vienei, Pesta, Insbruck și Olmutzul pentru a prezenta și susține în fața împăratului dorințele națiunii române. Pe parcursul întalnirilor cu Francisc Ioseph, protestul lui Șaguna în legătură cu hotarîrea Dietei ardelene de unire a Transilvaniei cu Ungaria, s- a facut auzit. Ministrului Kossuth, spunea că dorința românilor de a avea existență politică națională deosebită nu se poate realiza, deoarece s- ar distruge unitatea statului maghiar. Șaguna i- a răspuns ca întrucât Ungaria nu este de acord cu separarea, va decide sabia în aceasta chestiune.

Legea, despre mine, pe români nu poate să-i mulțumească pentru că a fost adoptată fără consultarea lor, și împotriva doleanțelor legitime ale acestora, în ea fiind vorba numai de cele trei națiuni privilegiate ale Transilvaniei, iar despre români, care formează 2/3 din populația principatului nu se pomenește nici- un cuvînt. Să judece Europa civilizată, care știe respecta drepturile naționalităților și ale omenirii, dacă e compatibil cu postulatele legilor divine și sociale, ca acolo unde 6–700.000 suflete formează 3 națiuni deosebite, 1.300.000 de suflete să fie pur și simplu nulificate.71

Răspunsul său este primit cu ostilitate la Budapesta, iar din toamna anului 1848, datorita nemulțumirilor generale, sociale si naționale, Imperiile sunt distruse de războiul civil.

71 M. Păcurariu, Preoții ardeleni – tribuni și martiri ai revoluției, In: „Magazin istoric”, 1998, nr. 6.

82

Eforturile lui Saguna pentru o înțelegere cu ungurii au rămas fără efect, deoarece în timp ce el se afla între Viena și Praga, războiul civil din Transilvania s-a amplificat, trupele lui Bem ocupînd în luna martie Sibiul și Brașovul, iar guvernul de la Budapesta va da Constituția din 4 mai, prin care românii din Transilvania erau desconsiderați ca națiune. Aceste evenimente îl determina pe Șaguna să adreseze noi proteste la curtea de la Viena, toate rămase însă fără vreun rezultat concret.

Chiar dacă idealul național n-a fost împlinit în timpul revoluției datorită intervenției străine pentru înfrîngerea mișcării românilor, trebuie evidențiat faptul că aceasta a realizat o lupta mai grea pentru eliberare națională, în deceniile următoare.

Toate punctele din hotărîrea de la Blaj se vor regăsi în toate petițiile lui Șaguna și anume: dreptul românilor de a exista ca națiune și de a se numi „români” nu valahi sau oláh sau altcum; independență națională; reprezentanți în Dietă și administrație, proporțional cu numărul locuitorilor români; folosirea în școli și în administrație a limbii române; anual românii să poată convoca o Adunare națională generală; desființarea iobăgiei; libertate industrială și comercială; libertatea de a vorbi, a scrie și a tipări.

In 1863, Șaguna a emis o altă circulară importantă. Destinatarii au fost protopopii, care au primit instrucțiuni pentru desfășurarea activității lor de inspectori școlari districtuali.

Principalele obligații pentru această funcție constau în vizitarea periodică a școlilor și asistarea la examenele semestriale din școli. Cu ocazia vizitelor, protopopii trebuiau să controleze frecvența școlară si modul în care învățătorul își desfășura orele de predare a religiei și a celorlalte materii școlare; modul în care priveau preotul și autoritățile locale treburile școlare; starea edificiului școlii. De asemenea, protopopii trebuiau să verifice în ce măsură se preocupa dascălul de cultura pomilor și de grădinărit, dacă exista grădină pe lângă școală și dacă aceasta era îngrijită. Cu ocazia fiecărei vizite, protopopii erau obligați să redacteze un raport, pe care să-l trimită Ordinariatului .

Protopopii aveau obligația de purta de grijă ca dascălii să încaseze salariul cuvenit, prin urmare orice reclamație în acest sens, dascălii trebuiau să o adreseze protopopilor.

83

Totodată, protopopii trebuiau să se asigure că dascălii meritau aceste salarii, astfel, ei aveau obligația de a-i examina pe dascăli din materiile predate copiilor și din pedagogie.

Instrucțiunea a stabilit și îndatoririle principale pe care le aveau parohii, în calitatea lor de directori ai școlii populare. Acestea erau: analizarea modului în care se implica învățătorul în susținerea școlii și preocuparea ca părinții să-și trimită copiii la școală, prin urmare, pe baza Ordinațiunii guberniale din 13 mai 1857, parohului îi revine sarcina de a anunța la biserică, începând cu 1 noiembrie și până la sfârșitul lunii iulie a anului următor, numele celor obligați să frecventeze din toamna următoare școala; predarea religiei în școală si reprezentarea școlii în calitate de superior al învățătorului.

In 1865, Șaguna a redactat o nouă instrucțiune pentru cler, mult mai detaliată, în care a stabilit modul în care acesta era dator să inspecteze procesul de învățământ. Această instrucțiune a fost aprobată printr-un decret la 5 octombrie 1866 și printr -o decizie a Guvernului ardelean, la 12 iunie 1866.

Instrucțiunea cuprinde patru părți, cum ar fi despre directorii școlilor populare; despre directorii școlilor capitale; despre inspectorii locali bisericești si despre inspectorii districtuali sau protopopii.

În funcția de directori ai școlilor populare au fost numiți preoții si alți oameni "cărturari", aflați sub controlul inspectorilor districtuali. Îndatoririle lor erau : consultarea învățătorului local cu privire la edificiul școlii și la înzestrarea acestuia cu materialele necesare procesului de învățământ; redactarea unor rapoarte cu privire la aceste consultări cu învățătorul; asigurarea că fiecare dascăl cunoaște Instrucțiunea pentru învățători din anul 1862; atentia acordata educației religioase și morale a copiilor, pentru frecventarea de către aceștia a bisericii; supravegherea comportamentului moral- religios al învățătorului; îndemnarea locuitorilor comunei bisericești de a contribui la dotarea școlii și a locuinței dascălului, de achizitionarea cărților școlare; numirea învățătorului, astfel ca să fie pus în funcție cel mai calificat candidat; să poarte de grijă ca fiecare învățător să cunoască Instrucțiunile

84

și Ordinele emise de Supremul inspectorat școlar, mitropolitul și Consistoriul; să pregătească examenele semestriale și să informeze părinții și conducerea bisericească. Instrucțiunea mai stabilea că preotul paroh era dator să predea de două ori pe săptămână Catehismul școlarilor.

În ceea ce-i privește pe directorii școlilor capitale, cu patru sau trei clase, aceștia trebuiau să fie aleși dintre învățătorii din acea școală și să fie confirmați de către Supremul inspector școlar, prin inspectorul districtual. Funcția de director de școală capitală era vremelnică, remunerația fiind acordată pe timp de doar un an. Îndatoririle directorilor școlilor capitale erau: respectarea orelor și materiilor de curs; supravegherea metodei de predare și modul de desfășurare a orelor.

Totodată, directorii școlilor capitale trebuiau să organizeze conferințe lunare cu învățătorii din școală, conferințe la care să fie prezent și inspectorul local bisericesc si civil, precum și catehetul, în cazul în care acesta nu era preotul paroh. De asemenea, ei trebuiau să se consulte cu învățătorii privind problemele de disciplină școlară, pedepsele și recompensele stabilite pentru copiii din fiecare clasă, după principiile enumerate în Instrucțiunea din 1862. În cazul în care existau dascăli care nu respectau Instrucțiunea din 1862, directorii erau obligați să aducă aceste cazuri la cunoștința inspectorului districtual. O altă îndatorire a lor era ținerea protocoalelor și a altor scripte, cum ar fi clasificările, inclusiv ale elevilor care beneficiau de educație privată, dar se prezentau la examenele școlilor capitale respective; inventarul școlii; catalogul bibliotecii; protocoalele conferințelor lunare cu învățătorii. Aceste protocoale urmau să fie păstrate în arhiva școlii și prezentate în mod regulat inspectorului districtual de școală.

Inspectorii locali bisericești ai școlilor capitale erau repartizati de către Inspectorul suprem școlar, la propunerea inspectoratului districtual, în înțelegere cu reprezentanții școlii capitale, fiind atât preoți, cât și mireni care posedau cunoștințe în probleme școlare.

Ei erau obligați să supravegheze conduita religioasă și morală a directorului și învățătorilor școlii capitale; să participe la conferințele lunare cu învățătorii; să asiste la examenele de sfârșit de an; să contribuie la alegerea directorului și la numirea învățătorilor școlii

85

capitale; să controleze activitatea directorului și învățătorilor; să raporteze inspectorului districtual toate deficientele constatate în școală; să controleze cel puțin de două ori pe an arhiva școlii, scriptele și aparatele școlare din inventar; să aibă de grijă ca la schimbarea directorului, noul titular să primească întreaga dotare materială a școlii.

Într-o notă se specifica faptul că acești inspectori locali bisericești trebuiau să fie instituiți numai la școlile capitale din localități care nu erau reședințe de protopopiat, deoarece funcția de inspector local bisericesc trebuia să fie ocupată de protopopi.

Protopopii îndeplineau, datorita funcției lor din administrația bisericească, și îndatoririle de inspectori districtuali. Prin urmare, erau datori sa raporteze Scaunului archiepiscopesc întâmplările școlare, ca apoi scaunul archiepiscopesc, Suprem inspectorat al școlilor confesionale, să poată reprezenta situatia școlilor față de Regimul Statului. Prin urmare, protopopii trebuiau să conducă treburile școlare din circumscripția lor, respectând toate "Ordinăciunile Supremului Inspector școlar"; erau datori să vegheze ca învățătorii și directorii de școli să-și facă datoria potrivit Instrucțiunii din 1862; să susțină buna înțelegere cu comunele bisericești ca fondatoare ale școlilor confesionale; să viziteze odată pe an școlile, pentru a controla modul în care își făceau datoria preoții și dascălii, pentru a urmări frecvența școlară si pentru a-i convinge pe părinți să-și trimită copiii la școală, să le cumpere cărți școlare; să sfătuiască comuna bisericească să se ocupe de edificiul școlar, să cumpere cărți pentru copiii săraci din banii școlari. Cele constatate în timpul acestor vizite, protopopii aveau obligatia să le raporteze până în data de 15 august, Supremului Inspector școlar si să convoace în fiecare vacanțe pe învățători pentru conferințele învățătorești cu o durată de 2-3 zile, tematica acestor conferințe trebuind să fie anunțată până la începutul lunii iunie, atât dascălilor, cât și Supremului inspectorat .

În cazul unor probleme care erau de competența organelor politice, precum edificarea unor clădiri mai mari pentru școli, creșterea salariilor învățătorilor, protopopii urmau să ia legătura cu autoritățile politice locale, pentru rezolvarea dificultatilor ivite.

În ultimul paragraf al Instrucțiunii se stabilea că dacă vreun protopop "din pricini binecuvântate nu se simte în stare ca această chemare grea să o poată conduce spre

86

obșteasca mulțumire", atunci "poate recurge la Consistoriu de a fi dispensat de la această chemare și a propune vreun paroh apt pentru Inspector scolastic districtual, și cererea lui se va încuviința fără să piardă cinstea sa protopresbiterială sau activitatea sa de Protopresbiter districtual".

87

4.4.1.PASTORALA DE PAȘTI ȘI DE CRĂCIUN A MITROPOLITULUI

ANDREI ȘAGUNA

În anul 1849, cu ocazia întâlnirii cu adunarea românească la Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, Andrei Șaguna a hotărât să fie înlocuiți călugării cântăreți Varlaam și Domețian, veniți aici de la mănăstirea Sinaia. Însă mulți credincioși au fost nemulțumiți de cele petrecute, astfel Șaguna va expedia din Viena, în decembrie 1850, o corespondență adresată comitetului acestei biserici, recomandându-i „să scoată pe zișii cântăreți din posturile, cu a căror cântare eu n-am fost mulțumit… și să fie reprezentanții cu ochii mai privighetori asupra acestora, căci despre purtarea lor morală se auzeau multe vești urâte.”72 Cei doi au fost înlocuiți cu Mihail Popescu și Constantin Trandafirescu, amândoi fiind din București.

Cu puțin înainte de moartea Mitropolitului, Gheorghe Pletosu consemna: „în biserica din cetate… Sibiu, Șaguna ședea în scaunul arhieresc și ori-cum cântam, acum unul, acum altul nu-i convenea. Atunci se dă jos din sca-unul său, vine în strană și începe a cânta stihirile praznicului. Cântă una, cântă două… Șaguna ne-a dat o pildă vie de executare a cântărilor bisericești în spiritul bisericei ortodoxe, de o cântare recitativă și totuși nu grăbită, de o cântare pedant acurată în ceea ce privește melodia, prozodia, accen-tul și interpretațiunea, pentru ca să nu se conturbe înțelesul”.73

Și încă o subliniere aparținând aceluiași martor ocular „Șaguna intră în biserică pe „Unule născut“ și observând cum alergăm cântarea…face un semn diaconu-lui să tacă…și apoi se adresează celor două strane: „Dar asta e cântare, zice? Așa cântați voi sub strașina rezidenței mele? Apoi oare cum veți face slujbele și veți cânta cântările când veți fi de capul vostru prin parohii?”74

72 S. Stinghe, Documente privitoare la trecutul românilor din Șchei (1864-1868), vol. IV, Brașov, Tipografia Ciurcu și Comp.,1903: 95.

73 G. Pletosu, „Șaguna și cântarea bisericească” Revista Teologica, Sibiu, 1908: 409-414.

74 Ibidem.

88

La 6 decembrie 1859 într-un post-scriptum la Pastorala de Crăciun Mitro-politul Șaguna cerea preoților să se ocupe de culegerea cântecelor bisericești și a colindelor:

Cu acest prelej provoc pre toți păr. protopopi, preoți, cărturari și dascăli: ca I Unde vor ști vreo familie română nobile (Nemeș), să o poftească a le îngădui descrierea diplomei lor de nobilitate, și a mi-o trimite apoi. II Să adune povești și cântece populare, și III Colinde, Scopul meu este, ca Diplomele familiilor române nobile fără osebire de re-ligie să le adun și să le tipăresc într'o carte» Tot spre acest sfârșit voi să fac o adunare de povești și cântece românești, ca într'o carte să le tipăresc. Ear colindele, ce mi se vor trimite, le voi împărtăși cu literatul nostru Domnul Marienescu, carele să ocupă cu tipărirea colindelor. Preoțimea să ceară ajutoriu și deslușire mai departe de la inteligența ro-mână, carea este poftită din parte-mi a fi mână de ajutoriu, în aceasta năzuială a mea.75

Ca răspuns la această dorință a ierarhului, doi învățători de la școala din Rășinari, Petru Băcilă și Petru Sîntion, trimiteau mitropolitului Șaguna un manuscris de 17 coli cuprinzând cântările Sfintei Liturghii, psalmii de seară și de dimineața „ceea ce e mai de lipsă pentru învățarea celor opt glasuri, precum stihirile și antifoanele cele dintâi ale fiecărui glas și troparele; troparele sărbătorilor cele mai însemnate și toate axioanele.”76 În cercetările cu privire la acest document valoros, s-a constatat că nu se mai găsește în Arhiva Arhiepiscopiei din Sibiu (A.A.S.).

Mitropolitul Andrei Șaguna a fost cel care a introdus muzica corală în cultul Bisericii Ortodoxe din Transilvania, astfel, în 1854 tipărește la Sibiu Liturghia pe patru voci cunoscută și sub numele de „Liturghia grecească”.

75 Gh. Tulbure, Mitropolitul Șaguna. Opera literară. Scrisori pastorale. Circulări școlare. Diverse, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1938: 226-227.

76 I. Frăcea, „La 140 de ani de la nașterea lui Dimitrie Cunțanu”, Mitropolia Ardealului 4-6, 1978.

89

Cel care face referire la această lucrare dar și de muzica corală din Transilvania a fost Dimitrie Cunțan :

…bunul părinte al studenților,Andrei pe cei buni și diligenți ne prevedea cu ajutoare și stipendii…S-a îngrijit de creșterea religioasă morală și prin aceea că a dispus ca în afară de orele pentru catehizare, o dată pe săptămână, să ne întrunim toți în capela vechiului seminar din strada Cisnădiei, unde maestru de muzică Zenker ne instrua în muzica vocală,după note; că a tradus și litografiat la anul 1854 de pe grecește liturghia lui Randhartinger din Viena , compoziție pentru cor mixt în patru voci – iar noi, fii săi, sub conducerea numitului muzicant și regretatului profesor de cântări Ioan Dragomir, cu bucurie și cu zel o am studiat și o am executat în biserică la toate ocaziunile mai solemne.”77

În biblioteca Facultății de Teologie se găsește originalul grecesc după care s-a tipărit liturghia.

În Cuvântul înainte pentru iubitorii muzicii, se vorbește despre necesitatea muzicii liturgice pentru înălțarea sufletului precum și despre faptul că muzica a însoțit în toată vremea creștinismul. De asemenea se afirmă că creștinismul a preluat cele mai celebre și nemuritoare melodii ale lui Ioan Damaschinul și dascălul lui Cosma. Se insistă asupra recuperării canoanelor cântate, grecești și românești. În final sunt amintiți membrii comunităților grecești care au contribuit la tipărirea cărții, intre care erau și greci stabiliți în Botoșanii Moldovii.

Liturghia este armonizată la patru voci: sopran, tenor 1,tenor 2 și bas având și acompaniament de pian. Ea începe cu cântarea Sfinte Dumnezeule și nu cu antifonul I, acest lucru se constata și la compozitorii români de mai târziu, cum ar fi G. Dima. Liturghia este armonizată în sol major cu excepția Heruvicului și Ca pe Împăratul , armonizate în re major.

77 D. Cunțan, „Mitropolitul Andreiu ca păstor” Revista Teologică 2, 1908 : 193.

90

5.RIDICAREA ȘCOLILOR PE SATE

Una dintre cele mai importante măsuri întreprinse de autoritățile de stat în favoarea dezvoltării sistemului de învățământ primar a fost instituirea consilierilor de școală. Încă în anul 1850, Sinodul convocat atunci a adresat împăratului rugămintea de a numi în Guvernul ardelean un consilier școlar de religia ortodoxa.

Asemenea consilieri școlari existau deja în provinciile ereditare. Din acest motiv, unul dintre obiectivele sosirii în Transilvania, în primăvara anului 1850, a secretarului ministerial din Viena, Ritter von Heusler, a fost și "ca să se convingă în fața locului despre școale și despre învățământ […] și ca să înființeze un consiliu scolastic în care să se concentreze toate trebile școlare ale tuturor popoarelor și confessiilor".78 Datorita importanței acestei măsuri, Șaguna recomanda la 16 iulie 1850, ca responsabil de școlile ortodoxe să fie numit medicul Pavel Vasici, iar în toamna acelui an, Vasici a fost convocat să facă parte din „comissia scolastică” subordonată guvernului civil și militar al Transilvaniei.79

Patru ani mai târziu, la 24 noiembrie 1854, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii din Viena a decis înființarea mai multor posturi de inspectori școlari pentru Transilvania. La 26 noiembrie 1855 împăratul a numit și persoanele însărcinate să ocupe aceste funcții: Karl Schüller pentru școlile de confesiune luterană, Karl Festl pentru școlile romano-catolice, unite și iudaice și Pavel Vasici pentru școlile ortodoxe.80

78 P. Vasici, Despre starea de acum a scoalelor noastre populare din Transilvania, în "Amicul scoalei" I, 1860.

79 I. Lupaș, Mitropolitul Andrei Șaguna. Monografie istorică, ed. II, Sibiu, 1911: 137.

80 G. Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, vol. II, Sibiu, 1890: 699.

91

Acești consilieri erau organe de rang înalt la Înalta Locotenență a Marelui Principat al Transilvaniei, fiind

însărcinate a alerga în toate părțile, a vizita școalele în starea lor materială și științifică, a sfătui și îndemna poporul la ridicarea și dotarea școalelor, a cerceta sârguința învățătorilor și a școalelor, a ispiti sporiul ce l-au făcut aceștia, a vedea în fața locului și a se convinge din propria sa intuițiune, dacă organele preoțești au contribuit la lățirea și cunoștința obiectelor de învățătură și la o creștere morală-religioasă a școlarilor și cât au îngrijit organele politice despre starea materială a școalei și anume dacă zidirile de școală sunt în rânduială bună, se țin curate, dacă nu lipsesc uneltele de școală, dacă învățătorul trage la vreme plata sa, dacă este îngrijit de cercetarea sârguitoare a școalei din partea școlarilor șcl. Despre acestea toate are el să facă în tot anul relația sa, așa precum a aflat toate, și să o aștearnă înaltului Ministeriu de învățământ, arătând totodată ce mijloace s-au întrebuințat și mai au a se întrebuința spre delăturarea și sterpirea răului".81

Episcopul Șaguna a îndemnat clerul să-i acorde noului consilier școlar întregul sprijin în timpul inspecțiilor prin satele din Transilvania. Rezultatele inspecției din anul 1856 au fost publicate în mai multe numere din Telegraful Român din anul 1857. Astfel, Pavel Vasici a prezentat cititorilor români o icoană a stării școlilor noastre din acel timp, precizând încă de la început:

"Ne vom lăsa de maniera a lăuda tot ce ne este înainte, ci, ispitind lucrurile mai adânc, le vom arăta fără nici un vestmânt poleit, însă cu cuviincioasa cruțare. Scopul nostru este dară prin aceste împărtășiri a arăta starea școalelor noastre așa cum precum

81 P. Vasici, Despre starea de acum a școalelor noastre populare din Transilvania, în "Amicul scoalei”, 1861: 147.

92

este, cu toate defectele ei, a da povețe învățătorilor, precât se poate într-un articol jurnalistic, a desbate principul confesional, care nepriceput fiind de mulți, au dat însă la cele mai stăngace păreri. Decă însă pe această cale nu vom sămăna tot flori, ci vom căuta să desrdăcinăm și polomida, ne rugăm să nu fim rău înțeleși. Boala ascunsă nu se poate vindeca căci pațientul tăgăduiește semnele ei. Defectele școalelor noastre nu se vor putea rădica, până nu le mărturisim în public".82

În continuare, Vasici a sistematizat în șapte puncte scăderile de care sufereau școlile populare ortodoxe:

1. Incapacitatea celor mai mulți învățători care, considerau că pentru a fi dascăl era suficient să știe să scrie și să citească. Unii dintre ei mai cunoșteau câteva cuvinte nemțești, pe care le predau elevilor, cerându-le acestora să le repete mereu. Vasici atrăgea atenția și asupra pericolului constituit de dreptul comunelor de a-i alege pe învățători. Pe de o parte, poporul era nepriceput și de aceea nu era în măsură să judece pregătirea candidaților. Pe de altă parte, în procesul de alegere interveneau și interese de grup, ba uneori și autoritatea protopopului, ceea ce avea ca urmare faptul că rar ajungeau în funcție cei cu adevărat pregătiți;

2. În problema dotarii școlilor, Vasici arăta că în comunele complet ortodoxe, dascălii erau plătiți din "lada satului", dar că în comunele mixte leafa se scotea din "lada Bisericii" sau de la părinții cu copii umblători la școală. Acest obicei avea ca urmare diferențe mari de salarizare, întâlnindu-se comune în care învățătorii primeau 200-300 fl, iar în altele abia 40-100 fl., astfel, în unele sate, dascălii nu erau bine plătiți.

3. Lipsa cărților. Așa cum fiecare meșteșugar trebuie să aibă uneltele sale și fiecare țăran plugul său, tot așa ar trebui ca și învățătorul să aibă cărți. Vasici se plângea și de obiceiul multor dascăli de a scrie cu mâna literele pe foi și de a le da copiilor;

4. Nevizitarea școlilor din partea parohilor și protopopilor. Preoții nu acordau atentie catehizarii si vizitelor școlii din sat.

82 P. Vasici, Împărtășiri pedagoghice, în "Telegraful Român", V, 1857.

93

5. Nefrecventarea școlii de către copii. Sărăcia existentă prin sate avea ca urmare faptul că majoritatea copiilor de vârstă școlară nu frecventau cursurile, iarna datorită lipsei hainelor, iar vara datorită muncilor agricole, în special a pășunatului;

6. Lipsa fondurilor școlare, din care să se poată înființa și susține școala și cumpăra cărți pentru copiii săraci;

7. Administrarea bunurilor bisericești și comunale.

În raportul său, Pavel Vasici încerca să prezinte și soluții la înlăturarea dificultatilor. Pe lângă studiile necesare în institutul pedagogic, învățătorii trebuiau să aibă și dragoste pentru copii, ca și pentru misiunea lor didactică. Privind dotația școlilor, Vasici cerea ca în comunele sărace "să se facă repartiție pe creștini, fără deosebire că au ei copii la școală sau nu, pentru că toți copiii se privesc ai comunei bisericești și ea trebuie să îngrijească pentru buna creștere a lor […]. Să nu gândească vreo comună că va mai atârna de la voia ei a-și face școală sau ba, a plăti pre învățătoriu sau ba, a da copiii la aceea sau cealaltă școală, ca să schepe de povara școlii sale, căci școala va fi o îndatorire a fiecărei comune bisericești".83 De asemenea, Vasici propunea ca la sediile protopopești să fie organizate depozite de manuale școlare, astfel ca dascălii să nu mai deformeze literele pe foi de hârtie si atentiona asupra necesității respectării de către clerici a Ordinăciunii episcopale din 10 august 1854, cerând ca lumea să nu se mai plângă de sărăcie.

În privința alegerii învățătorilor, propunea ca Ordinariatul sau Consistoriul episcopesc să aleagă o persoană din trei candidați propuși de comună. Vasici se opunea contractelor dintre învățători și comune, căci "nimic nu înjosește statul învățătoresc mai tare, ca năimirea lor în aceasta sau aceea comună asemenea văcarilor și porcarilor".84 El cerea poporului, dar mai ales fruntașilor satelor, să-l respecte pe învățător, "drept aceea să nu-l privească pe învățător ca pe un năimit, venetic, care trebuie să-și îndeplinească punctele contractului căci așa s-au obligat". Totodată, Vasici condamna pe dascălii care se conduceau după zicala „cum e plata, așa și lucrul.”

83 P. Vasici, Împărtășiri pedagoghice, p. 45.

84 Ibidem, p. 49.

94

O deosebită atenție a acordat Vasici și numărului școlilor, arătând că este bine sa se construiasca o școală bună care sa aiba un învățător harnic.

În finalul propunerilor sale, Pavel Vasici atrăgea atenția generației sale că "Înalta stăpânire a pus tot ce este de lipsă pentru înaintarea învățăturei populare și acuma atârnă numai de la noi ca să propășim spre luminare și să putem da samă lui Dumnezeu și vecinicelor pagine ale Istoriei despre cele ce am făcut, căci deacă înaintașii noștri s-au desvinovățit cu apăsarea vremilor de atunci […], nouă nu ne rămâne nici cea mai mică desvinuire […]. Deacă generația de acum blastămă apăsarea vremilor cu care au fost împedecată de la învățătură, urmașii noștri ne vor blăstăma pe noi că nu am grijit pentru luminarea lor".85

O problemă deosebit de importantă în epocă era aceea a modului în care trebuiau înființate noi școli, în cât mai multe localități ale Transilvaniei. Tocmai de aceea, Locotenența Transilvaniei a emis Ordinațiunea cu nr. 21.019 din 25 octombrie 1858. În aceasta se arăta că cea dintâi condiție pentru întemeierea și susținerea durabilă a unei școli era construirea unui edificiu, precum și asigurarea unei dotații materiale corespunzătoare. În al doilea rând se specifica faptul că toate școlile populare erau școli confesionale, prin urmare pe baza unui ordin mai vechi, emis la 6 ianuarie 1853, toate școlile populare trebuiau să se întemeieze și susțină. Deoarece mijloacele necesare școlii erau de datoria comunelor bisericești, activitatile scolare se realizeaza din partea dregătoriilor politice și preotul comunei. Aceasta însemna că, în cazul în care exista din partea oficialităților politice dorința de a înființa o școală, pretorii trebuiau să discute cu preotul localității respective, apoi cu protopopul. După înțelegerea între autoritățile politice și cele bisericești cu privire la necesitatea înființării unei școli, urmau tratativele cu privire la dotari.

Ordinațiunea stabilea și mijloacele din care se putea înzestra sau dota material școala nou înființată. Mai întâi, în fiecare localitate trebuiau stabilite locuri de casă, livezi, grădini și păduri. În al doilea rând, în funcție de posibilități, trebuiau acordate ajutoare din bugetele locale, din fonduri, fundații și averi bisericești, iar în al treilea rând, se putea colecta o taxă școlară, în valoare de 4-5 cruceri de copil. Era importantă fixarea unui salariu pentru dascăl, care trebuia să acopere necesitatile.

85 Ibidem, p. 54.

95

Fiind conștienți de sărăcie, autoritățile politice au încercat sa impuna taxe școlare doar în acele locuri, în care nu existau resurse financiare pentru susținerea școlilor. Totuși, se considera indicat formarea unor astfel de fonduri școlare.

96

5.1.APARIȚIA CĂRȚILOR DE ÎNVĂȚĂTURĂ ȘI A REVISTELOR

Implicarea politică a preoților și a credincioșilor ortodocși în modificarea statutului românilor, de la stadiul de iobagi la cetățeani cu drepturi depline, capabili să-și decidă propria soartă din punct de vedere cultural, religios și economic, se afirmă în apariții editoriale începând cu anul 1904, prin Cartea de aur sau luptele politico-naționale ale românilor a lui Teodor Păcățianu, Mișcarea națională a românilor din Transilvania între 1848-1918 publicată sub coordonarea profesorului Simion Retegan, fiind susținută de articole precum Clerici și intelectuali laici între confesiune și națiune în Transilvania anului 1852 a Luminiței Murgescu, sau Contribuția Bisericii Ortodoxe Române la formarea elitelor românești din Transilvania a părintelui profesor Ioan Vasile Leb.

Abordarea aspectului religios în istoria comunităților secolului al XIX-lea și al XX-lea au fost reliefate în perioada comunistă, însă cunoașterea economică și socială specifică zonei s-a realizat de către academicianul Ștefan Pascu în Istoria Clujului și de către istoricul Bodea Gheorghe, Cluj. Pagini de istorie revoluționară, 1848-1971.

Lucrările generale care au tratat subiecte cu privire la viața socio- culturală clujeană, sunt volumele Documente privind revoluția de la 1848 în Țările române. C. Transilvania apărute la Editura Academiei în anii 1980, și Îndrumător în Arhivele Statului județului Cluj, sau Izvoare de demografie istorică. Transilvania și volumul de referate Populație și Societate s-au mărginit la o prezentare sumară cu privire la sentimentul religios ce mișca conștiințele cetățenilor din acea perioadă, accentuându-se elementele socio-culturale ce au dus la Marea Unire din 1918.

Lucrările apărute la editurile bisericești în secolului al XX-lea Monumente istorice și de artă religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, lucrarea Biserica din Deal, a lui Florea Mureșan, cu privire la Biserica Ortodoxă la nivel local, dar și cartea profesorului dr. Mircea Păcurariu, Politica statului ungar față de biserica românească din Transilvania în perioada dualismului, 1867-1918 sunt publicații de referință pentru comunitatea religioasă ortodoxă prezentată în evoluția sa pe parcursul perioadei de studiu, atât prin acțiunile

97

socio-politice întreprinse, cât și prin edificiile religioase realizate de credincioși pentru bunăstarea Bisericii lor.

Cercetări cu privire la situația generală din Transilvania au fost publicate de-a lungul timpului, printre care de real folos s-au evidențiat lucrările publicate înainte de 1989, cum ar fi cartea lui Ștefan Pascu, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, alături de colecția monumentală de documente în 10 volume despre pașii ce au condus spre Unire, 1918 la români. Documente istorice, precum și lucrări promotoare a noii perspective obiective de cercetare: Studii privind mișcarea națională a românilor din Transilvania in a doua jumătate a secolului al XIX-lea, și Antecedentele dualismului austro-ungar și mișcarea națională a românilor din Transilvania 1848-1867, scrise de către profesorul Dumitru Suciu, lucrarea impozantă Istoria României. Transilvania, publicată de către Fundația culturală G. Barițiu, alături de Simeon Retegan, Mișcarea națională a românilor din Transilvania între 1849-1918.

Contextul religios din Transilvania în raport cu influența exercitată de Mitropolitul Andrei Șaguna în dezvoltarea și îmbunătățirea vieții ortodocșilor ardeleni, au fost tematici minuțios contextualizate sub semnătura lui Paul Brusanowski, în publicațiile Învățământul confesional ortodox din Transilvania între anii 1848-1918, între exigențele statului centralizat și principiile autonomiei bisericești, respectiv Reforma Constituțională din Biserica Ortodoxă a Transilvaniei între 1850-1925.

O activitate deosebit de prețioasă din punct de vedere documentar cu privire la modul de comunicare a abordărilor pe care Mitropolitul Șaguna le-a dorit aplicate în protopopiate și eparhii o depun profesorii Nicolae Bocșan și Ioan Vasile Leb în volumele editate sub titlul Andrei Șaguna. Corespondența3. Profesorul Mircea Păcurariu, prin Politica statului ungar față de Biserica românească din Transilvania în perioada dualismului, 1867-1918 argumentează sintetic modul tensionat de relaționare al autorităților austro-ungare față de solicitările instituțiilor bisericești din Transilvania.

Doleanțele credincioșilor ortodocși cu privire la situația școlară din comitatul Cluj, sunt prezentate de către Valeria Soroștineanu în lucrarea Școala confesională românească din Arhiepiscopia ortodoxă a Transilvaniei (1899-1916), și în sinteza profesorului

98

Dumitru Suciu, Date privind situația politică și confesional-școlară a românilor din Transilvania în prima decadă a dualismului.

In 1853, a fost infiintat Telegraful Român, de Mitropolitul Andrei Șaguna. Această gazetă bilunară, ce se numește Foaie religioasă editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Sibiului și e larg distribuită printre Românii din străintate, are și articole care sunt un tribut de omagiu față de autoritățile politice din țară.

Telegraful Român din ultimii ani are în paginile sale articole cu două orientări: unele sunt scrise cu duh polemic, altele par animate de spirit ecumenic. Duhul luptei confesionale e vechi în această foaie și e moștenit de la Șaguna. Gazeta a fost decenii dea rândul pe baricada luptei confesionale, prin articole împotriva Românilor uniți.

99

CONCLUZII

Ceea ce aduce nou secolul al XIX- lea este o crestere masiva a intelectualitatii, fenomen care a continuat pâna în 1918. În sate categoriei vechi a preotilor, a caror instructie scolara devine treptat tot mai buna, i se alatura învatatorii si notarii, iar în orase si târguri creste rapid numarul functionarilor români de stat, al profesorilor, al clericilor de rang superior, al liber profesionistilor. A crescut si numarul populatiei urbane românesti care îsi constituie parohii proprii, achizitioneaza terenuri, înalta biserici si scoli, fondeaza banci, da primele semne ale unei vieti colective mai elevate. Paralel cu cresterea numerica a intelectualitatii românesti, cresc posibilitatile sale de actiune, creste influenta sa în societate. În aceasta epoca pe lânga centrele bisericesti si scolare vechi, Blajul si Sibiul, apar episcopiile de la Gherla, Lugoj si Caransebes, gimnaziile de la Brasov, Nasaud si Brad, seminariile de la Sibiu, Gherla si Lugoj, preparandiile de la Blaj, Sibiu, Gherla, Sighet, un lung sir de scoli normale, asociatii si societati culturale.

Raportând diferite evenimente politice, culturale si religioase la numele unor elevi care au facut primii pasi în educatie în scolile elementare din zona Orastiei – de la primii absolventi ai scolilor de la începutul dualismului austro-ungar pâna la generatia care a pregatit Unirea de la Alba Iulia – ne convingem ca unii dintre ei, prin viata si activitate se încadreaza în generatia de intelectuali români formata la cumpana secolelor XIX – XX. Remarcam dintre numarul mare de elevi educati în aceste scoli pe Aurel Vlad, care s-a nascut în comuna Turdas, lânga Orastie. Aurel Vlad a fost avocat, doctor în drept, promotor al Unirii din 1918.

După Primul Război Mondial, care a secătuit și puțina parte de învățământ românesc existent în județul Bihor, învățătorii, desi puțini la număr, nu aveau unde să- si desfășoare activitatea didactică, deoarece școlile au fost distruse de război. Se impunea reconstruirea școlilor sau construirea unora în localitățile în care nu existase școală românească până la acea dată.

Activitatea școlară nu se desfășura strict în spațiul sălii de clasă, de multe

100

ori mult prea strâmt pentru numărul mare de elevi cuprins într-o clasă. Elevii aveau activitate practică în grădina școlii, pe terenul de experiență sau chiar în aer liber.

Activitatea extrașcolară derulată de învățătorii din județul Bihor în perioada interbelică, alături de cea școlară constituie o parte importantă a muncii lor, înscriindu-se într-o paletă largă de acțiuni, de la dezvoltarea orizontului de cunoaștere a elevilor, dar și a sătenilor prin susținerea „conferențelor” pe diverse teme, a înființării bibliotecilor școlare și sătești, a unor societăți pentru tinerime, la jalonarea morală a vieții acestora prin exemplele date de către apostolii satelor sau prin constituirea unor „societăți de temperanță”, precum și de dezvoltare a laturii economice a vieții țăranului din această parte a țării, prin implicarea în „cooperative și tovărășii economice” sau chiar cursuri practice realizate cu aceștia.

Serbările organizate cu ocazia sfârșitului de an școlar, sau chiar cele prezentate cu ocazia evaluărilor școlare, contribuiau la crearea unei atmosfere de sărbătoare în sat. Pe lângă orarul școlar deosebit de încărcat, ei erau solicitați la plantat de puieți, precum și la alte acțiuni pe care le duceau la bun sfârșit.

Perioada interbelică reprezintă pentru românii din județul Bihor realizarea unui deziderat de veacuri al acestora, și anume Unirea cu Patria-mamă.

In concluzie, scolile din Transilvania si din restul zonelor din Romania în perioada 1868-1918 au avut o evolutie complicata, dar ascendenta, cu toate obstacolele si piedicile pe care le-a avut de de înfruntat. Realizarile scolare de aici, desi însemnate, nu au reusit sa ridice comitatul pe locul fruntas din punctul de vedere al dotarii cu scoli si al scolarizarii copiilor. Cu toate acestea, prin activitatea fructuoasa a învatatorilor de la scolile din zona Orastiei s-au ridicat intelectuali care au promovat limba si cultura româna. Prin ideile promovate au contribuit la supravietuirea scolii românesti în cea mai grea perioada a dominatiei dualiste si la împlinirea idealului românilor, Unirea cu România.

Prin realizările remarcabile, Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna se evidențiază în istoria culturii românești ca unul din cei mai străluciți ierarhi scriitori și îndrumători ai activității editoriale, alături de sfinții mitropoliți Varlaam și Dosoftei ai Moldovei și Antim Ivireanul al Ungrovlahiei. Moștenirea pe care Andrei Șaguna o lăsa Bisericii Ortodoxe

101

a Transilvaniei, la moartea sa, era astfel imensă, deoarece succesele principale și contribuțiile sale cele mai de durată la dezvoltarea istorică românească se găsesc în activitățile sale bisericești. Prin reformele și prin întreaga sa activitate organizatorică, politică și culturală, Șaguna a făcut din Biserica Ortodoxă a românilor din Ungaria o forță socială mai activă decât fusese vreodată, înzestrând-o cu instituții puternice și reglementând participarea laicilor în organizarea și funcționarea ei la toate nivelele, făcându-o în felul acesta mai răspunzătoare la nevoile și dorințele masei credincioșilor. Toate împlinirile sale principale – restaurarea Mitropoliei și organizarea acesteia pe baza Statutului Organic, reînviorarea misiunii sociale și educaționale a Bisericii – au fost îndreptate spre realizarea armoniei între spiritualitatea lăuntrică a Ortodoxiei, care transformă ontologic viața omului, din interior schimbându-i inima și mintea prin împărtășirea cu harul Duhului Sfânt, și formele exterioare ale organizării sociale, care au menirea să satisfacă năzuințele imediate ale unei națiuni către progres politic și economic.

Personalitatea sa amplă, conturată în familie, în cercul de prieteni, în atmosfera universitară a Pestei, prin slujirea sacerdotală și bogatul orizont cultural și lingvistic al Monarhiei Habsburgice, ne reliefează un carater modern, novator, profund ancorat în realitățile timpului, dar și un spirit recuperator și fructifi cator al Tradiției Bisericii, ceea ce ne demonstrează încă o dată că mitropolitul Andrei Șaguna și-a depășit epoca, dovedindu-se a fi cu adevărat o personalitate providențială pentru Biserica și Neamul românesc deopotrivă, ceea ce motivează pe deplin consacrarea sa în galeria sfinților români.

In 1853, Mitropolitul Andrei Șaguna a infiintat Telegraful Român. Această gazetă bilunară, care are denumirea de Foaie religioasă editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Sibiului, e distribuită printre Românii din străintate și contine articole care sunt un tribut de omagiu față de autoritățile politice din țară. Telegraful Român din ultimii ani are în paginile sale articole cu două orientări: unele sunt scrise cu duh polemic, altele par animate de spirit ecumenic, duhul luptei confesionale fiind vechi în această foaie și e moștenit de la Șaguna. Gazeta a fost multe decenii pe baricada luptei confesionale, prin articole împotriva Românilor uniți.

102

BIBLIOGRAFIE

1. Adaniloaie, N., Istoria învatamântului primar (1859-1918), Bucuresti, Ed itura Cris Book Universal, 1998.

2. Albu, Nicolae, Istoria învatamântului românesc din Transilvania pâna la 1800, Blaj, 1944.

3. Albu, Nicolae, Istoria scolilor românesti din Transilvania între 1800-1867, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1971.

4. Andrei, Mirela La granita Imperiului. Vicariatul Greco-Catolic al Rodnei în a doua jumatate a secolului al XIX –lea, Cluj – Napoca, Editura Argonaut, 2006.

5. Baciu, Petre, Baciu, Aurelia, Beriu-monografie, Deva, 1972.

6. Baciu, Petru, Valean, Ioan, Geoagiu: repere monografice, Deva, Editura Emia, 2007.

7. Barbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Serban, Teodor, Pompiliu, Istoria României, editia a 2-a,Bucuresti, Editura Enciclopedica, 1999.

8. Baritiu, George, Parti alese din istoria Transilvaniei, vol. III, Sibiu, 1890.

9. Basarab, Tiron, Petica, Ioan, Monografia satului Vaidei de Orastie, judetul Hunedoara, Deva, 2007.

10. Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. IV, Iasi, Institutul European, 1998.

11. Borza, Gheorghe, Borza, Cornelia, Borza-Popescu, Maria, Tamasasa în documente, amintiri, datini, obiceiuri si traditii, Deva, 2007.

12. Bota, Ioan M, Istoria Bisericii universale si a Bisericii românesti de la origini pâna în zilele noastre, Cluj-Napoca, Casa de Editura Viata Crestina.

13. Brote, Eugen, Chestiunea româna în Transilvania si Ungaria, Bucuresti, 1895.

14. Brusanowski, Paul, Învatamântul confesional ortodox din Transilvania între anii 1848- 1918, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitara Clujeana, 2006.

15. Cârja, Ion, Biserica si societate în Transilvania în perioada pastoririi mitropolitului Ioan Vancea, Cluj-Napoca, 2006.

16. Cârja, Ion, Scolile confesionale din Transilvania secolului XIX în preocuparile istoriografiei românesti: consideratii generale, în Studii de istoriografie româneasca, coord. Gabriel Moisa, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2008.

17. Curticapeanu, V., Miscarea culturala româneasca pentru Unirea din 1918, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1968.

18. Georgescu, Titu, Bâldescu, Emil, Ctitori de scoala româneasca în secolul al XIX-lea, Bucuresti, 1971.

19. Georgescu, V., Politica si istorie. Cazul comunistilor români 1944-1977, Bucuresti, 1991.

20. Ghibu, Onisifor, Viata si organizatia bisericeasca si scolara în Transilvania si Ungaria, Bucuresti, 1915.

21. Hitchins, Keith, Afirmarea natiunii: miscarea nationala româneasca din Transilvania (1860-1914), Bucuresti, Editura Enciclopedica, 2000.

22. Hitchins, Keith, Constiinta nationala si actiune politica la românii din Transilvania 1700-1868, Cluj Napoca, Editura Dacia,1987.

23. Hitchins, Keith, Constiinta nationala si actiune politica la românii din Transilvania (1868-1918), Cluj Napoca, Editura Dacia, 1992.

24. Hitchins, Keith, Ortodoxie si nationalitate: Andrei Saguna si românii din Transilvania 1846-1873, Bucuresti, Univers Enciclopedic, 1995.

25. Hitchins, Keith, România (1866/1947), Bucuresti, Editura Humanitas, 1998.

26. Hodos, Enea, Cercetari cu privire la trecutul scolilor confesionale românesti din Ardeal, Sibiu, 1944.

27. Iorga, Nicolae, Istoria bisericii românesti si a vietii religioase a românilor, editie îngrijita de Mihaela Paraschiv, Iasi, Junimea, 2001.

28. Iorga, Nicolae, Istoria învatamântului românesc, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1971.

29. Isar, Nicolae, Gudin, Cristina, Din istoria politicii scolare românesti (1864-1899),

Bucuresti, Editura Universitatii, 2004.

30. Istoria învatamântului din România, compendiu, Bucuresti, 1971.