Învățământul în România, 1948 1989

Învățământul în România, 1948-1989

considerații generale –

Încă din primele luni după 23 august 1944, importanța învățământului și rolul pe care acesta îl poate avea în câștigarea și mai ales în păstrarea puterii politice au fost înțelese foarte bine de către Partidul Comunist din România și partenerii săi politici. Obținerea controlului Ministerului Educației Naționale și al centrelor universitare nu însemna doar o pârghie pentru îndoctrinare ideologică, ci și o formă de supraveghere a unor oponenți ai regimului: studenți, elevi, profesori sau, dimpotrivă, de cooptare a unor noi simpatizanți prin oferirea de posturi publice. În învățământul superior românesc a fost adoptat modelul sovietic fără a se avea în vedere organizarea anterioară, tradițiile românești și, cu atât mai puțin, modelele occidentale. De asemenea, procesul de epurare al învățământului, evident mai ales în rândul universitarilor români, a fost intens. Numeroși membri ai corpului profesoral au fost concediați din învățământul universitar și preuniversitar, studenți și chiar elevi de liceu au fost la rândul lor exmatriculați sub acuzația, de multe ori falsă, de a fi complotat împotriva noului regim.

Chiar dacă primele semne ale comunizării învățământului românesc sunt vizibile încă din 1945-1946, momentul decisiv în această direcție a fost adoptarea de către Marea Adunare Națională a Decretului-lege nr. 175 din 2 august 1948. Prin acest act, învățământul public devenea un drept egal pentru toți cetățenii, dar era organizat exclusiv de stat și avea caracter laic, consființind astfel naționalizarea tuturor școlilor particulare, inclusiv acelora confesionale, prevedere deja menționată în noua Constituție din aprilie 1948. Decretul-lege din 1948 a pus bazele unui sistem de învățământ liniar: școală elementară cu două cicluri (I și II), cu o durată de șapte ani; școală medie (licee, școli tehnice și pedagogice), timp de patru ani și respectiv ciclul superior, care cuprindea: universități, politehnici și „institute de învățământ Superior”. Legislatorii au prevăzut și învățământul preșcolar, facultativ, care se adresa copiilor între 3 și 7 ani, instituționalizați în cămine și grădinițe. Subliniem că inițial doar primii patru ani de învățământ (ciclul I al școlii elementare) erau gratuiți. În universități și politehnici durata studiilor era de la patru la șase ani, iar pentru institute între trei și patru ani. Dacă universitățile aveau ca obiectiv mai ales formarea de profesori, politehnicile și institutele de învățământ superior urmau să asigure specializarea personalului tehnic de producție. O altă deosebire dintre aceste instituții consta în faptul că universitățile și politehnicile depindeau doar de Ministerul Învățământului Public, în schimb institutele de învățământ superior se puteau afla și sub tutela ministerelor de resort. Aceeași lege aducea lămuriri în privința programului de studii doctorale, care urma să se desfășoare pe durata a trei ani, diploma de doctor fiind acordată doar de către universități și politehnici. Un aspect important era acela că autonomia universitară era desființată. Remarcăm și faptul că la capitolul Dispoziții finale se preciza că în instituțiile de învățământ superior urmau să fie desființate catedrele inutile, ceea ce a accelerat epurarea din învățământul superior a membrilor corpului profesoral percepuți ca oponenți ai Partidului Muncitoresc din România. Instaurarea comunismului și creșterea influenței sovietice au fost perceptibile și prin impunerea foarte rapid după 1945 a limbii și literaturii ruse la toate nivelurile învățământului românesc, devenită limbă obligatorie de studiu în 1948 începând cu clasa a IV-a. Câștigarea deplină a puterii de către comuniști, cât și luptele pentru putere din interiorul Partidului din anii 1950 au accentuat politizarea și ideologizarea învățământului. În întreaga perioadă analizată, planurile de învățământ au fost îndeaproape controlate de către conducerea de partid.

Un succes al regimului comunist în domeniul învățământului a fost reducerea substanțială a analfabetismului. Astfel, dacă în 1948 în România ponderea analfabeților era de 29% din populația în vârstă de 7 ani sau mai mult, aceasta a scăzut la sfârșitul regimului până la 3-4% din populația care a depășit vârsta școlară. În anul 1951, durata „școlii de cultură generală” (școala elementară și liceul) a fost redusă la zece ani, pentru ca în anul școlar 1957/1958 să se revină la școlarizarea de 11 ani. Tot în 1957 s-a încercat și s-a reușit în mare măsură eficientizarea învățământului preuniversitar prin introducerea învățământului mixt și prin împărțirea pe secții a claselor a X-a și a XI-a (secția umanistă și reală). Învățământul obligatoriu s-a extins la șapte, opt, ulterior la 10 clase. De asemenea, în comparație cu perioada precedentă, un număr mult mai mare de persoane au urmat gimnaziul, liceul și instituțiile de învățământ superior. Din punct de vedere procentual, cea mai mare creștere a fost înregistrată de învățământul liceal, care a devenit o etapă normală de educație a majorității tinerilor de vârstă școlară, cu 1.271.588 elevi înscriși în acest ciclu în anul școlar 1988/1989. Și numărul liceelor a crescut considerabil: de la 281 în anul școlar 1948/1949, la 781 în anul școlar 1968/1989 și 981 în anul școlar 1988-1989.

Mai ales în primele două decenii postbelice, foarte mulți cetățeni români nu au primit dreptul de a urma studii universitare sau fiind studenți sau elevi au fost exmatriculați din învățământ. Pe lângă acuzația de a complota împotriva regimului și/sau de a fi fost membru/simpatizant al unor partide politice altele decât cel comunist sau socialist era și aceea de a aparține unor categorii sociale ca burghezia, chiaburimea etc. De altfel, se urmărea cu atenția îmbunătățirea compoziției sociale a candidaților admiși să continue studiile universitare, și anume a „clasei muncitorești” și a țărănimii „sărace”. De multe ori, chiar autoritățile aveau dificultăți în a stabili cu exactitate criteriile pentru a încadra cine era țăran sărac sau mijlocaș și respectiv chiabur. De asemenea, din motive politice reprezentanți cunoscuți și apreciați ai corpului profesoral au fost excluși din învățământ.

Conștientizarea că dezvoltarea economică a României necesita creșterea nivelului de educație, cât și de specializare al cetățenilor României a dus spre o expansiune cantitativă a învățământului de toate gradele, dar, mai ales, într-o primă etapă, a învățământului preuniversitar. Această creștere a fost perceptibilă și prin nevoia de profesori, care a generat înființarea de institute pedagogice în multe dintre marile orașe ale țării, care urmau să pregătească profesorii din învățământul gimnazial și astfel să acopere necesarul de cadre didactice. De asemenea, a crescut substanțial și numărul studenților din universități, o mare parte dintre aceștia îndreptându-se spre cariera de profesor în învățământul liceal, cât și în cel universitar. Pe de altă parte, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniștri din data de 26 iunie 1957, cât și prin alte decizii ulterioare, învățământul superior trebuia să corespundă și să îndeplinească cerințele industriei, agriculturii, transportului, comerțului, mai precis se dorea ca practica și activitatea productivă să aibă un rol major în procesul de învățământ. În plus, procesul de industrializare susținut al țării a antrenat creșterea numărului de specializări tehnice, cât și a studenților acestora și un mai mare grad de corelare a dezvoltării economice cu învățământul. Acest principiu, numit în epocă integrarea învățământului cu producția este o altă trăsătură a acestei perioade și se regăsește inclusiv în legea învățământului din 1978. Era menținută și chiar întărită o direcție specifică lumii comuniste și anume aceea de integrare a învățământului cu producția, inclusiv importanța practicii în producție. Industrializarea și nevoia unor cadre intermediare între ingineri și maiștri a dus la crearea în 1968 a învățământului superior tehnic de scurtă durată (subinginerii). În primii ani de la reînființarea institutelor de subingineri numărul acestora a fost inferior față de cel al viitorilor ingineri. Regimul comunist a dezvoltat o relație strânsă între sistemul de învățământ și „câmpul muncii”, fiind adoptate norme și reguli precise privind repartizarea în producție a absolvenților instituțiilor de învățământ superior.

Dezvoltarea industriei, agriculturii, cât și a sectorului terțiar au antrenat și expansiunea cantitativă a învățământului seral și la fără frecvență, inclusiv în învățământul superior. Nu în ultimul rând, trebuie să ținem cont și de faptul că din punct de vedere ideologic și politic, Partidul Muncitoresc Român promova deschiderea către „clasa muncitoare”. Începând cu anul universitar 1948/1949 a fost organizat învățământul seral pentru licee, iar în anul universitar 1949/1950 au fost înființate cursurilor serale și în instituțiile de învățământ superior. În anul universitar 1950/1951 în învățământul superior a apărut forma fără frecvență. Această extindere a învățământului pentru persoanele care aveau un loc de muncă, a fost continuată și prin crearea în anul universitar 1952/1953 a învățământului seral pentru clasele V-VIII. Inițial, formele de învățământ superior la zi și la fără frecvență se regăseau doar în cazul a câtorva specializări, dar s-au extins treptat. Astfel, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri (H.C.M.) nr. 1788/1966 s-a aprobat organizarea formei de învățământ seral pentru tot învățământul din domeniul universitar. Învățământul la seral și la fără frecvență a oferit multora dintre cei care lucrau deja posibilitatea de a-și continua studiile și de a obține un mai mare grad de specialitate în domeniul lor de activitate. Mai ales dacă avem în vedere învățământul superior, înainte și după 1989 multe voci au accentuat faptul că formele la seral și la fără frecvență ofereau un nivel de învățământ inferior învățământului la zi.

Importanța acordată învățământului nu este observabilă doar la nivel declarativ, ci și prin cheltuieli bugetare substanțiale, prin construirea a numeroase instituții de învățământ, cu clădiri anexă (cantine, cămine, săli de sport, biblioteci) și dotarea lor materială. O măsură importantă, și relativ puțin cunoscută este aceea că în 1961 au fost desființate taxele în 1961 în întregul învățământ. În plus, admiterea începe să se facă pe baze meritocratice prin concurs, iar originea socială și trecutul politic al familiei nu au mai constituit, în cea mai mare parte a cazurilor, un motiv pentru a nu fi admis ca student, chiar dacă pentru unele specializări, ca de exemplu Istoria, sau pentru specializările Academiei „Ștefan Gheorghiu” o origine socială „sănătoasă” a rămas o condiție de admitere. În paralel, a avut loc o recuperare parțială a unor profesori și a unor tradiții intelectuale anterioare regimului comunist, fenomen care a sporit calitatea învățământului și care a fost însoțit de o sincronizare mai mare, deși nu completă, cu Occidentul.

La începutul anilor ’60 se observă și în învățământul românesc pe de o parte o distanțare ireversibilă de modelul instituțional oferit de Moscova, iar pe de altă parte o deschidere mai mare către Occident. S-au intensificat contactele universităților, institutelor de cercetare, dar și ale Ministerului Învățământului cu statele din Vest. România a organizat manifestări științifice și culturale internaționale, ca de exemplu importante congrese (al XV-lea congres internațional de științe istorice, București, 1980). De asemenea, a fost facilitat accesul românilor la literatura occidentală de specialitate, participarea la conferințe, stagii de specializare în străinătate și un număr mai mare de tineri români trimiși la studii în străinătate, cât și creșterea numărului studenților străini din România.

Legile învățământului din 13 mai 1968 și din 21 decembrie 1978 au accentuat procesul de recuperare a unor valori tradiționale și au consacrat o nouă viziune politică, economică și educativă a conducerii comuniste din România, fără însă ca toate modificările anterioare să fie abrogate. Totuși, independența instituțiilor de învățământ superior față de Partid nu s-a produs, dar interzicerea admiterii în învățământul superior datorită unei origini sociale „nesănătoase” a devenit o excepție. În legile din 1968 și din 1978 principiile funcționării învățământului românesc erau: drept la învățătură fără deosebire de naționalitate, sex, „rasă”, religie; caracter laic; învățământ obligatoriu cu o durată de zece ani; sistem de burse de stat; locuri de muncă asigurate de stat; gratuitate pentru toate nivelurile de învățământ. Conform Constituției, folosirea liberă a limbii materne pentru „națiunile conlocuitoare” era asigurată pentru toate gradele de învățământ.

Legea din 1968 menționa ca instituții de învățământ superior: universitățile, institutele, academiile, conservatoarele, care puteau fi înființate prin lege și aveau personalitate juridică. Pregătirea viitorilor profesori din „învățământul obligatoriu de cultură generală” se realiza prin institute pedagogice, menționate în mod explicit ca instituții de învățământ superior. De asemenea, s-a revenit asupra unor forme de învățământ desființate în perioada comunistă, și anume învățământul de subingineri și de conductori arhitecți, integrat învățământului superior, ca formă de scurtă durată. A fost introdus și învățământul postliceal, cu o durată de la un an la trei anii.

În legea nr. 28 din 21 decembrie 1978 primul capitol se referea la principiile generale ale învățământului: școala principal factor de progres și civilizație, caracterul deschis al învățământului, educația permanentă. Remarcăm faptul că aceastea erau compatibile cu principiile învățământului de astăzi. Pe de altă parte, caracterul ideologic al acestei legi este mult mai pronunțat decât al legii învățământului din 1968. Textul legii din 1978 preciza că învățământul trebuia „să asigure tineretului o puternică pregătire în științele fundamentale exacte – matematică, fizică, chimie, biologie – precum și însușirea concepției revoluționare despre lume, cunoașterea istoriei și cultul patriei”, urmărindu-se „formarea multilaterală” a tineretului. Legea din 1968 și într-o măsură mai mare legea din 1978 au creionat una dintre schimbările importante în învățământ cu efecte și înainte și după 1989 și anume politehnizarea învățământului superior: încurajarea specializărilor tehnice în dauna științelor socio-umane. De altfel, legea din 1978 sublinia că „tuturor absolvenților li se asigură, potrivit pregătirii obținute prin studiile efectuate, locuri de muncă, în condițiile stabilite de lege”, urmărindu-se „pregătirea specialiștilor în profiluri largi, care să le permită adaptarea rapidă la transformările care au loc în viața economică și socială, în domeniul științei și tehnicii”. Mai mult, în învățământul la forma fără frecvență erau admise numai persoanele încadrate în muncă.

Durata de studii din învățământul superior era de la trei la șase ani, cu precizarea că în facultățile și în secțiile care pregăteau profesori pentru învățământul obligatoriu de cultură generală și în școlile de subingineri durata de studii varia între doi și trei ani. În cazul formelor de învățământ la seral sau la fără frecvență se mai adăuga un an de studiu. După 1974 învățământul superior de scurtă durată era organizat de regulă pe o perioadă de trei ani la forma zi și respectiv patru ani la formele seral și fără frecvență. Prin învățământul pedagogic de trei ani erau pregătiți viitorii profesori pentru clasele de gimnaziu, iar în învățământul universitar erau pregătiți profesori pentru învățământul liceal.

Prin legea nr. 11 din 1968, învățământul postuniversitar, de zi, seral sau fără frecvență putea fi organizat pe o durată de cel mult 12 luni, fiind eligibile persoanele recomandate de „ministere sau celelalte organe interesate” și care posedau o diplomă eliberată de către instituțiile de învățământ superior. Cursurile postuniversitare se organizau „potrivit nevoilor ministerelor sau ale altor organe centrale interesate”. Amintim că în România studiile postuniversitare au fost prevăzute încă din anul 1957 (prin H.C.M. nr. 1003 din 23 iunie 1957), fiind organizate începând cu anul universitar 1958/1959.

Instituțiile de învățământ superior din România aveau dreptul de a conferi următoarele titluri științifice: doctor, doctor docent în științe și doctor honoris causa. În anul 1968 existau optsprezece ramuri de știință pentru organizarea studiilor de doctorat. Legea din 1978 menționa că specialitățile pentru care se organiza doctorat se aprobau odată cu nomenclatorul de profiluri și specializări pentru învățământul superior.

Titlul Dispoziții finale și tranzitorii din legea din 1968 menționa că „persoanele fără cetățenie cu domiciliul în Republica Socialistă România și cetățenii străini se bucură de dreptul la învățătură, potrivit convențiilor internaționale”, cetățenii străini putând fi admiși pe baza aprobării Ministerului Învățământului, fără concurs de admitere și în afara planului de școlarizare. Diplomele și certificatele de studii obținute în străinătate erau valabile numai după echivalarea lor cu actele de studii eliberate de către instituțiile de învățământ din țară, procesul de echivalare fiind realizat de Ministerul Învățământului. Astfel, dacă în anul universitar 1968/1969, în România învățau 1.261 studenți străini, numărul lor va ajunge până la un maximum de de 16.962 în anul universitar 1981/1982, pentru a cunoaște în ultimul deceniu comunist o scădere dramatică până la 7.062 studenți străini în anul universitar 1987/1988. Studenții străini nu erau doar o dovadă a prestigiului de care s-au bucurat multe dintre specializările universitare din România, ci o sursă financiară semnificativă.

În învățământul universitar, în anii ’70 și ’80, s-a produs limitarea progresivă a cifrei de școlarizare și a numărului specializărilor non-tehnice, transpunerea conceptului promovat de Nicolae Ceaușescu de „societate socialistă multilateral dezvoltată”, principiu prezentat și în preambulul legii învățământului din 1978. De altfel, nici învățământul preuniversitar nu scăpat de reforme și care vor avea efecte negative în anii următori. Astfel, în 1977, cu un an înainte de adoptarea unei noi legi a învățământului, a avut loc modificarea structurii învățământului liceal, prin desființarea liceelor umaniste carora le-au luat locul licee cu profiluri mai înguste (matematică-fizică, filologie-istorie, științe ale naturii) și care au pierdut o parte din locuri. În schimb, a crescut ponderea numerică a locurilor și liceelor cu profil industrial.

Repartizarea numerică a absolvenților era hotărâtă în anii ’80 prin Decret prezidențial, normele de organizare ale acestui proces rămânând cele hotărâte prin D.C.S. nr. 54/1975. Planul anual de repartizare numerică era întocmit de către Comitetul de Stat al Planificării și (ulterior) de către Comisia guvernamentală de coordonare a repartizării în producție a absolvenților de învățământ superior. Contractele de muncă încheiate pe timpul efectuării stagiului aveau regimul contractelor de muncă pe durată nedeterminată. Durata stagiului era stabilită la trei ani în specialitatea în care s-au pregătit sau într-o specialitate înrudită, cu excepția activităților juridice și în cazul subinginerilor pentru care durata de stagiu era de doi ani.

În ceea ce privește organizarea Ministerului căruia i-au revenit responsabilitățile privind învățământul din România în perioada cercetată, menționăm că Ministerul Educației Naționale și-a schimbat numele în aprilie 1948 în Ministerului Învățământului Public. Pentru câteva luni, între ianuarie și octombrie 1953 de activitatea învățământului au răspuns două organisme, Ministerul Învățământului Public și Ministerul Învățământului Superior, care au fuzionat din nou rezultând Ministerul Învățământului, din 1971 Ministerul Educației și Învățământului. Prin legea învățământului din 1978 a fost înființat Consiliul Superior al Educației și Învățământului, organism de îndrumare, control și coordonare a învățământului de toate gradele. Consiliul Superior al Educației și Învățământului avea atribuții de control și de îndrumare a ministerelor și a celorlalte organe centrale și locale cu responsabilități în domeniul educației și învățământului. Un alt organism cu atribuții în organizarea și coordonarea învățământului în România a fost Congresul educației și învățământului, înființat prin legea învățământului din 1978, organizat la fiecare cinci ani, care a jucat însă un rol secundar decorativ.

Istoricul Bogdan Murgescu apreciază că evoluția învățământului superior în perioada 1945-1989 a reflectat destul de fidel evoluția generală a sistemului politic din România: restructurare sub semnul modelului sovietic, dezvoltare prin deschidere relativă și recuperarea parțială a tradițiilor naționale precomuniste și o ultimă perioadă marcată de închiderea relativă a sistemului, consecință a dificultăților economice și a unei accentuări a național-comunismului. Realizările în învățământ în timpul regimului comunist din România nu au fost puține și au avut un impact major pentru ansamblul societății românești: eradicarea analfabetismului, învățământ obligatoriu de zece clase, învățământ gratuit, creșterea numărului de elevi și de studenți și a gradului de cuprindere a acestora. Pe de altă parte, ca și în alte instituții ale statului, Partidul Muncitoresc Român (din 1965 – Partidul Comunist Român) a exercitat un control total asupra învățământului românesc, preuniversitar și universitar, fie că avem în vedere trasarea direcțiilor de dezvoltare ale învățământului de către Partid sau selecția atentă a studenților, cât și a corpului profesoral pe criterii sociale și politice. Învățământul românesc s-a confruntat și cu foarte multe neajunsuri, din ce în ce mai vizibile în ultimii ani ai regimului Ceaușescu.

Bibliografie selectivă

Publicații oficiale. Periodice

Buletinul Oficial al Republicii Populare România, din 1965 Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, București, 1949-1989.

Colecția de Hotărîri și Dispoziții ale Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Romîne, 1952-1965.

Colecția de Hotărîri ale Consiliului de Miniștri și alte acte normative, București, Consiliul de Stat, 1969-1989.

Colecțiune de legi, decrete și deciziuni, Ministerul Justiției, București, 1948-1949, devenită Colecțiune de legi, decrete, hotărâri și deciziuni, 1949-1952, din 1952 Colecție de legi, decrete, hotărâri și dispoziții, 1952-1965.

Colecția de legi, decrete, hotarîri și alte acte normative (constituită prin fuzionarea publicațiilor Colecție de legi, decrete, hotărîri și dispoziții și respectiv Colecția de Hotărîri și Dispoziții ale Consiliului de Miniștri), București, Ministerul Justiției, 1965-1968.

Colecția de legi și decrete, București, Consiliul de Stat, 1969-1989.

Monitorul Oficial, București, 1948.

Documente

Berciu-Drăghicescu, Adina, Istoria Universității din București. Documente (1864-1972), București, Editura Universității din București, 2008.

Bunescu, Gheorghe (coordonator), Gabriel Albu, Emil Stan, Filip Stanciu, Antologia legilor învățământului din România, București, Institutul de Științe ale Educației, 2004.

CAZAN, Marius, GHEBOIANU, Matei, (coord.), Admiterea în învățământul superior din România între cerere socială și planificare economică. Documente (1948-1968), București, Editura Universității din București, 2015.

Învățămîntul superior din R.P.R. Colecție de Decrete, Hotărîri ale Consiliului de Miniștri și Regulamente, Ordine și instrucțiuni ale Ministerului Învățămîntului, [București], Editura de Stat Didactică și Pedagogică, 1954.

Murgescu, Bogdan, CAZAN, Marius (coord.), Documente privind reglementările referitoare la admiterea în învățământul superior din România (1948-1968), București, Editura Universității din București, 2013.

Lucrări generale și speciale

BARBU, Liliana, Managementul calității în învățământul preuniversitar, [Galați], Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2010.

(http://bibliotecascolara.ro/Liliana_Barbu/Managementul_calitatii_Barbu_Liliana.pdf).

Bârsănescu, Ștefan, Bârsănescu, Florela, Dicționar cronologic. Educația, învățământul, gîndirea pedagogică din România, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978.

MURGESCU, Bogdan, SORA, Andrei Florin, GHEBOIANU, Matei, ROTARU, Mirela, Universitatea din București în timpul regimului comunist, în Ovidiu Bozgan, Bogdan Murgescu (coord.), „Universitatea din București, 1864-2014”, București, Editura Universității din București, 2014.

Braham,. R. L. Education in Romania: A Decade of Change, Washington, 1972.

CAZACU, Aculin, Dinamica socială a învățămîntului universitar. Studiu pe modelul universității din Craiova, Craiova, Editura „Scrisul Românesc”, 1984.

Murgescu, Bogdan, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2000), Iași, Editura Polirom, 2010.

Perț, Steliana, „Învățământul”, în N. N. Constantinescu, Istoria economică a României, 1939-1989, vol. 2, București, Editura Economică, 2000, pp. 323-340.

RĂDULESCU, Dan Constantin, „Învățământul românesc 1948-1989 – între derivă și recuperare instituțional funcțională”, în Calitatea Vieții, XVII, nr. 3-4, 2006, pp. 307-318.

Sadlak, Jan, Higher Education in Romania, 1860-1990: Between Academic Mission, Economic Demands and Political Control, Bufallo, State University of New York at Bufallo, 1990.

Sadlak, Jan, Planning of Higher Education in Countries with a Centrally Planned Socioeconomic System: Case Study of Poland and Romania, teză de doctorat, Buffalo, State University of New York at Buffalo, 1988.

SOMEȘAN, Maria, Universitate și Politică în deceniile 4-6 ale secolului XX. Episoade și documente, București, Editura Universității din București, 2004.

SORA, Andrei Florin, Evoluția calificărilor din învățământul universitar românesc, 1968-2011, Autoritatea Națională pentru Calificări, București, 2011, http://docis.acpart.ro/uploads/noi/Raport_istoria_calificarilor.pdf

TISMĂNEANU, Vladimir, DOBRINCU, Dorin, VASILE, Cristian (coord.), Raport final, Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România, București, Humanitas, 2007 (cap. 5, Reforma învățământului și implicațiile sale. Educație și ideologie în primul deceniu comunist, pp. 289-307).

Tudosoiu, Silvia-Nicoleta, Educația în sistemul comunist din România (1965-1989), teză de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Istorie, 2010.