Tipurile Si Mecanismele de Coping ale Stresului

=== b9ec4343970c2acb53227884af00f73f53dbf8e5_305766_1 ===

TEHNICI ȘI MECANISME DE COPING ALE STRESULUI

În vederea evidențierii tehnicilor și mecanismelor de coping ale stresului este absolut necesară definirea fenomenului de stres, ca un proces complex prin care organismul uman reacționeză și rezistă unui eveniment ce pune presiune imensă pe ființa umană. Asemenea evenimente, uneori având un puternic caracter traumatic, se referă la pierderi materiale sau sentimentale, amenințări și chiar răni fizice sau emoționale.

Dintre situațiile cu caracter amenințător merită menționate unele precum sunt dezastrele naturale, iminența morții, pericole legate de domeniul profesional, neîncredere sau ostilitate din partea apropiaților.

În lucrarea sa, Mihai Golu caracterizează stresul ca fiind o stare de tensiune și puternic disconfort, cauzată de agenți afectogeni negativi, o stare de frustrare sau chiar de reprimare a anumitor motivații, o stare de dificultate sau de imposibilitate a rezolvării problemelor (Golu M., 2007, pag. 231).

Cei mai mulți oameni acceptă stresul ca fiind un lucru normal în activitatea lor curentă, însă de regulă apar numeroase probleme atunci când efectele stresului ocupațional depășesc rezistența sau capacitatea de adaptare (coping) a individului.

Din perspectiva psihologică, stresul este definit ca fiind relația ce se stabilește între persoană și mediul sau de viață, relație în care persoana evaluează mediul ca impunându-i unele solicitări mult prea mari, care exced resursele sale proprii și îi amenință starea de bine. Această evaluare a mediului determină declanșarea unor procese de coping și a unor răspunsuri la feedback-ul ce a fost primit.

Datorită firii umane, ne este adesea imposibil ca în anumite situații stresante să manifestăm o oarecare inactivitate, însă până la urmă învinge tentația de a răspunde, de a încerca să facem față situației. Conform teoriei cognitive tendința de a răspunde poartă denumirea de coping.

Copingul este procesul psihologic prin care o anumită persoana reușește să facă față unor evenimente cu un caracter stresant, copingul constând de fapt în efortul persoanei de a-și restabili echilibrul, ca un răspuns la situațiile stresante cu care aceasta se confruntă (Holdevici I., 2005, pag. 76).

Teoria cognitivă a stresului prezintă numeroase aspecte pozitive pentru că nu consideră stresul un stimul amenințător, dar nici un răspuns emoțional linear, dependent de gravitatea răspunsului, ci un răspuns dinamic al celor două procese aflate în interacțiune: evaluarea cognitivă a evenimentului împreună cu strategiile de coping.

Există numeroase diferențe în utilizarea unei anumite forme de coping, deoarece trăsăturile de personalitate ale indivizilor influențează tipul de coping adoptat. De aceea stilul de coping adoptat nu poate fi identic, fiind legat de diferențele de personalitate ale indivizilor, astfel că oamenii tind să manifeste un anumit stil de coping.

Stilul de coping este obținut prin mobilizarea anumitor strategii specifice în confruntarea cu unele situații amenințătoare. Astfel, atât factorii de natură personală, cât și factorii de natură situațională au rolul de a influența răspunsul de coping.

Este importantă cunoașterea unor strategii specifice de adaptare la stres, în scopul informării si formării indivizilor ce se confruntă cu anumite tipuri de stres și cu caractetistici specifice de personalitate. Formarea indivizilor în scopul gestionării stresului zilnic are rolul de a-l învăța pe individ strategii ce pot fi utilizate în scopul controlării reacțiilor acestuia la stresul ce poate apărea în numeroase domenii specifice: stres stres fizic, stres psihologic, stres emoțional sau chiar și stres comportamental.

Strategiile individului de adaptare la situațiile potential stresante implică atât eforturi de natură psihologică, cât și eforturi de natură comportamentală. Indivizii aleg aceste strategii de adaptare la stres pentru a reuși să tolereze mai bine stresul cotidian pentru a-l minimiza pe cât posibil și pentru a-l gestiona într-un mod cât mai eficient.

În lucrarea sa, Iamandescu consideră că strategiile adaptative la stres pot fi atât strategii conștiente, cât și strategii inconștiente (Iamandescu I., 2002, pag. 91). În cazul celor inconștiente, apar mecanisme de apărare a eului, strategii indirecte.

Strategiile indirecte reprezintă de fapt acțiuni psihologice inconștiente, prin care indivizii încearcă să se autoînșele în ceea ce privește existența unor impulsuri amenințătoare, chiar dacă indivizii nu realizează acest lucru, iar mecanismele psihologice declanșate nu au de fapt ca efect reducerea stresului, ci doar rolul de a proteja persoana respectivă de amenințare.

Copingul centrat pe emoție urmărește strategiile urmărite de un individ pus față în față cu niște agenți stresori, prin efortul acestuia de a elimina reactivitatea sa emoțională în ceea ce privește acei factori stresanți, iar copingul centrat pe problemă implică confruntarea directă a individului cu agenții stresori.

Copingul centrat pe problemă este reacția ce presupune orientarea acțiunilor spre rezolvarea sau minimalizarea situației stresante existente (Golu M., 2007, pag. 243). Copingul centrat pe problemă reprezintă de fapt o strategie activă de coping, foarte des folosită în situațiile ce manifestă un potențial reversibil.

În aceste cazuri individul aflat într-o astfel de situație realizează de fapt o evaluare mentală a tuturor posibilităților pe care le are, rememorând succesele avute anterior în situații similare, utilizând toate informațiile și mijloacele disponibile, urmând ca în final să elaboreze planul de acțiune.

Indivizii ce utilizează strategii de coping centrate pe problemă se vor implica activ în rezolvarea situației stresante cu care se confruntă, acționând în mod direct pentru eliminarea acelor factori de stres.

Deoarece strategiile de coping centrate pe problemă au în vedere cauzele stresului și individual își propune eliminarea acestor factori cauzatori de stres, se consideră că aceste strategii de coping oferă soluții bune pe termen lung. Nu se poate, însă, afirma că copingul centrat pe problemă este strategia ideală pentru a depăși situațiile stresante.

Coping-ul centrat pe emoție este reacția ce urmărește reducerea tensiunii emoționale a individului, fără a schimba însă situația (Golu M., 2007, pag. 244). Coping-ul centrat pe emoție reprezintă o strategie pasivă, în care individul evită confruntarea cu gravitatea situației existente, încercând pe cât posibil să abandoneze rezolvarea problemei apărute și adoptând unele strategii cum ar fi negarea, evitarea, resemnarea sau chiar agresivitate.

Copingul centrat pe emoție include toate încercările pe care individul le face cu scopul de a-și regla emoțiile apărute ca urmare a unui eveniment stresant. Individul poate să utilizeze strategii de amânare, strategii de minimalizare sau strategii de păcălire. Alte strategii utilizate în lupta împotriva stresului sunt strategiile paleative (consumul de alcool, substanțe psihoactive, sedative, tutun, etc.). Acestea sunt de fapt doar niște mecanisme disfuncționale de coping la stres deghizate sub forma unor strategii de evitare.

Unele strategii de coping la stres sunt extreme de nesănătoase, chiar dacă pe moment reduc tensiunea interioară și diminuează încărcătura emoțională cauzată de stresor, dar pe termen lung acestea pot aduce prejudicii serioase individului, fără a rezolva de fapt problema acestuia.

Unii teoreticieni consideră că strategiile centrate pe emoție sunt inferioare din punct de vedere al eficienței, față de strategiile centrate pe problemă, deoarece acestea oferă doar soluții pe termen scurt, fiind benefice pentru anumite catgorii de indivizi. Scopul utilizării strategiilor centrate pe emoție în managementul stresului este de a ajuta individul să își controleze emoțiile cauzate de factori stresori, de a minimaliza acele emoții negative, fără a găsi unele modalități eficiente și directe de gestionare a factorilor stresori.

Nu putem afirma că una dintre strategii este mai bună decât alta, deoarece indivizii sunt ființe diferite care răspund în mod diferit în fața stresului. Strategiile de coping centrate pe problemă sunt considerate a fi mai utile decât strategiile de coping centrate pe emoție, în situația în care individul are un minim de control asupra factorilor care îi produc stresul.

În situația în care sursele de stres sunt puțin controlabile sau chiar incontrolabile, strategiile de coping bazate pe emoție sunt cele mai benefice. Strategiile de coping centrate pe emoție se dovedesc a fi foarte utile în situația în care individul nu are capacitatea de a schimba anumite aspecte ale factorilor cauzatori de stres și poate doar să accepte situația. Atunci când individul are un minim de control asupra factorilor cauzatori de stres și poate să contribuie la gestionarea situației, strategiile de coping centrate pe problemă sunt cele mai adecvate.

În numeroase cazuri cele două strategii de coping, copingul centrat pe emoție și copingul centrat pe problemă, lucrează împreună în scopul obținerii de rezultate.

Aceste tipuri de strategii se susțin reciproc, astfel că copingul centrat pe emoție reduce intensitatea emoțiilor negative, iar copingul centrat pe problemă găsește soluții adaptabile, după ce tensiunea interioară s-au diminuat.

Alți autori au păreri diferite și nu sunt de acord cu acest model de clasificare a strategiilor de adaptare la stres. În lucrarea sa, Fletcher utilizează un model complex de clasificare a acestora, în care împarte strategiile în strategii de evitare și strategii de vigilență (Fletcher B, Suls J., 1985, pag. 250).

Strategiile de evitare a stresului reprezintă de fapt strategii de orientare a atenției individului spre unele activități ce au rol de substituire comportamentală sau cognitivă, cu scopul clar de a elimina tensiunea emoțională a individului. Strategiile de evitare sunt mai eficiente dacă sunt asociate cu strategii de confruntare cu evenimentul stresant.

O variantă a strategiilor de evitare sunt strategiile de fugă, în care individul se consideră eliberat de stres dacă bea, fumează sau ia anumite medicamente. Aceste strategii sunt foarte puțin eficiente și au numeroase efecte secundare, nocive pentru organism, în situația în care situația stresantă durează o perioadă îndelungată. Utilizarea strategiilor de fugă duce la anxietate și depresie.

Strategiile de vigilență presupun îndreptarea atenției respectivului individ spre situația stresantă, în scopul controlării acesteia și a prevenirii efectelor stresului. Strategiile de vigilență duc la o scădere a tensiunii emoționale a individului, facilitând astfel controlul asupra situației stresante, însă pot duce și la intensificarea stării emoționale, în situația în care situația este gravă sau imposibil de rezolvat.

Toate formele coping-ului au avantaje și dezavantaje, iar unele dintre ele sunt adaptate sau nu la factorii de stres, indiferent de momentul în care acestea au apărut și de durata evoluției acestora. Numeroase studii argumentează că unele strategii de adaptare centrate pe rezolvarea problemelor pot fi asociate cu starea de bine, însă tendința individului de a utiliza strategiile de adaptare centrate pe emoție tinde să fie asociateă cu o stare precară a sănătății mentale.

Strategiile de coping centrate pe emoție sunt strategii neadaptative, în vreme ce strategiile de coping centrate pe problemă sunt strategii adaptative. Adaptarea individului la stres prin strategii centrate pe problemă poate duce la experiențe pozitive, în timp ce adaptarea individului la stres prin strategii centrate pe emoție poate duce la experiențe negative.

Indivizii care au o gândire pozitivă evaluează situațiile ambigue ca fiind neamenințătoare, adoptând coping-ul preventiv sau active și menținând distresul la nivel scăzut. În schimb indivizii ce manifestă cogniții negative evaluează situațiile ambigue ca fiind amenințătoare, astfel sugerând rolul formării gândirii pozitive.

Există numeroase diferențe în utilizarea unei anumite forme de coping, deoarece trăsăturile de personalitate influențează tipul de coping adoptat. De aceea stilul de coping adoptat nu poate fi identic, fiind legat de diferențele de personalitate ale indivizilor, astfel că oamenii tind să manifeste un anumit stil de coping, obținut prin mobilizarea anumitor strategii specifice în confruntarea cu unele situații amenințătoare (Fletcher B, Suls J., 1985, pag. 256). Astfel, atât factorii de natură personală, cât și factorii de natură situațională au rolul de a influența răspunsul de coping.

În situația în care stresul este generat de anumite evenimente ireparabile indivizii sunt centrați mai mult pe emoție, deoarece aceștia încearcă să uite evenimentul respectiv sau să se relaxeze. În aceast caz persoanele extraverte tind să fie copleșite de emoție, iar persoanele introverte tind să se interiorizeze, fără a apela însă la comunicarea verbală sau la suportul social.

Astfel, este recomandată centrarea pe emoție în acest caz, manifestată prin verbalizare, găsirea unor preocupări, etc. Există anumite situații, cum ar fi apariția unor amenințări sau probleme la care se pot găsi ușor soluții, în care nu se recomandă centrarea pe emoție.

Totodată nu se recomandă centrarea pe emoție în cazul apariției unor situații ireversibile pe termen scurt. În acest caz se recomandă apelarea la reacții verbale sau reacții nonverbale. Din pacate numeroși indivizi recurg la alcool pentru a-și reveni dintr-o situație șocantă, însă în astfel de situații se recomandă descărcarea tensiunii psihice acumulate. O formă specifică de centrare pe emoție este și utilizarea umorului în anumite situații mai dificile.

Analiza mecanismelor de coping împotriva stresului aflate la dispoziția indivizilor este importantă pentru că în tentativele indivizilor de a reduce pe cât posibil efectele negative ale stresului trebuie să se țină cont de adecvarea sau inadecvarea strategiilor adaptative la situațiile considerate stresante de către individul respectiv.

Este importantă cunoașterea unor strategii specifice de adaptare la stres, în scopul informării si formării indivizilor ce se confruntă cu anumite tipuri de stres și cu caracteristici specifice de personalitate. Formarea indivizilor în scopul gestionării stresului zilnic are rolul de a-l învăța pe individ strategii ce pot fi utilizate în scopul controlării reacțiilor acestuia la stresul ce poate apărea în numeroase domenii specifice: stres stres fizic, stres psihologic, stres emoțional sau chiar stres comportamental.

Este necesar să se țină cont de faptul că indivizii reprezintă un complex biopsihosocial și trebuie abordată problema formării de conduite adaptative multidimensionale, cum ar fi activitatea profesională, cum ar fi individul și cum ar fi relațiile dintre individ și activitatea sa.

Adesea se apelează la așa-numitele proceduri de inoculare a stresului, ce presupun tehnici de intervenție ce vizeaza ajustarea persoanei la un eveniment activator de tip stare subiectiva, în cazul careia factorii interni sau externi care au declansat-o nu pot fi schimbați din diverse motive (Iamandescu I., 2002, pag. 103). Acest lucru se realizeaza prin achiziția de mecanisme de coping cognitiv, comportamental si fiziologic eficient si prin pregatirea pentru noi situații stresante. Această procedura este utilizată atât că tratament menit să-i ajute pe indivizi să facă față cu bine efectelor expunerii la stresori, precum și că metodă preventivă ce are rolul de a inocula persoanele în așteptarea anumitor evenimente stresante.

Din punct de vedere fiziologic, însă, organismul uman reacționează similar pentru toți indivizii, indiferent de factorii stresori care acționeaza asupra acestora, de la stresul cotidian până la situații mai periculoase.

În situațiile stresante, schema de răspuns a organismului constă într-o activare fiziologică ce antrenează numeroase modificări somatice și neurovegetative, ca rezultat al sesizării rețelei simpatice a sistemului nervos vegetative, care pregătește organismul pentru situațiile potential periculoase, prin angajarea acestuia în eliberarea de energie.

Orice individ se poate confrunta cu evenimente neplăcute sau situații stresante, chiar duse la extrem, care îl pun la încercare și trebuie să le facă față pentru a merge mai departe.

Confruntându-se cu astfel de situații, indivizii nu rămân inactivi, fiecare răspunzând în stilul său propriu, iar reacțiile și procesele coginitive la care indivizii apelează în aceasta situație sunt numite de către specialiști mecanisme de coping.

Mecanismele de coping constă în strategii de adaptare la stres, utilizate în mod inconștient sau conștient de indivizi cu scopul de a evita, de a diminua sau de a remedia impactul negativ al situației cu care se confruntă asupra stării de confort psihic sau fizic a individului respectiv.

Mecanismele de coping includ toate tipurile de strategii de adaptare la stres pe care indivizii le utilizează cu scopul înlăturării sau a diminuării emoțiilor neplăcute, de la strategii de distragere a atenției, până la metode complexe, inconștiente de adaptare. Este important ca indivizii să facă diferența între metodele de coping utilizate în mod intenționat și conștient, și metodele de coping folosite în mod inconștient.

Dintre mecanismele de coping inconștiente cel mai des folosite de către indivizi sunt (Snyder C.R., 1999, pag. 126):

Refularea – mecanismul prin care psihicul uman împinge în inconștient idei sau amintiri. Odată refulate acestea sunt puse la păstrare automat, fără a ne da seama, deoarece atâta timp cât nu ne dăm seama că idea sau amintirea respectivă există, acestea nu ne mai pot răni.

Raționalizarea – mecanismul prin care individual se autoconvinge că a făcut un anumit lucru din motive logic, chiar dacă la mijloc se aflau cu totul alte motive. Raționalizare ne apără de propria dezamăgire, dar și de dezamăgirea celor din jur. Raționalizarea constă în găsirea unei scuze plauzibile pentru un lucru deja făcut.

Formațiunea reacționară – mecanism prin care mintea umană apără individul de un gând foarte dureros, făcându-l să se comporte opus și vizibil pentru a se convinge că nu este o persoană rea.

Proiecția – mecanism care apără individul de gândul că ar avea un defect de neacceptat, prin identificarea și exagerarea aceluiași tip de defect la alți indivizi.

Intelectualizarea – mecanism care protejează individul de realitatea crudă, ajutându-l să o privească la modul abstract. Uneori indivizii apelează la simboluri și metafore, ca să nu privească realitatea așa cum e ea.

Negarea – mecanism care apără individul de aspectle prea dureroase, prin refuzarea acceptării acestora. Uneori indivizii refuză să creadă că un anumit lucru este adevărat, cu scopul de a se proteja. Pe perioade scurte de timp negarea este un mecanism de apărare sănătos, deoarece oferă timpul necesar acomodării cu noua situație și previne reacțiile intense. Negarea este o soluție utilă doar pe termen scurt, deoarece aceasta nu modifică realitatea.

Deplasarea – mecanism care oferă individului o modalitate de a-și satisface o dorință care ar fi imposibilă sau interzisă. Chiar dacă satisfacția obținută nu este una totală, tensiunea resimțită dispare parțial.

BIBLIOGRAFIE

Barbara Fletcher, Jerry Suls, The relative efficacy of avoidant and nonavoidant coping strategies: a meta-analysis, Health Psychology, 1985, Vol. 4, Ed. 3.

Charles Richard Snyder, Coping: The Psychology of What Works, UK, Editura Oxford University Press, 1999.

Irina Holdevici, Psihoterapia cognitiv-comportamnetală. Managementul stresului pentru un stil de viață optim, Editura Științelor Medicale, București, 2005.

Ioan Iamandescu, Stresul psihic din perspectivă psihologică și psihosomatică, Bucuresti, Editura Infomedica, 2002.

Mihai Golu, Fundamentele psihologiei, Volulul I, Ediția a V-a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007.